METALE ŞI ALIAJE METALICE

Procese industriale de obtinere a metalelor

Procedee pirometalurgice,
Procedee hidrometalurgice
Procedee electrometalurgice

Stare naturala
Datorită reactivităţii lor, cele mai reprezentative metale nu apar ca
elemente libere în natură. Totuşi, compuşii care conţin ionii celor mai
reprezentative metale sunt prezenti in natura din abundenţă, sub forma
minereurilor.

Minereuri de fier
Principalele metode de obţinere a metalelor

https://www.youtube.com/watch?v=lqypxjTV8vY
https://www.youtube.com/watch?v=rCgA3H9vJxk
https://www.youtube.com/watch?v=uimRB1PwnXk

https://www.youtube.com/watch?v=1NKI0gxbQZA&t=11s
https://www.youtube.com/watch?v=onWXQhmyCC4
 https://www.youtube.com/watch?v=OixYEsNP37E

Metalele grupelor IA şi IIA şi aluminiul sunt uşor oxidate, este foarte dificilă
reducerea ionilor la atomii neutrii. Cele mai mari cantităţi ale acestor elemente
sunt preparate prin electroliza. Electroliza este deseori folosită pentru a efectua
reacţiile de oxidare – reducere ale speciilor care sunt oxidate sau reduse cu
dificultate. Prepararea sodiului şi aluminiului ilustrează procesul de electroliză.
Electroliza reprezintă fenomenul de conducţie ionică dintr-un electrolit, în
soluţie sau topitură, provocat de o diferenţă de potenţial la nivelul electrozilor şi
derularea unor reacţii de oxido-reducere la nivelul acestora.
Legile electrolizei au fost descrise la capitolul I şi descriu calitativ şi
cantitativ masa depusă la electrozi sub acţiunea curentului electric. Această
proprietate are numeroase aplicaţii:
- obţinerea unor metale pe cale electrolitică (Na, Al)
- rafinarea electrolitică (Cu)
- protecţia prin acoperire cu metale mai rezistente sau nobile (zincarea,
nichelarea, cuprarea, argintarea, platinarea, aurirea).
- galvanostegia şi galvanoplastia –aplicaţii ale electrolizei în domeniul
formelor volumice.
Obţinerea unor metale pe cale electrolitică este ilustrată în figurile de mai
jos unde sunt descrise instalaţiile industriale de producere a sodiului si
aluminiului.
Galvanotehnica reprezintă ramura electrometalurgiei care se ocupă cu
procedeele de depunere pe cale electrolitică a straturilor metalice pe obiecte
metalice sau nemetalice.
Galvanoplastie este o ramură a galvanotehnicii prin care se obţin, pe cale
electrolitică, reproduceri în relief ale unui obiect prin depunerea unor straturi
metalice neaderente şi relativ groase.
Galvanostegie este o ramură a galvanotehnicii, care studiază procedeele de
depunere electrolitică pe un obiect metalic a unui strat metalic subţire, aderent şi
continuu, în scopul protecţiei împotriva coroziunii şi al măririi rezistenţei la uzură
mecanică sau în scopuri decorative.
 Galvanostereotipia reprezintă totalitatea operaţiilor de reproducere a
formelor de imprimare prin depunere electrolitică a unui strat metalic pe copiile
obţinute prin procedeul de stereotipie, cu aplicaţii importante în reproducerea
obiectelor de mici dimensiuni (în electronică)

Prepararea sodiului
Cea mai importantă metodă pentru producerea sodiului este electroliza clorurii de
sodiu topite. Reacţia implicată în proces este :

electroliza
2NaCl (l) → 2Na (l) + Cl2 (g)

Electroliza este efectuată într-o celulă care conţine clorura de sodiu topită
(punctul de topire 8010 C), la care s-a adăugat clorura de calciu pentru a diminua
punctul de topire la 6000 C (un efect coligativ). Când un curent continuu este
trecut prin celulă, al cărui unic tip cunoscut este celula Downs, ionii de sodiu
migrează la catodul încărcat negativ, preia electronii şi apoi se reduc la metalul
sodiu. Ionii de clorură migrează la anodul încărcat pozitiv, pierd electronii şi
astfel sunt oxidaţi la clorul gazos. Schimbarea totală este obţinută prin adăugarea
următoarelor reacţii, în care e- reprezintă un electron:

La catod (-) : 2Na+ + 2 e- → 2 Na (l)

La anod (+): 2Cl- → Cl 2 (g) – 2 e-
__________________________
2Na+(l) + 2Cl-(l) →2 Na (l) + Cl 2 (g)

Separarea sodiului şi clorului topite previne recombinarea. Sodiul lichid, care este
mai puţin dens decât clorura topită pluteşte la suprafaţă şi se scurge în colector.
Clorul gazos este colectat în tancuri la presiuni mari. Clorul este valoros ca produs
ca şi sodiul.
 Sodiul şi celelalte metale alcaline, spre deosebire de magneziu şi aluminiu,
nu sunt adecvate pentru aplicaţiile structurale din cauza reactivităţii lor şi
moliciunii. Utilitatea majoră a acestor elemente rezidă din reactivitatea lor. Ele
servesc ca materiale de pornire pentru compuşii utili, dintre care unii sunt
discutaţi în capitolele următoare. Sodiul este folosit ca agent reductor în
producerea celorlalte metale (cum ar fi potasiu, titaniu, zirconiu şi metalele
alcaline mai grele) din clorurile lor sau oxizi. Litiul şi sodiul sunt utilizate ca
agenţi de reducere în fabricarea anumitor compuşi organici, inclusiv coloranţii,
drogurile şi parfumurile. Sodiul şi compuşii săi dau o culoare gălbuie unei flăcări.
Lumina galbenă penetrează la fel de bine şi ceaţa (condensul) astfel încât sodiul
este uneori folosit la becurile de pe stradă. Industria cauciucului sintetic consumă
mari cantităţi de sodiu iar metalul este folosit pentru a prepara compuşii cum ar
fi peroxidul de sodiu şi oxidul de sodiu care nu se pot face din clorura de sodiu.
În industria clorosodică procedeul electrolitic este utilizat cu dublă eficienţă
atât pentru obţinerea sodiului cât şi pentru obţinerea clorului. Materialul de bază
este clorura de sodiu în topitură. Electrozii sunt confecţionaţi din fier (catozii) iar
anodul este din grafit.
Acelaşi procedeu este utilizat şi pentru obţinerea aluminiului prin electroliza
oxidului de aluminiu pe electrozi de grafit: catodul şi anodul pentru a obţine
temperaturi mai scăzute pentru topitura electrolitului se adaugă Na3AlF6.

Prepararea aluminiului
Aluminiul este preparat printr-un un proces inventat în 1886 de Charles M.
Hall care a început să lucreze la problemă în timp ce era student la Colegiul
Oberlin. Procesul s-a descoperit independent o lună sau două mai târziu de către
Paul L. T. Heroult în Franţa. Prima etapă în producerea aluminiului din bauxita
minerală, cea mai comună sursă pentru aluminiu, implică purificarea mineralului.
Reacţia bauxitei, AlO (OH), cu hidroxidul de sodiu cald formează aluminatul de
sodiu solubil, în timp ce argila şi celelalte impurităţi rămân nedizolvate.

AlO(OH)3 (s) + NaOH (aq) + H2 O (l) → Na(Al (OH)4 ) (aq)+H3 O+(l)

După ce sunt îndepărtate impurităţile prin filtrare, aluminhidroxidul de sodiu este

reprecipitat prin adăugarea acidului la aluminat.

Na(Al (OH)4 ) (aq) + H3 O+ (l) → Al(OH)3 (s) + Na+ (aq) + 2H2 O (l)

Hidroxidul de aluminiu precipitat este scos prin filtrare şi încălzit, formând

oxidul Al2O3, care este apoi dizolvat într-un amestec topit de criolit, Na3 AlF6 şi
fluorura de calciu, CaF2. Ionii de aluminiu sunt reduşi la metal la catod şi
oxigenul, carbonul, monoxidul de carbon şi dioxidul de carbon sunt astfel
eliberate la anod.

Adaus de Anozi de
Al2O3 grafit

Al2O3 în Catod de
Na3AlF6 (l) grafit

Al (l)

Fig.5. Obţinerea electrolitică a aluminiului

O acoperire de oxid protejează metalul aluminiu de coroziune. Metalul este

foarte uşor, posedă rezistenţă mare la întindere, şi este de două ori la fel de bun
conductor electric ca şi cuprul.
Cele mai importante utilizări ale aluminiului sunt în industria construcţiilor
şi transportului şi în fabricarea containerelor pentru ambalaje. Toate aceste
industrii depind de uşurinţa, rezistenţa şi tăria metalului. Aproape o jumătate din
aluminiul produs în această ţară este transformat în aliaje pentru utilizări speciale.
Aluminiul este folosit în fabricarea firelor de transmisie electrică, ca şi pigment
de vopsea şi (sub forma foliei) ca material de împachetare. Faptul că aluminiul
este un excelent conductor de căldură şi este uşor şi rezistent la coroziune
contează pentru utilizările sale în fabricarea ustensilelor de gătit.
Când aluminiul pudră şi oxidul de fier (III) sunt amestecate şi aprinse prin
intermediul unei benzi de magneziu are loc o reacţie puternic exotermă.

2Al (s) + Fe2 O3 (s) → 2 Fe (s) + Al2 O3 (s) ∆ H0 = - 851,4 KJ

 Aceasta se cunoaşte ca reacţia termică. Temperatura amestecului de
reacţie creşte la aprox. 30000 C, astfel oxidul de fier şi aluminiu devin lichide.
Procesul este uneori folosit pentru sudarea pieselor mari de fier sau oţel.
Aluminiul este folosit în reducerea oxizilor metalici care nu sunt rapid reduşi de
carbon, cum ar fi MoO3 şi WO 3 sau oxizii metalici care nu dau metalele pure
când sunt reduse de carbon, cum ar fi Cr 2O 3.

Prepararea magneziului
Magneziul este izolat în cantităţi mari prin electroliză. Apa de mare, care
conţine aproximativ 0,5 procente de clorură de magneziu, serveşte ca sursă
obişnuită de magneziu. Adăugarea hidroxidului de calciu la apa de mare produce
hidroxidul de magneziu solid insolubil. O soluţie de clorură de magneziu este
produsă din hidroxidul de magneziu prin adăugarea acidului clorhidric, HCl (aq).
Clorura de magneziu este izolată prin evaporarea apei din soluţie , parţial uscată
şi folosită în producerea magneziului metalic prin electroliză.
Magneziul este un metal alb – argintiu care este maleabil şi ductil la
temperaturi mari. Deşi foarte reactiv, el nu face faţă unei reacţii extensive cu aerul
sau apa la temperatura camerei, din cauza peliculei de oxicarbonat de protecţie
care se formează pe suprafaţa sa. Magneziul este cel mai uşor dintre metalele
structurale cele mai folosite; cea mai mare parte a magneziului produs se foloseşte
în fabricarea aliajelor uşoare.
Puterea de reducere a magneziului cald este utilizată în prepararea multor
metale şi nemetale din oxizii lor. Într-adevăr, afinitatea magneziului pentru
oxigen este aşa de mare încât magneziul care arde reacţionează cu dioxidul de
carbon, producând carbonul elemental.

2Mg + CO2 → 2MgO + C

Obtinerea metalelor prin reducerea chimică

Cu excepţia aluminiului, metalele reprezentative ale grupelor IIB – VA pot
fi izolate din compuşii lor prin reducerea chimică utilizând carbonul elemental
ca agent reductor. Deoarece reducerea chimică în general este ieftina decât
electroliza, acest proces este metoda de ales pentru izolarea acestor elemente.
Potasiul, rubidiu şi cesiu ( metalele grupei IA care sunt folosite numai în cantităţi
mici) sunt produse prin reducerea chimică. Clorurile lor topite sunt reduse cu
agenţi de reducere foarte puternici cum ar fi metalul sodiu. Vom lua în
considerare producerea zincului şi a staniului ca exemple adiţionale de reducere
chimică.
Prepararea zincului
Minereurile de zinc conţin sulfura de zinc, oxidul de zinc sau carbonatul de zinc.
După separarea acestor compuşi din minereuri, sulfura este ruginită (încălzită în
aer) pentru a se transforma în oxidul de zinc. Minereurile de carbonat care conţin
zinc sunt acoperite la oxid pur şi simplu prin încălzire.

2ZnS + 3O2 → 2ZnO + 2SO2

ZnCO3 → ZnO + CO2

Oxidul de zinc este redus prin încălzirea sa cu cărbune într-un vas din argilă
refractară
ZnO + C → Zn + CO

La fel de rapid pe cât este produs zincul, se distilează şi se condensează. El

conţine impurităţi de cadmiu, fier, plumb şi arsenic, dar poate fi purificat printr-
o redistilare atentă.
Zincul este un metal argintiu care îşi pierde rapid lustrul la un aspect albastrui-
gri. Această culoare se datorează unui strat aderent de carbonat bazic,
Zn2(OH)2 CO3 care protejează metalul de coroziune în continuare.
O cantitate mare de zinc este folosită în fabricarea celulelor uscate pentru
bateriile de lanternă şi radiourile portabile; în fabricarea pilelor uscate alcaline de
forma nasturelui folosite la unele camere de filmat, calculatoare şi ceasuri; şi în
producerea aliajelor cum ar fi alama (Cu şi Zn) şi a bronzului (Cu, Sn şi Zn).
Aproape jumătate din producţia de zinc metal se foloseşte pentru a proteja fierul
şi celelalte metale de coroziunea aerului şi a apei. Acoperirea cu zinc pe fier poate
fi aplicată în mai multe feluri iar produsul obţinut se numeşte galvanizat.
Prepararea staniului
Reducerea rapidă a oxidului de staniu (IV) cu cărbunii încinşi în foc s-a cunoscut
din timpuri străvechi în lume. În procesul modern, minereurile conţinând SnO2
sunt prăjite pentru a se îndepărta contaminanţii arsenic şi sulf ca oxizi volatili;
oxizii celorlalte metale sunt apoi îndepărtaţi prin dizolvarea lor în acid clorhidric.
Minereul purificat este redus de carbon la temperaturi de peste 10000 C.

SnO2 + 2C → Sn + 2CO

Staniul topit se colectează la fundul cuptorului, se trage şi se toarnă în

blocuri. Staniul există sub trei forme : staniu gri, staniu alb şi staniu friabil. Forma
albă este maleabilă. Când staniul alb este încălzit, el trece în forma friabilă. La
temperaturi sub 13,20 C, staniul alb se schimbă încet în staniul gri, care este pudră.
În consecinţă, articolele făcute din staniu, este evident că sunt supuse
dezintegrării la vreme rece, în special dacă frigul este de durată. Schimbarea
progresează încet de la punctul de origine, şi staniul gri care se formează primul
catalizează schimbările în continuare. Într-un fel, acest efect este similar cu
împrăştierea unei infecţii în corpul animalului. Din acest motiv, se numeşte boala
sau ciuma staniului.
Utilizarea principală a staniului este producţia de electroliză a plăcuţelor de tablă
din staniu – fier acoperite cu staniu pentru protecţia acestora împotriva
coroziunii. Staniul este de asemeni folosit în executarea aliajelor cum ar fi bronzul
(Cu, Sn şi Zn) şi a lipiturii (Sn şi Pb).

Prepararea plumbului
Plumbul este un alt metal reprezentativ care este produs în cantităţi mari
prin reducerea chimică. El este un metal moale care are rezistenţa la întindere
mică şi cea mai mare densitate a metalelor comune (exceptând aurul şi mercurul).
Plumbul are un luciu metalic atunci când este proaspăt tăiat şi îşi acumulează
rapid o culoare gri mată când se expune în aerul umed. El se oxidează pe suprafaţa
sa, formând un strat protector care este atât compact cât şi aderent; această
peliculă este probabil hidroxicarbonatul de plumb, Pb3 (OH)2 (CO3 )2 .
Utilizările majore ale plumbului exploatează uşurinţa cu care el este lucrat,
a punctului său scăzut de topire, a densităţii sale mari şi a rezistenţei sale la
coroziune. Plumbul este un constituent principal al bateriei de acumulare cu
plumb şi un component important al lipirii ( Sn şi Pb).
Zirconiul este un metal lucios gri-alb. Metalul sub forma de pulbere fina se poate
aprinde spontan în aer, în special la temperaturi ridicate. Zirconiul de calitate
comercială conține de la 1 la 3% hafniu. Hafniul este îndepărtat din zirconiul
utilizat în industria energiei nucleare. Analizele probelor de rocă lunară arată un
conținut surprinzător de ridicat de oxid de zirconiu în comparație cu rocile
terestre. Unele forme de zircon (ZrSiO4) au calități excelente de piatră prețioasă.

celula hexagonala
Zirconiu Metode de preparare
Zirconiul este disponibil din surse comerciale, astfel încât pregătirea în laborator
nu este necesară în mod normal. În industrie, reducerea minereurilor cu carbon
nu este o opțiune utilă, deoarece sunt produse carburi.
Metoda Kroll este utilizată pentru obtinerea zirconiului și implică acțiunea
clorului și carbonului asupra baddeleitei (ZrO2). Tetraclorura de zirconiu
rezultată, ZrCl4, este separată de triclorura de fier, FeCl3, prin distilare
fracționată. În cele din urmă, ZrCl4 este redus la zirconiu metalic prin reducere
cu magneziu, Mg. Aerul este exclus in aceste procese pentru a preveni
contaminarea produsului cu oxigen sau azot.
Excesul de diclorură de magneziu și magneziu este îndepărtat din produs prin
tratare cu apă și acid clorhidric pentru a lăsa un „burete” de zirconiu. Acest lucru
poate fi topit sub heliu prin încălzire electrică.

Uraniu
Uraniul este un metal de mare interes datorită aplicării sale la energia nucleară și
armele nucleare. Contaminarea cu uraniu este o problemă emoțională de mediu.
Nu este deosebit de rar și este mai frecvent decât beriliu sau tungsten, de exemplu.

celula ortorombica
Abundenta in roci crustale: 1800 ppb în greutate
Uraniul este un metal care face parte dintre elementele chimice care au jucat un
rol deosebit la dezvoltarea energeticii nucleare prin proprietatea acestuia de a fi
fisionabil și a elibera energie. Uraniul este destul de răspândit în natură sub forma
diferitelor tipuri de minereuri (pehblendă, uraninit, torbernit, carnotit, etc.).
Uraniul este folosit, actualmente, drept combustibil nuclear sub forma uraniului
metalic sau a unor compuși chimici. În reactorul nuclear este produsă, de fapt, o
explozie atomică controlată prin intermediul unor bare absorbante de neutroni
(conținând bor sau cadmiu) care au rolul de a absorbi neutronii în exces. În toate
cazurile se pune problema obținerii, fie a uraniului, fie a unor săruri ale acestuia
de puritate nucleară. Impuritățile (chiar urme, de exemplu, bor, element cu
secțiune de captură foarte mare) pot duce la deranjamente grave, din cauza unor
secțiuni de captură mari. Datorită acestui lucru apare necesitatea utilizării unei
tehnologii de purificare a substanțelor. Uraniul formează o serie de oxizi, dintre
care îi amintim pe cei mai importanți: U3O8, UO3 și UO2. Primul se poate obține
din calcinarea diuranatului de amoniu și azotatului de uraniu, UO3 rezultă prin
calcinarea azotatului, iar UO2 prin reducerea UO3 cu H2.
Procedeele de extractie se realizeaza in etape conform schemei:
https://www.youtube.com/watch?v=aazdiilRAPc