Tema: Relaţiile dintre microorganisme. Antagonismul microbian.

Antibioticele.

În mediul natural de trai – sol, apă, în organismul omului sau plantelor,

microorganismele se dezvoltă în comunităţi microbiene – microbocenoze,
constituite din diferite specii, între care se stabilesc anumite relaţii.
Convieţuirea mai multor specii de organisme, care în rezultatul dezvoltării lor
evolutive au creat complexe poartă denumire de simbioză. Relaţiile dintre aceste
organisme poartă denumirea de relaţii simbiotice.
Între populaţiile ce vieţuiesc într-o microbocenoză se stabilesc relaţii
interspecifice ce determină atât structura, cât şi funcţiile biocenozei. Cu cât relaţiile
sunt mai diverse şi variate, cu atât va fi şi biocenoza mai complexă şi mai stabilă.
Din acest grup de relaţii fac parte metabioza, simbioza şi comensalizmul.

Metabioza reprezintă relaţii dintre două specii de microorganisme, în care una

din specii creează condiţii pentru dezvoltarea celeilalte, care este indiferentă în raport
cu prima. A doua specie, de regulă, continuă procesul început de prima. De exemplu,
bacteriile amonificatoare participă în procesul de mineralizare a azotului din
substanţele organice cu eliminarea NH3, astfel creând condiţii favorabile pentru
dezvoltarea bacteriilor nitrifiante.
Simbioza reprezintă relaţii asociative, care stimulează şi menţin dezvoltarea
normală a microorganismelor. De exemplu, bacteriile lactice (Streptococcus lactis şi
Lactobacillus caucasicus) şi specia de drojdii Saccharomyces kefiri din componenta
grăuncioarelor de chefir. Bacteriile lactice acidulează mediul, creând condiţii
favorabile pentru dezvoltarea drojdiilor, iar ultimele sintetizează vitamine şi
aminoacizi necesari bacteriilor lactice.
Comensalizmul reprezintă o convieţuire a indivizilor din diferite specii, în
cadrul căreia nu este exprimat clar nici folosul şi nici daunele aduse unele altora. De
exemplu, flora microbiană din intestinul gros la om şi animale.

În natură destul de frecvente sunt şi relaţiile concurente, când unele

microorganisme exercită o acţiune defavorabila asupra altora.
Antagonism microbian reprezintă relaţie dintre microorganisme caracterizată
prin oprimarea activităţii vitale a unei specii de către altă specie. Antagonismul s-a
format pe parcursul unei perioade îndelungate de evoluţie în lupta continuă pentru
sursa de nutriţie şi locul de existenţă a lor.
Antagonismul microbian se caracterizează prin sinteza şi elaborarea de către
microbii antagonişti a unor substanţe chimice biologic active (acizi organici, alcooli,
enzime, H2O2, NH3) cu acţiune antimicrobiană selectivă faţă de anumite specii.
Astfel, microflora normală din cavitatea bucală, nazofaringiană, intestinală, precum şi
de pe pielea omului posedă o acţiune antagonistă faţă de speciile patogene de microbi
(stafilococi, streptococi, ciuperci, bacteriile dizenteriei, febrei tifoide etc.).

Parazitismul – relaţii antagoniste extreme între două microorganisme în care

agresorul creşte şi se multiplică utilizând constituenţii celulari ai victimei. Acest tip de
relaţie de regulă finalizează cu moartea victimei. Aşa de exemplu relaţia dintre
Bdellovibrio bacteriovorus şi bacteriile gramnegative. B. bacteriovorus se întâlneşte
în sol şi în apele de canalizare. Este un endoparazit bacteriolitic, care cu ajutorul unor
metaboliţi pătrunde în interiorul celulei-gazdă, unde dezorganizează structurile
celulare, digerează conţinutul ei intern pe care-l utilizează ca substrat nutritiv, creşte şi
se multiplică.
Antibioza are la bază producerea de către anumite microorganisme a unor
compuşi chimici specifici, care în concentraţii mici au efect inhibitor sau letal asupra
altor microorganisme. Asemenea substanţe sunt antibioticele.

Antibioticele (de la grec. anti – împotriva, bios – viaţă) reprezintă produse ale
activităţii vitale a organismelor vii, care distrug sau inhibă în mod selectiv creşterea
microorganismelor.
Antibioticele pot acţiona asupra microorganismelor bactericid sau
bacteriostatic. Acţiunea bactericida a antibioticelor condiţionează moartea
microorganismelor, iar cea bacteriostatică reţine sau inhibă înmulţirea lor. Caracterul
acţiunii depinde atât de tipul antibioticului, cît şi de concentraţia lui.
Sinteza antibioticelor de către microorganisme reprezintă una dintre cele mai
importante manifestări ale antagonismului microbian. Cel mai mare număr de
microorganisme cu proprietăţi antagoniste se întâlnesc în sol, îndeosebi printre
ciuperci, actinomicete, bacterii sporogene. Microorganisme antagoniste se
înregistrează şi în bazinele acvatice (râuri, lacuri), precum şi printre reprezentanţii
microflorei normale a omului şi animalelor. De exemplu, bacilul coli, bifidobacteriile,
lactobacilii, care populează intestinul omului.
 Primele încercări de aplicare practică a antagonismului microbian aparţin lui
Luis Pasteur şi I. I. Mecinikov.
Pasteur a constatat că bacteriile de putrefacţie inhibă creşterea bacililor
antraxului. El a emis ipoteza despre posibilitatea aplicării fenomenului
antagonismului bacterian pentru tratarea bolilor infecţioase.
I. I. Mecinikov cercetând rolul bacteriilor de putrefacţie, a constatat că ele
intoxică organismul cu produsele activităţii lor, ceea ce contribuie la îmbătrânirea
prematură a omului. El a observat că Bacillus bulgaricus din laptele acru, inhibă
dezvoltarea bacteriilor de putrefacţie din intestin şi a propus folosirea relaţiilor
antagoniste ale microorganismelor în calitate de metode de luptă cu îmbătrânirea
prematură.
Savanţii V. Manasein şi A. Polotebnov (1871-1872), cu mulţi ani înainte de
descoperirea antibioticelor, foloseau mucegaiul verde din genul Penicillium pentru
tratarea rănilor purulente şi a altor leziuni ale pielii.
Prima definiţie a antibioticelor a fost dată în 1944 de Waksman, după care,
orice substanţă chimică produsă de microorganisme şi care distruge sau inhibă
dezvoltarea bacteriilor şi a altor organisme, este denumită antibiotic.
Această definiţie a fost modificată, deoarece cloramfenicolul obţinut în anul
1947 din Streptomyces venezuelae se obţine acum prin sinteză, deasemeni se cunosc
şi peniciline semisintetice.
Astfel, prin antibiotic se înţelege substanţa chimică elaborată de
microorganisme sau obţinut prin sinteză, care, în doze mici, inhibă dezvoltarea
microorganismelor patogene.
Din numărul total de antibiotice naturale descrise până în prezent, 98% sunt
produse de plante şi microorganisme şi numai 2% sunt produse de animale ca
protozoare, moluşte, insecte.

Dintre antibioticele adevărate 68% sunt produse de actinomicete, 12% de

bacterii şi 20% de diferite specii de eumicete, din ordinul Eurotiales. Cercetările
asupra antibioticelor din fungi, au avut o importantă între anii 1930-1950, iar după
1950 s-au intensificat cercetările asupra antibioticelor produse de actinomicete. În
ultimul timp numărul antibioticelor a crescut şi se găsesc într-o creştere şi mai mare în
viitor, datorită extinderii cercetărilor asupra ascomicetelor şi bazidiomicetelor
insuficient studiate.
 Bazele ştiinţifice despre antibiotice au fost elaborate în 1929, când savantul
englez A. Fleming a observat în cutiile de stafilococ auriu liza coloniilor în
vecinătatea coloniilor de Pйnicillium notattum, apărute întâmplător pe suprafaţa
cutiilor Petri. Fleming a constatat că filtratul culturii lichide de mucegai verde omoară
nu numai celulele stafilococilor, dar şi alte microorganisme. În decurs de 10 ani,
Fleming a încercat să obţină penicilina în stare pură, dar n-a izbutit. Preparatul de
penicilină pură, bun pentru investigaţiile chimice, a fost obţinut de savanţii englezi E.
Chain şi G. Florey în 1940.
Actualmente au fost obţinute mai mult de 2000 de diferite antibiotice. În
practica medicală se aplică mult mai puţine antibiotice, deoarece unele din ele s-au
dovedit a fi toxice, iar altele - neactive.
Antibioticele se obţin din ciupercile de mucegai (penicilina ş.a.), din
actinomicete (streptomicina, tetraciclina ş.a.), din bacterii (gramicidina,
polimixinele); substanţele cu activitate antibiotică se obţin, de asemenea, din plante
superioare (fitoncidele din usturoi, ceapă) şi din ţesuturile animale (lizozimul,
interferonul).
Antibioticele pot acţiona asupra microorganismelor bacteriostatic şi bactericid.
Acţiunea bactericida condiţionează moartea microorganismelor, iar cea bacteriostatică
reţine sau inhibă înmulţirea lor. Caracterul acţiunii depinde atât de tipul antibioticului,
cît şi de concentraţia lui.
Administrarea în organism a dozelor mari de antibiotice cu spectrul larg de
activitate, de regulă, este însoţită de moartea reprezentanţilor microflorei normale,
influenţează negativ asupra căilor respiratorii, intestinului şi a altor organe. În urma
unei asemenea modificări, bacteriile condiţional-patogene (stafilococii, proteul şi
ciupercile din genul Candida), rezistente la aceste antibiotice, se pot activiza şi
condiţiona infecţii secundare.
În scopul evitării dezvoltării candidomicozelor, se administrează si preparate
antimicotice.
Tratarea îndelungată şi aplicarea frecventă a antibioticelor poate cauza acţiunea
toxică asupra organismului bolnav: tetraciclinele pot cauza afectarea ficatului,
levomicetina dereglează activitatea organelor hematopoietice, streptomicina
dereglează aparatul auditiv şi vestibular, cefalosporinele pot deregla funcţiile
rinichilor.
Antibioticele pot acţiona negativ asupra dezvoltării embrionului, îndeosebi la
femeile care au folosit antibiotice la prima etapă a sarcinii.
 Clasificarea antibioticelor
Sunt mai multe criterii de clasificare în funcţie de originea microorganismului
producător, structura chimică a antibioticelor şi acţiunea antibacteriană. După originea
microorganismului producător, se clasifică în:
- produse de bacterii: gramicidina, gramidina S, bacitracina, polimixina etc.;
- produse de actinomicete: streptomicina, tetraciclina, neomicina, kanamicina,
actinomicina, nistatina, etc.;
- produse din fungi: penicilina, cefalosporine.
După acţiunea farmacologică se clasifică în:
- cu acţiune antibacteriană;
- cu acţiune antituberculoasă;
- cu acţiune antifungică;
- cu acţiune antiprotozoariană.
Mecanisme de acţiune:
- blocarea sintezei peretelui celular bacterian (peniciline, cefalosporine,
vancomicina, bacitracina, imidazolii);
- dereglarea permeabilităţii membranei celulare (polimixina, colistinul,
antifungice polienice);
- inhibarea subunităţilor ribozomale 30S sau 50S cu blocarea reversibilă a
sintezei proteinelor (cloramfenicolul, tetraciclinele, macrolidele);
- afectarea metabolismului acizilor nucleici prin inhibarea ARN, ADN
(rifampicina, chinolonele);
- blocarea unor mecanisme metabolice (antimetaboliţi: sulfonamidele,
trimetoprimul).

La administrarea antibioticelor trebuie să se ţină cont de următoarele:

- să se administreze numai antibiotice active pe agenţii incriminaţi;
- antibioticele nu sunt active pe ţesuturi devitalizate, necrozate, puroi;
- nu scad febra postoperatorie, din neoplasme (cancer), din viroze;
- antibioticele nu au acţiune pe virusuri, nu previn suprainfecţiile bacteriene;
- infecţiile locale (cu puroi, necroze) şi din cavităţile naturale nu pot fi nimicite
complet numai cu antibiotice; este necesar tratamentul local, chirurgical, de drenare şi
aseptizare.
 Rezistenţa microorganismelor la antibiotice. În timpul tratării cu antibiotice,
deseori se înregistrează transformarea microorganismelor sensibile la antibiotice în
forme rezistente.
În majoritatea cazurilor rezistenţa bacteriilor este legată de capacitatea
bacteriilor de a sintetiza fermenţi, care descompun unele substanţe antibiotice. De
exemplu, rezistenţa stafilococilor la penicilină se explică prin capacitatea lor de a
sintetiza fermentul penicilinaza, care descompune antibioticul.
În procesul acţiunii antibioticelor sunt posibile modificări ale proprietăţilor
morfologice, culturale şi biologice ale bacteriilor, pot apărea forme-L ale bacteriilor.