Tulburările anxioase

Din perioada sugară şi până în adolescenţă, stimulii care activează frica se schimbă. În
primele 6 luni de viaţă, în care adaptarea sugarului este dominată de abilităţile senzoriale,
stimulii ce pot provoca frica sunt: zgomotele puternice, pierderea suportului şi stimulii
senzoriali puternici. Între 6 şi 12 luni, în stadiul senzoriomotor, când apare constanţa
obiectelor şi schemele cu privire la cauză-efect, frica este determinată de persoanele străine şi
separarea de persoanele de referinţă. Între 2 şi 4 ani, gândirea preoperaţională le oferă copiilor
capacitatea de a imagina, dar nu le dă capacitatea de a distinge între realitate şi fantezie. În
această perioadă, frica este declanşată de întuneric, creaturi imaginare sau potenţiali hoţi.
Tulburările ce se pot dezvolta în această perioadă sunt: anxietatea de separare şi mutismul
selectiv. În perioada 5-7 ani, a gândirii operaţionale, copiii au capacitatea de a gândi în
termeni concreţi şi logici. Acum, stimulii care declanşează frica sunt: catastrofele naturale
(tunete, fulgere, inundaţii), animalele, stimulii legaţi de mass-media (epidemii şi boli) şi
rănile. Tulburările specifice acestei perioade sunt fobiile specifice (de animale şi sânge). Între
8 şi 11 ani, stima de sine se centrează pe performanţele academice şi sportive din şcoală,
acestea fiind elementele care activează frica. De aici, pot apărea anxietatea de testare şi fobia
şcolară. Perioada adolescenţei, 12-18 ani, este caracterizată de capacitatea de a anticipa
pericolele, iar stima de sine este alimentată de relaţiile cu covârstnicii. În această perioadă
respingerea covârstnicilor este ceea ce provoacă frica. Tulburările specifice sunt fobia socială,
atacul de panică şi agorafobia. Instalarea acestor tulburări anxioase este determinată de
evaluarea inadecvată a stimulilor ca fiind ameninţători pentru starea de bine a persoanei.
Studiile au demonstrat faptul că instalarea fobiilor la copii este legată de sănătatea
mentală a mamelor (Feldman, Granat, Pariente, Kanety, Kuint şi Gilboa-Schechtman, 2009).
Mamele anxioase şi mamele depresive nu reuşesc să le dezvolte copiilor mecanisme de
autoreglare. Mamele anxioase sunt intrusive, nepermiţându-le copiilor să exploreze lumea, iar
comportamentul acestora, precum şi mesajele transmise pregătesc formarea unor scheme
ameninţătoare cu privire la lume şi oameni. Există studii care au evidenţiat faptul că cei doi
factori – comportamentul supraprotectiv, anxios al părinţilor şi anxietatea copiilor – se
influenţează reciproc. Pe de o parte, comportamentul anxios al părintelui poate conduce la
instalarea anxietăţii la copil. Pe de altă parte, comportamentul inhibat şi retras al copilului din
primii ani de viaţă ai copilului, va conduce la un stil supraprotector din partea părintelui,
acesta precepându-şi copilul ca fiind vulnerabil.
 Conform DSM V tulburările anxioase sunt tulburarea anxioasă de separare, mutismul
selectiv, fobia specifică (de animale, de injecţii), tulburarea anxioasă social (fobia socială) şi
tulburarea de panică, agoraphobia și tulburarea anxioasă generalizată etc.
Anxietatea de separare şi mutismul selectiv
În ceea ce priveşte anxietatea de separare, frica nepotrivită este determinată de
separarea de figura de ataşament. Separarea este percepută ca fiind periculoasă. Copilul crede
că ceva rău i se va întâmpla lui sau părintelui în urma separării. La nivel emoţional apare o
frică intensă sau stare de furie atunci când este anticipată separarea, în momentul acesteia sau
după separare. De asemenea, sunt experimentate stări de agitaţie şi probleme de somn. În plan
comportamental, avem de-a face cu evitarea sau rezistenţa la separare, refuzul de a merge la
şcoală sau refuzul de a dormi singur. Atunci când este asociată cu refuzul de a frecventa
şcoala, prognosticul este unul nefavorabil în cazul în care copilul nu urmează un program de
tratament, iar şansele de a dezvolta tulburare de atac de panică şi agorafobie sunt mari. Sunt
deteriorate relaţiile cu covârstnicii şi performanţele academice.
Criterii de diagnostic pentru Tulburarea anxioasă de separare (DSM V)
A. Frică și anxietate excesive, inadecvate pentru stadiul de dezvoltare, privind
separarea de persoanele de atașament, evidenţiate de cel puțin trei din următoarele:
(1) Disconfort excesiv recurent atunci când individul anticipează sau trăiește
despărțirea de casă sau de persoanele cele mai importante pentru el;
(2) Preocuparea persistentă şi excesivă privind pierderea persoanelor de atașament
sau posibilitatea ca acestea să sufere prin îmbolnăvire, rănire, dezastre sau
deces;
(3) Preocuparea persistentă şi excesivă că se va întâmpla un eveniment neplăcut
(ex. să se piardă, să fie răpit, să aibă un accident, să se îmbolnăvească), care ar
putea cauza separarea de persoana de ataşament;
(4) Ezitarea sau refuzul de a ieși din casă pentru a merge la şcoală, la serviciu sau
altundeva din cauza fricii de separare;
(5) Frica excesivă şi persistentă sau ezitarea de a rămâne acasă sau în alte locuri
singur sau fără persoanele de ataşament;
(6) Ezitarea sau refuzul persistent de a dormi în afara casei sau de a se culca dacă
nu se află în apropierea unei persoane de ataşament;
(7) Coşmaruri repetate având ca tema separarea;
 (8) Acuze repetate de simptome somatice (ex., cefalee, gastralgii, greaţă, vărsături)
atunci când este separate de persoanele de ataşament sau când anticipează acest
lucru.
B. Frica, anxietatea sau evitarea este persistentă, cu durata de cel puţin 4 săptămâni la
copii și adolescenți și, în mod characteristic, peste 6 luni la adulți.
C. Perturbarea cauzează discomfort semnificativ clinic sau deficit în domeniile social,
academic, profesional sau în alte arii importante de funcţionare.
D. Perturbarea nu este mai bine explicate de altă tulburare mintală, cum ar fi refuzul
de a părăsi casa din cauza rezistenței excesive la schimbare din tulburările din
spectrul autist; ideile delirante sau halucinațiile privind separarea din tulburările
psihotice; refuzul de a ieși din casă fără a fi însoțit de o persoană de încredere în
cazul agorafobiei; preocuparea privind îmbolnăvirea sau alte nenorociri care se pot
abate asupra persoanelor apropiate în tulburarea de anxietate generalizată; sau
preocuparea de a avea o boală în tulburarea nosofobică.
Diagnostic diferențial
Tulburarea anxioasă generalizată
Spre deosebire de tulburarea anxioasă generalizată, în tulburarea anxioasă de separare
anxietatea se referă predominant la îngrijorarea privind separarea de persoanele de atașament.
Tabloul clinic nu este dominat de alte îngrijorări.
Tulburarea de panică
Teama de separare poate conduce la anixetate extremă, chiar și un atac de panică, însă
frica în tulburarea anxioasă de separare este provocată de posibilitatea de a fi departe de
persoanele de atașament sau de îngrijorarea că anumite evenimente negative le-ar putea
afecta, nu de a devein disfuncțional ca urmare a unui atac de panică imprevizibil.
Agorafobia
Anxietatea nu provine din preocuparea de a fi blocat sau în incapacitate în situații din
care ieșirea este percepută ca dificilă, în eventualitatea unor simptome de panică sau a altor
simptome care provoacă incapacitate.
Tulburarea de conduită
Absența de la școală (chiul) este obișnuită în tulburarea de conduită, dar nu este
determinată de anxietatea de separare. În tulburarea de conduit copilul sau adolescentul fuge
de acasă, nu spre casă.
Tulburarea anxioasă socială
 Refuzul școlar poate fi cauzat de tulburarea anxioasă social, deoarece este evitată
critica celorlalți. Evitarea în tulburarea anxioasă de separare este dată de îngrijorarea privind
separarea de persoanele de atașament.
Tulburarea de stress posttraumatic (TSPT)
În TSPT simptomele centrale sunt reprezentate de intruziunea și evitarea
rememorărilor associate cu evenimentul traumatizant, în timp ce tulburarea anxioasă de
separare, preocupările de referă la starea de bine a persoanelor de atașament și evitarea
separării de acestea.
Tulburarea nosofobică
Preocuparea este legată de boală, un anumit diagnostic, nu separarea de persoanele de
atașament.
Doliul
Suferința intense sau dorul de persoana decedată, regretul profund și durerea
emoțională, precum și preocupările privind decedatul sau circumstanțele decesului constituie
reacții firești care apar în doliu, în timp ce în tulburarea anxioasă de separare frica de
despărțirea de persoanele de atașament este tema centrală.
Tulburările depresivă și bipolară
În cazul acestor tulburări poate fi asociat refuzul de a părăsi locuința, dar este
determinat de motivația redusă de a se implica în relații interpersonale. Însă, la persoanele cu
tulburarea anxioasă de separare pot să apară emoții legate de depresie când persoanele sunt
separate de figurile de atașament sau când anticipează separarea.
Tulburarea de opoziție și comportament sfidător
Comportamentul opozant și sfidător trebuie să nu fie legat de anticiparea sau
producerea separării de persoanele de atașament.
Tulburările psihotice
Spre deosebire de halucinaţiile din tulburările psihotice, experienţele perceptive
insolite din anxietatea de separare au legătură cu frica specifică (separarea de figura de
ataşament) a acestei tulburări. Copiii pot raporta prezenţa cuiva în cameră în timpul nopţii,
însă în prezenţa figurii de ataşament toate acestea dispar.
Tulburările de personalitate
Tulburarea de personalitate dependentă de caracterizează prin tendința
nediscriminatorie de a se atașa de ceilalți, pe când în tulburarea anxioasă de separare
preocuparea e legată de persoanele principale de atașament. Tulburarea de personalitate
borderline se caracterizează prin frica de a fi abandonat de persoanele dragi, dar în același
timp problemele legate de propria identitate, auto-control, funcționarea interpersonală și
impulsivitatea sunt la fel de importante în definirea tulburării, însă acestea nu sunt trăsături
principale în tulburarea anxioasă de separare.
Comorbidități
La copii se asociază cu tulburarea anxioasă generalizată și cu fobiile specifice.
La adulți, comorbiditățile obișnuite sunt reprezentate de fobiile specific, TSPT,
tulburarea de panică, tulburarea anxioasă generalizată, tulburarea anxioasă socială,
agorafobia, tulburarea obsesiv-compulsivă și tulburările de personalitate.
În cazul mutismului selectiv, considerată o formă primară a anxietăţii sociale, copilul
vorbeşte acasă sau cu prietenii apropiaţi, dar nu comunică la grădiniţă, la şcoală sau cu
persoane străine. Această tulburare se instalează în perioada preşcolară, de obicei înaintea
vârstei de 5 ani, şi este asociată cu anxietatea socială. Anumite situaţii sociale sunt percepute
ca fiind periculoase (ex. şcoala). Copilul crede că ceva periculos se va întâmpla dacă va vorbi
în situaţii nefamiliare. În plan emoţional, copilul resimte frică sau furie intense dacă este forţat
să vorbească în astfel de situaţii. De asemenea, emoţionalitatea este însoţită şi de o stare de
agitaţie crescută în astfel de cazuri. La nivel comportamental, apare refuzul de a vorbi.
Datorită refuzului de a vorbi dezvoltarea socială a copilului este restricţionată, iar acesta poate
fi victima covârstnicilor, care îl vor tachina pentru că îl consideră ciudat.
Criterii de diagnostic pentru Mutismul selectiv (DSM V)
A. Incapacitatea constantă de a vorbi în situaţii sociale în care este așteptat ca
persoana să vorbească (ex., la şcoală), deși în alte situaţii vorbeşte.
B. Perturbarea influențează rezultatele școlare sau comunicarea socială.
C. Durata perturbării este de cel puţin 1 lună (nu se limitează la prima lună de şcoală).
D. Incapacitatea de a vorbi nu este cauzată de lipsa cunoaşterii sau de disconfortul de
a vorbi în limbajul cerut de situaţia social respectivă.
E. Perturbarea nu este mai bine explicată de o tulburare de comunicare (ex.,
tulburarea de fluență verbală cu debut în copilărie/balbismul) şi nu apare exclusiv
în cadrul unei tulburări din spectrul autist, schizofreniei sau altei tulburări
psihotice.
Diagnostic diferențial
Tulburările de comunicare
Spre deosebire de multismul selectiv, perturbarea vorbirii, în cazul tulburărilor de
comunicare, nu este limitată la un anumit context social.
Tulburările de neurodezvolare, schizofrenia și alte tulburări psihotice
 Indivizii care prezintă o tulburare din spectrul autist, schizofrenie sau altă tulburare
psihotică sau cu dizabilitate intelectuală severă, pot avea probleme de comunicare socială,
fiind incapabili să vorbească adecvat în diferite ocazii. Spre deosebire de aceste afecțiuni,
mutismul selectiv va fi diagnosticat doar atunci când copilul prezintă capacitatea dovedită de
a vorbi în unele circumstanțe sociale (de obicei, acasă)
Tulburarea anxioasă socială
Anxietatea socială și evitarea socială din tulburarea anxioasă socială se pot asocia cu
mutismul selectiv. În astfel de cazuri, pot fi stabilite ambele diagnostice.
Teorii explicative
Teoriile biologice
Ipoteza genetică
Conform acestei teorii, anxietatea apare atunci când o persoană cu o vulnerabilitate
moştenită este expusă la stimuli ameninţători din mediu, la o vârstă la care este predispusă să
dezvolte anumite frici. Ipoteza genetică susţine şi faptul că un anumit factor biologic
responsabil de procesul de detectare rapidă a ameninţărilor, a pericolului este transmis genetic
în familiile în care apar tulburări anxioase. Ipoteza genetică se aplică tuturor tulburărilor
anxioase, însă are o relevanţă limitată pentru stresul posttraumatic.
Ipoteza neurotransmiţătorilor
Dezechilibrele la nivelul sistemului noradrenergic (responsabil de noradrenalina, care
pregăteşte organismul pentru acţiune, prin afectarea funcţiei cardiovasculare, a motilităţii şi
secreţiei gastrointestinal, metabolizarea glucozei, etc.). Noradrenalina este asociată cu
somnul, memoria, emoţiile şi învăţarea), sistemul acidului gamma-amniobutyric
(neurotransmităţor cu rol inhibitor asupra sistemului nervos, modulează funcţionarea acestuia)
şi sistemul serotoninergic (serotonina este un neurotransmităţor care reglează somnul,
dipoziţia şi apetitul, memoria şi învăţarea) sunt considerate a fi un factor important în
tulburările anxioase. Tratamentele medicamentoase ce vizează aceste sisteme s-au demonstrat
a fi eficiente, însă cercetările actuale sunt focalizate pe felul în care acestea acţionează.
Ipoteza temperamentului inhibat comportamental
Această ipoteză atribuie vulnerabilitatea către tulburările anxioase unei predispoziţii
temperamentale către un comportament inhibat în situaţii nefamiliare. Copiii cu
comportament inhibat manifestă frică, reticenţă, reţinere şi izolare social în situaţii noi
(persoane, obiecte sau locuri nefamiliare). Există cercetări care susţin ideea de moştenire
genetică moderată pentru comportamentul inhibat şi care indică faptul că în cazul copiilor cu
acest tip de comportament au un prag scăzut pentru arousal-ul sistemului nervos simpatic şi a
sistemului limbic şi că acest tip de comportament este factor de risc pentru anxietate
(Hirshfeld-Becker, Biederman & Rosebaum, 2004; Oosterlaan, 2001). Tratamentul presupune
identificarea timpurie a copiilor cu comportament inhibat şi includerea lor în programe ce
presupun managementul situaţiilor nefamiliare.
Teoriile psihologice
Teoriile psihanalitice
Teoria psihanalitică susţine că, în tulburările anxioase, mecanismele defensive sunt
utilizate pentru a ţine impulsurile inacceptabile sau emoţiile (furie, impulsuri sexuale, tristeţe),
precum şi anxietatea morală cu privire la exprimarea lor în afara sferei conştiinţei. Toate
acestea sunt transformate în anxietate nevrotică şi este exprimată în tulburările anxioase.
Mecanismul defensiv cheie este comutarea (transferul emoţiilor negative faţă de o persoană
către o altă persoană, percepută a fi mai puţin ameninţătoare; ex. mama care îşi varsă furia
faţă de soţ asupra copilului).
Acest mecanism este util în practica clinică cu copii, deoarece uneori copiii pot spune
că sunt îngrijoraţi cu privire la un lucru, însă în realitate obiectul fricii este unul diferit. Totusi,
nu există multe dovezi ştiinţifice care să susţină ideea că toate tulburările anxioase reprezintă
o comutare a anxietăţii asociate cu conflictele sexuale din diferite stadii de dezvoltare. Există
însă dovezi care susţin eficienţa terapiei psihodinamice a tulburărilor anxioase la copii
(Fonagy şi colab., 2002).
Teoria cognitivă a lui Beck
Beck susţine că anxietatea apare atunci când anumite evenimente ameninţătoare
activează schemele cognitive orientate către ameninţări, care au fost formate în copilăria
timpurie în cadrul unor experienţe stresante şi ameninţătoare. Aceste scheme conţin asumpţii
cu privire la natura periculoasă a mediului sau a sănătăţii unei persoane: “Lumea este
periculoasă, aşadar trebuie să fiu mereu în gardă”, “Sănătatea mea este şubredă, deci orice
senzaţie somatic inconfortabilă reflectă o problemă de sănătate gravă”. De asemenea, ei
minimalizează evenimentele legate de siguranţă şi maximizează evenimentele ameninţătoare.
Ipoteza sistemelor de familie
Chiar dacă nu există o teorie integrativă cu privire la rolul familiei şi a procesului de
socializare în etiologia anxietăţii, sunt mai multe ipoteze din diverse surse care ar putea oferi
o explicaţie (Barret & Shortt, 2003; Boer & Lindhout, 2001). Copiii pot dezvolta probleme de
anxietate atunci când sunt crescuţi şi socializează în familii în care un membru semnificativ
expune, modelează şi întăreşte cogniţii şi comportamente anxiogene. Aceste probleme sunt
menţinute de patternuri de intercaţiune familială ce întăresc cogniţii de natură anxiogenă şi
comportamentele de evitare.
Trăsături clinice
La nivel perceptiv stimulii diferă în cazul acestor tulburări. Pentru anxietatea de
separare, stimulul este separarea de persoana de ataşament. În cazul mutismului selectiv,
stimulul este reprezentat de situaţiile sociale ameninţătoare. Pentru fobii, situaţii sau obiecte
specifice.
În toate cazurile, cogniţiile au ca şi temă centrală detectarea şi/sau evitarea pericolului.
În anxietatea de separare, copiii cred că lor sau părinţilor li se va întâmpla ceva rău dacă vor fi
separaţi. Copiii cu mutism selectiv cred că se va întâmpla ceva ameninţător daca vor vorbi în
situaţiile în care apare mutismul selectiv. În fobii, copiii cred că vor fi răniţi sau li se va
întâmpla ceva rău dacă se vor confrunta cu obiectul fricii (în cazul fobiei specific – ex. vor fi
muşcaţi de câine) sau dacă vor fi expuşi situaţiei de care le este frică (vor fi evaluaţi negativ
de persoane străine în cazul fobiei sociale). Ideea centrală pentru tulburările anxioase este NU
MĂ VOI DESCURCA.
Toate aceste cogniţii sunt însoţite de stări afective caracterizate de tensiune, agitaţie. În
confruntarea cu obiectul fricii copilul poate manifesta furie. De exemplu, copii cu anxietate de
separare pot deveni agresivi atunci când dunt lăsaţi la şcoală, iar mama pleacă. În cazul
mutismului selectiv, copiii manifestă un comportament opozant dacă sunt obligaţi să
vorbească la şcoală sau în alte situaţii ameninţătoare.
Comportamentele de evitare caracterizează toate tulburările anxioase. În cazul fobiilor
specifice, stilul de viaţă este doar moderat restricţionat, în sensul că vor fi evitate mai puţine
situaţii. În contrast, restricţionarea este mult mai mare în cazul anxietăţii de separare şi a celei
sociale, copiii refuzând să părăsescă locuinţa sau persoanele de ataşament în cazurile extreme.
Relaţiile interpersonale sunt afectate diferit pentru tulburările anxioase. În ceea ce
priveşte fobiile simple, relaţiile nu sunt foarte mult afectate. Pot apărea conflicte cu părinţii
sau covârstnicii atunci când copilul refuză să se implice în activităţi de rutină deoarece evită
contactul cu obiectul fricii. În cazul anxietăţii de separare, a mutismului selective şi anxietăţii
sociale, poate să apară izolarea social totală.
Evaluare
Un istoric de anxietate în familie, temperamentul dificil, stima de sine scăzută şi un
locus al controlului extern constituie factori predispozanţi pentru tulburările anxioase.
Factorii contextuali ce pot predispune sunt ataşamentul anxios faţă de părinţi, expunerea la
anxietatea părinţilor sau o cultură familial anxiogenă, în care evenimentele capătă o
interpretare ameninţătoare sau periculoasă.
Rănirile sau bolile personale sau ale membrilor familiei pot precipita apariţia
tulburărilor anxioase, ele fiind interpretate ca şi ameninţări la adresa securităţii şi sănătăţii.
Evenimentele de viaţă pot, de asemenea, constitui factori precipitanţi: şcolarizarea, plecarea
de acasă a unui frate, separarea părinţilor, mutarea într-o altă localitate, schimbarea şcolii,
problemele financiare, separarea pentru o perioadă mai lungă de figura de ataşament. În ceea
ce priveşte şcoala, hărţuirea (bullying) de către covârstnici sau victimizarea de către profesori
pot constitui factori precipitanţi.
Evitarea stimuluilor care provoacă anxietate sau încercările nereuşite de a se confrunta
cu aceştia pot menţine sau exacerba anxietatea, deoarece aceste comportamente împiedică
habituarea cu stimuli anxiogeni. Schemele cognitive orientate către interpretările
ameninţătoare sau de periculozitate constituie factori de menţinere. Un aspect important în
acest sens îl constituie hipervigilenţa şi interpretarea eronată a stimulilor non-ameninţători. La
nivel biologic, disfuncţiile în nivelul serotoninei şi noradrenalinei menţin anxietatea.
Comportamentul părinţilor poate constitui un factor de menţinere. Interpretarea situaţiilor
ambigue ca fiind ameninţătoare în cadrul conversaţiilor pe care părinţii le au cu copiii, vor
întări comportamentul de evitare al acestora. Insistenţa părinţilor de a face multiple evaluări
medicale în urma plângerilor copiilor cu privire la simptomele somatice legate de anxietate
menţin această tulburare. Neînţelegerile maritale constituie un alt factor de menţinere
deoarece părinţii nu se pot pune de accord cu privire la modul în care problema copilului ar
trebui rezolvată sau datorită faptului că se concentrează prea mult asupra acestei probleme
(din dorinţa de a evita confruntarea cu propriile probleme) şi îi întăresc copilului cogniţiile şi
comportamentele de evitare. Lipsa suportului social sau nivele ridicate ale stresului vor
împiedica părinţii şi copiii să gestioneze problema eficient.
Tabel 1. Instrumente psihometrice de evaluare a tulburărilor anxioase (după Carr,
2006)
Construct evaluat Instrument Publicaţie
Anxietate generalizată Scala multidimensional de March, J. (1998). Multidimensional
evaluare a anxietăţii pentru anxiety scale for children (MASC).
copii – Multidimensional Toronto: Multihealth Systems
Anxiety Scale for Children
(MASC)
Scala revizuită de evaluare a Reynolds, C. & Richmond, B.
anxietăţii manifeste pentru (1978). What I think and feel: a
copii – Revised Children’s revised measure of children’s
Manifest Anxiety Scale manifest anxiety. Journal of
 Abnormal Child Psychology, 6, 271-
280
Inventarul de anxietate ca Spielberger, C. (1973). Manual For
stare şi trăsătură pentru The State Trait Anxiety Inventory
copii – The State Trait For Children. Palo Alto, CA.
Anxiety Inventory for Consulting Psychologists Press
Children
Scala de evaluare a Clark, D. & Donovan, J. (1994).
anxietăţii Hamilton – Reliability and validity of the
Hamilton Anxiety Rating Hamilton Anxiety Rating Scale in an
Scale Adolescent Sample. Journal of the
American Academy of Child and
Adolescent Psychiatry, 33, 354-360
Anxietate de separare Scala de evaluare a Kearney, C. & Silverman, W.
refuzului şcolar – School (1993). Measuring the function of
Refusal Assessement Scale school refusal behavior: The school
refusal assessement scale (SRAS).
Journal of Clinical Child
Psychology, 22, 85-96
Fobii specific Chestionarul de frici – Gullone, E. & King, N. (1992).
forma revizuită – The Psychometric evaluation of a revised
Revised Fear Survey fear survey schedule for children and
Schedule adolescents. Journal of Child
Psychology and Psychiatry, 33, 987-
998
Fobie socială Inventarul de fobie social şi Beidel, S., Turner, S. & Fink, C.
anxietate pentru copii – (1996). Assessement of Childhood
Social Phobia and Anxiety Social Phobia: Construct, convergent
Inventory for Children and discriminative validity of the
Social Phobia Anxiety Inventory for
Children (SPAI-C). Psychological
Assessement, 8, 235-240
Scala de anxietate socială LaGreca, A. & Stone, W. (1998).
pentru copii – forma Social Anxiety Scales for Children
revizuită – Social Anxiety and Adolescents: Manual and
Scale for Children – Instructions for the SASC, SASC-R,
Revised (SASC-R) SAS-A. Miami, FL: University of
Miami, Psychology Department
Inventarul de fobie socială Clark, D., Turner, S., Beidel, D.,
şi anxietate pentru Donovan, J., Kirisci, L. & Jacob, R.
adolescenţi – Social Phobia (1994). Reliability of the social
and Anxiety Inventory for phobia and anxiety inventory for
Adolescents adolescents. Psychological
Assessement. 6, 135-140
Simptome şi cogniţii Indexul pentru sensibilitatea Silverman, W., Fleisig, W., Rabian,
legate de panică faţă de anxietate în copilărie B. & Peterson, R. (1991). Childhood
– Childhood Anxiety anxiety sensitivity index. Journal of
Sensitivity Index Child Psychology, 20, 162-168
Chestionarul simptomelor şi Clum, G., Broyles, S., Borden, J. &
cogniţiilor în atacul de Watkins, P. (1990). Validity and
 panică – Panick Attack reliability of the Panic attack
Symptoms and Cognitions Symptoms and Cognitions
Questionnaire Questionnaire. Journal of
Psychopathology and Behavioural
Assessement, 12, 233-245
Agorafobie Scala de agorafobie – Ost, L. (1990). The Agoraphobia
Agoraphobia Scale Scale: An evaluation of its reliability
and validity. Behaviour Research
and Therapy, 28, 697-708
Chestionarul cogniţiilor Chambless, D., Caputo, C., Bright,
legate de agorafobie – P. & Gallagher, R. (1984).
Agoraphobia Cognitions Assessement of fear in
Questionnaire agoraphobics: the Body Sensation
Questionnaire and the Agoraphobia
Cognitions Questionnaire. Journal of
Consulting and Clinical Psychology,
62, 1090-1097
Anxietatea legată de Interviul pentru stresul Fletcher, K. (1997). Childhood
stresul posttraumatic posttraumatic din copilarie – PTSD interview – child form. In
forma pentur copii – Carlson E. (Ed.), Trauma
Childhood PTSD Interview- Assessements: A Clinician’s Guide,
Child Form New York: Guilford, 248-250
Scala de stres posttraumatic Nader, K., Blakem, D., Kriegler, J.
pentru copii – forma pentru & Pynoos, R. (1994). Clinician
clinician – Clinician Administered PTSD Scale for
Administered PTSD Scale Children (CAPS-C). Los Angeles:
for Children (CAPS-C) UCLA Neuropsychiatric Institute
and National Center for PTSD
Chestionatul de traumă March, J. (1999). Assessement of
pentru copii şi adolescenţi – paedriatic posttraumatic stress
Chils and Adolescent disorder. In Saigh, P. Bremner, D.
Trauma Survey (CATS) (EDS.), Posttraumatic Stress
Disorder. Washington, DC:
American Psychological Press, 199-
218
Scala de simptome pentru March, J., Amaya-Jackson, L.,
stresul posttraumatic Murray, M. & Schulte, A. (1998).
sensibilă la schimbare – Cognitive behavioural
Change –sensitive PTSD psychotherapy for children and
Symptom Scale adolescents with posttraumatic stress
disorder following a single incident
stressor. Journal of the American
Academy of Child and Adolescent
Psychiatry, 37, 585-593
Scala de evaluare a Horrowitz, M., Wilner, N. &
impactului evenimentelor – Alvarez, W. (1979). Impact of
Impact of Events Scale events scale. A measure of
subjective stress. Psychosomatic
Medicine, 41, 209-218
Inventarul pentru tulburarea Saigh, P. (1989). The development
 de stres posttraumatic la
copii – Children’s
Posttraumatic Stress
Disorder Inventory
Scala simptomelor de stres
posttraumatic pentru copii –
Child PTSD Symptom Scale
Indexul reacţiilor la
tulburarea de stres
posttraumatic pentru copii –
Child Post-Traumatic Stress
Disorder Reaction Index
Interviul pentru tulburarea
de stres posttraumatic
pentru copii – Child PTSD
Interview
and validation of the Children’s Post
Traumatic Stress Disorder Inventory.
International Journal of Special
Education. 4, 75-84
Foa, E., Johnson, K., Feeney, N.,
Treadwell, K. (2001). The Child
PTSD Symprom Scale: A
Preliminary examination of its
psychometric properties. Journal of
Clinical Child Psychology, 30, 376-
384
Fredrick, C., Pynooss, R. & Nader,
K. (1992). The Child Post-Traumatic
Stress Disorder Reaction Index. Los
Angeles, CA: UCLA Dept of
Psychiatry and behavioural Sciences,
760 Westwood Plaza, LA, CA
90024
Pynoos, R. & Eth, S. (1986).
Witness to violence: The child
interview. Journal of the American
Academy of Child Psychiatry, 25,
306-319

Exemplu de caz anxietate de separare

Barry are 9 ani şi a fost adus la evaluare datorită faptului că nu a frecventat şcoala timp
de 2 luni după vacanţa de Paşti, în anul dinaintea intrării în ciclul gimnazial. Medicul de
familie nu a depistat nici o cauză organică pentru durerile abdominale şi de cap pe care le
acuza băiatul. Acestea apărea frecvent, în special dimineaţa atunci când mama (Lilly) îl
întreba cum se simte. Prietenii lui îl vizitau la sfârşit de săptămână şi mergea deseori cu ei cu
bicicleta. Însă, lunea dimineaţa nu era capabil să meargă la şcoală atât din cauza durerilor
abdominale, cât şi datorită unui presentiment ce prevestea că ceva rău i se va întâmpla mamei.
Dacă era forţat să meargă la şcoală devenea agresiv sau plângea în hohote. Cu toate că nu
existau ameninţări serioase în ceea ce priveşte starea de sănătate a mamei, (Lilly) aceasta se
plângea cu privire la reumatismul şi epilepsia de care suferea şi care i-au compromis starea de
bine. Epilepsia era bine controlată în cea mai mare parte a timpului, însă în ultimele şase luni
a avut câteva crize. Barry este unul din cei patru copii din familie şi toţi au avut un istoric în
ceea ce priveşte refuzul şcolar. Fraţii lui, de 20, 25 şi 30 de ani locuiesc cu familia şi nu au
foarte mulţi prieteni sau cunoştinţe. Cel mai mare dintre fraţi are o afacere de software pe care
o conduce din camera proprie. Toţi băieţii au o relaţie foarte apropiată cu mama şi una mai
distanţă cu tatăl. Tatăl este un om sănătos şi are un magazin în care a petrecut foarte mult
timp. Pleca dimineaţa devreme la muncă şi se întorcea seara târziu. Era foarte preocupat de
starea de bine a lui Barry şi credea că soţia lui îl cocoloşea foarte mult, însă nu o confrunta în
acest sens deoarece nu dorea să o supere. Părinţii au un istoric în ceea ce priveşte
neînţelegerile maritale, iar în anul dinainte de prezentarea băiatului la evaluare au avut
neînţelegeri puternice cu privire la felul în care să gestioneze anxietatea de separare a
băiatului. Doi dintre unchii băiatului au avut dificultăţi în adaptare psihologică şi ambii au
urmat tratament medicamentos, însă nu sunt foarte multe detalii cu privire la acest fapt.
Unchii lui au locuit cu mama lor până la moartea acesteia, iar împreună cu surorile lui (una
dintre acestea era mama lui Barry, Lilly) au avut o relaţie foarte apropiată cu mama lor şi una
distantă cu tatăl. Părinţii lui Lilly se certau cu privire la felul în care să educe copiii, mama
fiind mai permisivă, iar tatăl mai strict. Aşadar relaţiile de familie aveau un pattern
asemănător în familia de origine a lui Lilly şi în cea a lui Barry.
La şcoală Barry era foarte popular în special pentru că le dădea colegilor dulciuri de la
magazinul familiei. S-a plâns de câteva ori că este hărţuit de ceilalţi elevi şi odată de faptul că
profesorul de sport a râs de el.