EUGEN RELGIS

ESEURI DESPRE IUDAISM

MĂRTURII DE IERI ŞI DE AZI

Ediţie îngrijită de Camelia Crăciun şi Leon Volovici

Prefaţă : Leon Volovici

1
Prefaţă

Pasiunea pentru teme iudaice a celui mai “internaţionalist” dintre

scriitorii evrei din generaţia lui a surprins pe mulţi dintre cei care urmăreau
prodigioasa activitate a lui Eugen Relgis (1895, Iaşi-1987, Montevideo).
Cartea sa, Eseuri despre iudaism, apărută în 1936, era, înainte de toate,
un patetic elogiu al Torei şi al profetismului biblic, în care descoperea o
întemeiere a unui umanism şi universalism, pentru care Relgis a militat o
viaţă. “Iudaismul – scrie el într-un loc – este cuprins în umanitarismul
modern ca o flacără într-un glob de cleştar.”
Eseurile lui captivau prin ardoarea cu care pleda pentru o Europă a
umanismului, a solidarităţii intelectuale şi a pacifismului. Era un adept
pasionat, prematur atunci, al unui multiculturalism şi “europenism” la baza
căruia aşeza o interpretare universalistă a profeţilor Israelului. A fost un
entuziast admirator al lui Romain Rolland şi al romanului său Jean
Christophe, dar idolul şi modelul lui a fost, fără îndoială, Stefan Zweig,
despre care a scris nu o dată şi cu care s-a întâlnit şi a corespondat, amândoi
obsedaţi de ideea (utopică) a unei “internaţionale” pacifiste şi
“umanitariste”.
Romancier, poet şi eseist, Eugen Relgis a fost, începând din preajma
primului război mondial, o prezenţă de marcă în viaţa intelectuală din
România. Lucrările sale dedicate mişcării pentru pace şi umanitariste,
îndeosebi Principiile umanitariste, din 1922 (tradusă în numeroase ţări) l-au
impus pe Eugen Relgis pe plan european printre oamenii de cultură şi ştiinţă
ce-şi propuneau crearea unei „Internaţionale a intelectualilor”, al cărei
obiectiv principal era instaurarea unui climat de colaborare între naţiuni şi,
prin aceasta, evitarea războaielor.
Internaţionalist şi „cetăţean al universului”, Relgis a rămas, totodată,
definitiv legat de cultura română, „pe care – cred – nu am abandonat-o, ci
am rămas constant, de la debutul meu, din 1912, gândind şi scriind
româneşte până în prezent”, cum mărturisea el în 1981.
Cine urmăreşte traiectoria intelectuală a lui Eugen Relgis, ca şi
revistele pe care le-a editat (Umanitatea, Cugetul liber, Umanitarismul),
poate observa că militantul pentru pace şi-a aflat în moştenirea iudaică
fermentul spiritual şi suportul etic al acţiunilor şi iniţiativelor sale, cu ecou
internaţional. Gândirea sa a fost marcată hotărâtor de influenţa Bibliei, din
care şi-a extras, într-o anumită măsură, elementele doctrinei sale
umanitariste. Într-o conferinţă din 1955 (Confesiunea unui scriitor), ţinută la
Universitatea din Montevideo, Relgis declara: „...eu n-aş putea să mă

2
„întorc” (la iudaism) pentru simplul motiv că niciodată nu l-am abandonat,
nu puteam să îl abandonez, fiind integrat în vasta sa realitate prin realitatea
însăşi a preocupărilor mele sociologice şi etice, umanistariste şi pacifiste” (în
volumul Homenaje a Eugen Relgis en au 60 aniversario, Montevideo,
1955).
Relgis şi-a adunat în volumul Eseuri despre iudaism o bună parte din
tot ce a publicat pe această temă, iar după două decenii eseurile apar şi în
versiune spaniolă (Profetas y poetas. Valores permanentes y temporarios
del judaismo, Buenos Aires, 1955), completate cu altele scrise ulterior.
Relaţia pe care o stabileşte Relgis între umanitarism – considerat ca
„o gândire activă”, „o metodă critică aplicată la realităţile naturale, umane şi
sociale” – şi iudaism este discutată de el în repetate rânduri, începând cu
studiul Umanitarismul biblic, din 1926. Argumentele sunt scoase cu
precădere din demonstrarea vocaţiei universaliste a iudaismului, ca religie,
etică şi concepţie despre viaţă. „Înţelesul cel mai înalt al moralei biblice,
semnificaţia practică a iudaismului este: universalismul”.
Monoteismul, elogiul spiritului şi libertăţii umane, mesianismul biblic
sunt valori care conferă iudaismului perenitate şi o mare putere de iradiere,
înlesnindu-i integrarea în gândirea şi civilizaţia europeană modernă.
„Iudaismul – (Moise, Isaia, Eremia, Daniil...) – a centralizat problemele
vieţii în Om, în fiul Pământului, în individ, în imperativul moral al
conştiinţei. Ideea, flacăra purificatoare a spiritului – a eticii valabile în
fiecare individ – trebuie să ardă în trupul său, în lupta grea cu materia pururi
schimbătoare şi primejdioasă”...
Aceleaşi semnificaţii, de puternică rezonanţă modernă, Relgis le
descoperă în destinul lui Moise, ca şi în cărţile profeţilor, „întrupări ale
marilor năzuinţi omeneşti”. Urmărit în câteva ipostaze literare, Moise este
pentru Relgis o personalitate umană copleşitoare, care rezumă şi revelează
sensul istoriei milenare a evreilor, dar şi „un simbol al destinului divin şi
uman”. De o tragică actualitate este pentru intelectualul umanist în anii
prigoanei fasciste mesajul profeţilor. Într-un articol din Renaşterea noastră,
din 10 ianuarie 1942, Relgis scrie: „Cărţile profeţilor pot fi recitite oricând,
de oricine. Mai cu seamă în marile ore ale destinului individual sau colectiv,
glasurile vechilor înţelepţi – vizionari sau răzvrătiţi, „trimişi ai Domnului”,
sau ocrotitori ai norodului – răsună în adâncul conştiinţei cutremurate.
Adevărul lor e permanent, avertismentul lor cere mereu ascultare, blestemul
lor cade neistovit, peste veacuri şi continente, consolarea lor e caldă ca şi
viaţa din care s-a plămădit, trecând din generaţie în generaţie, ca moştenire
nepieritoare a curajului, a speranţei şi a voinţei de izbăvire”.

3
 Esenţa iudaismului modern, raportat la „cerinţele spirituale ale
vremurilor noi”, este cercetată pornind de la cunoscutul eseu din 1926 al lui
Martin Buber, care analizează „cele trei căi” în faţa cărora s-a aflat poporul
evreu: calea umanitaristă, cea naţională (a întemeierii unui stat) şi calea
conservatorismului religios. Din contopirea lor, Buber (ca şi Relgis, dar cu
unele rezerve) încearcă să propună o sinteză.
Interesul lui Relgis pentru iudaism nu se limitează la problemele
generale şi la „valorile permanente”. Formele de interferenţă cu
spiritualitatea evreiască sunt multiple şi reflectă un orizont larg de
cuprindere. Relgis e atras de marile drame de conştiinţă şi de credinţă care
au marcat istoria iudaismului. El caută să găsească o explicaţie
chinuitoarelor oscilaţii şi îndoieli ale lui Uriel da Costa, să reintegreze
iudaismului gândirea lui Spinoza, filosoful care „l-a găsit pe Dumnezeu în
propria sa conştiinţă”.
Un alt filon care stimulează meditaţia scriitorului este reprezentat de
operele literare cu tematică evreiască (motive biblice, hasidice, etc.):
poemele lui Ed. Fleg, creaţiile lui Stefan Zweig, dramele lui An-ski, proza
lui M. M. Sforim. Luând ca punct de plecare câteva studii apărute în Franţa,
Relgis pătrunde apoi pe terenul mai complex şi mai delicat al psihologiei
creaţiei, în încercarea de a depista în structura intimă a unor mari scriitori
(Proust, chiar Montaigne) „componentele” iudaice. Dintr-o perspectivă
asemănătoare este comentată creaţia unor pictori evrei: Reuven Rubin, Lazăr
Zin, Marcel Iancu.
Un eseu pătrunzător consacră Relgis antisemitismului, văzut cu ochiul
sociologului care descrie, cu obiectivitate şi răceală aparentă, o gravă
tulburare psiho-socială. Iată cum este definit fenomenul: „Înţeleg prin
antisemitism acea maladie psihică ale cărei manifestări prezintă
caracteristicile fobiei, adică ale obsesiei. Când cineva este obsedat de o
imagine, de o idee, de un individ sau chiar de o colectivitate, acestea devin
centre ale lumii – şi toate cauzele şi efectele, oricât de depărtate şi de
deosebite ar fi ele, sunt raportate la obsesia iniţială. Această obsesie ajunge
să cuprindă întreaga conştiinţă a cuiva – şi atunci ea capătă o putere
dinamică, explozivă”.
Ca şi în romanele sale (Petru Arbore, Glasuri în surdină, Prieteniile
lui Miron), cu puternice elemente autobiografice, dar marcate de un exces de
tezism şi ideologie, Relgis se dovedeşte şi în eseurile despre iudaism integrat
vieţii intelectuale şi artistice din România. Profiluri şi comentarii subtile sunt
dedicate unor cunoscuţi scriitori şi publicişti evrei: Moses Schwarzfeld, A.
L. Zissu, Enric Furtună, A. Steuerman-Rodion, H. Streitman, I. Brucăr, la
care am adăuga tulburătoarea evocare a lui Iosif Guttman (I. Bunescu), mult

4
înzestratul fiu de rabin, ucis în pragul tinereţii, în cumplitul ianuarie al
anului 1941.
Varietatea preocuparilor lui Relgis în sfera iudaismului reflectă
viziunea unitară care le generează. Toate aspectele sunt considerate ca forme
de manifestare ale aceleiaşi spiritualităţi. Asumarea ei este hotărâtoare
pentru intelectualul evreu de pretutindeni, aflat în căutarea identităţii sale şi
a drumului propriu. „... suntem – scria Relgis într-un mesaj către Cenaclul
literar „Menora” din Ierusalim, în 1962 – tributarii înţelepciunii, poeziei şi
credinţei străvechi.”
Prezente sub formă transfigurată în romane, confesiunile
autobiografice nu lipsesc nici în eseurile lui Relgis (ca în Strămoşul meu
„David Gugumanul”); ele dezvăluie rădăcina afectivă, strict personală, a
ataşamentului său faţa de universul spiritual din care a ieşit, devenit esenţial
bagaj sufletesc în lungile peregrinări prin lume. Poate că tocmai aceste fire
nevăzute, care vin din străbuni şi din copilărie, cu miraculoase însuşiri
regeneratoare, explică magistrala consecvenţă a întregii sale activităţi, pe
parcursul a şapte decenii, închinată, cu fervoare şi inteligenţă, unor idealuri
umanitare.
O şedere de mai lungă durată în Israel, în 1962, a stimulat o
reîntoarcere mai accentuată la temele « iudaice », dar şi realizarea unor
foarte reuşite portrete de artişti şi scriitori evrei din România, unii dintre ei
ispitiţi de iluziile comuniste, alţii, precum A.L.Zissu, victime ale represiunii.
Eseurile scrise în acea perioadă au fost adunate de prietenii israelieni ai
scriitorului în doua volume de « mărturii de ieri şi de azi », apărute în tiraj
redus şi condiţii grafice modeste.
Părăsind România în toamna anului 1947, Relgis a fost scutit de
tentaţiile şi capcanele noului regim care se instala la Bucureşti. Cu siguranţă
că la această decizie a contribuit un incident din octombrie 1944, pe cât de
violent, pe atât de rău prevestitor, legat de un conflict cu Ion Călugăru, unul
din intelectualii evrei proaspăt înregimentaţi.
Într-o amplă şi dramatică mărturie-memoriu « pentru toţi oamenii de
bună credinţă », pornind de la acest incident, mărturie rămasă până acum
inedită – Eugen Relgis face o profesiune de credinţă şi un bilanţ al
impresionantei sale traiectorii intelectuale. După instalarea în exil, la
Montevideo, şi-a continuat, cu aceeaşi fervoare, activitatea publicistică, a
tradus în spaniolă multe din scrierile sale, s-a implicat în aprinsele dezbateri
în jurul noului stat israelian, exilul înlesnind, în cazul lui, o mai evidentă
dimensiune internaţională propagării ideilor sale generoase care l-au călăuzit
din tinereţe.
Leon Volovici

5
Notă editorială
Despre volumele sale de poezie şi despre romanele publicate în
România au scris Octav Botez, E. Lovinescu, G. Călinescu, Perpessicius ş.a.
După stabilirea lui Relgis la Montevideo, au apărut câteva sinteze
substanţiale despre bogata sa activitate publică şi literară în România şi apoi
în exil: Homenaje a Eugen Relgis en su 60-o (Montevideo, 1965); Israel
Bar-Avi, Eugen Relgis septuagenar (Ierusalim, 1966); Norma Suiffet,
Eugen Relgis, escritor humanista y maestro (Montevideo, 1970); Mircea
Handoca, „Un umanist al zilelor noastre: Eugen Relgis”, România literară,
9, 28 febr. 1980; Cornel Moraru, în Dicţionarul scriitorilor români, vol. 4
(Buc., 2002), pp. 65-68; Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar
românesc (Buc., 2003), pp. 593-596; Ionel Oprişan, în Dicţionarul general
al literaturii române, vol. 5 (Buc., 2006), pp. 581-583. Un excelent grupaj
de texte antologice şi de articole despre Relgis a realizat Geo Şerban în
Realitatea evreiască (supliment), nr. 310-311, 22 dec. 2008.
Surorile lui Eugen Relgis, dr. Adelina Derevici şi acad. Eugenia Soru,
au creat un fond Relgis la Institutul de filologie “Alexandru Philippide” din
Iaşi, oraşul natal al scriitorului. Alte fonduri, bazate pe donaţiile autorului,
există la Biblioteca Naţională din Ierusalim; un altul la Centrul de studiere a
istoriei evreilor din România, de la Universitatea Ebraică din Ierusalim şi,
desigur, la Biblioteca Academiei Române, la Bucureşti. Un fond Relgis
exista si in Olanda, la The International Institute of Social History (IISH) al
The Royal Netherlands Academy of Arts and Sciences (KNAW),
Amsterdam.

Ediţia de faţă reproduce în întregime eseurile lui Eugen Relgis incluse

în volumele Eseuri despre iudaism (Bucureşti, 1936), Mărturii de ieri şi de
azi (Ierusalim, 1962) şi Alte mărturii de ieri şi de azi (Ierusalim, 1967). În
addenda este publicat, pentru prima dată în întregime, Memoriu către
Consiliul General Evreiesc şi pentru toţi oamenii de bună credinţă (1944),
păstrat în arhiva familiei şi pus nouă la dispoziţie, în urmă cu două decenii,
de admirabilele surori ale scriitorului, Adelina Derevici şi Eugenia Soru, atât
de devotate operei celebrului lor frate.
Transcrierea textelor s-a făcut, în principiu, după normele ortografice
actuale, respectând, însă, particularităţile de limbă ale scriitorului.
Mulţumim domnului arhitect din Buenos Aires, Armando Sigler
Relgis, nepotul scriitorului, pentru permisiunea de a publica acest volum.

6
7
ESEURI DESPRE IUDAISM (1936)

8
 SEMNIFICAŢIE

Progresul uman pare să fi avut două forme esenţiale de manifestare: a) o ascensiune

spirituală care şi-a găsit apogeul în culturi etico-religioase: budism, elenism, iudaism,
creştinism — cu milenii în urmă — şi b) o ascensiune materială, adică o succesiune de
civilizaţii, prin biruinţi tehnice şi ştiinţifice care au culminat în ţările industriale din
apusul Europei şi din America de Nord.
Evoluţia spirituală a omenirii pare însă că a început să coboare pe măsură ce urca
progresul ei material. Nu ne grăbim să afirmăm că există un antagonism ireductibil între
materie şi spirit — şi că unul se dezvoltă în dauna celuilalt. Dar putem susţine, de pildă,
că Războiul din 1914-18 a fost, în esenţă, o cumplită explozie a materialismului excesiv,
acumulat în ultimele două sau trei veacuri. Imperialismul — tendinţa de concentrare a
bogăţiilor terestre şi de dominare prin forţa armată — este caracteristic epocilor
materialiste. Cultul forţei, fetişismul banului, orgoliul posesiunei directe, personale, robia
economică şi tirania politică — aceste teribile plăgi ale civilizaţiei „moderne'', au copleşit
(uitată fiind în câteva Biblii şi Evanghelii sau în puţine conştiinţi libere) umanitatea
firească a omului.
Civilizaţia exterioară, materialistă, strict utilitară, a dezumanizat omul. Destinul
său, care era în propriile sale mâini în epocile preistorice, a trecut în mâinile divinităţilor
cereşti — adică: ale intermediarilor dintre om şi Dumnezeu — apoi în mâinile unei clase
restrânse, privilegiate, ale unor zeităţi terestre cari domneau din graţia divină sau
subjugau mulţimile prin forţa brutală. Aceste zeităţi terestre (capi ai Statelor, ai
popoarelor, ai bisericilor, ai negoţului, etc.) îşi proclamau autoritatea în numele unor
abstracţiuni sau chiar al unor simple ficţiuni. Silnicia modernă e însă mult mai odioasă
decât cea veche. Robia antică era acceptată ca o fatalitate — sau era impusă în numele
unor credinţe cari susţineau întreaga civilizaţie de atunci. Silnicia modernă, numită
dictatură şi chiar, cu cinism, „voinţa poporului", e insuportabilă pentru că e numai
materială, legată de interesele unei minorităţi sau ale unei clase dominante: e teroarea
unui tun care vrea să cugete, a unei case de bani preschimbată în altar...
Dacă privim atent manifestările sociale după prăbuşirea, prin război, a civilizaţiei
materialiste, ni se vădeşte — în forme încă neclarificate — o reacţiune spirituală a
omenirii. Peste încercările disperate, sângeroase, de menţinere a lumii vechi, se ivesc
lumi noi: schimbări de state, revoluţii naţionale sau civile, reconstruiri febrile deasupra
ruinilor. Dar sub marile fenomene politico-economice, freamătă mai ascunse, mai
profunde, miile de străduinţi de înnoire în toate domeniile culturale, artistice, etice,
religioase, ştiinţifice.
Nota dominantă a acestor înnoiri, cuvântul care rezumă toate eforturile de
mântuire, este umanitarismul. Oare putem numi altlfel totalitatea energiilor conştiente,
încordate spre lumină, spre creaţie? Umanitarismul e o noţiune vastă ca şi destinul
omenirii; el are mii de expresii şi nuanţe, dar câteva puncte de reper: libertate — de
muncă, de cultură, de gândire şi credinţă idealistă, de realizări creatoare; respectul vieţii
— al semenului, al oricărei vieţi ce-şi are rostul în armoniile universale; ajutorarea celui
slab, stârpirea flagelelor ereditare, dominarea forţelor naturale, luminarea neştiutorilor,
înlăturarea oricărei tiranii, nimicirea abstracţiunilor şi fetişismelor ucigaşe. Şi mai presus
de toate, proclamarea acestui adevăr biologic şi etic: unitatea speciei umane — a
solidarităţii mondiale care frânge pe rând toate zăgazurile artificiale: sărac-bogat,

9
autohton-străin, clasă, rasă, etc. Nicio graniţă economică, nicio îngrădire naţională (în
sensul agresiv al patriei), nicio prioritate politică...
Ca şi cercurile concentrice ivite când aruncăm o piatră în lac, aşa cresc şi se
cuprind una în alta ideile pozitive şi simţămintele umanitariste. Se întind în armonii tot
mai largi, cuprinzând planeta ca şi undele hertziene, avântându-se spre desăvârşirile
cereşti, spre supremele solidarităţi ale cosmosului înstelat.
Acesta e rostul superior al umanitarismului. Cu o bază: unitatea vieţii şi a speciei
umane. Cu o ţintă conştientă: progresiune fără catastrofele războiului. Cu o armă de
luptă: creierul — şi cu una de creare şi înălţare: spiritul! Prin spirit, omul se depăşeşte,
vremelnicia lui devine solidară cu eternitatea din juru-i, cu nesfârşitele posibilităţi ale
creaţiunii. Căci spiritul trebuie să se armonizeze cu materia, ca s-o domine apoi şi să vadă
dincolo de zările animalităţii în care e împlătoşat...

…S-ar părea deci că linia evoluţiei umane, după ce s-a frânt în prăpastia
materialismului steril şi brutal, se avântă din nou spre zările senine ale libertăţii spirituale
şi ale creaţiei individuale şi colective. S-ar părea... E aproape de adevăr şi impresia
aceasta: curba progresului uman se întoarce la punctul de plecare, după ce a rătăcit prin
mlaştinile şi fundăturile aurite ale civilizaţiei tehnice şi mercantile; se întoarce la cultura
profund omenească, la realităţile interioare ale spiritului, cari au dat eflorescenţe morale,
estetice şi culturale în India, Egipt, Iudeea, Elada, Galileea, cu milenii în urmă.
Dar, dintre aceste focare de viată, acel în care sunt concentrate în mai mare
măsură forţa şi lumina umanitarismului, e acel alimentat de spiritul biblic. Indianul şi
Egipteanul au clădit o cosmogonie grandioasă, susţinută de grumazii turmelor omeneşti,
proiectând în infinit destinul pământean. Grecul a divinizat făptura umană, spiritualizând
materia prin arta formelor: cerul său era pe pământ.
Creştinismul, vlăstar din trunchiul iudaismului, şi-a avântat ramurile spre cerul
mistic, al spiritelor simple, îndurând pasiv furtunile terestre pentru că le credea vre-
melnice şi zadarnice. De fapt: bolţile Bisericilor au înfrânat elanurile credinţei pure...
Iudaismul — (Moise, Isaia, Eremia, Daniel...) — a centralizat problemele vieţii în
Om, în fiul Pământului, în individ, în imperativul moral ai conştiinţei. Ideea, flacăra
purificatoare a spiritului — a eticei valabile în fiecare individ — trebuie să ardă în trupul
său, în luptă grea cu materia pururi schimbătoare şi primejdioasă. Dumnezeul unic al
Evreului nu e decât propria lui conştiinţă universalizată. Obsesia atât de tiranică a lui
Iehova este de fapt ideea responsabilităţii morale faţă de sine însuşi şi faţă de semeni.
Mesianismul nu are alt înţeles: el se bizuie pe postulatul unităţii planetare a omenirii.
Iudaismiul e cuprins în umanitarismul modern ca o flacără într-un glob de cleştar. Prin
această imagine, mai mult decât printr-o lungă analiză retrospectivă, am vrut să
evidenţiem conţinutul, realitatea iudaismului, cu elementele lui permanente, călite în jarul
atâtor tragedii istorice...
1936

10
VALORI PERMANENTE ALE IUDAISMULUI

Umanitarismul biblic

Nu se poate spune că orice religie este umanitaristă. Au existat, cu mii de ani în urmă,
popoare a căror religie era redusă la practici atât de sanguinare, încât „principiile" nu
puteau fi decât expresia unor instincte brutale, deseori nefireşti, fără urma unei cât de
slabe intuiţii a conştiinţii morale sau a realităţilor supraordonate, numite mai târziu
divine. Un observator sceptic ar putea spune că popoarele „civilizate" de azi, deşi nu mai
sunt păgâne, deşi religia lor este „una din cele trei fiice ale Bibliei", deşi principiile
morale au fost proclamate de atâţia gânditori, deşi „conştiinţa universală" e o realitate
pentru atâtea spirite creatoare — azi, aceste popoare au totuşi aceleaşi practici
sanguinare. Aceste practici stăruie, nu numai prin simple instincte, ci prin adevărate
principii, prin sisteme de cugetare politică, economică, morală. Distrugerea a devenit şi
ea sistematică, industrială. Instinctele brutale sunt numite „interese colective", „idealuri
naţionale..." Religiile au devenit Biserici. Esenţa religiilor a cimentat catedralele,
templele, instituţiile — toate puse însă în slujba Forţei temporare. De ce să reamintim
acest dezacord tragic? Războiul din 1914-1918 n-a fost purtat numai cu tunuri şi săbii.
Armatele au fost înfrăţite cu Bisericile. Dumnezeu era aliatul unei patrii împotriva altei
patrii care evoca însă pe acelaşi Dumnezeu. Dintre toate minciunile ucigaşe care au
dominat popoarele încăierate în războiul european, niciuna nu e mai reafăcătoare, mai
absurdă, mai insuportabilă ca aceasta: — a religiilor cari purced din Biblie şi cari sunt
puse în serviciul unor „idealuri" contrare oricărei morale omeneşti.
Trebuie să repetăm limpede, cu toată sinceritatea, aceste adevăruri când ni se pune
problema practică a religiei umanitariste. — Umanitarismul s-a ivit, ca o concepţie
integrală a spiritului modern, abia în ultimii ani. In toiul războiului european, el a avut
precursorii săi cari au strigat cu fermitate cuvintele Omului, aşa cum au strigat şi Profeţii
„cuvântul Domnului" deasupra triburilor învrăjmăşite. Principiile umanitariste sunt
rezultate din cercetarea realităţilor naturale; ele cuprind legile de evoluţie ale vieţii
pământene şi se raportează la interesele generale şi permanente ale întregii omeniri. Ele
sunt deci întemeiate pe biologie, tehnică, economie, cultură. Elementele umanitarismului
sunt raţionale. Ştiinţa le exprimă şi le confirmă totodată.
Umanitariştii şi-au spus: Pentru că religiile (mai exact: bisericile) s-au dovedit
neputincioase să oprească măcelul între popoare, pentru că divinitatea nu s-a manifestat
realmente în oameni, pentru că legile morale ale conştiinţii individuale n-au putut înlătura
omorul colectiv — noi nu putem merge numai pe vechea cale a credinţii. Credinţa, pură
şi simplă, este în vălmăşagul social ca un fum în bătaia vântului. Inima e slabă. Cugetul
poate fi mai tare. Să ne adresăm raţiunii — dar nu pentru a-i arăta noi idealuri, ci pentru
a-i arăta interesele reale, permanente, fatale, ale existenţii omeneşti...
Astfel, umanitarismul ştiinţific şi-a formulat principiile cari sunt „universal
valabile", cari interesează pe fiecare om, de orice rasă, de orice naţionalitate, clasă sau
religie ar fi dânsul. Umanitarismul e alfabetul omeniei: cu cele câteva litere ale sale, se
pot alcătui cuvinte pentru graiul şi înţelegerea oricărui om. — Acei cari au avut voinţa de
a vedea adevărurile primordiale ale umanitarismului, au lucrat ca şi cum n-ar fi existat
înaintea lor nicio intuiţie pregătitoare, nicio credinţă sau morală asemănătoare. Pentru că
au mânuit instrumentul ferm şi precis al ştiinţii; pentru că au ascultat înainte de toate de

11
realităţile vieţii. Imperativul conştiinţii, porunca morală s-a vădit în urma constatării
adevărurilor biologice, economice, tehnice, culturale.
Totuşi, toate principiile umanitariste îşi au rădăcinile înfipte în straturile milenare
ale istoriei omeneşti. S-a dovedit că nici ideile nu se ivesc prin generaţiune spontanee! La
cea mai simplă evocare a trecutului, simţim că strigătul nostru de azi e totodată un ecou al
glasurilor de demult. Legea pe care o „descoperim" în natură şi o formulăm în laboratoare
sau în biblioteci a obsedat cu taina ei atâtea generaţii, a fost murmurată de câţiva
vizionari, a fost proclamată de câţiva „aleşi", deasupra noroadelor cari dibuiau în noapte.
Umanitarismul intuitiv al vechilor religii îşi găseşte confirmarea în umanitarismul
modern. Înainte, Profeţii se adresau credinţii mulţimilor; credinţii care trebuie să creadă
— fără să poată înţelege totul. Azi, mulţimile au ajuns în stare să înţeleagă: un adevăr li
se poate explica, li se poate arăta legătura dintre cauză şi efect. Miracolul poate fi lămurit
prin logică. Porunca divină poate fi înlocuită de „interese comune". — Totuşi, mulţimile
vor stărui încă multă vreme să creadă în loc să raţioneze, să asculte în loc să aleagă, să
adore în loc să ridice, curajoase, vălurile cari acoperă tainele vieţii şi ale lumii. Căci,
religia — (precum am arătat şi în alte lucrări) — este forma primitivă a năzuinţii de
cunoaştere. Religiile universale au anticipat multe „constatări" ale ştiinţii. Ştiinţa schimbă
intuiţia în cunoştinţă raţională, dar ea nu ia religiei tot terenul ei. Ştiinţa înlocuieşte
mijloacele de cunoaştere — dar nu scopul. Dumnezeu rămâne: — dacă nu mai e conceput
cu o făptură antropomorfică, el este o „conştiinţă,", o „armonie a lumii", e „realitatea
supremă", e panteism, etc...
Iată că puntea între religie şi ştiinţă se menţine şi din punctul nostru de vedere.
Umanitarisimul este o doctrină pozitivă, dar şi o religie. „Religia .umanitaristă" nu se
adresează numai inimii, ci şi conştiinţii. Ea este eliberată de ritual, de dogme. Prin
„religia umanitaristă" ne apropiem de adevărul originar al religiilor universale. E ca o
recunoaştere înviorătoare. Raţiunea se scaldă în izvoarele pure ale primelor credinţe.
Biblia rămâne pentru noi cartea esenţial umană. Din oricâte privinţe ar putea fi
cercetată, ea îşi păstrează umanitarismul ca o notă dominantă. Umanitarismul biblic este
pe acelaşi plan universal ca şi umanitarismul modern. O analiză comparativă ar cere un
volum întreg: ne mulţumim cu cîteva indicaţii. — Profeţii ne apar din adâncul mileniilor
trecute — cu gestul lor imperativ, cu priviri cari pătrund în negurile viitorului — ca
întrupări ale marilor năzuinţi omeneşti. Ei vorbesc în numele lui Iahve. Dumnezeu îşi
tălmăceşte printr-înşii voinţa — şi totuşi Profeţii rămân aproape die inima mulţimii, de
cucernicia ei spontană. Dacă s-ar scoate în evidenţă elementele umanitarismului biblic, s-
ar pregăti astfel izbânda profundă, decisivă, a umanitarismului ştiinţific. Căci educatia
raţională a multimilor este încă o problemă grea. Mentalitatea popoarelor nu poate fi
schimbată prin simpla enunţare a câtorva adevăruri ştiinţifice. Trebuie folosită şi puterea
credinţii care „mută munţii". Credinţă — dominată şi controlată însă de raţiune.
O simplă răsfoire a Bibliei ne poate convinge de marea ei putere umanizatoare.
Biblia a servit mai mult pentru educaţie pur religioasă: au precumpănit elementele ei
divine, etice sau numai cele poetice (Psalmii şi Cântarea Cântărilor). Sursă a trei religii
universale şi a nenumărate doctrine şi secte, Biblia îşi păstrează însă comoara ei de
omenie pentru oamenii de pretutindeni şi de totdeauna. — Ce este în fond monoteismul,
decât proclamarea unităţii genului uman? Concepţia „organismului omenirii" care a
stăruit în toate culturile antice şi pe care umanitarismul modern a statornicit-o prin
elemente biologice (plasma germinativă), prin elemente economice şi tehnice (raporturi

12
în spaţiu) şi prin elemente spirituale (raporturi în timp) — o găsim în Biblie, chiar de la
început:

Şi Dumnezeu creă pe om după chipul său... (Geneza, I. 27)

şi apare deseori la Profeţi, ca un reproş, ca un avertisment:

Oare n-avem noi toţi un singur Părinte? Oare nu ne-a creat acelaşi Dumnezeu? De ce
oare suntem necredincioşi unul altuia, profanând legământul părinţilor noştri? —
(Malachi, II, 10).

Dumnezeu a dat întreg pământul oamenilor şi le-a spus:

Creşteţi şi vă înmulţiţi, şi umpleţi pământul, şi-l supuneţi pe dânsul, şi domniţi peste

peştii mării, peste păsările cerului şi peste toate animalele câte se mişcă pe pământ. —
(Geneza, I, 28).

De la început, omul era paşnic. De la început, omul era planetar. El avea de luptat cu
natura, nu să se războiască cu semenul său. Străinul nu trebuia privit ca duşman :
Şi dacă vreun străin va petrece la tine, în pământul vostru, să nu-l asupriţi. Ca şi
moşneanul dintre voi să vă fie străinul care petrece între voi. Şi să-l iubeşti ca pe tine
însuţi. Căci străini aţi fost şi voi în pământul Egiptului. — (Levitic, XIX, 33—34)
Stăruitoarea afirmare a lui Iahve, a Dumnezeului unic, nu poate avea altă
semnificaţie decât aceea a unităţii universale. Monoteismul implică o omenire unitară —
o închegare a tuturor raselor şi popoarelor în credinţa unui destin comun. Dacă unitatea
umană e proclamată cu atâta tărie, e firesc ca principiile morale ale Bibliei să fie
subordonate acestui adevăr dintâi. Religia biblică nu e numai cult, ceremonie, aparenţă.
Ea precizează practica vieţii interioare, care exclude minciuna şi crima. Pentru crearea
unei mentalităţi pacifiste, trebuiesc înlăturate practicele sanguinare:

Ce-mi trebuie mulţimea sacrificiilor voastre, zice Iahve. Sătul sunt de olocaustele de
berbeci... Şi nu mai vroiesc sângele taurilor, al mieilor şi al ţapilor.
Să nu-mi mai aduceţi daruri deşerte. Urâciune-mi este tămâia... Nu pot suferi fără-de-
legea şi sărbătorirea... chiar de veţi face multe rugăciuni, nu le voi asculta, căci mâinele
voastre sunt pline de sânge. — (Isaia, I, 11, 13, 15).

Morala biblică nu admite nici făţărnicia, nici brutalitatea. Ea cere fapte; ea cere
purificare spirituală. Ideea să devină faptă! Această cerinţă a umanitarismului modern o
regăsim la Isaia, cel mai umanitar dintre Profeţi:

Spălaţi-vă deci, şi curăţiţi-vă... Încetaţi de a face rău. Învăţaţi să faceţi binele. Căutaţi
dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat. Faceţi dreptate orfanului şi apăraţi dreptul văduvei. —
(Isaia, I, 16—17).

Dreptate! Dreptate simplă, directă, naturală. Iubirea şi libertatea, „armele" de umanizare,

pe cari le mânuim după o singură lege: — cunoaşte-te pe tine însuţi, îşi găsesc tot în Isaia

13
un apologist de largă înţelegere şi toleranţă, pentru care însă cele mai înalte sentimente nu
pot fi valorificate decât prin acţiuni individuale:

Oare nu este acesta postul pe care 1-am ales? Să dezlegi lanţurile nelegiuirii, să desfaci
legăturile jugului, să laşi liber pe cei apăsaţi, şi să sfărâmi orice jug ?
Oare nu este ca să-ţi împarţi pâinea cu cel flămând şi să duci în casa ta pe săracii cei
fără adăpost? Când vezi pe cel gol să-1 îmbraci, şi să nu te ascunzi de însăşi carnea ta?
(Isaia, LVIII, 6—7).

Sub aceste porunci morale, găsim legea solidarităţii economice, egalitatea în fata
primejdiilor: a foamei, a frigului, a setei — fraternitatea impusă de marile fatalităţi
naturale. E acel socialism elementar care se impune şi în aşa numitele „constituţii
democratice" şi în teoriile marxiste ori leniniste de azi.
Imperativul conştiinţei, care e caracteristic oricărui progres moral — şi care
menţine armătura umanitarismului ştiinţific — apare în Biblie ca fulgerări revelatoare:

De-aceea le biciuesc prin Profeţi (pe triburile cari se războiau), şi le ucid prin cuvintele
gurii mele. Şi judecăţile vărsate asupra lor ieşiră ca lumina... Căci îndurare vroiesc, nu
sacrificii; şi cunoştinţă de Dumnezeu, mai mult decât jertfe.— (Osea, VI, 5—6).

Toleranţă şi dreptate! strigăte cari revin mereu, pentru că în ele e secretul armoniei în
această viată pământeană:

El ţi-a arătat, omule, ce este bine şi ce cere Iahve de la tine; de a face numai dreptate şi
a iubi îndurarea şi a umbla umilit cu Dumnezeul tău.—(Mica. VI, 8).

Ceea ce umanitariştii numesc internaţionalism, care se iveşte din pacifism ca ramurile din
trunchiul copacului, apare în Biblie sub forma mesianismului. Interdependenţa
economică, tehnică, artistică, culturală — care ne impune credinţa în unitatea omenirii —
are în Biblie un caracter mai înalt. Unii dintre Profeţi aveau o intuiţie a universalismului,
pe care şi azi îl ignorează sau îl uită chiar mulţi oameni de ştiinţă. Profeţii trăiau acest
universalism şi îl insuflau poporului, care putea astfel să reziste în fluxul şi refluxul atâtor
evenimente istorice. Viziunea grandioasă a înfrăţirii popoarelor în marea „zi de pe urmă"
când:

Muntele casei lui Iahve se va întemeia pe vârful munţilor, şi se va înălţa peste colini, şi
vor curge spre dânsul toate naţiunile—(Isaia, 11, 2),

dă, ea singură, o valoare incomparabilă Bibliei. Chiar dacă ar fi rămas numai această
vestire a venirii lui Mesia, poporul care a vorbit prin Isaia ar avea drept la
iubirea tuturor popoarelor şi la respectul tuturor oamenilor profetici. El a proclamat pacea
lumii prin înlăturarea războiului:

Şi el va judeca între naţiuni şi va hotărî între popoare multe. Şi vor făuri din săbiile lor
fier de plug, şi vor schimba suliţele lor în cosoare. Popor asupra altui popor nu va mai
ridica sabia. Nici nu se va mai deda războiului.—(Isaia, II, 4).

14
 El, Mesia, judecătorul între naţiuni, e în conştiinţa oricărui om care caută
dreptatea şi libertatea. Pătruns de “spiritul înţelepciunii, de spiritul ştiinţei şi al temerii de
Iahve", el „nu va judeca după părerea ochilor săi", ci:

Va judeca pe cei săraci cu dreptate; şi va hotărî drept pentru cei sărmani ai ţării. Va lovi
pământul cu varga gurii sale. —(Isaia, XI, 4).

Mereu spiritul! Pacea mai presus de toate.

Dreptatea va fi cingătoarea coapselor sale şi cucernicia cingătoarea şalelor sale...

Atunci va trăi lupul la un loc cu mielul; şi leopardul se va odihni împreună cu iedul;
viţelul şi puiul leului şi vitele îngrăşate vor fi la un loc; şi un copil mic le va mâna. —
(Isaia, XI, 5—6).

Izbânda mesianismului, pe care umanitarismul o vede în unificarea statelor şi

raselor în „organismul omenirii", e preamărită de Isaia ca o mântuire supremă:

Şi în ziua aceea rădăcina lui Isai, ce va sta drept steag al popoarelor, o vor căuta
naţiunile şi locul ei de repaos va fi mărirea.
Şi va înălţa steag naţiunilor; şi va aduna pe cei împrăştiaţi ai lui Israel; şi va strânge pe
cei răspândiţi ai lui Iuda din cele patru colţuri ale pământului.— (Isaia, XI, 10-11).

Popoarele se vor uni pentru muncă comună, pentru ajutor reciproc, pentru
reculegere sub paza divinităţii.

Efraim nu va mai pizmui pe Iuda; şi Iuda nu va mai duşmăni pe Efraim.—(Isaia, XI, 13).

Prevestire pe care azi, în vălmăşagul atâtor uri naţionale, o simţim ca o dezminţire

dureroasă. Totuşi, cu mii de ani în urmă, a răsunat glasul marei împăcări:

...Ii voi duce [pe străini] la sfântul meu munte şi-i voi desfăta în casa mea de rugăciune...
Căci casa mea se va numi: Casă de rugăciune pentru toate popoarele.—(Isaia, LVI, 7).

Umanitarismul modern vrea să pregătească această încrucişare a tuturor căilor

lumii. El o vesteşte ca o realizare inevitabilă, ca o urmare a tendinţelor de evoluţie so-
cială, economică, culturală. El nu cutează însă să înalţe acel imn de slavă, acea chemare
extatică, încrezătoare în minunea divină:

Picuraţi de sus cerurilor! Norilor, faceţi să curgă fericirea! Deschidă-se pământul, şi

nască mântuirea, şi dreptatea răsară împreună!—(Isaia, XLV, 8).

Dar umanitarismul predică aceeaşi toleranţă, rezultată din recunoaşterea celor

două realităţi cari se cuprind reciproc: individul şi specia — celula şi organismul. Li-
bertate armonizată cu necesitatea: voinţa individuală (a omului sau a popoarelor) care îşi
găseşte câmpul de acţiune în cadrul speciei. Acelaşi adevăr îl proclamă Biblia, însă atât

15
de poetic şi atât de înţelept:

Ci va şedea fiecare sub via sa şi sub smochinul său; şi nu va fi cine să-l înspăimânte.
Căci toate popoarele umblă fiecare în numele zeului său; iar noi vom umbla în numele
lui Iahve, Dumnezeul nostru în vecii vecilor —(Mica, IV, 4—5).

Mesianismul e internaţional până şi în cele mai mici amănunte. Cine ar crede, de

pildă, că putem găsi în Biblie şi vestirea unei limbi internaţionale, care ar fi expresia
unităţii genului uman:

Apoi voi schimba limbile popoarelor într-una mai clară, pentru ca toţi să poată rosti
numele Domnului şi să-l slăvească în acelaşi chip.—(Zefania, III, 9).

Am putea continua cu citatele biblice, pentru a arăta că toate principiile

umanitariste moderne îşi găsesc expresia corespunzătoare — dar sub formă intuitivă,
uneori naivă sau obscură, poetică sau mistică — având însă acel sâmbure de adevăr care
rezistă veacurilor.
Umanitarismul se limitează, evident, la specia umană. Rostul imediat al religiei
umanitariste e să înfăptuiască pacea pe pământ: — înfrăţirea popoarelor. Unitatea şi
armonia speciei umane duc deci la unitatea şi armonia planetară. Dar, acestea din urmă
pot duce la cunoştinţa unităţii şi .armoniei universale. Religia se adresează acelui
“instinct” profund al omului, de idealizare şi cucernicie. Ştiinţa poate da impuls nou
voinţii de a cunoaşte. Ambele pot trezi însă un fel de al şaselea simţ. Simţământul
universalităţii aparţine şi religiei şi ştiinţii.
Deasupra experienţei materialiste, pe care o recunoaştem la baza umanitarismului,
noi punem totuşi intuiţia spiritualistă. Prin ea au progresat ştiinţele şi artele, filosofiile şi
religiile, — prin ea înaintăm spre idealul suprem al vieţii umane: spiritul. Se va ivi în cele
din urmă şi era spirituală, dar nu prin misticism sau ataraxie, cum cred unii — ci prin
progresul integral al omului, prin egalitatea dintre progresul material şi cel spiritual.
Acest progres integral are ca semn decisiv dezvoltarea creierului (nu numai dezvoltarea
„cerebrală"). Fără acest progres organic, orice idee superioară este zadarnic proclamată.
Dacă s-au ivit cu mii de ani în urmă Profeţi cari să vestească adevăruri pe cari le
recunoaşte azi ştiinţa, aceasta înseamnă că exista de pe atunci posibilitatea a ceea ce
numim mutaţie umanitaristă. Posibilitatea aceasta e cu atât mai evidentă în zilele noastre,
cu toată dezminţirea opusă de războiul european din 1914-18, cu toate atâtea alte
catastrofe ce ne ameninţă. Ne apropiem neîncetat, cu erori de fiecare zi, cu sacrificii de
fiecare zi — şi totuşi cu cunoştinţa marilor adevăruri comune — de idealurile vestite de
Profeţi. Nu avem, poate, frăgezimea sufletească, simplitatea care făcea pe vechii evrei să
cânte:

Vezi, cât e de frumos când fraţii se adună laolaltă, în pace (Psalmi, CXXXIII, 1),

dar, sunt tot mai numeroase acele conştiinţi ferme, clarvăzătoare, cari îndrăznesc să se
numească, deasupra Babiloniei sângeroase, cetăţeni universali.
Cetăţeni ai omenirii! „Trimişii Domnului", ale căror cuvinte de foc şi de iubire ne
sunt păstrate în Biblie, ne-au arătat că omul se poate ridica şi mai sus — spre împărăţiile

16
nelimitate ale Spiritului. Umanitarismul biblic e la temelia unui mesianism care,
îmbrăţişând planeta, se avântă apoi spre armoniile universale. Visiunea lui Iacob: scara ce
leagă pământul de cer, este doar expresia evoluţiei vieţii, a ciclului vieţii — urcuş şi
coborâş, miraculoasă înlănţuire a iubrii care se menţine în vârtejul etern al creaţiunii.
Da! omul va avea şi izbânda spirituală. Omul se va uni cu Dumnezeirea:

Şi mi te voi logodi în etern. Da, mi te voi logodi în drept şi dreptate, în iubire şi îndurări.
Şi în ziua aceea voi răspunde, zice Iahve, voi răspunde cererii cerurilor; şi acestea vor
răspunde cererii pământului. Şi pământul va răspunde cererii grâului, a mustului şi a
oleiului; şi acestea vor răspunde cererii Ezreelului.
Şi o voi semăna pentru mine în ţară. Şi mă voi îndura de Cea fără îndurare. Şi voi zice
către Nepoporul meu: Poporul meu eşti!
Şi el va zice: „Dumnezeul meu eşti!—(Osea, II, 22—23).

In adevăr, comuniune universală, în forma cea mai înaltă: „Poporul meu eşti!" zice
Dumnezeu nepoporului său — oricărei vietăţi. Şi orice vietate râvneşte să se înalţe, să se
lumineze până ce va putea striga şi ea: „Dumnezeul meu eşti!”

Iată de ce îl cetim pe Moise ca şi pe Darwin, pe Isaia ca şi pe Kant, pe Ieremia ca

şi pe Spinoza... Iată de ce Geneza nu poate fi cu totul înlăturată de Biologie, şi de ce
Tablele Legii rămân temeiul oricărei Constituţii adevărat omeneşti!

Al doilea Isaia

Alfred Loisy, profesor la Collège de France, a publicat numeroase studii de exegeză în

jurul creştinismului şi iudaismului. Erudiţia lui se vădeşte şi în traducerea franceză a
capitolelor XL-LV din cartea lui Isaia, cari nu aparţin profetului din secolul VIII, ci unui
poet rămas anonim şi denumit „al doilea Isaia”1). Traducerea, literală şi în ritmul original,
făcută după textul ebraic confruntat cu textul grecesc, e însoţită de o introducere şi de
multe note şi comentarii. Acest cadru de „ştiinţă biblică" nu covârşeşte totuşi traducerea
poemelor considerate de unii critici, ca P.-L. Couchoud, drept „adevărata culme a
Bibliei" — o culme ce pare că n-a crescut din muntele Bibliei ci a fost suprapusă, ca o
încununare a acestui monument milenar.
Titlul general al acestor poeme — cu imagini cosmice şi gesturi planetare cari
exprimă o credinţă nestrămutată în mântuire, o forţă de înnoire conştientă de menirea ei
— este indicat de primul vers: Consolaţi, consolaţi pe poporul meu… In adevăr,
consolarea lui Israel e tema esenţială a acestor poeme, pe cari autorul anonim le-a făurit
în vremea lui Cyrus, cuceritorul Babilonului (539 în Cr.) şi liberatorul evreilor deportaţi
după distrugerea Ierusalimului. Evenimentele istorice sunt limitate: Israel a fost pedepsit
pentru păcatele lui, de către Dumnezeu, prin regii Asiriei şi Babilonului. A fost pedepsit
mai mult decât „ar fi vrut însăşi Iahve"— dar Cyrus, fondatorul imperiului persan, a fost
ales de Dumnezeu să răsplătească pe Israel pentru pătimirea lui: l-a eliberat din
captivitatea babiloneană, ca să se întoarcă în ţara lui şi să reclădească Templul. Reclădire
1
A. Loisy: La Consolation d'Israël (second Isaïe), „Judaïsme”, Rieder, Paris, 1927; in—16° de 135 p.

17
săracă, efemeră. Renaşterea politică a lui Israel nu s-a realizat... Însă aceste modeste
evenimente istorice sunt dominate de o semnificaţie spirituală care dă poemelor celui de-
al doilea Isaia adevărata lor valoare.
Soarta lui Israel nu e izolată: ea e în legatură cu aceea a altor popoare. Dumnezeu
a scos din captivitate pe Israel, prin mâna lui Cyrus, pentru ca el să-şi împlinească
menirea, mult mai înaltă decât acea a unei simple renaşteri naţionale. Profetul-poet
proclamă unitatea divină cu o rară persuasiune:

Sunt cel dintâi, şi sunt cel din urmă;

în afară de mine nu este dumnezeu. [XLIV, 6—p. 77].

Idolatria e condamnată cu dispreţ eroic, suveran:

Cine fabrică un dumnezeu, toarnă un idol care nu serveşte la nimic [v. 10—p. 78].

Creator şi stăpân al lumii, Dumnezeul unic vrea să mântuie pe poporul care şi-a ispăşit
păcatele, care i-a rămas credincios în părăsire — şi pe care l-a destinat să fie în fruntea
întregii omeniri. Mesianismul acesta nu e personal — ci colectiv. Un popor întreg, supus
celor mai cumplite încercări, şi-a câştigat prin auto-sacrificare rolul redutabil de
mântuitor al omenirii. Această concepţie a profetului-poet e mai mult un act de credinţă,
decât o expresie a evenimentelor istorice. Proiectată în viitor, drama lui Israel capătă azi
înţelesul pe care l-a proclamat cu mult înainte al doilea Isaia. Deşi, pe vremea lui lumea
cunoscută era mărginită de Egipt şi Asiria, deşi idolatria înflorea pretutindeni, poetul
anonim s-a putut înălţa până la ideea unui Dumnezeu “supranaţional”, părinte al tuturor
oamenilor:

Eu, Iahve, spun: dreptate

şi vestesc adevăr...
Adunaţi-vă, veniţi, apropiaţi-vă cu toţii, voi supravieţuitori
ai naţiunilor [XLV, 19-20—p. 87].

Acest Dumnezeu nu-l face pe Israel misionar al omenirii, fără să-i ceară sacrificiul cel
mare: al propriei sale vieţi. Israel, servitor al lui Iahve, îşi plăteşte menirea prin suferinţa
propriei sale dezagregări naţionale. Prin suferinţă îşi cucereşte gloria eternă. Iahve îşi
umileşte poporul ales, ca să-l slăvească apoi în faţa tuturor popoarelor idolatre. Pentru
aceste popoare el a fost chinuit:

El a fost străpuns pentru păcatele noastre,

fărâmat pentru mişeliile noastre;
Pedeapsa care ne mântuie a căzut asupra lui
şi prin plăgile lui am fost vindecaţi, [LIII, 5—p. 123].

Dar „poporul ales” ştia să îndure:

El a fost chinuit, dar tăcea

şi nu deschidea gura,

18
Ca mielul dus la abator,
ca oaia în faţa celui care o tunde... [v. 7—p. 124]

…Mormântul lui a fost pus între necredincioşi,

şi osemintele lui între răufăcători,
Cu toate că el n-a făptuit vreo crimă
şi nu era minciună în gura lui. [v. 9—p. 125].

Acest martir al popoarelor va înălţa însă Noul Ierusalim, pentru că:

…şi-a dat viaţa

şi pentru că a fost numărat printre păcătoşi,
Atunci când purta greşelile multora
şi intervenea pentru cei păcătoşi. [v. 12—p. 126].

Evocarea patetică a acestui destin excepţional, aminteşte imediat drama lui Isus. De fapt,
în aceste poeme, creştinismul născând a găsit „profeţiile" pe cari le cetim în cele patru
Evanghelii. S-ar putea stabili un paralelism aproape desăvîrşit între drama colectivă a lui
Israel şi pacea individuală lui Isus. Aceeaşi ispăşire, mai mare decât păcatele lor,
suferinţă pentru păcatele tuturora; aceeaşi sacrificare, prin dăruire a propriei vieţi:
moarte urmată de înviere în slava tuturor noroadelor răscumpărate.
Ideea auto-sacrificiului pentru mântuirea altora este nesuferită unei conştiinţi
raţionaliste: fiecare e răspunzător de faptele lui, fiecare se purifică şi se înalţă pe sine.
Totuşi, rolul de „ţap ispăşitor" se menţine sub felurite forme de-a lungul istoriei
religioase şi politice — şi are la bază unul din cele mai nobile şi mai necesare sentimente.
Şi anume: sentimentul solidarităţii cu semenul tău, cu poporul tău, cu omenirea alcătuită
din popoare supuse aceluiaşi destin, cârmuite de aceeaşi voinţă supremă înfăţişată prin
Dumnezeul unic al lumii armonioase. Mai mult decât alte popoare, Israel a putut concepe
şi trăi această solidaritate, pe care al doilea Isaia a proclamat-o în vremea lui Cyrus (când
s-a prăbuşit imperiul babilonean) şi pe care creştinismul primitiv a trăit-o şi el în vremea
când a început să se surpe celălalt imperiu siluitor, al romanilor. In epoci de decadenţă
politică-socială şi de dezagregare morală, se ridică un popor sau un individ care cutează
să strige tuturora credinţa care duce la izbăvire. Acest popor-martir sau acest individ
crucificat trebuie să ia asupra sa păcatele tuturora, trebuie să dea exemplul decisiv al
auto-sacrificării, pentru ca sângele lui să rodească în ţarina pustiită a celorlalţi — a
păcătoşilor cutremuraţi de revelaţia divinităţii printr-un popor sau printr-un om ales.
Învierea prin sacrificiu este desigur un simbol — care evidenţiază însă un adevăr
profund: rolul de misionar pe care sunt nevoiţi să şi-l asume acei cari au ajuns pe o nouă
treaptă a progresului moral, religios, ştiinţific - şi chiar estetic ori tehnic. Progresul, orice
fel de progres, e nedespărţit de suferinţă: între trecut şi viitor, stăruie mereu rana
sângerândă a prezentului, care se hrăneşte cu moarte şi cu vis, cu materie şi cu spirit.
Acei cari anticipează, trebuie să-şi lărgească fiinţa modelată în tiparele mai mici ale
generaţiilor trecute — şi s-o „sculpteze" după făptura ideală proiectată în zarea viitorului.
Anticipatorii sunt în adevăr servitori ai idealurilor. Israel e un servitor al lui Iahve —
Dumnezeul ideal al unităţii universale. Iahve îi spune:

19
Te fac lumină a popoarelor,
pentru ca să fii mântuirea mea
până la capătul pământului. (XLIX, 6—p. 104).

Şi servitorul se umileşte, cu îndurare şi curaj, în glorioasa lui menire:

Am întins spinarea mea aceluia care mă lovea,

obrazul meu aceluia care-mi smulgea barba;
Nu mi-am ferit faţa
de mişelie şi de scuipat. (L. 6—p. 111).

Sacrificatul avea putere de îndurare:

Apărătorul meu e aproape, [v. 8)…

Dreptatea mea e aproape, mântuirea mea vine;..
...Mântuirea mea va fi veşnică
şi dreptatea mea nu va avea sfârşit... (LI,5-8—p. 113-114).

Credinţa nestrămutată în răsplătirea din urmă, definitivă, absolută, — credinţa în

fatalitatea „învierii" (care în termeni moderni nu e decât fatalitatea progresului, ironizat
de sceptici şi de vicioşi) l-a susţinut pe Israel, servitor al lui Iahve şi misionar al omenirii:

Sunt Iahve, Dumnezeul tău...

Pentru ca să desfăşur cerurile şi să întemeiez pământul, pentru ca să spun Sionului:
Poporul meu eşti tu! (v. 15-16—p. 116)

Noul Ierusalim, vestit de profetul-poet n-a fost reclădit în toată splendoarea sa:

Nefericită, bătută de furtună, neconsolată,

iată: eu pun pietrele tale în jasp
şi fundaţiile tale de safir.
Voi face crenelurile din rubine,
porţile tale bătute cu briliante,
şi încinsă peste tot cu pietre preţioase.(LIV, 11 - 12—p. 129)

Bogăţiile pământului nu s-au adunat nici azi în Noul Ierusalim, căci deasupra lor sunt
bogăţiile inalterabile ale Spiritului. Poporul credincios misiunii sale cheamă popoarele la
comuniunea cea mare:

...Veniţi, să cumpăraţi grâul fără bani,

şi, fără să plătiţi, vin şi lapte...
De ce să cheltuiţi banii ca să nu aveţi pâine,
şi de ce să vă trudiţi ca să nu fiţi sătui? (LV, 1-2—p. 131).

Spiritualismul acesta atinge culmile dezinteresării morale, de unde se pot cuprinde zările
întregii lumi:

20
Vezi, popor pe care nu-l cunoşti vine spre tine;
popor care nu te cunoaşte spre tine aleargă (v. 5).

Dumnezeu îşi glorifică alesul. Un „popor ales" care a devenit conştient de menirea lui
prin umilinţă şi prin sacrificiu. Un popor care, împrăştiat iarăşi, după a doua dărâmare a
Templului, gonit printre celelalte popoare timp de două milenii, revine în veacul nostru,
pentru a treia oară, în „Noul Ierusalim". Acest Ierusalim e etern, pentru că e la răscrucea
tuturor căilor lumii; pentru că înainte de a fi din piatră, el e viăiunea grandioasă a unui
popor care păşeşte în fruntea celorlalte, în urcuşul Pătimirii mântuitoare:

Da, în bucurie, veţi porni

Şi în pace veţi fi îndrumaţi,
Munţi şi coline vor scoate înaintea voastră strigăte de bucurie
şi toţi arborii din câmpie vor bate din mâini. [v. 12—p. 132).

Profetul anonim e totodată un poet care a ştiut să unească binele cu frumosul,

omul cu natura, într-un cântec de slavă nepieiritor, pururi consolator. Acel care se
sacrifică cu voioşie, crede în adevăr că:

în locul spinilor vor creşte chiparoşi,

şi în locul urzicilor va creşte mirtul. [v. 13—p. 133].

Căci acesta e un semn de comuniune cu Dumnezeu — un semn veşnic, care nu poate fi

distrus de focul şi de sabia tiranilor!

Moise în istorie şi legendă

Un veac suprapus unei realităţi istorice, e ca o lentilă care deformează: sau o micşorează,
chiar dacă importanţa acelei realităţi e universală; sau o măreşte, chiar dacă acea realitate
merită să fie uitată. In orice caz, realitatea sau evenimentul istoric secular este privit cu
ochii actualităţii: aceasta înseamnă că interpretăm, cu mentalitatea şi năzuinţele noastre
momentane, un fapt a cărui semnificaţie primordială este cu siguranţă alta decât a
noastră. Nici nu se poate altfel. Această interpretare e un semn al evoluţiei. Viaţa nu
oglindeşte niciodată, veridic, identic cu el însuşi, faptul viu care a devenit un moment sau
un monument istoric, o amintire orală sau o însemnare de cronică. Viaţa trebuie să
biruiască neîncetat; să se întreacă neîncetat; să se realizeze în forme superioare. Ea n-are
modele — păstrate doar în vitrinele trecutului; ea are puncte de plecare, mereu întrecute,
mereu prelungite... Chiar dacă punctul de plecare e o piramidă egipteană, o înţelepciune
budistă, o statuie elină, o biblie — adică biruinţi ale spiritului şi ale muncii omeneşti —
cari par neîntrecute de zgârie-norii americani, de relativitatea einsteiniană, de statuile
europene, de enciclopediile uriaşe...
Şi fiecare veac nou, suprapus unei realităţi istorice, e ca o nouă lentilă care
măreşte sau micşorează, care învăluie cu o nouă realitate faptul iniţial. Astăzi, când se
vorbeşte de un fondator de religie — Budha, Moise, Isus — se vorbeşte de o realitate

21
suprapusă, creată în douăzeci sau treizeci de veacuri, cari au adăugat, fiecare, câte o nouă
trăsătură, o nouă nuanţă, o nouă semnificaţie realităţii primordiale. Această „realitate
primordială" e ca bobul din care s-a înălţat tulpina grâului, ca vlăstarul care, biruind
furtunile, a ajuns un cedru cu vârful în nori. Străduinţa „cercetătorilor ştiinţifici" de a
reveni la sursa unui fluviu istoric, la prima rădăcină a unui boabab social, este în general
zadarnică. Dacă n-au lăsat contimporanii documente indestructibile asupra unui
eveniment social sau religios — nu putem avea niciodată un „semn de credinţă". Chiar
dacă avem acest semn, nu putem ignora nenumăratele transformări impuse de evoluţia
vieţii sociale sau religioase — şi cari, toate împreună, alcătuiesc o realitate tot atât de
temeinică precum fusese şi primul eveniment. Istoricul lipsit de simţul evoluţiei e ca un
sobol orb, care sapă în pământ galerii interminabile, fără nicio ieşire luminoasă. Analistul
care nu ştie să sintetizeze, e ca un pietrar care fărâmă un bloc de marmoră: — nu e un
sculptor care scoate forma vie din masa amorfă a materiei.
„Istoria pură", istoricismul absolut, e un non-sens; nu putem cere obiectivitate
fotografică faţă de evenimente istorice milenare, pentru că între ele şi noi stăruie pulberea
multicoloră a vieţii. Prezentul are imperative pe cari le ignorau conştiinţele de altădată.
Idealurile permanente ale omenirii au avut în fiecare veac alţi profeţi, alte temple, alte
biruinţi, chiar dacă ele păstrează acelaşi nume. Budismul primar e altfel decât budismul
filosofic indo-german; mozaismul proclamat pe Sinai, are azi o semnificaţie mesianică
universală, pe care o ignorau acei ce aşteptau să intre în „ţara făgăduinţei"; creştinismul
apostolilor, denaturat de Biserica imperialistă, a trecut prin negurile misticismului
sângeros al Evului-mediu, pentru a fi astăzi, pentru unii, o poruncă de Stat — pentru alţii
o flamură a pacifismului sentimental... Totuşi, Budha, Moise, Isus apar credincioşilor din
fiecare veac cu trăsături caracteristice, cari ajută să fie recunoscuţi în vălmăşagul frenetic
al vieţii. Rămân totdeauna câteva fapte unanim recunoscute, câteva gesturi suverane,
câteva cuvinte repetate de toate generaţiile — ca leit-motive cari menţin structura
simfoniei universale.
Această atitudine faţă de „oamenii reprezentativi" ai istoriei omeneşti, ne-a fost
întărită, de pildă, de un mic studiu al lui M. A. Halevy: „Moise dans l’histoire et dans la
légende" (Editura Rieder, Paris, 178 pagini, 1927). Autorul ne avertizează că a mers pe
urmele maeştrilor în ceea ce se numeşte „la Haute Critique" — fără să-şi ia însă
răspunderea conjecturilor lor. A vrut numai ca lucrarea lui să fie „conformă cu opinia
reputat-ştiinţifică". Ni se pare totuşi că în aceste puţine pagini, M. A. Halevy a izbutit să
condenseze şi să limpezească un subiect care, începând cu Pentateucul, s-a risipit într-o
eflorescenţă religioasă şi literară haotică. Autorul a înţeles că fiecare veac a creat o
imagine a lui Moise, suprapusă imaginei anterioare. Ca o mască de cristal, care lasă să se
vadă masca acoperită, aşa ne apare Moise în expunerea solid documentată a lui Halevy. A
început cu sursa dintâi: Biblia — şi a urmat cursul fluviului istoric. După Moise în
literatura biblică, ne-a arătat un Moise în literatura helenistică, apoi succesiv în literatura
palestineană, în literatura talmudică şi în acea rabinică.
Simplificarea extremă a „problemei" lui Moise e impusă de bunul simţ istoric.
Dându-ne putinţa să facem un paralelism gradat între cele cinci aspecte ale mozaismului,
autorul ne-a ajutat să recunoaştem însă elementele comune cari stăruie prin
„transmigraţia” multimilenară a unui personaj istoric devenit întruchiparea unei concepţii
religioase şi chiar a unui mod de interpretare a lumii (monoteismul). Interesul acestui
studiu nu e limitat la adepţii iudaismului. Dimpotrivă, prin cercetarea evoluţiei figurei lui

22
Moise în cursul veacurilor, autorul ne-a vădit influenţa mozaismului asupra celorlalte
religiuni: helenismul, creştinismul, islamismul au scos din mina biblică elemente pe cari
le-au şlefuit după liniile proprii ale evoluţiei lor. In variantele diverselor momente din
viaţa lui Moise, recunoaştem preferinţele etice ale diverselor ţări, influenţa folclorului
local, valorificarea specifică a unor momente din viaţa unui om care a devenit un simbol
al destinului divin şi uman.
Moise nu putea fi menţinut în cadrul egiptean: el a pornit ca liberator în fruntea
fraţilor săi întru spirit şi menire — străbătând marea şi pustiul, înfruntând omeneşte
satanismul naturii şi teroarea implacabilă a lui Iahve, pentru ca să primească legile eterne
ale vieţii şi ale moralei, să le dăruiască urmaşilor în pragul ţării unde el nu avea să intre.
Pentru că Dumnezeu însuşi şi-a jurat că Moise, servitorul său, nu va intra în ţara
făgăduită... Idealul nu poate fi realizat în mod absolut: un singur om nu poate atinge, într-
o singură existenţă, culmile supreme ale desăvârşirii. Peste cadavrul său păşesc noile
generaţii, cari înaintează însă cu viziunea fascinantă a predecesorului. Rămas în urmă cu
trupul care e redat pământului, spiritul îndrumătorului se menţine — aureolă în zările
mişcătoare ale viitorului...
Sensul acestui episod din viaţa lui Moise reiese din variantele celor cinci literaturi
cercetate. Am atins în treacăt un singur episod, pentru a arăta că, deasupra formelor
deosebite rezultate din evoluţia istorică şi religioasă a popoarelor, se menţine înţelesul
ideal al unui fapt, care a fost, poate, la început, o realitate întâmplătoare — dar căruia i s-
a dat strălucirea mereu crescândă a semnificaţiei divine. „Semnificaţia divină" nu este
pentru noi supranaturală sau mistică — ci profund reală: ea porneşte de la un fapt
individual, consacrat de credinţa unui popor, păstrat în cadrul istoriei omeneşti şi
confundat în cele din urmă cu destinul general al umanităţii. Cele mai multe dintre faptele
vieţii lui Moise au ajuns să fie confundate cu destinul omenirii — şi de aceea prestigiul
acestei vieţi planează permanent în cerul idealurilor noastre.
Un cer unde Aleşii, cari au proclamat cândva, într-un colţ al planetei, un adevăr
sau o credinţă, sunt înfrăţiţi în armonia Adevărului suprem şi a Credinţii
atotcuprinzătoare. Moise, pentru noi, rămâne nedespărţit de Budha, de Socrate, de Isus,
de Confucius — de fondatorii de religiuni, personagii istorice sau legendare — cari au
însă, înainte de toate, o realitate spirituală creată, veac cu veac, de realitatea tragică a
vieţii popoarelor. Popoare învălmăşite ca valurile furtunatice ale oceanului, obscure şi
vremelnice, dar strălucind toate în ritmul vast, permanent, al vieţii planetare. Popoare cari
suferă în tăcere şi pentru cari câţiva au strigat cu revolta care vede calea spre libertate; —
popoare cari simt fatalităţile existenţii şi pentru cari câţiva au cutezat să proclame şi
legile morale pe lângă legile naturii; — popoare cari năzuiesc spre desăvârşire în mlaştina
sângerie a vieţii cotidiene şi pentru cari câţiva au făurit o lume ideală ce-şi are însă
rădăcinile în realităţile profunde ale eternităţii.
În studiul lui M. A. Halevy, concis, măsurat, documentat cu stricteţă, Moise apare
totuşi ca unul din aceşti câţiva Aleşi. El sparge, cu statura lui gigantică, tiparele celor
cinci literaturi în cari a fost cuprins — şi se profilează în seninătatea definitivă, în
atitudinea de înţelept care a biruit încercările pământene şi divine. Michelangelo a redat,
în statuia lui de marmoră, această atitudine de înţelept senin şi voluntar. O statuie! —
pentru acel care a murit "undeva" şi a fost „înmormântat chiar de Dumnezeu"! — pentru
acel care n-are măcar un mormânt şi care trăieşte totuşi în sufletele şi cugetele oamenilor
de pretutindeni şi de oricând...

23
 Iată de ce ar trebui de adăugat, la cele cinci literaturi cercetate în studiul lui M. A.
Halevy, un capitol de sinteză: „Moise în literatura universală".

Actualizarea lui Moise

Ziarele, cari de-obicei cuprind mai mult pulberea învârtejită a actualităţii decât realitatea
ei organizată, ne oferă uneori surprize deconcentrante. Astfel, cetim între o dare de seamă
parlamentară şi un anunţ de maşini de scris, o notiţă pe care o redăm în întregime:
„Revista Obsquer publică un interesant articol în care dă o listă de aniversări de naştere a
marilor oameni, cari aniversări au loc în anul curent. În primul rând se află pe listă
aniversarea lui Moise, de la a cărui naştere se împlinesc 3500 de ani. După calculele
făcute de autorul acestei publicaţii, acest eveniment a avut loc în 1571 înainte de era
creştină".
Presupunem că articolul din Obsquer e înscris cu sintaxa şi ortografia necesară.
Notiţa din ziar, care nu are măcar... merite gramaticale, are însă darul extraordinar de a
pune sub ochii miopi ai contimporanilor un eveniment a cărui veracitate poate fi
incontestabilă, însă a cărui dată a rămas (şi va rămâne) în afară de putinţele de control ale
ştiinţii istorice. Când această notiţă de zece rânduri mai are şi titlul cu litere grase: 3500
de ani de la naşterea lui Moşe Rabenu, atunci efectul „senzaţional" e deplin.
Moise, îndrumătorul unui popor pe căile eroice ale auto-desăvârşirii; Moise,
legiuitor implacabil şi totuşi înţelegător al naturii omeneşti; Profetul care vorbea faţă în
faţă cu Dumnezeu — şi ale cărui gesturi provocau miracole şi transmutaţii, victorii şi
dezastre; Moise, ale cărui imperative morale erau aureolate de „prezenţa divină” şi al
cărui glas răsuna peste veacuri, peste popoare şi se pierdea în eternitatea universului „cu
miriade de îngeri” — acest Moise legendar şi istoric, sporit neîncetat de generaţii de
credincioşi şi de exegeţi, devine deodată un simplu „Moşe Rabenu", precipitat din norii
eteraţi în informaţia unei gazete scrisă de adolescenţi naţionalişti şi sportivi! Uriaşul care
se lua la piept cu demonii pustiului şi spinteca marea cu toiagul, făcându-se uneori
ascultat chiar de Dumnezeu, e pus în capul ,,aniversărilor de naştere", ca un prezident de
festinuri politico-culturale. El e trecut în calendarul gloriei, cu acte de stare civilă, ca
orice „om mare" căruia îi vine şi lui rândul — anual, decenal sau centenal — să fie
scos din mauzoleul celebrităţilor, să fie curăţat de praf şi de păianjeni şi purtat, cu ochi,
cu barbă şi costum respectiv, prin capitalele moderne, cu milioanele lor de pigmei blazaţi
sau avizi, cari îşi devorează idolii — ca rechinii...
Această actualizare gazetărească a lui Moise, poate să pară un sacrilegiu acelora
cari cred că legiuitorul lui Israel trebuie păstrat în cadrul milenar al Bibliei. Cuvintele lui,
reflexe ale înţelepciunii divine, să fie oare tălmăcite numai de învăţaţi şi de acei cari
menţin vie legătura dintre popor şi Dumnezeu? Aristocraţia religioasă, menţinută deseori
în mod silnic la alte popoare nu s-a afirmat însa la evrei numai sub forma hermetismului.
„Poporul Cărţii" s-a hrănit cu Biblia ca şi cu pâinea cea de toate zilele.
Consolare unică, nesecată sursă de invăţături, de legi etice şi sociale şi de
profetice epopei, Biblia îşi înalţă edificiul deasupra istoriei furtunatice a omenirii,
susţinută de cele cinci coloane ale Pentateucului. Oricine poate intra, oricine se poate
ospăta — căci prezenţa Bibliei e multiplicată azi, ca o mană universală. Dacă esenţa ei
primordială e accesibilă întâi învăţaţilor şi rabinilor — şi, prin aceştia, evreilor, — spiritul

24
ei general-uman, biruitor peste veacuri şi noroade, poate pătrunde în sufletele elementare
ale negrilor şi în conştiinţele rigide ale puritanilor anglo-saxoni. Zecile de milioane de
Biblii şi Evanghelii, pe cari „Societatea biblică britanică" le răspândeşte în cele şapte sau
opt sute de limbi şi dialecte ale pământului, alcătuiesc — deasupra templelor, bisericilor
şi sinagogilor — plasa mereu ţesută, mereu unduitoare între sufletele şi cugetele de toate
vârstele, de toate culorile şi de toate naţionalităţile.
Pentru unificarea morală şi religioasă a umanităţii, deasupra oricărei hegemonii
politice şi economice, deasupra vălmăşagului războinic şi revoluţionar — nu există un
instrument mai ferm şi mai maleabil totodată, ca Biblia. O putem compara cu un boabab
— el însuşi o pădure, cu ramuri legate de rădăcini: cerul şi pământul sunt uniţi într-o
rodnicie inepuizabilă. Atâtea roade s-au pârguit, pentru a rodi la rândul lor în forme
deosebite, dar pline de acelaşi suc al eternităţii creatoare. Variantele biblice sunt
numeroase — ca şi acele ale Evangheliei, fiică a Bibliei. Erudiţii au dovedit elementele
comune ale Vedelor budiste, ale mitologiei egiptene, ale simbolurilor zoroastrice. de la
rituri barbare până la practici spirituale, de la dumnezeii ciopliţi în piatră până la
Dumnezeul fără nume, omniprezent, al armoniei universale, putem urmări firul roş care
conduce prim labirintul religiilor pe cutezătorul iubitor al Adevărului. Şi Biblia e la
încrucişarea căilor, ramificată în trecut şi în viitor, ca o realitate permanentă în vârtejul
atâtor aparenţe.
Este deci firească neistovita cercetare a acestei cărţi colective, de către învăţat şi
neştiutor, de cleric şi credincios, de istoric şi artist, de tradiţionalist şi ateu iconoclast.
Dacă biologii au negat anumite părţi ale Bibliei, unii fizicieni şi medici au găsit în ea
intuiţii confirmate azi de observaţie şi experienţă, iar legislatori cari n-au înlăturat etica
dintre preocupările lor au revenit la „poruncile" vechi — după cum şi artiştii au căutat în
legende biblice motive pentru „opere moderne". Imensa literatură exegetică —
interpretările, comentariile, raportările — toate formele sub cari poate fi utilizată Cartea
Sfântă, alcătuiesc la rândul lor o realitate suprapusă, crescută cu fiecare generaţie, însă
care n-a izbutit să îngroape Biblia iniţială, aşa cum diamantul e ascuns sub un munte.
Razele ei răzbat prin toate lespezile pe cari teologia, literatura şi ştiinţa le îngrămădesc,
cu un fel de întărâtare, peste mormântul multiplu al Cărţii-fără-de-moarte.
Noul Testament, al cărui destin istoric nu e totdeauna paralel cu al Vechiului
Testament, a putut fi mai lesne parafrazat de acei cari au îndrăznit să frângă tiparele
Dogmei. Din primele veacuri ale creştinismului, patru Evanghelii au fost cuprinse sub
acelaşi înveliş. Acest împătrit aspect al .unei tragedii divinizate (fără a mai pomeni de
Evangheliile apocrife) arată de la început că „viaţa lui Isus" e ca o temă simfonică: — ea
poate să răsune altfel sub mâinile mai dibace, în ecouri mistice, vaporoase — ori precise
ca nişte curbe. Opere ca ale lui David Strauss (Das Leben Jesu) şi Ernest Renan (La vie
de Jesus) au putut părea, în secolul al 19-lea, ca prime încercări de umanizare a
Mântuitorului, pe temeiul unei „ştiinţe religioase" strâns legată de istorie. Condamnate de
Biserică, ele au fost primite de mulţi credincioşi ca o revelaţie mai veridică şi acceptabilă
chiar de raţionalişti şi scientişti.
Astăzi, viaţa lui Isus e un „subiect" literar, plastic, cinematografic — şi Biserica,
în unire cu justiţia de Stat, nu mai acuză decât rareori de blasfemie pe inovatori. Georg
Grosz, desenatorul german care a imaginat un Crist crucificat, cu cizme soldăţeşti şi
mască de apărare contra gazelor toxice, a fost condamnat la două luni închisoare şi
amendă, împreună cu editorul său (în 1928!). Dar un Isus recreat de Han Ryner (Le

25
cinquième Evangile, 1922), de Henri Barbusse (Jésus, 1927), sau gândit de Georg
Brandes (Urchristentum, 1927), de Emil Ludwig (Der Menschensohn), rămâne inatacabil
de apărătorii dogmatici. Lăsăm pe plan secundar opera mai mult diletant-catolică a lui
Giovanni Papini (Storia del Cristo, 1923), aceea a lui François Mauriac (Vie de Jésus,
1935) sau cartea unei romanciere franceze care face din Isus un fel de amant mistic...
Isus al lui Han Ryner e un individualist, un stoic înfrăţit cu Socrate, cu Epictet; e
un om care se desăvârşeşte trudnic pe sine — un înţelept indulgent care ştie să
mânuiască, atunci când trebuie, varga ironiei sau a sarcasmului. Barbusse l-a umanizat
însă până la identificare cu apostolii Revoluţiei. Gestul lui e dârz, ca al lui Spartacus — şi
uneori cuvântul lui e net şi clar, ca un silogism al lui Robespierre, ca o sentinţă a lui
Saint-Just. Pe-alocuri, „fraternismul" lui Isus e proletarian, colectivist — şi argumentele
lui sunt aceleaşi cu unele din Le couteau entre les dents al aceluiaşi Barbusse.
Critica istorică — documentară şi „ştiinţifică" — a religiunii creştine, care s-a
vădit prin operele unui Loisy, ale unui Drews şi care se îmbogăţeşte şi cu colecţii pentru
uzul profanilor (cum e colecţia ,,Christianisme” dirijată de P.-L. Couchoud), a fărâmat în
cele din urmă lacătele hermetismului teologic şi a deschis porţile larg — pentru ca
adevărul religios al creştinismului să înfrunte şi întrebările ateului şi îndoiala
credinciosului, devenit rob al tehnicei vertiginoase şi al avidităţii mercantile.
Iudaismul nu e însă numai o religie, ci şi o etică, o sociologie practică, o legislaţie
care armonizează interesele materiale cu acele spirituale. De-aceea, el e mai puţin expus
„dărâmărilor" criticei istorice şi ştiinţifice. El este ca un organism viu a cărui inimă
rămâne intactă: Biblia. Trupul a fost uneori oprit în creşterea lui — şi chiar anchilozat, în
epocile de opresiune a poporului evreu. Talmudul a crescut în jurul lui, ca lianele într-o
pădure equatorială şi a umbrit, până la inaniţie, noile vlăstare. Sectarismul sau
„cazuistica" rabinică au ameninţat adesea spiritul iudaismului, favorizând litera Legii. O
metafisică pur verbală a ascuţit inteligenţa şi a sărăcit izvoarele lirice. Abstracţia a do-
minat forma. Dumnezeul lui Moise, pasionat, iritabil, iertător — ivit între fulgere sau
radiînd între oştile îngereşti — a ajuns, după rugurile infame ale Inchiziţiei un „concept",
o abstracţie universalizată, limpede, perfectă, ca o lentilă şlefuită de asceticul Spinoza.
Dar, repet, inima iudaismului şi-a păstrat o tinereţe inalterabilă. Moise şi Profeţii
nu sunt „personagii” a căror viaţă să fie maleabilă, ca o humă sub degetele artistului.
Cuvintele rostite de ei au dat armătura tenace imaginii lor. Viaţa lor se confundă cu a
poporului şi, prin acesta, cu viaţa omenirii. Mozaismul duce în linie dreaptă la monoteism
(faţă de lume) şi la mesianism (faţă de istoria pământeană). Oricâte măşti ar fi suprapuse
figurii iniţiale a unui fondator de religie, spiritul permanent al „vieţii divinizate” (adică al
omenirii ce râvneşte spre dumnezeire) poate fi resimţit oricând de vizionarul lucid, care
n-a despărţit credinţa de ştiinţă. Am stăruit, în această privinţă, în altă parte: —„Buda,
Moise, Isus, apar credincioşilor din fiecare veac, cu trăsături caracteristice, cari ajută să
fie recunoscuţi în vălmăşagul frenetic al vieţii. Rămân câteva fapte unanim recunoscute,
câteva gesturi suverane, câteva cuvinte repetate de toate generaţiile — ca leit-motive cari
menţin structura simfoniei universale".
Moise, însă, e mai precis conturat, mai personal decât ceilalţi fondatori de religii.
Acei cari se apropie de el — gânditori, critici, artişti sau simpli credincioşi — trebuie să-l
vadă întâi pe el, trebuie să asculte şi să înţeleagă cuvântul lui. Dacă Moise a săvârşit
miracole, ele sunt înainte de toate simboluri ale vieţii şi morţii, ale binelui şi răului; —
dacă a proclamat porunci cari astăzi par inacceptabile, ele au o motivare istorică şi pot fi

26
raportate la evenimente actuale, pentru a vădi învăţături eterne. Tabloul comparativ
schiţat de M. A. Halevy în „Moise dans l’histoire et dans la légende”, confirmă aceste
observaţii. Moise apare, în literatura biblică, helenistică, palestineană, talmudică şi
rabinică, sub cinci aspecte — cari se confundă îndată ce recunoaştem elementele comune
ale milenarei sale „transmigraţii". Documentarea lui Halevy este întemeiată pe texte
riguros controlate; obiectivitatea studiului îi interzice comentarii proprii şi cu atât mai
puţin elanuri literare. De-aceea lipseşte un capitol: Moise în literatura universală.
Există totuşi un Moise literar, însă el nu e atât de desfigurat faţă de cel biblic,
precum e Isusul modernilor faţă de acel al evangheliştilor. Daca cercetăm, de pildă, pe
Moise de Edmond Fleg1, s-ar părea că autorul a încercat o îndrăzneaţă actualizare a
legiuitorului lui Israel. În 250 pagini de roman franţuzesc, poetul care ne-a dăruit Le mur
des Pleurs, n-a putut cuprinde toate capitolele Petateucului. A ales momentele esenţiale
de la naşterea până la moartea lui Moise şi a dat unora dintre episoadele pe cari Biblia le
cuprinde în câteva rânduri, o amploare epică de netăgăduit. Edmond Fleg scrie în prefaţă
că şi-a permis, faţă de Talmud, libertăţi cari nu întrec acele ale Talmudului faţă de Biblie.
Prevenind pe specialiştii cari se menţin la textul sacru, Fleg a depăşit cadrul biblic şi a
cules cu prisosinţă din legendele talmudice şi rabinice. De-aceea, acelaşi fapt e lămurit cu
ajutorul a doi sau trei rabbi. Autorul nu s-a crezut obligat să dea pentru o operă literară
referinţe bibliografice. În Moise al lui Fleg, sunt pagini pe cari le-am putea citi aproape
cuvânt cu cuvânt în The Legends of the Jews publicate de L. Ginzberg2, sau în Moïse
dans l'histoire et dans la légende şi în Légendes juives apocriphes sur la vie de Moïse ale
lui M. A. Halevy3.
Nu reproşăm însă lui Fleg modul cum şi-a cules „materialul prim" care, sub forma
Bibliei, e la îndemâna oricui — iar Talmudul, prin traduceri şi adnotări recente, îşi pierde
întrucâtva caracterul tainic, pentru a fi cetit şi de profani şi necredincioşi. Ceea ce trebuie
să recunoaştem e darul poetic al lui Fleg, care a pus în mişcare tablouri pe cari ne-am
deprins să le vedem definitive. Detaliile asupra sclaviei evreilor în Egipt, peregrinările lor
prin pustiu, descrierile vestimentare, rituale şi casnice, alternează cu dialoguri patetice şi
evenimente cari subliniază un învăţământ permanent.
Moise apare în opera lui Fleg ca un familiar al lui Dumnezeu — şi chiar acesta
(El, al cărui nume nu-l putem rosti!) capătă, prin umanizarea extremă a lui Moise, o
„divinitate umană" nelipsită de indulgenţe, de slăbiciuni şi mânii, de ,,dispute" specific
talmudice şi de „genialităţi" accesibile inteligenţii muritorilor de rând. Căci, după
suverana lege a antropomorfismului, Dumnezeu e mai degrabă după chipul şi asemănarea
lui Moise.
Centrul romanului biblic al lui Fleg se menţine în adevăr în viaţa eroică şi
legendară a celui dintâi Mare-Preot al lui Israel. Moise e atât de omenesc, încât până şi
miracolele lui sunt adesea stângace, executate sub impulsul sever al lui Iahve. El nu e un

1
Primul volum din colecţia „Les vies légendaires", Ed. N. R. F. Paris, 1928.
2
Philadelphia, 1910-11.
3
Moïse... Ed. Rieder, Paris, 1927; Légendes…, Ed. Guethner, Paris, 1925.—De pildă, Moise în infern:
Halevy, „Légendes"... p. 84 (XIX) şi „Moise"... p. 163= Fleg, p. 96; Moise şi şcoala lui Akiba: Halevy,
„Moise"... p. 140-141=Fleg, p. 101; Moartea lui Moise descrisă de Fleg, deşi are câteva elemente legendare
tipice, e considerată de specialişti ca o fantezie literară.

27
erou convenţional, infailibil, care ştie şi vede toate — ci trăieşte zi cu zi o experienţă care
e totodată a turmei ce-o păstoreşte. Îndoiala îl vizitează deseori; deznădejdea îl face să
ceară Domnului să fie iertat de-o misiune mai presus de puteri. Mânia lui e de multe ori
mai îndreptăţită decât clemenţa. Moise învaţă, cu pilde, cu parabole — dar mai ales cu
fapte cari îndurerează ca spinii şi ca arşiţa deşertului. El dezvăluie una câte una cele 49 de
taine divine, în fluxul şi refluxul tragediei cotidiane a poporului său. Misiunea lui se
clarifică pas cu pas, prin victorii şi înfrângeri — şi poporul îl repudiază sau îl urmează
până la izbânda cea mare: intrarea în Ţara făgăduită, pe care Moise n-o cunoaşte decât,
după amarnice rugăminţi, printr-o viziune depărtată, dăruită, de părintele său divin.
În opera lui Fleg, Domnul îl iubeşte în adevar părinteşte pe Moise — atât de
părinteşte, încât el însuşi îl îngroapă în cele din urmă, plângând asupra rămăşiţelor sale
trupeşti. Ar trebui citate şi alte pagini, în care Moise e înfăţişat în momente supreme; de
exemplu, când predă lui Aaron insignele de Mare-Preot sau când află că trebuie să se
pregătească de moarte. Atunci el plânge, se roagă, imploră ca orice muritor — până ce
Dumnezeu se îndură să-i dea înţelepciunea care înalţă prin acceptarea fatalităţilor
omeneşti.
Aceasta e semnificaţia romanului biblic. Fleg nu ne-a dat un Moise desăvârşit, ci
un Moise care se desăvârşeşte. Nu un semizeu împietrit în falduri majestoase, cu figură
senină, cu barbă simetric ondulată — ca în sculptura lui Claus Sluter, reprodusă totuşi în
fruntea volumului. Ci un „misionar" trudit, care rosteşte adevăruri eterne, după ce a
bâjbâit îndeajuns prin întuneric. Moise e un salahor al credinţii, care îşi sfâşie hainele,
posteşte îndelung, blestemă şi scapă din mâini Tablele primite pe Sinai — şi care atinge
totuşi tainele înţelepciunii, după ce a învăţat ca un elev al lui Akiba, după ce a luptat cu
demonii şi cu îngerii, după ce a stârpit întâi în el însuşi păcatele pe care avea să le
condamne la alţii. Cu erorile şi adevărurile lui, Moise a descoperit că scara lui Iacob, care
uneşte cerul cu pământul, e totodată urcuş şi coborâş, bine şi rău, — veşnică înlănţuire a
creaţiunii care distruge ca să creeze iarăşi...
Acest dualism universal e întrupat în Moise al lui Fleg cu o putere adesea
impresionantă. Dualismul acesta nu e decât dinamismul permanent al existenţii, în
căutarea noilor forme şi expresii. E pasiunea vieţii şi a morţii. E ultima taină, după cele
49 pe care Dumnezeu o dezvăluie lui Moise: — recunoaşterea lui Satan ca auxiliar al
operei divine:
„Am făcut binele şi răul, şi răul pentru bine (spune Dumnezeu lui Moise). Am amestecat,
în om, îngerul şi dobitocul. Ce-ar deveni animalul fără înger? Dar fără animal, ce-ar
deveni îngerul? Moab s-a născut din desfrâu; dar Ruth se va naşte din Moab, şi David din
Ruth — iar din David, Messia. Nu vezi că, fără Satan, lumea ar pieri?" (pg. 226).
Acest adevăr esenţial, abia atins în Biblie, e vădit în pildele rabinice. Fleg îl redă,
sub forma parabolei lui Rabbi Jochanan, căruia Dumnezeu i-a dat putere asupra lui Satan.
Rabinul i-a umplut gura cu plumb şi l-a închis într-un cazan. „Dar orice pasiune a încetat
în inima oamenilor; nici un copil n-a mai fost zămislit şi imaginile Domnului nu mai
năşteau pe pământ. Atunci Rabbi Jochanan a redeschis capacul şi a spus: „Satan să fie
liber pentru opera lui Dumnezeu. "
La strigătul nedumerit al lui Moise: „Cine va înţelege căile tale, Doamne? Vrei ca
Satan să trăiască şi vrei ca omul să te servească?" — răspunse astfel Cel-veşnic: „Vreau
ca Satan să trăiască, pentru ca omul să-l domine; şi vreau ca omul să mă servească, pentru
a domina pe Satan. Căci, dând omului râvna arzătoare de a se desăvârşi, i-am dat mai

28
mult decît desăvârşirea". (pg. 226).
Această singură pagină citată arată că poetul Fleg este şi un gânditor. El a dat lui
Moise o semnificaţie ce poate fi uneori conformă cu tradiţia — dar e acceptabilă şi de
oamenii de azi, în cari credinţa e mai mult nelinişte şi cari, în împărăţiile trepidante ale
Maşinii, nu încetează totuşi să caute şi desăvârşiri interioare, prin mijlocirea artei, a
poeziei, a cugetării active...
Iată de ce actualizarea lui Moise — prin opere literare, care sunt în fond procese
de conştiinţă — nu poate fi considerată ca un „sacrilegiu" de talmudişti şi de rabini.
Moise s-a statornicit în afară de timp şi de spaţiu — şi a devenit, în universul nostru
moral, necesar ca aerul şi lumina. El nu e un „pretext" de aniversare cronologică — ci un
element al vieţii noastre spirituale, ca şi ceilalţi fondatori de religii.

Ianuarie, 1929

Isus, un zeu umanizat

Problema existenţii lui Isus, pe care bisericile creştine o consideră ca indiscutabilă, din
motive dogmatice, este cercetată de un număr tot mai mare de savanţi laici cu grijă de
adevăr şi, totuşi, cu respect faţă de religie. În titlul acesta: Isus, un zeu umanizat, ni se
pare că putem rezuma tendinţa cercetărilor în jurul unei chestiuni mereu actuale şi, cu
multă probabilitate, aceasta va fi concluzia definitivă a ştiinţii religioase asupra genezei
lui Isus.
Unii pun problema în mod foarte simplu: — E zadarnic să discutăm dacă Isus a
existat ca persoană şi dacă biografia lui e veridică. Nu avem asupra lui documente
istorice incontestabile, deşi asupra unor personalităţi cari au trăit cu mult înaintea lui Isus,
s-au putut păstra dovezi reale de existenţă. Singura sursă de documentare asupra lui Isus e
Noul Testament. S-a dovedit însă legătura intimă a acestuia cu Vechiul Testament. Multe
fapte din Noul Testament îşi au rădăcinile în Vechiul Testament şi ele nu apar decât ca o
confirmare a profeţiilor cuprinse în vechea Biblie1. Ceea ce ne interesează, este realitatea
spirituală creată veac după veac în jurul lui Isus. Mit sau persoană, Isus reprezintă o
realitate spirituală permanentă, activă sub nenumărate forme. Creştinismul ca forţă
religioasă, în acelaşi timp socială şi etică, e faptul dominant în „problema Isus". Din
această privinţă trebuie să examinăm problema. Existenţa sau inexistenţa lui Isus nu va
slăbi decât anumite dogme bisericeşti — dar spiritul creştinismului a devenit, precum am
spus, o realitate care se manifestă după legi proprii în raport cu evoluţia generală a
spiritului omenesc.
Această atitudine a „spiritualiştilor" (numesc astfel pe acei cari consideră faptul
biologic sau istoric ca fiind secundar faţă de esenţa vieţii), — această atitudine e opusă
1
În două conferinţe (publicate într-o colecţie: Dieux et Réligions, edit. La Grande Revue, Paris, 1926)
Charles Guignebert se ocupă de ,,Misterele imortalităţii" şi despre „Cărţile sfinte", arătând raporturile dintre
iudaism şi creştinism şi rolul important al cărţilor auxiliare Bibliei, Evangheliei, Coranului, etc. Aceste cărţi
auxiliare tind să explice cărţile sfinte sau să le rectifice conform cu evoluţia religiilor sau cu interesele
bisericilor. Veda e însoţită de Sutra; alături de Avesta e Zenda: prima e revelaţia, a doua tradiţia. Coranul e
completat de Hadite. Lângă Vechiul Testament sunt comentariile rabinice: Talmudul covârşeşte adesea
Thora, iar tradiţia apostolică a denaturat deseori Noul Testament.

29
metodei ştiinţifice care nu izolează un fenomen pentru a trage concluzii generale, ci îl
situează în seria de fenomene asemănătoare, căutând să descopere legea ei de evoluţie şi
legăturile dintre cauze şi efect. Astfel, nici „problema Isus" nu poate fi izolată, ci pusă în
linia milenară de evoluţie a religiunilor.
Metoda aceasta a ştiinţii religioase, care nu trebuie confundată totdeauna cu
exegeza religioasă, a dus la rezultate surprinzătoare sau „eretice" pentru acei cari au ca
normă: Credo quia absurdum! — dar cari sunt acceptate de acei cari proclamă: Credo
quia verum!
Să expunem unele din aceste rezultate. G. Varinghien le rezumă (,,Un dieu
méconnu: Jésus", Europe, Nov. 1927) după ultimele opere apărute. Teoria mitului lui Isus
a fost schiţată, în Franţa, de Salomon Reinach în „Orpheus" (1909). Combătută de Ch.
Guignebert („Le problème de Jésus", 1914), teoria aceasta a fost reluată de dr. P. L.
Couchoud în „Le mystère de Jésus" (1924), şi câştigă tot mai mulţi adepţi, deşi e criticată
cu energie de eclesiaşti şi chiar de unii savanţi independenţi, ca Alfred Loisy. Printre acei
cari au susţinut această teorie sunt şi A. Drews („Le mythe de Jesus") şi G. A. Van den
Bergh van Eysinga („Littérature chrétienne primitive"). După cum Couchoud a completat
cercetările lui Drews pe tema epistolelor Sf. Pavel, un alt savant: E. Dujardin, în „Le
Dieu Jésus", complectează cu cercetări personale operele lui I. M. Robertson, Calthoff, B.
Smith şi Couchoud.
Acesta din urmă a dovedit că apostolul Pavel, prin Epistolele lui nu predică pentru
un om divinizat, ci pentru un zeu umanizat. Dujardin dă amănunte asupra cultului acestui
zeu, înainte de creştinism. Sub figura subtilă şi luminoasă a lui Isus, se ghiceşte faţa
„arhaică şi întunecată a anticului Josua".
Prin studiul obiectiv al textelor evanghelice, nu s-a ajuns la descoperiri istorice
privitoare la persoana unui evreu cu numele de Isus. Crucificarea lui, din cauza „agitaţiei
mesianice", de către guvernatorul roman Pontius Pilat între anii 26-36 al erei creştine, e
garantată ca fapt în Epistolele lui Pavel. Altfel, precum scrie chiar Loisy („Jésus", p. 45)
„n-am mai fi avut vreun motiv să afirmăm existenţa lui Isus". Pătimirea lui Isus e descrisă
cu numeroase amănunte mistice; asupra persoanei şi învăţăturii lui Isus nu se poate şti
nimic: Evangheliile sunt opera comunităţilor creştine, iar Epistolele lui Pavel cuprind
„teoriile personale ale acestui apostol".
Cum se explică divinizarea, de către Evanghelişti, a unui om „atât de banal, atât de puţin
caracteristic", a „unui obscur dulgher evreu, de care nu se ştie altceva decât că a fost
condamnat la o moarte dezonorantă"? Întrebându-se astfel, G. Varinghien, ar admite mai
degrabă să fie divinizat Mahomet, care a unificat triburile arabe şi le-a dat o religie — sau
Luther, care a frânt Europa în două, predicând întoarcerea la adevăratul creştinism. Bunul
simţ nu poate înţelege cum s-a putut fonda una din cele mai puternice religii din lume,
prin simpla divinizare a unui om de a cărui existenţă nu se ştie nimic. De aci, criticii au
ajuns la ipoteza că Isus a fost totdeauna un zeu „căruia credinţa materialistă şi grosolană
(?) a plebei antice i-a impus o umanizare progresivă". Evangheliile ne înfăţişează pe Isus
ca un om printre oameni; documentele primitive ale creştinismului, în special Epistolele
lui Pavel, ne arată pe Isus ca „zeu secund sau hipostază a lui Iahve", care a luat înfăţişare
omenească, lăsându-se crucificat de Satan şi de stăpânii pământeni, pentru a răscumpăra
păcatele oamenilor. Epopeea teologică a lui Pavel e deosebită de ,,romanul"
evangheliştilor.
E. Dujardin vrea să rezolve enigma acestui Isus „zeu secund", care a murit pe

30
cruce, deşi putea muri şi altfel. Dujardin emite o ipoteză; căci, pentru a cunoaşte adevărul
absolut, i-ar trebui „textele originale ale primelor scrieri creştine", atât de refăcute,
ciuntite ori modificate în cursul veacurilor. După acest autor, Isus ar fi identic cu Iosua
care, după legenda biblică, e succesorul lui Moise. Mulţi savanţi, între cari şi Renan,
admit ipoteza că un vechiu zeu canaanean să devină, prin legendă, un om, un patriarh —
cum a fost succesorul lui Moise. Patriarhii Bibliei sunt vechi zei palestineni. „Acolo unde
iudaismul a izbutit pe deplin, vechii baali palestineni au fost preschimbaţi în eroi,
servitori ai lui Iahve; acolo unde a câştigat numai jumătăţi de victorii, aceşti baali au
devenit zei secunzi păstrându-şi totuşi numele şi unele din atributele lor, fiind numai
semi-iudaizaţi. Se mai întâmpla ca unul dintre ei să fie tratat în acelaşi timp în două
feluri: în mediul ortodox, el a devenit erou servitor a lui Iahveh; în mediul cu
supravieţuiri eretice, el a devenit zeu secund. Acesta e cazul aceluia pe care îl studiem
aci" (Dujardin: „Le dieu Jésus"). Identitatea dintre Iosua şi Isus e demonstrată şi prin
coincidenţe turburătoare. În ebraică şi în greceşte, Iosua şi Isus au acelaşi înteles:
Mântuitor. Fără îndoială că acest nume era destul de uzitat în Palestina, în primul veac al
erei creştine. A doua coincidenţă: numele lui Isus e acelaşi cu al patriarhului biblic, care e
„avatarul probabil al unui vechiu zeu palestinean". A treia coincidenţă: Iosua e numit în
Biblie „fiul lui Nun", adică „fiul peştelui". Isus a păstrat şi el urmele unei forme animale;
e numit Ichtus, care înseamnă peşte; în catacombele primilor creştini, e reprezentat sub
forma unui peşte; Tertulian îl numeşte „Peştele nostru"; cultul peştelui e confirmat şi în
Evanghelii, în parabola înmulţirii peştilor şi a pâinilor. Încă o coincidenţă; Isus a fost
crucificat pe Golgota, numită în limba arameană Golgolta, cuvânt derivat din Gilgal. În
Biblie, Gilgal e locul unui vechi cult canaanean; tot din Biblie, aflăm că „cartierul
general" al patriarhului Iosua era într-un loc numit Gilgal. În sfârşit, a cincea coincidenţă
e în moartea lui Isus. În Biblie, crucificarea e numită Talah. Căutând în vechea Biblie
cazurile de crucificare talali, ,,găsim trei: regele din Ai, cei cinci regi din Mekeda, regele
din Iericho — în total şapte crucificări săvârşite toate de un singur patriarh, Iosua"...
„Isus, singurul zeu crucificat — Iosua, singurul patriarh care crucifică!"
În istoria religiilor e obişnuit cazul ca un zeu să săvârşească un fapt asupra
altcuiva, sau să îndure el însuşi acest fapt. Astfel, despre Adonis, un zeu-mistreţ, se spune
uneori că el ucide mistreţul, alteori că e ucis de mistreţ. Dionisos e în acelaşi timp
strugure strivit sau striveşte el însuşi strugurele. „Dacă aplicăm această observaţie la
Iosua, vom ajunge să gândim că Iosua, care a crucificat la Ai, la Makeda, la Jericho, nu
poate fi decât un vechi zeu, crucificat el însuşi în sanctuarele din Jericho, Mekeda şi Ai".
E de remarcat că Dujardin — arătând, prin cercetări comparative, că ritul principal al
religiilor primitive constă în sacrificarea unui zeu — nu face din crucificare o tortură
judiciară, ci un sacrificiu ritual. Înţelesul acestui sacrificiu e acelaşi la toate religiile
primitive: sacrificând un zeu, încărcat în mod magic cu păcatele tribului, aceste păcate
sunt distruse şi zeul, înviând, liberează pe adepţii săi de aceste păcate. „Miturile, scrie
Dujardin, nasc din rituri. Credincioşii lui Isus l-au înfăţişat pe acesta ca un zeu crucificat,
tocmai pentru că ei practicau ritul crucificării zeului lor". Ritul acesta îl găsim şi în Biblie
sub forma ţapului ispăşitor — origină a eucharistiei catolice — după cum în cultul lui
Mitra găsim originea îndepărtată a botezului creştin.
Iată concluzia lui Varinghien asupra ipotezei lui Dujardin, legată ea însăşi de
teorii anterioare: „Un zeu canaanean, Isus, e sacrificat, crucificat şi mâncat de
credincioşii săi, la o dată fixă a anului; acest rit păgân stăruie, în mod vivace dar

31
disimulat, în perioada iudaismului biruitor; ritul era celebrat pe o colină pustie, încetând
deodată să mai fie reînoit; ultimul sacrificiu, din anul 27, a fost deformat de legendă într-
un supliciu judiciar ordonat de procuratorul roman. Astfel, vechiul zeu palestinean a prins
o viaţă nouă sub forma lui Christ-Mesia. La rândul lui, el triumfă asupra iudaismului şi
cucereşte lumea".
Generaţie după generaţie, milioane de credincioşi s-au închinat lui Isus, potrivit
canonului impus de bisericile creştine. Oameni simpli, în luptă cu viaţa cea crudă,
ori aplecaţi sub fatalităţile eterne şi sub jugul stăpânilor, au găsit în Isus un Mântuitor, un
Frate sau un Părinte. Au crezut în el — cum cred şi vor crede încă mulţi alţii — şi au
primit acea consolare ce înalţă pe cel umil, acea resemnare ce vindecă marile răni ale
existenţii omeneşti. În numele lui Isus, mulţi au sângerat şi mulţi au vrut să întemeieze
pacea pe pământ.
Şi, iată că alţi credincioşi ai Ştiinţei care vrea să claseze totul în muzeele şi
bibliotecile Adevărului, încep să lumineze şi taina lui Isus! Se va stabili probabil că Isus
este un zeu umanizat. Credem că aceasta va fi o nouă biruinţă a inteligenţii şi a sufletului
omenesc. Umanizându-l pe Isus, ca şi pe alţi zei înrudiţi, Ştiinţa şi Religia vor ajuta pe
oameni să se umanizeze şi ei tot mai mult...

Un revoluţionar despre Isus1)

„Jésus" al lui Henri Barbusse a nedumerit pe acei cari cred că un adevărat scriitor
revoluţionar trebuie să ignoreze această temă. O temă care poate fi nu numai literară, ci şi
interpretarea personală a unei credinţe devenită universală şi a unui om devenit legendar.
După Viaţa lui Isus a lui Renan, după cele două volume documentare ale lui David
Strauss — şi, pentru a cita una din cele mai bune lucrări, după Le cinquième Evangile a
lui Han Ryner, nu mai este atât de lesnicios, chiar pentru un mare scriitor, să înfăţişeze pe
Isus într-un mod care să fie totodată veridic şi personal.
„Şi eu l-am văzut pe Isus. El mi s-a dovedit în toată frumuseţea preciziunii. Îl
iubesc; îl ţin lângă inima mea, şi îl voi disputa contra altora, dacă trebuie". Cu aceste
cuvinte se deschide volumul lui Barbusse. Revoluţionarul, încercat în arena luptelor
sociale, a avut totuşi ore de răgaz pentru a reveni la adevăratul trecut şi a întâlni pe Isus,
„omul divin de omenesc care, mai mult mult decât oricare altul, a înţeles, a situat şi a
îndrumat pe om".
Critica independentă şi-a cucerit abia acum dreptul de a privi originile
creştinismului în mod obiectiv. Adevărata exegeză creştină a arătat numeroasele erori,
substituiri şi falsificări din jurul Evangheliei. „Eu sunt printre acei, scrie Barbusse, cari
gândesc că scriitorul n-are dreptul să trateze astfel de subiecte după închipuirea lui şi
după gustul lui personal. Scriitorul, om public, n-are dreptul să se înşele, căci înşelându-
se, el înşală. El este obligat să verifice cu toată grija ceea ce-i trece prin cap, înainte de a
exprima; când vrea să copieze un personagiu din trecut, să asculte de modelul său".
Barbusse, citând numeroase izvoare şi documente, opere canonice şi necanonice,
literatura precreştină — vrea să ne arate că a urmat regulele mai sus enunţate. „Dacă am
citit şi recitit zi şi noapte Cărţile Sfinte, dacă am studiat atâtea lucrări scrise despre
1
Henri Barbusse: I. Jésus, II. Les Judas de Jésus, Ed. Flammarion, Paris 1927.

32
Dogmă, n-am făcut aceasta pentru bucuria artistică de a realiza o reconstituire, de a
încerca să găsesc, ca un arheolog, o Evanghelie fără pată, fără contraziceri — Evanghelia
cea adevărată"... ,,Ci, pentru a mă putea adresa celor neliniştiţi, celor chinuiţi în vremurile
prin cari trecem — astăzi, când fatalităţi economice, sociale, politice, intelectuale,
morale, îndeamnă pe om să fie, după pilda Lui sfântă un dărâmător de idoli".
Isus apare în cartea lui Barbusse în atitudini atât de omeneşti — iar gesturile lui
miraculoase sunt lămurite (ca şi de Han Ryner) prin posibilităţi logice — încât acei
deprinşi cu imaginea ortodoxă a lui Isus sunt puşi în faţa unei probleme de conştiinţă. Ei
au de ales între un Isus oficial, deformat de interesele temporare ale Bisericilor şi un Isus
etern omenesc, pe care îl putem recunoaşte fiecare în propria noastră făptură socială şi
morală.
Scrisă pe capitole în ordinea cronologică a vechilor Evanghelii, Barbusse şi-a
păstrat stilul sec, condensat. Prea puţine imagini — dar abstracţiunile sunt concise,
profilate ca munţi în zare. Fiecare capitol e divizat în paragrafe numerotate; frazele sunt
uneori frânte de la un paragraf la celălalt — şi aceasta dă prozei lui Barbusse un ritm
oarecum abrupt, dar uneori amplu, sugestiv; câteodată, autorul revine la stilul său pe care
l-am putea numi exploziv, căci deschide brusc perspective largi sau profunde — iar
alteori se potoleşte, trezind ecourile unei rugăciuni fervente de om care nu crede pentru
că trebuie să adore, ci crede pentru că aşa îi porunceşte conştiinţa, pentru că aşa se simte
legat de destinul omenirii.
Acei cari sunt convinşi că literatura nu e pentru orele de lenevie sau de
„distracţie", vor citi pe Isus al lui Barbusse cu acea rară satisfacţie a recunoaşterii. Chiar
dacă nu-l vor accepta pe acest Isus, vor descoperi în ei însăşi formele spirituale ale unui
Isus etern omenesc, frate cu Moise, cu Budha, cu Socrate — cari luminează noaptea
veacurilor trecute şi cari ne îndrumează pe căile nesigure ale viitorului.

Este demnă de remarcat stăruinţa pe care o pun scriitorii laici în cercetarea

problemelor religioase. Marile transformări sociale moderne pot avea un substrat
economic. Impulsul politic n-ar fi suficient să explice amploarea mondială pe care tind s-
o ia unele mişcări; comunismul, ca şi fascismul, e supus şi legilor psihologice, pe care
Sorel le-a cuprins în ceea ce el numeşte „mitul religios". În adevăr, fără acel instinct de
idealizare, fără acea sete a Absolutului, evidenţiată până şi în cele mai ignorante mulţimi,
nu s-ar putea lămuri acţiuni colective care, prin sacrificiu şi teroare, vor să supună unui
popor sau întregii omeniri o dogmă considerată ca salvatoare.
Înainte, religia avea imperativul orb al credinţei ca mijloc de dominare. Dorinţa de
cunoaştere era satisfăcută prin mitologii naive ori mistere rituale. Azi, peste stratul viu al
superstiţiilor şi al credinţii religioase, se afirmă imperativele social-economice şi
elementele raţionale ale ştiinţei. Pentru spiritele cultivate, sociologia şi ştiinţa sunt
suficiente la alcătuirea unei credinţi active. Mulţimile, care mai sunt fetişiste, care
păstrează încă nevoia ,,adorării divine", nu pot fi mişcate spre idealurile pozitive decât
prin aceleaşi metode de sugestie religioasă.
Iată de ce Revoluţia are şi ea aspecte mistice. Neputându-se înlătura simbolurile
milenare ale unei religiuni — gânditorii moderni şi conducătorii sociali tind să adaoge, la
concepţiile lor raţionaliste, elemente din vechile religiuni. Cel mai evident exemplu îl
găsim în modul de interpretare pozitivă a creştinismului. Henri Barbusse, în studiul său
Les Judas de Jésus (anunţat întâi sub titlul: ”En suivant Jésus le Juste") — care e un fel

33
de comentariu la opera lui anterioară: Jésus — ne dovedeşte o erudiţie capabilă să
sesizeze adevărul raţional cuprins în masa controverselor teologice. Religia nu mai e un
domeniu rezervat erudiţiei scolastice. ,,Ştiinţa istorică, scrie Barbusse, a pătruns în cele
din urmă în domeniul Istoriei Sfinte şi o tratează aşa cum este ea în realitate: ca o parte
din Istoria generală. Critica textelor religioase a scăpat de o sclavie, altădată odioasă şi,
nu de mult, ridicolă; ea şi-a cucerit independenţa şi, astăzi, lumina pătrunde în tainiţele
faptelor şi doctrinelor sacre, ţinute închise cu atâta grijă".
Barbusse a întreprins cu această metodă studiul asupra originilor creştinismului,
pentru a ne arăta că documentările dogmatice ale Bisericilor sau răstălmăcirile exegetice
nu mai merită azi nicio încredere. Ţinând seama numai de ceea ce poate fi recunoscut de
raţiune ca fapt istoric sau ca semnificaţie general omenească, Barbusse expune în partea a
doua a studiului „adevărata lecţie a lui Isus", arătând că n-a existat numai un Iuda, ci
nenumăraţi Iuda — „care, de douăzeci de veacuri, trădează şi vând în fiecare zi pe
învăţătorul lor". Omul de azi are de ales între Dumnezeu şi Revoluţie. Barbusse
încadrează în Revoluţie divinitatea umană, făcând din Christ expresia cea mai pură a
acestei divinităţi. Învăţământul vieţii lui Christ e cuprins în marile destine colective.
Integrarea creştinismului în cadrele socialismului ar fi, după părerea noastră, o operă
esenţială — dacă s-ar evita astfel cele două primeidii cuprinse în orice dogmă socială:
violenţa şi intoleranţa, Barbusse, însă, vrea să ne convingă că numai adevăraţii comunişti
sunt creştini — şi această concluzie extremistă umbreşte o carte în adevăr admirabilă.

P.S.— Spre deosebire de Alfred Loisy, Guignebert şi alţi erudiţi cercetători ai religiilor,
care vorbesc de „morala Evangheliei", Albert Bayet şi-a intitulat un volum: „Moralele
Evangheliei" ca să accentueze de la început pluralismul moralei creştine. (Les Morales
de l'Evangile, colecţia „Christianisme", edit. Rieder, Paris). Bayet este un apărător al
moralei laice şi unul dintre fruntaşii „şcolii sociologice".
Printr-o logică riguroasă şi o documentare bogată, Bayet dovedeşte că există cel
puţin două morale evanghelice, ale căror principii sunt contrare. Una din aceste morale
are ca punct central ura contra lumii, mai exact: detaşarea de această lume, predicând
renunţarea la bunuri şi plăceri, pacea şi refuzul oricărei violenţe. Cealaltă morală,
dimpotrivă, e situată în cadrul acestei lumi, folosindu-se de forţă, întronându-şi domnia
prin vărsare de sânge, adunând bogăţii, stabilind o ierarhie socială severă.
Cu alte cuvinte, prima morală e aceea a creştinismului primar, a doua e a
creştinismului falsificat de biserici. Prima e idealistă şi chiar revoluţionară; a doua morală
evanghelică e realistă, apărătoare a ordinei sociale.
Alfred Bayet, crede că acest antagonism al moralelor evanghelice nu poate fi
explicat prin ipoteza unui Isus istoric, ci prin soluţia sociologică. Creştinismul a evoluat
odată cu epocile sociale. Cele două morale au fost create în epoci diferite, de şcoli
potrivnice, care s-au folosit de un Isus mistic, legendar — căruia i-au dat trăsături
potrivite cu interesele lor. Isus a fost pus să vorbească în mod deosebit, după evoluţia
socială în cursul veacurilor. Şi chiar dacă s-au păstrat aceleaşi cuvinte, ele au fost
interpretate conform moralei dominante.

Uriel da Costa şi Spinoza

34
I.
Eroii credinţelor religioase au avut rareori grija să lase urmaşilor un testament spiritual,
care să înlesnească înţelegerea vieţii lor şi să cuprindă învăţăturile din urmă ale
experienţii lor, în ajunul morţii. Poate că ei n-au lăsat posterităţii un mesagiu definitiv,
pentru că întreaga lor viaţă a fost, cu fiecare gest şi fiecare cuvânt rostit, o necurmată
tălmăcire a divinităţii: — au vrut să se realizeze pe ei înşişi, în vârtejul luptei dintre bine
şi rău, dintre eternitate şi vremelnicie, lăsând pe alţii să vadă pilda existenţii lor şi să
tălmăcească generaţiilor viitoare crezul pentru care au pătimit.
Dar aceşti alţii au fost sau discipoli fanatici sau adversari tot atât de fanatici. Ei n-
au oglindit figura eroului — ci au desfigurat-o. Au idealizat până la desăvârşire, sau au
ponegrit până la monstruozitate. Au interpretat, potrivit cu crezul sau interesul lor.
Memoria eroului lor a devenit un steag pe care mulţimea trebuia să-l urmeze orbeşte —
sau o cârpă, pe care aceeaşi mulţime trebuia s-o calce în picioare, cu dispreţul absolut al
sancţiunii istorice.
..Cele cinci cărţi ale lui Moise suportă muntele, crescut veac cu veac, al
comentariilor şi controverselor. Ca diamantul, el stărui cu adevărul său; lumina sa scân-
teiază în culorile timpului, după faţetele tăiate de meşterii cei mari — după felul cum
preoţii şi înţelepţii ţin diamantul milenar sub soarele lumii, în faţa noroadelor uimite şi
neştiutoare. Pentateucul este al lui Moise. Al lui Moise-omul, sau al lui Moise-
colectivitate? Nimeni nu poate răspunde azi unei astfel de întrebări, pe care o socotim
fără rost — dacă ne gândim că oameni care au murit cu două sute sau chiar cu o sută de
ani în urmă au început să devină legendari: pentru că alţii au adus mărturia vieţii lor.
Repetăm: Pentateucul lui Moise. Adevărul lui Moise, gândul lui, eternitatea lui — se află
în cele cinci cărţi. Cine se îndoieşte de interpreţii lui Moise, de adoratorii sau de
potrivnicii lui — să se întoarcă la izvor: să deschidă cartea şi, singur, cu conştiinţa sa
umilă în faţa unei mari omniştiinţi, să caute adevărul...
Aceasta a făcut-o şi Uriel da Costa, la începutul veacului al XVII-lea, când a
simţit că rana îndoielii se adânceşte într-însul. Aci e germenul tragediei sale. Moise şi
Profeţii i-au dat adevăruri: o siguranţă interioară, care l-a determinat să părăsească
practicile creştinismului catolic, în care a fost crescut ca vlăstar al unei familii marane.
Dar părăsind inchiziţia portugheză, el n-a găsit la Amsterdam mântuirea în sânul
comunităţii evreieşti. A fugit de un ritual falş, ca să se pomenească înlănţuit de alt ritual
falş: — după inchiziţia catolică, inchiziţia rabinică, păzitoare implacabilă a tradiţiei, a
literii Legei. Dar Uriel era pătruns de spiritul Legei. Şi lupta cu fraţii săi, la cari a revenit
cu bucuria unei înnoiri, devine an cu an mai crâncenă, deseori meschină, vicleană. Luptă
cu comunitatea, cu familia, cu el însuşi. O conştiinţă, al cărei trup şi-l dispută cele două
tabere — cari proclamă două credinţe, izvorîte însă din acelaşi Dumnezeu. Uriel e chinuit
şi de creştinii pe cari i-a părăsit şi de evreii cari l-au excomunicat. Între ciocan şi
nicovală, inima lui sângerează. Adevărul e în inimă, nu în mâinile cari binecuvântează, ca
să fure apoi, — nu pe buzele cari rostesc numele Celui veşnic, ca să mintă apoi. Dogma
care ucide... Credinţa care proclamă adevărul, deasupra oricărei dogme religioase.
Aceasta e drama lui Uriel da Costa.
Câteva pagini din istoria lui Graetz şi romantica piesă a lui Carl Gutzkow nu ne-
au ajutat să pătrundem în viaţa furtunatecă a lui da Costa, precum ne-a ajutat el însuşi
prin biografia-testament scrisă înainte de a curma, cu un foc de pistol, o luptă în care se
vedea învins de „forţa numărului". Exemplar humanae vitae, este acum la îndemâna

35
oricui, în traducerea franceză pe care ne-au dat-o doi tineri cercetători, un evreu şi un
creştin. („Une vie humaine" par Uriel da Costa, tradusă din latineşte şi precedată de un
studiu asupra autorului de A.-B. Duff şi Pierre Caan; în colecţia ,,Iudaisme", editura F.
Rieder et Co., Paris 1926). Textul biografiei cuprinde abia un sfert din volum. Dar în
simplitatea şi limpezimea acestei mărturisiri, ni se vădeşte o viaţă atât de bogată în
suferinţe şi atât de patetică în cadrul unui veac abia ieşit din negura Evului-mediu, încât
ne simţim martori ai unei lupte dintre credinţă şi raţiune, dintre obscurantismul dogmatic
şi elanul de liberă înfrăţire. Luptă care n-a încetat nici în zilele noastre, în domeniul
religios, şi care se întinde în noile realităţi sociale.
„Neputând găsi pacea sufletească în religia catolică, şi dorind să mă ataşez
undeva, căci nu ignoram marea dispută care desparte pe evrei de creştini, am cetit
în întregime cărţile lui Moise şi Profeţii, în cari am găsit destule pasagii cari contrazic
violent Noul Testament şi în cari cuvintele ieşite din gura lui Dumnezeu erau uşor de
răstălmăcit" (p. 102). „Moise deveni credinţa mea. Socoteam că trebuie să mă supun
Legei, care i-a fost revelată în întregime" (p. 103).
Cuvinte sincere, spontane, cari limpezesc un conflict tenace, printre nenumărate
suferinţi sociale şi morale. Tot aşa de clar, da Costa ne spune cum a ajuns, după
cincisprezece ani de lupte cu societatea şi cu propria lui conştiinţă, să despartă Legea de
Moise:
„În cele din urmă, am judecat că legea nu era de la Moise, ci numai o creaţiune
omenească, întru nimic deosebită de descoperirile făcute până acum pe acest pământ:
căci, în multe privinţe, ea era în luptă cu legea naturii, şi autorul naturii, Dumnezeu, nu
putea fi contrar lui însuşi. El s-ar contrazice dacă ar prescrie oamenilor obligaţii opuse
naturii, acestei naturi al cărei autor se consideră el" (p. 110). „Tot ce e mai bun în legea
lui Moise sau în orice altă lege se potriveşte şi cu legea naturală" (p. 127).
Sunt silogisme de acord cu regulele logicei moderne. Raţionalismul lui da Costa
îşi are însă rădăcinile în adâncimile unei credinţe religioase ce nu caută numai o izbăvire
personală. Ea tinde spre idealul cel mai înalt al oricărui om care a căutat să se întreacă pe
sine:
„...dar eu lupt pentru adevăr şi, înainte de toate, pentru libertatea înnăscută a
oamenilor, cari ar trebui să se dezlege de superstiţiile false şi de rituri atât de zadarnice şi
să ducă o viaţă care să nu fie nedemnă de calitatea lor de oameni" (p. 122).
Tocmai pentru că proclamă năzuinţele sale largi, da Costa nu-şi ascunde propriile
sale slăbiciuni, profund omeneşti. Obsedat de „veşnica pedeapsă" în lumea cealaltă, el
ajunge — după îndelungată auto-sfâşiere — la convingerea „calmă" că „imortalitatea
sufletului" e o armă mincinoasă a acelora cari vreau să ţină poporul în jug. Aci, pe
pământ, în cursul vieţii noastre, primim răsplata sau pedeapsa: aci, în scurta noastră
existenţă, trebuie să ne apropiem de Dumnezeu... Uriel n-avea însă tăria ascetului; el nu
voia, nu putea să renunţe la viaţa socială cu toate afecţiunile şi urile ei. După ani de
rezistenţă solitară, el s-a decis la acea oribilă pocăinţă publică: retractare totală sub biciul
preotului şi picioarele plebei. Nu conştiinţa, ci trupul lui Uriel a primit iertarea de herem.
Trupul, flămând de pacea căminului a primit să facă pe „maimuţa printre maimuţe".
Conştiinţa lui Uriel, sub biciuirea fariseilor, a tresărit cu nouă revoltă. Iubirea lui nu e
divină până la martirajul voluntar. Uriel e stăpânit de eternul dualism al naturii. Iubeşte
oamenii — dar urăşte pe stăpânitorii lor, pe tiranii sufletului şi tâlharii în odăjdii.
Mulţimea sclavilor îl poate covârşi, în ascultarea lor oarbă. Totuşi:

36
 “… e o nelegiuire să te porţi cu bunătate faţă de cei nelegiuiţi, trufaşi,
încăpăţânaţi, orgolioşi" „...Trebuie să luptăm pentru cinstea noastră, care e în carnea noa-
stră; fără ea n-am putea trăi, ci ne-am bălăci ca porcii cei mai scârboşi în mlaştina
scârboasă a profitului“ (p. 124)...
„Fariseu orb, care uiţi de legea dintâi ce există de la început şi va stărui în toate
timpurile! Tu nu ţii seama decât de celelalte legi, ivite mai târziu şi pe cari le condamni
— exceptând bine înţeles pe a ta. Ca şi celelalte, legea ta este supusă, fie că-ţi place ori
nu, la judecata dreptei raţiuni, adevărată măsură a acestei legi naturale pe care ai uitat-o şi
pe care ai îngropa-o bucuros pentru ca jugul său cel mai greu şi mai nesuferit să apese pe
grumazii oamenilor" (p. 126).
Cu ura lui, da Costa s-a arătat întreg. A ajuns însă, în cele din urmă, la acea
toleranţă care găseşte în toate religiunile posibilităţi de armonizare: „pentru ca oamenii să
trăiască în bună înţelegere".
Dar el, Uriel, se simte învins în lupta lui cu „bestiile feroce" — cu fariseii.
Mândria lui, care a păstrat ceva din cavalerismul lui Cid, nu-l lasă să trăiască sub
dispreţul contemporanilor. Ca şi stoicii, el repetă: un om de onoare trebuie să aibă o viaţă
nepătată — sau să moară. Conştiinţa îi spune că a luptat pentru cel mai mare bun al
omului: libertatea de gândire, libertatea de credinţă. L-a doborît „numărul" — dar şi pro-
priul său temperament zbuciumat între prăpăstiile negaţiei. Din pragul morţii (sinuciderea
sa e poate unica-i biruinţă) Uriel da Costa cere viitorului o dreaptă judecată: „Fii ai
oamenilor, înainte de toate să judecaţi liberi şi potrivit cu adevărul! aşa trebuie să fie
oamenii demni de acest nume"...
Oare suntem azi în stare, să-l judecăm precum cere?...

II.

D-nii A. B. Duff şi Pierre Caan au tălmăcit în franceză Exemplar humanae vitae, păstrând
acea rezonanţă de spovedanie simplă şi sinceră pe care Uriel da Costa a lăsat-o
posterităţii. In adevăr, atât de simplă, atât de spontană, încât avem în mâini o inimă
zvâcnitoare; profesiunea de credinţă şi polemica acoperă mai multe pagini decât faptele
vieţii sale. Auto-biografia, schiţată larg, în linii frânte, e umbrită în momentele decisive;
fapta e înlocuită de idee. Problema de conştiinţă era dominantă: da Costa a trecut peste
multe din evenimentele vieţii sale, în încordarea care a precedat sinuciderea; a ţinut să-şi
precizeze gândul, căci în lumina gândului faptele sale (pe care alţii au avut grijă să le în-
semneze) vor fi interpretate mai veridic.
Studiul pe care d-nii A. B. Duff şi Pierre Caan l-au anexat la traducerea lor, era
necesar. El lămureşte unele din momentele şi gesturile lui da Costa. Cadrul istoric în care
au situat viaţa lui Uriel e trasat precis, documentar; răzbate totuşi ecoul acelei vaste
tragedii a iudaismului iberic — a Maranilor cu masca unui catolicism silnic, cu buze cari
murmură Pater noster şi cu acel cuget torturat în care răsună totuşi milenarul Şema
Israel... Cu tot creştinismul riguros al tatălui său, cu tot aparatul nobiliar şi cu toate
grajdurile cu cai de rasă, „sângele lui Uriel" era acelaşi ca al zecilor de mii de evrei
„posedaţi de nădejde mesianică, închişi în temniţele inchiziţiei sau daţi pradă flăcărilor
autodafeului".
După ce povestesc viaţa acestui suflet mândru care varsă lacrimi, a acestui
„orgolios preocupat de cei slabi şi suferinzi", a acestui om bătut de vânturile îndoielii,

37
care a fost în acelaşi timp „un cuceritor şi un fugar, un învingător şi un învins, un sclav şi
un stăpân" — autorii consacră cel mai important capitol al studiului lor cugetării lui da
Costa. O apropiere, dacă nu o paralelă cu Spinoza, nepotul lui Uriel, se impune de la
început. Amândoi au fost excomunicaţi — dar Spinoza a suportat ruptura cu seninătate,
deşi îi desparte numai o generaţie; Uriel a pregătit cu torturile îndoielii, cu slăbiciunile
temperamentului său, atitudinea fermă şi caracterul demn al lui Spinoza. Martirajul
aceluia care a cutezat să smulgă într-o vreme încă medievală masca rigidă a fariseilor, a
cimentat temelia pe care autorul Eticei avea să înalţe primele coloane ale raţiunii libere.
Uriel a urît pe duşmanii săi; Spinoza, înţelept şi calm, a rezistat în singurătate: cu armele
cele bune ale înţelepciunii evreieşti, el a combătut cu o egală obiectivitate aceleaşi vicii
ale iudaismului şi ale catolicismului. El a subordonat totul operei sale, pe când da Costa
n-a izbutit să aibă un sistem de gândire, pentru că el nu şi-a disciplinat impulsiunile.
Spinoza ne-a putut lăsa întreaga „substanţă a fiinţii sale"; Uriel, numai câteva bucăţi
sfâşiate. Etica e un sistem, un bloc greu de adevăruri universale; Exemplar humanae
vitae e mai mult pledoarie, mărturia unei vieţi — nu rodul unei meditaţiuni. Faţă de
disperarea lui da Costa, înţelepciunea lui Spinoza e luminată. „Murind, Spinoza s-a unit
cu universul şi cu omenirea pe care a înţeles-o. Da Costa a murit solitar, despărţit, poate
pentru totdeauna, de comunitatea omenească".
Ca să lămurească această deosebire, autorii se întreabă dacă distanţa care se
vădeşte între Uriel şi Spinoza, nu este aceea care separă omenirea mijlocie de geniu. Noi
vedem, dimpotrivă, o continuitate: omul da Costa cu viaţa lui turburată, cu luptele lui
împotriva mediului social şi religios, a pregătit pe gânditorul Spinoza. Legea
compensaţiei este pretutindeni evidentă. Uriel şi-a risipit genialitatea în viaţă; de-aceea
gândirea lui pare mediocră. La Spinoza, pentru că viaţa i-a fost mediocră, puterile
creatoare s-au putut manifesta atât de genial prin gândirea lui. Rareori putem înregistra
genialitatea integrală.
Ceea ce îl apropie pe da Costa de Spinoza, este atitudinea faţă de problema
turburătoare a imortalităţii sufletului. Uriel era torturat de „teama de infern". Ce fel de
religie este aceea care înlocuieşte iubirea cu frica? Dacă credinţa în nemurirea individuală
este o cauză de suferinţă, ea nu se potriveşte cu rostul niciunei religii.
„Ne pierdem în lumea aceasta de grija mântuirii în lumea cealaltă". În viaţa
aceasta, de pe acum, trebuie să ne pregătim mântuirea, trebuie să găsim pacea, legea care
ne pune de acord cu noi înşine şi cu Dumnezeu". Liniştea sufletului, seninătatea în
înţelepciune — pe care a căutat-o Uriel şi a găsit-o Spinoza — nu o poate da o religie
plină de superstiţii, o dogmă rigidă. Numai raţiunea ne poate ajuta să descoperim
principiul unei armonii universale. Raţiunea nu poate fi „servitoarea teologiei". Da Costa
s-a răzvrătit făţiş împotriva tiraniei Bisericei ca şi a Sinagogei. Spinoza, prudent, a săpat
temeliile obscurantismului religios, ca un sobol — fără bravadă, fără gesturi cavalereşti.
Dar amândoi au adâncit prăpastia dintre spiritul şi litera Scripturii, dintre credinţă şi „re-
prezentanţii temporali" ai ei. Dacă restabilim sensul original al Bibliei, în raport cu
poporul care a creat-o, vom descoperi că Biblia nu contrazice raţiunea, că poruncile ei
sunt în acord cu legile naturale. Într-un cuvânt, „adevărata religie nu e altceva decât
dreptate şi caritate". Aşa a vrut să trăiască Uriel, aşa a putut trăi Spinoza. De-aceea au
combătut amândoi obligaţiile şi preceptele preoţilor şi rabinilor: zidul înăbuşitor al
dogmei. Prejudecăţile, precum spune Spinoza; minciunile, precum strigă pasionatul Uriel.
Libertate de a crede sau de a nu crede! libertate de a gândi potrivit cu legile raţiunii care

38
se confundă cu legile naturale...
Apărând libertatea de gândire împotriva oricăror biserici, ei n-au atacat religia, ci
au luptat pentru salvarea ei, pentru umanizarea ei. Religia nu trebuie să fie un privilegiu
exploatat de o minoritate ecleziastică, ci o mântuire pentru fiecare om. Aceasta e una din
binefacerile pregătite de gânditorii secolului al XVII-lea. Spinoza şi da Costa au fost
printre cei mai de seamă luptători ai acestei libertăţi de conştiinţă, uniţi prin ţelul lor, deşi
unul a fost un adevărat filosof şi celălat un mistic fără adevărată filosofie. Patria
intelectuală a lui Uriel nu e atât de universală ca a lui Spinoza. Dumnezeul lui Uriel e în
acelaşi timp providenţial şi raţional: „da Costa n-a depăşit concepţia scolastică a
divinităţii". El a învăţat numai la şcoala Jesuiţilor — şi n-a cetit nici pe unii dintre
filosofii greci, pe cari totuşi îi citează! Stoicismul lui e personal; nu l-a cunoscut pe
Epictet, pe Seneca, pe Epicur — şi totuşi sinuciderea lui e determinată de acelaşi stoicism
care porunceşte conştiinţii curmarea voluntară a unei vieţi ce nu mai poate fi în armonie
cu o societate fără credinţă şi fără libertate.
Deşi religia sa e antropomorfică, deşi cultura sa e atât de elementară, da Costa a
putut atinge prin intuiţia sa, prin elanul său mistic, unele din culmile gândirii lui Spinoza.
Deus sive natura al seninului autor al Eticei, poate fi pentru mulţi o idee inaccesibilă:
panteismul acesta pur raţional poate părea rece, o desăvârşită construcţie filozofică —
operă a creierului, nu a inimii. Majoritatea oamenilor are nevoie de un Dumnezeu care să
fie „un protector şi un părinte". Uriel a vrut să-l simtă pe Dumnezeu fără intermediul
fariseilor. Spinoza, ignorându-i pe farisei, l-a găsit pe Dumnezeu în propria sa conştiinţă.

Valori permanente ale iudaismului

Precizarea valorilor permanente ale iudaismului se impune oricărui spirit cultivat, care nu
poate rămâne în cadrele rigide ale tradiţiei. Există criterii de judecată înaltă, aplicabile şi
ideilor aşa numite „universale". Iudaismul e situat de mult pe planul culturii şi eticei
mondiale. Acesta e un adevăr elementar, pe care unii îl contestă, opunându-i alte valori
„universal valabile". Criteriile de judecată a unei culturi sau a unei religii pot fi morale,
filosofice, ştiinţifice — dar menţinute la înălţimea intereselor generale ale omenirii.
Unele valori nu pot fi apreciate decât prin prisma moralei, altele prin aceea a filosofiei
practice sau transcendentale, altele prin aceea a ştiinţii. Dacă o cultură rezistă triplului
examen al moralei, al filosofiei şi al ştiinţei, ea poate fi atunci considerată ca o valoare
permanentă, oricare ar fi evoluţia socială — politică şi economică — a popoarelor care au
primit influenţa acestei culturi.
Iudaismul rezistă unui astfel de examen. Destinul său s-a dovedit superior istoriei
plină de victorii şi de înfrângeri a poporului evreu. Principiile lui morale au şi amploarea
filosofică pe care o cer gânditori ca Spinoza şi Kant, dar ele au şi acel sâmbure inalterabil
al realităţii pe care o cercetează şi o recunoaşte omul de ştiinţă. Iudaismul are şi valori
eterne şi valori „populare". El satisface şi spiritele de elită şi milioanele de ignoranţi cari
nu cer decât să creadă în „porunci divine".
Ne-am aşteptat să găsim o astfel de cercetare a iudaismului în cele patru
conferinţe ale regretatului Israel Abrahams, fost talmudist la Universitatea din
Cambridge. „Valorile permanente ale iudaismului"1 sunt expuse însă, într-o frumoasă
1
Israel Abrahams: Valeurs permanentes du Judaïsme, traducere din engleză de Constantin-Weyer, colecţia

39
ţinută literară, numai din punct de vedere etic şi filosofic. Autorul e un raţionalist, un
„liberal" — şi aceasta dă analizei sale oarecare apropiere de metoda severă a ştiinţii. El
cercetează valoarea permanentă a ideilor primitive cuprinse în Biblie, a Apocalipselor, a
filosofiei lui Filon şi a Talmudului. S-a menţinut deci în cadrul primelor realizări ale
iudaismului, punându-le uneori în legătură cu cultura modernă.
În primul rând, Biblia. Să mai căutăm valoarea ei permanentă? Ar fi o
„impertinenţă", cum spune de la început Israel Abrahams. Semnificaţia ei e înscrisă în
„istoria lui Israel şi a omenirii"… “frumuseţea ei sacră e nemuritoare printre lucrurile
cereşti şi pământene, demne de iubirea noastră" (p. 8). După Biblie, vin „viziunile
sfârşitului": Apocalipsele în care se vădesc luptele omului pentru realizarea destinului
său. Ele au o valoare unică, nu numai literară, căci ele sunt „contribuţii solide pentru
înţelegerea omului prin el însuşi şi a istoriei". Şarlatanii şi magii au găsit în ele pretexte
de turburare a vieţii popoarelor, dar adevăraţii mistici au rămas credincioşi spiritului
mesianic al Apocalipselor. De asemenea, influenţa filosofiei alexandrine s-a afirmat prin
Filon, mai ales în vremea când Occidentul a ieşit din păgânism. În ce priveşte Talmudul,
nici el nu poate fi înlăturat din valorile omeneşti. Cu toate ciudăţeniile lui, el e „unul din
cele mai stupefiante produse ale geniului uman"; el păstrează acea esenţă profetică,
roditoare în atâtea opere vechi şi noi.
Proclamând de la început aceste valori permanente, Abrahams nu s-a mai străduit
să dovedească, ci să analizeze câteva idei, câteva aspecte, câteva tendinţe. Dacă stăruie
asupra universalismului înaintat al iudaismului, autorul vrea să arate că rădăcinile lui sunt
în „idei primitive". De aceea, iudaismul n-a pierdut fondul său naţional, care e însă
altceva decât politica şi chiar altceva decât sionismul. În acest naţionalism e cuprinsă
ideea primitivă a familiei şi acea a Dumnezeului lui Israel. Universalismul iudaic nu se
poate concepe fără particularism. „Dumnezeu era iubitul lui Israel: Israel era iubitul lui
Dumnezeu" (p. 25). Numai prin această particulară solidaritate dintre Iahve şi Israel, s-
a .putut ajunge la solidaritatea cu omenirea întreagă. Înainte de a generaliza, iubirea
particularizează. „Înlăturaţi particularismul şi veţi distruge universalismul" (p. 26). Din
această camaraderie, din această alianţă mutuală, cu datorii şi drepturi, dintre Israel şi
Dumnezeu, s-a statornicit un iudaism în adevăr universal.
Ideea primitivă a particularismului familial şi religios a dus astfel la iubirea lucidă
faţă de omenire şi faţă de lume. De aci Abrahams nu trage concluzii tradiţionaliste. Ideile
primitive au avut rolul lor în evoluţia ascendentă a iudaismului. Dar trebuiesc înlăturate
„obiceiurile, pasiunile cari n-au nicio valoare prezentă, nici promisiunea unei valori
viitoare" (p. 32). Să privim în trecut, dar să nu rămânem în cele câteva oaze ale lui.
Datoria noastră e sa creăm valori noi, cu ajutorul celor vechi. Să trăim în prezent, ca
„moderni", dar să dominăm eredităţile rele cu ajutorul aspiraţiilor permanente pe cari le
putem recunoaşte şi în unele idei primitive.
În acelaşi spirit sunt apreciate Apocalipsele, pe care critica mai nouă tinde să le
discrediteze. Analizând Apocalipsul lui Daniel, „prima şi cea mai bună din toate",
Abrahams scoate în evidenţă înţelesul lui profund omenesc. Înfruntând fatalităţile, Israel
trebuie să meargă înainte, cu orice preţ, chiar dacă ar şti că „lumea va pieri mâine".
Această îndrăzneală e caracteristică Apocalipsului lui Daniel. El proclamă continuitatea
vieţii, deasupra tuturor dezastrelor. Chiar dacă uneori apare îndoiala, ca în Apocalipsul

„Judaïsme", 124 pag., editura Rieder, Paris, 1925.

40
lui Ezra, această îndoială „cutează totuşi să activeze". De la Adam până la Mesia, lanţul
vieţii e unitar. Omul are un rost, îşi dă un rost.
Prin acest optimism voluntar, Apocalipsul are şi el o valoare permanentă. El
continuă, prin revelaţii, opera Profeţilor — deşi nu se menţine la aceleaşi înălţimi
spirituale. Universalismul lui Isaia, care face din Israel un „servitor al Domnului,
luminând, cu lampa în mână, toate naţiunile" (p. 51), nu poate fi egalat în putere lirică şi
credinţă în izbăvire. Apocalipsele pot fi privite însă ca prime încercări de filosofie a
istoriei, fără de care lumea n-ar fi decât un haos. Ceea ce încearcă azi atâţia gânditori: de
a coordona episoadele istorice într-o viziune integrală, s-a încercat prin Apocalipse, care
sunt o „filosofie semitică a istoriei". Ele proclamă unitatea spirituală, cosmogonică şi
umană a vieţii. Dacă vestesc Marele Război, potopul de sânge al bestiei care va domina
odată pământul, ele vestesc însă şi ziua eliberării. „Speranţa e fertilizată prin dezastre".
Babilonul, Atena, Roma sunt pilde de înflorire şi de pieire. Ele se numesc azi Paris,
Londra, Berlin, New-York... Ele sunt culmi, vor fi cândva abisuri — dar alte culmi se vor
ivi...
Unitatea planetară, Statul unic care se va confunda în cele din urmă cu trupul viu
al omenirii, e un adevăr apocaliptic — o „revelaţie" ce tinde spre înfăptuire. Unii numesc
aceasta „imperialismul lui Israel". Dar destinul lui Israel nu e izolat de al celorlalte
popoare. Israel nu poate fi imperialist, pentru că arma lui nu e sabia, ci Spiritul. El e
mesianic. El lucrează cu visul şi cu credinta. Ştie că trebuie să străbată câmpii
însângerate, pentru a ajunge în împărăţia înflorită a păcii. Mai ştie că „lumea e uneori
stăpână pe soarta ei şi că Destinul este în parte ceea ce face lumea". Această umanizare a
destinului, a dat lui Israel puterea de a rezista în vâltorile istoriei. Un rabin a spus-o:
,,Îndreptându-se pe el însuşi, omul îndreaptă lumea şi pregăteşte era mesianică"...
Păstrând mesianismul ca o pavăză inalterabilă, Israel a visat o lume mai bună, dar a luptat
cu realitatea". A „sădit viţa în pământ bun" şi a ştiut să aştepte roadele. A ştiut să vadă
prezentul prin Profeţi — şi viitorul prin Apocalipse. El este actual şi ideal şi, prin aceasta,
el îşi făureşte azi o nouă istorie în vechea lui ţară. Îşi cultivă iarăşi grădina lui, dar nu va
uita învăţătura cea mare: că există grădina fără margini a universului, pe care toţi oamenii
trebuie s-o menţină prin armonizarea particularismelor în pacea rodnică a Dumnezeirii.
Adevărul acesta ni l-a dovedit şi Filon, care a dus o viaţă evreiască oriunde a trăit,
împăcând religia lui cu filosofia greacă, iubindu-şi patria unde trăia, dar şi ţara lui Israel.
Filon a rămas evreu, cu tot cosmopolitismul său; a fost universal, păstrând ceea ce e
permanent în valorile tradiţiei. El ne-a dat pilda unei osmoze spirituale între Orient şi
Occident. Mozaismul era pentru Filon „o scrisoare de naturalizare universală, Moise fiind
considerat ca învăţătorul acelora cari aspiră spre adevărul spiritual" (p. 84). Biblia nu e
numai o istorie; ea e şi simbolul progresului, de la elementele terestre spre viziunea
realităţilor divine.
Iată de ce iudaismul şi aderenţii lui personali „au fost misionari ai omenirii". Filon
a spus: „Iudaismul e religia tuturor oamenilor cu judecată... Înrudirea nu se măsoară
numai după sânge, ci şi prin modul egal de a trăi şi prin urmărirea aceloraşi scopuri" (p.
85). Vorbind de evrei, Filon a vorbit însă de toţi oamenii. Căci toţi oamenii sunt egali,
când râvnesc spre bine şi adevăr. Dacă adăogăm că Filon a făcut din conştiinţă „etalonul
moral al legii", complectăm gândirea lui cu cea mai caracteristică poruncă a iudaismului.
Am scris cu alt prilej: „Dumnezeul unic al evreului nu e decât propria lui conştiinţă
universalizată. Obsesia tiranică a lui Iahve e de fapt ideea responsabilităţii morale faţă de

41
sine însuşi şi faţă de semenii săi".
Pe lângă un Dumnezeu exterior, transcendent, iudaismul proclamă un Dumnezeu
lăuntric — „imanent şi aproape". Acesta e Dumnezeul conştiinţei personale, care a dat
iudaismului extraordinara sa rezistenţă în vălmăşagul istoriei. Emancipat sau asimilat,
oprimat sau gonit din ţară în ţară, evreul a păstrat iudaismul ca o esenţă vie — pentru că
el era (şi este) unit cu izvoarele multiple ale lumii, cu spiritul divin. Filon a făcut din
Logos agentul de legătură dintre om şi Dumnezeu. Această comuniune dintre spiritul
creator şi creaţiunea pieritoare, a insuflat iudaismului puteri cari tind neîncetat spre
universalism.
Forţa spirituală a iudaismului a împiedecat ca acea imensă culegere de tratate
numită Talmud, căreia Abrahams îi consacră ultima conferinţă, sa fie un cimitir răvăşit.
Autorul îl arată, dimpotrivă, ca o „mare vie pe care plutesc corăbiile oamenilor vii".
Talmudului i se datoreşte menţinerea culturii evreieşti. El a fost, în orele grele ale istoriei
evreieşti, singurul „orizont intelectual" — larg însă ca lumea. Educaţia pe care o dă
Talmudul nu e numai rituală sau morală, ci şi filosofică, ştiinţifică, artistică. Talmudul a
păstrat contactul neîncetat cu realităţile vieţii. El a menţinut acel intelectualism evreiesc,
pe care Abrahams îl consideră ca o valoare permanentă.

Excesele intelectualismului sunt evidente. Hipertrofia inteligenţei poate duce la nihilism

moral şi social. Dar inteligenţa mereu trează, aplicată asupra realităţilor, asupra lumii —
inteligenţa care nu scormoneşte numai în tainiţele conştiinţei — ci aceea care vrea să
răspundă şi miilor de întrebări ale vieţii universale — această inteligenţă care a produs
Talmudul, este creatoare şi apare ca un semn al prezenţei divine în făptura omenească.

42
IUDAISM ÎN ACŢIUNE

Cele trei căi

Într-un eseu de o rară calitate — şi care poate fi luat ca exemplu al acestui gen în care
literatura şi filosofia sunt îmbinate în jurul unei probleme de conştiinţă — Martin Buber a
cercetat esenţa iudaismului în raport cu evoluţia istorică a celorlalte religiuni şi cu
cerinţele spirituale ale vremurilor noi (V. La voie, în „Revue juive", No. 6, Paris, 1926).
Finalul eseului e ca un triptic: — pentru ca iudaismul modern să realizeze misiunea lui de
o amploare universală sunt deschise trei căi. Între Orient şi Occident, între Asia şi
Europa, trebuie să existe un „popor de legătură". Astăzi, ca şi în vechime, Ierusalimul
este „poarta naţiunilor", la încrucişarea drumurilor istorice şi, mai ales, a celor spirituale.
Care este însă calea cea mai prielnică pentru a duce poporul evreu la propria lui
izbăvire? Buber ne prezintă cele trei căi: — a umanitarismului, a naţionalismului şi a
conservatismului religios — şi, din toate acestea, el vrea să facă o singură cale, sinteză a
tuturor tendinţelor şi realităţilor necesare. El nu ne mărturiseşte aceasta, dar după modul
cum expune cele trei concepţii şi după cum le critică, se vădeşte un efort de înţelegere şi
de armonizare.
Vom prezinta acest triptic, începând însă cu ultimul panou: conservatismul, care
cere să revenim la credinţa religioasă, la tradiţiile comune; numai astfel, Israel va avea
sub picioare un pământ ferm: căci el se va bizui pe legea dată de Dumnezeu poporului
său. Trebuie să ascultăm de vechile porunci, de dogmele sfinte, pentru ca Dumnezeu să
nu mai fie o umbră... Dar Buber preferă nesfârşitele profunzimi ale credinţei: —
parapetul Legii ascunde genunile lui Dumnezeu. Pentru tradiţionalişti, Dumnezeu a creat
odată pentru totdeauna. Nu! el „,reînnoieşte în fiecare zi opera creaţiunii", el ne vorbeşte
prin „tufişul arzător al vieţii prezente", el este în inimile noastre. Respectăm Legea,
armură a poporului, dar compătimim pe acei cari, pierzând credinţa, mai poartă această
armură a Legii ce le îngreuiază mişcările. Ei nu pot lucra, ei nu pot crea: ei sunt robii
trecutului, cari stau între noi şi Dumnezeul pe care voim să-l realizăm prin viaţa noastră...
Teoreticienii naţionalismului cer ca poporul evreu să fie iarăşi stăpân pe soarta
lui: — el va servi mai bine omenirea, dacă îşi va dezvolta în mod liber însuşirile sale
fireşti, fără să i se arate calea pe care s-o urmeze, aşa cum fac şi celelalte popoare. Israel
îşi va găsi formele de viaţă cari îi convin; să nu fie împovărat şi cu misiunea de a întrona
dreptatea în această lume; să fie lăsat să lucreze potrivit cu geniul său naţional —
să fie ca şi celelalte naţiuni.
Buber replică, just şi energic: — aceşti naţionalişti sunt adevăraţi asimilanţi; ei
sunt gata să tolereze în patria lor toate idolatriile, numai să aibă nume evreieşti. Ei
proclamă dogma nelegiuită a suveranităţii naţiunii: poporul, stăpân şi judecător al soartei
sale, fără obligaţii faţă de alţii, responsabil numai faţă de el însuşi. Doctrina aceasta a
biruit în multe ţări, după marele război din 1914 — dar ea nu se poate impune unei
conştiinţi libere. Sentimentul naţional nu poate fi stârpit, dar trebuie să ştim că nicio
naţiune nu este absolut independentă. Numai spiritul este suveran, unitar, indivizibil.
Popoarele cari ignorează acest adevăr, ajung să se războiască. Israel, care a fost poporul
spiritului, trebuie să-i rămână credincios: să nu se robească dogmei naţionaliste. Toţi
fruntaşii săi spirituali i-au repetat acest imperativ. Spiritul este deasupra succeselor

43
imediate; el trebuie servit astfel, încât să pătrundă în viaţa reală. „În ziua când vom
ajunge ca şi celelalte popoare, nu vom merita să mai trăim"...
Acum e rândul „umanitarismului". Buber, punând acest cuvânt între ghilemele, a
indicat astfel că există o concepţie nouă, precizată în urma numeroaselor acţiuni ale
intelectualilor liberi. Umanitariştii spun: — copiii lui Israel să se răspândească în lume şi
să lupte pentru ca spiritul să trăiască printre oameni. Izolarea pe care au căutat-o evreii,
pentru ca să realizeze această viaţă pură, trebuie ispăşită. Ei să se dăruiască celorlalţi; ini-
mile lor fierbinţi să încălzească lumea, să cucerească sufletele. Să lupte pentru o nouă
umanitate, la tribune şi pe baricade — să moară pentru unirea tuturor popoarelor,
amestecându-se cu toate popoarele.
Umanitarismul nostru pozitiv nu are însă această concepţie a sacrificiului colectiv,
pe care i-o atribue Buber. Nu cerem ca Israel să repete azi tragedia lui Christ, sacrificatul
pentru fraţii săi umili şi barbari. Dimpotrivă, ca să-şi împlinească menirea, Israel trebuie
să trăiască printre popoare, dar şi în propria lui ţară. Inima lui să zvâcnească acolo, în ţara
Profeţilor — însă spiritul său să îmbrăţişeze planeta. Mesianismul se nutreşte şi cu sucul
pământului...
Dar, să ascultăm răspunsul lui Buber către umanitarişti. Credinţa noastră, spune
dânsul, e mai veche decât a voastră şi chiar mai nerăbdătoare decât a voastră, căci ştim că
ne aşteaptă moartea dacă vom duce încă această viaţă ireală, de fantome. Noi nu ne
mulţumim să proclamăm drepturile omului sau drepturile popoarelor. Nu e deajuns să
luăm cu asalt Bastiliile spiritului, dacă cei eliberaţi vor rămâne ca şi oamenii de azi nişte
„sans-patrie ai spiritului". Credinţa noastră vrea să înalţe o casă a sufletului, o casă
pentru toţi, acolo unde există un popor şi unde viaţa colectivă este întemeiată pe vechile
temelii ale unei rase şi ale unui destin comun. Nu însă pe temelii la fel cu ale celorlalte
naţiuni! Printre alte popoare, evreul nu poate clădi; el este numai teoretician, câteodată
conducător. El nu poate realiza ideile pe cari le propagă prin lume, decât acolo unde are
terenul său propriu: — în ţara sa, şi cu materiale proprii. Voim să clădim, nu individual
— ci ca popor. Evreii pot vesti Occidentului marile adevăruri omeneşti, dar credinţa
creatoare îşi cere o patrie pentru ca să înflorească...
O patrie! Suntem convinşi că Buber nu dă patriotismului altă semnificaţie decât
acea culturală. În această vreme de recrudescenţă a naţionalismului, trebuie să ştim că
numai patriotismul cultural mai poate fi viabil. Marile curente sociale cari străbat
oceanul omenesc, stârnind fluxul şi refluxul războiului şi al revoluţiei, l-au cuprins pe
Israel mai tenace şi mai profund decât pe celelalte popoare. Pentru că Israel este unul
dintre principalii făuritori ai acestor curente. El nu trebuie să uite propriile sale învăţături:
— ceea ce a proclamat el în faţa lumii, în atâtea veacuri, cât timp a fost risipit, să
proclame propriilor săi fii, acum, când ei încep să se adune pe vechiul „pământ al
făgăduinţii".
În efortul grandios de reclădire a unei ţări, să domine suflul universal al
profetismului antic. Casa lui Israel trebuie astfel reclădită, încât să fie în adevăr şi „casa
naţiunilor". Nu cu armele morţii (pe cari le au din belşug atâtea naţiuni europene), ci cu
armele vii ale spiritului, să-şi apere grădina înnoirii sale. Unealta de muncă şi de creare a
lui Israel să nu fie un simplu „brevet naţional" — ci un adevăr universal, la îndemâna
oricărui om.
De-aceea, dintre cele trei căi pe cari ni le-a prezentat Buber, să alegem calea cea
mai largă. El nu ne spune care este: dar ea ni se impune, chiar dacă nu e numită. Calea

44
cea mai largă este ca un fluviu uriaş, care străbate continentele, fiind hrănit şi sporit de
râuleţele şi pâraiele ce izvoresc din adâncimile tuturor pădurilor, numite „naţionale". În
calea cea mai largă se contopesc toate culorile şi toate avânturile, în ritmul vast al
străduinţii colective. Israel e deprins de mult să meargă pe calea cea largă: — să nu uite
că această cale trece şi prin propria sa ţară!

Un profet în redingotă : Theodor Herzl

Un profet care nu anticipează, poate fi cel mult un idealist clarvăzător — însă fără acel
magic prestigiu care încinde sufletul poporului şi înfricoşează pe tirani. Profetul
realizează viitorul, întâi în conştiinţa sa pururi trează, în inima sa pasionată, palpitândă ca
o rană. Utopia, socială sau divină, nu e o simplă plăsmuire a imaginaţiei. Ea îşi are
rădăcinile în realităţi imediate, în prezentul care îmboldeşte — prin meschinăria sa,
cotidiană sau prin mizeria sa tragică — revolta câtorva solitari. Dacă solitarul râvneşte
numai la autodesăvârşire, el rămâne în turnul visurilor sale sau pe culmea orgoliului său
lucid, dezgustat de semenii pe cari îi crede neputincioşi să iasă din mlaştina sângerie a
sclaviei. Însă, dacă solitarul vizionar se simte datornicul generaţiilor cari au pătimit
înaintea sa, dacă recunoaşte că elanul său de desăvârşire este expresia conştientă a
nenumăratelor năzuinţi obscure — cari se zbat în plasa fatalităţilor şi a legilor omeneşti
— atunci solitarul coboară de pe culmea sa spre mulţimile suferinde...
Atunci solitarul devine profet. El vine ca sol al lumii viitoare: ca un semn al
biruinţii umane. În numele lui Dumnezeu sau în numele Omului, el vorbeşte... Profetul nu
cunoaşte altă armă decât cuvântul: dar al inimii, rod al spiritului, de la inimă la inimă, de
la cuget la cuget. El poate vorbi cu logica raţionalistului — însă gestul creator al
mulţimii nu va fi provocat decât de sugestia mistică. El poate veni cu imperative morale,
cu avertismentele primejdiei — însă mulţimea nu se va aduna în jurul lui decât atunci
când va simţi că el e păstonul care cunoaşte drumul graselor păşuni...
Un profet care nu înfricoşează
cu fulgere
în ochi, în gură şi în mâini,
e aruncat repede în groapa leilor, ca Daniel, sau decapitat pentru vreo isterică Salomee, ca
Ionathan.
E adevărat că leii rămân timizi în faţa aureolei divine a înţeleptului — şi un cap
desprins de trup, din care mai picură sângele, poate birui şi din tărâmurile morţii. Căci
profeţii sunt nebiruiţi — chiar dacă vorbesc în pustiu, chiar dacă sunt răstigniţi. Ei pot să
reprezinte o generaţie, o epocă — dar profeţii din toate timpurile şi din toate locurile
seamănă între ei prin gest, prin menire, prin inalterabila putere a credinţii „care mută
munţii", prin nesecata putere a spiritului care poate însufleţi orice formă a vieţii, orice
simboluri divine şi orice opere de omenie.
Faruri îndrumătoare în noaptea veacurilor, profeţii îşi înalţă în feerii legendare
silueta lor simplă ca o coloană. Ei dau semnificaţie faptelor istorice şi vestesc sfârşitul
domniilor sângeroase, scriind pe zidurile tiranilor izbăvitorul Mane, tekel, fares... Ei sunt
ştiutorii cari unesc „puterea divină" cu interesele de fiecare zi ale unui popor, ale familiei
şi ale tribului, ale oricărui om frăţesc şi drept. Pentateucul e o carte de rugăciune, dar şi
un cod de justiţie, un tratat de medicină, o istorie a lumii, un îndreptar al conştiinţii.

45
Înainte de a fi naţional, profetul e universalist. Altfel n-ar şti să vorbească omeneşte
naţiunii sale, clasei sale. Altfel n-ar avea prestigiul pur, puterea care face din laşi — eroi
gata de jertfă, din egoişti bestiali — fruntaşi ai pocăinţii şi ai mărinimiei.
In adevăr, un profet e un clarvăzător, un înainte-mergător. Utopia lui creşte ca bradul pe
culmi stâncoase, fulgerate. Ea creşte ca şi grâul semănat darnic prin ogoare părăsite.
Profetul cunoaşte legile vieţii — mai mult decât realiştii miopi, el are intuiţia
posibilităţilor. Pentru că e om, crede că şi ceilalţi oameni se pot înălţa ca el. Pentru că
simte fluxul şi refluxul vieţii, pentru că cunoaşte direcţiile încrucişate ale intereselor
istorice şi sociale şi ţelurile supreme ale armoniei universale, profetul are curajul să strige
în faţa minciunii oficiale sau la urechea asurzită a resemnării.
Aşa a fost cu mii de ani în urmă, aşa e şi astăzi. Profetul a fost odată „trimis al
Domnului"; azi e numit misionar, reprezentant al poporului. Ceea ce are deseori acelaşi
înţeles. Isaia este un precursor al pacifiştilor şi internaţionaliştilor moderni. Isus a rămas
neîntrecut, în desăvârşirea sa legendară, însă şi el poate fi încadrat în „legea
materialismului istoric" a lui Marx. Monoteismul nu e decât proclamarea intuitivă a „legii
unităţii", pe care Moise a presimţit-o şi pe care o realizăm veac după veac, prin tehnică,
prin economie, prin sociologie, prin artă, prin filosofie...
Odinioară, profetul era învăluit în faldurile mantiei, dacă nu era cu pieptul gol —
deschis ca şi inima lui. Azi, el poartă redingotă şi barba lui nu mai e sălbatic zbârlită, ci
tăiată cu grijă la un coafor parizian. Dacă nu stă ghemuit într-o grotă din coasta muntelui,
privind încruntat în valea păcătoşilor — el şade azi la un birou acoperit cu cristal, cu
telefon la îndemână şi cu ziduri de cărţi. Înainte: cuvântul rostit, strigat în faţa norodului.
Azi: cuvântul imprimat, risipit în jurul planetei, multiplicat la nesfârşit, ca ecourile într-o
cameră de rezonanţă. Înainte, profetul era pescar, dulgher sau hoinar flămând. Azi, poate
fi şi corespondentul lui „Neue Freie Presse", poate solicita audienţe la „Sultanul Roşu"
sau la Wilhelm II, poate propune lui Rotschild crearea unei colonii într-o ţară părăsită de
două mii de ani — şi pe care, sub ochii coreligionarilor săi prigoniţi sau a celor cari se
cred asimilaţi în Diaspora, el o reînvie cu preciziuni de economist şi cu frumuseţi de poet,
în al său „Altneuland"...
Iată la ce ne gândim acum, când a trecut un sfert de veac de la moartea lui
Theodor Herzl — profetul în redingotă.
Când Palestina renaşte azi cu ogoare înflorite, cu oraşe de beton şi cu
Universitatea ei radioasă, avem dovada definitivă a forţei profetice pe care evreii au
păstrat-o şi într-un gazetar cu mari însuşiri de diplomat, care a ştiut să rămână neîntinat în
mlaştinile politicii europene. Herzl şi-a purtat idealul prin palatele autocraţilor imperiali,
prin holurile băncilor, prin birourile redacţiilor — dar la tribuna congreselor de la Basel
el şi-a înălţat silueta cu mândrie regească, cu adevărata regalitate a spiritului care nu uită
că acest pământ e strâns de ghearele de oţel ale egoismelor naţionale şi ale rapacităţii
capitaliste.
Să proclami o luptă de conservare a poporului tău, cerându-i să se întoarcă în ţara
strămoşilor după două milenii de pătimire universală, aceasta era o cutezanţă de profet
care avea însă şi intuiţia evenimentelor politice mondiale. În faţa unei inteligenţe atât de
pătrunzătoare a destinelor colective, în faţa unei voinţi care îşi ţinea inima în mâini,
oferind-o ca o chezăşie a izbândei, trebuie să ne închinăm cu respectul cuvenit eroilor şi
martirilor.
Herzl e prea aproape de noi ca să-l idealizăm — şi totuşi, un sfert de veac de la

46
moartea lui i-a confirmat profetismul şi l-a profilat ca o statuie sub bolta înstelată a
istoriei omeneşti. Nu numai a istoriei poporului evreu! Herzl a fost misionarul poporului
său, dar a fost, fără să se proclame, şi un cetăţean al omenirii. Pentru că a lucrat după
legile eternei dreptăţi, pentru că a luptat pentru libertatea politică, pentru egalitatea în
drepturi şi pentru dreptul de a trăi al acelora cari sunt moştenitori autentici ai Bibliei,
semănători neistoviţi ai păcii şi culturii pe pământul acesta însângerat şi de ei...
Theodor Herzl s-a străduit în spiritul mesianismului. Acei cari au vestit lumii
legile eticei şi menirea divină a omului, trebuiau scoşi din sclavia deghizată în care erau
ţinuţi de popoare mai tinere. Sclavia evreilor era, înainte de toate, politică. Goniţi sau
înţărcuiţi, ei şi-au păstrat însă acea libertate morală şi intelectuală care a dat totdeauna
celor oprimaţi preponderenţa în tărâmurile gândirii, ale creaţiei, ale acţiunii spirituale.
Făurari şi mânuitori ai valorilor supreme, permanente, ale culturii şi civilizaţiei omeneşti
— evreii au fost ţinuţi pretutindeni sub protecţia (tolerantă sau agresivă) a statelor. Pentru
că politica este, în fond, secretul puterii de stat, Herzl a vrut să înjghebeze evreilor, prin
mjloace politice, un nou stat propriu. El s-a folosit de mijloacele impuse de împrejurări
istorice. A vorbit stăpânilor vremelnici ai statelor în limba pe care o înţelegeau. A fost
profetul-diplomat, care a continuat pe la sfârşitul secolului al XlX-lea pe profeţii biblici.
Aceştia au avut totdeauna două patrii: aceea a poporului lor şi aceea a omenirii — patria
temporară încadrată de cea universală, sălaşul de toate zilele ocrotit de cerul Unităţii
divine...
Da! lângă silueta în redingotă a lui Theodor Herzl care, sprijinit cu mâinile de
balconul unui hotel elveţian, priveşte la munţii tot atât de stâncoşi ca şi credinţa lui, uniţi
şi ei cu cerul după cum în făptura lui realităţile erau contopite cu idealurile — noi vedem
silueta fantomatică a altui profet: a aceluia care a strigat cândva, de pe înălţimile sinaite,
cuvântul prevestitor al Domnului către triburile învălmăşite ale lui Israel — şi risipite
apoi iarăşi în lumea largă...

Iulie, 1927

Evrei şi arabi în Palestina1

S-a spus că cine vrea să slujească adevărul, să se pregătească de suferinţă. Un proverb

arab, mi se pare, dă un sfat mai practic: cine spune adevărul, să-şi pregătească un cal bun
de fugă! Nu m-am pregătit nici de suferinţă, nici de fugă, atunci când m-am decis să
exprim în mod public părerile mele în chestiunea evreo-arabă din Palestina. Această
chestiune atinge o realitate într-adevăr tragică — şi nimănui nu-i este îngăduit s-o judece
cu uşurinţă. Cu atât mai covârşitoare e sarcina mea, căci, fără să bănuiesc, am fost
anunţat ca “martor obiectiv" într-o dezbatere care e mai mult un proces de conştiinţă
decât un proces de fapte. Faptele au fost săvârşite departe, în ţara fecundată de tinere
energii evreieşti, pe pământul care a sorbit sânge nevinovat şi sânge vinovat — şi care a
acoperit apoi cu aceeaşi suverană indulgenţă şi pe morţii evrei şi pe morţii arabi. Încă o
dată, istoria poporului evreu a fost scrisă cu glonţul şi pumnalul, în ţara numită sfântă şi
unde interesele religioase şi cele politico-economice s-au învălmăşit într-un nod gordian
1
Conferinţă ţinută la Cercul “Avodah” şi la o dezbatere contradictorie în Bucureşti, Octombrie 1929.

47
— pe care unii cred că-l pot desface cu sabia, alţii cu fanatismul şi alţii cu indiferenţa...
Aţi ascultat, în această dezbatere, pe acel care acuză şi pe acel care apără. Există
oare, între cele două tabere, un domeniu neutru de unde realităţile antagoniste pot fi
privite obiectiv — atât cât e omeneşte posibil? Nu un domeniu intermediar, nu o cale de
mijloc alcătuită din compromisuri repede dezminţite de noi erori şi noi violenţe. Ci un
domeniu suprapus, care cuprinde, în realitatea lui permanentă, realităţile sociale şi
politice, economice şi etice în vremelnice frământări. Da! există acest domeniu, care este
în acelaşi timp ideal şi real, pe care îl ignorează încă, din nefericire, nu numai popoarele
ci şi conducătorii acestora. Şi dacă unii nu-l ignorează, ei nu cutează totuşi să se opună
„intereselor imediate", „voinţei unanime", „idealului naţional", „legilor consacrate"...
Acestea sunt formule cari au ajuns să fie acceptate fără critică, fără elementară judecată,
chiar de către unii „slujitori ai spiritului".
Dar spiritul nu poate fi slujit decât cu adevăr şi dreptate. Şi cine vrea să fie
„martor obiectiv" nu are numai rolul de a împăca, precum se spune popular, capra cu
varza, ci trebuie să primească şi riscul de a nemulţumi pe toată lumea: nu numai părţile în
cauză, ci şi publicul. Declaraţiile mele, succint redate, sunt însă rodul unor îndelungi
cercetări, pe cari nu le pot expune aci, într-o jumătate oră.
M-am situat în acel domeniu neutru, care este însă al tuturora: omenirea. Aceasta
este de fapt un organism colectiv, în timp şi spaţiu, şi al cărui mod de funcţionare începe
să fie cunoscut tot mai bine de biologi şi de sociologi. Numesc umanitarism concepţia
vastă şi mobilă, rezultată din coordonarea tuturor intereselor şi idealurilor generale şi
permanente ale întregii omeniri. Şi numesc pacifism, metoda acceptată şi de morală şi de
ştiinţă, cu ajutorul căreia pot fi armonizate interesele materiale ale popoarelor cu
idealurile spirituale ale umanităţii. E simplu şi limpede, pentru cine vrea să vadă şi să
înţeleagă. Căci acesta e alfabetul lumii noi — alfabetul supranaţional rezultat din
condiţiile de evoluţie culturală, economică şi tehnică. Orizonturile familiare, acele de trib,
de clasă, de naţie, de rasă, cresc neîncetat odată cu toate progresele ştiinţifice şi etice, şi
devin planetare. Nu mai putem judeca un eveniment local, fără să-l încadrăm în marile
fenomene ale evoluţiei umane.
Legea care guvernează aceste fenomene este: tendinţa spre unitate. Nu trebuiesc
multe argumente pentru urmaşii acelora cari au făurit monoteismul. Evreii de azi să-şi
amintească cel puţin vechile învăţături ale monoteismului; aceasta, în ce priveşte
imperativul unităţii, care nu poate fi numai divină, ci şi terestră. Dacă Dumnezeu e unul,
omenirea e şi ea una în nenumăratele ei rase, popoare şi seminţii, cari trebuie să se armo-
nizeze — ca şi florile, într-o grădină, sub soarele aceloraşi rânduieli universale... Vă
scutesc de citate biblice, în sprijinul acestui adevăr dintâi: omenirea este un organism
unitar, ale cărui organe nu pot funcţiona decât prin schimb reciproc, prin armonie
rezultată din subordonare reciprocă... Vă scutesc de citate profetice, începând cu Isaia, în
sprijinul celuilalt adevăr: pacea între naţiuni, care nu poate stărui decât prin pacea în
sânul naţiunilor, iar aceasta prin pacea conştiinţelor individuale — rezultată din
egalizarea ideii cu fapta.
Vă scutesc de citate — dar vă atrag atenţia că nu putem uita deloc mesianismul
biblic, care a devenit azi un universalism lucid, menţinut nu de simple idealuri, ci de
condiţiunile obiective alte vieţii pe pământ. Intuiţiile biblice sunt, cele mai multe,
confirmate de ştiinţa modernă. Avertismentele profeţilor, în urmă cu mii de ani, au
devenit azi legi morale întemeiate pe procese economice, pe progrese tehnice, pe

48
necesităţi intelectuale şi estetice, cari se afirmă cu toate negaţiile urlate de slujitorii urii şi
ai minciunii...
Vorbesc ca un cetăţean al omenirii. Aceasta este calitatea iniţială a oricărui om —
şi care trebuie revelată, deasupra celorlalte cetăţenii artificiale. Cutez să spun că dacă
există un popor de cetăţeni ai omenirii, de cetăţeni universali, acesta e poporul evreu.
Accept surâsul vostru sceptic sau protestările mai mult sau mai puţin sincere... Înţelesul
cel mai înalt al moralei biblice, semnificaţia practică a iudaismului este: universalismul.
Poporul evreu a devenit realmente universal, din moment[ul] când a fost împrăştiat
printre celelalte popoare ale lumii, după a doua dărâmare a Templului. Vrând nevrând,
mai mult sau mai puţin conştient, evreii au gândit, au simţit şi au lucrat ca nişte cetăţeni
ai omenirii. Nu vorbesc de predestinare, de misiune divină. Evreii nu alcătuiesc „poporul
ales" — ci poporul ale cărui condiţii biologice şi istorice l-au ajutat să ajungă, mai
degrabă decât alte popoare, la concepţia unităţii şi la practica păcii creatoare. Astfel, prin
reprezentanţii lor geniali, în toate domeniile de activitate umană, evreii au avut între
popoare rolul pe care-l au precursorii printre indivizi. Au deschis căi noi, materiale şi
spirituale şi au pornit înainte, provocând curentele fatale ale progresului cari au târît în
urma lor şi pe celelalte popoare. Au ştiut de asemenea să urmeze, printre cei dintâi, pe
deschizătorii de drumuri noi, ai altor popoare.
Aceasta e o simplă constatare, fără orgoliu, fără “mândrie naţională". E un fapt
logic al evoluţiei omeneşti. Şi, fără aere de martiri, trebuie să recunoaştem urmarea
acestor anticipări: — persecuţia din partea celor rămaşi în urmă, nevoiţi să se ridice, să
adopte practica deseori penibilă a progresului. Evreii au plătit din plin birul sângeros al
acestor anticipări. Ei au devenit ţapi ispăşitori, pentru ignoranţa populară — şi nicovala
adânc simţitoare însă, pentru toate ciocanele stăpânilor de pretutindeni. Superstiţia şi
minciuna, ura şi crima, fie ele religioase sau politice, s-au abătut sub mii de forme asupra
unui popor risipit — care a stăruit să trăiască, nu ca o minune dumnezeiască, ci ca o
dramatică afirmare a omeniei prin ceea ce are ea mai bun şi mai drept. Unii spun că
perseverenţa evreilor în atâtea încercări istorice se datoreşte unităţii lor religioase; alţii:
conştiinţei lor etice şi naţionale. De fapt, etica iudaismului contopeşte religia şi aşa zisa
„naţionalitate" evreiască într-o credinţă universalistă, în care recunoaştem şi elementele
umanitarismului modern.
Pentru noi, aceasta rămâne explicaţia destinului poporului evreu — şi rostul său
de a fi. În lumina acestui universalism, avem să situăm şi evenimentele tragice din
Palestina, precum şi chestiunea evreo-arabă. Astfel, nodul gordian se desface cu uşurinţă
— dacă suntem sinceri cu noi înşine şi dacă nu uităm învăţăturile istorice în vălmăşagul
intereselor sociale şi politice.
Trebuie să precizăm atitudinea noastră faţă de ceea ce numim prejudecata
politică. Am arătat pe larg, în alte lucrări, că umanitarismul este apolitic şi chiar antipo-
litic. Nu există politică nelegată în mod fatal de practica violenţii. Idealurile politice sunt
cele mai vremelnice, faţă de idealurile sociale cari sunt epocale şi faţă de idealurile
umanitare cari sunt permanente ca şi specia umană. Politica e parazitară; ea se infiltrează
în activitatea reală a popoarelor: în acea economică, tehnică, ştiinţifică, culturală, etc. Şi
argumentul din urmă al oricărei politici a fost totdeauna puterea armată. Politica e în
esenţă setea de putere, de dominare.
Nu cunoaştem în zilele noastre o pildă mai decisivă decât politica imperialismului
englez. Râvnind la dominaţie planetară, politica engleză a cultivat minciuna şi violenţa

49
sub masca unui parlamentarism liberal şi a unei democraţii capitaliste. Ajuns în culmea
gigantanasiei sale, imperialismul englez s-a pomenit cu rezistenţa tot mai fermă a
popoarelor cuprinse în dominionuri. Unul câte unul, dominionurile îşi cuceresc
independenţa — şi coloniile britanice tind să alcătuiască deocamdată o federaţie de state
autonome: aşa e Canada, aşa e Australia, aşa vor să devină Egiptul şi India. Primatul
autonomiei locale se afirmă neîncetat. De curând, Anglia a renunţat la protectoratul
asupra Irakului...
Şi ne punem întrebarea: oare Palestina evreiască să înceapă acum o experienţă
care s-a dovedit greşită şi zadarnică în toate celelalte dominionuri? Protecţia politică
engleză asupra Palestinei, ca şi asupra oricărei alte colonii engleze, apără numai
interesele imperialismului englez. Aceasta e legea oricărui imperialism — şi aci rezidă
marea greşală politică a Executivei Organizaţiei Sioniste. Palestina evreiască a ajuns un
fel de tampon între statele musulmane — şi e menită să servească ca punct de sprijin al
Angliei în calea ei spre India, acum când controlul englez asupra Canalului de Suez e
primejduit prin tendinţa de independenţă a Egiptului.
Iată situaţia Palestinei în ceea ce se numeşte pompos „politica mondială". I-a
trebuit oare Palestinei o protecţiune politică echivalentă cu un lanţ în jurul gâtului?
Evreii, lăudaţi mereu pentru simţul lor practic, n-au dovedit că au şi simţ politic. Natura
lor universalistă nu se împacă cu contingenţe politice; iar fondul lor etic, profund pacific,
respinge orice calcule politice cari nu pot fi justificate decât prin practica violenţii. —
Dar ,,Căminul naţional?" Afirm că, dacă s-a ivit după războiul din 1914-1918, tendinţa de
a se înfăptui în Palestina un refugiu pentru evreii persecutaţi în ţări reacţionare şi un
centru de concentrare a culturii şi spiritualităţii iudaice — această tendinţă poate fi
susţinută şi încurajată de acordul unanim al evreilor din toată lumea şi chiar de sprijinul
moral al tuturor popoarelor civilizate. Însă nu era necesar „mandatul" englez, pe care
Anglia l-a cerut pentru ea, nu pentru evrei. Şi eroarea politică a Executivei Sioniste e
foarte scump plătită. Evreii cari au ştiut să aibă în toate ţările un rol economic şi cultural
important, în afară de orice formulă politică, pot şi trebuie să se afirme în acelaşi mod şi
în Palestina. O recunoaşte aceasta chiar Winston S. Churchill, fostul ministru englez al
coloniilor, într-un articol: „Anglia şi Palestina", publicat de toată presa. Citez următorul
pasagiu:
„Evreii n-au făcut niciun rău arabilor în Palestina. Dimpotrivă: ei au adus mereu daruri
bune: mai multă bogăţie, mai mult comerţ, mai multă civilizaţie, noi izvoare de venituri,
mai multă posibilitate de muncă, un salariu mai mare, creşterea teritoriului cultivat, o mai
bună irigaţie — cu un cuvânt: toate roadele înţelepciunii şi ştiinţii moderne... Oricine
cunoaşte ca mine frumosul oraş grădină Tel-Aviv sau livezile bogate din Rishon le Zion,
nu mai are nevoie de alte dovezi. Răbdarea, vrednicia şi inteligenţa civilizatoare au făcut
aici, dintr-o pustietate, grădini surâzătoare, vii, livezi umbrite, căminurile unor comunităţi
înfloritoare cari, chiar fără vreo declaraţie Balfour, ar merita protecţia şi simpatia
tuturor oamenilor liberi şi luminaţi din toate ţările lumii".
Nu putem decât să exclamăm, după vorba cunoscută: „Gura păcătosului adevărat
grăieşte". Şi acum, când se discută dacă n-ar fi bine ca mandatul Angliei asupra Palestinei
să fie trecut altor ţări, trebuie rostit cu hotărâre acest simplu adevăr: Palestinei evreieşti
nu-i este necesară niciun fel de protectorat politic. Când ţări, rămase încă la începutul
civilizaţiei, revendică independenţa, poporul evreu are, pe temeiul istoriei sale milenare,
acelaşi drept elementar de auto-afirmare.

50
 Ajungem astfel la problema internă a Palestinei, care a irupt atât de dureros, cu
masacrele arabilor contra evreilor. E naiv s-o limităm la conflictul religios din jurul
„Zidului Plângerilor". Aceasta nu e măcar un pretext. Conflictul evreo-arab e una din
urmările greşelii politice iniţiale: acceptarea mandatului englez. În desfăşurarea
evenimentelor şi în toată atitudinea guvernului palestinean, recunoaştem metoda clasică a
imperialismului englez aplicată în coloniile sale. În Palestina s-a repetat ceea ce s-a
întâmplat în India. Neputând combate imensa rezistenţă pasivă a indienilor, cari cer
autonomia, guvernul englez a stârnit prin promisiuni politice fanatismul religios al
mahomedanilor din India. Mahomedanii, a căror credinţă religioasă e de la început legată
de cultul sabiei, au practicat aproape totdeauna violenţa. Învrăjbind pe autohtoni,
imperialismul englez îşi menţine puterea în dominionuri. Indienii sunt însă prea pătrunşi
de pacifismul budist, care a găsit în Gandhi un reprezentant modern, pentru ca să se lase
înşelaţi de iluzii politice. Şi non-cooperarea lor cu autoritatea engleză se afirmă prin
boicot economic şi rezistenţă morală, cu o putere mai mare decât a pumnalelor
mahomedane şi a mitralierelor engleze...
Repet, în Palestina, evenimentele sângeroase s-au manifestat după aceeaşi clasică
metodă. Repedea ascensiune a evreilor în Palestina, a indicat Angliei că Palestina nu va
putea fi o simpla colonie — o trecătoare a dominaţiei engleze între Europa şi Asia.
Palestina nu poate fi decât liberă. Trebuia un pretext temeinic: nemulţumirea arabă,
transformată în ură prin intrigi politice. Şi această ură, învăluită în burnuzul fanatismului
religios, a fost alimentată şi de o altă gravă eroare, pe care n-a evitat-o Executiva
Organizaţiei Sioniste. E problema pământului. Arabii se plâng că sunt deposedaţi de
pământul lor. Drepturile istorice asupra Palestinei nu pot intra aci în discuţie. Colonizarea
evreiască are nevoie de pământ. Acesta e faptul imediat. Şi avem convingerea că pe
simpla cale a tranzacţiilor economice, prin tratative directe între evreul care vrea să
cumpere pământ şi arabul care vrea să vândă o parte din pământul lui — sau, pe calea cea
mai bună a cooperaţiei — se poate ajunge la rezultate mulţumitoare pentru toţi. Aşa s-a
întâmplat pretutindeni, în cadrul normelor legale — şi evreii au putut aduce şi aportul lor
agricol pe lângă cel tehnic, financiar sau cultural. Dar pământul arabilor a ajuns un focar
de intrigi politice, din moment ce Executiva Organizaţiei Sioniste a cumpărat terenuri în
mod indirect prin agenţi arabi. Localnicii arabi au fost deposedaţi de pământ prin rapt şi
fraudă, de stăpânii lor reacţionari, de Efendii cari îşi vedeau primejduită dominaţia lor de
către civilizaţia introdusă de evrei în Palestina. Aceiaşi Efendii reacţionari au vândut apoi
pământul ţăranilor arabi, coloniilor evreieşti şi marilor instituţii evreieşti, cari au plătit
preţuri înzecite şi însutite. Reduşi la sărăcie şi vagabondaj, ţăranii arabi au putut crede
lesne că evreii sunt duşmanii lor, că vor să-i izgonească din ţară... Tot aşa de lesne a putut
fi înarmată mâna ţăranului arab de către conducătorii lor reacţionari, în unire cu fruntaşii
lor religioşi. „Războiul sfânt" a fost pregătit cu buna ştiinţă a Angliei imperialiste; ea ştie
şi vede prea bine toate, ca să se arate surprinsă de evenimente. Aceeaşi mână care a
înlesnit înarmarea arabilor, a împiedecat şi chiar a dezarmat pe evrei, cari au înţeles că
trebuie să se apere...
Iată roadele politicii şi mai ales ale politicii greşite! Şi aceasta trebuie să avem în
vedere, dacă vrem să limpezim viitorul. Evreii, prin Executiva Organizaţiei Sioniste, şi
arabii prin Efendii şi Muftii lor, au făcut jocul intereselor imperialismului englez — care
se crede stăpân pe situaţie. Focul e însă dezlănţuit; el arde subteran şi nu va fi stins decât
prin voinţa unanimă a poporului evreu şi a celui arab de a conlucra de-a dreptul, potrivit

51
cu dreptatea cea firească şi cu aptitudinile lor inerente. Chiar conducătorii Executivei
Sioniste recunosc indirect greşelile lor politice, atunci când vorbesc de propaganda
printre arabi, pentru lămurirea situaţiei — şi pentru o mai bună cunoaştere reciprocă:
tineri evrei să fie trimişi ca bursieri în centrele arabe, pentru a studia sufletul şi
mentalitatea unui popor, cu care evreii au trăit în pace în veacurile de înflorire a culturii
arabe. O organizaţie ca „Brith Şalom", condusă de intelectuali liberi, are şi ea un rost de
seamă în această privinţă. E locul să amintim rolul important jucat de evrei în făurirea
civilizaţiei arabe prin toate ţările unde s-a întins puterea musulmană. Acesta e un
argument esenţial în favoarea înfrăţirii evreo-arabe — care nu trebuie creată, ci retrezită
în aceste două ramuri ale „rasei" semite.
Înfrăţire? Simt protestarea inimelor evreieşti ofensate şi rănite. Între evrei şi arabi
zac jertfele unei mânii barbare şi stupide. Jertfe nevinovate, surprinse în toiul muncii, la
ţarină sau lângă vechea carte a înţelepciunii. Să plângem morţii — dar să nu ne
întunecăm judecata. Ura stârneşte altă ură; violenţa prelungeşte violenţa — şi nimeni nu
va avea dreptate, cu puşca în mână, cu fanatismul în suflet. Evreii nu pot asculta glasurile
întărâtate ale apărătorilor prea zeloşi. Să asculte întâi glasul adevărului. Am încercat să
arăt cauzele profunde ale conflictului evreo-arab. Trebuie lucrat astfel, ca aceste cauze să
fie înlăturate. Să nu luptăm orbeşte împotriva efectelor — ci să curmăm răul de la
rădăcină. Nu putem subscrie, de pildă, cuvintele părintelui Gala Galaction, creştinul
iubitor al Bibliei, când încheie astfel un articol asupra evenimentelor din Palestina:
“Din nenorocire, până azi, omenirea n-a putut să inventeze, împotriva barbarilor
năvălitori, niciun fel de mijloace de convingere şi de respingere pacinică, parlamentară.
Mijloacele de convingere şi de respingere au rămas tot cele vechi: „Vărsători de sânge,
depărtaţi-vă de la mine!" („Adam", l Oct. 1929).
Nu putem subscrie la această îndepărtare, care ar perpetua o gravă eroare; ci,
ascultăm sfatul lui Natan Chofschi, un simplu fermier evreu din Nahalal, care a învăţat ce
e înfrăţirea reală, prin munca în comun. El spune, într-o scrisoare adresată
„Internaţionalei Potrivnicilor Războiului" din Londra: „Dacă evreii şi arabii ar vrea să
înţeleagă numai interesul lor real şi dacă ei ar lucra pentru crearea de legături frăţeşti şi
paşnice — în loc să întreţină ura care domneşte acum, — sistemul guvernului n-ar mai
putea prinde rădăcini..." Şi o dovedeşte singur: „Ocupaţiile mele îmi dau deseori prilej să
fiu în legătură cu arabi... Eu şi soţia mea ne-am făcut mulţi prieteni printre arabi; vorbind
cu dânşii, am simţit cât de adânc e înfiptă neîncrederea în inima lor — dar am simţit şi
bucuria de a puteai s-o înlocuim cu încredere şi amiciţie" („Umanitarismul", Oct. 1929).
Aceste cuvinte ne arată singura cale bună. Arabii pot deveni tovarăşi în străduinţa
evreilor de a face rodnică o ţară părăginită şi de a statornici civilizaţia modernă pe ruinele
unei glorii milenare. Dacă am arătat greşelile politice ale Executivei Organizaţiei
Sioniste, avem datoria de a preveni efectele altor greşeli din partea opoziţiei sioniste.
Socialişti revoluţionari şi asimilanţi prudenţi se grăbesc să ceară lichidarea sionismului;
unii vestesc falimentul sionismului politic. Evenimentele din Palestina au provocat însă şi
o recrudescenţă a aşa numitului naţionalism evreiesc. S-au rostit şi s-au scris cuvinte pe
cari le-ar recunoaşte şoviniştii de pretutindeni. Şi ele sunt mai nefireşti din partea
evreilor, cari cunosc — oricum — limbajul universal al omeniei şi al culturii.
Naţionaliştii evrei, şi mă gândesc în special la „radicali" cari stăruie să lupte pentru
afirmarea minorităţii evreieşti în cadrul altor naţionalităţi, ar trebui să mediteze
avertismentul dat de profesorul Einstein, într-o scrisoare din septembrie 1929, cu prilejul

52
demonstraţiunilor evreimii din Berlin:
„În acest moment, scrie Einstein, evreimea trebuie să dovedească că înţelege în
adevăr marea misiune pe care este obligată s-o îndeplinească. Să ne păzim de un şovi-
nism orb şi să nu credem că înţelegerea şi capacitatea pot fi înlocuite cu baionetele
engleze. Să nu uităm niciodată că datoria noastră naţională este în sine supranaţională şi
că puterea întregii mişcări se sprijină pe valoarea ei morală".
Aceste cuvinte ferme nu au nevoie de comentarii. E proclamarea spiritualităţii
evreieşti, pe care noi o încadrăm în universalismul pacifist. Acei cari au dăruit omenirii
Biblia nu pot renunţa la acea cultură morală, care e mai presus de graniţe de stat şi de
iluzorii imperative politice. Militarismul evreiesc, care şi-a găsit adepţi printre
revizioniştii lui Jabotinsky şi în alte grupări similare, e o aberaţie cumplită. Strigătul: „Pa-
lestina fără arabi", e stupid şi odios. Verbiajul şovinist şi militarist poate prinde în suflete
pline de ură sau în minţi necoapte. Înscrierile de voluntari înarmaţi pentru Palestina nu e
numai un simplu foc de paie tineresc; ele indică primejdia reală pentru spiritul şi mentali-
tatea evreiască. Oare evreii vor adopta mijloacele retrograde ale naţiunilor încercuite de
egoismul etatist, de cultul forţei şi intoleranţei? Cine vrea să falsifice propria sa natură îşi
pregăteşte singur pieirea. Azi, când fetişismul etatist e profund zdruncinat de marile
curente ale interdependenţii economice, tehnice şi culturale — nu este îngăduit unui
popor în adevăr supra-naţional să imite, din patimă nu din judecată, forme sociale-politice
cari s-au dovedit învechite şi cari tind să dispară. Lozinca unui Stat evreiesc în Palestina e
un non-sens. Ideea de stat e legată de practica violenţii: Statul cere armătură militaristă,
graniţi artificiale, trasate pe trupul viu al popoarelor, ziduri de izolare păzite cu orgoliu,
cu neîncredere şi egoism.
Acestea trebuie să fie adevăruri fireşti pentru acei cari au cutreierat lumea în lung
şi lat — primiţi aci, goniţi de-acolo — dar cari au ştiut să se afirme ca putere creatoare
numai pentru că au lucrat cu elementele vii, eterne ale solidarităţii omeneşti. Cu atât mai
mult, în Palestina, evreii trebuie să afirme universalismul lor prin practica păcii sociale si
a colaborării internaţionale. ,,Drepturile istorice" nu pot duce la negarea legii moderne a
cooperaţiei pe toate tărâmurile. Că arabii sunt acum în majoritate în Palestina, că Evreii
vreau să imigreze în masă pentru a fi acolo o „naţiune 'dominantă" - aceasta nu-şi poate
găsi soluţia nici în etatism militarist, nici în naţionalism agresiv. S-a spus că Palestina e
un câmp de experienţe sociale. Formele cele mai înaintate ale vieţii sociale, de la
proprietate colectivă şi cooperaţie agricolă până la înjghebări individualiste şi producţie
capitalistă, se afirmă acolo ca biruinţe ale creaţiunii omeneşti. Aceasta contează mai
presus de toate - şi numai prin înlăturarea prejudecăţilor politice şi etatiste se va ajunge la
colaborarea dintre evrei şi arabi, precum şi la armonia religiunilor, cari, la Ierusalim, au
trei altare în acelaşi loc sfinţit.
În adevăr, Palestina se află la încrucişarea marilor căi planetare. Între Europa
maşinistă şi Asia cea vastă, unde misticismul pasiv se trezeşte la lumina raţionalismului
practic, Palestina îşi are rostul ei de sinteză şi echilibru. Acolo nimeni nu poate fi
„stăpân" în înţelesul detestat al proprietarismului naţional. Acolo nu se poate proclama un
nou naţionalism împotriva vechilor naţionalisme. Am spus că evreii sunt cetăţeni ai
omenirii, prin întreg destinul lor istoric. Cu toţii învăţăm azi „cetăţenia universală", mai
mult intuitiv — de pe urma erorilor provocate de menţinerea vechilor animozităţi între
popoare. Afirm că un cetăţean universal poate fi bun cetăţean în orice ţară. Evreii cari au
toate cetăţeniile naţionale, fără să fi pierdut prin aceasta iudaismul lor esenţial, pot fi buni

53
cetăţeni şi în Palestina — însă fără o nouă miliţie, fără noi graniţi naţionale, politice şi
vamale. Elveţia e dată ca exemplu de federaţie suprapolitică între frânturile a trei naţiuni.
Neutralitatea ei a fost respectată în toiul Potopului Roşu din 1914-1918, prin acordul tacit
al beligeranţilor. Nu vedem decât într-o federaţie palestineană cheia problemei evreo-
arabe.
Cheia aceasta e în mâinile fiecărui evreu palestinean care va merge hotărât spre
vecinul său arab, pentru a încheia pactul amiciţiei întemeiată pe muncă şi cultură. Acolo,
în ţinuturile străbătute altădată de profeţii-păstori, sabia poate fi prefăcută în fier de plug;
acolo casa lui Israel poate deveni în cele din urmă « casa de rugăciune pentru toate
popoarele ». Nu numai pentru că aproape de Zidul Plângerilor se află şi Sfântul Mormânt
şi Moscheea lui Omar. Nu numai pentru că vin de pretutindeni pelerinii credinţei — ci şi
pentru că tot acolo s-a înălţat templul nou al ştiinţii. Universitatea ebraică de pe Scopus e
considerată ca cea dintâi realizare a sionismului. E primul său angajament în faţa opiniei
mondiale — şi el nu poate fi părăsit pentru sirenele viclene ale lui Marte. Universitatea
ebraică e menită să fie creuzetul spiritului şi culturii omeneşti, pe pământul ce rodeşte
iarăşi prin truda umilă dar lucidă a haluţilor. Plugul şi cartea tind să fie iarăşi în echilibru
într-un colţ al lumii, unde sunt îndreptate atâtea speranţe de libertate şi pace.
Închei cu cuvintele lui Martin Buber, rostite la congresul sionist din Zürich, în
august 1929: „Israel e mai mult decât o naţiune. Sionism înseamnă altceva decât
naţionalism evreiesc. Sion nu e sinonim cu o naţiune sau un stat, ci desemnează ceva
unic, care va lua finţă într-un loc anumit al planetei. Pentru Israel, auto-afirmarea e prea
puţin. Această auto-afirmare trebuie să fie legată de consacrarea unei cauze supra-
egoiste... Nicio siguranţă nu este mai mare decât forţa spirituală, care crează forme noi de
viaţă naţională şi se străduieşte să înfăptuiască o legătură nouă între Orient şi Occident".
Şi Martin Buber repetă ceea ce i-a spus odată economistul şi sociologul Max
Weber: „Dacă veţi construi un stat mic pe lângă celelalte state, acesta va rămâne situat la
periferia istoriei şi nu va avea nicio însemnătate istorică la fel cu celelalte state mici. Dar
dacă creaţi o putere spirituală, atunci vă veţi aşeza şi veţi dăinui în centrul istoriei"...

Haluţismul

Dacă sionismul politic este susceptibil de critici numeroase (ceea ce este fatal pentru
orice mişcare ce stă pe terenul nesigur al politicii), există însă aspecte ale sionismului cari
atrag luarea aminte a oricărui evreu care nu s-a asimilat într-atât cu mediul în care
trăieşte, încât e lipsit de orice personalitate etnică — şi e mai sărac sufleteşte şi
moraliceşte decât acei cu cari s-a asimilat. Aceasta nu este însă un argument în favoarea
naţionalismului: trebuie să spun aceasta de la început. Consider poporul evreu după alte
criterii decât săracele măsurători ale naţionaliştilor de pretutindeni. Iudaismul are o
semnificaţie planetară. Poporul evreu, exponent al unei concepţii religioase şi etice
universale, s-a menţinut cu toate dramele cumplite pe cari le-a îndurat timp de milenii —
şi trebuie să se menţină în viitor cu aceeaşi conştiinţă a misiunii sale universale. Acesta e
cadrul în care se prezintă problema sionistă, care e justificată şi de evenimentele
războiului european din 1914-1918 şi de situaţia specială a evreilor mai ales în ţările din
răsăritul Europei.
Crearea în Palestina a unui cămin pentru o parte din evreii cari nu pot trăi în

54
Diaspora, e un rol esenţial al acţiunii sioniste. Importanţa istorică a renaşterii evreieşti în
Palestina atinge o măreţie ce trece dincolo de interesul strict evreiesc: e un fapt cu
repercusiuni în ceea ce se numeşte „politica mondială"'. Expresia aceasta nu mă
entuziasmează. Ştiu că politica, chiar acea mondială, e întemeiată pe interesele unor mi-
norităţi privilegiate, pe orgoliul câtorva imperialisme cari se folosesc de orice eveniment
naţional, pentru a-şi lărgi sfera de influenţă şi a-şi spori bogăţiile adunate de veacuri.
Ceea ce înţeleg prin importanţa istorică a renaşterii evreieşti, e de natură
spirituală. Asistăm azi la a treia întoarcere a evreilor în „ţara sfântă". Noul Ierusalim e
reclădit acum în adevăr definitiv — cu toate încercările sporadice de distrugere din partea
arabilor fanatizaţi — şi Universitatea de pe muntele Scopus e simbolul misiunei culturale
şi etice a „poporului ales". Nu putem concepe sionismul fără iudaismul vechi, îmbogăţit
cu cele mai noi cuceriri ale raţiunii şi spiritului omenesc. Dacă Heine a spus că iudaismul
nu este o naţionalitate, ci o nenorocire, „o boală culturală suprapusă boalei economice"
— aceasta e o butadă determinată de obsedanta mizerie a vieţii din gheto. Azi, însă,
putem spune că poporul evreu, prin atâta umilinţă şi atâta auto-sacrificare, a devenit
conştient de menirea lui. Un adevărat evreu este, înainte de toate, un cetăţean al omenirii
— şi, dacă se reîntoarce în Palestina ca să fie la adăpost de prigoana mârşavă din unele
ţări, el vine acolo şi ca pionier al unei lumi noi. „Noul Ierusalim", vestit de al doilea Isaia
pe vremea întoarcerii din captivitatea babiloneană, este acelaşi pe care ni l-a anunţat un
profet modern ca Theodor Herzl. Ierusalimul e etern, pentru că e la răscrucea tuturor
căilor lumii; pentru că, înainte de a fi din piatră, el e viziunea grandioasă a unui popor
care păşeşte în fruntea celorlalte, în urcuşul pătimirii mântuitoare.
Prin această mică „declaraţie de principii" vreau să arăt că spiritualismul evreiesc,
deşi poate cuprinde această planetă, revine totuşi — în forma contingenţelor istorice — la
sursa primelor elanuri, pentru a prinde noi puteri. Îmi amintesc de frumoasa comparaţie a
scriitorului Reuben Brainin, într-o convorbire avută cu el, când a trecut prin Bucureşti. —
„Ca şi vulturul care îşi înfige ghiarele în pământ, pentru a avea un punct de sprijin de
unde să se avânte spre înălţimile cereşti, poporul evreu trebuie să aibă bucata de pământ
unde să-şi înfigă rădăcini puternice, pentru a se înălţa cu puteri noi spre idealurile sale"...
Aşa mi-a spus bătrânul Brainin. Evident, idealurile sale nu pot fi în primul rând decât
acele spirituale. Iudaismul este atât de larg, încât poate cuprinde toate aspiraţiile culturii
şi moralei omeneşti. Bucata de pământ din Ereţ-Israel nu poate servi nici unui pretext
naţional, nici unei competiţiuni internaţionale. Ea să fie un refugiu, un „cămin”— dar şi o
pildă de armonie socială, un laborator al culturii universale — o ţară care să servească de
model celorlalte prin rodnicia smulsă dintr-un pământ arid şi prin civilizaţia tehnică ce
transformă o regiune (încă străbătută de caravane de cămile) într-o eflorescenţă de colonii
unde libertatea individuală nu e strivită de autoritatea de stat. Evreii au putinţa de a
realiza în Palestina o „ţară-model" — daca ne gândim la rolul preponderent pe care l-au
avut (şi îl au) ei în aproape toate celelalte ţări, în domeniile de muncă ştiinţifică, tehnică,
economică — fără a mai pomeni de marile opere realizate de evreii geniali în filosofie,
literatură şi artă.
Ceea ce dă tărie sionismului (şi îi scuză întrucâtva caracterul politic) este faptul că
el a determinat întoarcerea evreului din gheto la munca manuală — la efortul productiv
imediat, care se afirmă în agricultură. Intelectualitatea poporului evreu este atât de
excesivă, nu numai din cauza unei tradiţii culturale milenare — ci şi din cauza
condiţiunilor de viaţă extrem de dificile în ţările prin cari a pribegit. Hărţuit, persecutat

55
moralmente, torturat în fiinţa lui, masacrat de bestii cari au totuşi figură omenească —
evreul a ajuns la un fel de hipertrofie a inteligenţii. Numai cugetul pururi neliniştit, tăria
sufletească sporită de comuniunea religioasă, au făcut pe evreu să reziste în nenorociri
politice şi economice cari ar fi exterminat pe alte popoare mai tinere. S-a ajuns astfel ca
majoritatea evreilor să reprezinte o cerebralitate exagerată, care a dăunat trupului. Se
poate spune că evreul a înfăptuit un miracol, supravieţuind prin forţa lui spirituală într-un
trup istovit de boli şi inaniţie. Dar miracolele de acest fel nu sunt durabile: degenerarea
fizică a evreului e o primejdie care a început să se vădească. Că evreii vor da şi în viitor
un procent mai mare de intelectuali şi că vor fi chiar supranumerari în profesiuni aşa
numite libere, aceasta e un fapt determinat de psihologia şi de ereditatea lor.
Trebuie să repetăm un adevăr elementar: — viaţa umană nu poate progresa decât
prin armonie între materie şi spirit. Materialismul excesiv e o cauză de decadenţă, dar şi
spiritualismul nelimitat duce la inferioritate biologică şi socială. Nu e locul să dezvolt aci
această problemă. E însă de necontestat că disproporţia dintre activitatea spirituală şi
munca productivă, manuală, nu poate duce pe un popor la evoluţie ascendentă.
Milioanele de evrei, mai ales acei din răsăritul Europei, trăiesc din activităţi speculative:
din acea „muncă", deseori imundă, a schimbului de produse care prilejueşte anomalii
economice. Chiar evreii meseriaşi şi lucrători în fabrici trăiesc în condiţiunile cunoscute
sub denumirea de „Lumpenproletariat". Sărăcia permanentă a celor mai mulţi evrei e
înnobilată de credinţă şi cultură. Un cizmar poate citi din Thora, un telal poate comenta
pe Spinoza, un băiat de prăvălie poate visa Revoluţia mondială. Ei trăiesc însă în
marginea vieţii, cu o bucată de pâine deseori udată de lacrimi — şi cu povara imensă a
iluziilor şi paradisurilor viitoare...
Contactul direct cu pământul, cu izvorul inepuizabil al bogăţiilor cari nutresc pe
oameni şi înmiesc puterile lor prin tehnică şi comunicaţie — contopirea cu natura în
muncă agricolă, simplă, curată, largă, poate da unui popor acel substrat sănătos care
susţine şi munca industrială şi acea culturală. Elitele intelectuale, dacă n-au legături
directe cu pământul, devin categorii parazitare şi nu pot crea adevărate opere spirituale.
Dacă sionismul n-ar fi proclamat de la început nevoia de a se înfăptui colonii de
agricultori pentru evreii cari se întorc în Palestina, el n-ar fi pornit pe drumul sigur al
izbândei. Renaşterea evreiască în Palestina — deşi am spus că are Universitatea din
Ierusalim ca simbol — trebuie să aibă colonii înfloritoare ca izvoare de producţiune. Un
cap fără trup nu poate trăi — deşi mulţi se grăbesc să spună că un trup fără cap poate trăi!
Această glumă evidenţiază nevoia întoarcerii evreilor la agricultură într-o proporţie mult
mai mare. Tipul evreului plugar, al evreului fermier şi deschizător de drumuri, a fost
evocat de Gordon, de Felix Salten, de Miryam Harry şi de alţii cu o impresionantă
stăruinţă.... Îna devăr, întoarcerea evreului la agricultură, nu ca arendaş, nu ca speculator
— ci ca producător de valori esenţiale, este pentru renaşterea Palestinei un punct de
plecare. Acolo nu pot veni acei deprinşi să se frământe în străzile umbrite din gheto, să
pândească ocazia de a scoate câţiva gologani dintr-o misitie sau dintr-un schimb de haine
vechi. Acolo să vină evreii cari pot lupta cu arşiţa, cu piatra, cu mlaştina — pentru a
semăna şi culege apoi belşugul ţarinilor, fără să renunţe prin aceasta la o viaţă culturală
intensă şi la visurile mângâietoare în lumea armonioasă a artelor.
E necesar să accentuez şi asupra unui adevăr social şi politic de mare însemnătate.
Palestina nu va absorbi niciodată pe toţi evreii împrăştiaţi în lume. Abia dacă vor putea
trăi acolo patru sau cinci milioane, când mijloacele tehnice şi viaţa agricolă vor ajunge în

56
faza intensivă. Azi, Palestina nu poate primi măcar procentul de creştere al populaţiei
evreieşti. Un economist ca Arthur Ruppin a dat statistici elocvente în această privinţă.
Mai trebuie să vedem această chestiune şi sub alt raport decât acel al „idealului naţional".
Evreii au depăşit cu mult graniţele fixe ale vieţii într-un stat naţional — şi ei nu pot
regresa la naţionalismul agresiv, fără să fie ameninţaţi să dispară în masa celorlalte po-
poare. A se afirma ca minoritate naţională în diverse state sau a se asimila cu poporul în
mijlocul căruia trăiesc evreii, aceasta nu-i o soluţie a problemei. În veacul XX-lea, centrul
soluţiei este în Palestina, considerată ca un punct de raliare a energiilor evreieşti din toată
lumea. De-aceea, Palestina nu poate fi o patrie în sensul restrâns al cuvântului, ci o inimă
în care pulsează sângele unei colectivităţi ce lucrează pretutindeni, un cuget în care se
resfrâng credinţele şi idealurile milioanelor de fii ai lui Israel. Palestina sa fie un rezervor
de forţe creatoare pentru acei stabiliţi acolo — şi o grădină de reculegere, de înnoire
pentru pelerinii cari vin din toate ţările unde se trudeşte marea familie evreiască.
Înfăţişată astfel renaşterea în Palestina, ea trebuie dorită tot astfel şi în alte ţări,
mai ales în formele ei practice. Reîntoarcerea la agricultură să fie generală: nu numai în
ţara strămoşilor, dar şi în ţările unde evreii trăiesc în mari comunităţi. Concentrarea lor în
oraşe a fost desigur determinată şi de regimul politic restrictiv la care au fost supuşi. Azi,
chiar în răsăritul Europei, situaţia politică a evreilor s-a schimbat îndeajuns ca să putem
înregistra (mai ales în U.R.S.S.) un început de colonizare agricolă. Cel puţin jumătate din
evrei trebuie să fie plugari, fermieri, producători reali. Astfel ar spori vitalitatea poporului
evreu. Primejdia asimilării ar dispare. Asimilarea e mai degrabă un efect al opresiunii din
diaspora. Voind să scape de teroare şi mizerie, mulţi evrei se aruncă desesperaţi în cea-
laltă tabără, denaturându-se şi moraliceşte, lipsindu-se de acel centru de gravitate care nu
rezidă în bogăţie, în bun trai — ci în demnitatea omenească pură şi simplă care te face să
te prezinţi altora aşa cum eşti, cu crezul, cu psihologia, cu ereditatea, cu menirea milenară
a poporului tău.
În adevăr, munca agricolă, regenerând fiziceşte pe evreu, îi va reda şi acea
demnitate umană de care a fost lipsit în traiul mai mult vegetativ din gheto. Un adevărat
muncitor, creator de valori economice, agricole sau industriale, se poate înfăţişa oricui cu
conştiinţa fermă şi cu siguranţa că are la spatele său milioanele de muncitori de orice
„rasă", de orice naţionalitate, de orice religie. Antisemitismul, mi se pare, se datoreşte în
bună parte şi faptului că evreii sunt confundaţi în genere cu clasa exploatatoare, a
capitaliştilor — chiar dacă sunt simpli agenţi de schimb sau mici meseriaşi. Având ceea
ce unii numesc „primatul banului", dirijând în mod prea evident manifestările speculative
ale comerţului şi industriei (cari sunt aceleaşi la orice naţionalităţi şi confesiuni) — fiind,
într-un cuvânt, în planul dintâi al fluctuaţiilor economice de pe urma cărora suferă marea
majoritate a populaţiei unei ţări, evreii au trebuit să îndure rolul de “ţapi ispăşitori", să fie
huliţi cu toţii chiar de acei cari le sunt fraţi de suferinţă, dar de altă religie sau de altă
naţionalitate. Când evreii se vor debarasa de anumite ocupaţii în mod forţat parazitare şi
vor fi alături de poporul muncitor de pe ţarini şi din uzini, se va lua antisemitismului
unicul argument „serios", însă falş întrebuinţat: acel economic. Evident, antisemitismul e
întemeiat pe prejudecăţi cari sunt totodată ridicole şi odioase; el e în general un sistem de
diversiune utilizat de guverne reacţionare, cari nu pot rezolva probleme reale, vaste, ce s-
au impus prin progresul democratic. Însă munca adevărată înfrăţeşte sufletele - şi un ţăran
român, un pescar rus, un mecanic francez sau german nu sunt în stare să urască pe evreul
care ară, care pescuieşte, care veghează lângă jarul maşinilor — ca şi dânşii.

57
 Iată deci, că reîntoarcerea evreilor la munca manuală poate avea un dublu efect:
regenerare proprie şi armonie socială. Aceasta, fără ca evreii să piardă din cultura, din
spiritualitatea lor. Dimpotrivă, cu forţe sporite, ei îşi vor putea continua menirea, ducând
şi mai departe, nu numai la oraşe, progresul tehnic — dar şi credinţele cari luminează
cugetele şi înnobilează inimile tuturor oamenilor.

O boală veche : antisemitismul

„Die Nation der Hebraer muss uns als ein wichtiges universal-historiches
Volk erscheinen und alles Bose, welches man diesem Volke nachzusagen
gewohnt ist, alle Bemuhungen witziger Kopfe, es zu verkleinern, werden
uns nicht hindern, gerecht gegen dasselbe zu sein". 
Fr. Schiller (,,Die Sendung Moses").

Înţeleg prin antisemitism acea maladie psihică, ale cărei manifestări prezintă
caracteristicile fobiei - adică ale obsesiei. Când cineva este obsedat de o imagine, de o
idee, de un individ sau chiar de o colectivitate, acestea devin centre ale lumii — şi, toate
cauzele şi efectele, oricât de depărtate şi de deosebite ar fi ele, sunt raportate la obsesia
iniţială. Această obsesie ajunge să cuprindă întreaga conştiinţă a cuiva — şi atunci ea
capătă o putere dinamică, explozivă.
Înlăturând sau nimicind imaginea, individul sau colectivitatea obsedantă, acel care
suferă de o fobie crede că va curma cauzele relelor pe care le vede în jurul său. Se poate
ca aceste rele să fie incontestabile — dar cauzele lor să fie cu totul altele decât acele cari
se resfrâng în sufletul şi în cugetul celui obsedat. Deci, acesta trebuie să se vindece întâi
pe el însuşi.
Acel care suferă de obsesia antisemitismului se poate vindeca numai prin voinţă şi
sinceritate. Prea puţini renuntă însă la o eroare care s-a dovedit fecundă în multe alte
suflete slabe şi minţi ignorante — şi care, mai ales, s-a dovedit rentabilă din punct de
vedere politic. Căci există fruntaşi antisemiţi, perfect lucizi — cari, pe ascuns, au cele
mai bune relaţii cu evreii, dar cred că „interesul naţional" cere înlăturarea lor din treburile
publice, din instituţiile culturale şi chiar din cuprinsul sacrosanct al patriei.
Dacă antisemitismul ar avea, ca în Evul-mediu, un substrat religios, s-ar putea
înţelege fanatismul care nu ezită să înalţe ruguri, pe cari evreii să ardă ca torţele ad
majorem gloriam Dei. Azi, antisemitismul se foloseşte şi de pretextul economic — după
cum economice sunt şi cauzele atâtor altor perturbări sociale, cari culminează cu războiul
naţional sau civil. Concurenţa economică atribuită evreilor a devenit azi tot aşa de ab-
surdă caşi fanatismul religios de altădată. În câmpul economic mondial, interdependenţa
e legea dintâi. Interesele economice „naţionale" ascund interesele trusturilor, din care nu
lipsesc evreii: — aceştia se concurează între ei, cu aceeaşi „ură", cu acelaşi „şovinism" ca
şi americanii între ei, englezii sau germanii între ei.

„Poporul ebreilor trebuie să ne apară nouă ca un popor istoric universal, şi tot răul de care suntem
obişnuiţi să-l acuzăm, toate străduinţele minţilor uşuratice de a minimaliza această realizare nu trebuie să
ne împiedice să-i facem dreptate.” (Friedrich Schiller, Misiunea lui Moise)

58
 Ce rămâne atunci antisemitismului „doctrinar"? Puritatea de rasă s-a dovedit şi ea
ca una dintre cele mai babilonice erezii. Puritate etnică, estetică? — primat cultural?...
Dar, am intrat definitiv în zodia internaţionalismului. Nu există morală, cultură, artă care
să nu fie cât de puţin tributară altei morale, altei culturi, altei arte — şi, ţinând seama de
cronologie, nu există domeniu de activitate creatoare, de la algebră până la tehnică, de la
metafizică până la socialism, de la etică religioasă până la umanitarism pozitivist unde
spiritul iudaic să nu fi imprimat urmele lui de misionar al divinităţii umane.
Iată explicaţia esenţială a antisemitismului: — faptul că evreii sunt anticipatori în
toate domeniile de muncă şi cultură. Am spus-o aceasta cu alt prilej... Orice progres se
plăteşte prin sacrificiu. Cine vesteşte o idee superioară e supus la martiraj de către
mulţimile orbite şi conduse de politiciani. Aceasta e şi soarta lui Israel de-a lungul
veacurilor. Evreii sunt persecutaţi din aceleaşi motive pentru cari au pătimit un Giordano
Bruno, un Galileu sau puritanii anglo-saxoni.
Explicaţia aceasta, psiho-sociologică, ne ridică deodată deasupra meschinelor
certuri (deseori sângeroase, bestiale) dintre confesiuni, dintre tabere politice, cari fac din
evrei — în virtutea „minimumului de efort" — nişte ţapi ispăşitori. Evreii sunt însă
înainte de toate, mai presus de toate, cetăţeni ai omenirii. Structura lor etică, destinul lor
milenar prin Diaspora confirmă această lege a progresului: — tendinţa spre unitate a
tuturor popoarelor, într-un „organism al speciei" umane, devenit conştient de el însuşi. Cu
toţii năzuim, mai mult sau mai puţin vădit, spre această supremă calitate de cetăţean al
omenirii. Iar acei cari anticipează această calitate — precum sunt evreii, uneori chiar
împotriva voinţii lor — îndură persecuţiile cetăţenilor naţionali de pretutindeni...
Domnii politiciani antisemiţi cari se cred practici şi chiar domnii asimilanţi evrei
cari se cred idealişti — vor râde, desigur, cetind aceste „enormităţi". Îi lăsăm să
hohotească din plin, în microcosmul lor de erori. Rămânem la convingerea că
antisemitismul — boală care a contaminat veac după veac, naţiune după naţiune, întreaga
planetă — este un simptom premergător procesului de internaţionalizare, de unificare a
omenirii.
Deci, combaterea antisemitismului înseamnă totodată combaterea urilor de rasă,
de naţie, de religie, de clasă — cari stau în calea marelui şuvoi al înfrăţirii prin pacifism
şi internaţionalism. Da! Evreii nu vor fi salvaţi printr-un naţionalism evreiesc — ci prin
recunoaşterea propriei lor naturi, care este anaţională, „mesianică"... Antisemiţii trimit pe
evrei „la Palestina": ei încurajează un şovinism identic cu al lor. Dar să nu uităm că
guvernul sovietic rusesc trimite pe evreii sionişti în Siberia; — această monstruozitate
scoate în evidenţă o dublă oroare: şi aceea a şovinismului naţional şi aceea a şovinismului
de clasă. Sionismul nu este o soluţie contra antisemitismului. Voind să dea evreilor un
„cămin naţional", el este justificat câtă vreme nu adoptă metodele restrictive ale
naţionalismului vulgar. Sionismul fără iudaismul universalist este un non-sens. E ca şi
cum am vroi să închidem un elefant într-o cutie de chibrituri...
Evreii sunt condamnaţi chiar de evolutia lor istorică şi spirituală — care îşi are
rădăcinile în Biblie — să urmeze calea cea mai largă, ce cuprinde toate continentele,
trecând prin toate capitalele, inclusiv Ierusalimul. Ei au început, printre cei dintâi, să
deschidă această cale a umanităţii. Celelalte popoare culturale fac acelaşi drum — dar
sunt încă în urma lor. Repetăm: precursorii sunt şi martiri.
Ni s-ar putea replica: — „Ne-am săturat de martiraj! Nu mai vroim ca poporul
evreu să fie un Isus al omenirii!"... În adevăr, nu vom exalta şi slăvi martirajul, ca un bir

59
necesar al progresului uman. Vom recunoaşte însă că nu există putinţă de întoarcere sau
de oprire:— aceasta e moartea unui popor. Cine s-a pus în slujba idealurilor şi intereselor
generale şi permanente ale omenirii, nu mai poate servi idolii, vopsiţi cu sânge, ai
egoismelor de rasă, de naţiune, de clasă.
Evreii — huliţi ca sclavi ai Banului — sunt, vrând-nevrând, slujitori ai Spiritului.
Ei au uitat uneori această misiune, dar istoria cea adevărată i-a readus, implacabilă, din
fundăturile fanatismului talmudic sau din speluncile negaţiei anarhice, pe drumul fluvial
al vieţii solidare. Al vieţii care nu cunoaşte alte arme decât acele ale iubirii şi ale
libertăţii.
Cu aceste arme, evreii trebuie să combată ei înşişi antisemitismul. Forţa brutală
poate fi înfrântă prin solidaritatea persecutaţilor. Evreii să nu ceară protecţia "stăpânilor"
temporari. Să fie proprii lor stăpâni: — conştienţi de menirea lor, care este aceeaşi ca şi a
celorlalte popoare. Aceea de a se ajuta unele pe altele, de a se lumina unele pe altele —
prin libera concurenţă a spiritelor creatoare1.

PATRU PRIETENI

A. Steuerman-Rodion

Un chip călit, întunecat, cu trăsături încordate şi totuşi neliniştitor de mobile. Frunte

învălurită. Câte o încruntare se iveşte, ca şi cum ar vroi să gonească obsesia unor viziuni
de tortură. Ochii se adâncesc, sub clipirea pleoapelor. Ochi cari privesc spre depărtări
unde tremură miragiile imaginaţiei, idealurile mereu râvnite; ochi cari privesc apoi
înăuntru, în misterul insondabil al Eului, căutând un centru de gravitate, o licărire de stea
în haosul sufletului; ochi ce-ţi aruncă o privire fermă, adăogând un argument definitiv
frazelor pe cari le asculţi; ochi în cari sclipesc acele puncte de dureroasă ironie, de
sarcasm brutal sau de revoltă — şi sunt apoi învăluiţi în negura unei nostalgii scandate de
gesturi vagi şi ostenite...
Chipul acesta, care ne-a nedumerit şi neliniştit într-o oră de convorbire, avută la
Iaşi cu două săptămâni înainte de tragicul său sfârşit, apare şi acum atât de clar şî
revelator, încât nu putem împărtăşi altora gândurile noastre despre A. Steuerman-Rodion,
decât în acest mod descriptiv. Complexitatea acestei firi se vădia prin acele expresii vii,
încordate între extreme şi nuanţate de toate emoţiunile pe cari le putea avea un om, care
era în acelaşi timp medic, poet, ziarist, director de liceu — şi evreu.
Aceste „titluri" sociale nu pot fi despărţite. Ele sunt contopite — şi numai astfel
ne putem explica o prodigioasă activitate din care este, în chip firesc, mai cunoscută
partea desfăşurată în literatură şi ziaristică. Doctorul A. Steuerman-Rodion ne apare în
lumina sfârşitului său ca un tip reprezentativ al intelectualilor adevăraţi, febrili, pasionaţi,
cari au trecut prin exaltările idealiste şi prin prăpăstiile mizeriei, prin iadul tuturor
nedreptăţilor sociale şi al nebuniilor războinice. Un spirit avid de a cunoaşte, o inimă
plină de amărăciunile unei existenţe purtate între lumi cari se ignorează sau se duş-
mănesc. Un creier obsedat de întrebările conştiinţei, preocupat la început de cercetările

1
Apărut în Combaterea Antisemitismului (Bucureşti, 1929), în Weltaericht über den Judenhass (Praga,
1933) şi în Que es el Antisemitismo? (Buenos Aires, 1935)

60
migăloase ale ştiinţii — apoi de actualităţile generale ale vieţii. Când adăogăm şi
condiţiunile politico-sociale din România, înţelegem că un astfel de temperament nu
putea sta deoparte, într-o lume cerebrală şi între creaţiile unei imaginaţii bogate şi
nepotolite.
Câte conflicte s-au putut ivi în cugetul şi în inima unui om ca Rodion! În primul
rând, conflictul dintre poet (cu universul său lăuntric, cu năzuinţi spre desăvârşiri şi
limanuri de fericire) şi lumea pământească, plină de rătăciri şi cruzimi. Poezia lui
(„Sărăcie", „Lirice") vădeşte acest conflict, în care iubirea se frământă în împrejurări
potrivnice, strigându-şi neîncetat speranţa sau deznădejdea, sarcasmul sau înfrângerea.
Dar acest conflict e mult complicat de alte elemente: al naţionalităţii şi al credinţei.
Poetul e evreu — şi iubirea capătă nuanţe mai grave, prin opunerea a două lumi
despărţite, de atâtea veacuri, de spinii prejudecăţilor şi ai urii (în volumul Spini sunt
adunate în special aceste poezii). Iubire de femeie, iubire de omenire; lirism delicat şi
intens, cu imagini şi aspecte cari au adesea emotivitatea concentrată a poeziei lui Heine;
poeme în cari umanitatea vastă, generoasă, răsună în accente puternice: — un fond social,
care atinge unele din marile probleme ale vieţii şi cari apelează la idealismul fiecăruia,
ascuns sub copleşiri sau aparenţe.
Apoi, conflictul poetului cu medicul, cu omul devotat ştiinţii care nu vrea să ştie
decât de realitatea confirmată de experienţă. Poezia, cu infinitul ei de forme şi elanuri;
ştiinţa, cu munca ei metodică, prevăzătoare, care minează cu scepticismul ei rece lumea
imaginaţiei. Silinţa de menţinere între credinţa poeziei şi severitatea atee a ştiinţii...
Dar conflictul dintre poet şi ziarist! Nu rareori a stăruit şi Rodion asupra acestui
conflict. Gazetăria risipeşte unitatea lăuntrică, armonia spiritului, în mii de
preocupări mărunte, sociale: — atâtea evenimente îşi cer interpretarea, atâtea nedreptăţi
trebuiesc strigate prin gazetă, atâtea idei şi emoţiuni trebuiesc fixate zorit, fiind cerute
zilnic de rubrica ce şi-a rezervat-o (mai ales în Opinia din Iaşi; o parte din articolele
consacrate femeii sunt adunate în volumul Ele, iar minunatele sale cronici pariziene în O
toamnă la Paris).
Imperativele cotidiane îl îmboldeau cu pintenul lor nemilos. O muncă îndărătnică,
purtată de la o activitate la alta; numai una din ele ar umple viaţa unui om obişnuit. Dar
Rodion avea un suflet care, numai robindu-se altora, poate îndura chinurile Eului
multiplu, exasperat de imposibilitatea reconcilierii. El se exterioriza, se multiplica
neîncetat. Poezia lui de solitar îndrăgostit, a devenit mai târziu o armă împotriva marilor
prejudecăţi sociale; dreptatea şi înfrăţirea erau cerute prin versuri avântate uneori,
caustice alteori — iar prin gazetărie Rodion păstra necurmat contactul cu mulţimea
anonimă, luminând-o prin polemici, apărând-o prin şarje iscusite.
Dacă scrisul e o faptă socială, o expresie superioară, oarecum sintetică a vieţii —
Rodion şi-a confirmat năzuinţele, încercând şi realizări directe, imediate. Ca medic, a
înfruntat la începutul carierii sale sărăcia, boala şi ignoranţa mahalalelor, unind leacul
pentru trup cu leacul pentru suflet. Era şi printre cei dintâi cari luptau, prin scris şi viu
grai, pentru „coreligionarii" cari nu cereau decât „legalitate politică" — dreptul la viaţă
liberă şi demnă. A fost şi directorul unui liceu evreiesc, unde şi-au găsit loc atâţia copii
cari nu puteau urma la şcolile statului.

...Sfârşitul tragic al lui Rodion (1918), la o vârstă când alţii sunt în plină
ascensiune, ne înfioară şi acum. Nu cutezăm să pătrundem mai adânc în „motivele"

61
sinuciderii: nu le putem discuta.
Când evocăm însă întreaga viaţă a lui Rodion şi activitatea lui neistovită şi
rodnică, ne urmăreşte stăruitor o întrebare: Oare este o simplă iluzie această extatică
năzuinţă de înălţare? — Căci, te înalţi când cobori în mulţimea încercuită de nevoi şi
nedreptăţi, în acel furtunatec şi inepuizabil ocean al vieţii suferinde. Te înalţi, când vrei
să realizezi şi în alţii ceea ce ai realizat în tine; când vrei să sădeşti în alţii iubirea pe care
crezi că nu o poţi primi singur — căci ea devine atunci egoistă şi stearpă, oricît ar fi de
frumoasă. Te înalţi, când risipeşti pe pământul tuturor posibilităţilor umane, forţele tale
creatoare, dorinţele de mai bine, gândurile luminoase, iluziile mângâietoare...
Oare este zadarnică această jertfire pentru semenii tăi? Ce fapt suprem a putut
zdruncina un temperament atât de complex ca al lui Rodion, încordat spre miragiile
artei, spre luminile ştiinţii, spre luptele actualităţii? Ce realitate mai puternică decât
spiritul său înfrigurat şi călit în atâtea dureri, desamăgiri şi revolte — a putut
înfiripa, în acest om adevărat (deci şi cu „păcate" atât de dragi opiniei şi palavrei
publice!), acea cumplită hotărâre de nimicire de sine, de negare a unei existenţe pe care
noi o vedem folositoare şi frumoasă?
Şi răspunsul ne apare brusc, formidabil: — Războiul! Nebunia colectivă, frenezia
distrugerii, milioanele de morţi, ruinile unei civilizaţii... (Frontul roşu, volum de sonete
postume, publicat sub îngrijirea noastră, e în această privinţă o mărturie impresionantă).
Stăruinţa acestei rătăciri fatidice, zarea mereu haotică, fără fulgerul revelator al reînoirii.
Apoi „micile mizerii" după reîntoarcerea la munca civilă, cari subminează viaţa
individuală şi socială; — toate dezicerile şi noile conflicte, fără nădejdea izbăvirii...
Siguranţa ivită în cele din urmă: că lumea e aceeaşi ca înainte, că nu se poate schimba
nimic în adâncime. Şi, poate, o accentuare a acelei autosfâşieri, prin analiză şi gândire.
Toate acestea vor fi determinat exasperarea ultimă, care frânge orice zăgaz al conştiinţii,
orice legătură de umanitate, de neam, de prieteni, de familie — şi, singur, pierdut în .el
însuşi (sau, poate, cu o rece luciditate) şi-a dăruit injecţia de veci adormitoare.
S-a nimicit? Oare astfel de oameni se nimicesc fără să mai creadă totodată că ei
sunt capabili să ajute la reînnoirea acestei umanităţi învrăjbite? Oamenii aceştia pier
demni şi liberi. Nu din laşitate! Cu toată durerea ne închinăm înaintea lor — şi, fără să
cedăm din optimismul nostru voluntar, din nădejdile de revenire la marea cultură
umanitară, privim totuşi înfioraţi în jurul nostru: fantome ce rătăcesc printre ruini...
Milioanele de morţi din cauza urii şi minciunii!
Noi punem în fruntea acestor morţi, ca eroi — ca adevăraţi eroi ai omenirii, pe
acei sacrificaţi. Acestea sunt cele mai preţioase pierderi: — ei, solitarii cari
au putut cuprinde într-înşii cât mai multă omenie bună şi creatoare — şi cari au trăit toată
oroarea tragediei războinice.
Fie-ne îngăduit, nouă, cari am urmărit străduinţele sale şi am putut surprinde —
fără să bănuim însă deznodământul — ceva din destrămarea vieţii sale spirituale, să-l
punem şi pe medicul şi poetul A. Steuerman-Rodion printre aceşti eroi ai luptei pentru
iubire şi libertate.

Pictorul Rubin

Nu se mai poate vorbi azi de o limitare originară a genurilor artistice. Dacă tehnica ar fi

62
ultimul criteriu de judecată estetică, atunci pictura, sculptura, muzica, poezia... ar fi tot
atâtea domenii felurite, unde n-ar putea pătrunde decât cei cari au cheia ce deschide
poarta competinţii. Considerând arta ca o expresie plastică a sufletului uman, vom vedea
în pictură, în sculptură, în muzică şi poezie felurite mijloace de exteriorizare ale aceluiaşi
ocean de senzaţii, de dorinţi, de pasiuni şi de idei, care se frământă în inima şi cugetul
omului.
Frenezia creatoare a artiştilor moderni a răsturnat graniţele academice ale
„genului". Personalităţile covârşite de universul lor lăuntric n-au respectat „tradiţia" decât
în măsura în care ea era o contribuţie la noile elanuri ale creaţiunii estetice. Şi, dacă
pensula era prea delicată şi lentă în unele momente, huma aştepta cu docilitatea ei
degetele febrile ale artistului, care se putea înălţa uneori şi până la arta sintetică:
arhitectura — şi până la eliberările spirituale în nesfârşirile armoniei muzicale.
Rubin, artistul tânăr şi cutezător, ne-a prilejuit o confirmare a acestei arte fără
graniţe şi formule. În neîncetată devenire, el n-ar putea fi catalogat ca impresionist ori ca
expresionist. A doua sa expoziţie e o „negare" a celei din anul trecut, iar cea viitoare va
contrazice pe cea actuală. Unii s-ar grăbi să vadă lipsa unei metode şi a unei atitudini.
Vedem, dimpotrivă, o ascensiune tenace, trudnică, spre orizonturi mai largi şi realizări
mai desăvârşite. Tabloul ori statueta sa sunt momente de expresie — un popas în vârtejul
creaţiunii interioare.
Aceasta e caracteristica esenţială a lui Rubin: o forţă lăuntrică, mereu înnoită, în
luptă cu sine însuşi. Din această autocercetare, în care inima participă ca şi cugetul, se
ivesc „probleme" ce sunt în mod firesc în legătură cu destinul uman — cu realitatea
milenară a poporului (cel trudit, credincios şi sărac), cu realitatea idealizată a spiritelor
libere care tind spre culmile noi ale omeniei, cu realitatea eternă a naturii în neîncetată
prefacere.
Facem ocolul expoziţiei lui Rubin, penibil şi totuşi cu seninătate. Căci, din toate
atitudinile contrare, din toate manierele tranzitorii, se desprinde un fel de cucernicie lină
şi profundă: o credinţă ce purifică, potolind rănile sufletului şi arătându-i gestul frăţesc şi
suveran al resemnării. Acest gest devine în cele din urmă obsedant. Luptătorul cu el
însuşi şi cu lumea Domnului, creatorul care izbândeşte — care scoate mereu din sine, ca
să complecteze imaginile naturii — omul care se simte legat de acelaşi destin universal,
ajunge (prin operele sale artistice) la resemnarea credinciosului. Resemnare. Ceea ce nu e
totuşi cedare: e osteneala luptei, e răgazul ce pregăteşte alte lupte.
Rubin, care a început cu pirogravură şi schiţe, ajungând la pânze de concepţii şi
compoziţii statuare, nu se va opri ca să-şi „rotunjească personalitatea". El nu-i un artist —
ci un credincios-artist. El se roagă cu pensula şi, frământând huma rece, îşi frământă
propria sa făptură. Altarul său nu e numai în atelier: a cutreierat Europa, a trecut oceanul
ca să se zbată, voluntar, în gigantanasia americană — şi acum ascultă zvonurile Asiei
imense şi murmurul biblic al Palestinei. Va dispare, ca să revie adesea printre noi, chiar
dacă se va statornici în ţara Profeţilor. Căci, oricât de planetar ar fi orizontul unui artist, el
îşi are axa natală.
Regăsim în peisagiile sale Bistriţa copilăriei noastre, albăstrie, zglobie, străbătând
munţii ciopliţi de veacuri; uliţele pitite ale mahalalei ieşene şi reveria grădinii din Piatra
ori Fălticeni. Dar ele se pierd între portretele veridice, cu sufletul în ochi şi în ţinută, între
schiţe cu trăsături fluide, bronzate. Iar în tablourile sale de concepţie, teme uzate revin în
forme inedite, în simboluri reînoite în suflul vieţii moderne.

63
 „Madona vagabonzilor" oferă, îngenunchiată, floricica dragostei unui prunc gol,
părăsit înainte-i. Surâsul ei e amar: e al femeii „vândute" şi totuşi maternă şi harnică: în
jurul ei dorm trudiţii rătăcitori... În „Odihna pământului", bărbatul şi femeia dorm — dar
vedem că e ora de îngăduinţă a soartei. Căci viaţa îşi cere forme noi. „Haosul" naturii e
de fapt o neîncetată moarte şi o exaltată înviere — iar „Rătăcitorul" nu e numai Israel: e
omul gonit de idealurile sale, cu o mână spre cer şi cealaltă spre pământ: materia se luptă
cu spiritul. Erupţiile vulcanice nu opresc noile răsărituri, iar ,,Iov" cel înfrânt de pedeapsa
divină, îşi înalţă — prin privire — siguranţa credinţii sale preacurate...
Gestul biblic e însă identic cu gestul omului modern. Iov e şi în omul ce pare gata
să fie îngropat sub ,,zgârie-norii" americani; el e şi în croitorul căzut pe banca din faţa
atelierului său — iar Cina cea de taină o revedem în ,,Masa săracilor" cu felii de pepene
roşu... Lângă Crist, pe banca înfrăţirii e „Ultimul apostol" căruia mulţi dintre noi îi
strângem mâna, când îl întâlnim pe stradă — iar ,,Apa primăverii" ne înviorează ca şi
„Pescuitorii de soare" pierduţi în marea luminoasă a idealurilor.
Această simultaneitate (ca să spunem astfel) prin care Rubin evocă momente din
vremuri dispărute şi din zilele noastre mercantile, dă operii sale un înţeles adânc şi o
vitalitate larg-omenească. Febrilitatea sa creatoare ni se vădeşte şi în modelajurile sale, în
care trupul uman e frânt, sucit, desfigurat, plin de pulsaţiile inimii ce se revarsă în valuri
mărunte pe piept, pe braţe... E lupta crâncenă a celui ce se vede condamnat să stea în
carcera materiei şi a formei. „Suflete încătuşate de pământ„, vreau să se smulgă din
fatalităţile lui, pierzându-se în spasmul dragostei. „Lupta lăuntrică„ îngenunchiază pe
omul temerar; el e tras spre mormânt, dar pieptul se curbează spre cer, braţele apucă,
îndârjite, capul în care germinează ideea: — lumi noi şi noi tragedii. Dar acest om ascultă
apoi acea „Serenadă melancolică„ — a spiritului izbăvit, care păstrează figura dureroasă,
suptă, cu ochii închişi ce privesc înăuntru, în lumea armoniilor muzicale...
În această trilogie de sculpturi, vedem toată evoluţia şi umanitatea lui Rubin1.

Enric Furtună

Datoresc lui Enric Furtună — poet şi medic — mărturia unei prietenii literare, cu atât mai
preţioasă cu cât e mai rară în câmpul trudit şi prea adesea părăginit, al literaturii române.
Creatorul de artă e un solitar: — în luptă cu el însuşi, dar mai mult în luptă cu
societatea care, dacă nu-l ignorează, îi stă în cale cu vasta ei lipsă de înţelegere şi cu
mediocritatea ei tragică. Puntea comuniunii e nestatornică, dacă temeliile ei nu sunt
înfipte în inimi iubitoare şi în cugete înţelegătoare. Între artistul adevărat şi societatea
chiar „culturală", uniunea e iluzorie: rămâne prăpastia ce nu se lasă umplută de
compromisuri.
Numai fraţi întru spirit şi menire, neştiuţi în silnicia lor socială, rămân credincioşi
artistului izolat în visuri, gânditorului făuritor de cosmogonii, vizionarului ce trăieşte în
utopii ironizate. Pe aceşti credincioşi dezinteresaţi, artistul, gânditorul, profetul îi simte
fără să-i cunoască. Niciun creator nu poate spune cu sinceritate că crează numai pentru el
însuşi. Ascultând la început de impulsul obscur al supraînălţării, artistul descoperă în cele

1
Publicat în Adevărul literar şi artistic, Bucureşti, 1923. Azi, Rubin, stabilit la Tel-Aviv, e numit "pictorul
Palestinei". [nota autorului]

64
din urmă legea unei deveniri conştiente. Se realizează pe sine. Îşi caută neîncetat expresii
ale personalităţii sale, pe care n-ar fi în stare s-o recunoască dacă ea nu s-ar oglindi în
alte personalităţi — puţin glorioase, cele mai multe aproape anonime.
E firesc ca solitarul, creator de valori artistice, ştiinţifice ori morale, să caute întâi
puncte de reper în alţi solitari, creatori ca şi dânsul. Dacă e posibilă acea confraternitate,
întemeiată pe metode şi practici comune, dar şi pe ceea ce se numeşte în limbaj socialist:
pe interese profesionale — e însă rară amiciţia pură, absolut dezinteresată, între creatori
de artă personală, între gânditori cu sisteme deosebite, între savanţi dogmatici...
Ca să lămurim pe deplin această izolare secretă, între acei cari servesc în templele
proteice ale idealurilor, ar trebui să recurgem la o metodă psihologică. Am ajunge la
aceleaşi concluzii pe cari le descoperă şi bunul simţ popular şi rafinamentul saloanelor
literaro-aristocrate. Ar trebui să scormonim în hârdaiele calomniei, în galeriile invidiei, în
subsolurile ruşinoase ale slăbiciunilor şi vanităţilor omeneşti. Preferăm să recunoaştem
dinainte mizeria sufletească şi viciile intelectuale, cari menţin între reprezentanţii ştiinţii
şi artei aceleaşi garduri ghimpate, aceeaşi hierarhie orgolioasă şi neroadă, ca şi între
clasele sociale, ca şi între milioanele de realişti şi de ,,sălbateci ai culturii".
Recunoaştem aceasta şi ne consolăm cu puţinii credincioşi necunoscuţi, cari
urmăresc străduinţa noastră creatoare. Dacă în tabăra unde ne-a categorisit societatea —
în „republica literară" — găsim un singur prieten adevărat către care gândul poate porni
în clipe de răgaz, către care visul se poate îndrepta ca spre o oază de toleranţă şi
înţelegere, — atunci nu avem dreptul să ne plângem de „ingratitudinea contemporanilor"
şi de „reaua credinţă" a confraţilor...

Iată de ce datoresc lui Enric Furtună mărturia unei prietenii literare, pe care n-am
cultivat-o totuşi prin convorbiri fecunde sau prin corespondenţă laborioasă. Ci prin
străduinţa independentă în grădinile poeziei şi în arenele sociale. Cu darurile şi defectele
personale, ne-am arătat unul altuia, când hazardul călătoriilor ne oprea pentru câteva ore
— pe unul în capitala frenetică, pe altul în Iaşi:

...pământ de jale
Şi cuib de visuri mari.

Timp de decenii, Enric Furtună a rămas credincios Iaşilor, prea limitat şi prea
calm pentru neliniştile şi năzuinţele mele:

Mi-esti drag, oraş ce pari

În mantii vesperale,
Şi-n jalnicul ecou
Al sfintelor alămuri:
Un grandios cavou
Uitat pe vechi tărâmuri. (Cu mantia bizară...)

În douăzecicinci de ani, Enric Furtună a publicat abia două volume: Pustnicul

(trei poeme dramatice) şi De pe stâncă (poezii şi poeme), la care se adaogă o piesă jucată
cu succes la Teatrul Naţional din Iaşi, dar retrasă din graţia agresivă a studenţilor păzitori

65
de idealuri naţionale. Poeziile şi fragmentele publicate în reviste ne indică însă o
activitate literară permanentă, deasupra ignorării sistematice din partea „criticei oficiale"
şi deasupra uzurii cotidiene a profesiunii sale1
Atenţia critică a lui Furtună se vădeşte în foiletoanele de înţelegere senină şi de
analiză luminoasă, consacrate aproape tuturor poeţilor cari au pornit odată cu dânsul şi
tinerilor cari au pătruns gălăgioşi, înaintea lui, la edituri. Autocritica l-a reţinut pe Enric
Furtună cu manuscrisele în saltar. În De pe stâncă, el a selecţionat în 126 pagini „rodul
poetic al două decenii (1902-1922)". Drumul său literar, precum ne spune singur,
„obârşind de la Semănătorul şi poposind la Convorbiri critice, îşi găseşte la răspântia
vremurilor noi o mai largă albie la Versuri şi Proză şi făgaşul ultim în nefericita revistă
de după război: Umanitatea.
În „nefericita" mea revistă, gâtuită de cenzură în 1920, Enric Furtună a publicat
câteva din cele mai caracteristice poeme ale sale, adunate în ciclul „Cisterna otrăvită".
Revista Umanitatea a pecetluit o prietenie — (la care trebuie să adaog numele lui C. R.
Ghiulea, Geri Spina, Adonis Popov, I. Ludo şi alţi câţiva ieşeni) — în credinţa care se
menţine deasupra „tendinţelor sociale" ale mele şi deasupra visului de artă al lui Enric
Furtună. Căci, din izolarea lui, poetul trebuie să recunoască adevărul esenţial:

De pe stâncă vă văd, suferinţi ale văii,

Ascultând, vă-nţeleg pân' şi ritmul bătăii...
Şi iubirea-mi pe culmi e ca palida rază
Ce pătrunde-n adânc şi mai viu luminează. (De pe stâncă)

Variat în muzicalitate şi turnură, versul lui Enric Furtună se adaptează

simţămintelor cari, în două decenii, au variat în fluxul şi refluxul vieţii, de la
romantismul clasic mărturisit în „Ea moare", de la „Osana amintirilor" în care nu poate
rămâne ca într-o oază definitivă, de la evocarea patetică a „Nopţii" cu chemări tragice şi
obsesia unei umbre,

din nopţi înfrigurate

Din turburi vise lungi şi făr' de rost.
(Strajă mută)

poetul ajunge la luminişurile unde va putea înjgheba „Elegii şi cântece". Acest ciclu are
rezonanţe mai grave, mai profunde. Momente de pace:

Lasă taina să se cearnă,

Lasă pacea să s-aştearnă:
Peste ţărna pătimaşă ..
Peste luptele deşarte…
(Plânsul codrului)

Linişti, curmate de pribegii prin tainiţile inimii şi prin pustietăţile (totuşi înflorite) ale

1
A apărut şi un volum de „Privelişti şi impresii din fuga trenului". În manuscris aşteaptă de multă vreme un
roman: Meletie jidovul. [E.R.]

66
lumii:

Acum atâtea văd ce-au fost

Şi atâtea tâlcuri îmi răsar!
Te văd cătând în noapte rost
Durerii fără de hotar.
(Răvaşul pribeagului)

Lupta dintre vis şi rutină se arată în elegia consacrată „bunei mele rânduieli". Visul
birueşte prin iubirea tare e tumultuoasă, frângând stejarii, dar

Din sbucium, din şuvoaie şi din ceaţă

Te-ai reîntors, pădure, către viaţă.
(Iubire)

Preţul fericirii e în suferinţă:

Tu n-ai băut paharul suferinţii...

O, cum de poţi râvni la fericiri?

Trebuie să înduri chinurile îndoielii, iluziile speranţei („Sol de noapte"), să te întrebi

mereu în faţa tainelor lumii („Unde"?), să îngropi în tine iubiri zadarnice („Basm de
toamnă") şi să retrăieşti marile drame ale pământului („Cântecul mării"), ca să ajungi la
recunoaşterea propriei tale puteri — să te înalţi peste

...suferinţi,
Urma vechilor credinţi,
(Cântec nou)

să ajungi chiar până la înţelepciunea sceptică:

Soarbe din păcatele de-o zi,

Suflete, sărmane!
Pân'te vei 'nalţă şi limpezi...
Din caliciul florilor de-o zi
Bea parfumuri vane,
(Cor în grădina lui Epicur)

pentru ca să poţi rosti acele „Imnuri nouă", în căminul luminat de tovarăşa în cele din
urmă întâlnită — şi să strigi totuşi „Aleluia" că n-ai trădat idealul dintâi:

Tu n-ai murit, visarea mea păgână,

Trăieşti cântarea mea!
Aleluia!
Din nou mă cheamă glasul tău de zână ..

67
De-acum, poetul se menţine: ferm, lucid în lupta deplin primită a vieţii. Ciclul de
„Poeme" indică maturitate de gândire, măiestrie în expresie — o personalitate ce se
opune fatalităţilor. Prietenia e o pavăză inalterabilă, dacă e purificată în vis şi credinţă:

Rămâi, rămâi, prietene cu mine

Şi-nvaţă iar iubirea s-o 'nţelegi...
Nu stăpânind vei face 'n lume bine;
Puterea nu 'mblânzeşte nici pe regi...
Ci tu-mi descoperi zările senine:
Iubirea-i înţelesul vieţii 'ntregi!
(Prietenii)

Astfel, poetul se apropie de cei mulţi:

Voi, oameni ai nopţii: veniţi şi-ascultaţi!

Ascunsă-i în voi fericirea;...
…În râvna de viaţă şi-n dragostea ei
Stă 'ntregul noroc al ţărânii —
Şi-n firul de grâu, zămislit sub pământ
Stă-n faşă prins, aurul pânii.
(Stăpâni şi robi)

În faţa dumnezeirii, el nu mai e visătorul plecat, ci „Nou-Prometeu":

de chinuri slobozit,
Căci a ştiut să-nlănţuie durerea!

Coborând în el însuşi, în adâncimile sufletului călit de încercări, poetul se bizuie însă pe

propriile lui puteri:

O, nu căta să urci: o aiurare

De visuri fost-a scara lui Iacov...
(Nou-Prometeu)

şi, chiar covârşit de puterile divine, el îşi afirmă personalitatea :

Eu unul sunt şi tu mă poţi zdrobi,

Dar gândul meu, cel semănat prin lanuri
De mii şi mii de creieri — va-ncolţi.

Iov nu mai e resemnatul biblic. Individualismul modern primeşte să fie strivit de forţe
cosmice, dar crede în forţa inalterabilă a spiritului. De-aceea, Iov strigă Domnului:

Eu voi domni, eu sluga ta, ce-acum

Mă zbat subt spuza rănilor ce-mi dărui.
Eu, ce-mi culeg o zdreanţă de pe drum,

68
 Eu, omul, cuteza-voi să te nărui!
(Revolta lui Iov)

Omul acesta, rămas credincios visului, refuză tirania divină — dar şi acea socială. În faţa
războiului, poetul simte solidaritatea lui creatoare cu universul şi datoria lui de a striga
fraţilor rătăciţi cuvântul care luminează. Nedumerit la început:

O, dulcea mea cisternă de-altădată,

Fântână clară, binecuvântată!
Ce strop amar căzu-n cereasca-ţi spumă
Cu sânge-acum mânjită şi cu humă...
(Cisterna otrăvită)

poetul cunoaşte apoi tentaţia Urii, care îi spune:

Eu te ridic din valea ta de plângeri,

O, suflet bun şi laş !
Prin mine 'nveţi a râde pătimaş
De semizei şi îngeri,
A fi doar om şi-a nu râvni spre cer,
A strânge-n pumn norocul efemer,
Şi-a semăna înfrângeri.
(Cu ura în noapte)

El o respinge însă

pentru că o zână,
Ca pacea albă, dulce ca iubirea,
Planând cu-aripi de vis —
Prin noapte 'nfiripându-şi strălucirea,
Răzbunătoare, mi-a surâs!

Recunoscând înfrângerea „visătorilor păcii" — „săraci de-un vis ce-n fundul mării zace",
poetul afirmă însă încrederea în omenia ce urcă din mlaştini însângerate:

Când lumea toată-i doar

Un jalnic furnicar
De slabe minţi şi trupuri schilodite,

se vor aduna totuşi acei cari şi-au păstrat spiritul ca o flacără nestinsă, acei cari cred în
fraternitatea izbăvitoare — şi atunci:

Cântând ne-om strânge toţi.

Nepoţi şi strănepoţi
Ne-or prăznui de-a pururi amintirea!
Învinşi şi 'nvingători

69
Vom înălţa spre nori
Un momument ca-n veci să stea: Iubirea!
(Către demonul urii)

„Balada Umanităţii" încunună ciclul „Cisternei otrăvite" ca un cor într-o simfonie

tragică. Umanitatea, scuipată, târâtă prin noroaie, masacrată de bestiile îmbătate de
mărire şi bogăţie, — omenirea aceasta menită să fie „albă la suflet ca un crin" şi, ca o
stâncă, să reziste în turbarea valurilor orbului destin" — sângeră prin mii de răni... Totuşi,
pentru această omenire se va ivi proorocul

Noii înfrăţiri şi noii vieţi!

Proorocul pe care îl cheamă şi psalmistul, încrezător în dreptatea divină ce pe

Semeţi necredincioşi, o să-i doboare…

Mulţimii, care se pune încă sub scutul Domnului, poetul îi spune:

Voi cari plângeţi: Domnul e cu voi

Şi el vă poartă grijă nesfârşită
Când v-ameninţă relele-n puhoi.
(Psalm 55)

Dar acelora cari cred, ca şi dânsul, în voinţa luminată, în gestul individual care înlătură
realmente răul şi înalţă izbânzile metalice ale muncii, poetul le trimite cuvântul de luptă.
Tiranul social e mai aproape, e mai palpabil decât Dumnezeu. Pe el îl avertizează
Revoluţionarul:

Deschide larg fereastra! Sfântul duh

Al noii înfrăţiri îţi bate-n geamuri..
...De 'ntârzii,
El nu-şi găseşte loc în lumea asta...
(Deschide larg ferestrele, burghez!)

Începând cu poemul singurătăţii în lumea visurilor, cartea sfârşeşte cu un strigăt

de luptă. Artistul s-a unit cu destinul tragic al omenirii... Bogată, ca orice experienţă
sinceră şi deplină, opera poetică a lui Enric Furtună cuprinde frumuseţi cari vor fi
recunoscute în cele din urmă şi de „criticii autorizaţi". Frumuseţi pe cari le preţuim prin
resfrângerile lor ideale — dar şi prin omenia care le face accesibile oricărui om de
credinţă şi de bună înţelegere.

Joseph Ishill

Iubite prietene Ishill,

70
Deşi, prin volumele ce mi le-ai trimis până acum, am fost oarecum prevenit şi îmi puteam
închipui ce va fi Antologia ta Free Vistas1, îţi mărturisesc că, ieri, când am primit această
operă, am resimţit una din cele mai rare emoţiuni din viaţa mea de salahor al ideii şi al
cărţii. Am fost de-a binelea buimăcit de uimire, de admiraţie, de bucurie. Nu exagerez
deloc. În Biblioteca publică pe care o dirijez, se aflau atunci câţiva cetitori: — i-am
adunat în jurul meu şi le-am arătat această comoară de artă, de gândire şi de trudă
idealistă — foaie cu foaie, urmărind textul, compoziţia, paginaţia, ilustraţiile, nuanţele
cernelii, diversitatea hârtiei. Fiecare foaie întoarsă descoperea o nouă surpriză, stârnea o
nouă încântare. Tinerii din juru-mi nu puteau crede că aceasta e opera unui singur om. Şi
când le-am povestit cum ai realizat-o, în ce condiţiuni de dârză izolare şi în ce mediu
necruţător — acolo, în Babilonia americană, am simţit cu toţii, în acea oră iluminată,
consolarea pe care numai fapta frumoasă, pură şi adânc omenească o poate da în aceste
vremuri înveninate de mizerie şi ură.
Ai dreptate, prietene Ishill: Free Vistas „nu-şi are pereche". Din cele zece mii de
volume cari se află în Biblioteca de aci, nu e unul pe care să-l pot opune Antologiei tale
— deşi se află, de pildă, şi splendidele ediţii franceze ale Divinei Comedii şi ale lui Don
Quichotte cu gravurile genialului Gustave Doré. Ceea ce ai realizat D-ta e o minunată
sinteză a artei grafice, a spiritului critic, a idealismului pozitiv şi a acţiunei sociale. Să
poţi armoniza imaginea cu ideea, estetica cu sociologia, credinţa dezinteresată cu
imperativul transformării sociale - aceasta e o faptă mare, exemplară. Căci ai dat expresie
- singur, printr-o muncă în adevăr titanică şi totodată cumplit de migăloasă — atâtor
înalte năzuinţi, atâtor gânduri luminătoare şi atâtor poeme ce purifică şi înnoiesc sufletul.
Contribuţiile poeţilor, romancierilor, artiştilor, filosofilor, sociologilor, cercetătorilor
ştiinţifici şi combatanţilor sociali din aproape toate centrele libere ale culturii
contemporane, au căpătat prin Free Vistas o nobleţă şi o putere de persuasiune nebănuită.
Ai ştiut să orânduieşti slova lor cu o justeţă şi o claritate atât de frapantă, după ce ai ştiut
să alegi textul cu o intuiţie unită cu un spirit critic incontestabil. În ansamblul lor, textele
Antologiei alcătuiesc o frescă a artei şi gândirii actuale, epurată, subtilizată — dar şi
îndreptată spre idealuri de libertate socială şi de desăvârşire etică şi intelectuală.
Repet, iubite Ishill, că nu te covârşesc cu laude. Ci, covârşit de emoţia prilejuită
de Free Vistas, trebuie s-o împart întâi cu tine. Ai dat fabricanţilor de maculatură şi
legiunilor de grafomani de pretutindeni un straşnic avertisment: — credinţă în cuvântul
1
Free Vistas, an Antology of life and letters, edited and printed by Joseph Ishill, published privately at
„the Oriole Press", Berkeley Heights, New-Jersey, U. S. A., 1933. Un volum de 375 pagini, ediţie
limitată la 290 exemplare; preţul 7.50 dolari.
Cuprinde proză şi versuri de 80 autori, dintre cari cităm pe Rabindranath Tagore, Leonardo da Vinci, H. S.
Salt, Elie şi Elisée Reclus, Jacques Mesnil, W. Godwin, Emma Goldman, Paul Verlaine, Multatuli, F.
Domela Nieuwenhuis, J. H. Mackay, Octave Mirbeau, William Blacke, Victor Hugo, Stefan Zweig, Michel
Angelo, Walt Whitman, Havelock Ellis, John Keats, Henrich Heine, H. D. Thoreau, Ada Negri, P. B.
Shelley, F. P. y Margall, François Villon, I. L. Caragiale, D. Anghel, Eug. Relgis, Thomas Hardy, L.
Bazalgette, Bertrand Russell, Romain Rolland, Henri Barbusse, Remy de Gourmont, A.van Gennep, F.
Freiligrath, W. M. Barette, E, Armand ş. a.
Ilustraţiile (gravuri, desene, vignete, iniţiale) sunt semnate de peste 30 artişti, dintre cari numim
pe John Burkland Wright, M. Duvalet, Delannoy, M. Luce, B. Sleigh, A. Daenens, Frans Masereel, L.
Bloch, Lazar Zin, Salvatore Pinto, A. Sterner, Gordon Craigh, Louis Moreau, E. M. Lilien, William Blake,
L. von Hoffmann ş. a.
A se vedea articolul lui Henry Marcus : „Joseph Ishill" (în Adam, No. 50, Iunie 1932)
şi acel al lui Petre Manoliu: „Ishill Umanistul" (în Vremea, l Ian. 1933).— (Ishill e originar din
Cristeşti, jud. Botoşani). [E.R.]

71
scris, respect faţă de ideea vie, cucernicie faţă de arta care nu trebuie prostituată gustului
vulgar şi mercantilismului rapace... Şi mai ai dreptate când spui că ai vrut să arăţi că o
atare operă poate fi făurită de un singur om — de la concepţie până la execuţie tehnică.
În această epocă a maşinismului febril şi a specializării dusă până la idioţie, D-ta ai
restabilit marea onoare a artizanului-creator, a făurarului care cugetă şi mânuieşte
uneltele. Nu te pot compara cu omul viitorului, pe care nu-l văd încă dezrobit de tirania
maşinii, a taylorismului, a „muncii în lanţ" — ci sunt nevoit să caut prototipul tău în
trecut, printre acei benedictini retraşi în chilii, cari scoteau de sub teascul de lemn
paginile „incunabilelor". Cărturarii din secolul lui Gutenberg, retrăiesc în zilele noastre,
dar atât de rari, aproape unici, în vacarmul triumfal al noilor idoli: Cinema şi Radio, cari
tind să.... înlocuiască tiparul.
Nu! cartea nu va muri, cum cred fanaticii acţiunii brutale. Şi acum îşi păstrează
sensul adânc vorba călugărului lui Victor Hugo, care — arătând spre una din primele
cărţi ieşite de sub presa lui Gutenberg, apoi spre catedrala Notre-Dame-de-Paris — a
exclamat: Ceci tuera cela! E adevărat că tiparul a provocat o decadenţă a arhitecturii; în
ultimul timp însă, arhitectura renaşte, nu ca artă sintetică, precum a fost în vremea
catedralelor şi a palatelor Renaşterii, ci ca o expresie a vieţii colective. La rândul lor,
cinema şi radio nu vor ucide cartea — ci după o perioadă de recluziune în chilii ca aceea
unde te trudeşti D-ta, cartea îşi va afirma iarăşi prestigiul ei universal, căci ea ramâne de-
a pururi expresia cea mai sintetică, mai subtilă, mai frumoasă şi mai eficace a spiritului
creator omenesc.
Acest adevăr îl proclamă Free Vistas ale tale. Şi ai mai dovedit ceva: — ce poate
realiza în mod liber un muncitor, un proletar, chiar într-o societate atât de ostilă
idealurilor libertare. N-ai lucrat pentru o „elită" parazitară, căci tot ce ai publicat sub
egida lui Oriole Press este o condamnare a bogăţiei trândave, o biciuire a sufletelor
pervertite şi a cugetelor sterpe, o şarjă a „mediocraţiei", cum o numeşte criticul de artă
Gerard de Lacaze-Duthiers, premotorul „artistocraţiei", despre care am scris de curând un
eseu (Humanitarisme et Esthetique în l'En dehors din Mai şi Iunie).

Ai făcut deci mai mult decât spui cu modestie: să arăţi ,,cum năzuieşte un
muncitor să vadă prezentate gândurile şi operele artiştilor". Alţii mai indicaţi decât mine
vor spune ce se cuvine. Eu ţi-am mărturisit adânca mea bucurie şi admiraţie pentru Free
Vistas care, pe lângă calităţile literare, estetice şi etice, reprezintă o înaltă şcoală a artei
grafice: fiecare pagină e totodată o lecţie de tehnică tipografică, de paginaţie, de armonie
între literă şi hârtie, între cerneală si imagină. Opera aceasta trebuie să fie în mâna tuturor
profesorilor de artă grafică; ea este şi o inepuizabilă mină de învăţăminte practice, o
continuă reînnoire a imaginaţiei în cadrul riguros al „liniei", o succesiune de armonii —
aş zice chiar muzicale — desprinse din portativul slovelor mereu altele de la o pagină la
alta. Nu mi-am închipuit că o pagină imprimată poate avea atâtea nuanţe, atâtea expresii
vii, ca nişte chipuri sub care palpită sângele cald al creaţiunii.
Ce mai pot spune despre reproduceri: gravuri, en-tête-uri, vignete, portrete,
iniţiale? Unele, ca „Prizonierii de război" ai lui Maurice Duvalet sau „Baigneusele" lui
John Buckland Wright mi-au fixat privirea ca într-o hipnoză. Nu mai pomenesc de
imaginile-idei ale lui Frans Masereel şi simbolurile de acţiune ale amicului meu Albert
Daenens...

72
 În ce priveşte publicarea Făcliei de Paşti a lui Caragiale şi a celor Două agonii de
duiosul D. Anghel în traducerea ta, aceasta nu e numai o integrare a lor în literatura
universală — ci şi un omagiu pe care o conştiinţă liberă şi un suflet nostalgic ca al tău îl
pot aduce, de peste ocean, literaturii unei ţări pe care a fost nevoit s-o părăsească în urmă
cu un sfert de veac.... Fii sigur că gestul acesta va fi remarcat în presa de aci; evident, cu
jumătate gură, cum fac copiii nătărăi cărora li s-a dat o lecţie de bună purtare!

Am lăsat la sfârşit chestia personală. „Aş fi dorit să fac şi mai mult pentru tine",
îmi scrii cu o candoare care mă înveseleşte. Căci ceea ce ai făcut pentru mine e de o
generozitate atât de spontană, încât nu ştiu cum ţi-aş putea mulţumi pe deplin. Numai un
suflet darnic ca al tău poate spune că a făcut prea puţin. Mi-ai dat, dimpotrivă, „partea
leului" şi aceasta m-ar stânjeni. Sunt totuşi încântat de intuiţia frăţească cu care ai ales din
operele mele două bucăţi în adevăr esenţiale: poemul în proză Tăcerea (care e un
„hieroglif" al spiritualismului meu) şi, din romanul Glasuri în surdină, capitolul „Pe
muntele vieţii", care e o declaraţie de credinţă individualistă sub primatul libertăţii. Am
recunoscut în versiunea engleză elanul poetic al Rosei Freeman-Ishill, traducătoarea. Cât
despre felul cum ai încadrat aceste bucăţi, între prefaţa lui Stefan Zweig şi desenul de
Lazăr Zin, la cari ai adăogat comentariile tale, ferme şi amare totodată, dă-mi voie să nu
spun nimic: îţi strâng mâna cu gratitudine, mai ales pentru partea finală a notei: ai
dreptate. Dureroasă dreptate!
Adaog că aceste şiruri ale tale despre „proverbialul profet" care trece ignorat în
ţara lui, dar al cărui spirit e primit prieteneşte de spiritele libere din celelalte ţări, — au
apărut cu puţine zile după ce am aflat prin doctorul Arnold Kalisch (redactorul lui
„Friedensfront" din Berlin şi care s-a exilat cu familia în Danemarca din cauza teroarei
hitleriste) că Wege zum Frieden, opera colectivă pe care am realizat-o ca o mărturie a
solidarităţii supranaţionale, a avut aceeaşi soartă ca şi atâtea alte opere „neariene". Redau
câteva rânduri din scrisoarea doctorului Kalisch:
„Bandiţii au ocupat tipografia editorului Paul Riechert şi au prădat totul. Au lăsat
pe loc numai maşinile şi materialul de tipar. Dar toate cărţile şi broşurile, scrisorile,
actele, baloturi întregi de hârtie au fost încărcate în două autocamioane şi „weggebracht".
Riechert şi alţi doi au fost ţinuţi arestaţi zece zile; li s-a dat drumul, negăsindu-se temeiuri
de acuzare împotriva lor. Nu se ştie ce va urma de aci încolo".
Deci, şi restul ediţiei din Wege zum Frieden a fost confiscat şi ars. S-a distrus şi
manuscrisul în unic exemplar al traducerii germane a Peregrinărilor europene ale mele,
ce urma să fie tipărit de acelaşi editor. Ce mângâiere mi-au adus rândurile tale din Free
Vistas, în aceste împrejurări, când se pare că spiritul creator şi pacea între popoare vor
rămâne utopii inaccesibile! Dar mi s-a întărit convingerea că ura oarbă nu poate distruge
nimic, câtă vreme idealismul e ferm în străduinţa lui de a lucra în sensul frăţiei universale
şi al artei ce purifică şi înfrumuseţează totul.
Să trăeşti, prietene, şi să ai putere de a merge înainte pe calea ta spinoasă dar
izbăvitoare.

Bucureşti, 15 Iunie 1933

NOTAŢII

73
Iudaismul lui Marcel Proust

Se poate cuprinde într-o singură formulă aspectele multiple ale acestei opere, luxuriantă
ca o vegetaţie ecuatorială, pe care Proust a intitulat-o cu ironie de alchimist: A la
recherche du temps perdu? Citindu-l, îmi puneam uneori această întrebare. Simţeam că
există o cheie care deschide toate uşile acestui labirint al vieţii interioare; că o lege unică
trebuie să guverneze această lume anarhică cu oameni-monştri şi cu îngeri umanizaţi.
Răsfoind cartea lui Jean Goudal: Volontes de l'art moderne, am surprins un titlu
de capitol: „Marcel Proust ou le Totalisme psychologique"... Am găsit formula, fără s-o
caut! Înadevăr, „totalismul psihologic" lămureşte opera şi maniera lui Proust într-un mod
mai direct, mai imediat, decât un volum de critică. Punctul de plecare — ne spune Goudal
— e un scepticism absolut, care socoate totuşi că orice lucru poate fi adevărat dintr-un
anumit punct de vedere. O opinie contrară poate fi susţinută ca şi opinia adevărată.
Proust a vrut să spună totul. Cu prilejul unui eveniment, el explica una după alta
toate ipotezele, cu aceeaşi convingere. „Lumea posibilităţilor mi-a fost mai la îndemână
decât lumea reală", scria Proust. Poate că, din cauza îndelungatei sale boli, el n-a putut
cuprinde realitatea din stradă, din natură; în umbra odăiei sale, Proust reconstruia
realitatea cu grija de a nu scăpa niciuna din ipotezele care ar putea lămuri un fapt, un
temperament. Una din aceste ipoteze este adevărată; Proust nu ştia care sau nu era sigur;
de-aceea el îngrămădea atâta material psihologic în jurul unui fapt divers. Cititorul, în
massa acestor elemente psihologice, va găsi desigur, pe neaşteptate, elementul sau
ipoteza care corespunde propriei sale constituţii psihologice.
Iată de ce opera lui Proust e atât de masivă şi compactă, fără capitole şi aproape
fără aliniate. Şi prin această particularitate grafică, el vroia să redea acel totalism al vieţii
neîntrerupte, uitând însă că atenţia cititorului nu poate fi câştigată decât prin intermitenţe.
Eroii lui Proust nu sunt indicaţi prin trăsături caracteristice, ci prin toate caracteristicele
din diverse momente, din diverse epoci. De aci rezultă o suprapunere de imagini, care
ascund imagina iniţială, o deformează sau o distramă. Acelaşi personagiu pare alcătuit
dintr-o serie de individualităţi. Proust stărue să redea toate aspectele unui personagiu,
toate nuanţele posibile în jurul unui fapt. Belşugul operei sale covârşeşte. Din el, cititorul
poate alege ce-i place — şi e sigur că, la un moment dat, el se va recunoaşte în toţi eroii
multipli ai lui Proust. .
Cu ajutorul „totalismului psihologic", Jean Goudal ar fi putut scoate în evidenţă şi
caracteristicele iudaice ale operei lui Proust. S-a limitat însă în domeniul artei. Printre cel
dintâi, criticul Denis Saurat a cercetat iudaismul lui Proust (în „Les Marges", Paris, Oct.
1925), ajungând la concluzii ce-ar părea paradoxale, dacă nenumărate pagini din ,,A la
recherche du temps perdu" n-ar servi ca dovezi evidente.
Saurat afirmă că „stilul lui Proust este stilul rabinului care comentează Scriptura".
Comparând un citat din Talmud sau Zohar cu un citat din „A la recherche du temps
perdu", criticul reptetă că stilul lui Proust nu e de esenţă franceză. Acest stil a fost
inventat de mult de Evreii din Babilon şi Ierusalim, pentru a comenta cărţile sfinte.
„Fraze lungi de comentariu, complicate, pentru că un interpret consideră toate înţelesurile
posibile ale textului, de unde rezultă numeroase digresiuni şi mici observaţii secundare,
considerate de comentator mai importante decât înţelesul imediat al textului; frazele sunt
desarticulate, pentru a permite ramificarea simultană a unei idei şi referirea neîncetată la
alte texte sau alte fapte"... ,,Un pasagiu (din Talmud) are, pentru rabini, mai multe

74
înţelesuri cari trebuiesc notate toate, deşi n-au legătură între ele. Aceasta e şi forma cea
mai caracteristică a spiritului lui Proust; el aplică adesea metoda rabinică şi personagiilor
sale, ale căror fraze au mai multe înţelesuri şi pe care Proust le dă pe toate, fără să
aleagă". De-aceea Proust apare atât de contradictoriu, lipsit de plan şi plin de repetări.
Chiar prin unele subiecte, el se aseamănă surprinzător cu spiritul talmudic. Proust nu e
decât un produs degradat al rabinismului; o parte din mentalitatea rabinică s-a păstrat în
el.
Saurat îşi închee observaţiile, spunând că ele nu sunt contra lui Proust, dar nu sunt
nici pentru el. Recunoaşte că Proust ne-a dat o capo d'operă transpunând însă, în limpedea
limbă franceză, stilul minunat de unduitor, de comprehensiv şi de complicat al
comentatorilor evrei.
După „totalismul psihologic" al lui Goudal, am putea adăuga în urma
observaţiilor lui Saurat şi totalismul ideologic... Eroii lui Proust gândesc pro şi contra
asupra oricărei chestiuni — şi comentează în nenumărate feluri o idee, potrivit cu unghiul
psihologic în care sunt situaţi de autor.
După alţi cercetători (literatura proustiană sporeşte neîncetat) caracterele operei
lui Proust s-ar putea explica prin ereditate. Fiu al unui francez catolic din Normandia şi al
unei evreice născută Weil, el a dovedit prin temperamentul şi opera lui că ereditatea
maternă a precumpănit. „Dacă de la Israel, scrie Georges Cattaui („Proust et les Juifs",
„Palestine", Paris, Febr. 1928) el a moştenit nervositatea, memoria, sensibilitatea
excesivă, acea nelinişte din care se ivesc chinurile geloziei, imaginaţia psihologică simţul
mobilităţii, facultăţile intuitive şi spiritul de analiză — el datorează, fără îndoială,
Normanzilor conştiinţa sa profesională, grija de a construi, gestul pentru arhitectură şi,
poate, excepţionala sa înţelegere a geniului anglo-saxon"... Cea mai mare parte din
copilărie a petrecut-o într-un mediu evreiesc. În casa bunicului său, a cunoscut traiul
patriarhal al familiei evreeşti; cei mai mulţi şi cei mai buni prieteni ai săi erau evrei.
Prototipul lui Swann, unul din principalii săi eroi, era Charles Haase, evreu introdus în
lumea aristocraţilor; metresa lui Saint-Loup, era Rachel „agasantă şi capricioasă, dar
simţitoare, afectuoasă şi stângaciu de sinceră". Mai e Nissim, atras spre frumuseţe, cu
toată urâţenia lui; şi Bloch, cu barbişonul, cu redingota lungă şi mănuşile în mână...
O galerie întreagă de figuri evreeşti s-ar putea alcătui din personagiile lui Proust.
Evrei de toate categoriile, apărând şi dispărând, mereu cu alte gesturi, cu alte nuanţe, cu
alte trăsături — însă mai umani, mai reali decât Evreii convenţionali ai romancierilor de
meserie. Swann, în care Proust a pus multe din propriile sale caracteristici, cu toată viaţa
mondenă pe care o duce, se recunoaşte ca evreu când îşi exprimă părerile în afacerea
Dreyfus; când vede un evreu persecutat, „el regăseşte deodată sensul originei sale,
revenind la ţarcul religios al părinţilor săi, ca un animal istovit de hărţuială".
Iată deci că nu numai prin stilul şi „metoda sa rabinică", de care s-a ocupat criticul
Saurat, ci şi prin conţinutul operei sale, prin figurile pe care Cattaui le-a evocat cu
afecţiune, Proust şi-a afirmat ereditatea evreească. ,,El e evreu şi prin exprimarea acelui
simţământ de neîncetată desfăşurare, de constantă mobilitate". În mod firesc, numele lui
Proust a fost apropiat de acel al lui Freud, al lui Bergson, al lui Einstein. Ca şi aceşti
precursori, Proust „a ţinuţ seama de decimale neglijate". Unele pagini, dacă nu volume
întregi, nu sunt decât opere magnifice de psichanaliză în jurul primatului sexual: alte
pagini par transpuneri literare ale „filosofiei devenirei" — iar relativitatea cosmică o
regăsim în miile de aspecte ale relativităţii psihice, etice, sociale, estetice.

75
 Ţinând însă seama de dubla lui ereditate, Cattaui crede că Proust poate fi
comparat în multe privinţe cu Montaigne, un alt semi-evreu. Amândoi s-au născut din
tată francez şi mamă evreică. „Astfel de uniri sunt uneori bogate şi fecunde. Se pare că,
amestecându-se cu robusta şi limpedea logică franceză, sensibilitatea nervoasă a Evreilor
dă atunci roade din cele mai preţioase". Acei cari nu recunosc niciun temeiu ştiinţific
teoriei raselor, ar putea zâmbi faţă de formule atât de lapidare. E deajuns să spunem că,
după Evrei, Francezii alcătuesc poporul cel mai amestecat: zeci de popoare, sute de
influenţe etnice, nenumărate încrucişări cu neamurile succedate veac după veac, au
produs acele colectivităţi sintetice numite „poporul francez", „poporul evreu"... E
oarecum naiv să spunem că din „claritatea franceză" şi ,,sensibilitatea nervoasă a
Evreilor" s-a ivit un Montaigne, un Proust. Nimic nu e mai complicat şi mai neprevăzut
ca ereditatea. În fluxul şi refluxul vieţii umane, trebuiesc însă puncte de reper. Nu putem
clasifica decât prin analogii, prin identităţi, prin coincidenţe...
Iată de ce şi Cattaui vede în Montaigne şi Proust, despărţiţi de câteva secole,
„aceeaşi curiositate mereu trează, care călătoreşte atât de uşor prin spaţiu şi în timp;
aceleaşi feluri de oameni evocaţi; aceeaşi omenire lăuntrică şi concretă; ...aceeaşi
uimitoare memorie, acelaşi dar prodigios de analiză unit cu o rară putere de sinteză —
astfel că, aturtci când ei par că descriu cazuri particulare, descoperă legi generale"...
Această paralelă e înadevăr sugestivă. Ea poate fi primită de acei cari au nevoie de
jaloane pe drumul întortochiat al umanităţii. Deasupra mulţimilor anonime, învălurite ca
oceanul sub vânturile destinului, se înalţă stânci neînfrânte, piscuri sfidătoare, faruri
îndrumătoare. E deajuns să evocăm o culme, pentru ca să ne apară şi alta. Dacă Proust a
prilejuit o paralelă cu Montaigne, acesta din urmă aminteşte lui Cattaui pe Pascal. „Proust
e Montaigne, dar un Montaigne corijat de Pascal; scepticismul lui era potolit de o
arzătoare dragoste de oameni. Ca şi Pascal, Marcel Proust era numai caritate. Când a fost
întrebat odată care e dorinţa lui cea mai scumpă, a răspuns: „Să am o mie de inimi şi să
consacru fiecăreia din ele câte o durere aleasă".
Prin această dorinţă a lui Proust se vădeşte profetismul, mesianismul lui Israel.
Altora, această dorinţă le poate evoca figura aceluia care, „pe Golgota, a vrut să sufere şi
să sângereze pentru oameni".
Nouă, ne apare însă chipul iluminat al unuia din contemporanii cari au
supravieţuit lui Proust: — Romain Rolland, care a realizat prin opera şi viaţa sa dorinţa
„de a avea o mie de inimi". Panhumanismul autorului lui Jean Christophe e ca un fluviu
de iubire şi de lucidă credinţă, care cuprinde toate rasele şi toate continentele. Un
cercetător căruia îi plac formule clare, va găsi şi pentru Rolland caracteristice etnice şi
comparaţii sugestive. Nu vroim să întreprindem un nou paralelism: Rolland-Proust.
Precizăm însă gândul nostru: A la recherche du temps perdu este, faţă de Jean
Cristophe, ca un munte fată de o catedrală. Rolland a construit ca un arhitect care are
visiunea vie a operei sale; Proust a adunat materialele unele peste altele, într-un vălmăşag
pitoresc — dar neorganizat. Amândoi au creat o lume, însă Rolland a avut timp s-o
desăvârşească. Dacă Proust nu şi-ar fi presimţit apropiatul sfârşit, el nu s-ar fi grăbit „să
spună totul", să reverse din infinitul lăuntric nenumăratele figuri, sentimente şi gânduri,
cari nu cereau decât să germineze pentru a se ivi în toată plenitudinea lor. Iată de ce am
spus că Proust ne-a dăruit o mină plină de comori, în care vom avea de săpat neîncetat —
iar Rolland, a întrupat idealurile şi patimile omeneşti în catedrala unei credinţe biruitoare.
Catedrală vie, ce pare uneori că pâlpâie ca o flacără miriadară, în noaptea tragică a

76
fatalităţilor universale şi a divinităţii omeneşti.

„Paris, capitale des religions"1

Această carte este a doua dintr-o serie de lucrări în cari Jean Izoulet, profesor de filosofie
socială la Collège de France, îşi dezvoltă principiile menite, precum scrie, „să transforme
în mod radical nu numai psihologia şi morala, dar şi religia şi politica". Primul volum al
seriei e întitulat: „La rentrée de Dieu dans l'Ecole et dans l'Etat", iar ultimele două vor
trata despre metamorfoza bisericii şi despre esenţa religioasă a revoluţiei.
Autorul atacă probleme vaste; el „îndrăzneşte să creadă că e în măsură să rezolve
imensa chestiune a epocii actuale; această chestiune are două feţe: — faţa internă este
laicismul (raporturile dintre ştiinţă şi credinţă) şi faţa externă: internaţionalismul
(raporturile dintre patrie şi umanitate)".
Arătând că rostul din urmă al atâtor religiuni şi civilizaţii este stabilirea păcii
mondiale, autorul spune că Anglia nu vrea, Franţa nu poate, Germania nu ştie să
înfăptuiască acest ideal. Numai Israel ştie şi poate — dacă vrea. Astăzi, proclamaţiile
pacifiste sunt paravane cari ascund intrigile diverselor imperialisme. Imperialismul antic
a pierit pentru că n-a ţinut seama de individualismul patriilor. Imperiul roman a fost
întemeiat prin siluirea a vreo douăzeci de patrii; pierzând însă suflelul acestor patrii, el a
pregătit năvălirile barbarilor. Marile imperii sau republici moderne au aceeaşi metodă.
Unificarea Europei şi a planetei e de dorit. Ea se va înfăptui, dar nu prin metode
imperialiste, ci prin federarea patriilor, care îşi păstrează fiecare bogăţiile lor spirituale.
Pentru această pacificare interioară a fiecărei ţări şi pentru pacificarea
internaţională, autorul stăruie să creadă că numai Israel „poate furniza căile şi
mijloacele". Deoarece religia este temeiul şi impulsul tuturor celorlalte manifestări
sociale, autorul mai crede că mentalitatea păgână, care domină azi în practica politică,
trebuie înlocuită cu „inspiraţia iudeo-creştină". Societatea Naţiunilor să fie împărţită în
„Societatea Bisericilor", care ar fi sediul preocupărilor ştiinţifice şi religioase — şi
„Societatea Statelor", care ar fi sediul ambiţiilor politice şi al intereselor economice.
Această diviziune: a puterii spirituale şi a celei temporare, Israel o avea de la început.
Isus a menţinut şi a adâncit această dedublare. Papalitatea e un vestigiu al acestui
dualism. Puterea spirituală va trebui să renască în aceste vremuri dominate de sabie şi de
capital. Într-un cuvânt, va trebui să fie înfăptuită prin Societatea Bisericilor o sinteză a
religiunilor. Toate bisericile se pot uni, păstrându-şi dogmele (!) şi riturile lor,
coalizându-se pentru a crea „frontul planetar al credincioşilor", care se va opune cu toate
puterile sale morale şi religioase celor două flagele ce ne ameninţă: ura de clasă şi ura de
rasă; războiul civil şi războiul între popoare.
Cum s-ar putea apropia toate religiile? „Cele trei fiice ale Bibliei" sunt, se ştie,
cele trei religii fondate de Moise, Isus şi Mahomet, cari grupează 900 milioane de
oameni. Acestea ar putea exercita o atracţie puternică asupra celor 800 milioane de
„păgâni" (India, China, Japonia...) cari, în fond, au şi ei o religie asemănătoare.
Mozaismul, creatorul Bibliei, apare deci cel mai puternic instrument de unificare a
genului uman. Alianţa tuturor religiilor nu s-ar putea face sub auspicii mai bune — şi, ca
simbol al acestei victorii spirituale, s-ar înălţa un „Moise-um" al cărui loc indicat ar fi —
1
Edit. Albin Michel, Paris.

77
evident — la Paris, capitala lumii...
S-ar părea că această concepţie, schiţată în câteva rânduri, e o simplă „utopie", ca
atâtea altele. Jean Izoulet se străduieşte însă să menţină concepţia în cadrul realităţilor şi
al posibilităţilor logice. În trei sute de pagini, el o dezvoltă cu o grijă a detaliilor, poate
prea excesivă. Nu ignorează numeroasele tendinţe sociale, politice, economice, religioase
— pe cari le îndrumează însă spre albia concepţiei sale. Recunoscând imperativele
ştiinţei modeme şi ale internaţionalismului economic, cu toate prefacerile iminente,
autorul se menţine atât de strict în linia (destul de lentă) a evoluţiei, încât el vrea să
salveze elementele trecutului, punându-le în slujba idealurilor viitoare. Cu instrumente
milenare, el vrea să făurească — nu realităţi noi, ca revoluţionarii — ci să restabilească în
spirit etern omenesc instituţii din vechime, amplificate după măsura de azi: planetară.
Interesantă din toate privinţele (deşi prea pedant împărţită în capitole, subcapitole
şi subparagrafe), lucrarea lui Jean Izoulet îşi are locul printre operele cari vestesc marile
schimbări de mâine.

Sanctuarul necunoscut1

O confesiune atrăgătoare ca un roman, scrisă cu toată sinceritatea. Subtitlul:

„Convertirea" mea la iudaism, e suficient pentru a indica semnificaţia lucrării. Aimé Pal-
lière a pus cuvântul „convertire" între ghilimele, voind să atragă atenţia că acest cuvânt
are pentru el alt înţeles decât cel obişnuit.
Născut lângă Lyon, pe colina plină de mânăstiri de la Fourvières, crescut de
mama lui în practicele credinţii catolice, Aimé Pallière era menit să fie preot. Dar,
precum scrie Edmond Fleg într-o substanţială prefaţă, el este astăzi unul dintre maeştrii
cei mai ascultaţi ai iudaismului francez. E o minune că a putut împăca într-însul aspectele
cele mai opuse ale lui Israel; a adoptat o religie nouă, fără să se rupă de acea pe care a
părăsit-o. Niciodată, un eretic n-a fost mai puţin excomunicat ca Aimé Pallière, care
păstrează faţă de biserica Romei atitudinea unui fiu recunoscător; credincioşii bisericii îi
păstrează de asemenea simpatia lor. Preoţi catolici primesc să vorbească, sub patronajul
său, în faţa evreilor; publicaţii catolice reproduc predici ţinute de el într-o sinagogă. Fleg
precizează „atitudinea" sufletească a lui Pallière: „Descoperind în Israel pe purtătorul
unei idei care interesează întreaga omenire, d-l Pallière, discipol al ilustrului rabin italian
Elie Benamozegh, a conceput iudaismul ca un adevărat catolicism; fără să-1 excludă,
iudaismul întrece catolicismul, deoarece el grupează în jurul său, într-o sinteză vie, toate
familiile religioase ale pământului".
Iată de ce, pentru a găsi adevărul, Aimé Pallière, n-a avut de suportat acea criză
intelectuală care „a smuls din braţele lui Isus pe catolicul Renan"; el n-a fost cuprins nici
de acea bruscă iluminare care făcu pe evreul Ratisbonne să se arunce la picioarele Sfintei
Maria. Convertirea lui Pallière este mult mai interesantă din punct de vedere psihologic,
pentru că ea reprezintă progresul lent al unei experienţe neîntrerupte. Autorul a trecut prin
diferite tentaţii şi erori: — a făcut parte şi din „Armata mântuirii", a cercetat şi protestan-
tismul, s-a retras într-o mănăstire catolică, a luat parte la rugăciunile din sinagogă, a
purtat şi el filacterii… Astfel, „străbătând în sens invers drumul pe care l-a făcut
1
Le Sanctuaire inconnu, edit. Rieder, Paris, 1926.

78
creştinismul ieşind din iudaism", Pallière a devenit cu încetul contimporan spiritual cu
vechii romani cari, în vremea venirii lui Christ, erau prozeliţii lui Israel. Pe nesimţite, el a
încetat să fie creştin. În cele din urmă, iudaismul l-a cucerit.
„Oare adevăratul creştin nu este acela care devine evreu?" se întreabă Pallière.
Întreg volumul său e un răspuns la această întrebare. Autorul ţine să precizeze că e vorba
de ceva mai mult decât o simplă convertire personală. „Am pătruns într-un sanctuar
necunoscut, scrie el în introducere; pentru evreu ca şi pentru neevreu e deopotrivă de
folositor să ridicăm vălul gros care îl acoperă. Edificiul ce ni se vădeşte atunci e mult mai
frumos decât toate celelalte construite de mâna oamenilor. E destul de mare, ca să poată
primi cele mai înalte aspiraţii; e destul de vast, pentru a cuprinde pe toţi adoratorii
adevăratului Dumnezeu şi a-i face să fraternizeze".
Acesta e subiectul confesiunei lui Pallière, scrisă cu fineţă şi cu o sinceritate
niciodată dezminţită. În ea se poate regăsi ceva din spiritul Înţelepţilor şi al Profeţilor
cari, fără „a reduce la uniformitate felurimea vie a religiunilor", voiau ca dreptatea, pacea
şi iubirea să se înfăptuiască în cele din urmă în sufletul tuturor oamenilor.

Dybuk

An-Ski a impus, pe scena teatrelor de artă, sub forma unei „legende dramatice", o
credinţă populară cu rost adânc. Chiar cetită, într-o bună traducere 1, piesa îşi menţine
puterea ei emotivă. Viaţa e înfăţişată sub aspecte neobişnuite. Realităţi pe cari le ignorăm,
se vădesc pe neaşteptate, ca luminişuri într-o pădure de taine.
Consacrată ca una din dramele cele mai expresive ale teatrului contimporan,
Dybuk e însă expresia „doctrinelor" mistice ale lui Israel. Viaţa comprimată din gheto, şi-
a găsit momente de eliberare în extazul religios, în credinţe supranaturale pe cari le
confirmă însă strania coincidenţă a evenimentelor. „Cabala" cuprinde tradiţiile evreilor
chassidimi, cari alcătuiesc şi azi o sectă destul de importantă, mai ales în Galiţia.
„Cabala" îndrumează viaţa individuală şi colectivă a acestor mistici. Una din credinţele
lor e aceea a transmigraţiei sufletelor. Poporul numeşte Dybuk sufletul care peregrinează
în alte lumi, în căutarea unei noi încorporări. De obicei, sufletul aceluia care a murit fără
să-şi împlinească menirea pe pământ, revine, după lungi rătăciri, şi se statorniceşte în
trupul unei fiinţe iubite, rămase încă în viaţă.
Din această credinţă, An-Ski a făurit cu dibăcie legenda sa dramatică. Un tânăr
cabalist, Chanan, iubeşe pe Lea, care i-a fost predestinată. Părinţii lor şi-au făgăduit
mutual că îşi vor căsători copiii. Frumoasa Lea e însă nevoită să se logodească cu altul:
tatăl ei „a uitat" făgăduinţa. Chanan moare în extaz, frânt de durere. Sufletul său rătăceşte
printre îngeri şi demoni, până ce îşi găseşte refugiul chiar în trupul logodnicei, care duce
astfel o viaţă dublă. Uneori glasul ei e bărbătesc: vorbeşte Chanan, care nu vrea să
părăsească trupul logodnicei, nici la porunca Rabinului „făcător de minuni". Cu farmece
şi blesteme înfiorătoare, Rabinul izbuteşte totuşi să gonească pe Dybuk din trupul Leei.
Însă Lea, predestinată lui Chanan, îl urmează pe cel prigonit. Sufletul ei urmează sufletul
logodnicului: iubirea lor, decretată de Dumnezeu, se realizează prin moarte trupească.

1
Traducerea franceză de Marie-Thérese Koerner: „Le Dibbouk'', colecţia „Judaïsme'', edit. Rieder, Paris,
1927. Traducerea română de I. Ludo: ,,Dybuk", edit. Brănişteanu, Bucureşti, 1927.

79
Când vin nuntaşii s-o ducă pe Lea sub baldachin, nu găsesc decât un cadavru.
„Dumnezeu face căsătoriile", spune Talmudul. „Când voinţa omenească încearcă
să despartă două suflete menite de voinţa divină să se unească într-o fericire comună,
atunci această voinţă omenească răscoleşte viaţa pământească. O răscoală care urcă până
la cer; care amestecă lumea celor vii cu lumea celor morţi, turburând rânduiala de
totdeauna". Şi nu va fi linişte, până ce nu se realizează voinţa divină, care nu e alta decât
dreptatea.
Puternica dramă a lui An-Ski este, prin subiectul ei, şi o descriere a moravurilor
familiare şi religioase ale sectelor hassidice. Valoarea ei mare rezidă în semnificaţia
mistică a iubirii omeneşti, care ascultă de legi eterne — de legi ignorate însă de interesele
sociale şi de laşitatea vieţii cotidiane.

Prefaţă la «Fişke Şchiopul»1

Mi s-au adus într-o zi câteva caiete. Primul cuprindea o lungă scrisoare adresată mie, în
forma unei prelegeri alcătuită din fragmente de exegeză biblică şi talmudică. De la
început, autorul vroia să-mi dovedească, de pildă, că în Sohar şi în Talmud se găsesc
argumente în favoarea ideii centrale a umanitarismului modern: ,,neamul omenesc este
unul... omenirea este un organism, un corp unitar"... Mai primisem, pe când apărea
revista mea „Umanitarismul", câteva note semnate Dr. B. Zeilig. Pentru orice idee
modernă, el îmi aducea un echivalent iudaic — ecoul milenar al cărţilor sfinte. Părea că
vrea să-mi amintească mereu: nimic nou sub soare! Însă caietul adresat mie m-a
impresionat adânc. Era ca o misivă „de dincolo". Medicul murise de un an — atât de
tânăr! — în târguşorul său moldovenesc; luase boala de la un sărac şi a continuat să
îngrijească de alţi bolnavi săraci, până ce a intrat şi el în agonie, după un drum cu căruţa,
prin zloată, prin ploaie...
Al doilea caiet, voluminos, cuprindea traducerea românească a romanului Fischke
der krimer. Doctorul Zeilig a găsit timp să tălmăcească paginile amare, sarcastice şi totuşi
înţelepte ale lui Mendele Moher Sforim, dar nu s-a învrednicit să-şi îngrijească propria sa
sănătate. Acestui devotament pentru idee şi literatură, obscur, tenace, undeva într-un fund
de provincie (suprapus devotamentului cotidian al medicului) i se cuvine un cuvânt de
admiraţie şi respect. Şi, de ce mi se pare că traducătorul se arată fără chip lămurit,
fantomatic, ca un erou printre eroii acestei epopei a calicimii evreieşti?
Ghetoul lui Mendelă a fost măturat de valurile uriaşe ale revoluţiei ruse. Calicii în
zdrenţe sau în redingote soioase, au devenit acolo muncitori — cu braţele, oameni de
faptă şi de trudă creatoare. Dar îi regăsim prin Polonia, prin Maramureş, prin târgurile
moldovene: — pretutindeni unde stăruie „lumea veche", găsim şi ghetoul. Mizeria cu
chipuri tragice, cari ştiu însă să surâdă inteligent, să rânjească ironic, să urle de
deznădejde sau de revoltă... Azi, se pare că ghetoul s-a revărsat printre neamuri ca o apă
umflată de ploi. „Şomajul" secular al evreului e resimţit acum şi de milioane de muncitori
occidentali, de intelectuali şi chiar de atâţia burghezi scăpătaţi, din toate ţările unde
revoluţia nu s-a statornicit sau a avortat. Azi, nu numai acei din gheto sunt
„Luftmenschen". Eroii lui Mendele, „bunicul" unei literaturi scrisă în idiş — (un poet mi-

1
De M. M. Sforim, tradus de Dr. B. Zeilig; introducere de B. Iosif, Edit. „Şalom Alechem", Bucureşti,
1934.

80
a spus că idişul este limba Esperanto a evreilor de pretutindeni) — nu reprezintă numai
un interes specific, ci şi unul omenesc, adânc omenesc. Căci peste tot mai e o lume care
şchioapătă, ca şi Fişke, dar care vrea să trăiască, râvnind spre aer şi lumină, spre libertate
şi omenie.
Să se traducă cât mai mult din acest idiş, ţinut până acum în ţarcul promiscuităţii.
Se va revela astfel acea lume cu un picior în groapă, dar cu celălalt ţinut încă dârz în
iureşul vieţii. Cu atât mai mult trebuie să se traducă, căci s-au ivit scriitori evrei, unii din
ei buni romancieri, cari descriu ghetoul de-a dreptul în româneşte, în franceză, în
germană, în atâtea limbi naţionale. Generaţiile tinere, mai ales, nu prea cunosc pe un
Sforim, pe un Şalom Alechem, pe un Asch, pe autenticii cântăreţi ai ghetoului. Aceştia au
drept de întâietate —- şi operele lor trebuie să circule prin toate limbile, căci sunt bogate,
adânci, zvâcnitoare, ca orice roade ale suferinţei şi speranţei omeneşti.

«Egalitatea» lui M. Schwarzfeld 

Printre cele mai vechi lecturi extra-şcolare ale mele, îmi amintesc de acele broşuri
compacte pe care le găseam în casa bunicului meu, în urmă cu treizeci de ani, la Piatra-
Neamţ: Anuarul pentru Israeliţi. Le citeam cu predilecţie — şi le reciteam. Însă abia azi
pot aprecia pe deplin însemnătatea istorică şi beletristică a materialului pe care M.
Schwarzfeld le-a adunat cu atâta sârguinţă în cele 22 anuare. Aduc şi mărturia mea de
bibliotecar: la Cercul „Libertatea" se află una din puţinele colecţii complecte ale
Anuarului. Numeroşi sunt acei cari o consultă cu bucuria de a fi găsit-o, după ce au
căutat-o zădarnic în alte părţi. Mulţi cercetători ai problemelor referitoare la iudaism şi la
trecutul evreilor s-au documentat din aceste culegeri, care rămân printre primele pietre de
temelie la contribuţia culturală a evreilor din România.
Cât despre Egalitatea, care a împlinit 48 de ani de necurmată apariţie, o privesc ca
un fenomen... geologic, ca un punct de reper în vălmăşagul atâtor vremelnicii. M.
Schwarzfeld a realizat prin această gazetă săptămânală, o mare enciclopedie a vieţii
evreieşti din România şi, în bună parte, din toate ţările Diasporei. A însemnat fapte, a
prezentat oameni, a comentat opere, cu o meticuloasă conştiinciozitate. A cercetat
evenimentele social-politice cu o vervă totdeauna tinerească, polemizând cu pasiune,
atacând şi primind lovituri. A luptat pentru adevăr şi dreptate, pentru lumină şi omenie în
citadela pe care a înălţat-o an cu an, dar care a rămas deschisă spre toate orizonturile
vieţii evreieşti şi, în raport cu ea, spre toate manifestările istorice, sociale şi culturale ale
altor popoare.
A consacra întreaga sa existenţă unei unice opere, contopindu-şi numele cu titlul
unei gazete; a munci fără preget, independent şi solitar, pentru a da viaţă unei publicaţii
— timp de jumătate de secol — într-o ţară unde ziarele şi revistele trăiesc, cele mai
multe, atât cât durează un trandafir sau o ciupercă; a concentra într-o minte lucidă şi într-
un condei ferm toate armele de luptă, azi, când „armele morţii" sunt în mâinile atâtor
tineri rătăciţi, — acestea toate alcătuiesc meritul rar al lui M. Schwarzfeld şi sunt totodată
un exemplu consolator pentru acei cari cred în izbânda dreptăţii şi culturii omeneşti.

Lazăr Zin

81
În 1927, într-un cuvânt introductiv la catalogul primei sale expoziţii, în Bucureşti,
vesteam astfel o mare speranţă, o mare străduinţă pe calea înflorită şi spinoasă a Artei:
„Câteva capete omeneşti — grave, chinuite, tragice. Priviri a căror tristeţe le
uneşte în acea fatalitate a existenţii, pe care n-o pot arunca de pe umeri, ci trebuie s-o
îndure până la izbăvirea din urmă. Perechea de bătrâni, sculptată de ani, uzată de mizerie,
mângâie, cu mâini noduroase, singura ei bucurie: o capră cu ochi miraţi, cu surâs
copilăresc... Soldatul: obsedat de datoria omorului; — nebunul: cu negura îngrămădită
sub fruntea învălurită; talmudistul: iluminat de idee, modelat de visuri mesianice; tătarul:
cioplit în unghiuri, stâncos, elementar... Minerul, tânăr îmbătrânit prea repede, gâfâind
lângă poarta minei de aur, strângând la piept lampa — ca o ultimă ramăşită de viaţă: e
muncitorul, verziu, flămând, crucificat în pragul prăpastiei pe care o ignorează însă
adoratorii viţelului de aur...
„Un cimitir turcesc, lângă golful sidefiu al Balcicului, un luminiş de toamnă,
valuri sfărâmate de ţărmuri — încadrează aceste câteva capete omeneşti. Seninătatea na-
turii, care nu poate vindeca, dar care poate consola.”
„Culori grele, trăsături ferme, lumini metalice — toate străbătute de vibrarea sufletelor
cari pătimesc, arare atinse de aripa bucuriei".

1936. — Unde eşti acum, Lazăr Zin, laureat al Muzeului Simu? „Nebunul" tău, cu negura
îngrămădită sub fruntea învălurită, mă priveşte zilnic din cadrul îndoliat, atârnat în
camera mea de lucru. „Minerii" tăi ardeleni au fost cumpăraţi de un fost prim-ministru
ardelean, pentru cine ştie ce anticameră de minister sau, poate, pentru colecţia sa
personală, spre delectarea sa de aprig feudal şi sanguinar naţionalist.
Dar tu unde eşti? La Paris, de unde nu mai dai nimănui vreo veste? Sau la New-
York, la Londra, la Moscova? Mâna ta de trudnic făurar stăruie în obscura izolare — sau,
deznădăjduită, a părăsit paleta şi creionul de cărbune pentru nişte corvezi anoste şi sterpe,
într-o fabrică de imagini?
Ah, drama artistului într-o lume mecanică, americanizată şi totuşi secătuită de
foamete, de ură, de minciună, de şablon! Câţi dispar ca tine, Lazăr Zin, în lumea largă —
ca învinşi ai Artei, martiri sau eroi ai unei credinţe! Sau, poate, ei s-au dat la fund, ca
scafandrul — şi când toţi îi cred pierduţi, apar din adâncimi, cu prea-preţioasa recoltă a
perlelor palid-policrome, scoase la lumina soarelui şi a biruinţii din urmă.

Cuvinte către studenţi

Încă din Octombrie 1920, am adresat studenţilor creştini, cu prilejul congresului lor din
Cluj, şi mai ales cu prilejul agitaţiilor de-atunci, câteva îndemnuri frăţeşti pe care ţin să le
reproduc aci, din revista Umanitatea:
„Studenţimea e indicatorul cel mai sensibil al curentelor ce frământă o naţiune.
Fără să repetăm formulele elogioase obişnuite, rezumăm rolul studenţimii universitare:
— asigurarea progresului cultural care, prin noi generaţii, va pătrunde în păturile adânci
ale mulţimilor roase de ignoranţă, de mizerie, de boli, de nedreptate.
„Studenţimea să fie acel grup de elită, entuziast şi sănătos, care să pregătească
noile lumini şi să zăgăzuiască influenţa paralizatoare a tradiţiei meschine, a paraziţilor

82
cari vreau să se eternizeze pe trupul viu al naţiunii. Ea trebuie să fie, prin tinereţea sa
avântată, agentul de dizolvare a reacţionarismelor şi fetişismelor inutile; să treacă, printre
cei dintâi, în domeniile virgine ale acţiunii sociale, deschizând în popor, în sufletele
robite muncii fără răgaz, căile cari duc spre marile idealuri colective. Idealuri cari nu pot
fi parcelate, monopolizate, falsificate după reţetele profeţilor mincinoşi şi ale
politicianilor cramponaţi de entuziasmul plebei, ca să-şi satisfacă ambiţiile politice.
„Studenţimea să fie păzitoarea spiritului creator al unei ţări: să rezume în ea, ca
într-un embrion, toate posibilităţile viitoare ale naţiunii sale — şi să fie, mai aproape
decât oricari alte organizaţii, de concepţia integrală a omului modern. Căci, spre
deosebire de alte grupări progresiste, ea are arma cea mai bună şi mai tenace: Cultura"...

Această chemare, ca şi atâtea altele, s-a dovedit zădarnică în anii ce-au urmat. S-a
ajuns doar la „soluţia" pe care guvernele o credeau eroică: închiderea universităţilor
româneşti! Nu găsesc o dovadă mai evidentă a cumplitei barbarii la care ne-a dus războiul
din 1914-1918, decât acest fapt rar în istoria culturii universitare. O minoritate de
„studenţi" (îndemnată de câţiva profesori nefaşti şi de politiciani sanguinari să mânuiască
bâta şi ranga pe capete evreieşti, să urle în turmă „cuvinte de ordine" şi să adore câteva
embleme, ajungând apoi la devastări, la jafuri, autodafeuri şi asasinate), a izbutit, cu
binevoitorul şi discretul concurs al „păzitorilor ordinei publice", să terorizeze toate
centrele universitare. Nu s-a găsit alt mod de „împăcare", de potolire, decât închiderea
acelor temple moderne cari — ca şi vechile temple — trebuie să rămână pururi cu porţile
larg deschise.
În vechime existau anumite oraşe de refugiu pentru ucigaşii urmăriţi; nimeni nu-i
mai putea pedepsi acolo. Azi, tineri cari vin la Universitate să se lumineze, să se
folosească de comorile adunate de la toate generaţiile şi de la toate rasele, să se
pregătească pentru străduinţa lor civilizatoare şi pentru alinarea suferinţii umane, sunt
bătuţi şi goniţi pentru că sunt „jidani", „venetici", sau pur şi simplu „studenţi
democraţi"... Eternul ţap ispăşitor ştie să rabde! El e supapa de siguranţă a nemulţumirilor
de natură economică ori politică; el e nicovala în care izbeşte ciocanul furibund al
şovinismului care îşi simte sfârşitul, al urii crescută în suflete fragede ca o jivină
veninoasă, devorantă...
Războiul de pe câmpul de măcel stăruie în domeniile nepreţuite ale culturii.
Aceasta primejdueşte mai mult civilizaţia europeană, decât oricâte imperialisme
economice şi politice. Şovinismul cultural e un simptom de decadenţă; nicio cultură
naţională n-a putut progresa fără libera concurenţă a spiritelor constructive, fără
neîncetatul schimb de idei şi de invenţii — fără linişte şi toleranţă reciprocă între cei
adunaţi în locaşuri de învăţământ şi de cercetare ştiinţifică.
Apelul către cerberii urlători, cari păzesc porţile Universităţilor româneşti, e
zadarnic. Cei rămaşi afară au datoria să-şi cerceteze propria lor conştiinţă. Să se convingă
că oamenii de cultură nu pot fi simple biblioteci ambulante sau maşini de gândit. O
cultură dinamică, vie, cu rădăcini în realităţile sociale — în cele adevărate, general-
umane — nu sporeşte decât prin profesori şi studenţi cari ştiu şi vreau ca ideea să devină
faptă. Să stea pe pământul lor de naştere, dar să-şi înalţe cugetul spre orizonturi planetare!
Să îndrumeze şi să vindece pe cei din jurul lor, dar să simtă miile de legături cu semenii
lor de peste graniţe şi oceane. Să gândească şi să lucreze fără să uite vreodată unitatea
speciei umane şi universalitatea culturii; să fie intelectuali activi, solidari în credinţe pe

83
cari nu le vor putea zdruncina nici loviturile tovarăşilor rătăciţi, nici silnicia
„îndrumătorilor" oficiali.
Numai astfel, Universitatea va fi şi în România, în aceste vremuri tragice,
însângerate de tirania bestiei obscurantiste, ceea ce este şi trebuie să fie pretutindeni:
temple la încrucişarea căilor cari străbat lumea şi unde pelerinii vin din cele patru zări să
asculte cuvântul iubirii, să caute adevărul care izbăveşte. Temple unde generaţiile îşi trec
din mână în mână — ca vechii purtători de facle — luminile ştiinţii, ale culturii şi ale
înfrăţirii creatoare.

MĂRTURIILE UNUI FECIOR DE RABIN

Lui I. Bunescu

Nu are nici optsprezece ani. E din generaţia „postbelică", în ultimul an de liceu. A intrat
în bibliotecă, mic, subţire, plăpând — atât de timid, atât de tăcut... Dintre atâţia cari vin
să citească, adolescentul acesta alege cartea cea mai rară, autorul cel mai uitat, clasicul
cel mai ocolit de amatorii de noutăţi. El nu caută cartea „proaspată", care să-l distreze, ci
cartea care îl ajută să se cunoască, să se recunoască. Şi când mi-o înapoiază, după ce sala
de lectură s-a golit, rămâne lângă mine nehotărît. Vrea să plece — dar vrea să rămână.
Simt singurătatea lui prea plină: ştiu că n-are cui să dăruiască prisosul cugetului său
febril, elanurile inimii sale prea râvnitoare. Surâsul meu îl încurajează: m-am deprins să
„pescuiesc suflete" şi nu mă îndur să-l las să plece cu sarcina sa lăuntrică. Săptămâna
trecută l-am ascultat timp de-o oră; când a plecat, era radios, sprinten, uşurat. Ce roade
noi a adunat într-însul acest fecior de rabin în care ideea înfloreşte vertiginos, ca într-o
vrajă, şi în care simţămintele devin furtunoase, cosmice, deşi sunt declanşate de o cauză
măruntă, infimă ca un bob de mei?
De astădată, Isac nu mi-a dăruit o spovedanie metafizică şi nici una sentimentală.
A avut de-a face cu oameni, nu numai cu el însuşi. L-am ascultat cu grija de a nu-i
turbura pudoarea, de a nu tăia elanul mărturisirilor cu o privire absentă sau ironică.
Dimpotrivă, eram încântat să ascult uneori, prin glasul său dibuitor, propriile mele
gânduri:

...Treceam, aseară, printr-una din străzile cartierului evreiesc, unde locuiesc şi eu.
M-am întâlnit cu un băiat, un cunoscut care mă rugase de multe ori să mă înscriu într-una
din organizaţiile evreieşti... (Cred că ştiţi de existenţa acestor grupări ale tineretului
evreu; ,,Haşomer Haţair", de pildă, e o grupare pătrunsă de idei naţionaliste; idealul ei
sionist, mai mult fanatic decât cultural, e învăluit şi de preocupări sociale de stânga:
înlocuirea societăţii capitaliste cu una socialistă e pentru mulţi dintre membrii ei un
imperativ care trebuie să se înfăptuiască în Eretz-Israel. De altfel, în fiecare an, pleacă în
Palestina un număr de băieţi şi fete, ca pioneri, pregătiţi de „Haşomer Haţair" şi de
„Jedidei Hechalutz". Mai e o grupare „Gordonia", cam cu acelaşi program. Cercul ,,B'nei
Ezra" vrea să impună înainte de toate ideea religioasă: educaţie culturală dar şi luptă
contra asimilării şi prozelitismului catolic. Mai sunt şi alte grupări, toate în aceleaşi
direcţii)...
Am răspuns stăruitorului meu amic că nu sunt dintre acei cari vor să-şi formeze
lumea lor lăuntrică cu ajutorul unor societăţi cu programe şi regule consacrate, cari duc

84
însă la discuţii gălăgioase şi chiar la certuri copilăreşti. Ţin foarte mult la libertatea mea...
Dacă Dumnezeu mi-a dat aripi destul de bune ca să pot zbura unde vreau şi plămâni
sănătoşi ca să pot respira oriunde aş fi, nu mă voi face nici şerb, nici scutelnic; nu mă voi
închide într-o colivie şi nu voi respira aerul prin baloane de oxigen. Îmi pot lua singur
oxigenul de unde vreau, fără doctori, fără babe meştere. Şi picioarele mele tinere mă pot
duce oriunde mi se pare că e frumos şi bine.
— Da, îmi zise amicul (care, vădit, nu era dintre acei cari îşi fac singuri
antrenamentul intelectual), mă gândesc că ai, poate, dreptate. Dar, oare orice tânăr e în
stare să-şi strângă bogăţii în cuget şi în suflet, fără ajutorul nimănuia? Mulţi, chiar marea
majoritate a tinerilor, nu... zboară de loc! Ei nu au niciun ideal, nici măcar năzuinţa de
desăvârşire omenească. Duc viaţa de turmă, îndrumaţi de orice păstor în direcţia pe care
ei o ignorează. Dar păstorul îşi cunoaşte interesul. Şi sunt atâţia păstori — şi atâtea
formule, cuvinte magice terminate cu acelaşi ist — fruct al atâtor zemoase şi apetisante
isme: socialism, naţionalism, comunism, fascism... În coteţele acestor convingeri, tinerii
sunt puşi ca puii de casă — şi ca să nu se plângă de ceva, li se dă grăunţele speranţei în
viitor... Mâine, poimâine, vor fi scoşi... la luptă! Iată de ce ar fi bine ca adolescenţii cari
rătăcesc în neştire să fie orientaţi: să le dăm hrana ce le trebuie, să le deschidem ochii în
faţa vieţii...
Şi amicul meu (care, în treacăt, îmi mărturisi că nu mai face parte din organizaţiile
mai sus amintite, ci dintr-un club de tineri funcţionari, fără alt program definit decât acel
al cultivării funcţionarilor) îşi vădi iarăşi râvna sa de iniţiator şi de propagandist:
– La clubul tinerilor funcţionari, pe care l-am constituit eu, s-a hotărît ţinerea unei
serii de prelegeri despre iudaism, despre toată cultura evreiască...
– E foarte bine, i-am spus eu, că vrei să începi cu una dintre cele mai vechi şi mai
însemnate culturi ale omenirii. Cum vei inocula însă această cultură în cugetele acestea
cam nebuloase? Căci, în această privinţă, există mijloace atât de diferite... Apoi, însăşi
această cultură, în întregul ei, are destule lacune. A trecut vremea lui „crede şi nu
cerceta". Se impune azi mai mult simţ critic. Unele apologii — de ce să nu vorbim făţiş?
— ne repugnă. „Popor ales"... Israel deasupra tuturora... Desigur, în acele vremuri de
primitivism, erau justificate unele apologii ce tindeau spre selecţiune şi puritate. Azi, nu
vrem, nu putem să concepem, de pildă, un Dumnezeu care se răzbună atât de crunt, atât
de necruţător, pe sărmanii „vinovaţi"..., un Dumnezeu care deşteaptă în sufletul
sărmanului muritor tendinţe spre păcat, pentru ca să-şi arate apoi puterea, pedepsindu-l —
şi e bucuros că-l pedepseşte: cazul nenorocitului Faraon... Biblia (în ea se vădeşte mai
mult iudaismul, nu în Talmud) are însă şi părţi atât de strălucite, atât de minunate! Biblia
a dat oamenilor prima morală puternică. Ea a făcut să răsune în lume cuvântul de înfrăţire
şi pace, de toleranţă şi armonie: primii patriarhi, piosul rege David, înţeleptul şi
surâzătorul Solomon, iluminaţii profeţi... Asupra acestor părţi din Biblie, puteţi stărui în
prelegerile proiectate. Dar nu cădeţi în exclusivism. Exclusivismul e o prăpastie. Dacă
mergi drept, străbaţi multe locuri, cunoscute sau necunoscute; dacă te cufunzi însă în
adâncimile fanatismului, mi-e teamă că nu mai ieşi niciodată. Rămâi acolo, în prăpastie,
ignorat şi ignorând tot ce este în lumea largă — aşa cum s-a întâmplat atâtora în trecut şi
oamenilor cari, deşi trăiesc în secolul XX-lea după Christos, au însă mentalitatea acelora
din secolul XX-lea dinainte de Christos... Cultură iudaică, da! Spun cultură, nu religie
iudaică, fiindcă nu acceptăm azi religii vechi în acelaşi fel cum sunt primite ele de simpli
credincioşi. Nu mai credem tot ce ni se spune. Noi credem totuşi (căci omul cult are şi

85
sentiment, nu numai raţiune); credem ceea ce ne convinge. Această credinţă, acest
sentiment al credinţei, este deci subordonat inteligenţei sau conştiinţei noastre care
selectează, care ne arată ce-i bun şi ce nu-i bun... Să nu mai vorbim deci de religia
evreiască — sau, dacă ţii neapărat la această noţiune de „religie", gândeşte-te numai la
partea etică, nu şi la cea mistică, mitologică; gândeşte-te mai ales la fondul ei, la sensul ei
superior, nu şi la formele ei, cari au devenit unele ridicole, altele absurde...
— Dar, replică amicul meu, eu sunt înainte de toate evreu. Aparţin poporului
evreiesc, cel mai vechi şi mai însemnat popor căruia i se datoreşte în bună parte toate
culturile din lume...
— Exagerezi. Cultura budistă, de pildă, este cel puţin tot atât de veche şi de
însemnată prin universalismul ei.
— Eu nu pot vorbi cu impasibilitatea, cu răceala cu care vorbeşti tu. Tinerii evrei
trebuiesc îndrumaţi întâi în direcţia iudaică, apoi să li se vorbească şi de alte culturi.
— Cazi în greşala de a subordona noţiunea de om noţiunii de evreu. Dimpotrivă,
spun fără teamă, în faţa tuturor: sunt un om şi apoi sunt evreu. Sunt un minuscul inel din
lanţul indestructibil al speciei umane. Din giganticul arbore filogenetic, sunt un mic fruct,
ivit pe rămurica unei crengi. Creanga e poporul evreu; la rândul ei, această creangă face
parte dintr-o creangă mai mare: rasa semită (unii neagă azi ideea de rasă). Pe lângă
această creangă mare, mai sunt atâtea altele — şi toate îşi sorb hrana prin milenarul
trunchi al omenirii...
– Însă această creangă evreiască a copacului este atât de frumoasă! Ea poartă atât
belşug de roade, ea dăinuieşte de atâta vreme cu florile sale fermecătoare, cu frunzele sale
stropite cu rouă... Ştii ce-i această rouă? Ah! Sunt lacrimile amare din vremuri
furtunoase. Fulgere şi ploi şi uragane o loveau, o suciau şi răsuciau. Dar ea a rezistat cu
toale puterile ei şi iat-o, azi, întreagă şi rodnică...
– Desigur, e adevărat. Însă, după felul cum gândesc şi lucrează acei cari proclamă
prioritatea poporului evreiesc, concluzia apare altfel. Ei au aerul de a spune că, fără
această creangă evreiască, arborele n-ar fi ceea ce este; mai mult: existenţa arborelui e
condiţionată de existenţa acestei crengi, ceea ce ar însemna că arborele s-a născut din
creangă! Când se va institui un nou sistem de logică, în care scopul va fi eroarea, nu
adevărul, în care absurdul va fi lege, atunci, silit de noile norme de gândire omenească, aş
accepta cu resemnare astfel de concluzii.
– Glumeşti!
— Să mă explic: sunt şi eu evreu şi destul de mândru de acest nume. Nu mi-e
ruşine de nimeni. În faţa duşmanilor, a „antisemiţilor", îmi păstrez fără teamă, intact,
sufletul meu, sângele meu „evreiesc". Sunt mândru de poporul din care fac parte, de
trecutul său, de strădania sa necurmată. El a contribuit foarte mult la progresul umanităţii.
Totuşi, nu proclam prioritatea lui, în această contribuţie la înaintarea omenirii. El trebuie
să fie modest, altruist. Să evite pedanteria sau orgoliul. Să nu uite că şi poporul chinez şi
cel indian, că poporul grec şi, mai târziu, popoarele europene occidentale, au contribuit la
acest progres. Să-şi ocupe locul pe care i l-a hărăzit istoria (aceea a progresului uman, nu
istoria politică; aceasta din urmă, dacă nu mă înşel, e istoria regresului uman). Să nu
depăşească măsura: există graniţe chiar pentru acei cari au năzuinţi universaliste... Dar să
revenim la tineretul evreu. Sunt de părere că orientarea lui să fie cât mai largă; să ia din
cultura evreiască partea cea bună; cred că trei sferturi din ea e bună; apoi să meargă mai'
departe. Să colinde peste tot...

86
 — Ce înseamnă „peste tot?" întrebă amicul. E oare cu putinţă ca omul să cuprindă
totul în viaţă? Nici marii filosofi n-au ajuns la aşa ceva, dar mi-te nişte... viţei la poarta
nouă! E destul dacă vor trece poarta şi vor intra în curtea lor. În încăperile palatelor nu
mai speră că vor pătrunde!
Aci, amicul m-a pus pe gânduri. Simţeam neapărată nevoie de a vorbi cu mine
însumi, înainte de a răspunde. Gândurile nu-mi erau ordonate. Îi spusei totuşi:
– În adevăr, ar fi să ceri mai mult decât poţi tu însuţi, când ai vrea să impui cuiva
„să cuprindă totul". Socot însă că, pentru a da o educaţie bună, procedeul ar fi cam acesta:
totul, în ordine cronologică. Orice om ar trebui să treacă în revistă şirul veacurilor de
străduinţi omeneşti pentru progres. În acest cadru cronologic, desfăşurarea evenimentelor
va fi, şi din punct de vedere spaţial, de la religiile vechi la culturile antice (greacă, latină
ş. a.); de la acestea din urmă la ivirea creştinismului; apoi, perioada Evului-mediu,
culturile ţărilor europene, repercusiunea lor asupra celorlalte continente. La sfârşit, marii
reprezentanţi ai culturii universale, în diferite ramuri. Carlyle a spus-o: Istoria este
biografia oamenilor mari...
– E posibil? şi amicul rămase un moment nehotărît. E cam anevoios... Recunosc
însă că e necesar. Tocmai pentru aceasta noi înşine, tineretul, trebuie să ne dezvoltăm,
trebuie să fim puternici...
Cu aceste vorbe ne-am despărţit.

După plecarea amicului, începură să se ivească în mine gânduri, gânduri —

vălmăşag de gânduri. Ca soldaţii în luptă, ascunşi prin păduri, culcaţi la pământ şi cari se
ivesc apoi deodată, în şiruri, în coloane, cu armele întinse... Gândurile nu mă lăsau să
reviu acasă, în odaia călduţă, printre ai mei. Picioarele mă duceau în neştire şi, ca
sărmanul Dionis ce s-a pomenit faţă în faţă cu umbra sa, mă pomenii şi eu cu glasul
conştiinţei mele. Am descoperit astfel că posed în mine un prieten statornic, pe care îl pot
chema oricând... Mă lăsam în bătaia vântului şi ploaia se prelingea pe faţă, pe mâini,
lacrimi vărsate de cine ştie ce făptură cosmică. Un fior îmi străbătu corpul şi îmi păream
aşa de ciudat, mergând braţ la braţ cu... dialogurile din cuget, prin străzi pustii, reci,
întunecate.
Şi, privind în juru-mi, cum noaptea învăluie străzile, casele, oamenii — şi pe mine
însumi, privind mohorâta şi aspra boltă cerească (o cască de plumb peste trupul ostenit al
planetei), doream să înlătur meditările mele şi să fac loc unei rugi: unei ode, unei litanii,
unei implorări. Cugetul şi sentimentul se luară la trântă... (Drept să vă spun, cred că s-au
împăcat destul de bine în cele din urmă).
O! cerul, pământul! întindere nesfârşită sus, întindere nesfârşită jos. Nesfârşitul de
pretutindeni şi de totdeauna, nesfârşitul de fiece clipă şi la fiece pas, cum ne cutremuri, ne
înfiori, ne chinueşti inima! Numai noi suntem sfârşitul — mărginit, finit? Puncte
neînsemnate şi atât de zadarnice... „Zadarnice?" Nu! scump autor al basmelor şi satirelor!
Nimic nu e zadarnic dacă este, dacă există. Tot ce se află pe acest pământ, e necesar: e
pus cu un anumit scop; ce e zadarnic nu există, nu-i în stare să existe... Sunt o făptură, un
punctuleţ; nu am oare niciun rost aci? Cât un firicel de iarbă, poate! Sunt mulţumit. Nu
cer mai mult... Da, după moarte, corpul meu va fi poate firicel de iarbă. Dar şi el e tot
aşa de divin ca şi fiinţele — şi fiinţele sunt tot atât de divine ca şi tot ce există, ca şi
Dumnezeu însuşi....
Dar câtă vreme nu sunt un fir de iarbă, ci om, trebuie să mă manifestez ca

87
atare. După cum planta se dezvoltă şi, prin floare şi rod, ea se dăruieşte altor
făpturi, tot astfel, eu, ca om, cu cât mă voi dezvolta mai bine voi reuşi să dau mai
mult. Suntem un corp uriaş de oameni: omenirea! Dacă ne-am dezvolta cu toţii bine
şi normal (adică şi sufleteşte), ce frumoasă sărbătoare ar fi pe pământ! Plantele
trăiesc în pace: armonia naturii se vădeşte atât de frumos în lumea vegetală. Şi
animalele ajung la pacea cea mare; chiar cele sălbatice nu depăşesc instinctele, legile
lor fireşti. De ce nu se unesc oamenii? de ce nu-şi dau seama că bunăstarea rezultă
din solidaritate, din ajutor mutual? Au fost momente frumoase, când oamenii erau
mai blânzi, mai paşnici. Să evocăm secolul lui Pericle, al lui Octavian — şi oazele de
linişte din Orientul asiatic. Unii cred că vârsta de aur a omenirii a fost, cândva. Nu
se va ivi şi în viitor? Pentru aceasta, oamenii trebuie să se întregească pe ei înşişi.
Acesta e rostul dintâi al culturii.
Avea dreptate amicul meu, când a arătat necesitatea cultivării tineretului de
azi, atât de dezorientat, atât de sălbatic. Ei nu pot fi însă complect dezvoltaţi, până
ce nu vor fi pătrunşi de omenie, de umanitarism. Se pune acum întrebarea: acest
umanitarism poate fi inoculat în ei teoreticeşte sau în mod practic? Ca idee sau prin
prezentarea „materialului" prin care s-a realizat ideea? Înţeleg prin „material"
tocmai acea aplicare a năzuinţelor umanitariste; adică, tot ce e bun, frumos,
adevărat în tărâmurile ştiinţelor, literelor, filosofiei, artelor, sociologiei, moralei.
Iniţiaţi în aceste tărâmuri, ei ar deveni umanitarişti în mod indirect, fără să-şi dea
un asemenea titlu.
Uneori sunt inclinat a crede că, în locul iniţierii în atâtea tărâmuri, e
preferabil să se arate de la început în ce constă concepţia şi acţiunea umanitaristă.
Desigur, trebuie şi una şi alta: ele se complectează şi se verifică reciproc. Cum să se
înceapă însă? de la principii la aplicare sau prin practică să ajungem la principii?
Poate că, din imensul material al culturii, a cărei expunere cronologică am
preconizat-o adineaori amicului meu, este deajuns un rezumat care să evidenţieze
câteva din ideile umanitariste...
Astfel, ca o frunză bătută de vânt, gândurile mă purtau de la o întrebare la
alta. În cele din urmă, am întors şarja gândurilor mele împotriva egoismului meu,
împotriva exageratei preocupări de mine însumi, din ultimul timp. Mi-am admis cu
toate acestea o circumstanţă atenuantă: faptul că trebuie să fortific lumea mea
lăuntrică, pentru ca, devenind mai puternic şi mai luminat; să mă prezint mai
hotărît în faţa semenilor. Ca să înfrunţi mediul, trebuie să înfrunţi şi să domini întâi
haosul din tine însuţi...
Ca şi cum aş fi vrut să evadez din cercul implacabil al conştiinţei sau, ca să
găsesc un punct de sprijin, mi-am amintit că amicul meu făcuse o aluzie la concursul
ce l-aş putea da cercului său de tineri. Şi aci, problema mi se păru grea: sunt în
adevăr apt acum, ca să influenţez pe alţii? Spuneam doar amicului că un educator
trebuie să fie cât mai dezvoltat, în sensul unei mari libertăţi interioare, care se
câştigă după mult timp şi multă trudă. Eu n-am ajuns la această libertate.
Dimpotrivă, mă simt într-o perioadă de căutare şi chiar de scepticism. Un scepticism
activ, nu pasiv. Adică, nu îndoiala provocată de ipoteza zădărniciei tuturor părerilor
din lume, ci tocmai necurmata căutare spre o ţintă bine definită în viaţă.
Să ajut acum la luminarea acestor tineri? Trebuie să fiu sincer cu mine
însumi (sinceritatea am învăţat-o de la Jean-Christophe). Nu, încă nu pot... Pentru

88
că rugămintea amicului m-a impresionat totuşi, voiu căuta să discut cu el în vederea
alcătuirii unei biblioteci a cercului său... Da! (deşi surâsul Dv. de îndoială mă
tulbură). Cărţi bune, alese, pentru a dezvolta simţul critic în suflete credule sau
fanatice. Ce exemplu frumos ar fi pentru aceşti tineri, de pildă, biografia unui
Descartes! momentul când, rupând cu totul relaţiile cu universităţile şi cu profesorii
cari l-au ţinut în cercul rigid al scolasticei, el se retrage în linişte, mulţumit că a
făcut tabula rasa din toate doctrinele şi ideile impuse minţii sale — şi, răzvrătit,
singur cu el însuşi, discutând cu conştiinţa sa, acel care avea să devină „părintele
filosofiei moderne", a formulat un admirabil sistem de gândire care a influenţat pe
atâţia urmaşi ai lui... Sau, ca să revin la autori contemporani, operele lui Romain
Rolland din care tineretul va afla ce înseamnă şi cât preţ trebuie să pună omul pe
sinceritate: — recunoaşterea propriei tale greşeli, înainte de a te face atent
altcineva. Aceasta e singura condiţie pentru a ajunge la liberarea lăuntrică....
Iată la ce reflectam în lunga mea rătăcire prin străzi. Umbrele ce se
proiectau pe trotuar şi propria mea umbră diformă ce mă devansa ori mă urmărea,
stârneau uneori în mine un simţimânt de spaimă. Era un amestec de panică şi
teroare. Şi deodată am rămas ţintuit pe loc, lângă un felinar... Da, undeva, într-un
colţ din Extremul-Orient, popoare se încaieră. Şi altele, la Apus, peste Atlantic. Sute
şi mii de oameni în uniforme, se măcelăresc. Din nou s-a ridicat steagul vrăjmăşiei.
Iarăşi răsună urletele fiarei omeneşti pe acest pământ ce-a sorbit atâta sânge, de
atâtea milenii... Mâine, poimâine, incendiul izbucnit din marginea însângerată a
lumii se va întinde peste tot. Atunci, întreg pământul se va cutremura... Pământul se
cutremură: o simt aceasta până şi acei cari nu vor să vadă. Uriaşele valuri ale urii
războinice se înalţă, înaintează năpraznice peste muşuroaiele omeneşti...
Noi, acei câţiva, cari credem în puterea sufletului din noi, în primatul
spiritului, suntem jos de tot, într-o îngustă vale, nevăzuţi, printre munţii înflăcăraţi.
Ah! „puternicii!" Stăpânitorii noroadelor nu ştiu oare că pământul nu stă în
repaos? că, precum se produc uneori ridicări grozave ale scoarţei pământeşti, se pot
produce şi scoborâri... Puterea lor fizică, sporită prin „înarmări ştiinţifice",
valorează şi durează mai puţin decât minuscula flacără a unui chibrit frecat de
fosfor... Da! domnilor diplomaţi, domnilor Mussolini şi Hitler (şi plăpândul tânăr
ce-mi vorbea, avu gest şi privire de vizionar), suflarea voastră încordată pentru
aţâţarea focului vă va rupe plămânii, furia voastră tiranică vă va fi cu siguranţă
fatală... Bănuiţi voi oare că, în afară de hidoasele voastre artificii, există în om, în
omenire, realităţi fireşti, durabile, eterne ca şi natura însăşi? Nu cunoaşteţi focul
sacru al culturii, râvna de desăvârşire a sufletului, adăpat la izvoarele înţelepciunii?
ignoraţi voi soarele cald al iubirii care va dăinui mereu, cu toate eforturile voastre
îndârjite de a stinge lumina conştiinţii, de a înlănţui sufletul liber?
„Soarele acesta al rebelilor apune. E rândul nostru, al oamenilor de ordine!"
Aşa spun sclavii şi adulatorii tiranilor. Vom vedea a doua zi, dimineaţa, de partea
cui e adevărul şi dreptatea. Poate că în zorile zilei vom plânge: lacrimi pentru mii şi
milioane de sacrificaţi ai urii războinice. Cadavrele celor căzuţi în noaptea barbariei
vor zace pe întinsul pământului... Dar lumina Iubirii va spori, mai strălucitoare, mai
măreaţă, asupra lumii. În dimineaţa marei zile de izbăvire, în faţa călăilor şi a
victimelor, sub soarele radios, scaunul sfânt al Păcii va fi adus. Şi de pe acest scaun,
Judecătorul va rosti sentinţa, aşa cum ştie el să judece. Va dicta sentinţa împotriva

89
tuturor călăilor, cari au însângerat trupul şi au chinuit sufletul omenesc...

...Şi Isac, firavul fecior de rabin, se ridică. L-am lăsat să plece sprinten,
uşurat de povara lui lăuntrică. N-am vrut să tulbur, nici măcar cu o mulţumire,
marea linişte ce s-a lăsat într-însul. O linişte plină însă de germenii altor furtuni
sufleteşti, ale altor crize de conştiinţă. Şi singurătatea mea vibra de darurile
tinereţii: daruri pe care le reprimesc. Căci de-atâtea ori credeam că vorbesc în
deşert. Şi iată, în această bibliotecă, câte unul din tinerii cari freamătă în Capitală
îmi aduce ecourile credinţei mele — şi acea privire în care regăsesc scânteia
speranţelor mele, cari au început să fie vechi şi sunt totuşi de azi şi de totdeauna.

STRĂMOŞUL MEU „DAVID GUGUMANUL"

Orice poveste începe cu un fapt;

orice fantomă a fost odată om.

Vi s-a întâmplat vreodată ca, trecând printr-un ţinut necunoscut — printr-o pădure
sau printr-un oraş — să vi se pară totuşi cunoscut? Din adâncimi, ceva tresare şi
râvneşte spre lumina recunoaşterii. Între suflet şi aparenţe se ţese pânza magică a
comuniunii. Legături ignorate se ivesc, ca vietăţile submarine atinse de razele
soarelui. Din tainiţele subconştientului, urcă spre lumina amintirii momente demult
trăite, privelişti culese cândva, în neştire, fapte săvârşite sub îndemnuri cari abia
acum sunt înţelese, şi cuvinte cari au abia acum rezonanţa plină, revelatoare.
Aceasta mi s-a întâmplat când am cetit cele patru bucăţi — nuvele?
povestiri? poeme? — cuprinse sub titlul mistic: Spovedania unui candelabru ale lui
A. L. Zissu. Am copilărit în acelaşi oraş de munte, fără să ne cunoaştem decât târziu
în freamătul Capitalei. Am contemplat însă aceleaşi depărtări albăstrii, vaporoase,
cu profilurile vag suprapuse ale Ceahlăului. În lunca Bistriţei, acoperită azi de
vastul terasament al gării noi, am hoinărit pe poteci deosebite, în orele prelungi ale
verii, în căutarea umbrei de vis şi a căpătâiului de iarbă — pentru meditare precoce,
cu privirile atrase de valurile albe şi iuţi ale râului... Cernegura se înălţa spre cer, cu
pieptul ei stufos: pădure cu picioarele stâncoase înfipte în albia răcoritoare... Am
cunoscut desigur aceiaşi oameni, fără să pricep tâlcul vieţii lor: — bunicul meu,
Samuel, dacă avea grijă să controleze învăţătura mea biblică, nu mă credea încă
demn de povestiri înţelepte. Astăzi, aş fi putut scrie şi eu aceleaşi povestiri pe cari A.
L. Zissu le-a ascultat, probabil, în casa părintească.
Spovedania unui candelabru îmi susură ca o amintire personală. Autorul a
dat „povestirilor" sale armătura culturii proprii, stilul abrupt, rareori mlădios ca
povestea bătrânească. Fraza sa e făurită cu trudă şi are uneori strălucirea voalată a
metalului vechi; alteori e incandescentă, căci a păstrat pasiunea mistică a lui Daniel
Alămarul care a vrut să dăruiască Domnului candelabrul izbăvirii sale... Când
plecam de la liceu,, mă abăteam şi eu câteodată prin uliţa din poalele Cozlei, spre
sinagoga de mai multe ori centenară, pe jumătate îngropată, scundă ca un bordei
din basme — dar sala de rugăciune părea sporită de miragiile credinţii. Nu cu-
noşteam „legenda" ei. Şi o citesc în Spovedania unui candelabru, ca şi cum mi-aş
aminti-o, căci imaginile păstrate în mine se contopesc, spontan şi vibrant, cu po-

90
vestea tragică a lui Daniel Alămarul. Lângă străvechea sinagogă din poalele Cozlei,
am poposit pentru cea din urma oară, în 1911, odată cu cortegiul, unit într-o jale
mută, care ducea pe bunicul meu spre locaşul de veci...

Dar, să cobor mai adânc, spre culisele însorite ale copilăriei. Ca şi A. L.

Zissu, „am evadat din uliţa strâmbă ca o râmă şi am alergat într-un suflet spre
Prund".... Amintirile cari încheie volumul („Copilărie"), sunt atât de veridice, încât
mi le însuşesc rând cu rând, pagină cu pagină, adăogând pe cele ignorate. Locuinţa
bunicului meu era la doi paşi de „Prund". Dacă poarta din dosul grădiniţii era
încuiată, nu ezitam să mă caţăr pe gardul înalt de trei metri şi s-o iau la fugă prin
uliţa noroioasă, mărginită la dreapta numai de uluci, pline ca nişte ziduri. La
stânga, erau grajdurile comunale. Coteam uliţa, acolo unde s-a construit mai târziu
uzina electrică — şi Petricica se arăta întreagă, gigantică movilă de piatră, urcând
din albia aproape secată a Cuejdului. „Podul însă nu mai este"... Dar podeţele se re-
făceau după fiecare puhoi! Firul de apă, care abia trece peste glezne, creştea,
primăvara sau toamna, ca un balaur furios: „Apele Cuejdului, umflate de mânia
neînţeleasă a monştrilor cenuşii". De câte ori n-au trecut peste digul înalt şi,
inundând sute de curţi, intrau prin odăile din dos ca să iasă prin prăvăliile din faţă,
în Strada Mare!... Lăsam cetele de băieţi, cari jucau rişca pe Prund, aproape de baia
cu aburi sau lângă casa Domnului, pângărită de „abatorul de păsări". Eu urcam pe
Petricica, în căutarea florilor mărunte şi a lichenilor pentru ierbar. Dar pe Srulek
Melamed îl recunosc abia acum în „Copilăria" lui Zissu: „Cu o barbă lungă, muiată
în cenuşă, cu craniul înfipt pe o nuia micuţă şi plăpândă şi, îndărătul privirilor
aprinse, un uriaş manual de gramatică ebraică de Benzev. Srulek era filologul târgului
şi avea trei pasiuni: gramatica, tabacul şi castraveţii muraţi". Îl recunosc pe bătrânul
dascăl; recunosc şi vechiul cimitir părăsit, cu lespezi verticale, înfipte în coasta
Petricicăi. Odată, făcând un pas greşit, m-am pomenit lunecând din vârful dealului,
într-o râpă cu pietre mărunte; pietrele se rostogoleau sub mine, tărându-mă ca pe
un cărucior nărăvaş cu mii de roţi colţuroase. Nu era glumă: la mijloc, în locul
numit „la zimţuri", Petricica e prăpăstioasă. Abia m-am putut prinde de o rădăcină
de merişor, la câţiva paşi de coasta dreaptă ca un perete; altfel, m-aş fi prăvălit spre
cimitirul părăsit, de jos...

Încep să suprapun amintirilor lui A. L. Zissu propriile mele amintiri şi vreau

să le înfrânez. Ele sunt însă năvalnice, ca valurile spumegânde ale Bistriţei. Acei cari
dispreţuesc „ficţiunile literare" au, probabil, un trecut prea sărac ca să se poată
recunoaşte în ele.
De ce am adăugat la titlul „David, gugumanul", a treia din povestirile lui
Zissu, aceste două cuvinte de comuniune: Strămoşul meu, David gugumanul?
Spovedania acestui iluminat, pripăşit la tăbăcăria lui Simon Koltai din Becazul
unguresc, „nu se ştie de unde şi când", şi pe care „târgul îl privea ca pe o stranie
făptură fără naştere şi moarte", a răsunat în mine cu glasuri părinteşti. Ceva
tresărea în mine, în timp ce stăteam aplecat asupra acestor pagini. Geologul care
vrea să descopere zăcăminte de minereuri urmăreşte acul magnetic care tremură şi
se roteşte în cutia lui gradată. Aşa îmi zvâcnea sufletul la cuvintele lui David,
îngemănate cu ale Rabinului, acolo, pe piscul sălbatic, în amurgul tragic al lumii.
Acest umil muncitor tăbăcar, îmbrăcat cu „un cojoc pietrificat de atâta sare şi sânge

91
îmbibate de decenii, o căciulă tătărească, roasă ca o chelie şi un brâu de aba", avea
sufletul mesianic, atras spre splendoarea implacabilă a divinităţii. „Guguman",
pentru că se chinuia în una din cele mai imunde munci, nevoind să primească alt
salariu decât al stăpânului — şi locuind într-un bordeiu din curtea tăbăcăriei, într-o
singurătate plină de taine. David a atras însă atenţia Rabinului „cu masca lui de
androgin şi cu cojocul lucios" Acesta şi-a amintit că l-a mai întâlnit o dată, când a
pornit într-o căruţă, din Bicazul moldovenesc, să treacă munţii. Şi figura lui s-a
contopit cu chipul legendar al „vestitului crai al hasidismului, Baal Şem", care a
poposit cândva în „Valea Jidanului", „pe lângă vijelia albă a Bistriţei şi freamătul
cenuşiu al codrilor îmbălsămaţi de reşină"...

Cunosc această albă vijelie a Bistriţei. De câteva ori, bunicul m-a luat cu
dânsul, în trăsura ce-l ducea pe drumul paralel cu al apei, în sus, spre Tarcău, spre
Bicaz — la schelele de plute unde era aşteptat de plutaşi gata să pornească peste
Toance, prin Piatra, spre Galaţi... Nu mi-a vorbit despre David; mi-a arătat însă
odată, după ce am trecut vechea graniţă, „Valea Jidanului" şi o pădure stâncoasă.
Degetul lui tremura şi, acum îmi amintesc bine, el mi-a spus:
— Acolo rătăcea odată un evreu, îmbrăcat cu cojoc, ca şi ciobanii. Cânta din
fluier, păzind câteva capre. Se închina acolo, sus. Fugea de lume. Era privit ca
păgân, pentru că îl căuta pe Dumnezeu prin pădure, în loc să se roage la „şil".
Ducea cu el o carte: Psalmii...
Astăzi, când ştiu ce este hasidismul — panteism grefat în trunchiul milenar
al Bibliei, misticism luminos zbucnit deasupra ghetoului secular, — văd în David
gugumanul un hasid în cojoc, un poet care îşi cânta în singurătăţi imense rugile lui
de predestinat. El e în adevăr „omul-sentiment, în sufletul căruia Domnul îşi găsise
vatră încălzită", în luptă cu „omul-cuget, îngheţat sloi", adică raţionalistul talmudic
„în căutarea unui Dumnezeu care să-l încălzească cu maculatură".
David al lui Zissu e din rasa lui Baal Şem. Ni se pare firesc ca el să se afle la
spatele Rabinului, pe „stânca ermitului", unde acesta îşi cărase cărţile ca să le dea
foc, pentru că înţelepciunea cuprinsă în ele s-a dovedit zadarnică şi mincinoasă.
„Dacă aceste cărţi trădătoare au mai păstrat o scânteie dumnezeiască, s-o dovedească
în pofida focului mistuitor". Şi David rosteşte atunci, pios, plângător, la spatele
Rabinului: „Amin!"
...Când potopul roşu al războiului şi-a prăvălit valurile şi în ţinutul unde
păstorea Rabinul, acesta a fost zguduit în vechea lui credinţă. Trăind între cărţi, el
şi-a dat în cele din urmă seama că înţelepciunea cuprinsă în ele n-a stăvilit ura şi
minciuna: „Nădăjduiam în cărturari, aşteptam strigătul lor către victimele
înnebunite de clocotul sângelui, că războiul nu-i o nenorocire fatală, fundamentală, ci
una meschină, provocată de oameni..., o pacoste care, ca orice nenorocire ignobilă,
poartă într-însa ecoul strigătului răzvrătit de nedreptate, de absurd, de hidoşenie".
Oamenii n-au ştiut să aleagă grâul de neghină. Rătăcirea a cuprins până şi pe cei
aleşi. Au greşit cărturarii. Dar unde sunt cei treizeci şi şase înţelepţi ai
hasidimilor?... „Cei treizeci şi şase de stâlpi ai pământului! Al căror suflet nu l-a
îngheţat cartea, a căror blândeţe n-a secat-o înţelepciunea!'' Rabinul nu-i vede. În
cuvinte de foc el condamnă războiul, „ale cărui tunuri răscolesc glia neagră şi o
fecundează cu carne fierbinte de om". Dacă Dumnezeu e pretutindeni, precum spun
hasidimii, el se află atunci şi în flăcările care mistuie căminuri şi lazarete, şi în

92
„cugetul călăilor strategi", şi în „sufletul femeilor care au împins bărbaţii şi feciorii în
foc"...
Iată de ce Rabinul a cărat în saci, în toiul nopţii, cărţile lui („maculatură
trădătoare şi venală") şi le-a aprins pe culmea stâncoasă, departe de enoriaşii lui
ignoranţi. Numai David Gugumanul a putut asculta revolta lui semeaţă şi lucidă
împotriva falşului Dumnezeu. Căci, „de ani de zile — mărturiseşte David — urc
coasta pentru a întâmpina zorile pe piscul pleşuv de colo" ... Î n timp ce, în sinagogă,
răsună glasuri de robi, „în această nemărginire, numai glasul meu păcătos urcă, cu
zvonul dimineţii, spre tronul ceresc. Şi pe când eu mă rog, ciobanul se roagă şi el din
fluier, şi plânsul fluierului îmi tălmăceşte tâlcul adânc al Şacharitului, aşa cum nu l-
am pătruns niciodată jos"... Când a zărit coloana de fum, desprinsă din cărţile
aprinse, David şi-a amintit de tufişul arzător în care Dumnezeu se arătase lui Moise.
Şi a venit aci. Rabinul îl ascultă cu indulgenţă: „Cine ştie, spune el, dacă şi în această
flacără, nu se va arăta Dumnezeu!"

Şi David îşi povesteşte viaţa. Fiu al unui maistru tăbăcar. Orfan de mamă.
Copil al tuturora şi al nimănuia. Rătăceşte, după moartea subită a tatălui, până ce
rămâne la tăbăcăria lui Koltai, slugă umilă, muncind cu dărnicie şi patimă", ca şi
tatăl său. N-avea altă desfătare decât după-amiezile de Sâmbătă, cetind şi co-
mentând, cu tineretul târgului, Thora şi sentinţele bătrâneşti. A trăit ascultând de
această poruncă: „iubeşte munca şi dispreţuieşte măririle". Dar avea o rană as-
cunsă, care îl durea mereu. De ce: „Nici tăbăcarul nu poate deveni mare preot?"
Această sentinţă, auzită într-o Sâmbătă, la sinagogă, dezminţea înţelepciunea celor
„buni şi sfinţi".
De atunci, o altă muncă stăruia în gugumanul dispreţuit. O muncă lăuntrică,
a spiritului care vrea să răzbească materia — şi să lumineze figura cenuşie a
umilului tăbăcar. Pe resturi de piei tăbăcite, în nopţi de veghe, posedat de harul
Domnului, David a scris nenumărate Mezuzot, rugăciuni izvorâte din jarul inimii,
profesiuni de credinţă către Acel care îndrumează toate vieţile şi toate lumile în
armonia supremă... Mâna bătătorită a tăbăcarului s-a arătat vrednică să poarte
pana de gâscă peste pergamentele Credinţii şi Iubirii. Şi astfel, când a venit
primejdia cea mare, când „Satana, atrasă de Mezuzot caduce, se furişase în târg" şi
„atâtea făpturi nevinovate erau gata să-i cadă Necuratului în ghiare", David şi-a dat
seama că truda lui nu era zadarnică. Dumnezeu i-a primit ofranda. În noaptea
marei primejdii, David a pus în locul Mezuzotelor vechi, pe cele noi, scrise de
dânsul: „Când se crăpă de zi, toate uşile din târg aveau iar pavăza sacră. Satana n-a
isbutit să treacă nici un prag"... Evident, la sinagogă, s-a lămurit minunea; ea era
atribuită profetului Eliah. Însă David, în umilinţa lui, nu putea primi să fie luat
drept Profetul profeţilor, chiar sub masca lui Eliah, prea-sfântul care a urcat în
ceruri la dreapta Domnului. Ce păcat cumplit, să lase să dureze această credinţă!
Din cauza lui a izbucnit măcelul! El, un rob păcătos, cere mereu Domnului iertare.
Vine zilnic aci, pe piscul pleşuv, să-şi implore pedeapsa şi izbăvirea...
Dar Rabinul îi curmă spovedania: „Nu păcatul tău, spune el lui David, a
dezlănţuit măcelul... Tu vei stinge focul, cum s-a stins această cenuşă, pentru că n-a
fost sacră. Tu şi fraţii tăi, cei treizeci şi cinci. Tu al treizeci şi şaselea, mă vei călăuzi
pe mine"...
David nu înţelege profeţia mereu actuală a Rabinului, care e convins că

93
pământul îşi va „recăpăta echilibrul". Nu înţelege, pentru că: „Nu poate înţelege
acel ce este"... Şi Rabinul devine tovarăşul lui David gugumanul... „De-a lungul
şarpelui de argint al Bistriţei, două umbre uriaşe porneau să ducă omenirii în agonie
vestea mesianică"...
Această veste mesianică, am mai ascultat-o în cuvinte diferite, în limbi
moderne — şi am văzut-o sub figuri contimporane. Un solitar genial a rostit-o în
toiul războiului european, în 1915, de pe înălţimile de la Villeneuve. Un savant a
strigat-o din închisoarea din Graudentz. Altcineva repetă calvarul lui Isus, în faţa
milioanelor de indieni. Glasuri din Asia, din America, din Europa... Glasuri cari se
unesc în marea speranţă a izbăvirii omeneşti, deasupra frontierelor dintre naţiuni,
deasupra urilor dintre inimi. De câte ori n-am simţit-o, această veste mesianică,
vibrând în mine ca într-o cupă prea plină! Şi când am cutezat s-o fixez pe hârtie ori
s-o rostesc înaintea unor oameni pe cari nu-i priveam în faţă, mi se părea că ascult
de altcineva. Mi se părea că, trecută prin filtrul culturii moderne, precizată în
cristalul unor „legi biologice" (cari sunt însă şi legi spirituale), vestea mesianică
făcea din mine sclavul ei nevrednic, care n-a lepădat încă uniforma orăşenească,
pentru a se închina undeva, pe un pisc stâncos, sub slava neiertătoare a Domnului.
În adevăr, abia când am cetit David gugumanul, am înţeles unele
presentimente. Parcă s-au deschis câteva porţi în trecut, cari lăsau să se vadă, dintr-
o încăpere în alta, transformările unui suflet, evoluţiile unei idei. A. L. Zissu a însoţit
povestea lui David cu alte poveşti, cari au rădăcinile în pământ şi frunzele spre cer.
Pe Rabinul din Bécaz, nici nu-l numeşte. Poate că şi numele lui David să fie
plăsmuit. Legendarul Baal Şem apare în povestirea sa ca un element indispensabil.
Fără el nici Rabinul n-ar fi observat pe David, nici acesta n-ar fi fost atras de
urmele vechilor paşi din „Valea Jidanului". Zissu a construit povestea cu
înţelegerea gânditorului care vede rostul legendei. I-a dat un început şi un sfârşit,
cari se contopesc ca un ciclu într-un cadru sălbatic, cu ape răzvrătite şi nori
trăsnitori. Omul cu cojoc se vădeşte însă eroic în umilinţa lui, aureolat de marele
predecesor şi primind tovărăşia unui înţelept: Rabinul care şi-a ars cărţile
mincinoase...
Pe acest David îl urmăresc în seri de reculegere. Şi convingerea se adânceşte
în mine ca bradul în stâncă: sunt din neamul acestui „guguman", care avea ascunsă
sub blana lui sărată, de tăbăcar, o inimă încinsă de privirile divine. Nu cunosc
tremurul extatic al cucerniciei sale — dar cred, ca şi el, în râvna de autodesăvârşire.
N-am fluierul său de rătăcitor prin păduri străvechi, dar îmi făuresc adesea melodii
solitare în oceanul omenesc al Capitalelor. Şi, în locul psalmilor, am câteva cărţi de
biologie şi de filosofie. În loc de Mezuzot pe piei tăbăcite, scriu pe hârtie ordinară de
tipar, rugăciuni lucide şi chemări de luptă, risipite apoi printre fraţi necunoscuţi, în
acest veac al Maşinii şi al Revoluţiei...

În vara anului 1927, într-o oră de răgaz, inginerul Itio Siegler, care a păstrat
în biblioteca sa, printre tratate de algebră şi mecanică, mai multe cărţi evreieşti ale
tatălui său, mi-a vorbit despre dânsul, despre bunicul meu. L-am cunoscut şi pe
tatăl bunicei mele; prea puţin însă: mi-a rămas imaginea vagă şi impozantă a unui
patriarh, care a plecat să închidă ochii în Ţara-Sfântă. Când l-am întrebat pe
inginer despre „al treilea bunic", adică despre bunicul bunicului meu, mi-a spus:
– Era un om ciudat. Nu prea se vorbea despre el în familie. Abia dacă se

94
dădea a înţelege că era cam aşa (şi inginerul bătu din degete pe la tâmple)... Şi-a
lăsat familia şi hoinărea prin munţi, pe la Vaduri, Tarcău, Bicaz... Umbla îmbrăcat
cu un suman. Vorbea cu plutaşii. Cânta din fluier. Era un fel de vizionar, care fugea
de ai săi, dar se simţea bine în sălbătăcia naturii...
Aceste cuvinte ale inginerului mi-au reamintit, cu o ciudată intensitate, ca o
prezenţă tot mai apropiată, povestea lui „David gugumanul". Încă o dată,
întâmplarea a întărit un presentiment; un fel de instinct ancestral m-a îndemnat să
întreb pe inginer:
— Cum îl chema?
După un moment de gândire, inginerul, căutând prin bibliotecă, a scos un
volum mare ca un registru, un „foliant", legat în piele:
– Cartea aceasta era a tatălui meu. Am adus-o din Piatra, după moartea lui,
cu alte câteva.
Erau Psalmii, în ebraică, încadraţi de comentarii mărunte. Data tiparului:
1834. Pe coperta interioară, deasupra titlului, e scris de mână, cu cerneală
îngălbenită de timp, numele aceluia care a posedat cel dintâi această carte în
familie: David Solomon.
– Acest David Solomon este al treilea străbun al meu, al patrulea al tău, îmi
spuse inginerul. După el, i s-a dat numele tatălui tău. El e în fruntea genealogiei,
scrisă de bunicul pe tartajul unui Midraş...
Şi inginerul scoase din bibliotecă acest tratat al lui Maimonide. Pe coperta
din dreapta sunt însemnate naşterile din familie; pe acea din stânga, morţii. David
Solomon a fost îngropat în cimitirul vechi, din poalele Petricicăi...
– Oare nu este acesta chiar „David gugumanul?"
Inginerul mă privi cu surprindere. Era vădit că nu cunoştea de loc povestea
lui Zissu. I-am rezumat-o, febril, cu acea emoţiune care face ca inima să bată în
ritmul veşniciei, când generaţiile ignorate încep să se recunoască.
– În adevăr, răspunse inginerul după câteva momente de reculegere, se
vorbea la Piatra despre un astfel de om. Odată, pe când eram băiat de liceu, tatăl
meu mi-a arătat cartea aceasta: Psalmii. Mi-a spus că o purta un străbun al nostru,
David Solomon, care umbla prin păduri, îmbrăcat ca un cioban, cu cojoc şi opinci...
Abia atunci am înţeles de ce degetul bunicului meu tremura când mi-a arătat
„Valea Jidanului", demult, prin 1908 sau 1909, când m-a luat cu el în trăsură, prin
valea Bistriţei, spre Bicazul unguresc.

A. L. Zissu ar putea zâmbi la aceste amănunte genealogice. Autorul

Spovedaniei unui candelabru nu s-a gândit, desigur, să redea „poveştile" aşa cum le-
a ascultat cândva, în copilăria lui — ci aşa cum le-a retrăit în maturitatea lui de
literat. Unind ideea cu imaginea într-o creaţiune de artă, el ne-a dăruit totodată o
discretă profesiune de credinţă. Căci figuri ca ale lui Daniel alămarul, Mathias,
Srulek Melamed, Berl chiorul sau David gugumanul, nu pot fi evocate decât de un
spirit înrudit cu ele. E meritul lui Zissu că le-a ridicat din pulberea anilor în lumina
inalterabilă a legendei şi a artei.
Eu însă, am descoperit în această operă o figură care mi-a lămurit propriul
meu destin, în misterioasa şi neînfrânata succesiune a generaţiilor. Iată de ce am dat
acestor pagini titlul, umil ca orice spovedanie, şi pe care îl simt veridic ca un blazon:
„Strămoşul meu, David gugumanul".

95
96
MĂRTURII DE IERI ŞI DE AZI (1962)

- FOI REGĂSITE -

97
UN HIDALGO AL SPIRITULUI

de Adrian Ranta

De la o vreme, pentru evreul din depărtări, sufleteşte nedizolvat în masa străină ce-l
înconjoară, întâlnirea cu Israelul a depăşit faza aproximativ sentimentală. Ea începe să
devină o necesitate organică, cu deosebire pentru cel care frământă material imaterial
cum e spiritul. Cu cât va trece timpul va simţi din ce în ce mai puternică, imperioasă,
chemarea acestui pământ, cu tot ce reprezintă el în cartea de aur a lumii, cu toate
virtualităţile unor pagini noi.
În ceasuri de îndoială, de apăsare sau dezorientare, copleşit sau îndurerat, va găsi
aici limpezire şi îmbărbătare.
Primul popas israelian al lui Eugen Relgis coincide cu împlinirea unei jumătăţi de
veac de când, adolescent, şi-a făcut debutul literar la o revistă ieşeană, care se intitula
cam pretenţios: „Absolutio". Se întâlniseră acolo un mănunchi de tineri îndârjiţi superb,
care încercau să-şi transforme condeiele în târnăcoape ca să izbească în idolii ce li se
păreau falşi, iconoclaşti cu daruri şi destine atât de diferite.
Dintre prieteni, Geri Spina, heruv cu sprâncene stufoase, mascând anevoie
limpezimea unor ochi plini de căldură fraternă, a avut ursita cea mai tragică. A înfruntat,
cu puteri nebănuite într-un trup atât de firav, talazurile negre ale intoleranţei, ale
dezamăgirilor, care, până la urmă l-au răpus, cu dârzenie rămas fidel sieşi, idealurilor
tinereţii sale, întinate şi trădate de alţii.
Darurile lui Eugen Relgis l-au detaşat repede de ceilalţi, distanţându-i. El n-a avut
nevoie să bâjbâie în întunericul incertitudinilor, dezorientat la răspântii. La o vârstă cand
mulţi scriitori continuă să fie promisiuni, Eugen Relgis, stăpân pe mijloacele de expresie
şi fixat asupra ţelurilor, a ridicat, primul în România, un steag în ale cărui falduri erau
încrustate stelele cu irizări diamantine ce alcătuiesc alveolele cuvântului Umanitarism. S-
a avântat cu el în vâltoarea anilor tumultoşi de după întâiul război mondial – şi-l ţine şi
azi, sus, poate ultimul dintr-o splendidă generaţie. Numele tânărului evreu ivit dinamic de
pe molcomele dealuri moldovene avea curând să fie pomenit în tovărăşia glorioasă a
marilor pacifişti şi umanitarişti.
Din anii aceia, azi îndepărtaţi, tot ce a scris, tot ce a întreprins Eugen Relgis a fost
sub călăuzirea stelei polare a spiritului universalist.
Mă întreb uneori: când a putut scrie Relgis cât a scris? O viaţă de om nu-i de
ajuns. Nici două! Şi după 50 ani de muncă necurmată cu condeiul, e tot tânăr şi harnic.
Nici popasul de aici nu-i odihnă. E informare, confruntare, meditare, elaborare.
Dacă ar fi să parcurgi cu privirea numai titlurile de lucrări, rânduite unele după
altele, încă ţi-ar obosi ochii. Nu este gen literar – cu excepţia teatrului, îmi pare – care să
nu-l fi atras. A scris poeme şi proză. Critică şi eseuri. Manifeste şi articole. A ţinut
prelegeri şi conferinţe. A purtat – mai poartă încă – o corespondenţă vastă, în care se află
documente preţioase pentru cunoaşterea unor ilustre personalităţi din lumea intelectuală a
ultimilor decenii.
De jumătate veac, Relgis slujeşte spiritul. E cu devoţiune în serviciul lui. Pentru
nobila lui cauză luptă cu inteligenţă, cu tenacitate, cu dăruire de sine, încrezător în
superioritatea lui supremă, în victoria lui luminoasă.

98
 Şi, totuşi, luptătorul acesta intransigent întâlnit în împrejurările inevitabile ale
cotidianului, e sfios şi reticent. Are umbletul din pâslă, nesigur. Gesturile sunt stângace,
abia schiţate. Degajă o impresie de izolare, de stinghereală, de coborâre bruscă din
înălţimi. În astfel de împrejurări, prezenţa inefabilă a lui Eugen Relgis aminteşte, uneori
dureros de actual, „Albatrosul" lui Baudelaire, cu simbolul lui adânc.
Dar e Eugen Relgis! Luptătorul şi cărturarul, care zâmbind, poartă pe umerii lui
puţin aduşi un perete de bibliotecă, a lui, scrisă în întregime de mâna lui. Sprinteneala lui
intelectuală ca şi viziunea unei alte lumi, bună, dreaptă şi radioasă, le citeşti limpede,
înfrăţite, în ochii lui adânci şi negri adăpostiţi de boltirea unei frunţi superbe. Iar
indulgenţa lui uşor ironică, pentru graba, micimile şi egoismele noastre, o identifici în
mişcările abia perceptibile din jurul buzelor de o frăgezime de copil.
Peste ani – şi nu târzii! – mulţi dintre noi, care nu cuprindem încă îndeajuns
nobleţea mesajului său, splendidul exemplu al luptătorului fără prihană în slujba
spiritului, vor spune cu suficienţă:
– Şi eu l-am cunoscut pe Eugen Relgis!

99
Confesiunea unui scriitor1

A spune că sunt adânc mişcat de această manifestare publică în casa imigranţilor, mai
bine zis, a repatriaţilor evrei-români din Israel şi patronată de un comitet alcătuit din
câţiva reprezentanţi ai lor şi de vechi prieteni ai mei; a spune cât m-au mişcat cuvintele
cordiale, de simpatie şi apreciere, rostite cu acest prilej pentru opera mea de scriitor,
pentru activitatea mea culturală şi umanistă, ar însemna că încerc să salvez cu o formulă
convenţională dificultatea unui răspuns deopotrivă de cordial.
Mărturisesc făţiş: nu sunt obişnuit cu acest fel de manifestări, oricât de spontane şi
înălţătoare ar fi. Ele depăşesc modesta mea persoană. Dimpotrivă, eu am adus totdeauna
omagiile mele de respect, de afecţiune şi devotament faţă de acei care au fost şi sunt
maeştrii mei, călăuzitorii sau tovarăşii mei pe calea spinoasă a creaţiei literare şi a
idealurilor comune de pace, dreptate şi libertate. Cum aş putea accepta la rândul meu
asemenea omagii, când eu mă simt îndatorat pentru tot ce am primit din momentul când
am debarcat pe acest pământ, atât de râvnit timp de aproape 15 ani în refugiul meu sud-
american, pe pământul din nou înflorit şi roditor al poporului lui Israel? Datoria ce o simt,
în seara aceasta, e sporită de generoasa voastră împărtăşire.
Alţii ar fi mai indicaţi să arate ce a însemnat refugiul meu în America de Sud,
într-o ţară atât de ospitalieră, deschisă energiilor productive şi valorilor culturale, ca
Uruguay. Ceea ce trebuie să recunosc eu însumi e sentimentul de libertate deplină ce l-am
resimţit acolo şi care a înnoit şi impulsat puterile mele de muncă. Numai cine a trăit timp
de un deceniu, în ţara natală, cu căluşul la gură şi expus neîncetat agresiunilor politice şi
rasiale, poate descoperi valoarea supremă, vitală, a libertăţii. Am spus-o într-un capitol
din cartea publicată de Universitatea din Montevideo: „Perspective culturale în Sud-
America", ce înseamnă, pentru un scriitor şi profesor refugiat acolo, acest sentiment de
libertate, această fraternitate umanistă ce se manifestă nu numai în păturile subţiri ale
fiecărui popor, prin influenţa câtorva personalităţi ştiinţifice, literare şi artistice. Am găsit
această solidaritate umană până şi în poezia autohtonă, ale cărei rădăcini se află în folclor,
oricare ar fi numele ei american: gauchescă, creolă sau nativistă. Pentru a da numai un
exemplu, iată două versuri ale unui poet uruguayian, Fernan Silva Valdes:

Pe străini primeşte-i cu braţele deschise

Şi înfrăţeşte-i cu o strânsă îmbrăţişare...

Şi adaogă:

Să pui în scobitura vechei ghitare

Sămânţă de cântece noi,
Germeni de libertate...

Acest sentiment înnăscut de libertate, îl simte europeanul sosit pe meleagurile americane

dintr-o ţară unde domneşte "dirigismul" integral: politic, social, economic, educativ,
artistic, literar. Cu toate grelele condiţii ale existenţei cotidiene, europeanul care nu
vine ,,să facă America" (hacerse la America), ci pentru a salva propria sa raţiune de a trăi:
1
Cuvântare rostită la recepţia oferită de „Beit Olei România", Tel Aviv, 21 Martie 1962.

100
pentru a munci, pentru a se realiza şi depăşi pe sine însuşi, simte „germenii de cântece
noi" – cum spune poetul – germenii de libertate şi ascultă cu atenţie vocile ce răsună de
jos, din ghitara cântăreţilor populari, dar şi glasurile celor de sus, mesagiile elocvente ale
gândirii şi artei.

Îngăduiţi-mi acum o paranteză, un pro domo în mărturia mea. Nu pot accepta

această manifestare publică într-un mod exclusiv personal, ca scriitor, ca slujitor al
culturii. Pentru că nu sunt singur. Suntem doi, uniţi prin aceleaşi osteneli şi speranţe, prin
aceeaşi muncă zilnică şi aceeaşi luptă pentru o lume mai bună. Cred că aţi şi înţeles că
vorbesc de tovarăşa mea de viaţă.
De câte ori luam parte la o reuniune asemănătoare în cinstea unui scriitor, a unui
artist, a unei personalităţi culturale, ştiinţifice sau din alt domeniu de activitate socială,
mă întrebam: unde e tovarăşa lui? Ce rol împlineşte ea în viaţa lui, în opera lui? Rareori o
vedeam şi pe dânsa alături de el, în asemenea ocazii, când se face – ca să zicem aşa –
bilanţul unei existenţe, al unei activităţi desfăşurate în decursul unei generaţii. Cutez să
spun că tovarăşa oamenilor sărbătoriţi cu prilejul unei aniversări, sau pentru alt motiv mai
mult sau mai puţin potrivit, este – pentru a mă folosi de titlul unei cărţi a olandezului Van
Paasen – „Aliatul uitat".
Nu! Eu nu pot uita pe aliata care m-a însoţit, timp de patruzeci de ani, în
străduinţele mele de muncitor intelectual, în toate preocupările mele, în puţinele mele
succese şi în multele dezamăgiri şi înfrângeri. Ea mi-a dat întotdeauna imbold de a
persevera fără a aştepta altă recompensă decât aceea a propriei conştiinţi, adică de a-mi
împlini datoriile liber acceptate. A fost şi este primul meu cetitor şi primul meu critic. Şi,
mai cu seamă, a fost şi este auzul meu, înlesnind cu atâta abnegaţie relaţiile mele în
societate. Nepoată şi strănepoată de învăţaţi şi de rabini, ea mi-a pus totdeauna Biblia în
mână, ca o neîncetată legătură între două suflete şi două destine – şi ca un izvor nesecat
de învăţătură şi înţelepciune în marile şi micile treburi ale convieţuirii. Iată de ce repet:
nu sunt singur aici. Chiar această lungă călătorie spre Israel, de la celălalt ţărm al
Atlanticului, s-a înfăptuit prin neîncetatul ei îndemn (deşi n-au lipsit chemări, ca acelea
ale două distinse publiciste şi prietene din vechea Românie, active în presa de limbă
română din Israel, doamnele Josefina Feinstein şi Nora Galin, care şi-a intitulat un
articol: „Un oaspete pe care-l aşteptăm"). Iată-mă, în sfârşit, aici. Suntem însă doi şi
mărturiile atât de afectuoase, de astă-seară, eu le transmit – sporite de gratitudine –
tovarăşei mele de viaţă şi de lupte, Anei, aliata mea, prezentă întotdeauna şi niciodată
uitată.

După această introducere, oarecum personală, îngăduiţi-mi să trec la ceea ce

constituie fondul confesiunei mele. De la început trebuie să lămuresc înţelesul noţiunei, al
conceptului de scriitor. Acest cuvânt mai are în multe ţări, chiar culturale, o semnificaţie
confuză, vagă, condescendentă şi – de ce să n-o spun? – dispreţuitoare. Un scriitor, un
scrib, un visător care nu ştie cum să-şi câştige pâinea de toate zilele, poticnindu-se de
asprele realităţi sociale; o jalnică fiinţă care depinde de caritatea sau de filantropia
birocratizată. A schrabler, cum se zice în idiş, cu o anumită nuanţă ironică sau
umilitoare. De aceea se cuvine să amintim, cu acest prilej, că scriitorul este înainte de
toate un creator de valori spirituale.

101
 Cu câţiva ani înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, am vorbit la
o adunare a „Ateneelor populare" din Bucureşti. Tema acelei scurte profesiuni de credinţă
se poate reduce la această formulă: "scriitorul, un făurar al culturii".
Pe atunci, sub apăsarea evenimentelor politico-sociale, acei care mânuiau
condeiul, slujitorii ideii şi ai artelor, s-au simţit pe neaşteptate izolaţi, înlăturaţi – de la
primele decrete dictatoriale, şovine şi rasiale – din postul lor modest, încercuiţi de ură şi
neputinţă, chinuiţi apoi de nevoile zilnice. S-au apropiat totuşi unii de alţii şi au
recunoscut, în cele din urmă, un adevăr vechi ca lumea: „unirea face puterea".
Astfel, acei care mergeam răzleţiţi, fiecare pe cărarea sa trudnică, adesea fără a ne
cunoaşte personal, ne-am strâns rândurile. Mai presus de mica flamură a năzuinţelor
individuale, am zărit fluturând, în lumina ce stăruie peste veacuri, cutele colorate ale
marelui steag al culturii omeneşti; fiecare popor îşi are pe acest steag culoarea şi
emblema proprie, dungile mai late sau mai înguste, însă armonizate toate în acea aureolă
care biruie, până la urmă, iureşul întunecimilor, al norilor ignoranţei şi violenţei
ucigătoare.
Profesiunea mea de credinţă a părut totuşi „inactuală" unora dintre ascultătorii
mei. Am răspuns că timpul va dovedi cât de permanentă e datoria acţiunii culturale
pentru scriitori, mai cu seamă pentru scriitorii persecutaţi de regimuri politice
dictatoriale, oricare ar fi motivele şi pretextele şi în orice loc s-ar afla ei. Într-adevăr,
astăzi, la fel ca în anii negri ai celui de-al doilea război, 1939–l945, când furtuna şi-a
descărcat fulgerele asupra tuturor popoarelor şi, cu mai cruntă înverşunare, asupra
poporului evreu, trebuie să ne încordăm din nou puterile, să punem în mişcare energiile
noastre morale şi intelectuale; trebuie să înălţăm iarăşi făclia noastră, să ne reunim pentru
a întări speranţele şi a potoli acea foame de învăţătură, de cunoaştere activă, care este
pentru noi tot atât de tenace şi dureroasă ca şi foamea ce îşi cere pâinea de toate zilele.
Oricare ar fi întorsăturile istoriei, oriunde ne-ar purta vicisitudinile politice, în Israel sau
în Diaspora, rămânem moştenitorii Bibliei, păzitorii valorilor etice, filozofice şi ştiinţifice
ale poporului nostru şi ale altor neamuri în sânul cărora credincioşii culturii au servit
idealurile de totdeauna ale întregii omeniri.
Gânditori, poeţi, artişti – umili meşteşugari ai scrisului, oricare ar fi crezul nostru
individual – suntem tributarii înţelepciunii, poeziei, artei şi credinţei marilor noştri
premergători. Fie că ne exprimăm în limba ţării natale sau într-o limbă de circulaţie
mondială, fie că vorbim acel Esperanto al Galutului, care este idişul, sau în graiul în care
se crede că au fost proclamate cele zece porunci şi s-au cântat pe vremuri psalmii lui
David, – fie că venim dintr-un târguşor pierdut în propria-i mizerie şi în lâncezeala
reveriei, sau din vălmăşagul trepidant al marilor oraşe, – fie că avem fiecare o anumită
situaţie în societate, o ideologie naţională, politică sau socială diferită, un crez filozofic
sau religios diferit, noi suntem vrând-nevrând, oriunde ne-am afla, solidari şi uniţi în
nepieritoarea împărăţie a Spiritului creator.
La această realitate morală şi intelectuală, fiecare popor a contribuit într-o măsură
mai mare sau mai mică, după posibilităţile sale originale. În ce priveşte iudaismul, el a
contribuit într-o măsură pe care şi astăzi suntem nevoiţi s-o reamintim celorlalte popoare,
mai cu seamă în momentele tragice ale pasiunilor colective. Sub semnul planetar al
culturii, solidaritatea ni se impune, în ţara noastră şi în exil, când lupta ce-o avem de dus
necontenit pentru existenţa noastră fizică, pentru aspiraţiile comune, pentru destinul
nostru istoric, este atât de cumplită prin suferinţele, prin ororile ei absurde şi de necrezut.

102
 În unele înjghebări naţionale, pretinsa „unificare" se instituie în mod forţat, pentru
o generaţie sau două, sub flamura egoismului brutal, a urii de rasă sau de clasă, a
violenţei organizate milităreşte, monopolizate de partide politice (cum s-a întâmplat sub
ochii noştri şi pe spinarea noastră în ţările nazi-fasciste, şi se întâmplă încă în ţările
invadate de totalitarismul pseudo-proletar sau de plutocraţia ce-şi dă aere democratice).
Un adevărat popor cultural se poate menţine ca atare numai prin „armele vii" ale culturii
supranaţionale, universalizate şi care este, prin însăşi natura sa, paşnică şi creatoare. Un
popor stăruie în istoria lumii câtă vreme îşi păstrează valorile etice, artistice, ştiinţifice,
adăogând la ele înfăptuirile fiecărei noi generaţii.
Aceasta e explicaţia dintâi a acelui fapt pe care unii îl consideră ca un miracol:
permanenţa popoarelor mici, a poporului evreu de asemenea, într-o lume bântuită de
uraganele obscurantismului politic, ale rasismului şi războiului imperialist. Această
explicaţie ne face să înţelegem de ce unele ţări mici, europene, de veche formaţie sau
constituite nu demult, se află într-un stadiu de civilizaţie avansată: – pentru că au ştiut să
renunţe în cele din urmă la practica intoleranţei şi violenţei. Şi aceia care, ca şi mine, sunt
convinşi că – în pofida dezminţirilor momentane – specia umană alcătuieşte o realitate
planetară, un „organism al omenirii" care se poate dezvolta numai prin iubire şi raţiune,
prin libertate şi frăţie, – aceia nu pot ignora adâncile învăţături ce se află în Biblia
noastră, în iudaismul milenar şi în toate celelalte Biblii, ale popoarelor înaintate, precum
şi în operele artiştilor, literaţilor şi savanţilor din toate părţile lumii, din trecut şi din zilele
noastre.
În acest sens înţeleg o adevărată renaştere, care nu e altceva decât o „schimbare a
mentalităţii", mai ales la tinerele generaţii, la confraţii care abia au debutat în arenele
sociale şi culturale, şi care se arată atât de bătăioşi şi intransigenţi. Ei îşi vor da seama că
lumea nu a început cu dânşii!
Mă grăbesc să recunosc că acei care au intrat de curând în vălmăşagul social pot
aduce cu ei frăgezimea iluziilor, farmecul ineditului, adierile speranţelor, ale biruinţelor
de mâine. Unii dintre ei, tinerii, vor păşi peste noi, înaintaşii încărcaţi de ani şi de operele
noastre. Dar tocmai aceasta e consolarea noastră: că luminiţele culturii vor fi purtate,
după noi, de alte mâini, cutezătoare şi ferme, – şi că ceea ce am visat noi, „bătrânii", se va
împlini într-o atmosferă mai prielnică, într-o atmosferă morală, în care Cuvântul va fi
totdată spirit şi faptă, acţiune realizatoare, iar purtătorii Cuvântului vor fi oameni liberi,
vestitori ai reînoirii intelectuale şi sufleteşti a individului, a neamului său şi a umanităţii.
Să nu uităm: înainte de toate ne trebuie lumină, cât mai multă lumină a
conştiinţei active, pentru a înlătura mizeria materială şi a înfrânge ispitele disperării, ale
ficţiunilor nefaste între care se zbat solitarii vizionari, precum şi mulţimile împinse de
aventurieri cinici spre abatoarele războiului şi ale revoluţiei. Un om luminat poate rezista
mult mai bine valurilor de ură, care se năpustesc cu oarbă înverşunare în încăierarea
egoismelor şoviniste şi ale demagogiilor politice.
Ca om şi ca evreu – ceea ce implică toate însuşirile mele biologice şi sociale,
înnăscute sau dobândite – lucrez mai departe cu uneltele mele de scriitor, fără a-mi
precupeţi puterile şi fără a înfrâna elanul altora cu vană dialectică. Deprins cu disciplina
liber acceptată – disciplină care devine a doua natură la acel care vede şi simte lucrurile şi
viata în esenţa lor permanentă – vreau să lucrez şi aici, în vechea-ţară-nouă, cum am
lucrat timp de mulţi ani în alte două continente, mai presus de devize amăgitoare şi

103
vremelnice, însă pentru tot ce este universal-omenesc, deasupra războirilor dintre clanuri
şi imperialisme, deasupra taberelor politice, a dogmelor confesionale şi a tuturor
„ideologiilor" false şi ucigătoare. Lucrez şi mă străduiesc pentru omul din mine însumi,
pentru omul ce se află în noi toţi, în evrei şi în alte neamuri, pentru omul care se vrea cât
mai integral cu putinţă – oricare ar fi nuanţa sa etnică, naţională sau religioasă – însă
pentru mai multă dreptate, pentru mai multă libertate creatoare şi pentru sentimentul
frăţesc de omenie.
Acesta e triplul înţeles al Păcii spre care trebuie să râvnim fără răgaz,
transformând ideile în fapte, acolo unde ne-au aruncat – cum se spune – „valurile
destinului". Cine conservă centrul de gravitate al conştiinţei personale în fluxul şi refluxul
acestor valuri, conservă astfel şi ultima posibilitate de mântuire: aceea de a se regăsi pe
sine însuşi, de a reveni la rădăcinile naturale şi la izvoarele străvechi ale neamului său, a
căror esenţă este totuşi universală şi eternă.
Ca slujitor al culturii, la fel ca în confesiunea făcută pe vremuri la un Ateneu din
Bucureşti şi, după al doilea război mondial, în refugiul meu de pe meleagurile sud-
americane, aproape de apele vaste şi turburi ale lui Rio de la Plata, repet aceste gânduri
aici, în ţara lui Israel, înaintea amicilor şi a vechilor mei cetitori de limbă românească.
Ţin să adaog, pentru a încheia această parte a cuvântării, că scriitorul – mai mult
decât în celelalte profesiuni – trebuie să se exerciteze până la sfârşitul carierii sale.
Adevăratul scriitor încetează în activitatea sa creatoare, dacă scrie numai la anumite
ocazii sau când i se pare „că are ceva de spus". Ca şi atletul care trebuie să facă exerciţii
regulate pentru a fi în formă, ca şi artistul care trebuie să se trudească la pânza sau
marmora sa pentru a-şi menţine dibăcia manuală, scriitorul păstrează şi dezvoltă darul său
de plăsmuire, de gândire activă şi de stilizare prin opere noi, sau măcar prin jurnalul şi
notele în care înseamnă ideile si preocupările sale.
În adevăr, scriitorul se realizează numai cu condeiul în mână. Iată de ce „meseria"
de scriitor durează toată viaţa, chiar dacă s-a înstărit sau dacă a ajuns să fie solicitat de
faimă şi onoruri. Se cunosc splendide exemple de longevitate în istoria culturii
universale. Scriitorii nu se pot retrage la pensie, ca nişte simpli birocraţi. Ei sunt salahorii
gândirii, meşteşugarii creaţiei dezinteresate, lucizi până în ceasul morţii. Creierul lor îşi
mai păstrează vitalitatea, chiar atunci când restul fiinţei lor e pe cale să se uzeze şi să se
istovească....

Trec acum la altă temă a confesiunii mele. E vorba de umanitarism şi iudaism, de

acea parte a activităţii mele consacrată valorilor permanente şi celor temporare ale
iudaismului. În l936 am publicat o carte de Eseuri la care am adăogat multe pagini noi,
scrise în spaniolă, apărute în 1955, la Buenos Aires, sub titlul Profetas y Poetas. Acestui
volum i-a urmat în 196l o carte suplimentară: Martor al timpului meu (Testigo de mi
tiempo).
Poate că unii dintre ascultătorii şi cetitorii mei şi-au exprimat nedumerirea că
autorul unei serii de opere literare şi de studii sociologice şi umanitariste care par – spun:
par – „lipsite de orice element evreiesc", se manifestă şi ca un studios al iudaismului
vechi şi modern. Unii au crezut într-o revenire la matcă, într-un fel de convertire
intelectuală, dacă nu chiar într-o ataşare plină de pocăinţă, de solidaritate cu destinul
poporului evreu. Iar alţii, care şi-au dat osteneala să citească aceste Eseuri, fără să uite
partidul şi programul pentru care militează, au crezut că eu pot fi situat într-o tabără sau

104
alta, aplicându-mi alternativa politicianistă de pretutindeni: „Dacă nu eşti cu noi, eşti
împotriva noastră!"
Nu puteam lua o atitudine de partizan. În iudaism, mai mult ca oriunde, această
atitudine poate duce la sectarism, dacă reduci totul la norme şi formule exclusiviste. Într-
un „Post Scriptum” la cartea pomenită, am dat dinainte răspunsul. Scriam: „Nu am
revenit la iudaism, pentru simplul motiv că nu l-am părăsit vreodată, pentru că nu-l
puteam părăsi, fiind situat şi în vasta sa realitate prin însăşi natura preocupărilor mele
sociologice şi etice, umanitariste şi pacifice. Precizând deci că eseurile mele despre
iudaism au fost scrise începând din anul l920 şi publicate într-un răstimp de 35 de ani în
gazete şi reviste, ca „Mântuirea" neuitatului A. L. Zissu, continuată mai târziu de
Abraham Feller, „Ştiri din lumea evreiască" a Organizaţiei Sioniste din România,
„Hasmonaea" şi „Renaşterea noastră" (ai căror vechi redactori şi colaboratori se află în
noul Israel, printre noi: Samy Stern-Kochavi, M. H. Bady, Idov Cohen, M. Moscovici, M.
Rudich, Dr. Cornel Iancu, Horia Verzeanu, Isac Bercovici, L. Mizrachi şi alţii), vreau să
arăt prin aceasta continuitatea cercetărilor mele privitoare la iudaism, paralel cu alte
studii. Adunate în volum, aceste eseuri pot convinge pe cetitor de permanenţa
problemelor expuse, precum şi de valoarea actuală a unor anticipări, confirmate de
evenimente sociale şi politice cu repercusiuni atât de adânci în viaţa poporului evreu".
În ce priveşte semnificaţia acestor eseuri, ele au fost felurit tălmăcite. Unii au
găsit în ele „o sistematică umanitaristă a iudaismului", cum scrie apreciatul meu amic Dr.
Theodor Loewenstein-Lavy, în câteva articole mai vechi, de însemnări critice, pe care le-
a repetat zilele trecute în „Viaţa Noastră" (16 Martie l962, Tel Aviv). Strănepotul lui
David Gugumanul, hasidul rustic şi mistic care rătăcea prin codrii Bistriţei şi Valea
Jidanului în prima jumătate a secolului trecut, e nevoit să amintească aci, în popasul său
israelian, câteva idei dezvoltate în eseurile sale. O face pentru a înlătura orice echivoc:
De la început, între iudaism şi umanism, s-a vădit un fenomen de osmoză şi
endosmoză care a sporit în decursul veacurilor ceea ce putem numi „valorile sale
permanente". Iudaismul originar, care îşi are rădăcinile în Pentateucul lui Moise, în
Profeţi – de la Isaia până la Eremia, în cartea lui Iov, în Proverbe şi, pe urmă, în acea
pădure de comentarii care e Talmudul, a centralizat realităţile şi problemele vieţii în om,
în fiul pământului, în individ, adică: în imperativul conştiinţei.
Ideea activă, ca o flacără purificatoare a Spiritului – a eticei valabile în fiecare om
– trebuie să ardă în trupul său, în luptă grea cu materia pururi schimbătoare şi
primejdioasă. „Dumnezeul unic al evreilor – o spun în introducerea la cartea mea de
Eseuri – nu este decât propria lor conştiinţă universalizată. Obsesia tiranică a lui Iehova
este, de fapt, ideea sau sentimentul de responsabilitate morală faţă de sine şi faţă de
semeni. Mesianismul nu are alt înţeles; el se bizuie pe postulatul unităţii organice şi
planetare a omenirii". În ce priveşte umanitarismul, „iudaismul e cuprins în vechiul
umanism şi în umanitarismul modern ca o flacără într-un glob de cristal". Această simplă
imagine evidenţiază conţinutul iudaismului, realitatea sa vie, care nu este (precum afirmă
detractorii săi) „imperialist", cu brutale tendinţe de dominare, ci se integrează cu
elementele sale etice şi spirituale, călite în jarul atâtor tragedii istorice, adică în totalitatea
supraordonată a omenirii şi a culturii universale.
„Aşa dar, armonizare – nu silnicie! Lumină – nu întuneric! Supremaţia spiritului
liber şi creator – nu dominaţia materiei, a forţei oarbe, care distruge şi ucide dacă nu e
pătrunsă de duhul dreptăţii şi iubirii".

105
 Aşa m-am străduit să adâncesc, prin studiile mele, realităţile etice şi culturale ale
poporului evreu. Iudaismul este în strânsă legătură cu umanitarismul şi valorile sale
permanente. Aceasta e optica mea: aceea care cuprinde tot orizontul lumii noastre,
realitatea integrală a umanităţii. La întrebarea formulată de un tânăr gazetar – oare
umanismul se află astăzi într-o fază de stagnare? – am răspuns:
Dacă e vorba de umanismul în înţelesul său vechi, clasic, putem recunoaşte că el
se află într-o fază de stagnare, Însă, dacă e vorba de umanitarismul modern, bazat pe
biologie şi tehnică, pe sociologie şi economie, pe cultura ştiinţifică şi artele creatoare,
trebuie să recunoaştem că vechiul umanism e cuprins, cu elementele sale durabile, în
concepţia pozitivă a umanitarismului. Despre acesta din urmă am scris câteva cărţi şi
numeroase articole. Principiile umanitariste, care rezumă concepţia întreagă, au apărut
întâi în româneşte, în 1921, fiind traduse în 17 limbi (afară, fie zis în treacăt, de ivrit!).
Ţin să lămuresc doar numai atât: că umanitarismul nu este o nouă doctrină, un credo, o
dogmă. Nu este acelaşi cu umanismul scolastic, literar, filantropic. Nu e nicio morală
sentimentală, nicio serie de formule exclusiv raţionaliste. Umanitarismul e o metodă
critică aplicată realităţilor naturale, umane şi sociale. El este totodată o concepţie activă,
cu privire la interesele individuale şi colective, dar şi la idealurile generale şi permanente
ale omenirii considerate ca un organism unitar, mereu progresiv în timp şi în spaţiu.

Redau aici câteva pasagii finale din cartea mea în spaniolă Profetas y Poetas:
„Cine a depăşit un anumit grad de evoluţie nu mai dă îndărăt. Trebuie să
avanseze. Mereu înainte! E adevărat că cei mai mulţi dintre oameni trebuie să înveţe cel
puţin alfabetul umanitarismului activ, pentru a pătrunde în domeniile culturii universale.
Şi chiar mulţi, foarte mulţi dintre noi, evreii! Se repetă cu uşurinţă că evreii sunt „poporul
Cărţii", învăţăceii credincioşi ai Thorei. Totuşi, e nevoie să li se amintească neîncetat
valorile profunde ale iudaismului şi acele adevăruri etern valabile ale Bibliei, care au
rezistat criticei riguroasa a ştiinţei moderne.
„Nu avem dreptul să ne culcăm pe laurii unei moşteniri multimilenare. O cultură
care nu e dinamică, care nu e sporită prin străduinţele de fiecare zi ale moştenitorilor ei,
îşi pierde vitalitatea, se falsifică, devine parazitară şi chiar retrogradă. Da! mulţi evrei,
chiar în aceşti ani postbelici, după ororile şi măcelurile pe care le-a îndurat poporul
nostru, trebuie să se reîntoarcă la Carte, la învăţăturile iudaismului. Nu la cazuistică sau
vană metafizică. Ci la Cartea vie a gândirii pozitive, a acţiunii care înfruntă realităţile
lumii, creând în toate domeniile, atât în cele materiale cât şi în cele spirituale".

Pe aceste tărâmuri, care sunt ale gândirii critice şi combative, perseverez cu

puţinele mele mijloace. Îmi cunosc puterile, dar şi limitele impuse de evoluţia inevitabilă
a unei existenţe individuale. (Îngăduiţi-mi să spun, între paranteze, că în acest an se
împlineşte jumătate secol de când a apărut prima mea carte, când eram abia un visător
elev de liceu). Nu sunt totuşi un „utopist", cum afirmă unii pretinşi realişti „practici",
instalaţi comod în lenea lor de a gândi. Mai mult ca oricând, trebuie să continuăm lupta şi
pe tărâmurile culturii, însă fără antagonismele artificiale dintre rase, naţiuni, clase, religii
sau partide politice. Aceasta înseamnă că trebuie să ne situăm de-a dreptul, cu toată
sinceritatea şi cutezanţa, pe planul universal valabil al solidarităţii şi unităţii umane.

106
 Ştiu: există şi aici, ca în toate ţările, destui oportunişti şi obscurantişti care neagă
cu înverşunare această datorie de solidaritate supranaţională. Am expus această chestiune
într-o controversă, veche de vreo treizeci de ani, cu Martin Buber. Acest subtil filozof,
care e în acelaşi timp un erudit, un mistic oarecum nebulos dar şi un lucid sociolog
libertar, ne prezintă într-un eseu cele trei căi: una e a conservatorismului religios, a doua
e a naţionalismului cu toate complexele inerente, a treia e a umanitarismului. El vrea să
contopească aceste trei căi în una singură, care să fie o sinteză a tuturor tendinţelor şi
realităţilor necesare. Nu pot expune acum, amănunţit, această dezbatere. Buber
recunoaşte că în epoca noastră, de recrudescenţă a naţionalismului bănuitor, orgolios,
agresiv, numai patriotismul cultural mai poate fi viabil. Prin aceasta, eu înţeleg că
patriotismul cultural e ca o poartă deschisă spre viitor şi că el trebuie să fie depăşit.
Marile curente sociale şi ideologice care străbat oceanul omenesc, stârnind fluxul şi
refluxul războiului şi al revoluţiei, au cuprins poporul evreu şi ţara lui Israel mai puternic,
mai adânc şi mai tenace decât alte ţări şi popoare. Pentru că poporul evreu a fost şi este
unul din creatorii acestor curente sociale şi ideologice. El nu trebuie, nu poate uita
propriile sale învăţăminte. Tot ce a proclamat el în faţa lumii, timp de veacuri, când era
împrăştiat, trebuie să proclame acum pentru proprii săi fii, care se adună din ce în ce mai
numeroşi în „Ţara Făgăduinţii".
Nu putem uita nici învăţămintele profetismului biblic, nici ale premergătorilor
vizionari, din ultimele generaţii. Casa lui Israel să fie reconstruită în aşa fel, încât să
devină într-adevăr „Casa Naţiunilor" (cum proclamă Isaia: „Casa mea se va numi casa de
rugăciune a tuturor popoarelor", LVI, 7). Şi această Casă, această ţară de reînnoire a
poporului nostru avem s-o apărăm, mai presus de toate, cu armele vii ale Spiritului. Din
cele trei căi menţionate de Martin Buber, să facem o cale mai largă accesibilă tuturora.
Această cale „e ca un mare fluviu care străbate continentele, fiind alimentat de râuleţele
şi râurile ce izvorăsc din toate pădurile numite naţionale". Poporul lui Israel e obişnuit de
mult să meargă pe căile lungi ale lumii. Această cale trece şi prin propria sa ţară, prin
Ierusalim, capitala sa, care e şi capitala monoteismului şi a altor religii ivite pe acest nod
stâncos al Orientului Mijlociu.
În adevăr, ţara lui Israel se află în Orientul Mijlociu, la încrucişarea drumurilor
planetare, între Europa – industrializată, împovărată de moşteniri culturale,
suprapopulată, devastată de războaie şi împărţită încă de absurde şi perimate „suveranităţi
naţionale" – între această Europă şi cele două vaste continente, Asia şi Africa, unde
misticismul pasiv, fetişismul tribal şi obscurantismul secular al mulţimilor famelice încep
să fie înlăturaţi de minorităţi instruite, revoluţionare, care se folosesc de învăţămintele şi,
din nefericire, de armele ucigătoare ale colonizatorilor şi civilizatorilor europeni – mica
ţară israeliană are de împlinit rostul său, de coordonare a culturilor regionale, de toleranţă
şi cooperare între religiile universale, de echilibru statornic şi creator între Occident şi
Orient. Acest rost – nu zic: această „misiune" – depăşeşte vechile naţionalisme strâmte şi
orgolioase. Susţin că evreii, fie că vor sau nu, fie că îşi dau seama sau nu, sunt cetăţeni ai
umanităţii, prin însăşi destinul lor istoric şi prin contribuţia lor la interesele şi idealurile
întregii omeniri. Toţi învăţăm azi a cunoaşte, sau o simţim într-un mod mai mult intuitiv,
această „cetăţenie universală", după ravagiile stârnite de falsele ideologii, numite
totalitare; după cumplitele distrugeri şi măceluri provocate de vechi duşmănii între
popoare pretinse civilizate, de rivalităţile politice dintre statele mari care dezbină pe cele
mici, ca să le domine – divide et impera – în folosul unor minorităţi privilegiate sau al

107
unui partid unic. Evreii, care au avut şi mai au aproape toate cetăţeniile naţionale, fără a fi
pierdut prin aceasta iudaismul lor esenţial, pot fi buni cetăţeni în Israel, fără a se retranşa
îndărătul frontierelor naţionale, vamale şi politice, ca atâtea alte state.
Se cuvine să adaog că cele spuse privesc deopotrivă pe evreii din Israel şi pe cei
din Diaspora. Mulţi, foarte mulţi dintre ai noştri, împrăştiaţi prin cele cinci continente,
sunt doar supravieţuitori ai teribilei drame din al doilea război mondial şi ai regimurilor
totalitare, de subjugare şi exterminare rasială. După întâmplările apocaliptice din 1933,
când nazi-fasciştii s-au instalat la putere în Germania şi alte ţări, până în 1945 când a
început „războiul rece" după amăgitoarea victorie a Aliaţilor, nucleele Diasporei noastre
s-au deplasat din Europa orientală şi centrală spre America de Nord şi de Sud, spre
Extremul Orient, spre Africa şi Australia, pretutindeni unde li se îngăduie un refugiu,
până ce s-au putut îndrepta, într-o grandioasă migraţiune, unică în felul ei, spre Israel,
matcă a neamului, retortă în care se contopesc colectivităţile noastre într-o nouă
formaţiune etică şi estetică, tehnică şi ştiinţifică, sub pavăza de neînfrânt a iudaismului
străvechi.
De la această tribună israeliană a colectivităţii evreilor originari din România, vă
vorbesc aşa cum am vorbit la Universităţi şi diverse instituţii din Uruguay, Argentina şi
Brazilia, în ultimii 15 ani de exil voluntar şi de muncă stăruitoare. Precizez, pentru a
încheia această profesiune de credinţă, că pentru evrei, pentru poporul Cărţii, fidelitatea
faţă de tot ce conţine şi reprezintă Biblia sa este mai necesară acum, când între
Mediterana, Iordan şi deşertul Neghevului, sute de mii de rătăcitori şi prigoniţi au găsit în
cele din urmă un cămin şi un rost, de oameni eliberaţi de coşmarul deportărilor, de fiarele
măcelurilor, de necruţătorii profitori ai răsturnărilor politice, sociale sau economice,
numite revoluţii, dar care nu sunt decât alte forme ale războiului între state şi între clase.
Aici, în vechea şi noua ţară, înainte de a se proclama independenţa Statului lui
Israel, s-au înălţat institute de cultură care strălucesc azi, faruri de lumină în Orientul
Mijlociu încă atât de obscurantist. Aici – precum am nădăjduit în paginile despre
haluţism, publicate în 1927 într-o broşură a organizaţiei „Yedidei Hechalutz" din
România, – s-au întemeiat, graţie curajoşilor şi abnegaţilor pioneri (pe care i-am numit
„coloana vertebrală a sionismului constructiv") numeroase colonii, înfloritoare prin
cooperaţia liberă, egalitară şi comunitară, acele kibuţim atât de variate totuşi prin
experienţele şi realizările lor sociale. Acele aşezăminte agricole, înjghebări eroice pe un
pământ ce fusese părăsit de veacuri, sunt pietrele fundamentale ale victoriei morale prin
muncă îndârjită şi învăţătură neîncetată.
Căci nimic nu durează fără muncă şi învăţătură. Tot ce se câştigă uşor se risipeşte
repede în vântul întâmplărilor mai mult sau mai puţin neprevăzute. Însă acel care se
menţine drept, pe pământul realităţilor de toate zilele şi râvneşte spre cerul idealurilor
eterne, se înnobilează pe sine însuşi, iubeşte şi serveşte cu adevărat pe poporul său,
servind în acelaşi timp noroadele de pretutindeni.
Socot că această confesiune, rostită în româneşte în faţa voastră, vechi concetăţeni
din ţara natală, „coreligionari" (cum ne spuneam pe-atunci), tovarăşi în muncă şi fraţi în
aspiraţii comune (cum trebuie să ne simţimi aici) poate fi adresată tuturor celorlalţi,
muncitorilor şi intelectualilor din Israel. În urmă cu zece ani, când scriitorul israelian
Isaac Scheinberg, alias Shenhar, a făcut un popas şi in Montevideo, în turneul său prin
America de Sud, am expus unele din ideile mele la o reuniune în cinstea lui şi i-am
încredinţat un mesaj către toţi scriitorii şi artiştii din Israel, stăruind asupra datoriei de a

108
păstra şi spori prin eforturi unite valorile culturale, etice, artistice, ştiinţifice ale
iudaismului, în ţara redobândită dar şi în toate comunităţile Diasporei noastre. Am
încheiat mesajul cu aceste rânduri:

„Iudaismul e universalist, de la profeţii Bibliei până la marii umanişti evrei din

veacul nostru. El este totodată mesajerul concordiei şi cooperaţiei mondiale, în toate
tărâmurile de muncă şi creaţie. Simbolul, întruchiparea renaşterii poporului evreu este,
pentru mine, Universitatea înălţată pe Scopus, cu toate seminariile, bibliotecile, muzeele
şi laboratoarele instituţiilor înconjurătoare. Acest simbol este întregit însă de imaginea
plugarului care, pe bucata sa de pământ, într-o oră de răgaz după truda lui, citeşte cartea
vreunui înţelept, a unui poet, a unui dăruitor de cultură şi de bunăvoinţă între oameni.
Ţara lui Israel trebuie să fie – a şi început să fie – ca o grădină înflorită, ivită din pustiu
prin conlucrarea tuturora, sub semnul tutelar al păcii şi libertăţii, prin acea bună
înţelegere reciprocă pe care o pot statornici numai toleranţa, dreptatea şi iubirea".
Cuvântările în limba spaniolă se termină de obicei cu două vorbe: nada mas,
adică: nimic de adăogat. Eu însă, prefer să închei conferinţele, în peregrinările mele sud-
americane, cu un singur cuvânt pornit din inimă: gracias. Mulţumesc tuturora, cari au
venit să asculte prima mea cuvântare în Israel – şi mulţumesc fiecăruia în parte pentru
atenţiile şi prietenia cu care ne-au onorat, pe mine şi pe tovarăşa mea de viaţă.

Meletie Jidovul sau veşnica reîntoarcere

Meletie Jidovul e primul roman al lui Enric Furtună. E un roman scris de un poet şi un
dramaturg, căci are bogăţia lirică, rezonanţa profundă a poemelor adunate în volumul De
pe stâncă şi înjghebarea măestrită, înlănţuirea vie, pasionantă, dovedită în Pustnicul şi în
piesa „Între şanţuri". Trebuie să precizez, spre regretul meu, că l-am citit în manuscris: un
caiet masiv, de 850 pagini. Când autorul a găsit, în sfârşit, un editor pentru Meletie
Jidovul – după cinci ani de aşteptare – tipărirea romanului a fost oprită la mijloc, din
cauza evenimentelor politice din 1938.
Faptul acesta e semnificativ. Tema pe care Enric Furtună o tratează cu desăvârşită
sinceritate şi obiectivitate, atinge o rană dureroasă. Dureroasă pentru evrei, penibilă
pentru toată lumea. O temă care a stârnit multe patimi, care a fost falsificată de interese
meschine şi pe care nici „eroii" ei n-au menţinut-o totdeauna în atmosfera purificatoare a
credinţei, a idealului. Meletie Jidovul e romanul evreului botezat, cel dintâi roman de
mare amploare şi de reală valoare literară ce s-a scris, în româneşte, în jurul acestui
subiect de care s-au ocupat în treacăt, mai demult, autori mai puţin înzestraţi. Ne referim
aci la romane, nu şi la operele poetice sau dramatice cu caracter asemănător, cum e piesa
lui Ronetti-Roman: „Manasse", de mult încetăţenită în literatura dramatică română.
Astfel se complectează seria de romane scrise de literaţi evrei despre viaţa
evreimii din România. După Profeţi şi Paiaţe de Emil Dorian, romanul burgheziei şi
intelectualităţii evreieşti care se zbate între mesianism şi oportunism, între idealuri sociale
şi defecte morale, unele ridicole, altele odioase; după fresca ghetoului, a mizeriei atât de
amarnice şi totuşi atât de profund umane pe care ne-a dat-o I. Peltz în Calea Văcăreşti şi,
în parte, în celelalte cărţi ale sale; după zbuciumatele confesiuni din Spovedania unui
candelabru, ale lui A. L. Zissu, care a redat cu măiestrie acele drame cerebrale ce-şi au

109
rădăcinile în realitatea milenară a iudaismului – şi care a cercetat apoi şi în romanele sale:
Calea Calvarului şi Samson sau Noul Dagon procesele de conştiinţă ale unor intelectuali
care vor să-şi regăsească echilibrul sufletesc şi moral în etica naţională constructivă, în
iudaismul activ ce trebuie să biruiască şi în patria sa străveche (deci, cu totul contrar unei
aşa zise etici asimiliste, unui mimetism patriotico-cultural sau, pur şi simplu, unui cinic
jemanfişism schiţat de F. Aderca în ultimul său roman intitulat 1916); după Gheto, veac
XX al lui Ury Benador, impresionantă afirmare a conştiinţei tragice şi a spiritualităţii
evreieşti din marile centre comerciale ale ţării; după figurile tragi-comice zugrăvite de I.
Ludo în Hodge-Podge şi în romanul său Domnişoara Africa, unde problema destinului
poporului evreu e luminată cu acea ironie lucidă şi hărţuitoare, care nu îngăduie soluţii
absurde şi compromisuri groteşti; după seria de imagini duioase sau crude, de elanuri
uneori mistice, alteori frânte în lupta aprigă a vieţii – după acele figuri şi scene din târguri
moldoveneşti, culese întâmplător de câţiva tineri scriitori, avem în sfârşit, prin Meletie
Jidovul al lui Enric Furtună, romanul evreului botezat. Acţiunea se desfăşoară într-un
centru mai mult cultural, la Iaşi, unde viaţa evreimii din România a pulsat intens, unde
intelectualitatea evreiască a dat în bună măsură cele mai reprezentative figuri ale ei, care
s-au manifestat în toate domeniile de activitate.
Eroul romanului e fiul unui sărman cântăreţ de sinagogă şi vânzător de cărţi de
rugăciune din Târgul Cucului. Puţini au descris acest ghetou ieşean, cu întreaga-i mizerie,
cu obscurele-i drame fizice şi morale înecate în noroiul uliţelor sau înăbuşite în mici
încăperi cărora numai lumânările de vineri seara le mai dădeau un palid surâs de răgaz şi
de înseninare.
Drama familiei Rabinovici e tipică în banalitatea ei, în succesiunea brutală a
nenorocirilor care seceră pe membrii ei, unul după altul. O fată, sedusă de un creştin,
moare la spital după ce a încercat să lepede rodul păcatului; mama e răpusă de boală şi
durere; bătrânul mai rezistă câtăva vreme, retras în muţenia sa pioasă, în odăiţa dindărătul
micii librării cu rafturi aproape goale. O altă fiică a luat drumul Americii, mai norocoasă,
măritată cu un rabin. Băiatul, Meleh Rabinovici, inteligent şi dârz, învaţă; e acea eroică
învăţătură a săracului, care trece dintr-o clasă în alta prin minuni de perseverenţă,
ajungând din liceu la universitate, unde e remarcat pentru darurile lui intelectuale şi
repudiat, cel puţin în taină, pentru originea lui. Dar unul dintre profesorii săi de la Drept,
avocat de seamă, îl angajează ca meditator al nepoatei sale, Esmeralda, orfană, fiica unui
ofiţer, mare patriot român, deşi grec de origine. Meleh îşi ia rolul în serios; e un admirabil
profesor al Esmeraldei – de care se pomeneşte îndrăgostit, biet fluture de noapte atras de
o lumină orbitoare. Când cutează să mărturisească elevei sale, prin intermediul unui truc
livresc, umila sa adoraţie, el e fulgerat de râsul ei dispreţuitor, de orgoliul ei de vlăstar
privilegiat. Fuge, îşi ascunde durerea, până ce bunul tutore al Esmeraldei îl readuce la el
în casă, căci de mult şi-a pus în gând să convertească la creştinism pe acest tânăr atât de
bine dotat. Acesta este, de altfel, sistemul profesorului: face prozelitism printre evrei, ca
să-i introducă în societatea românească, ajutându-i să-şi facă o situaţie. Mod simplist de a
rezolva „chestia evreiască", deşi plin de bune intenţii din partea tutorelui Esmeraldei.
Tânărul Rabinovici mai rezistă stăruinţelor lui. După ce moare bătrânul său tată şi rămâne
singurul supravieţuitor al familiei sale la Iaşi (căci şi sora din America e ca şi moartă
pentru el), Meleh cedează protectorului său, dar şi îndemnurilor propriei sale conştiinţe:
se botează.

110
 El devine Meletie Popescu şi, în curând, soţul Esmeraldei, care trebuie doar să se
supună şi ea voinţei unchiului. O strălucită carieră începe pentru inteligentul neofit. El
ajunge un maestru al baroului ieşan, membru marcant al partidului naţional-liberal şi
chiar efor de biserică – fără să piardă simpatia burgheziei evreieşti, stimat de
protipendada oraşului, deşi unii îl numesc între ei „Meletie Jidovul", iar uşile Jockey
Club-ului (tabernacolul boierimii româneşti) îi rămân închise. Un sfert de veac durează
perioada înfloritoare a vieţii sociale şi familiare a lui Meletie Popescu, care dă copiilor săi
– Alexandru şi Alina – o educaţie din cele mai alese, în cadrul strict al societăţii şi culturii
româneşti. El părea fericit, cu toate că Esmeralda nu i-a iertat originea evreiască. Era prea
inteligent ca să nu vadă şi dincolo de aparenţe. Şi-ar fi purtat până la sfârşit numele de
împrumut şi masca creştină, care s-ar fi lipit organic de faţa sa dintâi, dacă... dacă o notiţă
apărută într-un ziar local n-ar fi vestit că marele rabin Friedman din America, originar
însă din ţară, va veni în curând la Iaşi după o lipsă de peste douăzeci de ani, împreună cu
soţia sa. Aceasta nu e alta decât Debora, sora lui Meleh Rabinovici, devenit Meletie
Popescu.
Ştirea aceasta, poate adevărată sau lansată cu perfide intenţii de faimosul avocat
Negoiu, adversar al lui Meletie, dezlănţuie o nouă dramă. Căci elementele dramei
stăruiau sub toate aparenţele, nu numai în şeful familiei Popescu, ci şi în cucoana
Esmeralda, pe care ştirea din ziar o alarmează şi o indignează la culme. Ea pune totul în
mişcare spre a înăbuşi „afacerea", spre a salva onoarea familiei şi viitorul copiilor. Al lui
Alexandru, student la Drept, fruntaş al tinerimii antisemite, port-drapelul naţionalismului
integral, mâna dreaptă a profesorului Hazu, care a iniţiat atâtea generaţii de studenţi în
cultul patriotismului ce jertfeşte însă pe altarul său numai pe eternul ţap ispăşitor: Evreul.
Şi pe fiica ei, pe Alina trebuie s-o salveze cucoana Esmeralda: vrea s-o mărite cu
Temistocle Bottea, primul secretar al lui Meletie, un tânăr elegant, cuceritor, încrezut în
meritele lui, grec de curând românizat. Fata preferă pe celălalt secretar al tatălui ei, pe
Hermann Kirschen, evreu sadea, însă bine înzestrat, poet pe deasupra, autorul unei piese
de succes semnată Cireşanu, scoasă – fireşte – de pe afiş în urma somaţiilor agresive ale
studenţimii şovine.
În cadrul acesta se desfăşoară criza de conştiinţă a lui Meletie, mai exact: o serie
de momente dramatice, marcate de câte un nou eveniment, de câte o nouă „surpriză" care
nu e decât consecinţa inevitabilă a vieţii sale duble. Căci în Meletie Popescu apare tot mai
stăruitor „Meletie Jidovul", care nu mai e o simplă poreclă, ci o profundă realitate: este
eul său vechi, adormit timp de un sfert de secol în personagiul social care poartă numele
avocatului Popescu.
Lupta socială şi familiară, care nu e decât o hărţuială între prejudecăţi, între
dogme şi erezii, îl despoaie pe Meletie Popescu de prestigiul său de mare avocat,
făcându-l să renunţe la onoruri iluzorii, la consideraţii utile şi chiar la procese rentabile.
(El e silit să renunţe şi la Kirschen, dar în adâncul său e fericit când află de dragostea
curată dintre secretarul său şi Alina). În timp ce conflictul exterior dintre soţ şi soţie,
dintre avocat şi societatea românească se dezvoltă într-o serie de episoade – unele
nelipsite de elemente comice – apare pe de altă parte, tot mai conturat, mai ferm, mai
conştient de sine, adevăratul erou al dramei: Meleh Rabinovici. Acesta se numeşte încă
Meletie Popescu; dar, în insomniile sale, în orele de reculegere din biblioteca sa, în
preumblările cu singurul său amic (inteligentul avocat-boem, alcoolicul şi declasatul Vax,
însă atât de uman, atât de bun la inimă), Meletie ajunge prin cumplite sfâşieri la revelaţia

111
realităţii sale interioare, a demnităţii sale omeneşti. El îşi descoperă acea concepţie de
viaţă care îl apropie de înţelepţii sceptici dar şi de răzvrătiţi ai spiritului, adică de acei
care au curajul să fie ceea ce sunt într-adevăr şi să trăiască fără mască, fără complicatele
lanţuri ale minciunilor convenţionale.
Nu pot reda aci amănunţit desfăşurarea acţiunii, care e necontenit pe două planuri
– unul ascendent, celălalt descendent – însă legate între ele prin ramificaţii vii, ca nervii
şi vinele într-un organism. Stăruiesc numai asupra sfârşitului lui „Meletie Jidovul", a
cărui reîntoarcere la el însuşi e zguduitor evidenţiată prin episodul unde el, Meletie,
pierdut în mulţimea de evrei îngrămădiţi în Templu ca să asculte cuvântul oratorilor
sionişti, trăieşte momentele patetice ale comuniunii cu fraţii părăsiţi şi regăsiţi.
Dar Enric Furtună ne-ar fi dat un simplu roman cu tendinţă limitată, un roman de
propagandă, dacă l-ar fi terminat astfel, fără a adânci conflictul de conştiinţă. Viaţa e mai
reală, mai cumplită în cruzimea şi ironiile ei, mai necruţătoare în pedepsele şi finalităţile
ei superioare, abia bănuite... Când ziarele anunţă iarăşi apropiata vizită a rabinului Isack
Friedman din America şi a soţiei sale Debora. Meletie trimite surorii sale o scrisoare: e ca
un strigăt de înviere, e glasul unuia care a ridicat de pe el lespedea conformismului şi
întinde braţele spre ea, spre sora care e ultima rămăşiţă a familiei sale; e strigătul
reconcilierii, nu în spiritul tradiţiei sectare, ci al fireştei filiaţiuni familiare şi umane.
Însă Meleh Rabinovici nu e lăsat de cealaltă familie să-şi lepede masca. Pentru
Esmeralda, vajnica mamă crescută în fanatismul rangului social şi al „purităţii naţionale",
tatăl copiilor ei trebuie să rămână Meletie Popescu, marele avocat, membru marcant al
partidului şi efor de biserică. Cel puţin să moară aşa... Şi destinul, care e un minunat
regizor, face ca Meletie să se ducă iarăşi la o întrunire evreiască ce avea să se ţină în sala
„Sidoli" din centrul Iaşilor. Piaţa Unirii e barată de armată, căci autorităţile au aflat de
manifestaţia pregătită de studenţimea naţionalistă, în frunte cu Alexandru, fiul lui
Meletie. Acesta nu poate pătrunde în sală. Şi, în toiul unei învălmăşeli, e lovit năpraznic
în creştetul capului. Se crede că un soldat l-a izbit cu patul puştii; în realitate, el însuşi a
surprins pe unul dintre aghiotanţii fiului său mânuind un baston ghintuit. Confuzie?
Premeditare? Nimeni nu ştie adevărul, poate numai Meletie – care se pomeneşte purtat în
fruntea cortegiului studenţesc, aclamat ca un erou al naţionalismului, vrednic părinte al
aceluia care e o mare speranţă a românismului de mâine...
Lovitura dată în cap a complicat boala de inimă a lui Meletie; el zace în pat, cu
pungi de ghiaţă pe piept; geme, aiurează în dezastrul unei vieţi care n-a fost înjghebată pe
iubire. În momente de luciditate, numai pe Alina o cheamă la căpătâiul său, numai ei îi
şopteşte groaznicul adevăr: ştie cine l-a lovit! Şi numai ei îi dă în ultimele clipe
binecuvântarea părintească; ştie că ea iubeşte pe Kirschen, că este a lui prin afecţiunea
ce-a frânt zăgazurile prejudecăţilor şi ale orgoliului; ştie că ea, rod al unei căsnicii
oarecum hibride, iubeşte altfel decât părinţii ei veniţi din două lumi diferite. Ea iubeşte
simplu, adânc, omeneşte – aşa cum ar fi vrut să iubească şi el, Meletie, pe semenii săi,
după ce a ajuns la marea recunoaştere a frăţiei. E prea târziu acum? Nu! căci prin unul din
urmaşii săi, prin Alina, el revine definitiv la matca pe care o părăsise, atras de miragiile
conformismului. Şi moare, împăcat cu el însuşi şi chiar cu oamenii.
Dar şi societatea, cealaltă, reprezentată prin Esmeralda şi Alexandru, îşi salvează
până la urmă aparenţele: Meletie Popescu e înmormântat creştineşte, cu toate onorurile
cuvenite rangului, slăvit pentru patriotismul său luminat, pentru meritele sale cetăţeneşti,
pentru credinţa sa nestrămutată... Cumplită ironie a destinului! Căci nici celălalt, nici

112
Meleh Rabinovici n-a apucat să afle răspunsul surorii sale din America, sosit la adresa lui
Vax, a unicului prieten ce i-a rămas credincios şi după moarte. Şi nici noi nu mai putem
cunoaşte răspunsul: în delicateţa şi respectul său, Vax, alcoolicul şi declasatul, a ars
scrisoarea fără s-o deschidă.
Cu gestul acesta se sfârşeşte romanul lui Enric Furtună. Gest simbolic, de o
adâncă semnificaţie – dar şi gest real, al vieţii care nu-şi dezvăluie toate tainele, ci se
opreşte tocmai când credem că vom afla totul. Ea ne sileşte atunci să ne reculegem şi să
tălmăcim singuri dramele existenţei, să scoatem din noi înşine învăţătura atâtor
experienţe, a atâtor trăiri.
Care e, în esenţă, această învăţătură? Cutezăm s-o rezumăm în câteva cuvinte,
căci ea ni s-a impus mai de mult, iar „Meletie Jidovul nu e decât o nouă confirmare a ei.
E învăţătura veşnicei reîntoarceri. Unii îşi vor aminti că această formulă e a lui Nietzsche,
a filozofului tragic, atât de controversat, atât de rău înţeles sau tendenţios interpretat. Dar
noi nu vrem să terminăm cu o formulă abstractă, cu o refugiere mai mult sau mai puţin
olimpiană în norii metafizicei. Ci vrem să proclamăm un adevăr elementar, pe care-l
aflăm din studiul biologiei.
Prima şi ultima lege a vieţii este aceea a unităţii în infinita diversitate a formelor.
Linia pe care o urmează orice formă de viaţă, de la cea mai simplă până la cea mai
complicată, de la naştere până la moarte, este mai degrabă o linie curbă decât una
ascendentă sau descendentă: – e linia al cărui început se uneşte cu sfârşitul; e evoluţia
elementelor care, organizându-se în vietăţi, se nasc, se dezvoltă, ajung la maturitate, apoi
declină spre a se dezagrega, reîntorcându-se în nesfârşirea vieţii universale – pentru a se
organiza din nou în alte forme, în alte expresii ale vieţii, tot mai desăvârşite. Acesta e
sensul biologic şi cosmic al veşnicei reîntoarceri. Însă legea unităţii este tot atât de
adevărată în domeniul pur uman; nu numai în biologia omului, ci şi în tărâmurile
sufleteşti şi intelectuale, nu numai în tehnica şi economia societăţii omeneşti, ci şi în etica
şi cultura ei. În unitate, diversitate. În diversitatea etnică, religioasă, filozofică, estetică,
etc. persistă unitatea supremă a umanităţii, care e şi ea un organism în timp şi spaţiu.
Meletie Jidovul a trăit el însuşi această veşnică reîntoarcere, ca orice fiinţă. Dar a revenit
conştient de această lege, prin amarnica experienţă a convertirii sale la creştinism şi a
revenirii la iudaism. Să nu ne grăbim să tragem concluzii etnice sau naţionale. Revenirea
la iudaism este învăluită în procesul de integrare într-o realitate superioară, în umanitate,
care este criteriul suprem al oricărei valori omeneşti. În lupta sa cu societatea, cu familia,
cu el însuşi, ceea ce cucerea dânsul odată cu fiece eliberare, cu fiece ruptură, cu fiece
pierdere într-o parte, cu fiece înălţare în altă parte, era conştiinţa eului său, a adevărului
său uman, a demnităţii sale: „Sunt om!" Acesta e strigătul lăuntric al lui Meletie, de câte
ori avea de dus o luptă nouă, de câte ori trebuia să-şi lepede încă un văl al aparenţelor
sociale, învelişurile convenţiunilor artificiale, – spre a se cufunda în apa vie a împărtăşirii
cu realitatea care este mai presus de dogme şi de legi exclusiviste.
„Sunt om!" este de altfel primul principiu al umanitarismului, care nu este o
dogmă socială, politică ori religioasă, ci expresia intereselor generale şi permanente ale
omenirii. Astfel, umanizându-se pe sine prin tragica verificare a adevărurilor esenţiale,
după ce a trăit atâta vreme într-o lume de minciună şi de ură deghizată, Meletie Popescu a
redevenit Meleh Rabinovici. Adică, umanizându-se, el a revenit şi la evreismul său, la
iudaismul care (am mai scris aceasta în altă parte) este cuprins în umanitarism ca o
flacără într-un glob de cleştar. Ca şi toate celelalte religii universale. Să nu uităm marea

113
lecţie a lui Natan-cel-Înţelept. Fiecare religie, purificată de dogme, de fanatism şi de
obscurantism, se integrează la rândul ei, ca şi morala, ca şi ştiinţa, ca şi artele, în religia
supremă a umanităţii. Iar aceasta, în armonia unităţii universale.
Deci, veşnica reîntoarcere este legea impusă indivizilor şi popoarelor care se abat
de la normele solidarităţii creatoare şi ale originalităţii organice, lăuntrice. Fiecare om să
aibă curajul de a fi el însuşi, fără mască, fără zorzoane, fără etichete care vor să indice alt
conţinut decât cel real. Să fie el însuşi, pentru a se depăşi. Să pornească de la o realitate
moştenită, spre a spori-o şi a contopi-o cu acea realitate superioară în care toate
individualităţile sociale, etnice şi religioase se vor armoniza în cele din urmă în pace şi
frăţie. Da, în pacea şi frăţia mereu visate – şi totuşi posibile, căci omul a înfăptuit până
acum şi alte aşa numite utopii.
„Veşnica reîntoarcere" pe care a trăit-o Meletie Jidovul e una din dramele
conformismului, limpezită la sfârşit în biruinţa sincerităţii faţă de sine. Şi faţă de semeni.
Căci o credinţă nu se înlocuieşte ca o haină veche, iar o situaţie socială nu e niciodată
sigură pe temeiul unei convertiri religioase, fie silnică precum s-a întâmplat în alte
vremuri, fie „benevolă" ca în zilele noastre de comode aranjamente. Dacă o convertire
individuală mai poate fi bănuită de oportunism, chiar în cazul lui Meletie Jidovul – ce să
spunem de aşa zisele convertiri în masă, de care citeam prin ziare, ale unor titraţi şi
intelectuali evrei (eu îi numesc pseudo-intelectuali), şi chiar ale multor oameni de
afaceri? Aceştia voiau să se pună „la adăpost" când colectivităţi întregi, confesiuni şi
clase, naţiuni şi continente duceau o luptă pe viaţă şi pe moarte pentru salvarea unor
interese particulariste, e adevărat, dar mult superioare intereselor lor de pigmei poltroni,
de oameni „practici", prevăzători, care se cred mai şireţi decât alţii şi vor să păcălească pe
toată lumea.
Cazul lui Meletie Jidovul nu se mai poate repeta pe căprării, ca la cazarmă – sau
în turmă, căreia bunul păstor le dă cu gest de binecuvântare iluzia sacrei comuniuni. Azi,
fiecare trebuie să-şi găsească propria sa cale, să se realizeze pe sine, pornind de la el
însuşi cu ceea ce este el, nu cu ceea ce vrea să pară. Şi, credincios moştenirilor bune ale
strămoşilor, să le sporească şi să le aducă în dar celor din jurul lor, iar aceştia, lăsându-le
celor ce-i vor urma, atunci când îşi vor împlini ciclul vieţii după legea cea mare a
veşnicei reîntoarceri.
Aceasta e învăţătura ce ne-o dă Meletie Jidovul. N-am stăruit asupra atâtor
episoade interesante din viaţa eroului şi asupra celorlalte figuri care îşi au fiecare rostul
lor în arhitectura acestui roman masiv şi totuşi curgător ca viaţa. N-am renunţat decât cu
regret la analiza pur literară a romanului, a stilului poetic pe care Enric Furtună îl
mânuieşte în unele pagini cu impresionantă măiestrie. Aşi fi vrut să relevez şi unele scene
de nobilă elevaţie, momente care marchează o etapă, gesturi care trădează un caracter. Şi
n-ar fi lipsit unele critici de amănunt, dacă aşi fi vrut să mă arăt doctoral ca un profesor
sau acrimonios ca un critic profesionist.
Mă mulţumesc cu tălmăcirea omenească a unei opere de mare valoare literară şi
înaltă ţinută morală, fiind bucuros că sunt cel dintâi care s-o vestească prietenilor şi
marelui public, cu dorinţa ca ea să apară în cele din urmă, spre a fi în cât mai multe
mâini, dar de frumuseţe şi solie de pace şi bună înţelegere între oameni.

Al doilea roman inedit al lui Enric Furtună: Omul cu două patrii (din care a apărut
un mare fragment în Însemnări ieşene, Aprilie 1940) are ca temă acelaşi dualism etic şi

114
social al evreului, precizat în două figuri contrare: un fermier palestinean şi un asimilant,
între care serveşte drept „catalizator" un prieten creştin. Împreună cu Meletie Jidovul,
acest roman înfăţişează în formă epică una din cele mai zbuciumate perioade din viaţa
evreilor din vechea Românie.

Scrisoare postumă lui Iosif Guttman1

Dragă Iosif,
Iată, îţi scriu această scrisoare post-mortem, cea dintâi pe care m-am învrednicit,
păcătosul de mine, să ţi-o adresez – în eternitate – cu toate că te-am cunoscut vreme de
opt sau nouă ani pe acest pământ al tuturor pătimirilor omeneşti.
Tu mi-ai lăsat zeci de scrisori, poate o sută, pe care le-am căutat între mii şi mii,
ca să le orânduiesc frumos lângă manuscrisele tale încă de nimeni ştiute. Şi, în seri târzii,
când gândul e mai amar şi nostalgiile mai stăruitoare, am stat de vorbă cu tine, ca
altădată. Adică citeam scrisorile tale, mărturii ale unui suflet de adolescent, care a rămas
copil chiar după ce a trecut pragul bărbăţiei; probleme de conştiinţă pe care şi le pune un
învăţat sau măcar un om matur; analize, auto-disecţii, cercetări până în cele din urmă
fibre ale inimii, până în cele din urmă tainiţi ale cugetului: – inimă prea simţitoare pentru
făptura ta firavă, cuget prea mare pentru vârsta ta... Dar câte chestiuni pozitive nu-mi
puneai tu în acele pagini scrise mărunt şi îndesat, chestiuni care depăşeau persoana şi
existenţa ta, pentru a cuprinde colectivităţi, clase, neamuri, continente, planeta toată!
Ai început să-mi scrii când abia împliniseşi şaptsprezece ani. Veneai la bibliotecă,
cereai o carte şi, în loc să mă ţii de vorbă, ca alţii care aveau timp de pierdut, îmi scriai
câteva pagini, pe care le lăsai apoi pe biroul meu, fără să-mi ceri vreun răspuns. Ştiai că-ţi
voi răspunde verbal a doua zi sau după o săptămână, când o nouă frământare sufletească
sau o nouă problemă de conştiinţă te aducea, vrând-nevrând, la mine.
Şi astfel, an după an, ai crescut şi în umbra bibliotecii, în preajma mea, fără să
bănuiesc (cine ar fi putut prevedea?) că destinul tău va fi curmat atât de brusc, atât de
năpraznic, în acelaşi timp ca şi al fratelui tău, Iancu, lângă care dormi acolo, în cimitirul
unde odihnesc şi tatăl meu şi bunicii şi neamurile mele şi atâţia prieteni. Acolo, când mă
poartă câteodată paşii, în marea pace a veşniciei, mă regăsesc cu adevărat. Acolo, ceea ce
numim trecut, este un prezent permanent: – fie că şi-a împlinit sau nu existenţa, fiecare
dintre „morţii" mei trăieşte în mine. Nu în amintire, ci în sânge, în creier, în toată făptura
mea.
Aşa trăieşti tu, Iosife, mai intens chiar decât în zilele când veneai la mine să
citeşti, să taci, să scrii. Eu n-am bănuit sfârşitul tău, dar tu ştiai ceva... Când recitesc
scrisorile tale, mă izbeşte ca un avertisment, ca o profeţie, câte o frază, câte un strigăt de
spaimă sau deznădejde. Mi se părea absurd să scrii, la douăzeci şi doi de ani: „Când nu
voi mai fi, să mă plângă cititorii anonimi de la..." Şi înşirai numele celor câtorva reviste
la care colaborai. Ce rost aveau aceste preocupări testamentare? Câţi ştiau că tu eşti I.
1
Prefaţă la Slove de martiri de fraţii Iancu şi Iosif Guttman. Un volum de 304 pagini, ale cărui texte au fost
revizuite şi publicate în 1945 de Eugen Relgis. [O nouă ediţie a cărţii a apărut în 2008 la Editura Hasefer.
Despre această ediţie şi despre relaţia dintre Relgis si genialul adolescent Iosif Guttman, vezi articolele lui
Itzhac Guttman Ben-Zvi: „Eugen Relgis – scriitor, gânditor, îndrumător”, Viaţa noastră (Tel Aviv), 3 oct.
2008, şi „Moştenire spirituală, testament cultural”, Viaţa noastră, 14 noiembrie 2008].

115
Bunescu, care semna cronici literare, mici eseuri sociale sau studii mai ample, ca acela
din Însemnări ieşene despre psihologie şi morală, teza ta de licenţă? Cine ştia că tu eşti
subţirelul şi sfiosul Isac, al cărui portret l-am schiţat în „Mărturiile unui fecior de rabin"
din Eseurile mele despre iudaism? Nici tatăl tău nu ştia pe atunci, iar Iancu, când îmi
telefona – căci prea lipseai de-acasă – parcă îmi cerea să te mai las în pace: nu erai însă
niciodată la mine, când întreba Iancu de tine! Unde hoinăreai, cu gândurile tale febrile, cu
universul tău frământat şi contradictoriu, ca un mic demiurg chinuit de plăsmuirile ce
trebuia să le nască mai târziu?
Acum, când îţi recitesc scrisorile, înţeleg multe. Într-un bileţel, spuneai: „Mă
gândesc uneori că trebuie să dau ceva la iveală, cât timp trăiesc". De aceea erai atât de
prompt, atât de precoce, atât de zorit în toate? În altă însemnare spuneai că în
„Mărturiile" tale din Eseuri am procedat ca un compozitor care armonizează într-un
ansamblu diverse elemente; tu regretai totuşi că n-am utilizat şi scrisoarea în care evoci
orele petrecute în copilărie la sinagogă – urmate mai târziu de lecturile de la bibliotecă.
Balansare între chemarea mistică a credinţei şi imperativele gândirii libere – între templul
religiei şi templul raţiunii. Între aceşti doi poli s-a desfăşurat evoluţia ta intelectuală şi
sufletească, în ultimii ani... Iată, am publicat zilele trecute această scrisoare a ta1, ca un
legământ că voi cultiva memoria ta. Ea este şi un semn al durerii ce mă covârşeşte când
resimt prezenţa ta.
Da, prezenţa ta care, repet, e permanentă în mine, în ai tăi. Cine cutează să spună
că morţii pot fi uitaţi? Cei care supravieţuiesc, după marile furtuni ale războiului sau ale
răsturnărilor sociale, sunt doar misionarii celor dispăruţi, – depozitarii unor vieţi sudate
de viaţa lor, după crâncenele rupturi ale destinului... Credem că trăim pentru noi înşine!
Dimpotrivă, trăim mai mult pentru cei care nu şi-au împlinit misiunea pe acest pământ. Şi
aceasta e durerea noastră cea mare. Nu putem trăi mai multe vieţi deodată, aşa cum am
vrea, aşa cum se cuvine pentru cei plecaţi prea curând dintre noi – şi care erau mai buni,
mai frumoşi, mai drepţi, mai mari decât noi. Căci cei plecaţi prea de timpuriu, ne vădesc
darurile pe care nu şi le-au putut risipi în trudă îndelungată.
Iar tu, dragă Iosif, erai cel mai bine pregătit din generaţia ta sacrificată
mediocrităţii sau silniciei, mizeriei sau sterpei pribegii. Aceasta ţi-o spun acum, când
recitesc scrisorile tale. Acum ştiu ce ai fi realizat cu mintea, cu simţirea, cu luciditatea şi
înţelepciunea ta. Acum ştiu că ai murit, tocmai pentru că erai ales. Ai murit pentru alţii,
pentru ai tăi, pentru mine. Mulţi mai cred azi în mântuirea obştei prin jertfa celor mai de
seamă...
Dar nu-ţi pot spune acum tot ce gândesc. „Este o vreme de vorbit, este o vreme de
tăcut". A spus-o profetul Amos. A spus-o şi Eclesiastul, într-o litanie de-o cumplită
acceptare şi amărăciune: toate au vremea lor, toate vin la timpul lor – şi viata şi moartea.
Şi totuşi, nu mă împac cu gândul că ai plecat dintre noi – aşa cum ai plecat, smuls de
vârtejul stârnit deodată, într-o noapte de iarnă...
Azi e primul tău Jahrzeit.2 Al tău, al lui Iancu, al atâtor altora. Şi cugetul,
încremenit, începe să înţeleagă destinul vostru. Nu în cuvinte, ci în imagini. Cine nu
cunoaşte Laocoon, capodopera plastică despre care un Gotthold Efraim Lessing, autorul
lui „Nathan der Weise", a scris subtile pagini de exegeză artistică? O temă pentru

1
În „Renaşterea Noastră", Bucureşti. 25 Decembrie 1941.
2
Aniversare religioasă în memoria celui dispărut. [n.ed.]

116
„dramaturgia" sa... Bărbatul din centrul grupului se trudeşte să se desfacă din încleştarea
multiplă a şerpilor, care au cuprins şi pe nevinovaţii copii de lângă el. Cu nenumăratele-i
inele, fatalitatea a înlănţuit pe tată şi fii în aceeaşi strânsoare ucigătoare... De câte ori nu
ne-a oprit această imagine, în cărţi de artă, în reproduceri mai mult sau mai puţin reuşite!
Dar abia acum o înţeleg, Iosife!
În locul lui Laocoon văd un bărbat în floarea vârstei, cu barba neagră, drept,
profilat pe câmpia de zăpadă din preajma marelui oraş. De umerii săi s-au prins cei doi fii
– şi el stă mereu, drept, cu ochii la cer, murmurând eternul „Şema Israel", în timp ce
şerpii invizibili ai destinului şuieră în jurul său. Vede cadavrele celor răpuşi, vede copacii
desfrunziţi, ca nişte schelete negre. Aude tot: strigăte sălbatice, împuşcături, horcăielile
muribunzilor, plânsetele înăbuşite ale celor doi feciori ai săi, curmate deodată. Şi unul şi
celălalt s-au desprins de pe umerii săi – şi el a rămas singur, stejar căruia i-au căzut
crengile, fulgerate; numai trunchiul a rămas despuiat, miracol de cruzime sau de îndurare,
mărturie a marei drame, cu buze pecetluite, dar cu inimă ce nu mai poate uita...
Tu, dragă Iosif, de-acolo unde te aflii, nu mai ai nevoie de tălmăcirea unei dureri
printr-o imagine, fie chiar aceea a lui Laocoon. Ai depăşit-o prin propria ta „trăire" – a ta,
a fratelui, a părintelui. Tu te-ai dezlegat de slăbiciunile trupului şi duhul tău pătrunde
totul, de-a dreptul.
Dar noi, încarceraţi încă în actualitate, în temporar, nu putem îndura eternitatea
decât sub formele ei abstracte sau estetice. Căci, dacă vrem s-o trăim ca tine, ca atâţia
alţii, atunci trebuie să ne grăbim – cum te grăbeai şi tu, ca să spui cât mai multe, fie chiar
rudimentar şi bâlbâit, înainte de a amuţi pentru totdeauna.
Multe înţeleg acum, chiar şi aceste simple cuvinte pe care le-ai scris pe dosul unei
fotografii ce mi-ai dat-o într-o seară, cu sfială: ...„amintire de la un fiu spiritual".
Atunci am zâmbit, nedumerit. Azi, îmi dau seama de cumplita durere a unui părinte, a
unei mame, care şi-au pierdut feciorii, dacă e atât de obsedantă, atât de nostalgică, atât de
inconsolabilă pentru mine pierderea unui „fiu spiritual..."

21 Ianuarie, 1942

II

Slove de martiri1

Fie îngăduit unui slujitor al culturii, care n-a cunoscut popasuri de sărbătoare, să
considere această zi ca oricare alta – şi anume, ca o zi de lucru. Ştiu ce datorez
întemeietorului şi colegilor mei de la acest Institut, care au vorbit înaintea mea; ştiu ce
datorez mai cu seamă Şefului spiritual al Evreilor din România. Dar nu le pot arăta
gratitudinea mea decât rămânând cu sinceritate, şi cu acest prilej, ceea ce am fost
întotdeauna – şi să trec de-a dreptul la subiectul ce mi s-a rezervat. O „comunicare", aşa
cum se obişnuieşte la orice Institut de Cultură. O comunicare despre o carte.

1
Comunicare făcută la „Institutul de Cultură al Templului Coral", în şedinţa publică din 25 Martie 1945
consacrată lui Eugen Relgis cu prilejul celei de-a 50-a aniversări dela naştere, când au rostit cuvântări I.
Brucăr, Al. Şafran şi Jean Aberman.

117
 Dar cartea despre care încerc să vorbesc nu e o simplă tipăritură. E o carte vie,
grea de gânduri, caldă de sânge ce mai zvâcneşte. E o inimă, ba nu: două inimi
îngemănate; sunt două conştiinţe, înfrăţite în acelaşi tragic destin. Slove de Martiri ale
fraţilor Iancu şi Iosif Guttman ne readuc, ca şi un simplu reportaj apărut în ziar, ca şi
câteva cuvinte schimbate cu vreun cunoscut la un colţ de stradă, la acea cumplită realitate
a deposedării şi dezumanizării, a torturării şi măcelăririi unui neam întreg – realitate ce
nu poate fi exprimată acum în cuvinte şi care, pentru obştea evreiască din România, e
jalonată între două date: 21 Ianuarie 1941 şi 23 August 1944.
Când libertatea presei s-a ivit vara trecută şi pentru scriitorii evrei de aci, am
socotit că, înainte de a publica operele noastre făurite cu trudă în nopţile de veghe şi de
groază din anii negri, avem datoria de a sluji pe acei care au pierit în locul nostru, pe
confraţii cărora le supravieţuim, fie că ei şi-au încheiat existenţa după decenii de muncă,
fie că au fost seceraţi înainte de a fi dat primele roade. Pentru mine, nici nu era nevoie de
alegere. de la sine, pe masa mea de lucru, s-au înjghebat două cărţi, care au apărut
aproape în acelaşi timp.
Una e a lui Stefan Zweig, a cărui sinucidere în Februarie 1942, în refugiul său din
Petropolis (Brazilia), a rămas pentru mulţi o taină, dar care e pentru mine tot atât de
dureroasă ca şi un asasinat. Am istorisit întâlnirile mele cu autorul Candelabrului
îngropat, convorbirea asupra problemelor rămase şi azi nerezolvate – şi am evocat astfel
una din cele mai lucide şi mai creatoare inteligenţe ale culturii contemporane. La aceste
mărturii am adăogat traducerea unei nuvele găsite printre manuscrisele febrilului pelerin
prin lume şi prin suflete: Schachnovelle (intitulată în româneşte: „Obsedatul") şi al cărei
erou e unul dintre cei fugiţi din imensa cameră de tortură a Europei naziste şi care nu
scapă nici peste ocean de obsesia nebuniei la care e osândită o generaţie întreagă.
A doua carte e a fraţilor Guttman. Trupurile mutilate ale lui Iancu şi Iosif, ai căror
ani abia însumează vârsta mea, a nevrednicului lor supravieţuitor, au fost ridicate din
pădurea măcelului de la Jilava şi îngropate alături de sutele şi miile de sacrificaţi ai lui
Israel. Dar din saltare răvăşite, din teancuri de caiete, din colecţii de ziare şi reviste, am
dezgropat mărturiile străduinţelor intelectuale şi culturale ale acestor fraţi, fiecare cu altă
orientare ideologică, însă amândoi înzestraţi cu excepţionale daruri ce trebuiau doar să se
exercite şi să se dezvolte câţiva ani mai mult, pentru a-şi vădi eflorescenţele şi roadele.
Timp de trei luni, seară cu seară, am răsfoit aceste manuscrise şi tipărituri. Aveam
înaintea mea un material din care, ca un constructor ce înalţă o casă, trebuiam să
înjghebez o carte. Fiecare bucată, fiecare pagină, fiecare rând şi cuvânt, a trecut prin acele
migăloase operaţii pe care un scriitor, cât de puţin conştiincios ar fi el, trebuie să le
împlinească pentru a da o operă vie. Cei doi fraţi le-ar fi împlinit şi ei, dacă le-ar fi fost
dat să meargă mai departe pe calea spinoasă a meşteşugului nostru. M-am substituit lor şi
cu elanul debutului dar şi cu experienţa unui sfert de secol de salahorie literară, am
orânduit materialul, l-am cizelat, l-am şlefuit, fără să adaug ceva – ci lăsând să cadă
frunzele veştejite, înlăturând stângăcii sau repetări inerente oricăror începuturi, am adunat
aproape toate scrierile filosofice, critice şi sociale ale celor doi fraţi într-un volum de 304
pagini în octavo. Aceste Slove de Martiri s-au tipărit din voinţa părintelui lor de a înălţa,
pe lângă un monument de piatră rece, monumentul spiritual al unor năzuinţi spulberate şi
totuşi biruitoare în amintirea noastră.

118
 Dar cum să analizez o asemenea carte, care mai sângerează ca o rană rămasă
deschisă? Sunt nevoit să evoc indirect viaţa intelectuală, morală şi psihică condensată, ca
esenţa florilor, în paginile acestei cărţi – căreia moartea prea timpurie i-a dat un caracter
testamentar, grav cu toată tinereţea gândurilor, îndrumător cu toate că autorii ei îşi mai
căutau calea. Într-o scrisoare postumă către Iosif Guttman, cea dintâi pe care i-am scris-o
deşi l-am cunoscut vreme de opt sau nouă ani, am spus dinainte ceea ce aveam de spus şi
la apariţia cărţii. (Publicată întâi în „Curierul Israelit" din 19 noiembrie 1944, am socotit
că această scrisoare poate fi reprodusă şi în fruntea Slovelor de Martiri, apărute în
primăvara anului următor). Aşi fi ispitat să redau aci câteva fragmente. Transcriu numai
câteva rânduri:
„Ai început să-mi scrii când abia împliniseşi şaptesprezece ani. Veneai la
bibliotecă, îmi cereai o carte şi, în loc să mă ţii de vorbă, ca alţii care aveau timp de
pierdut, îmi scriai câteva pagini pe care le lăsai apoi pe biroul meu, fără să-mi ceri măcar
un răspuns... Şi astfel, an după an, ai crescut şi în umbra bibliotecii, în preajma mea, fără
să bănuiesc că destinul tău va fi curmat atât de brusc, atât de năpraznic, în acelaşi timp ca
şi al fratelui tău, Iancu, lângă care dormi acolo, în cimitirul unde odihnesc şi tatăl meu şi
bunicii şi neamurile mele şi atâţia prieteni... Acum, când recitesc scrisorile tale, înţeleg
multe. Într-un bileţel, spuneai: „Mă gândesc uneori că trebuie să dau ceva la iveală, cât
timp trăiesc". De aceea erai atât de prompt, atât de precoce, atât de zorit în toate?... Tu,
dragă Iosif, erai cel mai bine pregătit din generaţia ta sacrificată mediocrităţii sau
silniciei, mizeriei sau sterpei pribegii... Acum ştiu ce ai fi realizat cu mintea, cu simţirea,
cu luciditatea şi înţelepciunea ta. Acum ştiu că ai murit, tocmai pentru că erai ales. Ai
murit pentru alţii, pentru ai tăi, pentru mine. Mulţi mai cred azi în mântuirea obştei, prin
jertfa celor mai de seamă..." Scrisoarea se încheie astfel: – „Multe înţeleg acum, chiar şi
aceste simple cuvinte ce le-ai scris pe dosul unei fotografii, pe care mi-ai dat-o într-o
seară, cu sfială: ...„amintire de la un fiu spiritual". Atunci am zâmbit, nedumerit. Azi,
îmi dau seama de cumplita durere a unui părinte, a unei mame, care şi-au pierdut feciorii,
dacă e atât de obsedantă, atât de nostalgică, atât de inconsolabilă pentru mine pierderea
unui „fiu spiritual"...

Cartea începe cu o serie de eseuri despre „Iudaism şi Sionism" ale lui Iancu, mai
mare doar cu doi ani decât Iosif. Pentru el, iudaismul e un fenomen complex care, spre
deosebire de celelalte manifestări culturale, nu se supune unei explicaţii simpliste, liniare.
Pornind astfel, el cercetează totuşi principiile centrale ale iudaismului, considerat nu ca o
religie, ci ca o cultură cu „resort etic". Una din dimensiunile spiritualităţii iudaice este
corelatul autoritate-libertate. Al doilea corelat: individ-societate, oferă autorului un
criteriu pentru definirea culturii iudaice. El ajunge astfel la o concluzie ce se armonizează
cu sensul clasic, permanent al iudaismului: – „Societatea se rezolvă în multitudinea
indivizilor faţă de care ai datorii morale; ea este o stare a conştiinţei individuale. De aci
reiese superioritatea personalităţii individuale asupra societăţii. Dar precum individul, ca
noţiune abstractă, e înlocuit de conştiinţa individuală, reală, societatea în genere e
considerată în formele concrete ale comunităţii familiare şi naţionale".
E lesne deci să presupunem cum tratează Iancu, în celelalte eseuri, problema
sionismului în faţa istoriei, care e atitudinea lui faţă de idealurile şi realităţile evreieşti –
şi ce ton religios în formă, însă lucid şi liber în fond, răsună în cuvântarea sa de Iom
Kipur sau în reflecţiile sale de Purim: – „S-a repetat Purimul de multe ori în istoria

119
noastră, scrie el. Dar am ştiut să opunem sabiei cartea, forţei spiritul. Şi astfel am clădit şi
reclădit. Veselia Purimului închide în sine entuziasmul spiritului liberat de lanţurile
materiei. Vom şti să opunem Hamanismului1 de astăzi spiritul lui Ezra şi Zerubavel?" –
Se poate un îndemn mai emoţionant de „dincolo", din partea unei victime inocente a
Hamanismului legionaro-nazist?
Studiul despre „Societate şi Valoare" prin care Iancu a obţinut în 1935 licenţa în
litere şi filosofie magna cum laude, e dovada temeinicei sale pregătiri, care a şi început
să depăşească zelul învăţăcelului, pentru a încerca unele interpretări personale. Aceasta se
vede şi din eseurile sale despre personalitate, după concepţiile lui Kant şi Nicolai
Hartmann, din analiza minuţioasă a părţii a doua a Eticei lui Spinoza şi din sprintenele
observaţii despre raporturile dintre limbaj şi societate.
Filosofia e disciplină riguroasă, nu speculaţie verbală, pentru un adevărat
gânditor. Şi plăpândul Iosif (care semna I. Bunescu), a început cu studii filosofice.
Încercarea sa de explicare raţională a fenomenului mistic, lucrare de licenţă în litere şi
filosofie, apărută şi în revista Însemnări ieşene în 1937, poate obţine sufragiile criticilor
severi. Înclinările sale meditative, care nu ignorează însă tragicele realităţi ale destinului
uman şi nici problemele practice ale politicii mondiale, s-au vădit de timpuriu. Conferinţa
pe care Iosif a ţinut-o la vârsta de 16 ani, despre cultura asiatică în raport cu civilizaţia
actuală a Europei, e miezul unui studiu de maturitate pentru un adevărat scriitor. N-o pot
rezuma aci – dar mărturisesc că efortul intelectual şi perspicacitatea ce l-au călăuzit, la o
vârstă atât de fragedă, prin labirintul concepţiilor moderne privitoare la naţionalism şi
universalism, la pacifism şi cultură pozitivă, pot servi drept pildă atâtor cărturari
îmbătrâniţi în lenea de a gândi şi în conformismul comod al poziţiilor tradiţionale şi
rentabile.
Sunt deci fireşti, după aceste două studii iniţiale, eseurile ce alcătuiesc ciclul
„Epoca răscolitoare". Simpla înşirare a câtorva titluri, sugerează natura problemelor
trăite, nu tratate abstract, de nepotolitul Iosif: – Frământări spirituale, Ce lipseşte omului
modern, Conceptul de rasă, Fanatismul, Socialismul şi ştiinţa, Sensul filosofic şi cel
sociologic al muncii, Tehnica şi progresul, Pacea – bază a progresului, Civilizaţie şi etică,
Dialectica iubirii, Criza morală a vremii noastre, Materialism şi eroism...
Concluzia acestor scurte incursiuni în domenii atât de vaste, e totodată amară şi
optimistă: – „Inteligenţa omului, scrie Iosif, nu a progresat în aşa grad ca să ajungă la
temperarea pornirilor şi pasiunilor sale, la înfrângerea instinctelor sale. CreIerul uman nu
s-a dezvoltat peste tot în aşa măsură ca să poată învinge acţiunea acestor factori ce scapă
uşor controlului conştiinţei. Un impediment tot aşa de mare îl constitue cadrele culturale
şi spirituale. Pentru mântuirea omenirii de azi, ar trebui să ne eliberăm de numeroase
prejudecăţi şi erezii, de tot felul de ficţiuni eronate, de acele „idola mentis" cum le-a
numit Bacon, încât – vorba lui Jean-Christophe – e nevoie să ne naştem din nou, cu o
conştiinţă purificată, ca o „tabula rasa" pe care să imprimăm idei şi concepţii juste,
dezbrăcate de minciuni şi erori, şi numai în felul acesta să ne îndreptăm din nou spre
idealurile binelui, adevărului şi frumosului... Dar cu câte jertfe, cu preţul câtor vieţi
nevinovate! Şi atunci ar fi o adevărată impietate dacă ne-am manifesta credinţa că lumea

1
De la „Haman”, vizirul împăratului persan în legenda biblică de Purim. El e cel care pune la cale, fără să
reuşească, uciderea evreilor din împărăţie. Personajul a devenit prototip celui care urmăreşte nimicirea
evreilor.

120
merge spre rău, nu spre bine. Adevărul e că umanitatea nu poate face niciun pas fără
călăuza conştiinţei, fără indicaţiunile raţiunii".
Prin ciclul următor „Cărţi şi autori", ne convingem în ce măsură cultura a fost
pentru Iosif, prin însăşi esenţa ei, un stimulent în lupta vieţii: „Dar nu oarba luptă, care nu
e luminată de raţiune, ci acea luptă conştientă şi demnă pentru omul din noi", cum
precizează el. Şi care au fost autorii studiaţi de el, culmile gândirii şi ale creaţiei literare
spre care a urcat cutezătorul dar şi modestul nostru luptător? Au fost: Tolstoi,
Dostoievski, Jean Jaurès, Romain Rolland, Henri Barbusse, Stefan Zweig, Emil Ludwig,
Iacob Wassermann. Iar dacă s-a ocupat şi de scriitori care n-au devenit celebri, el a căutat
ceea ce-i comun tuturor slujitorilor culturii şi omenirii: gândirea activă si pasiunea
creatoare.
O menţiune specială se cuvine seriei de articole scrise între 1935–1938 şi pe care
le-am intitulat: „Previziuni şi strigăte în pustiu". Iosif a prevăzut războiul ce-a incendiat
lumea: – „Când focul va fi aprins, stinse vor fi luminile adevărului şi ştiinţei
dezinteresate, stinse vor fi atunci libertăţile pe care le mai avem acum, stinse vor fi toate
elanurile tinereşti către dragoste şi frăţie... Să ne pregătim de luptă". Şi, curios, dar logic,
Iosif şi-a pus nădejdea în muncitorime, pentru a împiedica dezlănţuirea cataclismului
mondial: – „Ea are interesul să acţioneze pentru împiedicarea războiului... care a fost şi
este îndreptat împotriva ei. Când războiul se sfârşeşte şi – cum s-a întâmplat în războiul
din 1914-18 – revoluţia izbucneşte, e prea târziu: pe pământurile lucrate de muncitori, pe
meleagurile ţărilor ce-au luat parte la lupte, zac mii şi sute de mii de cadavre".
De aceea, Iosif s-a ridicat şi el împotriva falşilor cărturari care s-au pus în slujba
dictatorilor; de aceea a denunţat făţărniciile ucigaşe ale politicianilor şi şoviniştilor şi s-a
întrebat cu teamă încotro merge tineretul; – „Tineretul, cel adevărat şi sănătos, să iasă la
luptă. Este şi soarta lui în joc! Sunt în joc însăşi civilizaţia şi cultura umană".
În ultimul articol, despre „Conducători şi stăpâni", arătând deosebirile dintre
statele liberaliste şi cele totalitare, dintre dictatorii furibunzi şi înţelepţii conducători de
popoare, cum a fost de pildă Thomas Masaryk, el preciza: – „Conducătorii adevăraţi nu
se slujesc de forţă şi violenţă, nu iau niciodată hotărâri după propriile lor fantezii sau
dorinţe, ci lucrează conform raţiunii şi niciodată singuri... Ei armonizează cele două
principii, ale libertăţii şi autorităţii, ei respectă celelalte culte şi credinţe... şi nu se
mărginesc la o singură doctrină, acaparatoare a tuturor domeniilor, neadmiţând
politicianizarea tuturor cadrelor şi a tineretului preocupat să înveţe"...

Şi tânărul acesta, care ne dădea sfaturi atât de bătrâneşti, firavul Iosif în care mi-
am regăsit tinereţea şi în care eram convins că voi avea un urmaş, în această ţară, care să
ducă mai departe credinţa şi idealurile mele, a pierit aşa cum ştim, lovit de mâna oarbă a
unui tineret sălbăticit de păstorii cei răi ai noroadelor. Iosif era prea lucid şi prea simţitor
ca să nu-şi dea seama de apropierea noului Apocalips. Încă în 1936, în volumul meu de
Eseuri despre iudaism, am publicat şi mărturiile unui fecior de rabin. Acest fecior nu era
altul decât Iosif Guttman-Bunescu. Avea pe atunci numai 18 ani. Şi trebuie să recitim,
pentru accentul lor emoţionant, cu adevărat profetic, ultimele două pagini ale acestor
mărturii. Iosif rătăcea într-o seară pe străzile Bucureştilor, cu gândurile, cu visele, cu
spaimele sale:
„Umbrele ce se proiectau pe trotuar – (redau aci ce mi-a spus el atunci) – şi
propria mea umbră diformă ce mă devansa ori mă urmărea, stârneau uneori în mine un

121
simţământ de spaimă. Era un amestec de panică şi teroare. Şi deodată am rămas ţintuit pe
loc, lângă un felinar... Da, undeva, într-un colţ din Extremul-Orient, popoare se încaieră.
Şi altele, la Apus, peste Atlantic. Sute şi mii de oameni în uniforme, se măcelăresc. Din
nou s-a ridicat steagul vrăjmăşiei. Iarăşi răsună urletele fiarei omeneşti, pe acest pământ
ce-a sorbit atâta sânge, de atâtea milenii... Mâine, poimâine, incendiul izbucnit din
marginea însângerată a lumii se va întinde peste tot. Atunci, întreg pământul se va
cutremura... Pământul se cutremură: o simt aceasta până şi acei care nu vor să vadă.
Uriaşele valuri ale urii războinice se înalţă, înaintează năpraznice peste muşuroaiele
omeneşti...”
„Noi, acei câţiva, care credem în puterea sufletului din noi, în primatul spiritului,
suntem jos de tot, într-o îngustă vale, nevăzuţi, printre munţii înflăcăraţi. Ah,
„puternicii"! Stăpânitorii noroadelor nu ştiu oare că pământul nu stă în repaus? că,
precum se produc uneori ridicări grozave ale scoarţei pământeşti, se pot produce şi
scoborâri?.. Puterea lor fizică sporită prin „înarmări ştiinţifice", valorează şi durează mai
puţin decât minuscula flacără a unui chibrit frecat de fosfor... Da! domnilor diplomaţi,
domnilor Mussolini şi Hitler (şi plăpândul tânăr ce-mi vorbea, avut gest şi privire de
vizionar), suflarea voastră încordată pentru aţâţarea focului vă va rupe plămânii, furia
voastră tiranică vă va fi cu siguranţă fatală... Bănuiţi voi oare că, în afară de hidoasele
voastre artificii, există în om, în omenire, realităţi fireşti, durabile, eterne ca şi natura
însăşi? Nu cunoaşteţi focul sacru al culturii, râvna de desăvârşire a sufletului, adăpat la
izvoarele înţelepciunii? Ignoraţi voi soarele cald al iubirii care va dăinui mereu, cu toate
eforturile voastre îndârjite de a stinge lumina conştiinţei, de a înlănţui sufletul liber?”
„Soarele acesta, al rebelilor, apune. E rândul nostru, al oamenilor de ordine!" Aşa
spun sclavii şi adulatorii tiranilor. Vom vedea a doua zi, dimineaţa, de partea cui e
adevărul şi dreptatea. Poate că în zorile zilei vom plânge: lacrimi pentru mii şi milioane
de sacrificaţi ai urii războinice. Cadavrele celor căzuţi în noaptea barbariei vor zace pe
întinsul pământului... Dar lumina Iubirii va spori, mai strălucitoare, mai măreaţă, asupra
lumii. În dimineaţa marei zile de izbăvire, în faţa călăilor şi a victimelor, sub soarele
radios, scaunul sfânt al Păcii va fi adus. Şi de pe acest scaun, Judecătorul va rosti sentinţa,
aşa cum ştie el să judece. Va dicta sentinţa împotriva tuturor călăilor, care au însângerat
trupul şi au chinuit sufletul omenesc"...

Cu aceasta încheiem „comunicarea" noastră. Ea nu putea fi făcută la rece, în stil

de referat academic. Slove de Martiri ale fraţilor Iancu şi Iosif Guttman sunt mărturia
unor vieţi furate, chinuite, măcelărite în vârtejul urii şi nebuniei sângeroase ce s-a abătut
asupra noastră. La Judecata cea mare, a păcii şi omeniei, aducem şi aceste Slove de
Martiri. Slove vii, care se cer ascultate, care cer dreptate; ele strigă asasinilor şi celor care
se aflau la spatele lor, asmuţindu-i: „Iată pe cine aţi ucis!"
Şi pentru că ne aflăm aci, la un Institut de Cultură evreiască, se cuvine să precizez
că Slove de Martiri apărute, cum se spune, „din iniţiativă particulară", ne amintesc de
datoria ce-o au membrii Institutului faţă de memoria şi opera inedită a colegilor care ne-
au părăsit în aceşti ani negri. Trebuiesc publicate „Memoriile" şi „Proverbele" adunate
timp de decenii de Moses Schwarzfeld, cercetătorul şi luptătorul care a murit cu condeiul
în mână, scriind o Istorie a scriitorilor evrei din România. Trebuiesc adunate poeziile,
piesele de teatru şi amintirile lui Adrian Verea, care a pierit împreună cu tovarăşa sa de
viaţă, sub dărâmăturile casei sale, în timpul unui bombardament aerian. Să nu-l uităm nici

122
pe d-rul Benedict Kanner, profesorul atâtor generaţii de elevi şi erudit istoric literar. Şi să
adunăm scrierile atât de inimoase ale unui cărturar activ, ale unui militant al iudaismului
din România, Horia Carp, care a închis ochii în cetatea idealului său, la Ierusalim, după
ce primise şi el, ca nenumăraţi fraţi ai săi, botezul urii şi bestialităţii, într-o cameră de
tortură, sub regimul legionar.
Suntem, se spune, „poporul Cărţii". Şi prima datorie e să reamintim pe slujitorii
devotaţi şi năpăstuiţi ai Cărţii!

Un autor de paradoxe şi aforisme

Cine mai citeşte azi o carte de aforisme? Unii semidocţi, mari consumatori de hârtie
tipărită, susţin chiar că o asemenea preocupare nu e serioasă, că e nedemnă de un om de
cultură. Sunt specialişti care cercetează cu răbdare tot ce s-a scris asupra unei chestiuni,
pentru a ajunge după ani îndelungaţi la o concluzie pe care un cugetător îndrăzneţ,
înzestrat cu bun simţ, cu intuiţie şi dar de sinteză, o formulează lapidar în câteva rânduri.
Aceasta e de altfel definiţia aforismului: formularea succintă a unui adevăr;
condensarea experienţei ştiinţifice într-o lege, într-o regulă, într-o normă; închegarea
cugetării abstracte sau realiste într-o sentenţă, într-o maximă; reducerea celeilalte
experienţe, a celei personale, a vieţii de toate zilele în luptă cu natura, cu oamenii sau cu
tine însuţi, la o serie de reflecţii finale sub forma unor mărturisiri sau a unor sfaturi, a
unor avertismente sau imprecaţii, a unor concluzii oarecum definitive, amare, cinice sau
resemnate, pesimiste sau optimiste, după cum e firea autorului. Toate au însă ceva din
solemnitatea „ultimului cuvânt", a judecăţii supreme care jalonează calea atât de încâlcită
şi nesigură a omului prin pădurea deasă, plină de mistere, a destinului său.
Aforismul este deci o quintesenţă a trudnicei şi obscurei munci de miner pe care o
îndură un adevărat cugetător; el este un extract ultim, o dublă şi triplă rafinare a unei
imense cantităţi de observaţii, aşa cum o picătură de esenţă de roze se obţine prin
presarea şi distilarea recoltei unei grădini întregi; el e rodul mic însă preţios care se
zăreşte în frunzişul îmbelşugat al unui pom; în unele cazuri, l-am asemui cu diamantul
preacurat, ivit după zeci şi sute de milenii de lentă transformare a vastelor zăcăminte de
reziduri din sânul pământului.
Aceste câteva comparaţii – căci am putea găsi şi altele – tind să evidenţieze rolul
aforismului în viaţa şi cugetarea omenească. El nu este, cum s-ar părea, un apanaj al
claselor culte sau chiar numai al filosofilor. Îl găsim sub diverse forme în toate straturile
sociale, de la cele mai populare (proverbe, zicale) până la cele mai intelectualizate
(maxime, reflecţii), ca nişte concluzii practice ale experienţei cotidiane adunate de
generaţii sau ca nişte geniale scăpărări ce luminează tainele vieţii cosmice ori spirituale.
Găsim aforismul la întemeietorii de religii, care i-au dat tonul imperativ al legii; la vechii
profeţi cu glas tunător; la înţelepţii surâzători, care purtau mantie de purpură şi fir, ca
Solomon, sau una adeseori zdrenţuită, ca Diogene sau Socrate. Îl găsim şi la Hippocrate,
ale cărui reguli de tămăduire a trupului sunt valabile în mare parte şi astăzi; am mai putea
pomeni, de pildă, culegerea lui Boerhaaven, ca să indicăm în ce măsură problemele
juridice îşi găsesc formularea într-un aforism. Nu există domeniu de activitate care să nu

123
fie rezumat, concretizat, sintetizat cu ajutorul aforismului. Fiecare nouă generaţie
moştenea comoara experienţei şi înţelepciunii celor care au precedat-o – am putea spune:
de la facerea lumii – şi la rândul ei sporea cu câteva pagini cartea cea mare în care e
înscrisă istoria destinului uman pe acest pământ.
Nenumărate sunt formele pe care le-a îmbrăcat aforismul, după tonalitatea epocii,
după momentul istoric, după tensiunea creatoare, după destrămarea morală în care se afla
evoluţia socială, după gradul de civilizaţie al unei clase sau după putinţa de gândire, de
simţire şi de expresie a reprezentanţilor culturii. Mai ales în epoca modernă, aforismul a
avut o bogată eflorescenţă. Putem concepe raţionalismul francez fără formulele rigide ale
lui Descartes şi fără cugetările febrile ale lui Pascal? sau marile cotituri ale filosofiei şi
ştiinţei, fără „Etica" lui Spinoza (în fond, nişte aforisme logice), fără categoriile lui Kant
sau negaţiile lui Schopenhauer şi fără „Relativitatea" lui Einstein (în fond nişte aforisme
matematice?). Putem oare caracteriza atmosfera etică sau estetică a unui popor sau a unei
societăţi fără maximele şi reflecţiunile lui Goethe, ale lui La Rochefoucauld, Chamfort,
Rivarol, Voltaire (vezi „Dicţionarul" său filosofic) sau, din zilele noastre, fără paradoxele
unui Oscar Wilde şi ironiile lui Anatole France, fără strigătele supraomeneşti ale lui
Nietzsche şi invectivele exasperante ale unui Léon Bloy, fără şarjele masive ale unui
Maximilian Harden şi sfredeliturile necruţătoare ale unui Karl Kraus, fără anatemele
atâtor nihilişti, fără lozincile celor care luptă în arenele politicii (de la Disraeli până la
Lenin şi Mussolini), fără pateticele avertismente ale poeţilor-cetăţeni (de la Victor Hugo
până la Romain Rolland) şi fără anticipările celor rămaşi „deasupra învălmăşelii" însă
solidari cu realităţile cele mari, ale umanităţii şi ale cosmosului?..
Deci, din orice operă se poate extrage o serie de aforisme, chiar dacă autorul n-a
cultivat niciodată în mod special acest gen literar. Dar sunt şi autori cunoscuţi numai
printr-un singur volum de maxime. Unii n-au scris în toată viaţa lor decât două sau trei
sute de cugetări. Aceasta nu e nicidecum o dovadă de sterilitate, cum cred acei înzestraţi
cu o torenţială bogăţie verbală sau cu o magnifică energie de constructori care îşi înalţă
opera, etaj peste etaj, până la sfârşitul vieţii lor. Dimpotrivă, autorii consacraţi exclusiv
aforismului erau conştienţi de actul lor creator; ei s-au limitat voluntar, tocmai din exces
de observaţie şi gândire; şi-au înfrânat pornirile verbale pentru a dărui numai miezul
preocupărilor lor pozitive, sâmburele tare, ascuns sub belşug de sevă şi de eflorescenţă
trecătoare. Cultura are destui salahori care adună materialele, destui meşteri care înalţă
zidurile instituţiilor ei monumentale şi destui decoratori care învelesc nuditatea acestor
instituţii în miragiile policrome ale artei. Dar ca şi făurarii de giuvaeruri şi nestemate,
trebuie să vină la urmă acei care şlefuiesc gândirea şi o fac să strălucească pură,
cristalină, ca o podoabă ultimă ce încununează străduinţele meşteşugarilor din toate
tărâmurile culturale.

II

N-am făcut această lungă introducere, acest elogiu al aforismului, decât cu

intenţia de a da o replică unui singur rând al lui H. St. Streitman, care a vrut să
dezonoreze aforismul cu această stupefiantă definiţie: „Aforismul? – un caz de astmă
filosofică". Ştim că cine iubeşte mult, e capabil şi de multă cruzime. Numai aşa se explică
vitregia cu care îşi tratează Streitman propriul său copil: aforismul. E gestul îndârjit al
unui om osândit să poarte toată viaţa aceeaşi povară şi care vrea s-o arunce de pe umeri;

124
dar povara e implacabilă, prinsă cu sute de ventuze de pielea şi sângele osânditului,
crescută odată cu el, hrănită cu el şi prin el: oricât s-ar chinui s-o lepede, nenorocitul o va
purta până la sfârşitul drumului său.
În adevăr, Streitman e un făuritor de aforisme, aşi zice: unic în felul său, în
cadrele unei culturi tinere1. El e însă şi tovarăş bun cu maeştrii occidentali ai acestui gen
literar, ingrat şi totuşi dăruitor de alese satisfacţii, hibrid în aparenţă, având arta sa
proprie, dificultăţile inerente oricărei adevărate creaţii şi realizările care nu sunt mai
prejos de celelalte biruinţi spirituale. Nu, aforismul nu e „un caz de astmă filosofică", ci
de concentrare filosofică. De concentrare a gândirii asupra realităţilor vieţii. Nu ignorez
butadele, şarjele, persiflările lui Streitman împotriva filosofilor, a psihologilor, a
sociologilor, a moraliştilor şi chiar a oamenilor de ştiinţă; cunosc oroarea lui, sacra lui
oroare faţă de specialişti sau de atotştiutori, faţă de învăţaţi hermetici sau de guralivi
diluvieni. Afirm totuşi că Streitman e filosof şi sociolog, psiholog şi moralist, istoric şi
exeget, deşi nu profesează decât gazetăria şi nu proclamă nici una din dogmele
intangibile care aduc onoruri şi venituri într-o societate organizată.
Cine a văzut biblioteca lui Streitman, una din cele mai mari şi mai selecţionate
biblioteci pe care a avut-o la noi un adevărat intelectual (căci şi de falşii cărturari şi
intelectuali are oroare autorul nostru!), cine a cercetat rafturile cu cărţi clasate după epoci,
probleme sau autori, s-a putut convinge că posesorul unei asemenea biblioteci nu poate fi
decât robul ei. Adică: deţinătorul unei culturi care nu poate rămâne neproductivă, păstrată
cu patimă de Harpagon numai pentru propria sa desfătare. Ci, după ce a fost trecută prin
cuptoarele purificatoare ale criticei, strecurată prin sitele din ce în ce mai dese ale
selecţiei, ale confruntării şi experienţei, cultura aceasta a fost turnată la rândul ei în forme
personale, potrivite însuşirilor şi temperamentului propriu, restituită în sfârşit altor cititori
– în câteva volume mici, însă dense şi sclipitoare ca nişte pietre de preţ, multicolore şi
agile, ca nişte vietăţi rare, scoase din adâncurile marine ale cugetării şi acţiunii omeneşti.
Streitman a citit enorm, dar a ştiut să citească. Erudiţia lui nu e câtuşi de puţin
ostentativă; e chiar tăinuită, neutralizată de spiritul său critic. El a notat pe marginea
cărţilor; a notat ani şi ani de zile – şi notaţiile au devenit schiţe de studii, unele realizate
în mici eseuri, iar una singură, ca aceea despre „Sf. Pavel în epoca de tranziţie" a căpătat
amploarea unei cercetări sistematice, care aşteaptă şi azi lumina tiparului. Majoritatea
notaţiilor sale s-a cristalizat în aforisme, apărute în răstimpuri prin ziare şi reviste sub

1
Dintre autorii români, am putea cita pe Titu Maiorescu care, traducând „Aforismele" lui Schopenhauer, a
scris şi el câteva pagini cu aforisme, gen pentru care era într-adevăr pregătit. Poeta Carmen Sylva a lăsat şi
un volum de cugetări, de înaltă ţinută etică, învăluite într-o blândă amărăciune – pe care nu le-au întrecut
însă încercările câtorva doamne din protipendadă (Olănescu, Mavrocordat, etc.) care ţineau să imite moda
franceză a cugetărilor discutate în saloane literare pe vremea unei Madame de Staël sau de Sévigné. Trecem
peste „Cugetările în proză" ale lui A. C. Cuza, de care autorul s-ar fi lepădat cu aceeaşi dezinvoltură prin
care a încercat să facă uitate poeziile sale ateiste din tinereţe. Nicolae Iorga a scris puţine aforisme, ceea ce-
i regretabil – căci acest exerciţiu ar fi stăvilit torenţiala sa bogăţie verbală şi ar fi dat mai multă consistenţă
scrisului său înflorit şi contradictoriu. Menţionăm şi cugetările câtorva filosofi diletanţi sau de profesie,
îndeosebi „Opiniile unui singuratic" de Gr. Tăuşan şi „Pietre pentru Templul meu" de Lucian Blaga. Poetul
Victor Eftimiu are vervă, sarcasm şi imagini în cugetările sale, a căror modestă semnificaţie ne-o indică el
însuşi, căci şi-a intitulat volumul: „Vorbe... vorbe... vorbe"... Din generaţiile mai tinere (ceea ce este rar,
căci aforismul cere vârstă şi experienţă, nu numai îndrăzneală) remarcăm pe E. Cioran, care pare să se fi
consacrat exclusiv aforismului. „Amurgul gândurilor", al treilea volum al său, vădeşte inteligenţă febrilă,
care îşi caută, cu destule poticneli, drumul printre negaţiile şi disperările epocii noastre.

125
pseudonimul Alcest. Abia după ce a depăşit vârsta de cincizeci de ani, Streitman ne-a
dăruit în 1922 prima sa culegere: Revizuiri, urmată la intervale de şapte sau opt ani de
Între Da şi Nu şi Mi se pare că... Splendid exemplu de autocritică şi înfrânare a vanităţii
publicistice, pentru tinerii scriitori de azi care se cred sterili dacă nu dau în fiecare an câte
un volum: „Anul şi romanul", cum se spune în piaţa noastră literară.
Numai cine e pătruns de acel respect, ca să zic aşa: organic, faţă de
incomensurabila străduinţă şi suferinţă presate în filele cărţilor, zidite ca un templu sau ca
un pantheon în ceea ce numim bibliotecă, înţelege miracolul cuvântului scris, preţuieşte,
cântăreşte, diseacă fiecare cuvânt ca să scoată din el esenţa adevărului şi frumosului, a
binelui şi desăvârşirii. Aşa a făcut şi Streitman. Şi numai din excesul bogăţiei sale
intelectuale a ajuns să se îndoiască de ea: „Cuget – deci mă îndoiesc". Numai din
conştiinţa umilităţii sale individuale faţă de imensitatea creaţiei omeneşti sintetizată în
miile sale de cărţi, el a ajuns să practice una din cele mai rare virtuţi într-o societate unde
încrezutul şi semi-doctul îşi fac loc cu coatele spre catedrele „specialiştilor". Şi anume, el
practică auto-ironia, „forma cea mai dureroasă a tristeţii şi descurajării". Scepticismul său
e îndreptat în primul rând asupra propriilor sale putinţi – şi cruzimea cu care scoate la
iveală slăbiciunile semenilor: viciile şi ipocriziile, laşităţile şi bestialităţile, invidiile,
intrigăriile şi toate celelalte beteşuguri ale naturii omeneşti, cruzimea aceasta a
demascării el o exercită şi asupra sa. Nu se izolează, ci se confundă cu victimele
lucidităţii sale. E prudent, dar recunoaşte că „prudenţa e un fel de frică concentrată"; e
ponderat, dar declară: „cuget mult şi matur – înainte de a face o gafă". Îşi iubeşte
prietenii, dar adaugă: „ca sarea în ochii... altora". Şi, dacă face elogiul ingratitudinei, al
invidiei, al urei şi al altor defecte morale care stârnesc indignarea moraliştilor de profesie,
el ştie să evidenţieze, printr-un fel de prestidigitaţie logică, fondul real al elogiului său
paradoxal şi cercetează cu o feroce perspicacitate acele străfunduri ale psihicului uman în
care colcăie viermi şi monştri. Metoda lui, pentru a ajunge totuşi la o atitudine, dacă nu la
o certitudine, este îndoiala, „Sfânta îndoială". – „Nu există oameni proşti, scrie el. Există
numai oameni care niciodată nu şovăiesc, niciodată nu se abat de pe „calea dreaptă",
niciodată nu greşesc. Cu un cuvânt, există numai sfinţi siniştri – şi ridicoli". Atât e de
tenace la autorul nostru această incertitudine rezultată din exces de cunoaştere, din exces
de inteligenţă şi de sinceritate (da, de sinceritate, cu toate că o neagă şi pe ea), încât în
rugăciunea sa de toate zilele el exclamă: „Şi îngăduie, Doamne, să nu ‘nchid ochii pentru
somnul veşniciei, înainte de a fi sorbit din apriga licoare a tuturor îndoielilor. Detest
certitudinea, cea mai băcănească dintre fericirile umane. Mă lipsesc, fără nicio părere de
rău, de unitatea sufletească, cea mai înfumurată dintre mulţumirile noastre"...

III

Acum înţelegem de ce un gânditor care s-a hrănit cu mierea tuturor marilor

cugetători, în loc să adopte lesnicioasa atitudine a cărturarului atotştiutor sau a
specialistului de neînlocuit, în loc să predice de pe amvon o dogmă infailibilă sau de pe
catedră o doctrină cu pretenţii totalitare, revarsă doar mici picături de fiere („Miere şi
Fiere” e titlul unui ciclu de aforisme ale sale). Picături de fiere, stoarse din suferinţă,
multă suferinţă şi, cum singur mărturiseşte, din multe uri, laşităţi, invidii, doruri de
răzbunare – din toate acele sentimente negative care însoţesc calităţile reale ale omului,
aşa cum umbra urmează totdeauna trupul. Înţelegem de ce, în loc să dispreţuiască de pe

126
înălţimile culturii sale bietele muşuroaie umane, în loc să se izoleze în acel orgoliu al
cărturarului sterp sau să se învăluie în mantia preacurată a estetului, el păstrează totuşi
legătura dintre idee şi realitate, dintre carte şi viaţă – şi se cufundă astfel cu semenii săi în
marea solidaritate a destinului (cu toate că se simte singuratec), recunoscând fără şovăire
contradicţiile ce se zbat în animalitatea umană străfulgerată de elanuri divine, sfâşiată de
adevăruri geniale şi de revelaţiile tragice ale naturii dualiste ce sălăşluieşte în inimă şi în
cuget. Iată de ce şi-a intitulat aforismele: Revizuiri (şi în adevăr el se revizuieşte
necurmat, după cum revizueşte fără cruţare noţiunile, normele, valorile consacrate de
societate), Mi se pare că... (niciodată el nu are acea mândră sau inconştientă cutezanţă a
fanaticului unei credinţe, a adoratorului unui singur adevăr: al unui singur idol, al unei
suverane siguranţe de sine), Între Da şi Nu (neîncetată balansare între pozitiv şi negativ,
între culme şi abis, între bun şi rău, între frumos şi urât, între adevăr şi minciună –
balansare care nu e slăbiciune sau viciu, ci fermă, onestă şi virilă afirmare a relativităţii în
faţa Absolutului inaccesibil şi incontrolabil)...
H. St. Streitman ne-a dăruit astfel, prin aforismele sale, învăţătura de care avem
cu toţii nevoie, la orice vârstă şi mai ales în zilele noastre: învăţătura dificilă a lucidităţii
într-o lume de miopi şi de presbiţi, de realişti excesivi (de speţă porcină) şi de idealişti
excesivi (de speţă angelică, ce ignorează realităţile cotidiane). Ceea ce pare curios e că
Streitman, scepticul, cinicul, crudul observator şi irezistibilul polemist, negatorul frenetic,
necredinciosul care se îndoieşte de el, de lume şi de Dumnezeu ne-a dat una din cele mai
izbitoare imagini ale realităţii în dubla ei manifestare, cu umbrele şi luminile ei, cu
abjecţiunile şi măreţiile ei. Aforismele sale alcătuiesc, nu o frescă – aceasta ar cere
ordonare, simetrie, logică arhitecturală – ci un caleidoscop al vieţii, alcătuit din
nenumărate frânturi de toate culorile şi mărimile, amestecate, însă bine sudate una de
alta; căci fiecare frântură are replica ei, complementul sau contrariul ei, şi toate laolaltă
alcătuiesc viziunea multiplă şi dinamică (la fel ca desfăşurarea rapidă a unui film) a
existenţei noastre fizice şi intelectuale, psihice şi morale.
Da, mai ales morale. Aceasta e semnificaţia ultimă a operei lui Streitman: o
acţiune morală, care nu are desigur nimic de-a face cu moralismul teoretic sau dogmatic,
nimic comun cu acea oribilă mixtură a făţărniciei colective care se cheamă „moralină".
Morala lui Streitman poate fi ucigătoare ca stricnina; ea înlătură, ca apa tare, rămăşiţele
impure adunate prin cutele secrete ale sufletului şi conştiinţei; ea revarsă duşul rece al
francheţei şi cordialităţii peste chipurile încruntate ale mumiilor tiranice – şi dacă adesea
ea curmă elanurile juvenile, oarbe sau extatice, ne fereşte să cădem în prăpăstiile
deziluziilor, ale disperării sau ale renunţării definitive. Aceasta e adevărata educaţie
morală: să arăţi omului oglinda adevărului, să-l faci să-şi recunoască păcatele şi erorile.
Şi în loc să-l duci, ca asceţii, pe calea pocăinţii necruţătoare şi sterile, mai mult satanice
decât divine, să trezeşti prin râsul tău spontan, hohotitor, contagios acea voioşie senină,
acea bunăvoinţă şi modestie a omului care ştie în sfârşit că nu e nici demon, nici înger –
şi că datoria lui dintâi e aceea de a se umaniza, de a fi cât mai mult om şi cât mai puţin
bestie, străduindu-se să-şi lumineze mintea, să-şi îmbogăţească sufletul şi să găsească în
tot ce face şi gândeşte echilibrul dintre acţiune şi idee, dintre real şi ideal, dintre el şi
semenii săi, dintre el şi univers.
În adevăr, acesta e meritul cel mare al lui Streitman: ne-a dat o învăţătură, fără să
vrea să ne înveţe; ne-a dat o atitudine, deşi el refuză să se fixeze într-o atitudine
definitivă, statuară – şi a înjghebat, prin câteva colecţii de aforisme, o concepţie pozitivă

127
asupra vieţii, concepţie dinamică, proteică, cum e viata însăşi. Şi acestea toate, prin forma
cea mai originală a aforismului, greu de modelat dacă nu ai mână sigură, bun simţ,
măsură, însă şi mult curaj, cultură şi mai multă, precum şi îndelungată experienţă a
oamenilor şi lucrurilor: – prin paradoxe. A avut el însuşi grijă să ne explice geneza şi
semnificaţia paradoxului, nu în câteva rânduri ci în opt pagini, cu atâta pătrundere şi
fineţe, încât a epuizat subiectul. Suntem nevoiţi să-l urmăm pentru a-l prezenta la rândul
nostru cât se poate de succint.

IV

Paradoxul nu este, cum îl defineşte dicţionarul Larousse: opinie contrară opiniei curente.
Streitman respinge această simplistă formulare, căci atunci paradoxul ar fi la îndemâna
primului venit care ar avea curajul sau inconştienţa „de-a susţine cu îndărătnicie
contrariul de ceea ce crede lumea întreagă şi ar face oarecum double emploi cu mania
contrazicerii de o parte şi cu tristul snobism al originalităţii şi al singularizării de alta".
Paradoxul e cu totul altceva. El este „o tiflă intenţionată la adresa consecvenţei de toate
zilele, o ştrengărie a imaginaţiei care nu se jenează să dea peste nas logicei convenţionale,
...o impertinentă inspiraţie de a scoate limba la silogismul sever, care nu o dată ne calcă
pe nervi cu alurile sale trufaşe şi cu pretenţiile sale de universalitate şi infailibilitate". E
adevărat că în paradox este „cinism, provocare, bravadă" un fel de „crâncenă voluptate de
a nelinişti, tulbura, clătina, fie şi scrânti, sau şi mai bine de a enerva convingerile cele mai
statornicite, mai cu deosebire când sunt pompos şi grandilocvent exprimate, şi de a
reduce la absurd evaluările considerate ca definitiv trecute în stare de dogmă".
Cât despre tehnica paradoxului, ea e simplă: „îşi începe traiectoria de granată de
mână, în strict acord cu logica formală, pornind drept pe linia simţului comun, pentru ca
deodată, printr-o subită deviere, printr-un viraj fantomatic care ne lasă înmărmuriţi, în
neputinţă de a obiecta ceva în primul moment, să ne trezim în faţa unei concluzii
complect surprinzătoare"... El are toate semnele adevărului experimental şi deductiv;
totuşi, când apare capriciul „cu logica lui prăpăstioasă", paradoxul şi-a găsit finalul, şi-a
atins scopul. Avându-şi izvorul în plăcerea de a surprinde norma intangibilă, dogma
universal acceptată în „flagrant delict de aproximaţie şi relativitate", paradoxul
zgândăreşte Absolutul „atât de iritant prin atitudinile sale auguste"; el sâcâie principiile,
postulatele, directivele şi imperativele, evidenţiând contrazicerile şi carenţa lor. Dacă nu e
în stare să scoată dintr-odată adevărul din poziţiile câştigate, paradoxul reduce din trufia
acelora care vorbesc în numele Adevărului etern, în atitudini de „procurişti cu definitive
puteri ai divinităţii" şi le insuflă presimţirea sănătoasă a perimărilor viitoare. „Zglobiu,
spiritual, spumos, sclipitor, el este cavaleria uşoară a judecăţii şi filosofiei asupra vieţii".
Izbutind să stârnească îndoieli şi revizuiri, paradoxul determină transformarea,
complectarea ulterioară a adevărurilor şi regulilor convenite. „Rolul lui e acel al
picadorului în luptele cu taurii"... Expeditiv, mlădios, inventiv, rolul său e modest,
deseori ingrat, dar şi-l împlineşte cu drag şi cu spirit, hărţuindu-şi victima, zdruncinând-o
din echilibrul nepăsării şi somnolenţei până ce „o face să înţeleagă că ceasul luptei a
sosit".
Iată cum analizează Streitman noţiunea, mai bine zis: arma paradoxului, pe care o
mânuieşte el însuşi cu atâta iscusinţă. De cele mai multe ori „un produs al decepţiei, al
descurajării şi al revoltei epuizate", paradoxul e în fond o protestare „amabilă,

128
surâzătoare, imperturbabilă" împotriva ideilor şi principiilor victorioase, împotriva aşa
ziselor valori eterne şi a depozitarilor brevetaţi ai acestor bunuri. O „glosă dulce-amară pe
marginea bilanţului unei existenţe şi al unui calvar", săgeata paradoxului nu e aruncată
din spirit de agresiune, din sadică pornire de a distruge. Afirmare a demonului criticei,
paradoxul este „o cruzime spusă cu cât mai multă candoare". Crâncen, el are totuşi ceva
uman, cald, generos. E expresia satirei sociale şi morale. În fiecare paradox e o
descoperire: ,,O ferestruică deschisă asupra vălmăşagului vieţii, asupra sarabandei
patimilor, nevoilor şi zădărniciilor omeneşti". El atrage spiritele nesistematice sau
dezamăgite de sisteme şi concepţii, spiritele neliniştite care caută un rost mai adânc şi vor
să audă „glasurile interioare", să afle taina cea mare cuprinsă în „ilogica logicei".
Dar Streitman ne previne: înclinarea spre paradox trebuie ţinută din scurt, ca să nu
ajungă o poză, un obicei, o obsesie. Deşi se foloseşte de ironie, de ridicol, de reducere la
absurd; deşi nu se închină niciunei autorităţi, niciunei tradiţii şi ierarhii; deşi cutează să
pună la îndoială „necesitatea internă a comandamentelor vieţii ca logică şi experienţă",
totuşi nu concepţiile, teoriile, sistemele şi sintezele au a se plânge de atacurile
paradoxului, ci numai silogismele (noi zicem: sofismele) „cu tiranica şi neînduplecata lor
eternitate" – dogmele care cred că au pecetluit în ele cuvântul final al ştiinţii şi gândirii.
Numai dogmele mândre, sigure de infailibilitatea şi perfecţiunea lor, „se încruntă la
surâsul tânăr, franc, jovial al paradoxului, socotindu-l ca un atentat la suveranitatea şi
sanctitatea logicii, adică a raţiunii pure". El este duşmanul lor cel mai primejdios, tocmai
din pricina „firii sale alegre, glumeţe, amuzante". Însă dogmele, tradiţiile sacrosancte nu
au dreptul de a izgoni paradoxul din cetatea culturii, înfăţişându-l ca „detractor sistematic
al marilor bunuri spirituale şi al fericiţilor latifundiari ai acestor bunuri", căci el nu e
mânat doar de invidia nemărginită împotriva rezultatelor pozitive ale cercetării răbdătoare
şi metodice. Dacă am goni paradoxul, am ostraciza o bună parte a spiritului critic, atât de
necesar oricărui progres.
Şi Streitman încheie: „Născut dintr-o furtunoasă îmbrăţişare a raţionamentului
riguros cu fantazia felină, de la tata a moştenit precizia, conciziunea şi stringenţa, de la
mama graţia naivă a ispitei – iar când se întâmplă să anticipeze un adevăr, o experienţă, o
directivă, noroc ce nu i se întâmplă prea rar, el nu devine grav şi prezumţios, ci îşi
păstrează ţinuta sceptică, uşoară, dezinvoltă"... Aceste caracterizări se potrivesc pe deplin
aforismelor paradoxale ale lui Streitman şi e de prisos să adăogăm alte aprecieri ale
noastre. Tot autorul ne lămureşte de ce paradoxul îi este atât de simpatic încât a zăbovit
în căutarea lui la graniţa comună a filosofiei, literaturii şi artei: „Pentru că mi-i tare drag
prin apropourile şi perspectivele sale neaşteptate, care au ceva din aventura intimă,
obscură, confuză a vieţii"...

În adevăr, o viaţă întreagă a zăbovit Streitman, nu la graniţele, ci chiar în

tărâmurile atât de bogate ale literaturii, filosofiei şi artei. Nu numai acolo, ci şi în jungla
plină de fiare a politicii, în şantierele imense ale muncii sociale, în pădurile reveriei şi în
văgăunile mizeriei sufleteşti şi morale a semenilor. Din toate peregrinările sale, în care nu
avea altă armă decât cartea, gândul liber şi îndrăzneţ, judecata limpede şi o nestinsă sete
de cunoaştere, el s-a întors cu acele roade pârguite alese din luxurianta vegetaţie a
livezilor, cu acele miniaturi în care sunt redate imaginile vaste şi complexe ale realităţilor

129
pământene. N-a venit cu camioane pline de daruri ieftine, fabricate în serie, ca îmbogăţiţii
parveniţi care vor să epateze pe toată lumea; ci a adus un pumn de pietre şlefuite,
multicolore, pe care, după ce s-a bucurat de ele în taina bibliotecii, le-a risipit în juru-i,
printre oameni necăjiţi sau orgolioşi, robiţi prejudecăţilor meschine sau marilor fatalităţi.
Şi iată, aflăm că scriitorul acesta, a cărui privire ageră sclipeşte atât de ironic
îndărătul ochelarilor; cu surâs atât de prompt şi amabil pe care nu-l poate ascunde
musteaţa stufoasă, abia cărunţită; cu gesturi uşoare şi iuţi, purtându-şi cu paşi sprinteni
povara unei mari experienţe şi a unei neîncetate studieri a ideilor şi realităţilor – omul
acesta, a împlinit şaptezeci de ani! Trebuie să cred, căci a fost coleg de şcoală primară cu
răposatul meu părinte. Totuşi, n-aş vrea să cred, nu ca să-l contrazic, ci ca să urmez
propria sa învăţătură: că totul e relativ într-o artificială înjghebare a Absolutului, că totul
e reversibil – şi deci că, în loc să îmbătrânească, el întinereşte cu cât trec anii. Acesta e un
privilegiu al înţelepciunii căreia nu-i este ruşine de propriile sale defecte, erori şi păcate –
pe care Streitman şi le-a mărturisit copios, cu o uluitoare sinceritate faţă de el şi de lume.
Am vrea ca noi, care ne mai credem tineri, să avem bătrâneţea lui vioaie, neobosită,
combativă (nu degeaba îl cheamă Streit-man!) şi să nu ne oprim la mijlocul drumului,
biete epave ale ambiţiilor nemăsurate sau ale disperărilor noastre într-o lume cutremurată
azi de nebunia roşie a războiului. Să luptăm cu armele vii, ale spiritului. Să păstrăm
optimismul lucid, care calcă peste dezastre şi peste moarte. Ne-o spune însăşi scepticul,
satiricul Streitman, care a avut grijă să răspundă şi la această obsesie a bătrâneţii, cum a
găsit răspuns la multe alte întrebări grele, având totdeauna surâsul pe buze. El a scris în
Revizuiri:
„Prefer să nu vă spun ce vârstă am. Mi-ar fi şi greu să precizez. Sunt ani în viaţa
mea care contează dublu – ca în campanie. Bine înţeles că nu mă plâng, deoarece am avut
şi câţiva ani care contează... triplu. În total, deci, pot zice, fără nicio exagerare, că mi-a
mers foarte bine. – Totuşi, o indicaţie pot să vă dau. Sunt la o vârstă când poţi spune că
eşti cel mai bătrân dintre tineri, dar şi cel mai tânăr dintre bătrâni"...

Bucureşti, 9 Februarie 1940.

Marcel Iancu, pictor şi arhitect1

Pentru a expune, în sfertul de oră de care putem dispune în această seară, activitatea de
peste două decenii a pictorului şi arhitectului Marcel Iancu, este totuşi neapărat necesar să
evocăm atmosfera epocii noastre şi să dăm câteva lămuriri privitoare la curentele artistice
aşa numite moderniste.
Se crede că războiul european din 1914-18 a prilejuit o eflorescenţă a artelor, de-o
rară bogăţie şi de-o surprinzătoare noutate. E însă vădit că nu poate stărui nicio punte de
unire între război şi cultură: cu atât mai puţin, între război şi artă. Nu se poate recunoaşte
nici o influenţă bună, directă, a războiului asupra artei. „Şcolile" de artă moderniste – de
la dadaism până la suprarealism, de la expresionism până la viitorism şi cubism – nu
sunt manifestări imediate şi integrale ale frământărilor social-politice, ale zguduirilor
războinice şi izbucnirilor revoluţionare prin care am trecut (şi mai trecem); ele sunt
1
Discurs de recepţie la Institutul de Cultură al Templului Coral, Bucureşti, 17 Noembrie 1936.

130
manifestări indirecte, efecte ale diverselor psihoze colective: sunt silinţe adesea
exasperate de-a evada din realitatea crudă, sanguinară, în care se zbat popoarele Europei.
Într-adevăr, artiştii nu puteau reacţiona faţă de priveliştea hidoasă a câmpiilor de
măcel, faţă de mizeria oraşelor şi satelor, faţă de ruinarea culturii universale, decât printr-
o „închidere în sine", la unii orgolioasă, la alţii mistică ori lucid optimistă. Creatori,
cărora natura şi omul nu le mai ofereau material de recreat, unii din ei au ajuns la
atitudinea semeaţă a demiurgului; adică, să creeze ei înşişi forme noi, lucruri noi, gesturi
şi elanuri noi. Să exteriorizeze universul lor lăuntric, opunându-l lumii în decadenţă, ca o
afirmare a voinţii conştiente de armonie şi frumuseţe.
Astfel de atitudini sunt în mod firesc extremiste. Ele sunt o negare a
„vechiturilor", a ordinei consacrate. Estetica tradiţională e aruncată în podul cu păianjeni,
iar cea nouă, înţeleasă la început de prea puţini, apare bătăioasă, revoluţionară, stârnind
uimirea, panica sau cel puţin ilaritatea mulţimii, care e deprinsă, de pildă, să vadă un
scaun în formă de scaun, nu în formă de corabie. Aceste „şcoli noi" nu se împacă
totdeauna nici între ele; se neagă chiar una pe alta. Un dadaist abia mai suferă pe un
cubist, preferând să se convertească la suprarealism – iar un cubist vede în expresionism
un semn de ramolisment estetic!
Expresioniştii, iviţi încă înainte de „potopul roşu", se menţin întrucâtva în lumea
reală, redând-o însă deformată. Dânşii iau din natură elemente care pot servi la
exprimarea cât mai deplină, mai esenţială a realităţii lor psihice şi intelectuale. Culoarea e
folosită până la abuz, adică până la acele „simfonii colorate", în care linia se pierde, se
topeşte în tonalităţi rafinat gradate.
Expresioniştii sunt deci departe de arta abstractă pe care o proclamă cubiştii şi de
arta directă a dadaiştilor. Dadaismul vrea să ne convingă că, împotriva uzurii la care ne
duc civilizaţia tehnică şi complicaţiile vieţii moderne, nu găsim altă mântuire decât în
reîntoarcerea la spontaneitatea şi frăgezimea de simţire a copiilor, la universul lor
elementar şi confuz, la toanele şi iluziile lor. Libertate absolută şi expresie nemijlocită,
fără truda savantă a compoziţiei, fără concepţii şi fără tendinţe morale. Cuvinte în
libertate, gesturi ce depăşesc limitele „bunei educaţii" care e prea deseori curată ipocrizie.
În ce priveşte cubismul, el nu s-a ivit chiar după războiul european. Are precursori
iluştri. Teoreticienii lui vor să găsească sursele cubismului până şi în arhitectonica
egipteană şi cea asiriană! Faţă de cubism, dadaismul apare deci ca... un zbor de fluturi,
sau cel mult ca un capriciu de esteţi obosiţi de vechile rafinamente ale artei. Cubiştii sunt
încredinţaţi că arta lor va stărui multe secole, pe când expresionismul ar fi pe cale să
dispară. În esenţă, cubismul e o încercare de revenire la principiile universale ale artei,
care armonizează în fond utilul cu frumosul. El tinde la o unificare a raporturilor dintre
artele plastice, subordonând însă pictura şi sculptura artei arhitectonice. Cubiştii
întrebuinţează cu totul altfel decât expresioniştii aşa zisele elemente naturale; ei le
simplifică, le deformează mai mult decât dânşii. Sau se folosesc mai ales de formele
abstracte, adică geometrice. Arta lor, chiar în pictură, e arta volumului, a celor trei
dimensiuni. Cu ajutorul liniei drepte sau curbe, ei vor să creeze forme noi, expresii şi
chiar vietăţi noi, de un relief şi de o armonie pe care o cred superioară creaţiunilor naturii.
Opera pictorului şi arhitectului Marcel Iancu poate fi situată şi bine înţeleasă în
cadrul acestor scurte consideraţii asupra artei moderniste. A avut un punct de plecare,
dadaismul. Trebuie să spunem însă că, înainte de a porni pe această cale, el a fost, între
1912 şi 1915, elevul lui Iser. Când a plecat, în 1916, în Elveţia, el era deci pregătit: căci

131
cine îl putea iniţia mai bine ca marele Iser în tainele culorilor şi ale luminii, cine îl putea
învăţa că tehnica e tot atât de indispensabilă unui artist ca şi unui fizician sau chirurg?
Dar o personalitate viguroasă se desparte totdeauna de maestrul ei, ca să se realizeze apoi
pe sine, să-şi caute o expresie personală.
Astfel, Marcel Iancu a ajuns, împreună cu poetul Tristan Tzara, animatorul
mişcării dadaiste, în plin război european. Desemna, grava, însoţind neobosit cuvântul
colaboratorilor cu imaginile şi compoziţiile sale. „Insurecţia de la Zürich", proclamată la
celebrul „Cabaret Voltaire", n-a fost pentru Marcel Iancu un capriciu juvenil, ci un
semnal de luptă continuată prin diverse capitale europene, paralel cu studiul arhitecturii şi
practica tenace a picturii. Când a revenit la Bucureşti, în 1923, avea un nume, un stindard,
şi totodată o pregătire ideologică ce l-a pus în mod firesc în fruntea iniţiativelor de artă
nouă. Căci Marcel Iancu n-a rămas la o formulă; dadaismul, punct de plecare, a fost
absorbit, amplificat, prelungit de un mare bulevard sonor şi policrom, cu blocurile sale de
piatră şi marmoră, de ciment şi sticlă, de metal şi reclame luminoase. Dadaistul a devenit
cubist, pictorul s-a asociat cu arhitectul, adăugând la penel şi planşă articolul, manifestul,
foaia volantă a propagandei entuziaste. Revista Contimporanul a stăruit vreo zece ani
(1923–1932) graţie energiei lui Marcel Iancu, care l-a avut alături pe Ion Vinea, ca să nu
pomenesc aci decât un nume. Alţii, mai competenţi, vor arăta mai târziu că Marcel Iancu
a pregătit, fără să-şi pună ochelari doctorali, o întreagă pleiadă de artişti tineri care
lucrează cu râvnă şi succes în pictură, sculptură şi arhitectură. Repet, nu vreau să înşir
nume, dar lista lor e impresionantă. Şi cutez să spun că dacă Bucureştii au căpătat altă
faţă decât acea a unui mare sat oriental, dacă urbanismul a început să devină şi acolo o
realitate, aceasta se datoreşte în bună parte lui Marcel Iancu, arhitectul care a înălţat între
faţadele roase de lepra ornamentului inutil, primele clădiri cubiste ce se disting şi azi prin
arta lor esenţială, originală, de cuburile şi blocurile ieşite cu miile, ca din pământ, în
iureşul uriaşei transformări a Capitalei.
Pentru cei mai mulţi Marcel Iancu e arhitect. Dar spre deosebire de marii arhitecţi
contimporani care au început cu pictura – ca, de pildă, van Doesburg în Olanda, Le
Corbusier în Franţa – Marcel Iancu a fost şi a rămas pictor. Pictura nu e pentru el un fel
de „violon d’Ingres", ci pivotul întregii sale arte. Arta sa e sintetică: are idee, simbol,
atmosferă; are culoare, dar şi volum, căci cubismul lui Marcel Iancu se manifestă
deopotrivă pe suprafaţa tabloului ca şi în spaţiul arhitectural. Stăpân pe tehnică, el
lucrează cu egală măiestrie cu creionul, peniţa şi pensula. Desemnul său e recunoscut
imediat dintr-o sută. Linie subţire, întreţesută sau încâlcită, frântă sau în zig-zag, ca
gravura primitivă pe piatră – acesta e desemnul său; dar expresia e izbitoare, vie, de
neuitat. Culoarea sa e crudă, adesea metalică, aşternută în plăci, suprapusă ori limitată în
figuri geometrice. Contraste, care se armonizează în ansamblu, ca disonanţele într-o
simfonie. Şi cine vrea să înţeleagă pictura lui Marcel Iancu e surprins de semnificaţii
adânci; dincolo de statica formelor vede mişcarea, nu numai a fiinţelor, ci şi a lucrurilor.
Gest, vibraţie, elan, rotaţie, ritm – iată ce efecte poate obţine un pictor care porneşte de la
idee şi utilizează elemente abstracte.
Ca să sugerez acest dinamism al picturii lui Marcel Iancu, îmi îngădui să evoc
câteva tablouri expuse în 1923, la prima sa expoziţie din Bucureşti: Jucătorul pe
frânghie nu stă, ci joacă deasupra plebei amorfe, strânsă între zidurile caselor – aplecate
şi ele în efortul echilibristic al figurii centrale. În unele pânze surprindem surâsul amar şi
feroce al lui Nietzsche. În Lupta nocturnă, făpturi colţuroase, parcă cioplite de meşteri

132
barbari, se încaieră sub teroarea zeilor fantomatici, încurcaţi ca nişte scame printre arborii
pădurii primitive: – lupta aceasta e altceva decât războiul modern, al barbariei maşiniste.
Ea ne aminteşte forţa pură şi directă a vieţii, nealterată de filosofie si autoanaliză.
Dar iată că, din două cadre mici, Strindberg ne priveşte: chip torturat, ochi care
sorb şi sfredelesc totodată, fălci strânse îndârjit, într-un imens orgoliu. Toată existenţa
maladivă a omului cult, cu dramele sexuale şi bătăliile conştiinţei, vibrează pe faţa
dramaturgului scandinav – a cărui Julie ne priveşte şi ea (prin masca actriţei Dida
Solomon) uscăţivă şi febrilă, ca o jertfă încleştată de hidra socială.
Atmosfera pânzelor lui Marcel Iancu e sinilie, cu fulgerări de spaimă. Între
Acrobaţi şi Dansuri africane, pictorul găseşte legătura aceluiaşi gest, înţelesul aceleiaşi
senzaţii. Jongleria fizică e imaginea celei intelectuale şi spirituale. Covârşit de
modernismul multiplu şi trepidant, omul se simte – în împărăţia maşinii – acelaş sclav al
forţelor elementare, adorând nişte divinităţi ideologice tot atât de crude sau de iluzorii ca
şi idolii de lemn ai Negrilor.
În aceste tablouri omenirea nu ne apare tragică şi voluntară, creând deasupra
ruinilor. Ea joacă deasupra prăpastiei; se îmbată cu propria-i suferinţă, se pierde în
deşerturile Senzaţiei. Acesta e Balul lui Marcel Iancu! Perechile se înlănţuiesc în cercul
spiralat al dansului. Fiecare pereche e o nouă mişcare, o nouă voluptate şi, toate la un loc,
se învârtejesc pe parchetul înclinat, ce oscilează ca puntea unui vapor în plină furtună. Ne
amintim de scufundarea „Titanicului". Şi toţi dansează: joacă şi privitorii pe scaune,
mimând gestul îmbătător; joacă şi muzicanţii care umplu sala cu stridenţele cărnii
înfierbântate.
Psihoza modernă, legănată între superstiţii şi crimă, între vis brutal şi senzaţie
idealizată, ni se vădeşte prin pictura lui Marcel Iancu. Iată însă cubismul pur, în două
tablouri intitulate: Transformări abstracte şi Natură nouă... Culori suprapuse
geometric; contraste vizuale care trebuie să trezească o idee. Metafizica în pictură e într-
adevăr riscată, ca orice asociaţie contradictorie. Ca să înţelegem cubismul pur, adică arta
sintetică, trebuie să avem simţul arhitectonic, pe care nu-l ignorau cei vechi. Formele
simple, universale, au contribuit întotdeauna la realizarea operelor monumentale. Arta
colectivă a cunoscut veacuri de înflorire în toate civilizaţiile, prin râvna creatorilor şi a
mulţimilor, uniţi într-o cucernicie înălţătoare. Da, au fost vremuri când noroadele – deşi
ţinute în sclavie – adorau instinctiv arta, cum adorau pe zeii lor (piramidele, templele,
catedralele).
Azi, cine mai crede în „simţul estetic" al mulţimii? Mediocritatea e vastă,
copleşitoare. Arta e industrializată, fabricată în serie, ca piesele mecanice. Adevăraţii
artişti preferă să se izoleze sau să sfideze „bunul gust" al mediocraţiei, să scuture
indolenţa majorităţii. Să nu uităm că epoca noastră e dominată de un fel de cult al
satanismului. El se vădeşte şi în formele de artă. Răul e înălţat, în această vreme de
distrugere şi măcel universal, pe altarele frumosului. Marcel Iancu a exprimat şi el acest
adevăr într-un tablou: a suprapus, peste aşa zisă neutralitate sau indiferenţă a naturii, într-
un peisagiu cu luminiş de pădure, un diavol roşu, cu gesturi frânte, sacadate, de paiaţă. Şi
iată că întreaga natură devine satanică: ea are rânjet de furtună şi priviri omeneşti în care
lucesc fatalităţi ereditare.
Dar această viziune picturală a Negaţiei este acoperită de panourile de beton şi
fier ale arhitecturii, de volumurile ei transparente, iluminate de marile biruinţi ale
confortului şi urbanismului. Pictorul nostru e şi constructor. Îşi aşterne gândul pe pânză,

133
dar modelează şi materia, o toarnă în cofrage – şi iată că se înalţă casa omului, liniară,
schematică, simplă ca găoacea puiului, ca spirala de calcar a melcului, însă plină de toate
cuceririle tehnice, culturale, estetice. Astăzi, adăpost familiar pentru privilegiaţii soartei,
casa de mâine va fi mai cu seamă a societăţii; ea va cuprinde, în blocuri monumentale şi
străluminate, şcoli şi muzee, clinici şi amfiteatre ale oamenilor eliberaţi, care la rândul lor
vor munci pentru izbăvirea tuturor semenilor.
Marcel Iancu e o conştiinţă constructivă; ştie că arta e integrală şi că ea impune
artistului truda de a crea. Arta, chiar acea modernistă, nu poate fi considerată ca o plăcută
trecere de vreme pentru diletanţi, nici ca o sperietoare pentru paraziţii tradiţiei. Cubismul
(poate că în viitor se va numi altfel), este o expresie a năzuinţei de universalizare a artei
care, în fond, trebuie să fie umană, accesibilă tuturora – dar nu în forme vulgare. În slujba
acestei arte stăruie să lucreze pictorul şi arhitectul Marcel Iancu1. În slujba artei care avea
în vechime un rost divin şi începe să coboare azi, de pe înălţimile unde a fost izolată, spre
văile unde freamătă viaţa miriadară a indivizilor liberi şi a popoarelor solidare sub
semnul păcii, al binelui şi frumosului.

Câteva cuvinte despre poeţi şi poezie2

Vorbesc cel din urmă la această festivitate, după stimaţii şi iluştri mei confraţi, pentru că
sunt cel mai tânăr dintre ei. Şi pentru că sunt cel mai tânăr, cu toate că mă desparte un
sfert de veac de acei care îşi fac azi ucenicia literară, aş putea totuşi vorbi în numele
tinerelor generaţii pentru a aduce omagiul cuvenit poetului A. Axelrad-Luca. Se pare că
tinerele generaţii nu au luat iniţiativa să sărbătorească pe un poet bătrân, deşi aşa ar fi fost
firesc, aşa ar fi fost frumos... Se ştie că poetul e cel mai personalist, cel mai exclusivist
dintre creatorii de valori estetice.
Îngăduiţi-mi deci un cuvânt despre poetul de azi. – Poezia a epuizat toate formele
de expresie, deşi fondul ei rămâne inepuizabil acelaşi. Doar în sihăstriile metafizicei sau
în vârtejul lumii mecanice se mai pot urzi azi imagini care dau iluzia altor armonii şi altor
aspiraţii. Pentru că străduinţa lentă a creaţiei este rară în această epocă de universală
industrializare, poetul modern (acel care e prins şi de curentul vertiginos al realităţilor
sociale) trebuie să tacă mult – şi să-şi realizeze viaţa lăuntrică prin acţiune. Rareori el îşi
scria poezia. Ea izbucneşte ca un strigăt de chemare sau de deznădejde. Pe drumul său
plin de tentaţii şi de miragii, plin de trudă şi de himere, poetul îşi poartă propriul său
univers, îndurerat de năzuinţi neizbăvite... Şi el înaintează, gâfâind. Îşi strigă Cuvântul –
rod al inimei şi al conştiinţei sale. Strigă vieţii şi morţii, iubitei şi eului său, şi atâtor
simboluri ale lumii şi ale spiritului. El înaintează spre o ţintă prevăzută, dar mereu
depărtată. Se hrăneşte cu putregaiul clipelor pământene şi soarbe nostalgiile supraterestre.
Animal cu inimă de înger, demiurg cu picioare de lut, el pare exilat din cer şi gonit pe

1
Stabilit de două decenii în Israel, a fondat aproape de Haifa „satul pictorilor" Ein Hod, unde a înflorit,
între zidurile de piatră ale caselor părăsite, ceea ce maestrul şi profesorul Marcel Iancu numeşte neo-
dadaismul. Literaţi, actori, profesori găsesc şi ei acolo un popas reconfortant în peregrinările lor prin
vechea noastră ţară reînnoită.

2
La sărbătorirea lui A. Axelrad-Luca, Bucureşti, Aprilie, 1940.

134
acest pământ. Rătăceşte, rătăceşte, luptând cu fiarele din el însuşi, târându-se prin
mlaştina viciilor umane, urcând extaziat spre utopiile armoniei şi aruncând mereu, ca
semănătorul în pustiu, strigătele pasiunii sale adeseori geniale – până ce se prăbuşeşte în
neantul morţii solitare şi timpurii. Sau, mai trăieşte câţiva ani, negându-se pe sine,
devenind „serios şi practic" în turma ordonată, condusă cu dibăcie prin pajiştile
mediocrităţii de zeii Profitului, ai Rangului şi ai Minciunii.
Acesta ar fi poetul de azi. Dar pe lângă el şi strigând mai tare decât el, este falşul
poet, care scrie versuri din plictiseală sau din vanitate. Victimă a nulităţii sale, el produce
doar plictiseală literară. E ciocoiul literat, ieşit nou-nouţ din blana papaiei. Filosof
precoce, păzit de contactul turmei, el a privit firmamentul, rozându-şi unghiile, căscând
cu strivitoare plictiseală. Şi, alene, a mâzgălit pe hârtie parfumată prima lui poezie
intitulată: „Nimic"...
Oricât s-ar spune că adevărata artă este apanagiul unei elite, al minorităţii culte şi
rafinate; oricât s-ar spune că artiştii, chiar când se ivesc din păturile sărace şi ignorante,
sunt rare exemplare de oameni suprasensibili, saturaţi de senzaţii, devoraţi de idei,
martirizaţi de aspiraţii inaccesibile – socotim că nici în „vremuri normale" nu pot fi
primite cu indiferenţă producţiunile ciocoilor literaţi, care se numesc singuri, cu dispreţ şi
aroganţă: „esteţi". Stârpiturile cu creier flasc şi membre lâncede s-au pomenit – ca larva
de necrofor – în belşugul bogăţiei materiale sau spirituale. Mai mult inconştienţi decât
cutezători, ei aruncă mulţimii (care îşi caută în cărţi sau în muzee clipe de înălţare şi
comuniune) acele sentinţe pesimiste şi răsuflate, acele capodopere de imbecilă râzgâială,
acele negaţiuni cinice, grandilocvente, care stârnesc dezgustul sau indignarea celor ce
stau pe pământul dur al Necesităţii şi luptă să răzbească prin smârcurile vieţii de fiecare
zi, spre idealurile creatoare ale umanităţii... Câţi cititori naivi, câţi trudiţi şi însetaţi cititori
se lasă prinşi de şarlatănia grafomanilor înmănuşaţi! Indulgenţa publicului şi a criticilor e
mai vinovată decât îndrăzneala ciocoilor literaţi.
E bine s-o spunem aci, când sărbătorim pe un mucenic al Cuvântului, pe un
autentic poet, de care unii poeţi tineri cu vocabular în aparenţă mai bogat, moderniştii
hermetici sau epileptici, se cam ruşinează – (pentru că-şi simt propria lor goliciune
intelectuală sau sufletească) – şi pe care îl ocolesc sau îl ignorează, ca parveniţii care nu-
şi văd rudele sărace...
În fond, aceasta nu e decât veşnica problemă a generaţiilor. Ea se pune şi pentru
scriitor măcar de două ori în viaţa lui: când e tânăr şi când îmbătrâneşte. Între tinerii
scriitori şi cei „bătrâni" se repetă aceeaşi dramă ca între copii şi părinţi. Războiul a
adâncit şi mai mult prăpastia dintre generaţii. Pentru că mă aflu acum între două generaţii
extreme, în „mezzo del camin di nostra vita", fie-mi îngăduit să constat că generaţia
scriitorilor tineri nu s-a dovedit, aci şi în alte ţări, superioară celor „bătrâni". Fireşte, cu
excepţii care confirmă regula! Ceea ce primează e forţa creatoare. Cei mai mulţi dintre
tinerii scriitori de azi sunt prea anemici sau prea impulsivi (ceea ce nu e semn de putere);
de aceea ei nu pot încă să creeze cu fermitatea şi luciditatea marilor scriitori, care se ivesc
în toate veacurile, indiferent de vârstă. Totul e să înfrângi negaţiile actualităţii, să fii în
stare să te înalţi deasupra tentaţiilor politice sau mercantile, deasupra compromisurilor
sau intoleranţei oarbe, deasupra contingenţelor războinice sau aparenţelor
„revoluţionare".
Poetul care a tălmăcit umila dar imensa suferinţă evreiască, purtându-şi „Lădiţa
cu necazuri", atât de grea, căci e milenară şi mereu nesecătuită; omul atât de simţitor,

135
care a trăit şi a cântat tragedia poetului rămas la poarta paradisului, a împlinit însă în
truda sa îndelungată o acţiune de răspândire a culturii în straturile populare. El a răspândit
prin colecţiile şi revistele sale comorile ştiinţei şi filosofiei universale – şi, prin aceasta, a
dat un mare exemplu de abnegaţie şi idealism constructiv acelora care cred că poetul e un
privilegiat şi că misiunea lui e doar să cânte. Nu, Axelrad-Luca e din generaţia acelor
poeţi care nu şi-au făcut o profesiune din poezie, ci au cântat în momentele de răgaz,
luptând şi înjghebând timp de decenii pe tărâmul cultural şi social. El e din generaţia lui
A. Steuerman-Rodion, B. Luca, Adrian Verea, Barbu Lăzăreanu, pe care aş numi-o
generaţia de sacrificiu, precedată de aceea a lui Ronetti-Roman, a celor trei mari filologi:
Gaster, Tiktin, Şăineanu, a cărturarilor şi publiciştilor Moses Schwarzfeld, Iacob
Niemirower, Horia Carp, B. Brănişteanu, C. Graur – şi urmată de generaţia unor poeţi
ca Barbu Nemţeanu, Enric Furtună, Emil Dorian, Al. Dominic, Iacob Groper... Toţi au
slujit cultura, aceea naţională şi aceea supranaţională, în cadrul specialităţii lor.
Acesta e învăţământul pe care vroiam să-l proclam cu prilejul sărbătoririi poetului
Axelrad-Luca. Un învăţământ pentru tinerele generaţii: învăţaţi, învăţaţi necontenit –
oricât de cumplite ar fi împrejurările de azi. Tineri slujitori ai condeiului! nu neglijaţi
Cartea, căci numai prin ea veţi dobândi puteri noi în lupta pentru viaţă şi pentru artă.
Trăim sub teroarea ignoranţei şi incompetenţei, care nu mânuiesc „armele vii" ale
Spiritului, ci „armele moarte" ale urii şi violenţei...
Toate furtunile istoriei n-au putut spulbera paginile nemuritoare ale Bibliei. Prin
ea au rezistat evreii, prin ea vor ajunge la liman! Să nu uităm pilda profeţilor, a
cărturarilor şi poeţilor evrei din vechime. Să nu uităm că ceea ce a salvat în urmă cu două
milenii Rabi Akiba, când romanii au cucerit Ierusalimul şi au nimicit templul, au fost
doar sulurile sfinte – cărţile înţelepciunii şi ale încrederii în puterea credinţei. În plină
înfrângere şi pribegie, învăţaţii evrei au întemeiat şcoli de învăţătură. O ştim cu toţii.
Totuşi, uităm adeseori.
Şi tocmai tinerele generaţii nu trebuie să uite aceasta. Să fie solidare în slujba
culturii şi artei. Cu adevărat solidare, nu răsfirate pe căprarii şi coterii, gata să alerge
acolo unde simt sacul cu grăunţe purtat cu ifos de vreun vătaf privilegiat al filantropiei.
Căci, mai presus de crâncenele nevoi ale zilei, sunt poruncile sacre ale creaţiei – luptele
care se transmit din generaţie în generaţie, pentru o credinţă care e divină şi umană şi
evreiască totodată, pentru o nădejde de pace între noroade, pentru mai multă dreptate
între indivizi şi pentru mai multă frumuseţe în această lume însângerată...

O comemorare la Montevideo: Dr. I. Brucăr1

Noi, acei care am găsit un refugiu în acest colţ de pace şi de libertate din America de Sud,
nu putem fi indiferenţi faţă de ceilalţi, faţă de ai noştri, cari au rămas în ţară. Suntem cu
toţii legaţi, prin familie, prin prieteni – prin trecutul nostru şi chiar prin nădejdile noastre,
de tot ce se petrece acolo, departe, prin meleagurile unde o altă orânduire social-politică
dirijează destinul poporului român şi, totodată, a colectivităţii evreieşti care mai
dăinuieşte după anii atât de cumpliţi ai războiului şi dictaturilor nazifasciste.

1
Cuvântare rostită la „Asociaţia culturală a Evreilor Români din Uruguay". Montevideo, 13 Septembrie
1960.

136
 Prin caracterul ei cultural, Asociaţia noastră se interesează şi de soarta scriitorilor,
artiştilor şi cărturarilor noştri din R.P.R. Prea puţine sunt veştile ce le primim de-acolo. Şi
mult mai rare sunt operele apărute în limba română, ce ne parvin pe căi mult ocolite. De
astădată, trebuie să anunţ, după o laconică informaţie transmisă de un refugiat de aci, că
unul dintre cei mai buni profesori şi scriitori evrei din Bucureşti a încetat din viaţă.
Doctorul Isac Brucăr s-a stins la o vârstă când darurile intelectuale cu care era înzestrat ar
fi găsit, în împrejurări mai prielnice, noi posibilităţi de rodnică activitate.
Se află printre noi câţiva tineri cari, ca şi fiul meu, l-au avut pe Brucăr ca profesor
la liceul „Cultura". Ce-a însemnat şcoala evreiască în vremea când nu ne era îngăduit să
pătrundem în niciunul dintre aşezămintele culturale din România legionaro-nazistă, o
ştim cu toţii. Înghesuiţi în clasele lor, elevii şi studenţii evrei au stăruit să înveţe. de la
şcoala primară până la universitatea lor improvizată, au avut profesori care s-au devotat
învăţământului în cele mai grele condiţii materiale şi morale. Printre aceştia, Brucăr a fost
totdeauna la postul său. Logica, psihologia, istoria erau materiile sale de predare. A avut
despre pedagogie o concepţie limpede, înnoitoare, pe care n-o putea aplica într-un mediu
restrictiv ca acel românesc, sau atât de sărac şi năpăstuit ca acel evreiesc. S-a arătat
indulgent faţă de deficienţele tineretului, căci era un spirit prea lucid ca să nu vadă şi să
nu ierte multe.
Dar contribuţia lui didactică nu s-a limitat la şcoala evreiască. Prin scrierile şi
conferinţele sale a colaborat, mai ales după primul război mondial, la instituţiile de
pedagogie şi psihologie, alături de fruntaşi ai învăţământului românesc. Brucăr era un
adevărat profesor, însă, mai presus de toate, era un filosof, care a lăsat o serie de lucrări
ce nu pot fi ignorate de către un cercetător obiectiv. Încă din 1919, a dat la iveală un
volum: Curente şi idei, prin care s-a dovedit un fidel tălmăcitor al concepţiilor marilor
filosofi contimporani. Ne-a expus gândirea unui Bergson, a unui Hoeffding, a unui
Husserl, a unui Herman Cohen, – dar a luat parte şi la elucidarea unor controverse
metafizice, care îşi au rădăcinile în operele lui Spinoza, ale lui Descartes sau Kant. Două
mici cărţi, una despre Spinoza, cealaltă despre Bergson, nu sunt simple compilaţii, ci
expuneri clare, în care competenţa nu e stânjenită de pedantism. Mulţi au fost iniţiaţi în
filosofie prin scrierile lui Brucăr, care a dat şi în preajma celui de-al doilea război
mondial alte două volume de eseuri şi studii consacrate aproape tuturor problemelor
moderne de ştiinţă, filosofie şi psihologie. Despre această din urmă ramură de activitate, a
scris un studiu amplu şi temeinic, ultimul volum al său care a mai putut apare, în 1947, la
Editura de Stat.
Cu spiritul său critic, ponderat dar pătrunzător, Brucăr s-a menţinut pe planul înalt
al culturii. El a evitat acele vertiginoase salturi ale filosofilor mai „noi", care din
oportunism politic au restrâns filosofia la o anumită formulă socială, în aparenţă
revoluţionară. S-a menţinut pe planul înalt, în ţinutul dialecticei metafizice, având
totdeauna o bază etică a cercetărilor sale. Nu a supus, de pildă, filosofia la critica
elementară şi exclusivistă a „materialismului istoric", cum a făcut tânărul Lucreţiu
Pătrăşcanu, ajuns pe neaşteptate ministru de justiţie, în 1944, sub noul regim, şi scos tot
atât de surprinzător, cu toată „filosofia" sa, din cadrele politice, spre a dispare într-o
temniţă, ca atâţia alţii din „echipele de şoc" ale partidului său. Politica nu crează nicio
filozofie viabilă. Filosofia pură, aşa cum a gândit-o şi a trăit-o Brucăr, dă cel puţin
consolarea perenităţii, a înţelepciunii care vede lumea sub specie aeternitatis şi resimte

137
cu toată compasiunea erorile şi ororile mulţimilor, împinse de răii lor păstori spre
prăpăstiile urii politice şi războinice.
Ca scriitor care, timp de câteva decenii, am lucrat în cadrul culturii din România
pe căi paralele cu ale lui Brucăr, trebuie să amintesc şi contribuţia acestui profesor şi
filosof pe tărâmul literaturii şi eticei iudaice. În anii 1921–23, Brucăr a redactat la
Bucureşti o bună revistă intitulată Lumea Evree, în care au fost discutate problemele
iudaismului modern, iar tineri poeţi şi prozatori, cu care eu am început pe atunci ucenicia
literară, au publicat acolo unele din scrierile lor. E vorba de generaţia care ne-a dat pe F.
Aderca, Emil Dorian, Virgiliu Moscovici-Monda, Al. Terziman care a pierit şi el undeva,
pe drumurile basarabene; poeţii B. Nemţeanu, G. Spina, George Silviu şi Camil Baltazar;
romancierii uliţei evreieşti, I. Peltz, Ury Benador şi alţii care, mai târziu, s-au abătut pe
căile momentului politic. Brucăr a rămas statornic muncii sale culturale, colaborând la
publicaţiile serioase pe care le-a putut susţine, în răstimpuri scurte, obştea evreiască.
În anii de prigoană (1939–1945) a fost întâiul preşedinte al Institutului de
Cultură, întemeiat sub auspiciile Templului Coral din Bucureşti de către acei intelectuali
care au făurit, în prima jumătate a acestui secol, opere literare, ştiinţifice şi etice, valabile
totuşi şi azi, în perspectiva istorică a culturii româneşti şi evreieşti din România. Ar trebui
să-i numesc pe toţi acei cărturari şi literaţi, profesori şi gazetari, predicatori la tribune
libere sau în sinagogi, medici cari au aprofundat şi învăţăturile talmudice, rabini cari au
ştiut să tălmăcească şi valorile culturii universale, oameni de ştiinţă cari au căutat
pretutindeni adevărul, filosofi şi poeţi cari au şlefuit şi în limbă românească pietrele
preţioase ale sufletului şi gândirii evreieşti, luptători sociali cari au scos la iveală comori
folclorice din cuprinsul ţării unde s-au născut, umanişti cari au vestit şi la Institut
idealuri de pace şi frăţie, cu toate crâncenele persecuţii pe care le-a avut de îndurat
colectivitatea evreiască din România.
Evocând pe D-rul I. Brucăr, am stârnit amintirea câtorva generaţii de cărturari şi
slujitori ai Spiritului, dintre cari puţini mai sunt azi în viaţă. Unii au rămas în ţară,
încadraţi în noile realităţi politice sau reduşi la tăcere – la ceea ce s-ar putea numi moarte
civilă şi morală. Iar alţii, abia doi sau trei, stăruie în crezul lor prin alte ţări depărtate. De
aci, de pe celălalt ţărm al Atlanticului, unde îmi continui munca mea de salahor al culturii
şi de pioner al păcii şi omeniei, rostesc cu adâncă emoţie aceste cuvinte de pomenire a
profesorului şi filosofului Dr. I. Brucăr – şi, în acelaşi timp, a tuturor tovarăşilor săi de
trudă ştiinţifică sau literară, care l-au precedat pe drumul fără întoarcere.
Ceea ce rămâne însă în amintirea noastră, e conştiinţa unei colectivităţi care a
pătimit mult acolo, dar care a avut demni reprezentanţi în toate domeniile spirituale şi
sociale. Iar nădejdea mea, de aci, în acest colţ al refugiului, este că şi printre tinerii cari
mă ascultă acum, se vor ivi câţiva cari să dovedească, prin înfăptuirile lor, că nu au fost
zadarnic elevii profesorului I. Brucăr şi ai celorlalţi cărturari evrei din România.

Domnul Şilo despre monoteism şi monism

„Şi cărţile au destinul lor"... Mi-am reamintit de acest dicton latinesc când, scotocind într-
o seară de răgaz printre teancuri de manuscrise, am scos dintr-un fund de sertar nişte foi
cu marginile îngălbenite. De ce tocmai acestea, şi nu altele? Obişnuiesc să păstrez
manuscrisele ce-mi sunt încredinţate, fie spre lectură, fie pentru a le publica. Unele rămân

138
la mine ani de zile. Şi sunt bucuros să le înapoiez în sfârşit acelora care au socotit că
părerea sau sfatul meu le-ar fi câtuşi de puţin de folos. Un manuscris uitat între hârtii
vechi e ca sămânţa ce aşteaptă să încolţească: manuscrisul trebuie să circule din mână în
mână, să vadă lumina zilei, dacă nu şi cea a tiparului. Mă gândesc la scrierile diletanţilor,
ale acelor obscuri cercetători sau creatori de reale valori spirituale, care nu sunt şi
profesionişti ai condeiului (aceştia din urmă nu au decât manuscrise „în pregătire"!)
Fireşte, cei mai mulţi dintre acei care îmi aduc scrierile lor sunt tineri. Aceştia
sunt totdeauna bineveniţi. Mesageri ai viitorului, ei reprezintă speranţe înmugurite ce nu
ajung totdeauna la maturitate, sau posibilităţi ce ne vor întrece, pe noi, care ne credem
infailibili sau atotştiutori. Unele manuscrise – ca Frontul Roşu, volumul de sonete ale lui
A. Steuerman-Rodion – sunt postume. Ele îmi sunt încredinţate de văduva sau fratele
celui plecat dintre noi. Hârtiile acestea mă solicită mai stăruitor, ca un memento mori: un
spirit pur, eliberat din carcera trupească, îmi vorbeşte prin slovele rămase mărturie a unei
vieţi trudnice sau neîmplinite1. De pildă, caietele ce mi le-a lăsat tânărul doctor B. Zeilig,
din Moineşti, răspus de o boală luată de la sătenii pe care-i îngrijea cu un rar devotament.
Am publicat, cu o prefaţă, traducerea sa: Fişke Şchiopul, roman de Mendală Mocher
Sforim şi însemnările sale despre Viaţa socială la evrei (v. Adam, Mai–Iunie, 1939); în
acestea din urmă, doctorul ţinea să-mi dovedească, cu extrase din Zohar şi Talmud, că
străbunii noştri au proclamat, prin intuiţie, adevăruri consacrate de ştiinţa modernă
(„Neamul omenesc e unitar"... „omenirea pornind de la Unul").
Dar rămâneam nedumerit şi chiar uimit când se întâmpla ca acel care-mi aducea
manuscrisul să fie mult mai în vârstă decât mine. Ce-i făcea pe aceşti bătrâni, cu chip
brăzdat de suferinţă sau înseninat de înţelepciune, iviţi parcă dintr-o lume uitată, să caute
tovărăşia mea de-o oră sau două? După tatonări prudente, după ce s-au convins că
tinereţea nu e totdeauna orgolioasă şi încrezută, şi că se poate întinde o punte între
mentalitatea veche şi cea nouă, ei scoteau paginile scrise de mult, păstrate ca nişte
relicve, şi mi le încredinţau fără altă rugăminte decât aceea de a le ceti. Însă lectura lor nu
era simplă, curentă – ci o disecţie sau o explorare care cerea multă răbdare. Frazele erau
încâlcite sau arhaice, cu expresii întrebuinţate în alt sens decât cel modern. Textul era
adesea o confuzie verbală ce ascundea totuşi grăuntele de aur al adevărului; în ansamblu,
el cuprindea o concepţie mare, chiar revelatoare, dar închircită într-o redactare stângace,
presărată cu locuţiuni în trei sau patru limbi. Autorul gândea desigur limpede în limba sa
– în idiş, în ebraică sau în germană – şi tocmai faptul că s-a trudit să scrie în limba pe
care credea c-o înţeleg mai bine, mă lăsa uimit şi înduioşat.

Aşa mi-au fost aduse şi foile pe care le-am găsit într-o seară de răgaz, îngălbenite după o
aşteptare de 15 sau 16 ani. Când autorul lor a intrat în biblioteca mea, am recunoscut în
bătrânul puţin încovoiat, cu ochi blânzi şi gesturi lente, pe un negustor de manufactură
din oraşul copilăriei mele. Îşi avea prăvălia în „Strada mare", în rând cu zecile de dugheni
şi magazine ale coreligionarilor săi; când treceam cu ghiozdanul sub braţ, în drum spre
1
N-au lipsit nici în scurtul meu popas în Israel asemenea tragice mărturii. Pomenesc aci de articolele pe
care sora lui Iosif Brociner mi le-a adus, în foi rupte pe jumătate. Unele publicate în „Jurnal literar" şi
„Însemnări ieşene", altele inedite, despre H. Bergson, Marcel Proust, Anatole France, etc., scrise de un elev
de liceu din Iaşi, începând dela vârsta de 15 ani şi care a pierit, la 17 ani, împreună cu tatăl său şi mii de
victime ale legionarilor şi naziştilor în faimoasele trenuri de exterminare, supraîncărcate şi încuiate, ce
făceau în 1941 „naveta" între Iaşi şi Podul Iloaiei. – (E.R. – Tel Aviv, 1962.)

139
liceu, îl zăream la tejghea: dacă nu măsura atunci câţiva metri de stambă unei ţărănci, el
citea, cu fruntea în palmă, dintr-o carte mare. Un foliant talmudic, desigur. Era şi pe
atunci în vârstă. Când a venit la mine, retras din afaceri, avea vreo şaptezeci de ani. Mi-a
spus fără multe ocoluri:
– Ai scris o broşură (era vorba de Umanitarismul biblic) în care, între alte lucruri
interesante, te referi şi la credinţa în Dumnezeu. Eu, în puţine cuvinte, pot dovedi
existenţa reală a lui Dumnezeu. Adică: orice materie organizată posedă un suflet, un
element viu. Întregul univers este un organism. La rându-i, acest organism posedă un
suflet universal dotat cu inteligenţă...
De fapt, domnul Şilo – acesta e pseudonimul său – îmi scria gândurile. El nu
auzea aproape deloc. O conversaţie tăcută, printr-un schimb de foiţe, păstrate şi ele cu
manuscrisul pe care bătrânul n-a mai venit să le ceară înapoi. Unde e acum acest modest
gânditor, care a încercat să facă o sinteză a monoteismului şi monismului – şi care îşi
scuza îndrăzneala citând o vorbă veche: „Sărac (în spirit) şi călare pe măgar (în loc de
Pegas)"... S-o fi reîntors în oraşul copilăriei mele, pe care nu l-am mai revăzut de un sfert
de veac? Domnul Şilo (aş însemna aci numele său adevărat, care arată că el, sau străbunii
săi, au venit în ţară din Colomea), trebuie să mediteze şi acum la aceeaşi problemă. Căci
la vârsta sa – sunt convins că trăieşte: merge spre nouăzeci de ani – omul cu mintea
lucidă ajunge la un adevăr central care face de prisos mărunta curiozitate ce zboară de la
o idee la alta, ca fluturele din floare în floare.
Iată de ce am cercetat din nou foile domnului Şilo. Le-am coordonat, am limpezit
expresiile arhaice şi frazele obscure, am rezumat unele pasagii. Cutez să le redau în cele
ce urmează, ca un omagiu adus unuia dintre acei cărturari necunoscuţi, care au învăţat o
viaţă întreagă la tejghea şi la sinagogă – şi care sunt, în multe privinţe, superiori
semidocţilor îndrăzneţi şi chiar unor savanţi cu diplome universitare. Cine crede că
tradiţia anchilozează spiritul se poate convinge din exemplul domnului Şilo că, în bună
parte, Pentateucul e valabil şi în lumina ştiinţii moderne, ca şi biologia lui Darwin şi
Haeckel – şi că un profet sau un rabi putea rosti în urmă cu mii de ani adevăruri pe care
fruntaşi ai gândirii contemporane le socot inedite, ivite odată cu dânşii.

...Mulţi gânditori şi psihologi au scris opere voluminoase despre însuşirile şi

manifestările sufletului. Ei n-au putut lămuri însă natura sufletului, esenţa lui; ei n-au
putut indica măcar izvoarele lui. Teologii şi metafizicienii care au crezut că ştiu ceva în
această privinţă, au fost dezmintiţi de ştiinţa exactă.

Aşa începe domnul Şilo, încercând să expună apoi părerile sale asupra acestei
chestiuni:

Originea sufletului se află în substanţă; deci, sufletul aparţine substanţei. Materia

este primordială; prin energia ei, s-au ivit nenumăratele fenomene ale vieţii. Lumea, cu
toate apariţiile şi întrupările ei, s-a creat prin energia substanţei. Trei sunt principalele
tendinţe ale materiei:
l) Tendinţa de a se descompune sau compune în elemente de-o infinită varietate;
2) Tendinţa de condensare sau dilatare, într-o măsură pe care nu o pot percepe
totdeauna simţurile noastre;
3) Atracţia şi respingerea, primele cauze ale mişcării.

140
 Odată pusă în mişcare, materia a început să capete forme, întâi în mod accidental,
apoi după împrejurări determinate. Din acest început (imaginar) şi din tendinţa spre
formare, au apărut primele lucruri şi vieţuitoare. Treptat, s-a dezvoltat o serie din ce în ce
mai desăvârşită, de la primele unicelulare până la fiinţele cugetătoare. Legea selecţiunii
naturale este stabilită pe linia de evoluţie care porneşte de la celulă până la om (teoria lui
Darwin).
Dezvoltarea fizică a omului a fost urmată de acea intelectuală. Când intelectul
omului a ajuns la oarecare maturitate, s-a ivit în el întrebarea asupra naturii şi originii
sale. Obsedat de această întrebare, omul a ajuns în cele din urmă la ideea dualismului.
Cercetându-se pe sine, omul nu s-a putut concepe altfel decât ca fiind alcătuit din două
fiinţe: corpul şi sufletul; acesta din urmă îl ţine în viaţă şi îl guvernează. Tot aşa e lumea,
al cărei suflet e un Dumnezeu care a creat-o şi o susţine.
Diversele şcoli teologice şi filosofice vădesc năzuinţa tot mai mare a omului de a
cunoaşte. Încă de la începuturile religiilor, teologii au căutat să dovedească existenţa
unui Dumnezeu şi imortalitatea sufletului. A apărut însă ştiinţa cu cercetările ei prudente,
dar nici până astăzi ea n-a putut confirma afirmaţiile teologilor sau să lămurească măcar
natura sufletului (deşi unii savanţi reputaţi se ocupă cu metapsihica). Se poate totuşi
susţine că sufletul nu e altceva decât viaţa materiei; el se evidenţiază atunci când energia
inerentă a materiei devine activă prin atributele ei. Prima cauză a mişcării rezidă în
fenomenul atracţiei şi respingerii; de aci se iveşte forma, la început foarte simplă, apoi
din ce în ce mai perfecţionată.
Pentru a se putea servi de energia aburului sau a electricităţii, omul a inventat tot
felul de aparate şi maşini care, în cele din urmă, răspund dorinţii sale şi îl servesc cu
puteri însutite. Oare nu ne-am putea înfăţişa omul ca un asemenea aparat, mai
perfecţionat, produs în urma unei lungi serii de manifestări ale substanţei însufleţite şi
servind poate un scop al ei?
După principiul evoluţiei în natură, zămislirea unui om începe cu un germen; în
virtutea atributului substanţei, de atracţie şi respingere, acest germen se dezvoltă, îşi
diferenţiază organele şi devine o fiinţă, un copil care continuă să atragă în el materia
nutritivă şi să elimine din el rezidurile materiei. Astfel el creşte, evoluează şi ajunge la
maturitate. Această funcţiune, produsă de către natură în automatul „om", o numim viaţă.
Cercetând construcţia corpului omenesc, vedem că ea seamănă cu o maşină complicată,
alcătuită de un tehnician. Trebuie să recunoaştem că construcţia automatului „om" este cu
mult superioară; principiul este însă acelaşi. Corpul uman e alcătuit din multe aparate şi
din membre, fiecare servind unei anumite necesităţi, iar toate laolaltă contribuind la
funcţionarea armonioasă a întregului corp. Pentru a putea fi în contact cu lumea
exterioară, omul posedă aparate de recepţie: ochiul, urechea, nervii tactili. Acestea îi
revelează lumea ca formă, culoare şi sunet. Pentru a putea comunica dinăuntru în afară,
omul posedă aparate de gândire şi de exprimare (vorbirea). În el mai sunt aparate de
mestecat şi înghiţit, plămânii, inima, stomacul, ficatul, etc. care corespund prin
funcţiunea lor cu moara, foalele, pompa, cuptorul, cazanul... Omul este el însuşi o
maşină, în principiu la fel ca şi maşinile construite de dânsul. Omul copiază natura în tot
ce produce. Ca orice uzină, pentru a putea funcţiona, el trebuie să introducă într-însul
materii combustibile. Stomacul le fierbe, le descompune şi apoi le recompune în mod
chimic după trebuinţele organismului. Sângele, prin căile de comunicaţie care sunt

141
arterele şi vinele, distribuie peste tot materiile asimilate, pentru a înlocui celulele uzate şi
eliminate.
Dar esenţa materiei, energia ei, este captată de sânge şi dusă la aparatul central:
creierul. Această energie a materiei hrănitoare este ea însăşi materie, dar atât de rafinată
încât simţurile noastre n-o mai pot controla; ea este pentru creier ceea ce materia brută
este pentru stomac. Pătrunzând în cutele creierului, această energie trezeşte simţirea,
gândirea, conştiinţa în om. Materia cerebrală are, evident, proprietatea clişeului
fotografic, primind impresiile determinate de energie şi conservându-le prin asimilare
(memorie).
Această energie care se desprinde din materia brută şi ajunge la creier este sufletul
omului. Astfel se deşteaptă în materia organizată simţământul EU-lui. Arderea materiei
introdusă în organism sub formă de cărnuri, legume, fructe, lichide, precum şi aerul pe
care-l respirăm, contribuie la crearea sufletului omenesc. În acest mod, carnea devine
cuvânt. De aci deducem că sufletul izvorăşte din substanţă şi că e menţinut de simţuri în
cadrul organismului.
În orice fel de materie se află suflet; acesta este energia inerentă a materiei şi se
manifestă când întruneşte condiţiunile necesare. Lemnul îşi arată sufletul atunci când
arde. El se descompune prin căldură; energia care l-a susţinut, atrasă de căldură, părăseşte
materia-lemn şi apare ca flacără: aceasta este sufletul lemnului. Prin ardere, lemnul arată
procesul vieţii elementare, ca şi lumânarea, petrolul, electricitatea. Flacăra pare a avea
durata procesului de combustiune; de fapt, părticele aprinse ale energiei apar şi dispar în
aceeaşi clipă. Ele curg ca şi apa. După cum părticelele apei, în curgerea lor, dau ochiului
imaginea durabilă a fluviului, tot astfel părticelele fugitive ale energiei aprinse dau
imaginea durabilă a flăcării. Precum spune Goethe într-o poezie, imaginea aceasta uneşte
curgerea cu durata (Eile mit Weile). La fel se prezintă procesul de ardere a materiei
nutritive introdusă în om. Energia „fugitivă" din hrana în descompunere este sufletul
omului, cât timp durează curgerea ei din această materie. Energia apare şi dispare, ca la
flacără sau la apa ce curge; ea se succede mereu şi e mereu înlocuită. Şi omul e curgere şi
durată.
Din cele de mai sus rezultă că numai substanţa e reală, că ea pătrunde fără
încetare în toate formele, păstrându-şi unitatea. Omul înghite tot felul de animale, legume
şi fructe; energia lor, care era înainte propria lor viaţă, devine (pentru o serie de clipe)
viaţa şi sufletul omului care le-a asimilat. Această energie, curgând prin trupul omului, îi
menţine fiinţa şi EU-ul cât timp trăieşte. Ce este omul? Ce este întreaga scară a
vieţuitoarelor? O construcţie prin care curge viaţa, după cum electricitatea străbate firul,
după cum melodia se desprinde din vioară. Materia nobilă (energia), activând asupra
materiei brute organizate, produce acest joc al vieţii – şi acesta este, în ultimă analiză,
raportul dintre corp şi suflet, dintre lume şi Dumnezeu...

După această expunere generală a unei concepţii despuiate de orice misticism

religios, domnul Şilo atinge miezul problemei, voind să arate că nu numai Spinoza,
Goethe, Haeckel şi adepţii lor reprezintă monismul, ci, înaintea tuturor, însuşi Moise.
În adevăr, Moise a introdus monoteismul pentru poporul evreu din timpul său,
însă cu intenţia ca, atunci când acest popor şi toate celelalte neamuri vor deveni mai
pregătite, ele să găsească sub monoteismul aparent un monism indiscutabil. Aceasta ne
indică şi cuvântul veşinantom, a cărui rădăcină este şen; ceea ce înseamnă că „după cum

142
dintele pătrunde în mâncare, aşa să ascuţiţi mintea fiilor voştri, pentru ca ei să pătrundă
odată gândul meu adevărat".
Dumnezeu s-a revelat lui Moise prin tufişul care ardea fără să se consume. Aşa
vedem şi noi acest tufiş arzând fără încetare. Evident, tufişul acesta e simbolul
universului, cu viaţa lui în durere (Exod, cap. 3, v. 3). Urmează apoi dialogul dintre
Dumnezeu şi Moise. Dumnezeu îi porunceşte să primească misiunea, dar Moise o refuză
la început. După o lungă luptă lăuntrică, el se hotărăşte s-o primească. Însă ce să răspundă
când oamenii îl vor întreba: Care este numele lui? Dumnezeu îi răspunde: „Spune-le Ehie
aşer Ehie (Eu sunt acel care sunt) m-a trimis la voi". Apoi adaogă: „Spune-le Ehie (Eu
sunt) m-a trimis la voi". Pe urmă vine şi „numele", care nu-i decât un verb. În această
întreită repetare a verbului „este", „eu sunt", se vădeşte o aprigă accentuare a firii reale
concepută de Dumnezeu.
Cum defineşte Spinoza, în Etica sa, concepţia asupra lui Dumnezeu (substanţa)?
Prin „cauza lui însuşi", el înţelege că esenţa substanţei se confundă cu existenţa sau că
natura ei poate fi concepută numai ca existând. Oare, în această privinţă, nu se exprimă
identic şi Moise şi Spinoza?
Când evreii au scăpat de urmărirea egiptenilor, la Marea Roşie, Moise a cântat cu
poporul un imn al mântuirii care are la început trei expresii caracteristice. Energia (sau
îndrăzneala mea) ...aceasta mi-a dat succes ...Acesta este Dumnezeul meu şi-l
înjosesc... este Dumnezeul părinţilor mei şi-l înalţ... Tradiţia ne spune că la acest vers,
Moise a arătat Natura cu degetul (vezi comentariile lui Raşi). Dumnezeu este un luptător.
„Iehova", tetragram care cuprinde trei cuvinte: a fost, este, va fi, reprezintă deci principiul
de luptă. Numele lui înseamnă „a fi". El indică lupta pentru a fi, lupta pentru existenţă.
Este the struggle for life, a biologilor moderni!
Când Moise a poruncit poporului său adunat la poalele muntelui Sinai să respecte
morala, dreptatea şi umanitatea, el a început cu următoarele cuvinte: „Eu, Iehova, sunt
Dumnezeul tău... să nu-ţi faci niciun idol pentru a-l adora, din orice se află în cer, pe
pământ sau în apă..." De ce? Fiindcă entitatea care se află îndărătul formei şi materiei nu
poate fi imaginată. Ce imagine s-ar putea da fiinţei infinite? Isaia spune undeva (în
numele lui Dumnezeu): Cu cine sau cu ce voiţi să mă comparaţi ca să fiu asemănător?
În cartea a doua a Exodului, cap. 33, v. 12–23, într-o formă acoperită, simbolică,
ni se redă un dialog între Moise şi Iehova. ...Vezi, Tu îmi spui: Fă educaţie acestui popor,
dar nu ştiu ce misiune va avea de împlinit în viaţa lui. Şi vezi că al tău e acest popor... Eu
aduc în fiinţă acest popor, ca să fie purtătorul lui Iehova (tot ce este) ca Dumnezeu. Dar
eu însumi te cunosc abia cu numele (aceasta o spune Moise într-o formă inversată, pentru
a masca înţelesul), dar vreau să ştiu ce este Dumnezeu în fiinţa Lui şi nu numai după
nume... Sunt privit ca un om favorizat să ştie mai mult decât omul de rând... „Ai găsit
graţie în ochii mei"... Dacă aceasta este adevărat, arată-mi-te ca să te cunosc în felul tău
de a fi... fă-mă ştiutor al căilor Tale, ca să te cunosc... Pentru a purta ideea fiinţei Tale, eu
întemeiez acest popor; şi numai aceasta îmi dă voinţa de a întemeia acest popor. Dacă n-
ar fi acest motiv: ca poporul evreu să poarte ideea fiinţei reale, ar fi atunci mai bine ca el
să nu existe... Şi ce ar vădi mai limpede că am găsit har în faţa ta, decât cunoaşterea
fiinţei tale reale, prin care vom excela, eu şi poporul tău, înaintea întregului neam
omenesc de pe faţa Pământului... Arată-mi-te!
Şi Iehova i se arătă lui Moise. „Eu voi perinda înaintea ta tot bunul meu
(universul) şi îl voi numi Iehova... şi voi ocroti pe cel pe care-l voi crea. Faţa mea

143
(energia) nu o vei putea vedea, căci omul care mă vede nu rămâne viu (fulgerul sau
explozia)... Dar iată, cu mine este un loc (un punct de vedere)... Să iei materia ca bază
(Moise a indicat materia prin cuvântul piatră, fiindcă tot ce produce materia ca formă se
poate scoate şi din piatră; cuvântul „formă" derivă din cuvântul „piatră", în ebraică)... Şi
când mă vei vedea în toate acestea, te voi pune în esenţa materiei... Tu vei vedea
substanţa mea, dar nu vei putea vedea faţa mea (energia)... Îţi voi da fiinţa în materie
(prin organizare) şi vei deveni, simţindu-te... Voi aşterne haina mea peste tine (formă),
până ce vei fi trecut (prin tine) – (vezi şi la Spinoza). Apoi voi lua haina mea de la tine
(adică forma, la moartea individului) şi vei vedea dosul meu (materia care este îndărătul
formei), dar faţa mea (energia) rămâne invizibilă"...
Aci este nodul gordian al tuturor problemelor în legătură cu ideea lui Iehova.
Această idee poate poseda puterea de a domina lumea (viaţa). Un Alexandru Macedon a
crezut însă că printr-o brutală lovitură de sabie şi-ar putea însuşi domnia lumii! Moise a
luat Menora ca simbol al divinităţii, al lui Iehova. Ea este o tulpină din care se desfac
ramurile. Aceasta este o imagine a unităţii universale. Ea reprezintă substanţa, forma şi
energia (luminile sfeşnicului). Cele trei perechi de braţe ale Menorei simbolizează cele
trei părţi consecutive ale lui Iehova (materia, forma, energia), iar toate aceste trei se unesc
la mijloc, în a şaptea ramură – unitatea lui Iehova. Moise a făurit această Menora după
porunca Domnului: „Şi vezi, fă-o aşa cum ţi-a apărut viziunea de pe munte" (tufişul
arzător).
Înainte de a muri, Moise a impus evreilor ca un credo esenţial al iudaismului, acel
sguduitor Şema: Ascultă Israele, Iehova este Dumnezeul nostru! Iehova (tot ce este) e
Unul. Şi vei iubi pe Jehova, Dumnezeul tău, din toată inima, cu toată fiinţa... (iubire
pentru tot ce există).
O mică povestire din Biblie, în aparenţă absurdă, cuprinde însă o minunată
învăţătură. E vorba de lupta lui Iacob cu un demon. Ei s-au luptat o noapte întreagă şi,
când s-au ivit zorile, demonul, văzând că Iacob e neînvins, a încetat lupta şi a spus lui
Iacob: De acum numele tău va fi Israel (fiindcă a luptat cu o putere superioară şi s-a
arătat capabil). Această povestire are şi azi o adâncă semnificaţie. Poporul evreu, risipit
prin lume după dărâmarea templului, a luptat ca şi Iacob cu imensa majoritate a omenirii,
pentru a-şi continua existenţa. De două milenii el luptă în Diaspora – şi nu e învins.
Astăzi legenda devine adevăr şi numele lui Israel (Iuşor, el) capătă sens: e luptătorul
peste milenii cu o putere covârşitoare. Dar întreaga specie omenească stă şi ea sub acelaşi
semn, ca şi Israel; căci, după teoria darwinistă, specia omenească a trebuit să lupte cu
mediul, cu puteri nemăsurat superioare ei şi cu atâtea specii de animale potrivnice. După
Darwin, selecţiunea naturală înseamnă: supravieţuirea celui mai puternic.
Cu vreo patru milenii în urmă, Moise a întemeiat una din religiile dominante ale
omenirii; multe din poruncile şi adevărurile sale intuitive sunt confirmate de legile
evoluţiei descoperite de ştiinţa modernă. Cărţile lui Moise, interpretate în lumina
adevărurilor ştiinţifice de astăzi, nu mai apar ca nişte „vechituri" pline de basme şi
superstiţii. Dimpotrivă, cine ştie să descifreze simbolurile Pentateucului rămâne surprins
de pătrunderea intuitivă a fondatorului monoteismului. Arătând lupta dintre principiul
creaţiei (Iehova) şi principiul distrugerii (Amalek), care continuă din generaţie în
generaţie, Moise a fost însă optimist şi a vestit că Amalek va fi în cele din urmă şters din
amintirea oamenilor. Prin Israel, el s-a adresat omenirii şi, proclamând unitatea lui

144
Iehova, el a proclamat unitatea universală. „Iubiţi tot ce există, din toată inima, din tot
sufletul vostru".

...„A sosit timpul pentru o nouă expresie religioasă, cu o limbă nouă – pentru o
religie care sa nu contrazică faptul real, sentimentele etern durabile în legătură cu
Cosmosul" (J. Zangwill: Visătorii din Gheto, vol. II).
...”Dumnezeul nostru monist, Esenţa care cuprinde tot ce există în lume, Dumnezeul-
Natura al lui Spinoza şi Goethe, este identic cu energia eternă care însufleţeşte totul. El
este Unul (în eterna şi infinita substanţă) cu materia care umple spaţiul. El trăieşte şi se
mişcă în toate fiinţele şi lucrurile" (Ernst Haeckel: Despre Evoluţie).

Care ar putea fi acum urmările acestei noi lumini ce izvorăşte din Vechiul
Testament? Isaia a spus: Poporul care mergea în întuneric a zărit o lumină mare... Precum
am arătat, Iehova străluceşte prin această lumină în nesfârşita înlănţuire a evoluţiei. În
prima carte, în Geneza, vedem că la început substanţa se află în stare haotică; cerul şi
pământul încă nu s-au despărţit şi spiritul divin plana deasupra acestui haos întunecat.
Dar principiul energiei (ruach Elohim) a început a râvni spre formare. Astfel s-a ivit
creaţiunea – şi formele se succedau, tot mai izbutite. Tendinţa spre perfecţiune se vădeşte
de la atom. Prima formă a energiei este atomul, care s-a unit cu alţi atomi pentru a alcătui
celula; celulele s-au unit în vierme, din acesta s-a ivit peştele, apoi amfibia, animalul de
uscat şi în cele din urmă antropoidul prin care s-a putut realiza treapta cea mai înaltă a
creaţiei: Intelectul. Oare această scară a evoluţiei nu este chiar scara din visul lui Iacob?
Scara care se înalţă din pământ până la cer şi pe ale cărei trepte energiile urcă şi coboară
mereu...
Astăzi însă, conştiinţa umană a recăzut în stare haotică, cum a fost odată materia.
Omul care a ajuns să raţioneze trebuie să redevină deplin conştient că fiinţa sa vine din
firea infinită şi se întoarce în infinit – că EU-ul său se află în infinitul „Eu sunt", după
cum picătura se află în elementul apă.

...Am vrut să caut baza altruismului – şi am găsit-o tocmai în egoism. În

nesfârşitul Ego se află motivarea altruismului. Numai că omul, precum spune Goethe,
„mica lume de carnaval nu s-ar considera ca o lume aparte şi întreagă".
Va veni odată vremea când omul va şti că substanţa trece mereu de la o formă la
alta, că aceeaşi energie însufleţeşte şi pe asupritorul care se bucură, şi pe asupritul care
suferă. Poate că la aceasta nu s-a gândit Moise când a vorbit de Iehova şi ca de un
Dumnezeu aprig, răzbunător, care pedepseşte pe copii pentru păcatele părinţilor. Când
omul va fi pătruns de adevărul unităţii universale şi de înlănţuirea fatală a prezentului cu
trecutul şi viitorul, atunci el nu va mai putea pricinui suferinţe semenului său. Conştiinţa
lui va veghea într-însul ca o nouă expresie a armoniei universale. Şi astfel, omul se va
apropia de trecătoarea care duce spre supra-om. El va trece mereu dincolo... Acel
„dincolo" nu-l va mai înspăimânta – căci moartea însăşi nu va fi pentru el decât o trecere
în „Iehova", dintr-o formă în altă formă mai desăvârşită...

Variaţiuni pe marginea Eclesiastului

145
I.

Am făcut lucruri mari: mi-am zidit

case, mi-am sădit vii,... am avut
cirezi de boi şi turme de oi,... mi-am
strâns argint şi aur,... mi-am adus
cântăreţi şi cântăreţe, şi desfătarea
fiilor oamenilor.
(Eclesiastul, c. II, v. 4–8)

...Privind în luciul nepătruns al oglinzii, vorbesc chipului meu:

– Tu, care ai ochii, gura şi fruntea mea, spune-mi cine eşti. Care-i rostul tău în
lume şi care-i filosofia vieţii tale?
Topit în lumina cristalului, tu, omule, ai putut pribegi prin toate oglinzile Bogăţiei
– şi ai văzut numai fast şi strălucire. În nenumărate podoabe, în mii de nimicuri preţioase,
în şiraguri de mărgăritare, în lanţuri de aur, în vestminte brodate cu fir şi pietre rare, ţi-ai
reflectat chipul şi ai simţit mulţumirea de sine, mândria sau trufia celor cu suflete
secătuite dar cu carnea sătulă...
Zvârlit odată cu scânteietoarele monezi de aur, te-ai oploşit şi prin buzunările
nevoiaşilor; ai potolit foamea multora, iar altora le-ai adus câte o mare bucurie. Pitit în
cupa de cleştar, ai sărutat multe buze parfumate – şi, înfipt în diademe, în coroanele
monarhilor, ai cunoscut satisfacţia supremă a puterii şi a tiraniei.
Ai trăit în voluptăţi excesive, în feeria ameţitoare a luxului; ai gustat din tot ce e
rar şi subtil şi rafinat – din tot ce este pentru câţiva o realitate, iar pentru cei mulţi doar o
jinduire sau un ideal. Ştii deci ce este darul miraculos al existenţei – şi nu poţi decât să
înalţi Vieţii imnuri de slavă şi adorare...
...Dar, cu o voce lâncedă, de plictiseală şi dezgust, îmi răspunde chipul meu, de-
acolo, din oglindă: Vermis sum... Deşertăciunea deşertăciunilor.

II.

Toate râurile se varsă în mare, şi marea tot

nu se umple. Ochiul nu se mai satură
privind, şi urechea nu oboseşte auzind... Ce
a fost, va mai fi,... nu este nimic nou sub
soare;... şi iată că totul e deşertăciune şi
goană după vânt.
(Eclesiastul, c. I, v. 7–l4)

...Am vorbit apoi sfâşiatului chip din oglinda învălurită a apei:

– Ca şi apele care curg şi se varsă una în alta, ai străbătut continentele şi oceanele.
Ai trăit în freamătul necurmat al undelor; te-ai înălţat, vaporos, în împărăţiile norilor, ai
gustat din seva pură şi înviorătoare a naturii...
Flori gingaşe ţi-au zâmbit şi te-au cuprins cu mireasma lor, când erai purtat de
şuviţa unui sprinten râuleţ prin dumbrăvi şi câmpii; măreţia severă a stâncilor te-a umbrit
când erai gonit în spuma torentului; ai simţit şi marile pasiuni ale forţelor pământene

146
când, aruncat de gura fluviului în clocotul gigantic al mării, ai rătăcit ca şi cetăţile
călătoare până ce te-ai pierdut în furnicarul înăbuşitor al porturilor sau te-ai regăsit în
feerica policromie a ţărmurilor tropicale...
Încremenit în ochiul sticlos al lacului, ai ascultat în tăcere toate tainele
adâncimilor, ai simţit mângâierea catifelată a cerului şi te-au străpuns razele stelelor. Iar
ziua, furişându-te printre suliţele de foc, ai sorbit din nectarul soarelui.
Ai trăit printre toate frumuseţile şi măreţiile lumii, printre toate armoniile cosmice
şi te-ai hrănit cu esenţele veşniciei. Eşti fericit!
Dar, cu un suspin de resemnare, chipul meu reflectat în mine însumi, repetă:
Vermis sum... Eu nu sunt veşnic...

III.

Mi-am zis: Iată că am sporit şi am întrecut în

înţelepciune pe toţi cei ce-au stăpânit înaintea mea
peste Ierusalim... Dar am înţeles că şi aceasta este
goană după vânt. Căci unde este multă înţelepciune,
este şi mult necaz; şi cine ştie multe are şi multă
durere.
(Eclesiastul, c. I, v. 16–18)

...Am privit apoi în oglinda ochilor şi am spus chipului meu:

– Mic cât un bob de grâu, te ascunzi în pupile şi pătrunzi în suflete. Ştii de toate
tainele zăvorîte, de toate dorinţele, invidiile, prăbuşirile şi dramele omului. Urmăreşti
sentimentele fiecăruia şi, ca pe o pânză, vezi cum se urzeşte şi se desfăşoară cugetarea
dincolo de retină.
Cunoşti gândul bun şi gândul rău, aflii toate uneltirile, vezi cum fierb în inimă ura
şi durerea, cum roade prin unghere viermele invidiei şi al făţărniciei... Descoperi
manevrele cerebrale, truda migăloasă a învăţatului, seninătatea înţeleptului, dibuirile
minţii în haosul creaţiei... Dezvălui pasiunile, asişti la toate comediile şi tragediile iubirii,
cercetezi cu rece luciditate frământările ambiţiilor şi poftelor, sorbi dulceaţa bunătăţii,
consolările credinţei, dar şi plăcerile nervilor şi ale sângelui – şi te desfeţi la războirile
îndârjite ale conştiinţei.
Stăpâneşti în împărăţia sufletelor. Toate le descoperi în laboratoarele magice ale
minţii. Cunoşti deci firea omenească şi misterele gândirii. Găseşti o fericire mai mare?
...Ca un ecou răsună iarăşi: Vermis sum... Fericirea e o himeră...

IV.

Cuvintele înţelepţilor, ascultate în linişte, sunt mai

de preţ decât strigătele unuia care stăpâneşte între
nebuni... Înţelepciunea este mai de preţ decât
sculele de război; dar un singur păcătos nimiceşte
mult bine.
(Eclesiastul, c. IX, v. 17–18)

147
 ...Şi, rătăcind în noapte şi în ploaie, îmi surprind uneori chipul prin ochiurile
noroioase ale străzilor:
– În văl de tină ţi-ai ascuns faţa şi ai pătruns în infernul turmelor umane. Ai văzut
încăierarea pentru pâine a celor fără nume, fără pace şi dreptate,... muşcăturile lor bestiale
în carne vie, negoţul trupurilor, pângărirea sufletelor, siluirea conştiinţelor şi plăcerile
abjecte ale răilor păstori... Ai auzit trosniturile oaselor şi muşchilor în blestematele peşteri
ale muncii, şi urletele de moarte ale celor prinşi de dinţii de oţel ai maşinilor din uzini şi
şantiere. Ai ascultat, cu nespusă groază, uraganul pătimirii omeneşti – gemetele, urletele,
scrâşnirile lor – şi zvârcolirile mutilaţilor şi implorările flămânzilor... Şi ai călcat peste
cadavre, peste învinşii „luptei pentru existenţă" – peste cei supţi de vampirii banului sau
roşi de cancerul mizeriei sau sfârtecaţi de ghiarele oarbe ale războirii planetare.
Ai trăit din plin epopeea geniului satanic, stăpân al acestei lumi. Ştii deci ce este
viaţa – a ta şi a semenilor tăi.
...Dar în hohot sarcastic, chipul meu cu mască noroioasă răspunde iarăşi: Vermis
sum... Totul e nestatornic, toate sunt trecătoare...

V.

...Ca nişte cuie adânc înfipte sunt cuvintele

maeştrilor în adunări... Dacă ai vroi să faci o
mulţime de cărţi, să ştii că n-ai mai isprăvi,
şi multă învăţătură oboseşte trupul... Tăcerea
îşi are vremea ei, şi vorbirea îşi are vremea
ei... Toate au fost făcute din ţărână, şi toate
se întorc în ţărână.
(Eclesiastul, c. XII, v. 11, l2; c. III, v. 7, 20).

...M-am oglindit în cele din urmă în cadranul care măsoară timpul şi mi-am spus:
– În monotonă învârtire de rotiţe vezi cum se desprinde clipa, una după alta, şi se
adună în minute. Vezi cum aleargă orele în perindarea de neînfrânat a zilelor şi a nopţilor.
Urmăreşti convoiul atât de împovărat şi de împestriţat al anilor care se pierd în abisul fără
fund al veacurilor şi mileniilor...
Dezgropi hecatombele generaţiilor şi noroadelor. Citeşti trecutul în straturi
geologice şi inscripţii, şi pe foile îngălbenite ale cronicilor. Cercetezi evoluţia vieţii
pământene şi istoria luptelor pentru putere şi glorie... Tresari la cel dintâi fir de iarbă ce
răsare din pustiu, la sărutul instinctiv al speciei, la prima licărire de inteligenţă ivită sub
ţeasta pitecantropului. Iar prezentul te copleşeşte cu măreţiile tehnicei şi cu miragiile
artei, cu civilizaţia şi cultura sa, care oscilează între piscuri şi prăpăstii.
Ghiceşti enigmele vieţii şi ale morţii,... simţi tainele mereu înnoite ale lumilor şi
nemărginirile eternităţii. Ştii ce a fost cândva, ştii tot ce este acum – iar ce va fi e pentru
tine un silogism sau un simplu joc de şah.
...Dar, ca şi tic-tac-ul obsedant al Timpului, răsună iarăşi: Vermis sum...
Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni...

148
ALTE MĂRTURII DE IERI ŞI DE AZI (1967)

149
SACRIFICAŢI ŞI UITAŢI

Călătoria din urmă a lui A. L. Zissu

Abraham Leib Zissu a fost unul dintre exponenţii cei mai de seamă, atât în cuprinsul
Comunităţii cât şi în tărâmurile înalte ale culturii şi literaturii neamului său, în cadrul unei
întregi epoci din viaţa evreiască în România, epocă de năzuinţi sociale şi idealuri
naţionale, covârşită însă de mizerii politice şi persecuţii "rasiale", de deposedări,
deportări şi măceluri.
Când am rostit, în l956, o conferinţă despre opera lui A. L. Zissu - la "Amia",
sediul Comunităţii evreieşti din Buenos Aires – câţiva confraţi m-au întrebat ce interes
poate trezi acolo numele unui scriitor evreo-român, abia cunoscut prin câteva ştiri
telegrafice despre întemniţarea lui, împreună cu alţi sionişti, pe urmă despre eliberarea
lui, cu alţi câţiva, si despre moartea lui neaşteptată, puţin timp după ce-a debarcat în ţara
lui Israel. Sunt convins că drama colectivităţii evreieşti din România merită acelaşi
interes, aceeaşi solidaritate ca şi martirologia evreilor polonezi, ruşi, unguri, germani,
francezi şi a tuturor celorlalţi năpăstuiţi de bestiile naziste, de fascismele dezlănţuite, de
armatele de asasini care, luptând între dânşii, au găsit în evrei eternul "ţap
ispăşitor".Există o imensă documentare privitoare şi la evreii români, din vremea anilor
negri. Cine a răsfoit aceste cărţi (unele publicate în Buenos Aires) nu are nevoie, din
parte-mi, de o expunere istorică a acestor întâmplări. In tragicul bilanţ, al poporului
nostru, o viată preţuieşte atât cât şi alta, fie în Polonia, Rusia sau România. In diverse
manifestări au fost amintite - în Montevideo, Rio de Janeiro, Buenos Aires, New York,
precum si în multe ţări europene şi în Israel - milioanele de sacrificaţi, exterminarea
comunităţilor şi a instituţiilor culturale, a învăţaţilor, literaţilor şi artiştilor ale căror opere
reprezintă o preţioasă contribuţie la cultura ţărilor respective şi la cultura universală.
Pomenind de A. L. Zissu, vreau să evoc pe sacrificaţii noştri din România. În
cartea mea Profetas y Poetas, despre valorile permanente ale iudaismului, se află şi multe
pagini privitoare la cărturarii şi scriitorii evrei din România (apărute pentru întâia oară în
spaniolă, în l955, unele din ele inedite în româneşte) şi care alcătuiesc mărturia mea de
tovarăş al slujitorilor culturii în ţara natală. Ca supravieţuitor ce şi-a redobândit libertatea
de scriitor pe aceste meleaguri sudamericane, mă simt adânc legat de colectivitatea
evreiască din România, a cărei dramă a culminat în toiul celui de-al doilea război mondial
cu ocupaţia nazistă. În cartea citată si în conferinţe, am amintit de martirii noştri, de la
tinerii masacraţi în pădurea Jilavei până la intelectualii atârnaţi de vii de cârligele
abatorului din Bucureşti şi marcaţi ca vitele cu stampila de "carne cuşer". Cum s-a
întâmplat cu fraţii Iancu şi Iosif Guttman şi cu avocatul Bayer, ca să numesc aci pe câţiva
dintre cei mulţi. Aceasta nu se uită, nu se poate uita.
Paginile din cartea menţionată cuprind deci dureroasa amintire [a] acelor ani
fatidici, resfrântă şi în operele scriitorilor evrei din România. Cine a citit aceste eseuri,
poate înţelege de ce A. L. Zissu apare ca unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai
evreilor români, prin erudiţia sa biblică şi talmudică, atât de vădită în studiul său intitulat

150
Logos1 consacrat problemei centrale a separaţiei dintre iudaism şi creştinism, precum şi în
naraţiunile din Spovedania unui candelabru în care autorul exprimă cu măiestrie
conflictele spirituale ale căror rădăcini rezidă în perseverenţa milenară a poporului evreu
şi a iudaismului. În câteva romane, în Samson şi Noul Dagon, Zissu a expus crizele de
conştiinţă ale intelectualilor care vor să-şi găsească echilibrul sufletesc şi moral într-o
etică naţională constructivă, în iudaismul activ care avea să izbândească în cele din urmă
în ţara strămoşilor săi.
O versiune ebraică a studiului Logos s-a publicat sub titlul Biblia, Israel şi
Biserica (edit. I. Ahiezer-Beniamina). E o importantă lucrare de exegeză, cu multe date
istorice şi religioase, însufleţită însă de o pasiune ce proclamă adevăruri, alterate sau
înăbuşite timp de veacuri de opresiunea bisericească. Cu privire la Pavel, apostolul care
s-a servit de cuvintele profeţilor evrei, de psalmii şi cărţile lui Moise, spune Zissu că "a
săvârşit blasfemie împotriva lui Dumnezeu şi blasfemie împotriva lui Isus", deoarece s-a
făcut vinovat de "blasfemia de a fi suprimat Legea". A acelei Legi pe care Isus, profet
iluminat ca şi unii din Vechiul Testament, a predicat-o "pentru a fi împlinită şi nu
distrusă". Eruditul filolog, marele rabin Dr. Moses Gaster din Londra (originar şi el din
România) a scris autorului: "Noi, Evreii, am aşteptat două mii de ani o astfel de carte...
foarte importantă pentru apărarea noastră, cu toate că, după părerea mea, a sosit ceasul în
care Israel cel chinuit trebuie să treacă în sfârşit de la apărare la atac" (Citat în Adevărul,
Tel Aviv, l0 octombrie l958).
A scris şi câteva piese de teatru în acelaşi sens. Însă a realizat după primul război
mondial, o mare operă gazetărească, prin ziarul său cu titlul messianic: Mântuirea, scris
în româneşte, căci majoritatea scriitorilor evrei se exprimau în aceeaşi limbă. Am publicat
şi eu întâile mele eseuri despre iudaism în acest ziar (am fost câtva timp secretar de
redacţie) şi în care se încrucişau curentele ideologice ale colectivităţii noastre, contopite
în cele din urmă în unitatea indestructibilă a destinului poporului evreu, a vechilor sale
moşteniri şi a idealurilor sale naţionale, etice şi culturale.
Aspru, intransigent şi chiar fanatic, A. L. Zissu osândea în articolele sale toate
abaterile, compromisurile şi fariseismele, menţinând înalta credinţă într-un iudaism activ,
clarvăzător şi mereu progresiv. Cartea în care sunt adunate aceste articole - polemici,
advertismente, exhortaţii ce răsunau adesea ca strigătele vechilor noştri profeţi - păstrează
şi astăzi puterea lor persuasivă şi merită, la .fel ca romanele sale, o versiune în limba
ebraică, în ţara unde sufletul său frământat şi mintea sa lucidă s-au stins, abia după câteva
luni de când a fost eliberat din închisorile româneşti. Acest intelectual nepotolit şi
perspicace a ştiut să accepte, în ceasul marilor încercări, răspunderea pentru coreligionarii
din România, devenind astfel (uneori în francă opoziţie cu D-rul W. Filderman, cu ani în
urmă preşedinte al "Uniunii Evreilor Români") fruntaşul lor spiritual, înfruntând toate
riscurile în timpul ocupaţiei naziste, ferm faţă de călăii neamului său şi apărând,
"împotriva falşilor "salvatori" totalitari, adevărata libertate pe care orice minoritate
naţională are dreptul s-o exercite în folosul religiei sale, a limbii şi culturii sale populare
şi a manifestărilor superioare în artă, literatură şi ştiinţă.

1
Titlul cărţii lui A.L. Zissu este Logos, Israel, Biserica: Viciile organice ale Bisericii şi criza omenirii creştine
(Bucureşti, 1937) [n.ed.]

151
 Această fermitate a lui Zissu, precum şi protestele de solidaritate în lumea liberă,
i-au deschis în fine poarta temniţei, în momentul unei anumite conjuncturi politice. Am
crezut atunci că evreii români stabiliţi în Israel (grupul cel mai numeros după cel al
evreilor polonezi) vor regăsi in Zissu pe purtătorul lor de cuvânt şi pe unul dintre cei mai
buni scriitori, care ar fi putut descrie tragedia evreimii române şi să contribuie la
dezvoltarea culturii în tara actualilor reconstructori ai Israelului. Deplângem moartea
luptătorului care, prigonit si încarcerat, şi-a istovit puterile fizice şi sufleteşti în reînoita
exaltare a libertăţii şi solidarităţii cu fraţii săi.
A. L. Zissu, ca scriitor şi gazetar, ca promotor al iudaismului de totdeauna,
tradiţional şi universal; ca apărător înverşunat al poporului său împotriva călăilor nazi-
fascişti, rămâne şi el - prin moartea sa în ţara lui Israel - aureolat de amintirea martirilor
din România, împreună cu nenumăraţii sacrificaţi din ţările europene pustiite de războaie
şi de absurdele ideologii politice şi şoviniste ale statelor şi partidelor care încă ignorează
dreptatea socială, toleranţa reciprocă şi frăţia omenească proclamată de vechi profeţi şi de
vizionari ai epocii noastre.
Evocând o figură hasidică descrisă de Zissu în nuvela sa "David Gugumanul", n-
am făcut decât să recunosc propriul meu destin, ca om şi ca evreu, în neînfrânta şi mereu
nădăjduitoarea succesiune a generaţiilor pe acest pământ şi în ţara primilor noştri
premergători în Israelul reînviat.

Cei amuţiţi, cei exilaţi...

În o sută de pagini din Profetas y Poetas m-am ocupat de scriitorii evrei-români şi de

operele lor. Aproape toţi, unii mai vechi, alţii mai tineri decât mine, au fost tovarăşi de
lucru şi năzuinţi făurari de cultură. Cu excepţia câtorva tovarăşi de lucru, adaptabili la
politica momentului, "asimilaţi" sau fugari, toţi au împărtăşit cu populaţia evreiască din
România persecuţiile sub regimurile de dictatură ce s-au perindat acolo de la l938 cu
primul guvern fascist, cu ocupaţia nazistă în timpul războiului şi până în zilele noastre.
Ce s-a întâmplat cu dânşii? mă întrebam deseori, în refugiul meu sudamerican. Despre
soarta scriitorilor şi artiştilor din U.R.S.S. şi din ţările "satelite" - Polonia, Ungaria,
Cehoslovacia şi celelalte Republici Populare - puteam să aflu mai multe decât despre cei
din România: ştiri vagi, confuze, pe care trebuia să le confrunt şi să le rectific uneori,
după informaţiile corespondenţilor mei sau a puţinilor refugiaţi din acele ţări depărtate, ce
păreau pierdute în negurile uitării.
În ultimii ani am aflat totuşi câte ceva despre confraţii şi prietenii mei. Unii s-au
stins de bătrâneţe, ca tenacele şi curajosul Moses Schwarzfeld; ca H. St. Streitman,
ziaristul dibaci şi sarcasticul autor de aforisme şi paradoxe; sau covârşiţi de mizerie fizică
şi morală, ca A. Axelrad-Luca; sau ca medicul, romancierul şi poetul Emil Dorian si alţii,
cu nemărturisitele lor dezamăgiri de partizani. În l950, într-o conferinţă a Asociaţiei
culturale a evreilor-români din Uruguay, vorbind între altele de operele filosofului I.
Brucăr, mi-am exprimat îndoiala: mai trăeste sau nu? Acuma ştiu. Scos la pensie,
bătrânul profesor Brucăr îşi supravieţuieşte fără a putea să-şi publice noile lucrări. Ca
atâţia alţii, vegetează, graţie familiei sau amicilor discreţi. Însă alţii, mai tineri, ca George
Silviu (care a prefaţat o antologie a poemelor mele: Inimi şi motoare, într-o colecţie
literară a socialiştilor, în l946, adică în iluzoria fază de tranziţie spre comunismul oficial)

152
nu s-a sinucis, când l-au epurat şi pe dânsul din înaltul post de secretar general sau de
sub-secretar la Ministerul de Interne. Trăieste, în vreun birou obscur, în acea "moarte
civilă" insuportabilă pentru cei mai mulţi şi care constituie caracteristica cea mai
dramatică a sistemelor de guvernare numite revoluţionare în domeniile social politice, şi
liberatoare în cele culturale, etice şi estetice. În 1961 George Silviu a putut pleca din ţară,
cu familia sa.
Cât despre Enric Furtună - autorul poeziilor adunate în De pe stâncă, al poemelor
dramatice şi pieselor de teatru, ca "Pustnicul" şi "Între şanţuri", al unui roman încă inedit:
Meletie Jidovul am aflat în sfârşit că s-a stabilit în Brazilia, cu fiul său, medic dentist ca şi
dânsul. Peste cinci sute de medici evrei, precum şi numeroşi ingineri, chimişti, tehnicieni,
etc. au putut ieşi din ţară în răstimpul l957-58, ca şi alţi "emigranţi", părăsindu-şi casa şi
chiar familia, toate bunurile ce le mai rămăseseră şi instrumentele de lucru, luând cu
dânşii abia vreo patruzeci de kilograme de "efecte personale". Unii mi-au scris,
întrebându-mă dacă le-aş putea găsi de lucru aci, în Uruguay, fiind socotiţi pretutindeni
ca "supranumerari".
Însă Enric Furtună, care a fost câtva timp în Israel şi s-a înapoiat după război în
România, a traversat Atlanticul. Vreme de un an, atât de aproape totuşi unul de altul, ne-
am căutat, întrebând pe cunoscuţi comuni. Mă temeam ca Furtună ar fi pierit în una din
catastrofele aeriene, atât de frecvente de câtva timp prin aceste locuri. N-am găsit numele
lui în lista victimelor. Un amic din Rio de Janeiro a descoperit adresa lui în Sao Paulo.
Astfel, scrisorile ne aduc, odată cu veştile obişnuite, nostalgice amintiri din anii noştri
mai tineri de ucenicie literară. Furtună e din generaţia lui A. L. Zissu. Făcea parte şi din
gruparea revistei "Hatikvah" – a amanţilor Sionului şi a înţelepciunii talmudice, precum
şi a literaturii în idiş. El scria în româneşte, ca mai toţi publiciştii evrei din ţara lor natală.
În exilul său din Brazilia, prietenul meu, aproape octogenar, experimentează acel penibil
proces de "readaptare" într-un mediu linguistic şi cultural atât de diferit în structura sa,
atât de dificil în acceptarea sau asimilarea sa. După îndelungate suferinţe, Enric Furtună a
încetat din viată, în l965, la Sao Paolo în vârstă de 84 ani.
Alţii înaintea lui, un Stefan Zweig de pildă, cu toată celebritatea sa, cu toate că
scria într-o limbă de circulaţie mondială, n-a putut rezista în anii negri ai războiului, când
hoardele motorizate nazi-fasciste exterminau în Europa populaţia evreiască. Zweig nu
putea gândi şi crea decât în limba sa natală; îi lipsea climatul etic si estetic al Vienei şi
Salzburgului, al Parisului, Romei şi Londrei. Însă azi, douăzeci şi cinci de ani de când s-a
sinucis, mulţi deplâng dispariţia lui precipitată şi caută să afle motivele gestului său, lucid
şi totodată dezesperat.
Acest "proces" e trăit de toţi scriitorii în exil, într-o măsură mai mare decât artiştii
plastici şi muzicienii, al căror "limbaj" e oarecum acelaşi în toate părţile. Şi Furtună, cu
portugheza inasimilabilă la vârsta lui, cu româna devenită inaccesibilă chiar printre
puţinii care mai vorbesc această limbă în giganticul oraş cosmopolit, a aşteptat cu
manuscrisele romanului Meletie Jidovul şi ale altor lucrări, să se împlinească
promisiunile editoriale din New York, din Paris şi, acum din nou, din Israel. Din parte-
mi, adaug în treacăt că, dacă-am înfăptuit ceva în această capitală lipsită de editori, cum e
Montevideo, supranumită "Atena sudamericană", aceasta se datorează străduinţii de a-mi
crea un mediu propriu, fără alt "capital"decât voinţa de a mă depăşi şi de a plăti, în acest
fel, datoriile mele de supravieţuitor al maeştrilor mei, al tovarăşilor dispăruţi, ai
prietenilor mei sacrificaţi sau uitaţi.

153
Câţiva din generaţia mea – întemniţaţi, „pocăiţi” şi îngropaţi

În l9l3 au apărut la Iaşi şase numere din prima serie a unei reviste de "avangardă":
Absolutio. Pe-atunci, nucleul acestei iniţiative literare era alcătuit de patru adolescenţi: I.
Ludo, redactorul responsabil, G. Spina, P. Cornel şi autorul acestor însemnări, încă elev
de liceu la Piatra Neamţ, micul oraş moldovenesc cuibărit în preajma Carpatilor, lângă
dumbrăvile Bistriţei. Numai de vacanţă mă înapoiam la Iaşi, oraşul meu natal, reluând
proiectele şi discuţiile cu confraţii mei. Al cincilea din această grupare tinerească,
studentul în medicină Anesim (nu-mi amintesc numele lui de familie) ne-a părăsit pe
neaşteptate: "a murit cu zile", cum se spune în româneşte. Noi visam să "revoluţionăm"
câmpul părăginit al literaturii provinciale. Eu mă aventuram dincolo de graniţele
convenţionale şi publicam povestiri exotice, "japonerii", modeste încercari
supranaţionale, care m-au dus spre acel cosmopolitism în care au înfiripat, după primul
război mondial,"Principiile Umanitariste" şi acţiunea pacifistă, solidară cu diverse mişcări
ale intelectualilor din Occidentul european. Curând, aveam să redactez singur "întâia din
cele trei reviste sociale şi culturale ale mele:Umanitatea (1919)
Însă niciodată n-am uitat dibuirile mele, îndrăzneţe totuşi, împreună cu "banda"
pomenită. Precum arată însuşi titlul revistei, râvneam cu toţii spre...absolut. Timpul,
meşter răbdător dar şi necruţător, ne-a învăţat şi acest adevăr elementar: - al relativităţii
tuturor valorilor şi chiar al destinelor individuale. Noi cei patru am urmat fiecare propria
sa cărare; mai bine spus: fiecare spre alt punct cardinal. Prietenia din vremea primelor
încercări mai stăruia - cu toate despărţirile involuntare, cu toate reîntâlnirile întâmplătoare
şi grăbite,- asemenea unui izvor curat care adună picăturile balsamice, zi cu zi, sub stânca
grea a ceea ce se numeşte "lupta pentru existenţă". Despre această mică grupare literară
din l9l3, un bibliograf nepărtinitor ar avea ceva de notat în istoria literaturii române.
Pentru că la Absolutio au colaborat, cu unele din cele mai bune daruri ale tinereţii lor,
câţiva scriitori români: Tudor Arghezi, George Bacovia, Emil Isac. (Pe noi, susţinătorii
revistei, şi ale altor publicaţii apărute mai târziu, chiar cei mai puţin predispuşi spre
naţionalism literar, ne consideram ca "scriitori români de origine evreiască") .
Încă n-a sosit timpul să-mi depăn amintirile. Aşa mi se pare. Nu am părăsit
arenele acţiunii culturale. Însă o broşură, regăsită într-un teanc de hârtii vechi, intitulată:
"Organizaţia Naţiunilor Unite şi problema palestiniană", publicată în Bucureşti, l947, de
Kiva Ornstein, făcu să reapară din negura uitării liricul P. Cornel, camaradul meu de la
revista Absolutio. Aşa îşi semna pe atunci Kiva Ornstein articolele şi poemele în proză.
Cu trecerea anilor a ajuns sa fie cunoscut în cercuri mai largi ca unul dintre avocaţii care
se străduiau pentru ca recile paragrafe ale Dreptului să devină, în cât mai multe procese,
Justiţie reală, cu adevărat umană. Alte cercuri îl stimau pentru judecata lui echilibrată,
pentru însuşirile lui, care făceau să pătrundă idei înaintate şi imperative imediate în
păturile sociale considerate pe atunci ca privilegiate şi care întârzie, şi astăzi, să
recunoască apusul unei Societăţi asupra căreia se năpustesc neîncetat valurile prăbuşirilor
şi reînnoirilor.
În prefaţa broşurii citate, A. L. Zissu - limitându-se la problema naţională - spune
că Kiva Ornstein a putut zgudui inerţia burgheziei evreieşti (cum, pe de altă parte,
Doctorul Ghelerter, socialistul, întemeietor al spitalului "Iubirea de oameni" din

154
Bucureşti, a susţinut dreptul muncitorilor evrei de a contribui la o dreaptă soluţionare a
"problemei palestiniene", adică: prin instituirea unui Stat propriu în Ţara Profeţilor). În
conferinţele sale, Kiva Ornstein a prevenit pe ascultători că Israel nu e "rezervat" numai
sioniştilor, care alcătuiesc abia o fracţiune din patrimoniul poporului evreu în integritatea
sa istorică. Lămurind cu competenţă şi abnegaţie celelalte probleme, specifice populaţiei
evreieşti din România, Kiva Ornstein a ajuns preşedinte al unei înjghebări etice şi
culturale: "Noua Fraternitate" care, prin însăşi numele ei avea rostul să cultive unul din
cele mai nobile simţăminte umane. Kiva a înţeles că fraternitatea trebuie să depăşească
cercul restrâns al unei confrerii masonice şi să devină un element activ al Solidarităţii
sociale. Această profundă solidaritate omenească, în timp si spaţiu, nu se retranşează
îndărătul unei vagi şi precare "carităţi". Din cetăţuia unei tradiţii milenare - în cazul de
faţă al moralei iudaice - ea extinde spre toate zările antenele comuniunilor care, potrivit
unei formule a înţeleptului profesor Dr. August Forel, pot fi sintetizate în "religia binelui
social".
În puţinele pagini ale broşurei sale, Kiva Ornstein a expus o problemă vitală
pentru poporul evreu, încă înainte de Declaraţia de independenţă a lui Israel. A fost si el
acolo, cu ani în urmă, insă s-a înapoiat la ai săi, împărtăşind cu populaţia evreiască din
România nedreptăţile şi prigonirile. În expunerea sa clară a arătat care trebuia să fie
misiunea Organizaţiei Naţiunilor Unite (avatar al defunctei Societăţi a Naţiunilor) în
legătură cu una din "crizele nevralgice" ale politicii mondiale: realitatea tragică şi totuşi
plină de speranţe, din Eretz Israel. Această problemă, într-adevăr, nu e una locală şi nu
priveşte numai pe poporul evreu. Mai mult decât orice alt popor, destinul său e legat, încă
din veacuri depărtate, de ceea ce se numeşte "istorie universală". Şi chiar dacă soluţia
cerută de autorul broşurii, precum şi de majoritatea fruntaşilor evrei, are o semnificaţie
naţională, ea este supranaţională prin urmările ce le-ar avea în cazul când s-ar împlini în
întregime. Nu e aci locul să expunem amănunţit această chestiune. Argumentarea lui
Kiva Ornstein, plină de avânt şi de o amplă viziune, justifică remarca citată de A. L.
Zissu în prefaţă: "aerul palestinean înţelepţeşte" . . . Însă nicidecum pe politicienii înrăiţi
şi pe diplomaţii cu două feţe. Pe atunci, în dezbaterile atât de contradictorii de la O.N.U.
- cu scopul de a se lămuri problema, în ajunul unei acţiuni hotărâtoare - delegatul
sovietic, faimosul Gromâko, care a torpilat după aceea, cu "dreptul de veto", atâtea
iniţiative si propuneri pacifice în interminabilul război rece, a exprimat totuşi ideea unei
sincere cooperări între cele două colectivităţi naţionale predominante în "Palestina", şi
aceasta în sensul ce s-a dovedit într-un mod atât de viabil şi prielnic în Elveţia
trinaţională.
După instalarea regimului comunist în România, Kiva Ornstein a fost arestat
împreună cu mulţi sionisti "burghezi" şi "agenţi ai imperialismului", şi cu alţii care nu
aveau altă vină decât de a fi evrei ce râvneau să plece spre vechea şi noua patrie a lor. Eu
m-am înapoiat la începutul celui de-al doilea război mondial de la Paris la Bucureşti şi
am izbutit să plec spre America de Sud şapte ani mai târziu. Am crezut că şi Kiva se afla
cu familia sa în Franţa. Trecură anii. . . Într-un ziar din Israel, am citit în sfârşit (l958) o
listă de sionişti "graţiaţi" de guvernul român sosiţi la Tel Aviv. Lipsea însă numele lui
Kiva Ornstein. Zăcea în închisoare. Printr-un emigrant din R. P. R., debarcat de curând în
Montevideo, am aflat ca vechiul meu prieten a murit acolo, de tuberculoză.
Îmi amintesc de unul din articolele sale, publicat în Absoluţio, în urmă cu aproape
jumătate veac. P. Cornel-Ornstein, comentând cu amărăciune câteva din poemele lui

155
Baudelaire din "Fleurs du Mal", a ştiut totuşi să îndemne la luptă şi creaţie pe tinerii săi
camarazi: "Clădiţi o lume nouă!" Pe atunci, "visătorii cu ochi albaştri au fost atraşi de
flacăra idealurilor şi, ca fluturii, au ispăşit marea lor îndrăzneală"...
Unde sunt azi aceşti visători? Sunt încă vechi luptători, lucizi şi mult încercaţi,
sau sunt istoviţi si fără nici o speranţă? Cine dintre dânşii a izbutit să clădească într-
adevăr, în propriul său domeniu, "o lume nouă"?

Despre I. Ludo (Iscovitz), redactorul revistei Absolutio, nu se poate spune că a

clădit "o lume nouă". Nici măcar în franca cooperare cu alţii. Însă a reuşit să-şi aranjeze
bine, adesea foarte bine, propriile sale treburi, şi să desfăşoare o pitorească şi lungă
carieră de ziarist agil, de polemist nesecat şi de literat care mânuie, în orice situaţie a
"eroilor" şi victimelor sale, floreta umorului său rece, care străpunge şi anihilează.
Nimeni nu scăpa de ironia sa agresivă, de sarcasmul ce ascundea şi ţeluri personale,
fireşte practice, profitabile. De la tovarăşii primei echipe a revistei juvenile până la
"monştrii reacţionari" ai regimului doborât, toţi au fost ţinta săgeţilor sale satirice.
"Ridicolul ucide". Dar hecatombele îngrămădite de Ludo nu trezeau în cititori "oroarea
sacră", tocmai din cauza excesului şi chiar a uşurinţei sale... Munca lui de salariat era
aceea de secretar de redacţie a câtorva gazete din Bucureşti. Şi o făcea bine, exigent faţă
de ceilalţi, cu aparentă seriozitate. Când a încetat să mai apară Mântuirea, ziarul
întemeiat de combativul A. L. Zissu pentru apărarea iudaismului integral şi contra
făţărniciilor tradiţionaliştilor şi al exclusivismului sioniştilor oficiali, Ludo a trecut să
redacteze buletinul acestora din urmă: Ştiri din lumea evreiască, unde nu lipseau articole
mai mari şi chiar eseuri scrise, evident, de colaboratori "benevoli". În această privinţă,
Ludo era foarte dibaci, mai cu seamă pentru Adam, revista sa lunară, de literatură şi
critică. Multe texte ale mele, unele adunate în "Eseuri despre iudaism", au apărut întâi în
aceste publicaţii. Beneficiarul era totdeauna isteţul Ludo, care mânuia condeiul ca un
scalpel sau ca un vârf de lancie. Şi deseori, la fel ca băieţii gălăgioşi ce-şi râd de trecători,
el desumfla cu înţepăturile sale glorii mai mult sau mai puţin fictive şi "tipuri" care nu
totdeauna meritau verva lui satirică.
Bun traducător în româneşte al scriitorilor idişişti - Ansky, Mendale Mocher
Sforim şi, în deosebi, Şalom Alechem, - Ludo scria el însuşi nuvele şi schiţe de un
umorism versatil. Risipea prea mult umor pentru a scoate "în evidenţă” meschinăriile şi
caraghioslâcurile ce mişunau deopotrivă printre bogaţi şi săraci, printre nerozi şi
personagii ce se cred inteligente. Îşi risipea ironia, critica sprintară şi, în fond, logica în
multe broşuri - aproape o colecţie proprie - şi în cărţi consacrate problemelor politice
naţionale şi mondiale, în legătură de bună seamă, cu evreii. N-a şovăit să demaşte pe
"apostolii" şovinismului şi antisemitismului, ca A. C. Cuza, de tristă faimă, şi ciracii săi.
Însă din călătoria sa în Israel n-a adus cu sine decât o noua serie de tipuri, sintetizate în
"Samy Goldemberg" pe cât de ridicol, pe atât de respingător. Orice ideal, oricât de înalt
ar fi fost, era descompus de ironia lui corosivă, necruţătoare. Din altă călătorie în
America de Nord (unde nu s-a putut sustrage normelor rigide de imigraţiune) Ludo s-a
înapoiat cu dispreţul, cu silă şi ură împotriva politicii şi defectelor anglosaxone - toate în
legătură şi cu Israel şi evreii - revărsând în sute de pagini – argumente şi contra-
argumente, disecând şi pulverizând tot ce atingea şi străpungea cu privirea lui ascuţită.
În general, Ludo a ştiut să eschiveze atacurile, despuierile şi arestările de care
pătimeau coreligionarii săi. Ieşea totdeauna teafăr cu ironiile şi sarcasmele sale. Nedrepte

156
uneori. Cum s-a întâmplat cu nenorocitul Carol Drimer, poligraf prolix, orator neobosit,
mai erudit decât mulţi stilişti consacraţi şi devotat cu totul iudaismului şi răspândirii
culturii în cartierele evreeşti din Iaşi. Sub ocupaţia nazistă, când douăsprezece mii de
evrei au fost măcelariti în centrul oraşului, în "Duminica aceea" îngrozitoare, şi alte mii
de evrei au fost înghesuiţi în "trenurile morţii", Carol Drimer a avut curajul, atât de
spontan, de a striga fraţilor săi de rasă şi credinţă cuvinte de îmbărbătare şi nădejde: - s-a
prăbuşit pe peronul gării, ucis cu un glonte în ceafă de un călău al Gestapo-ului. Drimer
nu merita paginile postume în care Ludo a "încercat să schiţeze în felul său, caricatural,
portretul unui umil slujitor al culturii iudaice, care a murit eroic în toiul masacrelor de la
Iaşi. N-am putut suporta lectura acestor pagini - într-un symposion literar la Bucureşti - şi
nici soţia mea şi alţi ascultători îndureraţi...
Câţiva ani mai târziu, sub noul regim, când atâţia sionişti pătimeau în temniţe,
Ludo a ieşit la iveala cu o carte voluminoasă publicată în Editura de Stat: - o critică
satirică a colonialismului şi imperialismului, a Occidentului capitalist şi tiranic (englez şi
nordamerican, mai cu seamă). A apărut apoi o nuvelă masivă (650 pagini): Regele
Palaelibus, care nu-i altceva decât cronica scandaloasă a dictaturii regelui Carol II, a
curţii sale corupte şi a partidelor politice ai căror şefi, miniştri şi căpitani de industrie
împărţeau cu suveranul grasele beneficii ale Puterii, până la catastrofa războiului. La
şaptezeci de ani trecuţi, Ludo este un scriitor cu rostul lui, tolerat, în R.S.R.. Ca şi alţii,
însă mai puţin prudenţi şi dibaci, pocăiţi de ultimă oră, struniţi în şcolile Partidului, sau
umiliti, chinuiţi şi istoviţi timp de ani îndelungaţi în tabere de muncă silnică şi în temniţe.
Pe de altă parte, romanul Max şi lumea lui de I. Peltz e o satiră dură, brutală şi
abjectă contra capitalismului privat, contra marilor industriaşi şi bancheri nesăţioşi, a
protipendadei decăzute şi a parveniţilor grosolani, căţăraţi pe culmile bogăţiei şi puterii.
Acest roman al unui scriitor iscusit, realist, dar şi cu multă imaginaţie, e preţul "libertăţii
condiţionale" după ani de închisoare, cine ştie din ce motive! I. Peltz, autor al Căii
Văcăreşti şi al naraţiunilor din viaţa evreiască din România de altădată, a plătit cel puţin -
în carne proprie - anumite delaţiuni şi răzbunări, mai mult personale decât politice, cum
s- a întâmplat şi cu alţii, printre români şi evrei. Un Ury Benador, un Ion Călugăru şi alţi
membri ai Partidului sau ai sinistrului comitet evreiesc de "Acţiune democratică",
îmboldiţi de discreţi politruci, au terorizat uliţele ghetoului (căci tot mai exista!) şi pe
exponenţii săi burghezi sau intelectuali, înfierându-i ca lachei ai capitalismului,
contrarevoluţionari, trădători, etc.
Cine cuteza să se răzvrătească pe-atunci? Sau doar să respingă cu fermitate
insinuările, ameninţările, piedicile şi cursele viclene care urmăreau pe toţi acei ce nu s-au
"încadrat" încă, în special pe scriitori şi artişti, în perioada de tranziţie spre Statul
totalitar. Într-o bună zi, încolţit în redacţia unui ziar de unul dintre aceşti turbaţi
"partidnici" (de ce să-l mai numesc aci, căci a încetat din viaţă, tânăr încă, subminat de
viciile sale?) i-am dat drasticul răspuns ce-l merita, fără a gândi la gravele urmări ale
gestului meu.1 Să atingi pe un afiliat al regimului, oricât de abjectă ar fi slujba lui de
provocator şi delator? Prieteni şi cunoscuţi, cititori care mă întrebau, cu naivitate, de ce
nu mai găsesc articolele mele în ziare şi nici cărţile mele în librării, se temeau de soarta
mea. Eram condamnat! În aceeaşi zi, m-am dus la secretarul general al Partidului, eu,
antipolitic şi antiautoritar, care n-am fost vreodată înscris într-un partid. "În gura
lupului!" Pentru a vorbi făţiş, a spune adevărul, hotărât să înfrunt pumnul de oţel al
1
Vezi memoriul lui Eugen Relgis, reprodus în volumul de faţă la Addenda. [n.ed.]

157
tiraniei, însă întărit de sentimentul acelei libertăţi interioare, a conştiinţei care striga: "Aşa
sunt, şi nu pot altfel"... Am ieşit din biroul atotputernicului secretar aşa cum am intrat. În
ziua următoare, pe stradă, mă urmăreau priviri de cunoscuţi şi necunoscuţi. Salutări
tăcute de departe, mai multe salutări ca niciodată şi, uneori, o fugară strângere de mână,
din partea unui trecător - cine era? - şi care, fără a se opri, părea că nici nu mă bagă în
seamă...
Da, aceasta m-a susţinut sufleteşte. Aceasta a fost şi o consolare pentru ceilalţi,
pentru cei cu căluşul la gură, amuţiţi, "surprinşi de. evenimente". Şi această putere
morală, a inimii şi raţiunii, mi-a deschis în sfârşit poarta spre exil, împreună cu Ana,
tovarăşa mea de totdeauna, de-a curmezişul Europei ruinate de război, în drum spre
limanul american. Dar aceasta e altă poveste...
Nici pentru un Geri Spina, înlăturat de pe înaltul său fotoliu de la Direcţia Presei,
nu lipsea un locţiitor. Erau destui care aşteptau să le vină rândul. Acest prieten, unul din
cei patru care alcătuiam echipa revistei din Iaşi, poet liric, însă şi cu adânci preocupări
sociale, a studiat Dreptul, fără să practice avocatura, şi a ajuns gazetar, fără să vrea, în
mediul abulic al vechiului oraş universitar deopotrivă de universitar şi mercantil. A
moştenit coloana de însemnări "Oameni si Fapte", menţinută cu prestigiu, timp de un
deceniu sau două de regretatul Dr. A. Steuerman-Rodion în ziarul Opinia. Geri Spina
(Iosif Schreiber pe numele evreiesc) scria articole scurte însă substanţiale, într-un stil
limpede şi mlădios. Comentariile lui despre evenimentele politice, despre întâmplări
zilnice care alcătuiesc urzeala destinului omenesc, sau despre cărţile citite pe îndelete, nu
lipseau în nici un număr al ziarului. Mulţi citeau, înainte de-a arunca o ochire la "ultimele
ştiri telegrafice", aceste articole în vetusta Opinia şi pe urmă în gazete din Bucureşti,
unde Spina s-a mutat în sfârşit, ultimul din echipa noastră. Ar fi putut aduna în cărţi o
culegere din aceste efemeride care mai păstrează căldura vieţii şi calităţile lor literare.
Abia câteva poeme au apărut într-o plachetă cu scoarţe purpurii, legate cu fir de mătase...
Dar sub aparenţa sa modestă, el ascundea mari năzuinţi. Ştia să vadă, să asculte şi să tacă.
Numai pana lui vorbea, în coloana rezervată, concis şi convingător. Până ce a survenit al
doilea război mondial, dictaturile, legionarii, naziştii, înfrângerea lor.
Unde era Spina, prietenul care mă însoţea pe vremuri, în preumblările spre parcul
Copou din Iaşi, şi în convorbirile la umbra teiului bătrân al romanticului Eminescu?
Rareori îl întâlneam pe stradă sau în vreo redacţie, grăbit, rozându-şi unghiile, cu privirea
neliniştită sau absentă. Mă duceam să-l văd, în căminul său, când îl ştiam bolnav,
intoxicat de prea mult fumat: astfel, nu putea scrie, şi, mai târziu, când a fost redus la
tăcere, ca şi confraţii săi de "rasă", nu putea să îşi înfrâneze altfel gândurile ce-l
copleşeau.
Într-o zi de iarnă, sub ocupaţia germană, când din ordinul mareşalului dictator şi
prin intermediul faimoasei "Centrale evreieşti", s-au înăsprit despuierile şi torturile în
închisori, deportările şi munca forţată, m-am pomenit cu Spina la Biblioteca "Libertatea",
instalată în câteva încăperi laterale ale cercului evreiesc al "burghezimii liberale". Acest
cerc, care purta acelaşi nume, îşi arăta faţada culturală, îndărătul căreia funcţiona un club,
ca toate cluburile din lume: cu jocuri de cărţi, uneori şi de ruletă, cu nelipsitul bar şi
distracţii familiare. De-aceea se rezerva o anumită "cotă" săracei Cenuşărese - adică
Bibliotecii, care adăpostea vreo douăzeci de mii de volume, unele de mare valoare
bibliografică, şi consultate mai mult de amatori şi studenţi decât de membrii Cercului,

158
asidui cititori ai uneia şi aceleeaşi cărţi, cu foi separate şi colorate, a prea ilustrului
Grimaud...
Custodiată de mine, de la l92l până la l946, Biblioteca aceasta a fost mai degrabă
un centru de acţiune culturală, de studii libere şi de companerism între tineri care
alcătuiau grupuri mici, potrivit afinităţilor lor. Acolo am scris o bună parte din operele
mele de maturitate, am fundat "Primul Grup Umanitarist", am redactat două reviste:
Cugetul liber (cu Ion Pas, ajuns ministru al artelor în anul când am plecat din ţară) şi
Umanitarismul, cu multe colaborări internaţionale. Acolo am cultivat prietenii statornice,
cu scriitori tineri care au urmat pe urmă propria lor cărare. Uneori, intelectuali din alte
ţări îmi aduceau, cu prezenţa lor, aerul reconfortant al solidarităţii supranaţionale, salutul
maeştrilor şi colaboratorilor pe care aveam să-i cunosc în călătoriile mele scurte, grăbite,
în pauza dintre cele două războaie.
Această Bibliotecă nu era niciodată "controlată" de comitetul Clubului instalat la
primul etaj. Membrii săi erau, cei mai mulţi, oameni în vârstă, retraşi din afaceri
rentabile, care n-au părasit însă poziţiile lor sociale şi nu neglijau problemele
colectivităţii evreieşti într-un mediu politic şovin, ameninţător, de francă ostilitate.
Totuşi, colecţiile Bibliotecii nu încetau să sporească. Pe de altă parte, în toate rafturile,
îndărătul cărţilor la vedere, eu păstram propriile mele cărţi şi colecţii de reviste, precum si
arhiva: scrisori, documente, manuscrise ce nu mai încăpeau în mica mea locuinţă.
Refugiu prielnic pentru cei studioşi, pentru militanţi sociali, pacifişti, libertari si
umanitarişti, politica n-a turburat cu complicaţiile ei atmosfera de claustru a Bibliotecii.
Însă reculegere nu însemna pasivitate sau evadare din realităţile înconjurătoare. Cartea
era, în general, o trambulină spre acţiune. Intrare liberă, ieşire liberă. Nimeni nu avea de
declarat originea sa etnică, religia sau partidul său în această insulă neutrală, unde mijea
frăţia între "oameni de bunăvoinţă".
Mie nu-mi lipseau însă şi alte lucrări urgente, de documentare şi statistică, ca
aceea care m-a făcut să caut în treizeci de mii de pagini ale "Monitorului Oficial"
dovezile de netăgăduit ale participării evreilor români în primul război mondial: răniţi,
prizoneri, morţi, decoraţi pentru "servicii patriotice", pentru "acte de bravură", etc. Acest
material, publicat de Drul. W. Filderman, preşedinte al "Uniunii Evreilor Români", cu
toate argumentele istorice, politice şi juridice, a fost hotărâtor la Conferinţa de Pace din
Paris, pentru a se impune guvernului român recunoaşterea de egale drepturi politice
populaţiei evreieşti din România, întregită cu provinciile revendicate, după prăbuşirea
imperiului habsburgic şi al celui ţarist. Am pregătit după aceea materialul pentru vreo
douăzeci de broşuri, de diverşi autori naţionali si străini, publicate în deceniul l924 -l935,
cu speranţa că ar putea servi la ceva, în combaterea antisemitismului din ce în ce mai
virulent, mai agresiv. (Poate că e locul să menţionez aci că, în acelaşi răstimp am publicat
si o broşură despre haluţism şi diverse buletine speciale ale organizaţiei "Yedidei He-
halutz", prezidată de regretatul meu unchi, Inginerul Iţio S. Siegler.
Când s-a instalat la putere regimul legionar-fascist (Goga, Codreanu, Sima,
Antonescu...) cu jafurile, asasinatele şi incendierile de case şi instituţii evreieşti, am
izbutit să salvez Biblioteca, înştiinţat la timp de un amic iniţiat în "planul de campanie" al
huliganilor. Mulţumită portarului şi a doi îngrijitori ai edificiului, am transportat miile de
cărţi în căruţele unor ţărani din Colentina, în preajma Capitalei. Timp de mai bine de doi
ani, cărţile, ascunse într-un hambar, sub grămezi de fân, au aşteptat să fie readuse, nu în
vechea clădire din centrul oraşului (deoarece a fost ocupată de noii stăpâni, sub nemţi, şi

159
pe urmă de birouri ale Partidului). Biblioteca - nu lipsea o carte! - adăpostită întâi în case
particulare, a fost reinstalată în antesala Sinagogii Mari, în cartierul evreiesc."Purga"
impusă şi cărţilor de către regimurile succesive, m-a obligat să ascund din nou operele ce
nu cadrau cu respectiva ideologie totalitară. Trebuia să le predau sau să le distrug.
Aceasta îmi părea tot atât de imposibil, ca şi cum aş fi trebuit să ucid nişte fiinţe iubite,
care m-au însoţit timp de un sfert de secol în străduinţele şi tribulaţiile mele.
În iarna aceea, Spina a venit să împartă cu mine custodia Bibliotecii. Aceasta îl
scutea de "munca obligatorie" pe care evreii aveau s-o împlinească: măturarea străzilor,
curăţirea zăpezii îngrămădite, transportul grelelor poveri în staţiuni de cale ferată şi alte
corvezi arbitrare şi istovitoare. Eram amândoi "de gardă", aşteptînd să treacă orele, zilele,
lunile. Nimeni nu cuteza să ceară o carte. Nimeni nu avea timp, nici poftă să
studieze."Lumea nouă" începu să se arate dintre ruine. Altă lume decât cea visată de
naivul Cornel Ornstein şi atâţia alţii. Spina, mereu rozându-şi unghiile, mereu fumând, se
gândea la rosturi înalte, însă pozitive. Era membru al partidului social-democrat şi
redactor la ziarul acestuia, - unul şi altul "absorbiţi" pe urmă de celălalt Partid, sprijinit de
tancurile şi mitralierele "armatei liberatoare" a Sovieticilor. Curând, din biata Bibliotecă
descompusă şi inutilizată, Spina s-a pomenit instalat în palatul de marmoră şi înflorituri
aurite ale Direcţiei Presei, dependentă de temutul şi funestul Minister de Interne.
Despărţindu-se de mine, mi-a dat manuscrisul unui scurt poem: "Bibliotecarul", cu o
dedicaţie: "Prietenului Relgis". Sunt, poate, singurele versuri scrise de el în anii aceia
nefaşti. Le reproduc aci, pentru a face mai simţită prezenţa unui camarad sacrificat şi
uitat:

Aici
Între cărţi, broşuri, manuscrise,
În care stau de veacuri închise
atâtea gânduri, atâtea vise,
aici
peste paginile cu litere mici
stoarse din teascuri primitive
ori fabricate în urlet de rotative,
îşi poartă visul şi gândul
de luni si de ani de-a rândul,
bibliotecarul.

Ca şi avarul
cu tezaure de aur - de nimeni neştiute -
el strânge cărţile rare, necunoscute,
le purifică, le desmiardă:
nici un rând să nu se piardă
din vastul tezaur al lumii.
Şi pe când dincolo de ziduri, toate creaţiile humii
se surpă - trecătoare şi mici -
aici
el păstrează pentru ora ce vine
cântecul orelor - umane, divine -

160
însemnate prin litere şi imagini
pe nepieritoarele pagini
de cei ce au fost precursorii
orei
ce vine,
orei umane, orei divine..
(23 Julie l943)

Această "oră divină" s-a dovedit a fi pentru Spina un cumplit proces de conştiinţă. A fi
Director al Presei într-o ţară supusă totalitarismului de Stat, implica o excesivă
răspundere pentru oricare altul, cu nervi tari şi voinţă fără şovăieli. Fiece ştire, fiece
reportaj, comentariu sau dezminţire, fiece frază dintr-un articol economic, tehnic şi chiar
de literatură trebuie controlat de Cenzură (ea nu încetează vreodată!) potrivit cu interesele
momentane ale politicii interne şi externe ale guvernului, acesta fiind subordonat la
rândul său supraguvernului din Partid, iar acesta tenebrosului Comitet suprem alcătuit de
câţiva fruntaşi atotputernici. Firavul şi bolnăviciosul Spina nu putea să înfrunte
răspunderea sa cu dibăcia şi fermitatea necesară. Omul dinlăuntrul său se împotrivea
automatismului birocratic şi bestialităţilor poliţiste. Visătorul, poetul covârşit de febra
gazetăriei, încercă să reziste în primele exaltări - iluzorii, oricum - ale exerciţiului Puterii.
Şi caută aliaţi, printre vechii săi prieteni. Mă îndemnă să-mi "lămuresc situaţia" şi să
[cuvânt omis, probabil:”intru în”; n.ed.] rândurile socialiştilor:
– Cere ce vrei - îmi spunea. - La Ministerul de Instrucţiune Publică. Un
subsecretariat, un loc într-un directoriu, la una dintre atâtea instituţii culturale. E nevoie şi
de oameni noi, fară antecedente politice, ca tine...
Eu îi opuneam un zâmbet tăcut, o tristă privire, compătimitoare. Oare nu-şi dădea
încă seama că era prizonier în una din cuştile de oţel ale Statului? - "cel mai rece dintre
toţi monştri reci, cum spunea Nietzsche, filosoful doborît de excesele propriei sale raţiuni
orgolioase. Nu m-a surprins vestea întemniţării lui Spina. Însă mă durea, pentru că s-au
împlinit bănuielile mele.
Aşa dar, "criza de conştiinţă" a făcut încă o victimă. Nimic nu-l putea salva pe
Spina: nici "autocritica", clasicul mea culpa al pocăiţilor, şi nici fratele său mai mare,
avocatul Albert Schreiber, dârz apărător al "roşilor" în procesele politice sub guvernele
anterioare, ale latifundiarilor şi oligarhiei bancare şi industriale, ajuns însă, când au
triumfat "roşii", în situaţii care ignorează legăturile învechite ale familiei... Spina a murit
în închisoare. Şi nicidecum pocăit. Mai degrabă, răzvrătit împotriva călăilor săi. "A murit
în chinuri în închisorile din R.P.R.", declara Marius Rodescu (într-o gazetă din Tel Aviv,
6-6-1960), care a împărtăşit cu Geri Spina, până în l948, direcţia săptămânalului
"Economist" din Bucureşti şi a putut debarca în Israel cu zece ani mai târziu.
Aceasta e soarta necruţătoare a intelectualilor care se lasă prinşi (nu importă din
ce motive: personale, întâmplătoare, forţate, pentru pâinea de toate zilele) de angrenajele
Puterii. A acelei puteri despotice, absolutiste, care nimiceşte pe duşmanii reali sau
presupuşi ai supremaţiei sale, oricare ar fi "ideologia" sa, de stânga sau de dreapta, însă
râvnind la dominaţia universală. Sunt numeroşi, din nefericire, intelectualii – scriitori,
artişti, savanţi - "angajaţi", compromişi în Politica ce poartă măştile idealurilor
revoluţionare: Pace, Justiţie, Libertate, Bunăstare pentru toţi muncitorii!

161
 Amintesc aci pe încă unul. Ca şi Spina, a ajuns destul de repede la un post de
mare răspundere, în "relaţiile culturale externe", prin transmisiunile la Radio. Programele
- ziarul vorbit - erau în sarcina lui. Un an după plecarea mea, am primit o scrisoare de la
dânsul. De la Leonel Sereanu însuşi. Cum a avut imprudenţa, poate că din "curajul
disperării", să-mi solicite o "invitaţie" de a veni aci, în acest port sudamerican, pentru a
lucra cu mine "în calitate de secretar"? Am ezitat mult înainte de a-i răspunde. Şi m-am
întrebat după aceea dacă scrisoarea lui sau răspunsul meu a fost motivul arestării sale în
1949. Oricum, "criza de conştiinţă" a izbucnit şi în Sereanu. Cunoşteam studiile lui,
preocupările lui filosofice şi estetice, eseurile şi poemele lui, care apăreau rareori în presa
de mare tiraj. Condamnat la douăzeci de ani de închisoare sub cine ştie ce acuzaţii (însă
calificate totdeauna drept contra-revoluţionare, sabotaj, trădare a poporului, etc.) Sereanu
a fost amnistiat - ca cetăţean străin, precum şi din "lipsă de probe" - după şapte ani de
suferinţe. L-au reintegrat în postul său, cu mai multe avantagii materiale. Totul în zadar.
Puţin timp după eliberare, în l959, Sereanu a încetat din viaţă. "De leucemie"...
Şi văduva lui, devotata şi curajoasa Lulu, e acum aci, în biroul meu, a cărui
fereastră încadrează magnifica privelişte a lui Rio de la Plata, cu vapoare ce se îndreaptă
spre Nord, spre Sud, spre Europa mereu râvnită. Stă de vorbă cu soţia mea (încă în
convalescenţă după o gravă operaţie chirurgicală la care a trebuit să se supună) în timp ce
eu recitesc unul din ultimele articole ale lui Sereanu. A apărut în franceză, într-o mică
revistă tipărită în patru limbi, într-un colţ al Franţei. Am descoperit întâmplător un număr
într-o bibliotecă din Montevideo. Nimic nu se pierde; totul se regăseşte, până şi în
universul fără frontiere al Spiritului liber! Revista se numeşte Artistocratie - a nu se citi
"aristocraţie" - cuvânt creat de Gerard de Lacaze-Duthiers promotor al unei concepţii
despre estetica vieţii. L.Sereanu, unul din puţinii "rynerişti" din România de altădată,
scria în acele pagini despre învăţătura etică şi filosofică a lui Han Ryner, un Socrate
parizian, de profundă, subtilă şi armonioasă înţelepciune. Analizând unele din operele lui,
a evocat acea libertate interioară, a sufletului şi gândirii, care poate duce spre ţelul
suprem - unii ar spune: spre utopia omului luminat. Spre pacea între ideologii, cum mi-a
spus Ryner însuşi, în neuitata întrevedere la Paris, în l930. Pacea între ideologii înseamnă
toleranţă reciprocă, înţelegere şi ajutor mutual. Şi numai prin ea se poate elimina violenţa
ucigaşă în relaţiile de orice fel, între indivizi şi între popoare...

"Nostalgii inutile" - noua generaţie

Astă seară, răsfoind vechi hârtii îngălbenite, am găsit pe neaşteptate foile unei introduceri
la o conferinţă despre "căile vieţii interioare", rostită în Decembrie 1926, la Piatra Neamţ,
oraşul cuibărit în poalele Carpaţilor, alb, acoperit cu totul în toiul acelei ierni de o
ninsoare abundentă. Transcriu aci paginile pe care le-am recitit cu ciudată detaşare, dar şi
cu adâncă emoţie. Voi spune la sfârşit pentru ce:

"Fie-mi îngăduit să adresez un salut cordial tuturor acelora care au ţinut să se

adune astă seară, pentru a asculta cuvântul unui pietrean. Mă simt pietrean, deşi am
părăsit de treisprezece ani oraşul copilăriei mele, după terminarea studiilor liceale, pentru
a încerca în Capitala ţării şi în popasuri prin străinătate, să mă realizez, adică: să mă
depăşesc prin scrieri literare şi prin acţiuni culturale şi sociale despre care, evident, nu

162
sunt îndreptăţit să vorbesc eu însumi! Nu am cutezanţa lesnicioasă de a-mi face biografia
prin meşteşugită evocare a amintirilor. Acum, amintirile nici nu cer să fie evocate. Ele se
ivesc, învălmăşite, inepuizabile, pentru că în jurul meu stăruie acele realităţi care au fost
martore ale celor dintâi năzuinţi ale mele: - străzi, locuinţe, edificii publice şi grădini,
păduri şi valea Bistriţei, care au primit, discrete şi credincioase, reveriile adolescenţei
mele, elanurile inimei şi primele întrebări de conştiinţă.
Trecând azi prin unele străzi, am recunoscut anumite încăperi familiare şi am
simţit, că umbre ce-şi aşteptau reînvierea, multipla prezenţă a trecutului. Trecutul nu e
pentru mine un simplu prilej de meditări melancolice şi de triste constatări asupra
vremelniciei omeneşti, care duce spre oceanele uitării atâtea figuri dragi, atâtea gesturi
darnice, atâtea izbânzi ale muncii cotidiene. Nu! trecutul este unul din stâlpii de sprijin ai
punţii care se arcuieşte spre viitor, deasupra valurilor frământate ale actualităţii. În
străduinţele de realizare a individualităţii mele - a unei opere şi a unei credinţe - am privit
totdeauna înainte, spre miragiile idealurilor. În urma mea stăruiau însă imaginile mereu
amplificate, mereu întregite ale trecutului.
Ca un cristal, în jurul căruia se precipită alte cristale, aşa e oraşul copilăriei mele.
Un pumn de gospodării şi grădiniţe, de ateliere şi fierăstraie împresurate de dealuri, de
rîul cel iute şi spumegător, de orizonturi carpatine: - existenţe modeste şi stăruitoare,
ataşate locului natal şi naturii roditoare, măreaţă în faţa fatalităţilor cosmice.
Aşa îmi apare totdeauna oraşul meu. Şi nu puţine sunt, în cărţile mele, paginile în
care l-am descris. Oraşul meu, în fresca amintirilor, îmi apare înconjurat de toate oraşele
prin care mi-am purtat năzuinţele, de capitalele europene unde am cunoscut comorile
culturii şi ale artei, şi unde am resimţit acea fraternitate planetară, care stăruie în mine ca
un leit-motiv al ostenelilor mele.
Sunt "pietrean", deşi m-am născut în alt oraş. Şi cuvântul acesta e pentru mine ca
un germen care a încolţit, a crescut şi începe să dea roade. Să nu fiţi surprinşi dacă adaug
că nu vorbesc astfel ca un cetăţean localnic, învestit cu o anumită naţionalitate, ci ca un
cetăţean al omenirii. La fel ca orice sferă care trebuie să aibă un centru, sfera acestei
cetăţenii universale (pe care râvnesc s-o înfiripez în cât mai multe individualităţi) îşi are
centrul în locul primei formaţiuni, în acea "patrie" a copilăriei şi adolescenţei, de unde au
pornit elanurile din ce în ce mai avântate ale existenţei mele. O viaţă pe care o simt
legată, ca un arbore cu mii de rădăcini obscure, de mica mea comunitate, pe care îmi
place s-o încadrez şi s-o armonizez în marea comunitate a umanităţii.
Sunt deci recunoscător tinerilor colaboratori ai revistei pietrene Pe drum... care au
prilejuit revenirea mea aci, pentru două zile. Sunt bucuros că, între prieteni necunoscuţi -
cititori ai mei - am reîntâlnit tovarăşi din copilărie, şi pe colegii mei de liceu, care au ţinut
să nu dezmintă camaraderia cea veche. Toate acestea sunt pentru mine o consolare şi un
îndemn. Mai mult: un angajament de a persevera în munca şi în lupta mea, pentru
idealurile statornice şi integrale ale oamenilor de aci şi de pretutindeni."

Dacă am reprodus în aceste pagini evocarea oraşului copilăriei mele, în conferinţa

rostită acolo în urmă cu treizeci şi cinci de ani, am făcut-o - precum am declarat la sfârşit
- cu hotărârea de a persevera în străduinţele mele, în primele năzuinţi care sunt aceleaşi
de totdeauna: pace, dreptate, libertate... Pentru toţi, şi pentru tânărul prieten care a strigat,
în faţa asupritorilor săi, dreptul de a-şi trăi viaţa, împreună cu ai săi, în ţara recuperată a
poporului său.

163
 Aceste evocări nu sunt "nostalgii inutile", cum şi-a intitulat Beno Baruch articolul
apărut într-un ziar din Tel Aviv, replicând la reminiscenţele lui Wily Marcus, alt emigrant
din Israel. Acesta a amintit de zilele depărtate ale tinereţii sale şi de capitala ţării natale,
în al cincilea centenar al întemeierii sale: "dulceaţa vieţii din Bucureşti"... "primele
versuri de dragoste, primul sărut sub teiul înflorit", ... Dar în acel oraş n-a vibrat numai
"vitalitate şi tinereţe". Oare se poate uita că, nu de mult, au răsunat acolo "strigătele
evreilor spintecaţi la abatoarele legionare, sau alarma disperată a evreilor schingiuiţi în
beciurile poliţiei?"
Aceste fapte şi multe altele, de barbarie şi măcel, săvârşite timp de douăzeci de
ani sub regimuri totalitare de diferite culori, alcătuiesc ororile inutile, pătimirile de
nespus, de neştearsă ruşine şi de oprobiu pentru orice conştiinţă cu adevărat umană - fie
ea evreiască, română sau de orice altă naţionalitate, confesiune sau rasă. Aceste orori
inutile trebuie combătute fără răgaz, pretutindeni. Şi niciodată nu vor fi prea numeroşi
apărătorii dreptăţii şi libertăţii, ai solidarităţii şi culturii mondiale, împotriva tiraniilor
sângeroase care mai bântuie în ţările mici şi în statele imperialiste, ale căror popoare sunt
terorizate, exploatate şi împinse să se măcelărească între ele în numele unor "idealuri"
comune şi ale unor interese care sunt ale unor minorităţi de guvernanţi şi privilegiaţi.
De aceea, evocările altor vremuri, ale visărilor şi năzuinţelor din tinereţe - în
cadrul acesta de amintiri despre câţiva sacrificaţi şi uitaţi - nu sunt "nostalgii inutile".
Dimpotrivă, ele menţin tăria sufletească şi voinţa fermă de a lucra şi lupta cu armele vii
ale Spiritului - şi de a învinge strivind Infamia, cum obişnuia să spună Voltaire, în secolul
Enciclopediştilor, referindu-se la intoleranţa şi violenţa ucigătoare.

Montevideo,Uruguay, l960 Eugen Relgis

DESPĂRŢIREA CE UNEŞTE

Un scriitor „evreo-român” în America de Sud

Scrisoare publicată în "Almanahul Olimilor din România", Tel Aviv, l952-53, Redactat de Dally
Rosenzweig

Montevideo, 23 Ianuarie l952

Stimate Dally Rosenzweig,

"Almanahul Olimilor din România" mi-a sosit înainte de scrisoarea D-tale atât de
inimoasă, care mi-a adus, în acest colţ sudamerican, o nouă dovadă, totdeauna preţioasă
pentru un scriitor - şi anume, că scrisul lui nu e zadarnic dacă, la fel ca semănătorul
credincios ogorului său, răspândeşte sămânţa fără să se întrebe când va culege rodul. Ca
şi D-ta, cetitori din România, din Israel şi alte ţări mi-au prilejuit această constatare: -
Cuvântul, dăruit cu credinţă şi dezinteresare, prinde rădăcini în cugete dornice de
învăţătură, în inimi setoase de comuniune, în necunoscuţi care se arată mai târziu, printr-o
întâmplare, ca vechi şi statornici prieteni ai scriitorului; mai ales printre cei încă tineri

164
cari – oricare ar fi calea proprie ce o urmează – mărturisesc, precum îmi scrii D-ta, că
lectura operelor mele "a constituit nu numai motive de adâncă emoţie literară şi
intelectuală, dar şi încrustări permanente în concepţia mea despre viaţă şi relaţiile între
oameni." Mai mult nu-şi poate dori un autor, pentru care scrisul nu e un mijloc de
gloriolă, ci un act de credinţă şi o armă spirituală de luptă în toate tărâmurile sociale şi
culturale ale poporului său şi ale marei colectivităţi umane.
Când am răsfoit "Almanahul", împreună cu soţia mea, într-o după amiază
înăbuşitoare (căci pe aci vara e în toi în luna lui Gerilă) mi s-a părut că mă aflu iarăşi
acasă. Cuvântul acesta are un dublu înţeles, ca o transpunere instantanee în trecut şi
viitor. Am recunoscut în paginile "Almanahului" stilul, tonul, atmosfera cartierelor
evreiesti din Iaşi, din Piatra Neamţ, din Bucureşti şi din târguşoarele pe unde am trecut în
anii tinereţii mele... E trecutul cu apăsările şi năzuinţele înşelate, cu mizeriile mărunte de
toate zilele şi, la sfârşit, cu tragedia fără nume a dictaturilor şi războiului: - ruini, cioburi,
cenuşă - şi morminte, atâtea morminte ale celor dragi şi ale fraţilor de suferinţă. Iar din
câţi au avut "norocul" să rămână în viaţă, cei mai mulţi s-au răspândit într-un nou exod;
nu toţi s-au putut îndrepta spre Israel, unde bate inima poporului nostru: se află
pretutindeni, prin toate continentele, ca pulberea suflată spre cele patru zări, după un uriaş
incendiu.
Celălalt înţeles al cuvântului "acasă" este al prezentului patetic, fremătător de
muncă şi înnoire, din Israel. Un prezent atât de însorit, cu toate umbrele lui tragice, cu
toate greutăţile titanice ale făuritorilor de ţară; un prezent dinamic, de dârza încordare,
înviorat de voioşia celor tineri; un prezent atât de miraculos în realizările lui repezi, încât
el îmi apare ca materializarea unui viitor care nu mai întârzie cu mileniile, cu secolele -
ca altădată în Diaspora - ci e în plină actualitate creatoare, prin toate generaţiile evreieşti
adunate acolo, în Israel, ca într-un creuzet în care se contopesc, se purifică şi se
modelează în forme mai sănătoase, mai puternice şi armonioase, oricare ar fi lipsurile şi
primejdiile pricinuite de ceea ce se numeşte, cu amară ironie, "conjuncturile politicii
internaţionale".
Iată ce am simţit cetind "Almanahul": m-am regăsit "acasă". Am avut aceeaşi
impresie cu un an în urmă, când mi-au căzut în mână câteva numere din Renaşterea
Noastră, ediţia israeliană în româneşte. Foi aproape ferfeniţite, după ce au călătorit şi prin
cartierele evreieşti din Buenos Aires. I-am scris atunci lui Stern-Kochavy, directorul, ce
tresărire am avut când am zărit aci, după ani de zile şi la mii de kilometri depărtare, titlul
(cu aceleaşi litere) ale vechiului săptămânal din Bucureşti, unde au apărut ca şi în revista
Hasmonaea, din vremea mea de student, o bună parte din eseurile mele despre iudaism,
adunate mai târziu în două volume. Avatarurile nu mai sunt născociri romantice şi
literare. Publicaţiile evreiesti în limba română, ce apar în Israel (deşi "provizoriu", până
ce se va ajunge la o structurare idiomatică omogenă a olimilor sosiţi din zeci de ţări)
dovedesc cel puţin că totul reîncepe, că totul renaşte din cenuşă, ca pasarea Phoenix.
Planeta noastră a devenit o imensă cameră de rezonanţă, care ne apropie, în ciuda
timpului şi spaţiului - astfel că eu, de pildă, pot întinde peste Oceanul Atlantic mâna către
prietenii mei din Tel Aviv, ca altădată în calea Văcăreşti din Bucureşti.
Însă, de bună seamă, D-ta aştepţi de la mine datele cerute despre "Comunitatea"
evreilor-români din Uruguay, spre a le adăoga la cele privitoare la alte grupuri scăpate
din ghetourile şi lagărele europene, împrăştiate apoi în toată lumea. E firesc ca în
"Almanah" să apară şi un asemenea capitol, spre a reînnoi legăturile dintre aceste grupuri

165
şi "aliaua" română din Israel. Ţi-aş fi dat bucuros aceste amănunte, dacă ar exista - dacă
s-ar fi înjghebat o "comunitate" evreo-română în Uruguay. Ea nu există nici în ţara
vecină, în Argentina, unde ai noştri sunt mai numeroşi. Evreii refugiaţi aci din Germania,
Polonia, Ungaria, etc. îşi au comunităţile lor, destul de bine organizate. Până şi la...
cimitirul din La Paz, evreii-germani au sectorul lor, separat de al "polacilor"! Cei din
România, afară de evreii bucovineni (care vorbesc nemţeşte) şi de evreii ardeleni (care,
fireşte, s-au afiliat la grupul evreilor-unguri, nu s-au învrednicit să formeze o
"comunitate". Dacă unii dintr-înşii sunt membrii ai diverselor societăţi sau instituţii pro-
israeliene, iar femeile, în parte, au format o secţiune românească în cadrul organizaţiei
"Wizo", cei mai mulţi s-au grăbit - de ce să n-o spun? - să se adapteze condiţiilor social-
economice ale Sud Americii. Cred că ştii ce înseamnă aceasta, dacă recunoşti că
imigranţii de toate neamurile mai consideră ţările din aceste meleaguri ca un fel de
colonii, înzestrate cu tehnica modernă, însă dominate de interese politice, prea
materialiste, prea zorite şi avide pentru a fi luate în seamă "idealurile" şi preocupările
etico-culturale ale unor infime minorităţi. Pe aci, pentru mentalitatea vulgară, individul
valorează atât cât e contul său la bancă, iar râvna de înălţare socială nu trece de jumătate
metru, adică înălţimea la care se află cineva când se aşează la volanul unui coche
personal, chiar dacă nu e ultimul model importat din U.S.A.
Dintre evreii-români debarcaţi la Montevideo între 1945-1950 (vreo patru sau
cinci sute cu totul) mulţi au suferit în România, ca şi ceilalţi. O parte din ei, scăpaţi din
lagărele de exterminare şi taberele de muncă forţată din răsăritul Europei, unii chiar din
fundul Siberiei, au ajuns aci - ca să zic aşa: târându-se pe brânci - şi iată-i acum, după
doi, trei ani, în picioare, dând vârtos din coate sau conducând automobilul lor... Dar -
întreb iarăşi: de ce să n-o spun? - dintre cei vreo cinci sute de evrei-români, până şi
intelectualii, nu numai "titraţii" s-au acomodat (temporar, zic ei) împrejurărilor şi
mentalităţii sudamericane. Câţiva au şi pornit spre Israel. Poate că şi alţii îi vor urma. Nu
lipsesc, desigur, din listele de subscrieri pentru refacerea ţării...
Cât despre mine, fie-mi îngăduit să spun că sunt aci singurul scriitor evreu român,
şi că am rămas acelaşi, continuând în condiţii nespus de grele munca mea culturală. A voi
să trăesti ca scriitor şi conferenţiar independent în Uruguay - unde libertatea e totuşi
reală în comparaţie cu ţările vecine - este cel puţin un semn de fidelitate morală faţă de
valorile culturii universale, în care elementele iudaismului se menţin, dar şi trebuiesc să
fie dezvoltate, la fel ca toate celelalte elemente de progres ale popoarelor civilizate.
Am crezut că măcar tinerii evrei-români de aci ar fi mai accesibili acestor
străduinţi culturale ale mele. La conferinţele ce le-am dat la Facultad de Humanidades y
Ciencias, la Ateneo, la Biblioteca Nacional, etc. nu i-am văzut printre numeroşii
ascultători autohtoni sau noi-veniţi. Erau prea ocupaţi "să-şi facă o situaţie". Fie... Atunci
m-am dus eu la dânşii, la ceea ce trebuia să fie o "Asociaţie culturală a evreilor din
România". Am rostit într-un an vreo douăzeci de conferinţe despre valorile permanente
ale iudaismului, despre unele momente şi figuri culturale ale noastre, din ţara natală şi
despre problemele actuale. În scrisoarea către nuvelistul israelian Isac Scheinberg,
(apărută în "Renaşterea Noastră") am relatat despre această latură a activităţii mele; nu e
deci nevoie să revin aci asupra ei. Precizez însă că efortul cultural, mai cu seamă în noile
împrejurări de după Marele-Masacru, este necesar în toate părţile unde există grupuri de
evrei refugiaţi. Poate, mai necesar chiar decât în Israel, pentru a salva, mai ales în tinerele
generaţii, energiile intelectuale, sufleteşti şi morale, care vor trebui folosite, în aşezarea

166
definitivă a poporului nostru, pentru sporirea patrimoniului etico-cultural. A acelei culturi
care nu înseamnă numai civilizaţia tehnică, ci şi realizări "impalpabile", în toate
tărâmurile gândirii şi simţirii: - literatură, teatru, filosofie, muzică, arte plastice, -
învăţătura iudaică dar şi umanism universal.
Acesta e rodul străduinţelor mele de scriitor care, părăsind ţara natală pentru a-şi
salva libertatea de gândire şi acţiune, n-a avut, în acele momente, alt ţărm de debarcare
decât aci, lângă apele largi şi tulburi ale lui Rio de la Plata. Nu s-a adaptat, cum îl
sfătuiau cei cu "simţul practic", ci a rămas credincios lui însuşi. Aceasta înseamnă că a
rămas credincios şi concepţiilor şi valorilor studiate şi evidenţiate în cartea sa de Eseuri
despre iudaism".

Socot nimerit să redau câteva frânturi din ultima mea conferinţă, cetită la un
"festival" al secţiei evreo-române a organizaţiei Wizo:
"Oricât de vremelnice ar părea înjghebările noastre, în popasurile unde am ajuns
după atâtea răsturnări sociale şi politice, după atâtea războiri şi masacre stârnite de
mercenarii urii şi prădăciunii, să fim bucuroşi că ne putem aduna din când în când
laolaltă. Nu ne putem amăgi cu acele mărunte distracţii aşa zise "de societate" şi care nu
înseamnă nici purificare a sufletului, nici iluminare a cugetului. Ne adunăm pentru a ne
întări moralmente într-o atmosferă de solidaritate frăţească, regăsindu-ne după pribegiile
noastre.”
"Într-adevăr, noi, cei ajunşi aci, suntem supravieţuitori - şi aceasta ne impune o
datorie mult mai înaltă decât a simplilor fugari care şi-au salvat numai pielea, adică:
egoismul şi ambiţiile meschine de parvenire. Aci, cei mai mulţi am trebuit să reluăm totul
de la început. Sunt cel dintâi să recunosc, prin proprie experienţă în domeniul cel mai
ingrat, al culturii, cât de dificile sunt asemenea reînceperi - după apocalipsul nazist şi
toate ororile celorlalte regimuri totalitare.”
"Evident, tineretul nostru n-a avut o pregătire serioasă, o îndrumare profesională,
prin şcoli sau alte centre de practică. N-a avut timp, dar nici dispoziţie. S-a prins de ce a
putut - şi acum, aproape toţi, se ţin pe propriile lor picioare. Sunt chiar grăbiţi să ajungă
departe! Exemplele din jurul lor, atât de numeroase şi contagioase în acest continent "al
tuturor posibilităţilor", nu justifică totuşi abandonarea adevăratelor însuşiri constructive, a
valorilor etice şi culturale. Mulţi invocă mereu aceeaşi scuză: trebuie să-şi "asigure
existenţa". Argument pe cât de firesc, pe atât de riscat chiar pentru viitorul acestor
generaţii. Căci argumentul acesta a fost, este şi va fi al pretinşilor realişti - tot atât de
practici, pe cât sunt de ignoranţi şi de cinici, cari nu-şi consideră "asigurată" existenţa nici
dacă au izbutit să "câştige" (vorba vine!) primul milion de dolari.”
"Altceva dă adevărata valoare existenţei şi străduinţelor noastre. Fără preocupări
mai înalte şi dezinteresate, fără devotamentul pentru ştiinţă, fără exaltările artei, fără
ajutorarea reciprocă în toate tărâmurile sociale, fără întrebările conştiinţei morale (cari
alcătuesc esenţa nepieritoare şi a iudaismului) viaţa noastră ar fi o încâlcire de instincte
brutale şi pasiuni oarbe. Preocupările culturale menţin demnitatea umană, sporesc
energiile sufleteşti şi intelectuale - şi ne fac mai apţi, adică: mai drepţi şi mai solidari în
lupta de toate zilele, pentru ceea ce se numeşte de obicei "nevoile materiale".
"Aci, în noua noastră Diasporă, am crezut că trebuie să amintesc, ca slujitor al
culturii, de această poruncă a conştiinţei. Pentru evrei - "poporul Bibliei" - fidelitatea faţă
de carte este mai necesară decât oricând, acum, când între Mediterana, Iordan şi deşertul

167
Neghevului, sute de mii de pribegi şi-au regăsit rostul, de oameni eliberaţi de spaimele
deportării, de fiarele măcelului rasist, de profitorii cruzi ai momentului politic, social sau
economic. Acolo, în ţara veche şi nouă a lui Israel, înainte de a se proclama Statul
independent, s-au clădit instituţiile de cultură care radiază azi asupra Orientului Mijlociu,
încă atât de obscurantist. Acolo, s-au înfiripat, de către curajoşii haluţimi, colonii
înfloritoare, prin cooperaţie liberă şi egalitară, - înainte de a veni oameni de afaceri şi
politicienii grăbiţi să culeagă roadele altora. Aceste colonii eroice din Israel alcătuiesc
pietrele de temelie ale victoriei morale prin muncă şi învăţătură.”
"Fără aceste două virtuţi organice ale omului luminat, nimic nu durează. Tot ce se
câştigă uşor, se spulberă repede în vântul întâmplărilor. Dar acela care stă cu picioarele
pe pământul realităţilor zilnice şi râvneşte spre cerul idealurilor eterne, se înnobilează pe
sine, îşi iubeşte şi serveşte cu adevărat neamul, servind în acelaşi timp pacea, dreptatea şi
libertatea pentru întreaga omenire".
Închei cu cele mai bune urări pentru activitatea D-tale - şi cu un salut către
confraţii şi prietenii din anii mei mai tineri, cari se află acum acolo, precum şi pentru toţi
ceilalţi, cari pot lucra în sfârşit, din plin, pentru Israelul care se reînalţă cu oraşele, cu
satele şi cultura sa - şi pe cari (mai e nevoie s-o spun?) doresc să-i revăd cât mai curând.
Eugen Relgis

Doi prieteni

Jacques Pineles
Unul din generaţia noastră ne-a părăsit, uluitor de repede: - e singurul gest brutal
pe care l-a făcut fără vrere omul acesta blajin, cumpănit, politicos, fratern, care-şi
ascundea erudiţia ca să nu pară mai presus de alţii, preferînd fapta cotidiană marilor
avânturi eroice.
Jacques Pineles avea însuşirile alese ale cărturarului care nu se limitase însă într-o
specialitate hermetică. Putea sa fie profesor de filosofie: a vrut să trăiască filosofia, s-o
asimileze, exprimînd-o apoi prin toată fiinţa sa, în cercuri restrânse, dar mai ales în acele
neuitate convorbiri în doi, într-o încăpere plină de cărţi sau pe străzile familiare ale
Iaşilor... Mergeam braţ la braţ. Abia lepădasem uniforma de licean, în ajunul războiului
european, căruia avea să-i dea şi el birul de sânge. Vis şi idee - elanuri pure, prinse repede
în reţeaua de oţel a realităţilor. Când ne-am revăzut în l920, mâna ce mi-a întins-o era
crispată, aproape anchilozată de glontele ce-l nimerise pe când lupta undeva, în tranşee.
Parcă era o aripă rănită...
Aşa mi-a rămas Jacques Pineles, în gând şi în suflet: ca o pasăre rănită a
generaţiei noastre. Se putea înălţa mai presus de noi toţi: a căutat însă, ca avocat, să
smulgă puţină dreptate pentru cei veşnic necăjiţi. Putea înjgheba un sistem filosofic, etic
sau sociologic: râdea când îl îndemnam - şi abia îmi dădea pentru Umanitatea mea câteva
pagini, despre ultima operă a lui Bergson sau despre "Carriere" al lui Seailles. Dar câtă
limpezime în scrisul său şi câte orizonturi nu deschidea el, pe nesimţite, prin câteva
rânduri - când uita că e "recenzent" şi îşi trăda propriul său gând! Şi ce pildă de trudă
modestă pusă în slujba colectivităţii sale ne-a dat filosoful acesta, prin a sa Istorie a
Evreilor, dar din darurile unui Dubnow şi ale unui Graetz!
Când l-am revăzut ultima oară, în urmă cu câteva luni, l-am luat iar de braţ, să
rătăcim puţin prin Capitală, ca pe vremuri pe uliţele Iaşilor: era, după o şedinţă la

168
"Academia" noastră, grăbit să nu piardă trenul. Privea toate "sub specie eternitatis" - însă
agenda sa de avocat nu-l cruţa: avea un proces a doua zi. Mi-a mărturisit - şi am surprins
atunci o uşoară roşeaţă pe obrajii săi totdeauna palizi - că a scris un... roman.
- Ce? Tu, care îţi râdeai de obsesiile literare ale generaţiei noastre, căreia îi cereai
să cugete mai mult şi să scrie mai puţin. Un roman de Jacques Pineles?...
Dar prietenul se şi mistuise în ceaţa acelei seri de februarie. Poate că-l vom regăsi
în romanul acesta, aşa cum ne-a rămas în gând şi în suflet: ca o pasăre cu aripa frântă. Şi
atunci va fi iar prezent printre noi, cei care am rămas în vălmăşagul luptelor, ca să ne
consoleze cu surâsul său de înţelept sceptic şi totuşi iubitor de frumuseţile Artei şi de
faptele bune printre oameni.
Iaşi, Decembrie 1937.

Un pictor al ochilor: David Lang

Într-o conferinţă despre „Artă şi Omenie”1 am expus câteva idei care cadrează pe deplin
cu crezul estetic şi uman al lui David Lang. El mânuieşte mai puţin culorile decât
cărbunele, dar poseda darul rar de a pătrunde în sufletul oamenilor şi al lucrurilor.
Lang a făcut un lung popas la Bucureşti, după ce a cutreierat Occidentul, lăsând
prin muzeele de-acolo - din Viena, Anvers, Bruxelles, Amsterdam, Haga, Lipsca - o parte
din portretele sale. Nu fac aci biografia unei conştiinţe artistice de o severă probitate, şi
nici nu descriu lupta sa de autodesăvârşire, în ce priveşte tehnica şi etica sa artistică. Într-
un inimos articol publicat în Dimineaţa despre acest pictor al ochilor, Gala Galaction
spunea: "Ce este mai miraculos şi mai de preţ pe acest pământ, decât ochiul: portarul mut
dintre noi şi lumea aceasta? Lang citeşte în ochi, precum vechii astrologi citeau în stele".
Ţin să scot în evidenţă un mare învăţământ pe care ni-l da acest artist. Şi anume,
că arta adevărată nu are nevoie de mijloace savante şi complicate, de decoruri teatrale şi
culori stridente, ca să frapeze mai ales pe acei care nu au un simţ estetic dezvoltat. În
pictură, unii cred că forţează atenţia printr-o paletă mai îmbelşugată, prin suprafeţe ample
şi – de ce să n-o spunem? - prin cadre aurite, care preţuiesc mai mult decât tabloul în sine.
Arta lui David Lang se foloseşte de cele mai simple mijloace: de creion, de raporturile
elementare, însă cu infinite nuanţe dintre alb şi negru. Rareori el adăoga tonuri colorate,
dar şi acestea sunt atenuate în pastel. El prefera munca îndelungă şi migăloasă a gravurii,
tehnica extenuantă pe care o cere o aquaforte mai mică decât palma - şi în care s-au
exercitat toţi artiştii cu adevărat mari. Lang mai are curajul de a-şi arăta lucrările fără
cadre nude şi palpabile, ca bucăţi vii, smulse dintr-o inimă simţitoare, dintr-un creier care
ştie să pătrundă dincolo de aparenţe şi, pe lângă toate, să şi gândească. De aceea lucrările
lui nu pot fi pe deplin înţelese şi apreciate de la prima vedere: trebuie să ne familiarizam
cu ele, să trăim cu ele. Şi cât de impresionante sunt aceste lucrări pentru cine le priveşte
cu ochii săi, nu cu ochelarii coloraţi de diverse dogme sau maniere estetice!
După acest prim învăţământ al probităţii şi sincerităţii în mijloacele de realizare,
Lang ne dă un al doilea învăţământ: acel al probităţii şi sincerităţii în ce priveşte
interpretarea modelului. Căci, rămânând credincios celui mai dificil, celui mai riscat şi
mai sintetic gen al picturii - adică portretului - Lang nu redă chipul omului pentru a-l
înfrumuseţa, pentru a-l idealiza. Realitatea în sine e prea bogată, desăvârşită chiar, pentru

1
La Asociaţia "Unirea", Bucureşti, 17 Aprilie l937. Ulterior acest text s-a publicat în englezeşte, ca prefaţă
la o expoziţie a pictorului Lang, la New York, unde s-a stabilit după al doilea război mondial.

169
ca el să-i mai adaoge iluzia "culorilor frumoase". Contactul său cu atâtea spirite creatoare
– artişti, gânditori, literaţi, actori, savanţi - pe care i-a întâlnit în peregrinările sale şi
cărora le-a fixat trăsăturile fie într-o schiţă fugară, fie în portrete care i-au cerut mai mult
timp decât altora pentru vaste panouri policrome - contactul acesta cu inimi, cu suflete şi
cugete mari, l-a instruit şi a dat ochilor săi puterea de a vedea ceea ce se află dincolo de
formele pieritoare, iar mâinii sale i-a dat dibăcia şi fermitatea de a reda adevărul uman,
oricât de tragic, oricât de "urât" sau denaturat ar fi el.
Lang este portretistul care fixează pe carton chipul lăuntric (moral, sufletesc sau
intelectual), fără mască, fără atitudini convenţionale. E adesea un act de curaj, chiar de
cruzime. Însă numai astfel va putea rămâne pentru generaţiile viitoare expresia veritabilă,
palpitând de sânge şi cu nervii parcă scoşi la suprafaţă, a unora dintre contimporanii
noştri, dintre care, câţiva, au şi trecut pragul veşniciei. Mă gândesc, de pildă, la
Alexandru Moisi, actorul pe care l-am recunoscut în portretul făcut de Lang, aşa cum l-
am văzut în carne şi oase, în urmă cu şapte sau opt ani, când a jucat la Bucureşti. Toate
celelalte imagini: fotografii, busturi, picturi nu mi-au amintit atât de veridic, atât de
emoţionant realitatea dramatică pe care o întruchipa Alexandru Moisi, ca aceste câteva
linii negre prin care l-a eternizat un artist înzestrat cu darul "dublei-vederi".
Aceasta este, într-un cuvânt, însuşirea esenţială a artistului şi a omului David
Lang: dubla vedere, putinţa de a sintetiza într-o operă de artă realitatea externă şi cea
lăuntrică a unui om şi chiar a unui lucru (căci priveliştile lui Lang, casele şi străzile lui
sunt vii, ca nişte făpturi). El este, ca să întrebuinţez cuvântul său preferat, un vizionar - şi
a ştiut să dea acestui cuvânt semnificaţia lui integrală, adică: înţelegere şi pătrundere a
vieţii în ceea ce are ea mai statornic şi mai frumos totodată. Acest dar al vizionarului, rar
într-o lume utilitară şi falsificată de ură, ne ajută să contemplăm şi noi, în înfăptuirile lui
estetice, unele înfăţişări ale marei realităţi umane şi cosmice. Ne ajută să vedem nu numai
cum este, adică cum arată această realitate, ci şi ce este, adică părticica de eternitate ce şi-
a găsit expresia pământeană într-o întruchipare trecătoare.

Cultură şi civilizaţie

De la început trebuie sa facem deosebire între cultură şi civilizaţie. Cultura este

totalitatea activităţilor şi idealurilor spirituale, de la primele dezvoltări ale omenirii până
în zilele noastre. Ea este permanentă şi autonomă. Permanentă - cu toate epocile de
stagnare, cu toate prăbuşirile războinice, cu toate cataclismele naturii. Autonoma, - căci
cultura a continuat să se dezvolte deasupra tuturor contingenţelor politice. Ea n-a fost
oprită de graniţe artificiale: progresul ei supranaţional se datoreşte esenţei comune,
elaborată prin străduinţa şi schimbul reciproc al tuturor servitorilor dezinteresaţi ai
Spiritului. Cultura e arborele milenar al umanităţii: înfiptă cu rădăcini obscure în
pământul realităţilor, ea urcă prin trunchiul unitar şi se resfiră prin coroana sa miriaderă
spre seninătăţile idealurilor.
Civilizaţia este fructul care creşte pe arborele culturii. Ea este rodul său periodic
şi, după cum se prezintă epoca socială respectivă, rodul e sărac sau pârguit, dulce sau
amar. În furtunile istoriei, arborele culturii stăruie neînfrânt. Dacă seva pe care o soarbe
din adâncimi (sângele şi energiile popoarelor) e anemică sau îmbelşugată; dacă aerul în
care freamătă coroana e infectat de miasmele descompunerii sau purificat de adierile

170
regenerării, atunci civilizaţia se modifică şi ea: căci ea este o sinteză a tuturor elementelor
nutritive ale culturii.
Civilizaţia modernă, mai ales aceea din a doua jumătate a veacului al XlX-lea
până la cele două războaie mondiale din secolul nostru, poate fi denumită mai exact:
civilizaţia barbariei maşiniste. Ea este produsul alterat al industrialismului şi
mercantilismului epocei demo-capitaliste şi imperialiste; ea vădeşte degenerescenţa
materialismului egoist, excesiv, care a pătruns în toate concepţiile şi activităţile omeneşti:
în ştiinţă ca şi în religie, în filosofie, literatură şi artă, ca şi în tehnică şi politică.
Dacă credem în permanenţa culturii, nu putem crede în viabilitatea acestei
civilizaţii monstruoase, care este expresia gigantanasiei epocii noastre; aceasta din urmă
pregăteşte - prin dictaturile şi războaiele în care sunt cuprinse şi revoluţiile inevitabile - o
nouă epocă socială.
Trebuie să ne eliberam de cele două sclavii: de acea economică şi de acea pe care
am numi-o "cerebrală". Stomacul şi creierul! - Pentru cel dintâi, lupta e dusă de
nenumărate mişcări naţionale sau internaţionale, democrate sau socialiste, care nu sunt
decât nuanţele, prea puţin diferite în fond, ale câtorva mari curente de înnoire socială. În
ce priveşte gândirea, se crede că dezrobirea economică va aduce mai repede eliberarea
spirituală; aceasta luptă mult mai grea, de dezintoxicare morală şi intelectuală, e abia la
început, fiind dusă de mici grupuri răzleţe, antiautoritare, care nu au încă puterea
unificatoare a marilor organizaţii politice.
Cultura fără omenie, nu e decât o sângeroasă zădărnicie. Am văzut doar, în toiul
războaielor mondiale şi de atunci, în toate ţările supuse regimurilor dictatoriale, totalitare,
cum e degradată şi falsificată cultura. Sub apăsarea puterii obscurantiste a tiranilor, cea
mai mare parte dintre intelectuali s-au pus în slujba minciunii şi a urii.
Repetăm: cultura nu este o abstracţiune. Ca şi tehnica şi economia, ea este în
funcţie de nevoile şi năzuinţele comune ale omenirii. Dacă e izolată, menţinută în
domenii inaccesibile fiecărui om, mulţimilor muncitoare cu braţele sau cu creierul,
cultura se transformă în arma siluitoare şi chiar ucigătoare în mâna unor minorităţi
privilegiate.
Dacă cultura trebuie umanizată, aceasta nu înseamnă că ea să fie coborâtă la
nivelul inteligenţii celor mulţi (care au fost şi mai sunt menţinuţi în ignoranţă).
Dimpotrivă, acei cari alcătuiesc "poporul" trebuie să fie ajutaţi spre a se ridica spre
luminile înalte ale culturii. Adevărata cultură nu îşi restrânge avântul spre sferele
supramateriale. Rădăcinile ei trebuie să se adâncească în realităţile general-omeneşti, iar
frunzişul ei să umbrească şi să ofere tuturora roadele sale.
Cultura nu poate aparţine numai unor "elite", ci tuturor indivizilor, tuturor
popoarelor. S-a şi dovedit că progresul cerebral al mulţimilor, al "omului mijlociu", este o
realitate biologică. Creierul omului este pregătit, printr-o lentă evoluţie de sute de mii şi
chiar milioane de ani, să perceapă, să accepte şi să aplice alevărurile şi poruncile morale
care corespund idealurilor, dar şi intereselor superioare ale întregii omeniri.
Numai astfel cultura de mâine nu va fi aparentă, exterioară, ca o mască serafică
peste un chip bestial. Iar civilizaţia nu va mai fi expresia barbariei maşiniste, care face
din om un sclav al tehnicei şi al banului.
Ceea ce trebuie să se înfăptuiască în cele din urmă, e echilibrul între progresul
lăuntric şi cel extern, armonia între materie şi spirit. Am cultivat îndeajuns materia, al
cărei triumf tiranic se vădeşte în maşinismul excesiv, desnaturalizat. Să cultivăm acum

171
Omul, toate posibilităţile intelectuale şi spirituale care sălăşluiesc într-însul. Căci Omul,
graţie însuşirilor sale biologice şi totodată idealiste este un creator.
Civilizaţia exclusiv mecanică, cu nepotolita ei sete de putere şi dominaţie
agresivă, să fie înlocuită cu o civilizaţie pacifică, mlădioasă, necontenit evolutivă. O
asemenea civilizaţie e produsul unei culturi hrănite cu seva în care se contopesc energiile
naturale, ale tuturor - indivizilor luminaţi şi ale tuturor popoarelor de pe pământ, eliberaţi
de sclavia prejudecăţilor şi a ficţiunilor infiltrate în cei "săraci cu duhul" de către
doctrinarii feroci ai unor pretinse "rase alese". Numai atunci se vor trezi noroadele ieşind
din lunga noapte în care i-a înfundat beţia sângeroasă a fanatismului şi şovinismului, a
teroarei şi opresiunii totalitare, care nu au alt deznodământ decât războiul, adică:
distrugerea totală a naturii terestre, a omenirii şi a operelor sale.

Despărţirea ce uneşte

(cuvântare rostită în seara de 23 iunie 1962, la recepţia organizată de Hitachdut Olei Romania, cu prilejul
plecării din ţară a lui Eugen Relgis.)

Când am rostit, în urmă cu trei luni, în Casa evreilor-români din Israel, întâia conferinţă -
care era în fond o confesiune - am spus că nu sunt obişnuit cu manifestările publice de
simpatie şi apreciere, pentru opera mea de scriitor şi activitatea mea culturală şi umanistă.
Ele depăşesc modesta mea persoană.
Cu atât mai puţin sunt obişnuit cu reuniunile de despărţire, oricât de spontane şi
mişcătoare ar fi ele, şi care în spaniolă se numesc cu un cuvânt de adânc înţeles:
despedida. În scrierile mele, un capitol de roman, un ciclu de poeme şi un eseu despre
căile vieţii spirituale poartă titlul "despărţirea ce uneşte". Cred că nu e necesar să
lămuresc semnificaţia acestei expresii care nu e deloc paradoxală, contrară expresiilor de
regret, de părăsire, de ruptură. Aş minţi dacă aş spune că nu-mi pare rău că mă despart de
vechi prieteni pe cari i-am regăsit cu prilejul conferinţelor mele, de noi prieteni pe cari i-
am descoperit în peregrinările mele israeliene; că nu încerc acel sentiment de părăsire
care se adânceşte cu cât se apropie ceasul plecării şi că nu resimt o ruptură lăuntrică
revelatoare de afecţiuni, de comuniuni, de bucurii şi dureri sociale şi ale destinelor
individuale, în fluxul şi refluxul vieţii cari s-au adâncit în inimă, în cuget şi în suflet, în
decursul mai mult sau mai puţin îndelungat al unei călătorii numite la început "de studii"
- dar care s-a dovedit până la urmă a fi una de recunoaştere şi de uniune. Iată de ce şi de
data asta e justificată, adică trăită, expresia pomenită adineaori: despărţirea ce uneşte...
Nimic nu uneşte mai adânc şi mai puternic decât străduinţa de cunoaştere
reciprocă, decât acea convieţuire care nu e restrânsă numai la împlinirea nevoilor zilnice,
personale, ci este amplificată spre năzuinţele comune ale unui popor întreg: spre
străduinţele lui de a-şi înnoi ţara redobândită, de a înălţa pe pământul stâncos şi însetat al
realităţilor o nouă orânduire istorică; de a statornici o nouă înjghebare socială şi
economică; de a crea o nouă etapă a culturii sale milenare, o nouă înflorire a ştiinţelor, a
artelor şi a spiritualităţilor iudaice care - oricât de naţionale s-ar simţi şi s-ar afirma - sunt
de fapt universale, legate prin nenumărate fibre şi efluvii de soartă, adică de nevoile şi
aspiraţiile celorlalte neamuri, ale întregii omeniri.
Cu acest fel de a gândi şi a simţi am cutreierat ţara lui Israel, pe cât mi-au îngăduit
puterile şi mijloacele. Nu voi enumera aci locurile vizitate, aşezămintele unde am putut

172
descoperi secretele renaşterii unei ţări, centrele de muncă spornică, în oraşe şi sate,
locaşurile de învăţătură elementară sau universitară, instituţiile atât de organic
coordonate, ca Histadrutul, unde am fost în acelaşi timp elev şi profesor, şi unde am găsit
în cele din urmă – ca şi în kibuţim - soluţia problemelor practice ce mă preocupau de
multă vreme. În câteva cuvinte, pot spune că ceea ce este încă pentru mulţi doar o noţiune
vagă, sentimentală, idealistă, dar care constituie pentru mine o concepţie vie, pozitivă,
integrală şi realistă - (aţi ghicit că mă refer la umanitarismul modern) - a găsit în
realizările israeliene, în instituţiile sale culturale şi sociale, elementele care încheagă
ideile de progres şi le dă tăria convingerii, puterea de acţiune şi de transformare a unor
vechi năzuinţi de justiţie şi de libertate în fapte constructive, în biruinţi ale asociaţiei
creatoare. Ale cooperării care trebuie să satisfacă deopotrivă nevoile individuale,
familiare şi naţionale, oferind în acelaşi timp altor popoare, mai ales acelora care şi-au
dobândit de curând independenţa, acea solidaritate ce rezultă dintr-o ţinută exemplară şi
din generozitate spontană, însă şi clarvăzătoare în vălmăşagul intereselor contradictorii
ale aşa numitei politici mondiale.
La o întrebare, oarecum gazetărească, şi anume: care sunt impresiile mele din
Israel? - nu am putut răspunde decât printr-o imagine. Mă simt covârşit, ca un culegător
de roade, în viile şi livezile crescute peste nisipurile şi stâncile acestei ţări, după veacuri
de părăginire şi după toate tristeţile, mizeriile şi ororile rătăcirilor poporului nostru prin
continentele unei lumi încă răvăşite de războaie şi revoluţii. Esenţa acestor roade adunate
în inima şi mintea mea e încă tulbure, plină de bogăţia vieţii proaspete regeneratoare.
Trebuie să se limpezească această esenţă, să se depună la fund drojdia clipelor şi
întâmplărilor, a vremelniciilor adesea mărunte şi vane, pentru a se limpezi vinul
adevărului: al realităţilor profunde, permanente ce rezultă, biruitoare din credinţa, din
solidaritatea şi truda tenace a unui popor.
Aşa m-am străduit să descopăr Israelul cu însuşirile lui temeinice, cu resursele lui
lăuntrice, nu numai cu înfăptuirile lui imediate spectaculare. Nădăjduesc că în refugiul
meu de muncă, pe celălalt ţărm al Atlanticului, într-o mică ţară sud-americană (care
seamănă cu ţara lui Israel prin structura sa geofizică, prin formaţiunea sa datorită
imigranţilor şi pionerilor, precum şi prin înjghebările sale sociale şi culturale) voi putea
expune impresiile mele, în conferinţe şi într-o carte, fie în felul Peregrinărilor europene,
fie în forma unor studii ca acelea adunate sub titlul Eseuri despre iudaism. În spaniolă,
limba în care am trebuit să mă exprim de când am debarcat la Montevideo, în urmă cu 15
ani. Poate că prin mijlocirea acestei limbi, voi izbuti să comunic în cercuri mai largi
impresiile mele şi să trezesc simpatia şi solidaritatea semenilor de pe alte meleaguri.
Mai e oare nevoie să adaug că cea mai mare parte din timpul trăit în Israel, am
împărtăşit-o cu colectivitatea evreilor originari din România? Nici nu se putea altfel, căci
acolo, în ţara natală, s-au înfiripat multe din operele mele, acolo s-au ivit primele mele
năzuinţi, concretizate apoi în felul meu de a gândi şi lucra în diverse ţări, atât în ce
priveşte iudaismul universalist cât şi umanitarismul supranaţional. Am expus toate
acestea în prima conferinţă ţinută în casa olimilor din România. Cu mulţi dintr-înşii am
avut întâlniri prieteneşti, discuţii lămuritoare - şi graţie lor am făcut călătorii prin ţară,
instructive, revelatoare. Am putut cunoaşte numeroasa colectivitate evreo-română din
Israel, în ansamblul ei, mai presus de divergenţele efemere, politice, şi să apreciez
valorile ei intelectuale, serioasa ei pregătire profesională, darurile ei culturale şi artistice,
puterile ei de muncă practică şi importanta ei contribuţie la reconstruirea şi dezvoltarea

173
ţării lui Israel. Unită, solidară în lumina intereselor comune, superioare, ale ţării întregi,
colectivitatea evreo-română merită şi va avea până la urmă recunoaşterea din partea
celorlalte colectivităţi evreieşti, care sunt pe cale să se contopească într-o formaţiune
etnică, culturală şi spirituală, mai armonioasă şi mai progresivă decât nu i-au îngăduit
condiţiile atât de vitrege din galut.
Şi pentru că trebuie sa închei, adresez un cuvânt de cordială mulţumire acelora
care au înlesnit şi chiar au prelungit timp de luni de zile această "vizită" în Israel. Vizită
care era de fapt o convieţuire plină de emoţii, însorite sau umbrite, cum e existenţa pe
acest pământ. Mulţumesc tuturora, celor m-au însoţit în călătoriile şi cercetările prin ţară,
celor care mi-au oferit ospitalitatea lor. Şi numeroşilor prieteni care au ascultat
cuvântările mele, celor cărora le-am putut strânge mâna, dar şi celor care mi-au scris din
colţul lor depărtat, din ţriful sau kibuţul lor.
O familie, o mare familie frăţească, de camaraderie, şi bunăvoinţă, ne-a înconjurat
- pe soţia mea şi pe mine - în acest popas de neuitat. Repet că plecarea noastră e o
despărţire ce uneşte, pentru că rădăcinile sunt comune, în trup şi în spirit, peste timp şi
spaţiu. Niciodată n-am simţit mai stăruitor, mai palpabil adevărul care e, totodată,
individual, social şi cosmic, şi pe care unii filozofi îl numesc "adevărul veşnicei
reîntoarceri". Acesta e tot atât de vădit în reîntoarcerea poporului lui Israel în ţara
străbunilor săi, cât şi în destinul personal al celor care mai dăinuiesc în Diaspora. Vă
spun, deci, oricare ar fi hotărârile Marelui Făcător al Lumii, odată cu urări fierbinţi de
sănătate, pace şi prosperitate, un singur cuvânt de împărtăşire şi nădejde: la revedere!

Post scriptum la Eseuri despre iudaism

Când a apărut această carte (în 1936, editura "Cultura Poporului", Bucureşti, 160 p.) au
fost destui cititori care şi-au exprimat nedumerirea că autorul unor opere literare "lipsite
de orice element evreiesc" şi al unei serii de studii sociologice şi umanitariste - care nu
cuprind nici ele pagini consacrate spiritului şi culturii iudaice - a dat la iveală un volum
întreg cu mici studii despre aspectele actuale ale sionismului, urmate de câteva mărturii
personale şi însemnări asupra unor scriitori evrei. Unii au crezut într-o revenire la matcă,
într-un fel de convertire intelectuală, dacă nu chiar într-o ataşare plină de pocăinţă la
destinul poporului evreu. Iar acei care şi-au dat osteneala să citească aceste Eseuri, fără să
uite însă programul pentru care militează, au crezut că eu pot fi situat într-o tabără sau
alta, aplicându-mi lozinca politicianistă de pretutindeni: Dacă nu eşti cu noi, eşti
împotriva noastră!
Nu putem lua în aceste Eseuri o atitudine de partizan. În iudaism, mai mult ca
oriunde, această atitudine poate duce la sectarism, dacă reduci totul la formule şi norme
exclusiviste. Nu puteam "reveni" la iudaism, pentru simplul motiv că nu l-am părăsit
vreodată - pentru că nu-l puteam părăsi fiind situat şi în vasta sa realitate, prin însăşi
natura preocupărilor mele sociologice şi etice, umanitariste şi pacifiste. Precizând aci că
Eseurile despre iudaism au fost scrise şi publicate în diverse periodice între anii 1920-
1936, dovedesc prin aceasta continuitatea cercetărilor mele privitoare la iudaism, paralele
cu celelalte studii. Iar publicarea lor în volum, în l936, poate convinge pe cititor de
permanenţa problemelor expuse, precum şi de valoarea actuală a unor critici care îşi

174
găsesc confirmarea în evenimentele sociale şi politice cu adânci repercusiuni în viaţa
poporului evreu.
Semnificaţia "ideologică" a acestor eseuri a fost felurit tălmăcită. Unii au găsit în
ele "o sistematică umanitaristă a iudaismului", ceea ce m-a surprins oarecum căci am
scris eseurile fără nici un "spirit de sistemă". Poate că unitatea criteriilor mele de judecată
a impus pe nesimţite oarecare coeziune unor cercetări limitate.
La polul opus trebuie să menţionez, pentru enormitatea lor, afirmaţiile unui
pseudo-dialectician al naţionalismului, căruia i-a fost de-ajuns o singură frază din Eseuri
ca să aştearnă o serie de divagaţii asupra mesianismului, iudaismului şi umanitarismului.
Scopul îndepărtat al ultimei concepţii ar fi, după acest autor: "domnia Israelului, ţintă
care nu poate fi atinsă decât prin iudaizarea conştiinţelor. Înapoi la Tablele Legii, iată
deviza fiecărui umanitarist evreu"... Iar umanitarismul biblic, "presupune raţionalismul
talmudic şi ştiinţificismul materialist".
Sunt nevoit să redau aci câteva rânduri din introducerea propriilor mele Eseuri,
pentru a pune lucrurile la punct:
"Iudaismul (Moise, Isaia, Eremia, Daniel...) a centralizat problemele vieţii în Om,
în fiul pământului, în individ, în imperativul moral al conştiinţei. Ideea, flacăra
purificatoare a Spiritului - a eticei valabile în fiecare individ - trebuie să ardă în trupul
său, în lupta grea cu materia pururi schimbătoare şi primejdioasă. Dumnezeul unic al
evreului nu este decât propria lui conştiinţă universalizată. Obsesia atât de tiranică a lui
Iehova este de fapt ideea responsabilităţii morale faţă de sine şi faţă de semeni.
Mesianismul nu are alt înţeles; el se bizuie pe postulatul unităţii planetare, organice, a
omenirii"... Iar în ce priveşte umanitarismul, "iudaismul e cuprins în umanitarismul
modern, ca o flacără într-un glob de cleştar". Imaginea aceasta vădeşte conţinutul,
realitatea iudaismului, care nu e "imperialist", ci se integrează ("cu elementele lui
permanente călite în jarul atâtor tragedii istorice") în realitatea supraordonată a omenirii
şi a culturii universale.
Deci, armonizare - nu silnicie! Lumină - nu întuneric! Primatul spiritului liber şi
creator - nu al materiei, care este oarbă şi distrugătoare dacă nu e pătrunsă de duhul
dreptăţii şi iubirii.
Volumul meu de Eseuri despre iudaism e o mărturie prea evidentă că m-am
străduit să adâncesc realităţile spirituale şi culturale evreieşti. Dar tot el indică şi planul
pe care situez iudaismul în raport cu umanitarismul şi cu valorile lui permanente. Sunt
incapabil să mă adaptez unei alte optici decât aceea care cuprinde orizontul planetar şi
realitatea integrală a omenirii.
Când ai depăşit un anumit stadiu, nu mai revii, ci înaintezi mereu. Este adevărat
că cei mulţi trebuie să înveţe abia alfabetul umanitarismului activ şi al culturii universale.
Şi chiar mulţi, foarte mulţi evrei! Oricât s-ar crede ei că fac parte din "poporul Cărţii",
trebuie sa li se amintească măcar valorile permanente ale iudaismului şi acele adevăruri
etern valabile ale Bibliei, care au rezistat criticei riguroase a ştiinţei moderne.
Nu avem dreptul să ne culcăm pe laurii unei moşteniri multimilenare. O cultură
care nu e activă, sporită prin efortul de fiecare zi al moştenirilor ei, îşi pierde vitalitatea,
se falsifică, devine parazitară şi chiar retrogradă. Mulţi Evrei, chiar în aceşti ani cumpliţi
ai ororilor de nespus pe care le-a îndurat poporul evreu, trebuie să se întoarcă la Carte. Nu
la cazuistică sau vana metafizică. Ci la Cartea vie a gândirii pozitive, a acţiunii care
înfruntă realităţile lumii.

175
 Şi pe calea aceasta, a gândirii active stăruiesc cu modestele mele mijloace. Îmi
cunosc puterile, dar şi limitele. Totuşi, nu sunt un inactual. Mai mult ca oricând trebuie să
se ducă lupta pe tărâmul culturii, însă fără delimitări de rasă, de naţie, de etnicitate, etc.
Adică să ne situăm de-a dreptul pe planul universal valabil al unităţii şi solidarităţii
umane. Aceasta e marea realitate, oricât ar nega-o cu înverşunare oportuniştii sau
obscurantiştii de pretutindeni.
Cât regret uneori că nu pot grăi în limba copiilor sau a celor "săraci cu duhul" şi
să mă mulţumesc cu microcosmosul lor! Dar viaţa sparge totdeauna tiparele înguste,
artificiale - şi ne sileşte, pe fiecare, individ sau popor, să descoperim şi să recunoaştem în
cele din urmă lumea aşa cum este: solidară, unitară şi (cu toate crâncenele dezminţiri ale
războiului şi revoluţiei) armonioasă în infinita ei diversitate creatoare.

De la Egalitatea bucureşteană la Menora israeliană

Dintre cele mai vechi lecturi extraşcolare ale mele, îmi amintesc de o colecţie de broşuri
compacte găsite printre vechi foliante de învăţătură iudaică, în casa bunicului meu, în
urmă cu treizeci de ani, la Piatra Neamţ: Anuarul pentru Israeliţi. Le citeam cu
predilecţie - şi le reciteam. Însă abia azi pot aprecia pe deplin însemnătatea istorică şi
beletristică a materialelor pe care Moses Schwarzfeld le-a adunat cu atâta sârguinţă în
cele 22 anuare socotind şi cele 3 volume ale societăţii istorice Iuliu Baraş. Aduc şi
mărturia mea de fost bibliotecar: la Cercul "Libertatea" din Bucureşti se afla una din
puţinele colecţii complecte ale Anuarului. Numeroşi erau acei care o consultau cu bucuria
de a fi găsit-o, după ce au căutat-o zadarnic în alte părţi. Mulţi cercetători ai problemelor
referitoare la iudaism şi la trecutul poporului evreu s-au documentat şi din aceste
culegeri, cari rămân printre primele pietre de temelie la contribuţia culturală a evreilor din
România.
Cât despre Egalitatea, care a împlinit 45 de ani1 de necurmată apariţie, o privesc
ca un fenomen... geologic, ca un punct de reper în vălmăşagul atâtor vremelnicii. Moses
Schwarzfeld a realizat prin această gazetă săptămânală, o mare enciclopedie a vieţii
evreieşti din România şi, în bună parte, din ţările Diasporei. A însemnat fapte, a prezentat
figuri celebre sau modeste, a comentat operele lor cu o meticuloasă conştiinciozitate. A
înfruntat şi examinat evenimentele politice şi sociale cu o vervă totdeauna tinerească,
polemizând cu pasiune, atacând şi primind lovituri. A luptat pentru adevăr şi dreptate,
pentru lumină şi omenie, neistovit în citadela sa de cărturar, pe care şi-a înalţat-o an cu
an, dar care a rămas deschisă spre toate orizonturile vieţii evreieşti şi, în raport cu ea, spre
manifestările istorice, economice, religioase şi culturale ale celorlalte popoare.
A consacra întreaga sa existenţă uneia şi aceleeaşi opere, contopindu-şi numele cu
titlul gazetei sale; a munci fără preget, independent şi dârz, pentru a menţine, el singur,
timp de jumătate de secol, o asemenea publicaţie într-o ţară unde cele mai multe reviste şi

1
N. R. Acest pasaj a fost scris în l934. Egalitatea şi-a mai continuat apariţia până în 1940 când a fost
interzisă de guvern, în cadrul măsurilor antievreieşti ce se instauraseră. Fragmentul face parte din răspunsul
lui Eugen Relgis la ancheta secretarului de redacţie, la intrarea în al 45-lea an de apariţie al ziarului
Egalitatea, cu tema: " Ce părere aveţi despre Egalitatea? Cu această anchetă secretarul de redacţie, D.
Wertenstein, îşi face intrarea în publicistică. Răspunsul a apărut în numarul din 25 ianuarie 1934.

176
chiar ziare trăiau atât cât durează o floare sau o ciupercă; a concentra într-o minte lucidă
şi într-un condei ferm armele vii de luptă intelectuală şi spirituală, în aceste vremuri când
armele morţii sunt în mâinile atâtor tineri rătăciţi şi atâtor mulţimi robotizate - acestea
toate alcătuiesc meritul rar al lui Moses Schwarzfeld şi sunt totodată un exemplu
consolator pentru acei care stăruie să creadă în izbânda dreptăţii, a păcii între popoare şi a
culturii omeneşti de pretutindeni".
Am transcris mai sus cu inevitabile retuşări, o pagină scrisă în Bucureşti, una din
vechile "foi regăsite", consacrată decanului presei evreieşti din România, gazetar,
cronicar şi istoriograf, autor al masivei monografii a unui precursor ca Doctorul Iuliu
Baraş evocator al isteţului Cilibi Moise, folclorist a cărui culegere de mii de proverbe e
încă inedită.
Acum, după alţi treizeci de ani, se cuvine să adaog, din refugiul meu sudamerican,
o pagină despre unul din cei mai stăruitori şi fideli "învăţăcei" ai lui Moses Schwarzfeld.
Aşi spune chiar: singurul care a asimilat şi a dezvoltat cu timpul experienţa şi pilda
bătrânului publicist. Semna primele sale articole: D. Wertenstein. Stabilit din 1951 la
Ierusalim, ebraizându-şi numele, Israel Bar Avi, a desfăşurat, în decursul ultimului
deceniu, o intensă activitate de cercetător al surselor istorice privitoare la evreii din
România. Până în prezent, a dat la iveală trei volume: Emigrările din 1900; Evreii
români în lumina conferinţelor şi tratatelor de pace din l9l8-l9l9 şi Aspectul evreiesc al
răscoalei din l907. Alte volume sunt în pregătire. Câte dificultăţi a avut şi are încă de
învins, câtă căutare şi istovire în împrejurări prea puţin prielnice unui investigator
singuratec şi cu câte sacrificii materiale a tipărit textele orânduite şi clasificate cu vădită
obiectivitate, numai autorul ne-ar putea spune. Însă nimeni nu poate nega contribuţia lui
Israel Bar Avi, ca cronicar şi istoriograf al evreilor-români. Unii specialişti în "filosofie a
istoriei" şi alte somităţi universitare continuă să discute cum şi cine să scrie această
Istorie. Însă unul a început-o, cu sau fără voia lor. Avem de pe acum o bună parte din
materialul necesar, adunat cu sârguinţă de furnică, cu abnegaţie de slujitor al colectivităţii
evreo-române, atât al celei care a mai rămas în R.S.R. cât şi al celei stabilite în Israel.
Dacă mai adăugam că, într-un deceniu, Israel Bar Avi a dat tiparului cincizeci de
lucrări - ale sale şi ale altora - inclusiv revistele redactate în româneşte, cu pagini în
ebraică şi idiş: Menora şi Caiete pentru literatură şi istoriografie, precum şi o serie de
monografii despre maestrul său Moses Schwarzfeld, despre oameni şi fapte din alte
vremuri, dar şi o altă colecţie de texte şi biobibliografii: "Scriitori ai generaţiei mele"
(prin care a oferit "vechilor" scriitori din Diaspora şi noilor poeţi şi prozatori din Israel
posibilitatea să se exprime în limba română pentru o obştie destul de numeroasă) meritele
lui Israel Bar Avi sunt sporite şi evidente, cu toată tăcerea ce însoţeşte ca o umbră pe
orice pionier. Mai bine zis: pe orice salahor al culturii.
Să nu uităm că o adevărată înfăptuire începe cu munca obscură şi nerăsplătită a
celor care preferă independenţa morală şi critică, în loc de avantagiile şi onorurile
oficialităţii. Câţiva din generaţia noastră în exil, ca regretatul prieten Enric Furtună şi
Iosef Ishill, şi în Israel un publicist ponderat ca Leon Mizrahi, precum şi un viguros
nuvelist şi poet ca Lascăr Şaraga (fără a omite pe alţii mai tineri) au recunoscut truda şi
râvna dezinteresată a lui Israel Bar Avi. Reînnoim la împlinirea unui deceniu această
prietenească recunoaştere a unei activităţi culturale. Recunoaştere care e totodată o
mărturie de solidaritate şi cu manifestările atât de variate, în alte limbi, ale celorlalte

177
colectivităţi evreieşti care tind să armonizeze, în Israel, spornica şi luminoasa
eflorescenţă a culturii întregului popor evreu.
Montevideo, Uruguay, 22 Julie l967

Cartea

Cine cutează să spună că evreii nu au patrie? Au avut o patrie, în urmă cu două milenii, în
înţelesul comun: politic şi naţional. Şi-au redobândit-o după al doilea război mondial,
ciuntită, între Iordan şi Mediterana răsăriteană. Aceasta e matca poporului, un adăpost
expus - ca tot ce este temporar pe acest pământ - întâmplărilor neprevăzute,
transformărilor şi uzurii inevitabile, furtunilor neînfrânate ale istoriei omeneşti. Un
adăpost, un refugiu împotriva marilor fatalităţi ale existenţei, la fel ca al altor popoare,
mari sau mici, care s-au încrucişat, s-au amestecat, s-au contopit prin nenumărate
infiltraţii, s-au dezagregat prin războaie, pierind odată cu sălaşul lor. Câte adăposturi
precare, câte refugii iluzorii, câte aziluri cumplite ca nişte temniţe de izolare şi tortură n-
au cunoscut evreii în pribegiile lor prin lume şi prin veacuri!
Au rezistat, pentru că au o patrie permanentă, lăuntrică, indestructibilă: Biblia.
Patria dintâi şi cea din urmă a omului: Spiritul. Cu sulurile sacre în braţe, izgoniţi de
stăpânitori vremelnici, purtaţi de nevăzutele degete ale Destinului - ca piesele unui joc de
şah - dintr-o ţară în alta, chemaţi, toleraţi şi iarăşi izgoniţi sau masacraţi după ce şi-au
împlinit "misiunea istorică", ei au cutreierat planeta, au biruit cu toate dezastrele stârnite
de obscurantismul rasist, de ura religioasă, de abjecte interese economice şi politice -
popor de Ahaşveri, perpetuat în timp şi spaţiu, călcând peste cadavre şi renăscând din
propria-i cenuşă.
Pentru că au o carte şi nu s-au lepădat vreodată de ea. Nu se pot lepăda de ea, căci
este aerul, sângele, duhul lor... Iată de ce întreb pe falşii eroi din zilele noastre, pe vitejii
cuibăriţi îndărătul infernalelor arme automatice, pe fatidicii măcelari de popoare,
glorificaţi de cohortele lor de scribi, de poeţi şi de academicieni ca nişte atotputernice
personagii tutelare: - E oare mai lesnicios de păstrat şi de apărat o Carte decât o bucată de
pământ încercuit de graniţe artificiale, arbitrare, înfipte cu sila în carnea vie a unui popor?
Şi ce e mai rezistent, mai trainic în vălmăşagul sângeros al pasiunilor aţâţate de poftele şi
vanităţile stăpânilor privilegiaţi: - fortăreţele de piatră şi oţel ridicate din porunca lor cu
mâinile norodului muncitor, amăgit şi vlăguit - sau eternitatea spirituală care vibrează
într-o Carte vie? Într-o Carte plăsmuită şi sporită de generaţii de profeţi şi de înţelepţi,
trăită şi retrăită pretutindeni şi care aparţine întregei omeniri!

PE URMELE LUI STEFAN ZWEIG

De la Salzburg (Tirol) la Petropolis (Brazilia)
(conferinţă rostită la Tel Aviv, Haifa şi Ierusalim, aprilie-mai 1962)

Într-o dimineaţă însorită de februarie m-am îmbarcat, în portul Montevideo, pe vaporul

“Giulio Cesare“, spre a întreprinde călătoria mult rîvnită spre Europa şi Israel. La 24 ale
lunii în Corriere del Mare, gazeta compusă în tiparniţa acestui transatlantic şi distribuită
călătorilor în fiecare dimineaţă s-a publicat următoarea informaţie:

178
 “Astăzi se împlinesc 20 de ani de la moartea marelui scriitor european Stefan
Zweig, ale cărui opere literare şi studii biografice au fost atît de apreciate în toată lumea.
Sinuciderea autorului lui “Erasmus“, a lui “Fouche“, a lui “Magallanes“, a “Luptei în
jurul unui rug“, continuă a fi un mister cu toată Declaraţia lui testamentară. Însă operele
lui rămîn ca mărturii ale unui spirit lucid, ale unui psiholog incomparabil şi ale unui
literat înzestrat cu impresionante calităţi estetice... Azi, în largul oceanului, pe acest
vapor, un grup de cetitori şi credincioşi admiratori ai lui Stefan Zweig comemorează –
din iniţiativa profesorului Relgis – pe acest scriitor, camarad al lui Romain Rolland,
prieten al lui Sigmund Freud, traducător al lui Emil Verhaeren, interpret al marilor poeţi,
artişti şi făuritori ai culturii europene în epoca dintre cele două războaie mondiale.”
Fie-ne îngăduit să-l evocăm astă seară pe Stefan Zweig, înaintea celor care au
cetit cândva operele lui, în traducerile mele în limba română. Daca nu mă înşel, aceasta ar
fi singura manifestare publică aici, în ţara lui Israel, cu prilejul împlinirii unui nou
deceniu de la moartea voluntară a celui care a scris şi romanul intitulat Inima
nerăbdătoare. În 1952, când s-au împlinit zece ani, am publicat în Montevideo o carte:
Stefan Zweig, vînător de suflete în care am relatat întîlnirile mele cu el, la Salzburg,
urmate de cercetările mele despre peregrinările lui americane, şi de o parte din scrisorile
primite de la dînsul. În preajma celei de-a 20-a aniversări, Universitatea din Santa Fe,
Argentina, mi-a publicat altă lucrare despre ultimii ani ai lui Stefan Zweig în Sudamerica.
Ce vă pot oferi, într-o oră atît de scurtă şi fugară, din materialul adunat în aceste
scrieri, din “documentele umane” ale unei vieţi atît de pline şi de agitate, reflectată într-o
impunătoare serie de cărţi literare, critice, biografice şi istorice? Doar cîteva frînturi,
aspecte şi momente. Cîteva mărturii, cîteva gînduri ale lui, în treacăt, fără a putea analiza
măcar una din cărţile sale şi a situa opera sa întreagă în cadrul culturii europene şi
universale....
Prima mea întâlnire cu Stefan Zweig a avut loc la Salzburg, într-o amiază de
toamnă, în octombrie 1930. Pe cheiul rîului Salzach, crescut şi tulbure de ploi, castanii
bătrîni îşi scuturau ultimele picături. Dintr-o mică piaţă, am cotit într-o stradă cu clădiri
pitoreşti, unele pictate în întregime sub acoperişurile lor bavareze. Printr-o boltă cu
înflorituri medievale se vedea o uliţă cu trepte din trunchiuri de copaci, urcând pe
Kapuzinerberg. Am pornit pe această scară întortocheată, flancată de turnuleţe vechi şi de
câte o capelă cu grilaj: staţiuni ce amintesc pe acele ale Calvarului, cu statui colorate,
stângace şi naive. La o cotitură îmi apare mica biserică a Capucinilor, încadrată într-un
parc străvechi. Pe poteci umbrite am mers până la căsuţa lui Mozart: un pavilion de lemn,
înaintea căruia un bust pe soclu-i înalt primea lumina răsfrîntă a munţilor.
“Zauberflőte”... fluierul fermecat părea că răsună sub frunzişul legănat. Departe, în zare,
creste topite în neguri palide. Mai aproape, deasupra râului, la capătul meterezelor, se
profilează castelul Franziski, cu pietre înverzite. Revenind în preajma bisericii
Capucinilor, am sunat la o poartă. Doi cîini superbi săltau peste peluze, între arbori înalţi
care ascund o veche clădire cu terasă, cu un cadran solar deasupra ferestrelor oblonite.
Stefan Zweig a facut acolo un centru de întâlnire a intelectualităţii europene.
M-a întâmpinat el însuşi, cu paşi sprinteni pe iarba deasă. Avea acea privire
ascuţită, de cercetător al marilor suflete şi conştiinţi, care ştia să descopere tainele şi
comorile genului uman. În costumul său verziu, de călător neobosit, cu mica pălărie
tiroleză, cu lunga şi subţirea ţigară de foi între dinţi, Stefan Zweig era de o simplitate, de
o francheţă care ascundea totuşi marile sale daruri de scriitor. Te primea cordial, fără să

179
bănuieşti că te pătrunde şi te diseacă. Obrajii săi cu pomeţi uşor îmbujoraţi arătau o
candoare de adolescent în pragul necunoscutului. Daca nu ştiai că el e făurarul acelei
uimitoare galerii de portrete literare şi studii psihologice: Balzac, Dickens, Nietzsche,
Hőlderlin, Kleist, Stendhal, Casanova... Tolstoi, Dostoievski, Romain Rolland; al
pateticelor nuvele din “Die Kette” şi ”Kaleidoscop”, al dramei “Jeremia”, a cărui umbră
profetică era proiectată asupra războiului din 1914-18, erai tentat să porneşti cu el într-o
călătorie de aventuri.
Dar Stefan Zweig a dovedit o seriozitate, o virtuozitate de maestru în tot ce-a
realizat în peregrinările sale planetare. În prefaţa la versiunea franceză a lui Amok, marele
lui prieten din zilele singurătăţii elveţiene, Romain Rolland, prezintă în trăsături lapidare
figura morală a lui Zweig: “Pasiunea de a cunoaşte, curiozitatea niciodată potolită,
demonul care vrea să vadă, să ştie şi să trăiască toate vieţile, au făcut din el un Fliegender
Hollaender, un pelerin... care străbate toate tărîmurile civilizaţiei... care devorează toate
cărţile şi toate ţările, adunînd autografe – o colecţie magnifică, în locuinţa lui frumoasă,
pe dealul care domină „oraşul lui Mozart”…
Ce s-a ales însă din această colecţie magnifică, spulberată în furtuna celui de-al
doilea razboiu mondial? Şi din biblioteca unde Stefan Zweig mi-a arătat tablourile,
estampele şi gravurile, dar şi marile opere moderne în ediţii rare. Câteva rafturi erau
pline: numai de lucrări asupra Revoluţiei franceze (cărţile lui despre Marie-Antoinette şi
Fouché sunt roadele migăloaselor sale cercetări istorice). Într-o mică ramă, mi-a arătat
pana de gâscă cu care a scris Goethe. Într-un săltar: manuscrisele originale ale lui Jean
Christophe. Pe o măsuţă, am răsfoit un registru cu sute de semnături ale acelora cari au
urcat pe Kapuzinerberg ca să facă un popas în acest “sanctuar laic” al europenilor liberi.
Stefan Zweig a fost unul din slujitorii cei mai pasionaţi ai Europei care vrea să fie şi
universalistă. În prefaţa amintită, Rolland mai spune de el : ”În febrilitatea lui de a
descoperi taina oamenilor mari, a marilor pasiuni, a marilor creatori... Zweig este
îndrăgostitul indiscret şi fervent al geniului, siluind misterul său, însă pentru a-l iubi şi
mai mult. El e poetul înarmat cu cheia redutabilă a doctorului Freud al cărui admirator şi
prieten a fost de la început şi căruia i-a dedicat cartea cea mai bună: Lupta cu Demonul. E
un vînător de suflete, pe care nu le ucide însă... Zweig iubeşte cu inteligenţă. Înţelege cu
inima. Amândouă, amestecate, alcătuiesc într-însul, ca în unul dintre personagiile
nuvelelor sale, acea arzătoare curiozitate psihologică ce prezintă toate caracteristicile
“pasiunei trupeşti”... Sînge şi spirit. Acesta e motivul central care determină înjghebarea
celor mai importante cărţi ale sale”.
Când l-am vizitat pe atunci, lucra la o trilogie de portrete de mari psihologi:
Mesmer, Mary Becker Eddy, Freud, studii reunite în cartea intitulată: Tămăduirea prin
Spirit. De aci a început conversaţia noastră, prelungită de la o temă la alta, întreruptă de
paranteze şi replici, de o plimbare prin parc, - conversaţie reînoită mereu în timp ce
cutreieram oraşul, contemplînd unele aspecte, comentând întâmplări noi şi vechi şi
ascultând în scurte popasuri declaraţiile lui Zweig, profesiile sale de credinţă, sfaturile şi
avertismentele care au şi astăzi căldura şi puterea lor persuasivă. Toate acestea sunt
redate pe larg în capitolul ce i-am consacrat în Douăsprezece Capitale, volum în care am
relatat aproape toate peregrinările mele europene. Zweig mi-a vorbit atunci despre
complexul de inferioritate al tinerelor generaţii, înclinate spre intoleranţă şi violenţă,
despre literatura de război, despre acţiunea intelectualilor liberi contra manifestărilor
fasciste în Italia şi al primelor acţiuni naziste în Germania şi Austria. Europa era pe

180
atunci, ca şi astăzi, încleştată între fascism şi comunism. Ceea ce-i mai dureros e că mulţi
nu ştiu sau nu cutează să aleagă calea ce duce spre libertate. Zweig mi-a vorbit îndelung
despre această temă, despre “spiritul european“ şi superioritatea culturală a Europei,
proclamând unitatea ei supranaţională – probleme ridiculizate ieri ca şi azi de sceptici, de
politicieni, de pretinşi “realişti”. Înainte de despărţire, pe la miezul nopţii, în popasul la
un restaurant, Zweig mi-a explicat în ce constă deosebirea între cosmopolism şi
internaţionalism, încheind astfel: “Cosmopolitul de salon e făţarnic, fricos, gălăgios,
teatral. Internaţionalistul sincer e gata la toate sacrificiile, credincios singurei sale patrii
adevărate: comunitatea spiritului”. Iar când am pomenit de numeroase cluburi, ligi,
federaţii şi alte organisme internaţionale, în special de acele ale intelectualilor, Zweig a
replicat că ele au datoria să prezinte garanţii pozitive că pacifismul lor nu e de
circumstanţă, că obligaţiile membrilor nu atârnă de bunăvoinţa sau interesele guvernelor.
A formulat atunci un jurămînt pe care e bine să-l repet şi aci, el fiind pretutindeni mai
actual ca oricând: “Declar pe onoare că, în scrierile mele, nu voi insulta niciodată, nu voi
deprecia sau dispreţui o altă naţiune... Jur pe onoare că voi rămâne credincios acestei
convingeri, chiar în caz de război său când naţiunea mea ar avea de suportat o nedreptate
din partea altei naţiuni. E vădit că acest jurământ îmi lăsa toată libertatea de a râde de
politiceni, de a combate mişcările politice ori dictatoriale ivite în alte ţări. Dar niciodată
nu voi face responsabil un popor, o naţiune întreagă, pentru greşelile sau crimele
conducătorilor ei!...”
Pentru greşelile şi crimele conducătorilor din ţara natală şi din Germania, Stefan
Zweig avea să fie şi el unul din nenumăratele victime, în anii negri dinainte şi din timpul
celui de-al doilea război mondial. Când Austria urma să fie invadată de hoardele
motorizate ale Reichului nazist, el a abandonat Salzburgul, încercând să salveze ceva din
comorile culturale şi artistice adunate timp de două decenii în reşedinţa sa de pe
Kapuzinerberg. A început astfel pribegia febrilă, dintr-o ţară în alta: Elveţia, Paris şi,
înainte de ocuparea Franţei, refugiul în Anglia, unde şi-a refăcut un cămin, pentru a-l
părăsi şi pe acesta când uraganele războiului s-au năpustit asupra insulei britanice. A
cutreierat şi înainte continentul american, însă de astă dată a trebuit să aleagă între Nord
şi Sud. A părăsit New Yorkul şi s-a stabilit într-o localitate climaterică din Brazilia, la
Petropolis, aproape de Rio de Janeiro. În 1940, când eu mă aflam la Bucureşti, unde
bîntuia teroarea legionarilor, iar regimul nazist începea să-şi înfigă ghiarele, Stefan
Zweig, într-o scrisoare din Buenos Aires, mă îndemna “să am răbdare şi curaj”. Era
ultima lui scrisoare, ultimul mesaj, în timp ce războiul cuprindea din ce în ce lumea
întreagă cu ororile şi catastrofele lui.

Valurile emigranţilor, ale fugarilor – în vălmăşagul panicei colective – au fost oprite la

frontiere, la ţărmurile mărilor şi oceanului. Aventurieri, oameni de afaceri, favoriţi
politici au putut ajunge la celelalte coaste ale Atlanticului. Însă intelectualii care au
debarcat acolo, nu “s-au salvat numai pe ei înşişi”, ci au salvat şi ceea ce este preţios şi
permanent în cultura europeană: în artă, literatură şi stiinţa sa, în gândirea şi idealismul
mereu reînnoit şi creator. Ei erau acolo, ca torţe luminând în noaptea furtunoasă ce
învăluise lumea.
Stefan Zweig nu mai era singur în America. Confraţii săi erau numeroşi în Statele
Unite, de la cei mai cunoscuţi, ca fraţii Heinrich şi Thomas Mann, Jules Romains, André
Maurois, până la credincioşii “servitori ai spiritului”. Şi Toscanini, pentru a nu cita decât

181
un nume dintre titanii artelor. Şi Einstein, dintre savanţii geniali (Georg Fr. Nicolai se
afla de mult în Argentina, după primul război mondial). Ei au rezistat, continuând lupta
lor, adevărata luptă a raţiunii, a adevărului şi libertăţii... Câţiva, prea sensibili şi mult
încercaţi, au sucombat sub povara durerilor şi poate a mizeriei şi disperării. Au dispărut
în anonimatul febril al societăţii nord americane, ori s-au sinucis, ca poetul şi romancierul
Ernst Toller, de pildă, pe când un Rudolf Rocker a dus la capăt munca sa grea de istoric,
sociolog şi militant liberator. Şi Stefan Zweig, la 24 februarie 1942, în fatidicul moment
al “Marii Eclipse”, când milioane de oameni credeau că s-a statornicit domnia Mileniului
de barbarie nazifascistă, a uitat de el însuşi. A uitat, oare, propria sa operă de poet şi de
biograf care a pătruns în secretele geniilor, de psiholog care a răzbit în jungla pasiunilor
omeneşti? Cu hotărâre lucidă, orânduind meticulos manuscrisele, răspunzând la ultimele
scrisori (pentru care a pregătit şi mărcile poştale), achitând toate datoriile mărunte, el a
curmat, împreună cu soţia sa, o existenţă pe care o credea istovită şi inutilă în dezastrul
culturii europene şi a mult râvnitei fraternităţi universale. “Trecut de şaizeci de ani” -
precum a scris în declaraţia sa testamentară – aş fi avut nevoie de energii noi, pentru a
reîncepe cu totul viaţa mea. Şi puterile mele, în urma lungilor peregrinări de om fără
patrie, au secătuit. Socot, deci, că e mai bine să închei la timp, şi în picioare o viaţă
pentru care truda spirituală era cea mai mare bucurie, iar libertatea personală era cel mai
mare dintre bunuri pe acest pământ.... Spun adio tuturor prietenilor mei. Să le fie dat a
vedea aurora după noaptea interminabilă. Eu, mai nerăbdător, o iau înainte... “

După aproape şase ani de când m-a izbit la Bucureşti vestea sinuciderii lui Stefan
Zweig, am izbutit să părăsesc cu tovarăşa mea ţara natală. Am străbătut Europa ruinată de
război şi revoluţii, şi am debarcat după 42 de zile de navigaţie cu unul din vapoarele
“Liberty“ pe limanul ospitalier al Uruguay-ului. Din primele zile, umblând pe străzile
pitoreşti şi animate din Montevideo, prezenţa lui Stefan Zweig s-a vădit pentru mine, cu o
ciudată stăruinţă. În toate vitrinele librăriilor şi pe tarabele anticarilor, operele lui îmi
apăreau în felurite ediţii, populare sau de lux, şi chiar în colecţii complete, nu numai în
spaniolă. Am regăsit între puţinele cărţi aduse de refugiaţi şi unele din traducerile sale în
româneşte. Iar în convorbirile cu localnici, scriitori sau simpli cetitori, nu lipsea
întrebarea: de ce s-a sinucis Stefan Zweig?
Astfel am fost dus, pe nesimţite, pe urmele lui în Sudamerica. Le-am descoperit
întâi în Montevideo. Într-o bună zi m-a vizitat un bătrânel surîzător, Santiago Gastaldi,
care s-a recomandat ca publicist şi fondator al unei grupări numite spre marea mea
surprindere “Confraternitatea Universală Balzaciană”. Mi-a arătat o listă cu sute de
adeziuni ale personalităţilor culturale din ţări europene şi americane – de la Albert
Einstein până la Georges Duhamel. Această confraternitate era expresia “bunei voinţi“
între oameni, pusă sub semnul protector al unui spirit creator: Honoré de Balzac. Cu
“monomania” ce caracterizează principalele personagii din Comedia Umană, Santiago
Gastaldi s-a străduit să adune şi să clasifice documentele privitoare la opera lui Balzac:
fotografii, tabele sinoptice, ediţii rare, studii bibliografice şi chiar hărţi pe care erau
trasate itinerariile eroilor săi, într-un univers în acelaşi timp fictiv şi real. Acest Gastaldi,
cetindu-mi câteva scrisori ale lui Zweig, mi-a spus că el l-a făcut să vină la Montevideo,
pentru a rosti o conferinţă. Dar, mai cu seamă, pentru a vizita micul muzeu al
“Confraternităţii Balzaciene”. Răsfoind ziare şi reviste din acele zile, am regăsit imaginea
lui Zweig în cadrul verde şi înflorit din Colin, un cartier depărtat al Capitalei, umblînd cu

182
pasul său uşor, aruncând o privire asupra peisajului înconjurător sau cercetând cu degete
febrile - alături de călăuza sa grijulie - dosarele, mapele, ilustraţiile şi diverse ediţii ale
operelor lui Balzac. Ştiind că Stefan Zweig a părăsit în grabă Europa, în ajunul celui de-al
doilea război mondial, abandonând la Salzburg şi la Londra, între alte colecţii personale,
vreo două mii de piese privitoare la Balzac (despre care începuse să scrie un al doilea
studiu, mult mai amplu) ne putem închipui cu ce interes a examinat el teancurile de
documente adunate într-un colţ nebănuit al Uruguayului.
N-a redactat decât o parte din studiul său. Alte puteri l-au doborât. Sunt convins
că dacă s-ar fi străduit să termine cu orice preţ acest nou Balzac al său, perseverând cu
tenacitatea unuia dintre eroii săi monomaniaci, el ar fi dominat şi criza morală ce-l
submina. Făcând o paralelă între Balzac şi Napoleon, Zweig a arătat în ce constă
imperialismul literar al celui dintâi. A ajuns la concluzia că opera lui Balzac constituie un
stimulent extraordinar “cel mai măreţ exemplu pe care o voinţă creatoare îl putea întâlni
în calea sa spre inaccesibil“. Deşi înfrânt, Zweig a lăsat acelaşi învăţământ ca şi al lui
Rolland, contimporanul său, ca şi al lui Balzac, în secolul trecut: neîncetatul impuls spre
acţiune! Menţinând nestinsă flacăra voinţii creatoare, deasupra ororilor războiului între
naţiuni şi între clase, deasupra tuturor contingenţelor efemere ale politicii, aceşti mari
creatori ne-au arătat “calea spre Absolut“, care duce totuşi spre realizări pozitive, ale
păcii şi fraternităţii, apropiind noile generaţii de visiunile unei lumi mai bune, mai drepte
şi mai frumoase.
Se cuvine să amintesc aci că cele mai izbutite şi mai patetice cărţi ale lui Stefan
Zweig (apărute în anii premergători ai ultimului război şi în care el exprima gândirea sa
intimă, concepţia sa despre viaţă şi lume, atitudinea sa faţă de forţele obscurantiste, ale
fanatismului şi violenţei asasine) sunt acele consacrate lui Erasmus de Rotterdam,
umanistul care a înfruntat pe intolerantul şi sângerosul Luther, - precum şi lui Castellio,
alt umanist urmărit cu înverşunare de tiranicul şi irascibilul Calvin. Cartea din urmă a
apărut în româneşte sub titlul Lupta în jurul unui rug, tradusă după o versiune revizuită
de Zweig, care mi-a scris că acest “Castellio nu prea place publicului”. Amară şi ironică
aluzie: încă din 1936, aşa zisă opinie publică era intoxicată de maculatura unei
propagande furibunde, care a pregătit năvala bandelor de ucigaşi. Totuşi, adevăratul
testament intelectual şi etic al lui Stefan Zweig, adevărata sa confesiune e facută prin
intermediul lui Erasmus şi Castellio. Printr-înşii el ne vorbeşte fratern şi profetic, de
“dincolo”, din împărăţia permanentă a spiritelor eliberate. Căci idealurile gândirii şi
creaţiei omeneşti se înfăptuiesc numai cu armele vii ale păcii. Ale acelei păci care,
precum spune Spinoza, nu este numai lipsa de război, ci virtutea ce se iveşte din vigoarea
sufletească.

Să revenim însă la popasul lui Stefan Zweig în Montevideo, după plecarea lui din
Buenos Aires spre Rio de Janeiro, împreună cu a doua sa soţie, tânăra secretară care a
împărtăşit destinul lui cu devotată pasiune amoroasă. Iată fotografiile lor în ziarele şi
revistele din 13 şi 14 noiembrie 1940! Cine putea să prevadă atunci tragicul lor sfârşit?
Chipul lui Zweig e luminat, în atmosfera primăvăratecă a lui Rio de la Plata, de acelaşi
surâs cu care m-a întîmpinat în parcul refugiului său fecund, de pe înalţimea
Kapuţinbergului din Salzburg. A coborât din hidroavion şi se îndreaptă spre comisiunea
de recepţie, cu aceeaşi privire de “vânător de suflete” ce pătrunde dincolo de aparenţele,
adesea vane, ale lumii. În aceeaşi zi, pe estrada sălii unde avea să rostească conferinţa,

183
aşezat la o măsuţă, asculta improvizaţia elogioasă a unui poet uruguayan. Însă fără surîsul
de la sosire. Părea covârşit de marile probleme de conştiinţă ce voia să le expună înaintea
unui public înghesuit, alcătuit din imigranţi debarcaţi de curând şi din urmaşi ai
coloniştilor europeni, un amestec de 20 sau 30 de neamuri, din care nu lipseau trăsăturile
şi nuanţele bronzate, indo-americane. Putem citi conferinţa lui despre “Unitatea spirituală
a lumii“ într-o carte postumă de eseuri şi evocări. N-o pot rezuma aci. Zweig însusi a
recunoscut cât de absurdă era tema tratată în timp de război când străvechiul vis al
unităţii spirituale părea spulberat pentru totdeauna. Însă “datoria superioară a
intelectualului e să ramână credincios convingerilor sale, chiar dacă realitatea le dezminte
pentru moment“. A dezvoltat ideile sale cu căldură de vizionar şi cu luciditate critică. La
sfârşit, a exprimat speranţa lui în America: “Europa noastră atît de iubită, toată speranţa
noastră se îndreaptă către voi“, spuse el ascultătorilor. “Popoarele Americii trăiesc din
viitor şi nu din trecut“... Cu toată nostalgia sa pentru “patria europeană“ şi pentru ţara sa
natală, pentru Viena sa frivolă şi languroasă, muzicală şi rafinată, lirică şi senzuală,
artistică şi patriarhală, Zweig n-a şovăit să declare că Europa nu mai este o lume aparte şi
nici centrul privilegiat al puterii şi culturii. Numai dacă credem din adâncul sufletului în
unitatea speciei umane, credinţa aceasta va dobândi energia unei religii care transformă în
realitate un vis milenar. Şi a încheiat că vede ivindu-se în America “o ordine
particulară“ de civilizaţie ale cărei posibilităţi sunt nesfârşite”. Europenii din păcate nu au
încă o idee clară despre America, ci o privesc cu tot felul de idei preconcepute sau
condescendente. Zweig a mai observat în călătoriile sale că America de Sud se apropie
mai mult de spiritul european decît America de Nord care e mai definită şi închegată într-
o structură proprie. Popoarele Americii Latine tind spre unitate continentală “şi aceasta e
un pas mare pentru a asigura viaţa naţiunilor mici, care au dreptul să subziste, la fel ca şi
cele mari”.
Acuma revine întrebarea de adineaori: Cine putea să prevadă tragicul rol pe care
destinul îl rezervase omului ale cărui opere au încântat milioane de cititori? Dubla
sinucidere, în frumosul refugiu din Petropolis (un fel de Sinaia braziliană) rămâne pentru
toată lumea, dacă nu un “mister“, cel puţin un gest ce înfruntă normele moralei,
convenţionale. Nu pot lipsi, în această sumară relatare a mea, câteva mărturii feminine.
Expresia latină: Eros redivivus, e justificată şi aici. Marea poetesă chilenă, Gabriela
Mistral (Premiul Nobel pentru literatură), care a locuit câtva timp în Petropolis, în aceeaşi
stradă, se întreba mereu de ce şi-a curmat viaţa Stefan Zweig: “Era un om fin, un mare
senior. Retras, însă de o adâncă bunătate”... Admirabilă pereche.... Soţia lui trăia numai
pentru el, îngrijindu-l cu fervoare, să aibă linişte şi pace, în refugiul său. El vorbea numai
de Europa şi mai cu seamă de Germania. Era o obsesie a lui. Când am întrebat-o ce să
facă pentru a izgoni gîndul acesta mistuitor, Gabriela i-a spus că în Brazilia sunt flori
frumoase şi să se ocupe cu ele. Într-adevăr, le contempla îndelung, oriunde se afla. Odată,
la un banchet oficial, a iesit pe balcon ca să privească florile din grădină. De trei ori l-a
chemat poetesa în salon. – Un moment, se ruga el, numai încă un moment... Cu două zile
înainte de gestul fatal, el ieşi în oraş cu un gazetar. S-a oprit la o florărie, privind ca
fascinat cîteva buchete. “Mi-ar plăcea să le trimit Gabrielei“, spuse el. “De ce n-o faci?“
întrebă însoţitorul său. “Mai bine nu“, s-a răzgândit Zweig. “Ar fi un semn rău pentru
dânsa“...
Rea prevestire, un mănunchi de flori, pentru o sensibilitate atât de subtilă ca aceea
a Gabrielei Mistral? Altă femeie, poetesă şi ea, însă necunoscută, refugiată din Germania

184
în Uruguay, ca atâţia persecutaţi ai nazismului, a întrevăzut acest “rău augur“ nu în flori,
ci în ochii infinit de trişti ai Lottei, a doua soţie a lui. Într-o lungă scrisoare, din 1955,
această doamnă Lia G... analizînd unele opere ale lui Zweig, îmi mărturisea că se simţea
“amarnic de vinovată“ pentru că nu l-a prevenit imediat, ca pe un frate, de primejdia
evidentă. Văzuse într-un ziar (înainte de conferinţa din Montevideo) una din ultimele lui
fotografii: alături de el era acea zveltă şi delicată femeie care l-a urmat la moarte. În
această imagine a presimţit cumplita nenorocire. “Uite, spuse doamna G. soţului ei,
femeia aceasta vesteşte în ochii săi moartea apropiată. Şi el? Trebuie să-i scriu
neîntârziat“.... Şi i-a scris, încercând să insufle – acestui cunoscător al oamenilor,
autorului cărţii Tămăduire prin spirit - curaj, stăpânire de sine: “Curaj, mult curaj, cât
mai mult curaj... Viaţa e unică pentru fiecare ... Nu fii, Stefan Zweig, un dezertor al vieţii,
al sufletului viu care poate domina toate obstacolele şi primejdiile.... Numai iubirea
spirituală e veşnică. Nimeni şi nimic nu ne-o poate smulge, nici focul, nici sabia“...
Această scrisoare, mişcătoare, pildă de frăţie atât de ignorată între cititori şi autori, n-a
ajuns la timp în mâinile nerăbdătorului destinatar. Şi mi-am amintit încă o dată de
scrisoarea pe care Stefan Zweig mi-a trimis-o la Bucureşti în 1940, în toiul războiului:
“Trebuie să ai răbdare şi curaj”...

Întâmplarea m-a dus pe alte urme ale trecerii prin Montevideo a acestui peregrin
pasionat, a autorului Tainei arzătoare şi ale altor nuvele privitoare la enigmele sufletului
feminin. În sala plină, la conferinţa lui Zweig, se afla o vieneză refugiată şi ea şi care mai
păstra în obraji destulă frăgezime, în ochi sclipiri inteligente şi destulă vioiciune în
mişcări pentru a-şi dezminţi vârsta. Cu ce atenţie asculta pe ilustrul scriitor, şi mai cu
seamă cu ce sentimente, putem înţelege dacă cetim scrisoarea ce i-a trimis-o cu o zi
înainte. O redăm în traducere exactă:

“Mult stimate domnule Doctor şi prea iubite Stefan:

Când am zărit pe afişe scumpul Dumitale nume, atât de iubit şi admirat de mine şi
celebru în toată lumea, inima mea a zvâcnit de mândrie şi de bucurie. Cutez să mă
adresez prietenului meu din tinereţe, atât de iubit, şi gloriosului poet, exprimându-i cele
mai cordiale salutări cu prilejul sosirii sale la Montevideo....
După nenumărate dificultăţi şi lupte dureroase, am avut în sfârşit noroc: un vânt
prielnic m-a îndrumat spre aceste ţărmuri şi am debarcat aci – singură, cu desăvârşire
singură – ca un suflet orfan. Tatăl meu, mama mea, fraţii mei, toţi au murit. Celelalte
rude ale mele s-au împrăştiat prin toată lumea, nu ştiu unde. Sunt deci aci, stingheră,
singuratecă, părăsită pe acest pământ amarnic de străin. Însă trebuie să rezist, curajoasă,
şi să îmi ţin fruntea sus.
Mâine te voi vedea din nou, te voi auzi vorbind după atâţia ani. Chipul tău iubit va
trezi amintiri, cele mai dulci, din vremea fericită când eram o fată tânără. Voi retrăi
clipele pline de duioşie, pe care mi le-a dăruit o soartă binevoitoare şi pentru care îi sunt
nesfârşit de recunoscătoare.
Şi trebuie să ştii că mâine, în mulţimea ce va asculta cu adâncă admiraţie şi
reculegere cuvintele tale, o inimă va bate mai repede, în avântul ei către tine, plină de
mândrie şi fericire, pline de cele mai fericite amintiri din Viena, din Kochgasse No. 8,
inima micii tale prietene L.... de altădată,
Cu dragoste şi admiraţie“...

185
 Renunţ a relata împrejurările în care am întâlnit, în 1947, pe această doamnă care
locuia într-un mic apartament din al 20-lea etaj al unui zgârie-nori din centrul Capitalei,
şi unde dădea lecţii particulare de piano şi de franceză. “Şi ea a cunoscut pe Stefan
Zweig“... îmi destăinui una din elevele sale. Atât a fost de-ajuns ca să-i solicit prin
telefon o întrevedere. Am vizitat-o de câteva ori, împreună cu soţia mea. Abia când s-a
convins că am fost unul din prietenii lui Zweig, orice rezervă a dispărut din partea acestei
vieneze, care avusese doar 15 sau 16 ani când a făcut cunoştinţă cu strălucitul poet de 28
sau 30 de ani. Ascultam confidenţele ei, privind prin fereastra deschisă vastul estuar al lui
Rio de la Plata şi, în înaltul cerului, metamorfoza neîncetată a norilor cenuşii şi argintii.
Uneori, o bruscă roşeaţă se ivea pe obrajii ei: o năpădeau atunci anumite amintiri, şi ea nu
le putea înfrâna. În sinceritatea ei, adesea crudă, nu-şi învăluia cuvintele: 
– Am fost una din cele mai intime prietene ale sale – îmi spuse, privindu-mă cu
ochii ei de un albastru oţelit – când el înainta spre punctul culminant al carierei sale.
Caracterul său era un conglomerat de idealism, de gust artistic, de sarcasm, de erotism şi
brutală perversitate. Ca scriitor celebru, care era şi bogat, înzestrat cu o interesantă
înfăţisare personală, el a fost un favorit, foarte alintat de femeile şi tinerele fete din înalta
societate vieneză. Iubea de asemenea pe artiştii tineri, pe Hugo von Hofmannstahl de
plidă, pe pictorul Kokoschka, pe Cinsky şi alţii. Îmi vorbea uneori cu entuziasm de
frumuseţea plastică, corporală, a tinerilor englezi şi americani pe care i-a cunoscut pe
bordul vapoarelor, în călătoriile sale în jurul lumii. Vroia să se bucure, să cuprindă lumea
întreagă şi să golească până la fund cupa vieţii...
Şi adresîndu-se soţiei mele, îi spuse cu glas scăzut:
– Alături de omul acesta, sufletul unei tinere inocente, cum fusesem eu în anii
depărtaţi, nu putea rămâne imaculat...
Am căutat să abat aceste confidenţe, întrebând-o ce credea despre conferinţa lui
Zweig. Am stârnit însă altă confesiune, de o fermitate dureroasă, care înfrunta ravagiile
timpului. Iată ce mi-a spus:
– Înainte eram mândră şi bucuroasă că-l voi asculta vorbind. Dar când, după
încordata aşteptare, l-am revăzut în seara aceea, în timpul conferinţei, am rămas adânc
tulburată. Stefan Zweig, pe care l-am cunoscut de tânăr poet, elegant, zvelt, încrezător în
el însuşi, cu mişcări agile, mi-a apărut cu totul schimbat. Un om îmbătrânit. Faţa lui era
machiată într-un mod surprinzător, cu obrajii destinşi, adânc brăzdaţi. Ochii aveau o
strălucire falsă, neliniştitoare. Mi-a făcut impresia că ar purta o mască... Acesta nu mai
era Stefan al meu, de altădată. Era substitutul unui Zweig care dorea să pară încă tânăr, cu
acea mască superficială, savant rânduită, însă a cărei vulgaritate nu putea scăpa ochilor
mei de cunoscătoare şi, mai ales, sentimentelor mele. El îşi trăda astfel viaţa sa interioară,
răvăşită, ruinată, lupta sa de a reţine zadarnic, iluzia tinereţii pierdute. Însă din cauza
corpului decăzut, nu se mai putea menţine la înalţimea spiritului încă scânteietor al
marelui scriitor ce era. Starea sa sufletească a fost tulburată prin dezrădăcinarea de patria
sa şi de umilirile rasei sale, care l-au îmbolnăvit şi l-au silit să se abată pe alte căi... Şi
aceasta explică, pentru mine, sinuciderea, curând după acea revedere. Perspectivele sale
în viitor erau cenuşii, cenuşii... Până în fundul fiinţei sale lăuntrice, el se simţea
dezechilibrat, distrus, poate că şi prea obosit în ce priveşte producţia sa intelectuală. De
aceea vroia să-şi pregătească plecarea. Să plece la timp şi într-un mod dramatic. Tânăra
femeie ce trăia alături de el nu trebuia să observe nimic din decăderea sa, să nu resimtă

186
nimic din ceea ce îl tortura. Ea trebuia să îi dovedească dragostea, mergînd cu el la
moarte – şi tocmai aceasta dădea şi mai mult impuls iluziei sale nebuneşti... Conferinţa sa
era impregnată de o greoaie, de o strivitoare melancolie. Fiecare gând, fiecare gest
exprima doar negaţia vieţii. Din cauza sănătăţii sale profund zdruncinate, spiritul său înalt
nu se mai putea menţine într-o stare de echilibru şi încredere. Şi, de la înălţimea
ameţitoare, el a căzut în prăpastie, nimicindu-se... Aceste sfărâmături ale spiritului nu mai
puteau fi reunite într-o alcătuire normală. Geniul şi nebunia, asta se ştie, sunt intim
înrudite. Stefan Zweig a fost împins nebuneşte la moarte.... Aceasta este părerea mea
definitivă, care nu poate fi contrazisă“.

Mărturia acestei doamne, încredinţată mai târziu şi în scris, e prea precisă prin
adevărul ei trăit. Mi se părea uneori că dânsa e în realitate una din eroinele al căror suflet
palpită în emoţionantele povestiri pe care Zweig le-a lăsat în colecţiile sale de nuvele.
Când mi-a spus odată că nu mai poate trăi acolo, în turnul palatului Salvo din Montevideo
şi că ar vrea să plece în Brazilia, am avut viziunea cimitirului cu copaci stufoşi din
Petropolis, unde odihneşte împreună cu autorul lui Amok şi ultima femeie pe care a iubit-
o.
E locul să amintim de unicul său roman:  Inimi nerăbdătoare, apărut în 1939, în
traducerea d-rului Th. Loewenstein – Lavi, când Stefan Zweig a pornit în pribegiile sale
prin Europa şi America. A dovedit astfel că se poate depăşi, fără a fi legat de o formulă
sau şcoală literară. Tema acestui roman e compasiunea. Ilona, tânăra paralitică, e eroina
pasionată care cere să fie iubită, nu compătimită, de ofiţerul cu care s-a căsătorit. Se
sinucide, aruncându-se de pe terasa castelului, împingându-şi trupul inert cu voinţa
exasperată a unui suflet chinuit de îndoieli şi năzuinţi inaccesibile.
Acest roman m-a făcut să mă întreb dacă nu e justificat un anumit paralelism între
Ilona şi Lotte, între ofiţer şi autorul însuşi. După relatările Federicăi, prima lui soţie, şi ale
altora, Stefan Zweig îşi trăia operele, fiind posedat mai ales de sentimentele morbide ale
personagiilor sale. Oare Lotte, secretara sa atât de credincioasă, atît de supusă, plină de
devotament şi adoraţie pentru “patronul“ ei, nu era o a doua Ilona, însă în sens contrar:
pasiunea s-a schimbat în supunere oarbă, femeia a devenit un robot de muncă, de îngrijiri
minuţioase, de nesecată tandreţă care nu cuteza să-şi strige dorinţele amoroase? Oare
numai mila a determinat pe Zweig să se căsătorească cu secretara sa, care nu putea fi o
tovarăşă în înţelesul înalt al cuvântului, egală în inteligenţă şi aspiraţii creatoare? Sau, a
vrut poate să trăiască o “a doua tinereţe“ cu o femeie care era mai degrabă un lucru al
său, operă pe care o putea modela, nu din dragoste, ci sub impulsul bolnăvicios al
compasiunei, insuflându-i voinţa sa, preocupările sale, ca un olar ce dă formă şi
semnificaţie unui pumn de argilă?
La aceste întrebări nu se poate răspunde decât cu presupuneri, cu tatonări şi
comparaţii. Cert e că, până şi în compasiunea sa, Stefan Zweig a vădit darurile lui de
scriitor şi de om. Cu tot titlul negativ al romanului, compasiunea, mila, e şi ea creatoare,
plină de răbdare, ştiind ce vrea, împărtăşind pătimirile oamenilor şi “dând totul, până la
ultima istovire a puterilor proprii, şi chiar dincolo de acestea“.
Amok! Acest cuvânt de panică şi oroare răsună ca o sarcastică dezminţire a
supoziţiilor mele. Recitind Amok, am înţeles în sfârşit că autorul însuşi a suferit de acea
teribilă boală, urmărind sufletele geniilor; de acea febră tropicală care împinge pe
nenorocitul posedat, tot mai departe, cu pumnalul ucigător în mână, până ce se prăbuşeşte

187
şi el. Stefan Zweig a cutreierat lumea, împins fără răgaz de acea febră de vânător,
transpusă pe planul superior al creaţiei literare. “Şi a căzut în prăpastie, nimicindu-se”,
cum îmi spunea prietena lui din tinereţe. Autorul însuşi a scris în Amok aceste rânduri:
“Cazurile patologice misterioase exercită asupra mea o putere neliniştitoare; dorinţa de a
descoperi anumite corelaţii mă excită profund şi oameni extraordinari pot trezi în mine,
prin prezenţa lor, dorinţa pătimaşă de a-i înţelege“.
Nimeni nu putea confirma mai bine această pasiune istovitoare a lui Stefan
Zweig, decît Federica, colaboratoarea lui neobosită, autoare ea însăşi de opere biografice
ca aceea despre Pasteur, şi de evocări istorice. Ea a rămas confidenta lui, chiar după
despărţire.
Am schiţat figura ei în unul din “Medalioanele europene“. Asculta în tăcere
convorbirile mele cu soţul ei la Salzburg: “Era însă ca o prezenţă a sufletului: cu spirit pe
care-l simţeam tutelar, o conştiinţă voluntară, luminată de o lucidă şi generoasă
solidaritate cu marile cauze, care alcătuiesc tragedia popoarelor şi destinul omenirii”.
În două cărţi, una de amintiri şi alta de scrisori, Federica (a împlinit 75 de ani în
refugiul ei din Stanford, în America de Nord) ar fi putut să ne ofere revelaţii
“senzaţionale“. Dimpotrivă, a trasat portretul moral şi a analizat operele aceluia pe care l-
a servit şi îngrijit timp de ani îndelungaţi în reşedinţa lor pitorească de pe Kapuzinerberg.
Nu lipsesc totuşi, în aceste cărţi, adevăruri tari. Spune, de pildă, că Stefan a fost “un
pesimist“, un neurotic iritabil, “suferind de depresiuni şi de oboseală excesivă“. Nu e o
simplă coincidenţă că el a preferat totdeauna să descrie genii demonice şi nefericite ca
Balzac, Dostoievski, Nietzsche, Hőlderlin, Kleist... Însă “unitatea operelor sale, bine
construite, ascundea acest rău în permanentă efervescenţă“.
Aceasta interesează, mai presus de toate conjecturile psihologice, mai presus de
mizerabila “condiţie umană“ care nu iartă nici pe cei mai fericiţi şi meritoşi muritori:
opera realizată. Opera lui Stefan Zweig se menţine deasupra dramei sale personale. Ea
rămâne, cu figurile sale reale sau fictive, ca o impresionantă mărturie a unei mari forţe
spirituale, care a pătruns dincolo de aparenţele momentane, până la izvoarele eterne ale
vieţii, care nutresc cu aceeaşi generozitate un vierme orb sau un vizionar genial.
Nu sunt puţini aceia care cred că Stefan Zweig s-a despărţit de iudaism sau, cel
puţin, că l-a ignorat în viaţa şi scrierile sale. Alţii, pătrunşi de tradiţionalismul rabinic,
neagă acestui scriitor calitatea etnică şi etică de evreu; unul din argumentele lor,
simpliste, e că Zweig s-a sinucis în America de Sud, în timp ce milioane de evrei piereau
în ţările europene dominate de nazifascişti.
Convingerea mea e că acest “Mare European“, acest spirit universalist nu s-a
separat niciodată de poporul evreu, de destinul său istoric, de morala sa, de idealurile sale
de pace, dreptate şi libertate. Opera sa întreagă e impregnată de calităţile analitice şi
critice, de acea ascuţime şi luciditate a unei milenare discipline intelectuale ce
caracterizează pe adevăraţii reprezentanţi ai iudaismului. Valorile permanente ale
iudaismului sunt difuzate, circulând cu sângele şi aerul vivificator, în toate tărâmurile
culturii universale.
Îmi este de-ajuns să amintesc că Stefan Zweig e autorul lui Jeremias, o dramatică
piesă de teatru. Profetul biblic ne vorbeşte prin verbul lui Zweig cu aceeaşi pasiune ce
râvneşte spre dreptate pe acest pământ şi pace între toţi oamenii.
Cărţile Profeţilor pot fi recitite de oricare şi în orice împrejurare. Mai cu seamă în
marile momente ale destinului individual sau colectiv, răsună – în adâncul conştiinţelor

188
cutremurate – vocile vechilor înţelepţi, vizionari sau rebeli, “trimişi ai Domnului“sau
ocrotitori ai poporului. Adevărul lor e izbitor; avertismentele lor cer ascultare, anatema
lor stăruie nestinsă peste vremuri şi continente; consolarea lor e caldă şi viaţa din care s-a
ivit, transmisă de la o generaţie la alta ca moştenire nepieritoare a curajului, a speranţei şi
voinţei de mântuire. Isaia, Jeremia, Osea, Amos – toţi cei 17 profeţi ai Vechiului
Testament – sunt prezenţi în evenimentele pe care le trăim. Repetăm cuvintele lor amare
sau arzătoare, dure sau înaripate, uitând adesea izvorul lor dintâi, crezând că ele au ţâşnit
din propria noastră trăire, roade mereu reînnoite pe arborele scuturat de furtunile istoriei.
Nenumărate sunt versiunile sau variantele inspirate din cărţile profeţilor şi
apostolilor: romane, drame, poeme. Mai toţi marii scriitori (precum şi mulţi pictori,
sculptori şi chiar compozitori de muzică) au evocat cel puţin una din aceste figuri. Din
figurile lor spirituale, căci cine a cunoscut trăsăturile unui Daniel, ale unui Joel sau
Zaharia? Însă numai aceia cari au respectat adevărul lor original au izbutit să realizeze o
operă atât de vie ca şi cuvintele profetului ales ca personaj principal.
În acest sens a izbutit şi Stefan Zweig cu al său Jeremias, pe care l-am recitit
întâmplător, într-o noapte de răgaz, în toiul celui de-al doilea război mondial, resimţind
aceeaşi emoţie, tenace ca o rană ce nu vrea să se închidă definitiv. Romancierul, biograful
şi criticul Stefan Zweig a dovedit cu această piesă darurile sale de poet şi dramaturg.
“Eroul“ său corespunde pe deplin calităţii sale esenţiale: pateticul. Graţie autorului atâtor
portrete literare şi psihologice din epoca modernă, biblicul Jeremia a ajuns să fie
contemporanul nostru. Glasul său a răsunat întâi în Elveţia. Zweig a scris drama în 1916,
în toiul primului război mondial, alegând o temă veche pentru a se putea exprima într-un
mod mai liber, cu toate restricţiile cenzurii militare. I-a dat un caracter istoric, dar şi
simbolic, universal omenesc. În această tragedie a popoarelor încăierate se reflectă şi
tragedia poporului lui Israel, în propria-i ţară şi în toată lumea, de la început până în zilele
noastre.
Cine citeşte acest Jeremias, gigantica încarnare a tuturor pasiunilor, a maniilor şi
deznădejdilor personale şi sociale, are senzaţia că aude străvechiul glas ce zbucneşte din
cele 57 capitole biblice ca lava ce ţâşneste dintr-un vulcan ce pare stins. Acest vulcan nu
se va putea potoli până ce Domnul nu va face dreptate pe pământ şi oamenii nu se vor
iubi unii pe alţii, ca fraţii.
Autorul a scris această dramă în versuri, pe care nu le putea încorseta în metrica
academică. Le-a lăsat să se ivească libere, impulsive, să salte, să se frângă, să palpite ca o
flacară, scânteind de imprecaţii, spumegând ca valurile răvăşite de furtună. După
înfrângerea evreilor de către caldei şi după căderea Ierusalimului, Jeremia (pentru a
pomeni aci de un episod al dramei), încercuit de acei care-l chinuiau pentru profeţiile
sale, realizate în cele din urmă, se răzvrăteşte împotriva lui Dumnezeu:

“Eu mă dezic de tine,

Nu mai lucrez potrivit vrerei tale,
Nu mai pledez pentru tine, subjugat ţie.
Inima mea nu mai e cămin şi casă pentru tine,
Te prăbuşesc din cerurile tale!
Precum ai izgonit pe poporul tău,
te resping eu pe tine
pentru ura ta dură, pentru nelegiuirea ta, -

189
Căci un Dumnezeu care năpăstuieşte în loc să ajute
nu merită nici slavă, nici iubire... “

În felul acesta continua Jeremia imprecaţiile sale, solidarizându-se cu poporul

asupra căruia au căzut toate nenorocirile războiului, ale despuierii, ale mizeriei, ale
împrăştierii, ale exilului. Numai lor, fraţilor umiliţi în suferinţe, numai lor

“se deschide inima mea, se deschid braţele mele –

şi mă închin în faţa durerii lor,
îmi îndoi genunchii înaintea pătimirii lor,
pentru că te urăsc, Dumnezeule,
şi numai pe dânşii îi iubesc, “

Însă în scena următoare, un bătrân acuza pe Jeremia de blasfemie şi aţâţa

împotriva lui mulţimea, să-l ucidă cu pietre. În mijlocul plebei cuprinsă de oroare, a
fanaticilor cari îl privesc ca pe un nebun delirant şi foarte primejdios, chiar dacă stau
numai să-l asculte. Profetul se dezmeticeşte, se retractează, cade în genunchi şi imploră:

Fraţilor, fraţilor, iertaţi, iertaţi!

Oh, cum simt acuma că-mi sunteţi fraţi –
şi eu, cel mai mărunt, cel mai neînsemnat dintre toţi.

Cerând apoi să i se dea, ca pedeapsă, cele mai grele şi mai umilitoare munci,
adaogă:

Vreau să sărut pulberea picioarelor noastre,

să fiu slujitorul mizerabil al sclavilor voştri.

Jeremia exprimă şi în această formă solidaritatea cu poporul mai presus de tirania divină
şi de agresiunea falşilor săi reprezentanţi de pe tronuri şi din temple. La fel sunt transpuse
în piesa lui Zweig, celelalte episoade privitoare la Jeremia, atât de mişcător, încât e
imposibil ca un cetitor stăruitor al Bibliei să nu resimtă şi în drama modernă prezenţa
combativă a profeţilor şi tragedia milenară a poporului evreu.
Candelabrul îngropat, o povestire istorică, e altă dovadă a afinităţii lui Zweig cu
iudaismul. Acest candelabru nu poate fi proprietatea niciunui stăpân vremelnic; el e
simbolul credinţei, rămânând îngropat în ascunzătoarea lui, şi e totodată expresia
concepţiei monoteiste a eticei iudaice, care nu recunoaşte idolii, ci numai eterna realitate
a Spiritului creator.
Amintind şi povestirile intitulate Sara se judecă cu Dumnezeu şi Buchmendel,
precum şi marea carte de amintiri: Lumea de ieri, în care se află pagini despre martirajul
evreilor sub regimurile totalitare din Europa, dar şi altele despre propriile sale suferinţi (a
căror cauză e originea sa evreiască), nu mai încape îndoială că Stefan Zweig aparţine
iudaismului, ca unul dintre cei mai iscusiţi făuritori de opere literare, psihologice şi
biografice, integrate încă şi în ansamblul culturii moderne, de amploare universală.
Unii tradiţionalişti, prea ataşaţi vechilor norme ale religiei lor, obişnuesc să respingă ca
eretici, ca renegaţi, pe acei care nu urmează orbeşte poruncile, mai mult formele decît

190
etice, ale credinţei moştenite. Mai cu seamă când e vorba de creatori de valori culturale,
care depăşesc limitele consacrate de teocraţia ce se crede păzitoarea ritului strămoşesc şi
interpreta înţelepciunei divine“.
Pentru a da un exemplu celebru – fără a ieşi din domeniul literar – amintim cazul
lui Heinrich Heine. Cine stăruie să afirme că Heine e un renegat al iudaismului, să
reciteasca scrierile sale iudaice. (Ecrits juifs, selecţionate şi traduse de Louis Laloy, col.
“Judaïsme“, Paris). În adâncul inimii, Heine a rămas evreu. Poeziile sale cu teme biblice,
din istoria lui Israel, sau cu elemente specific evreieşti, sunt considerate ca fiind cele mai
bune din opera sa. Botezul nu l-a desrădăcinat decît în aparenţă. El însuşi s-a exprimat
adesea în acest sens. A rămas legat de pământul “patriei invizibile”. În unele pasagii din
“Atta Troll”, din “Rabinul din Bakerah”, din “Intermezzo liric”, din încântătoarele
Melodii ebraice – pe care le-am cetit întîi în excelenta versiune română a regretatului
Barbu Nemţeanu – regăsim pasiunea concentrată, experienţa străveche, orgoliul de rasă”,
dar şi acea duioşie care a făcut din autorul lui Romancero unul din cei mai mari poeţi ai
secolului XIX. El nu e un învechit, în beţia verbală a modernismului. Până şi în orbul
asalt al urii şi defăimării, poezia sa conservă o delicateţă şi prospeţime ce scot în evidenţă
frumuseţea sufletească, dar şi ironia tragică, atât de consolatoare când, după luptele şi
oboselile zilnice, putem deschide Cartea Cântecelor.
Şi în cazul lui Israel Zangwill e semnificativ, cu privire la scriitorii evrei trecuţi
sub tăcere sau repudiaţi de zeloşii păzitori ai tradiţiei. În cartea sa: Glasul Ierusalimului,
Zangwill ni s-a vădit ca o conştiinţă liberă printre marii combatanţi culturali din vremea
sa. Acest rebel cu surâs amar, susţinea că profeţii lui Israel au fost clarvăzători care
înfăţişau problemele politice şi sociale cu atâta energie şi cu o inspiraţie atât de genială,
încât cuvintele lor îşi păstrează adevărul în toate epocile şi pentru omenirea întreagă. Un
exeget creştin, P. L. Couchoud, îl considera pe Zangwill ca pe unul dintre profeţii
moderni ai lui Israel. Sub un nume nou,  Glasul Ierusalimului e glasul imemorial al lui
Iehova. Contimporanii lui Zangwill au ascultat acest glas sub domnia lui George V al
Angliei, la fel cum altădată, în vremea judecătorului Samuel şi al profetului Osea, l-au
ascultat credincioşii fanatici.
E oare certă afirmaţia eruditului francez? Atunci ar trebui revizuită judecata
nedreaptă care l-a situat pe Zangwill la marginea iudaismului, când de fapt el l-a păstrat
adânc în inima sa. N-a vrut “să se complacă“, să satisfacă doar pe aceia “cari fac opinia
publică“. A proclamat adevărul, acel al conştiinţei sale, înfruntând cu fermitate gravele
probleme din vremea sa. A arătat şi legăturile dintre iudaism şi creştinism. Când a rostit
avertismentele cu privire la viitorul sionismului, a vorbit şi despre viitorul omenirii.
Zangwill a fost într-adevăr un profet, nu un sacerdot. De aceea a putut să critice liber şi
curajos erori şi prejudecăţi care mai persistă printre evrei. Unele dintre prezicerile sale,
confirmate de evenimente, nu erau însă fulminante ca ale vechilor profeţi, ci pătrunse de
poezie, de acel lirism moderat de humour, sinteză a flegmei britanice şi a sarcasmului
evreiesc, ce caracterizează scrierile lui.

Să revenim la Stefan Zweig. Tradiţionaliştii l-au situat şi pe el la marginea

iudaismului şi chiar i-au negat calitatea de evreu pentru că s-a sinucis. Totuşi tema
aceasta nu poate fi limitată la morala iudaică. În cartea lui Raoul de Acevedo: Viaţa şi
moartea lui Stefan Zweig, care cuprinde documente şi articole apărute în presa braziliană
(Ed. Aspectos, Rio de Janeiro, 1942) unul dintre colaboratori, Costa Rego, scrie că

191
sinuciderea este o fugă, ceea ce-i adevărat şi atunci când “societatea se descreştinează şi
când civilizaţia e excesiv de materialistă. Cazul lui Zweig ar putea fi explicat şi prin una
din acele psihoze care au devastat o minte consacrată operelor de echilibru şi frumuseţe“.
Societatea şi civilizaţia, de orice fel ar fi ele, nu împiedică asemenea accidente,
care sunt individuale şi patologice. “Puterile mele s-au istovit“, a scris Zweig însusi “fără
a cere cuiva diagnosticul în legătură cu răul de care suferea. Accident, nimic decât un
accident“, încheie Costa Rego care, pe de altă parte, afirma că sacrificiul voluntar al lui
Stefan Zweig are un fond simbolic: “sugerează mai degrabă rezistenţa decât renunţarea:
indică lumii uimite care este datoria sa. Gestul lui Zweig pare o capitulare ; în realitate
este un protest contra nedreptăţii şi ororilor societăţii noastre“.
(În ziarul Porunca Vremii din Bucureşti, de sinistră memorie, huliganul I. P.
Prundeni scria că această sinucidere nu-i decât recunoaşterea deznădăjduită a înfrângerii
poporului lui Israel. Pe atunci, în 1942, nu mai era altă salvare pentru “duşmanul
omenirii“. Israel şi-a împlinit destinul şi Stefan Zweig a arătat “coreligionarilor săi unicul
gest pe care-l mai puteau face“... )
Ernest Feder, publicist evreu austriac în exil, care a stat de vorbă cu Zweig la
Petropolis în ultimele lui zile, precizează că primul motiv pentru care nu putea să suporte
această “viaţă oribilă“ e acela că “resimţea, poate mai mult decât oricine“ - cum îi spune
el însuşi – “suferinţele şi umilirile la care erau osândiţi milioane de indivizi, naţiuni
întregi, culturi milenare. Pentru a fi sincer, trebuie să consemnez aci că el nu făcea vreo
deosebire între persecuţia evreilor şi aceea a catolicilor. Ceea ce îl interesa erau omul şi
civilizaţia lui“. Însă, adaogă Ernest Feder în amintirile sale, “ignobilul antisemitism al
unei ţări (Germania) care datorează atâtea evreilor, precum şi al altor ţări contaminate de
răul acesta, - nesfârşite nelinişti şi persecuţii ale coreligionarilor săi într-o mare parte a
Europei, apăsau prea mult asupra lui cu toate că situaţia sa, reputaţia sa mondială nu au
avut de suferit.

În ce priveşte relaţiile sale personale cu evreii, e de-ajuns să citim unele pagini din
Lumea de ieri. Mai ales pagina despre Theodor Herzl, întemeietorul sionismului politic.
Ca redactor al marelui ziar vienez Neue Freie Presse, el a înlesnit colaborarea tânărului
Stefan Zweig la secţiunea literară. Acest realist clarvăzător, cu barba de sacerdot şi ochi
negri şi melancolici îi părea lui Zweig “un rege al Sionului“. A observat timp de ani
drama intimă a lui Herzl, atât de puţin înţeles la început de către ai săi. Însă în 1904, când
vestea neaşteptată a morţii lui s-a răspândit în lume, “niciodată nu s-a simţit mai vădit –
spune Zweig – că a căzut atunci fruntaşul unei mari mişcări, al cărui curaj în disputele şi
încăierările publice n-a fost îndeajuns de remarcat“. La înmormântarea sa “a fost un
cortegiu imens”. Dintr-odată, Viena şi-a dat seama că a murit nu un simplu scriitor, ci
“unul dintre acei creatori de idei, cari apar numai la mari răstimpuri, triumfători, într-o
ţară, în sânul unui popor“. La cimitir, enorma mulţime a celor cari au venit din diverse
ţări “s-a strâns pe neaşteptate în jurul sicriului, plângând, într-o exasperare brutală şi
explozivă. A fost ca un acces de nebunie, de furie. Un fel de tristeţe extatică, cum n-am
văzut vreodată... i-a cuprins pe toţi, turburînd ordinea ceremoniei. Prin această imensă
durere, neînfrânată, izbucnită din adâncul inimii atâtor mii de persoane, am putut aprecia
pentru întâia oară cât entuziasm şi câte nădejdi a stârnit în lume omul acela, prin puterea
unei singure idei“.

192
  Acel care a intuit viitorul acestei idei sioniste nu putea “rămâne indiferent“ - cum
afirmă unii naţionalişti – faţă de poporul evreu, măcelărit (cu patru decenii mai târziu) în
ţările dominate de nazişti. Stefan Zweig se afla pe atunci în refugiul său din Brazilia.
Luând parte la o întrunire de “solidaritate rasială“ - precum relatează ziarul Imprenta
Israelita din Rio de Janeiro – Zweig a răspuns astfel la “cordialele demonstraţii de
prietenie“: – “Nouă nu ne este îngăduit să fim fericiţi, ca oameni şi mai cu seamă evrei.
Pentru că există excesive nenorociri în lume şi din aceste nenorociri o parte însutită apasă
asupra fraţilor noştri“. (Amintesc aci de o fotografie care îl arată pe Zweig cu faţa
acoperită de mâinile împreunate, ascultând pe Emil Ludwig care denunţa la Congresul P.
E. N. Clubului din Buenos Aires, în septembrie 1936, asasinatele săvârşite de hitlerişti în
Germania).
Relatând durerosul spectacol din anii aceia, când evreii persecutaţi în aproape
toate ţările europene căutau o ieşire spre limanuri depărtate, în alte continente, M. Paulo
Filho, directorul ziarului Correio de Manha, scrie că “Zweig rămase perplex, covârşit de
nedumerire şi oroare”. Însă, ca psiholog subtil, ştia că nu era de-ajuns să se protesteze din
acele locuri, atât de departe de focarele nazismului. “De la distrugerea Templului –
spunea el – aceasta e ora cea mai grea, încercarea cea mai dură pentru poporul evreu.
Trebuie să ne gândim cum s-o suportăm şi cum să supravieţuim... “ Şi scriitorul a luat
atitudinea ce corespunde “Perfectului bun simţ“. În loc de proteste, unire. Însă o unire
pentru ţeluri generoase, altruiste. Toţi pentru unul şi unul pentru toţi“. Evreii împrăştiaţi,
fugari, erau lipsiţi pe atunci (1939-1942) de patrie, de drepturi, de ocrotire “şi nimeni nu
le putea veni în ajutor, afară de noi înşine – glăsuia Zweig. – Numai ceea ce facem noi
pentru dânşii e în folosul lor“... “Această oră de grea încercare ar putea trece numai dacă
suntem hotărâţi s-o înfruntăm cu suflet tare, cu inima deschisă şi cu mâna generoasă. Şi
tot ce doresc e ca în zilele ce vor veni, povestind copiilor ceva din întâmplările acestei ore
tragice, fiecare dintre voi să poată spune: am îndurat această încercare, cea mai cumplită
din istoria noastră, ajutându-ne unul pe altul. Am dat şi eu partea mea“.
Acesta era adevăratul mesaj al lui Zweig către “fraţii săi de rasă“. Era vădită
credinţa sa în reînviere. “Avea încredere în izbânda din urmă… Dădea sfaturi, sugera
idei, arăta calea nelăsându-se învins de neîncredere“. În acelaşi sens s-a exprimat Raoul
de Azevedo în cartea sa de mărturii, Vida e morte de Stefan Zweig (Rio de Janeiro, 1942,
168 pag. cu documente şi ilustraţii): “Avea credinţă şi speranţă. Ştia că va sosi ziua
victoriei... Suflet obosit, îndurerat. A luptat mult împotriva Forţei care pretindea să
subjuge şi să domine Dreptul. De aceea a fost unul dintre cei mai prigoniţi. A fost
calomniat. A trebuit să se expatrieze. Era de fapt evreul rătăcitor al vremii noastre
nefericite“.
A fost însă înţeles de către ai săi ? La această întrebare, M. Paulo Filho răspunde
cu amărăciune: “Era, în fond, cuvântul unui literat. Şi evreii care trăiesc printre noi (e
vorba de cei din Brazilia) nu se deosebesc mult de oamenii cari văd în literatură un lucru
de puţină consistenţă şi vagi rezultate, cu toate că ea este considerată în general ca
oglinda societăţilor“.
Şi acest mare literat care îndemna pe “fraţii săi“ să se unească în nenorocire, care
sfătuia şi încuraja pe toţi, n-a putut găsi pentru el însuşi sfat şi consolare mântuitoare.
Stăpân pe propriul său destin, “a luat-o înainte“, suprimându-şi viaţa. Evreii din Brazilia,
deşi nu l-au acceptat cu totul, au înţeles în cele din urmă marea învăţătură etică a celui
care a scris Candelabrul îngropat. La înmormântarea lui, rabinul a rostit Kadişul

193
tradiţional, în cimitirul din Petropolis. Într-un cimitir neevreiesc. Căci rămăşiţele lui
trupeşti trebuiau să odihnească acolo, unde şi-a trăit ultimii ani; aşa a vrut mulţimea de
amici şi de cetitori necunoscuţi, toţi acei care, în pragul morţii, au uitat pentru moment
zădarnicele certuri religioase sau “ideologice“, pe care M. Paulo Filho le-a expus într-un
extras din Memoriile sale (Correio de Manha, 6 Februarie 1955). Îl numeau pe Stefan
Zweig “evreu care şi-a părăsit patria pentru a profesa ateismul materialist“... “atribuiau
operei scriitorului ţeluri de dizolvare socială“... “au refuzat cetăţenia braziliană“ acestui
“eretic“ al omenirii, acestui apărător al toleranţei şi libertăţii de gândire, care a consacrat
două cărţi marilor umanişti Erasmus de Rotterdam şi Castellio.
La umbra unei stânci, sub soarele arzător, “Vânătorul de suflete“, posedatul acelui
Amok al spiritului, a găsit în sfârsit pacea, împreună cu Lotte a sa. La a zecea aniversare a
morţii, am cerut unui amic să depună şi în numele meu câteva flori pe mormânt. Între alte
amănunte, acest amic mi-a scris că pe lespedea funerară, numele lui Stefan Zweig e
gravat şi cu litere ebraice. Marele exilat care a părăsit această lume pentru că puterile
lui, “ca urmare a îndelungaţilor ani de pribegie fără patrie au secătuit“, odihneşte sub
semnele tutelare ale limbii originale a Bibliei.
Un membru al Academiei braziliene, Claudio de Souza, prieten al autorului
frumoasei cărţi intitulate Brazilia, ţară a viitorului, a scris mişcătoare amintiri despre
ultimele zile ale lui Zweig. Într-o scrisoare din 4 mai 1952, mi-a comunicat câteva fapte
foarte semnificative. Transcriu un fragment:
“Zweig a murit în casa sa din Petropolis. Acum această casă e de vânzare. Am
încercat pe lângă guvernul nostru, ca s-o cumpere pentru a fi transformată în
muzeu. Propunerea mea n-a trezit vreun interes, deşi Brazilia îi datorează atît de mult. O
subscripţie populară ar avea acelaşi rezultat negativ, şi aceasta ar fi dureros pentru noi,
pentru credincioşii săi prieteni. P. E. N. Clubul a obţinut ca municipalitatea din Rio de
Janeiro să dea unei străzi numele lui. Am vrut să obţinem acelaş lucru şi la Petropolis. A
fost o luptă îndârjită împotriva clericalilor, cari îl acuzau de iudaism... Ca şi cum Isus n-ar
fi fost şi el evreu... Am cîştigat lupta. Legea a fost votată şi aprobată de vreo doi ani, însă
Prefectul n-a executat-o până azi“.
În anul următor, August 1953, în călătoria mea prin Brazilia, întâiul meu pelerinaj
a fost la Petropolis, la mormântul maestrului şi prietenului meu. Avea dreptate
venerabilul Claudio de Souza “Am câştigat lupta“, şi rezultatul e părăsirea, tăcerea. Pe
lespedea neagră, prăfuită, abia un bucheţel de flori ofilite. Şi casa care fusese goală timp
de zece ani de “exorcism“, e ocupată de alt chiriaş. Nimic din muzeul proiectat. Şi unde
sunt acuma ultimele sale cărţi, manuscrisele şi micile sale obiecte? Ştim cum s-a risipit
tot ce adunase în cealaltă casă – adevărat muzeu – din Salzburg, în Tirolul nazist. Dar
asta nu importă, dacă opera lui palpită în nenumărate inimi, dacă mâinile atâtor cetitori
răsfoiesc cărţile sale! (Adaog că abia în 1959 s-a fondat la Viena “Societatea
internaţională Stefan Zweig“ care a început să adune tot ce priveşte viaţa şi opera lui.)
Săptămânile trăite acolo, pe înălţimile însorite din Petropolis au fost pentru mine
şi soţia mea un colocviu revelator şi reconfortant cu marele dezvăluitor de taine sufleteşti,
cu acel care era un luptător al Spiritului şi un creator de “valori etice şi estetice. Numai un
poem: De profundis, scris mai tîrziu, e tot ce-mi rămâne aci, în refugiul meu
sudamerican, ca mărturie a realităţii eterne şi idealizate, întrezărite “dincolo“, în confuza
meditare la marginea unui mormânt:

194
Pentru tine-am venit la capătul lumii;
Pasul meu calcă pe ultimu-ţi drum,
Urc pe cărarea pietroasă, însorită –
Dar toate-s în mine ca-n ceaţă şi fum…

Aşa începe evocarea mea (în cartea de poeme Sudamerica, Montevideo, Ed.
“Humanidad“, 1954) către autorul Orelor înstelate, care doarme la umbra unei stânci ce-i
ocroteşte visul, asemenea unui Titan înţelegător şi compasiv:

Tare ca dânsul aş vrea să mă ţin,

Poverile Firii grumajii săi le poartă.
Stana rămâne sub junghiul durerii,
Aspru şi rece – neclintit de soartă.

Şi acum - la o nouă aniversare a plecării sale – putem încheia : Stefan Zweig rămâne
printre noi şi cu noi, în milenara perspectivă tragică a istoriei omenirii şi a poporului său,
care-şi reconstruieşte ţara pe pământul profeţilor săi. Acela căruia îi datorim opere ca
Ziditorii Lumii şi Jeremia a semănat cu dărnicie de vizionar şi de creator ideile şi
sentimentele sale, adevărurile şi năzuinţele sale de frumuseţe, de dreptate şi pace. Şi
nimic nu se pierde, chiar dacă seminţele cad adesea în colţuri întunecate sau sterpe. Viaţa
ştie să aştepte. Şi, în cele din urmă, seminţele încolţesc, îşi înalţă tulpinile, cu frunze şi
flori, pentru a oferi tuturor oamenilor de bunavoinţă roadele înţelepciunii şi ale iubirii.
Eugen Relgis

Cher monsieur Relgis, je reviens de nouveau de ... et de la … et je serrai très

heureux de vous rencontrer enfin. Je ne sais pas encore si je reussirai de venir à Vienne
avant le 1 Avril, car je suis en plein travail, mais si vous vraiment voudrez vous donner
l’embarras de venir a Salzburg, je serai très heureux de vous bien trouver. Vous pouvez
aussi téléphoner à 598, je suis presque toute la journée chez moi. Votre sincèrement
devoué,
Stefan Zweig
Salzbergo, 17 de marzo de 1929
[Manuscris al lui Stefan Zweig]  

195
ADDENDA

MEMORIU CĂTRE CONSILIUL GENERAL EVREIESC ŞI PENTRU TOŢI

OAMENII DE BUNĂ CREDINŢĂ [1944]

196
Expunerea ce urmează este, înainte de toate, un "proces de conştiinţă" faţă de mine
însumi. Căci propria mea conştiinţă a fost totdeauna, pentru mine, cel mai sever judecător
al gândurilor şi faptelor mele. Pentru întâia oară, după treizeci şi doi de ani de activitate
literară, culturală şi socială, sunt pus în situaţia de a mă adresa unui for, unei reuniuni de
persoane care reprezintă interesele unei colectivităţi în cuprinsul căreia am lucrat şi eu.
Activitatea mea nu e limitată însă la această colectivitate evreiască din România. Ea
alcătuieşte, în totalitatea ei, o unitate care nu îngăduie ca anumite faze sau momente să fie
desprinse şi cercetate separat. Iată de ce, pentru a relata despre cele ce am făcut în
primăvara anului 1942, trebuie să mă refer şi la situaţia mea anterioară: - nu începând
chiar din 1912, când am debutat în presă şi literatură, ci din 1939, în ajunul izbucnirii
războiului. Şi dacă expunerea mea este în cea mai mare parte o înşirare de date şi citate,
aceasta se explică prin hotărârea de a evita polemicile personale, ivite din meschine
pasiuni care întunecă clara viziune a realităţii şi dreapta judecată.
Declar de la început că îndelungata autodisciplină şi autocritică pe care am
exercitat-o atât asupra scrisului meu cât şi asupra acţiunilor mele, m-a dus la acea
detaşare de sine ce-mi îngăduie – atunci când este necesar - să mă privesc pe mine însumi
şi din afară, fără vanitate copilărească, fără acel orgoliu al puritanului care se crede
intangibil şi vrea să aibă dreptate oricând şi împotriva oricui. Această autocritică,
accentuată şi de condiţiile proprii - de ordin fizic, psihic şi moral - în care am fost nevoit
să lucrez, o aplic şi în expunerea aceasta. Adevărul, adevărul înainte de toate! - căci ştiu
că oricât l-am ocoli, tot la el ajungem în cele din urmă. Ştiu că oricât de iscusită ar fi o
înscenare, ea tot nu poate înlocui realitatea, cu prezenţa ei dură, cu sinceritatea ei
necruţătoare, cu legile ei lăuntrice care stăruie deasupra măruntelor agitaţii ale tristei
"comedii umane".
Această declaraţie nu e deplasată aci. Ea e valabilă în orice situaţie, indiferent de
amploarea cauzei ce urmează a fi cercetată, indiferent de reputaţia personală sau de
natura taberelor ce stau faţă în faţă. În aceste pagini e spovedania unui om, aş scrie chiar:
a unui singuratec, care e nevoit să repete, adică să transcrie şi mărturiile acelora care l-au
cunoscut, l-au judecat sau l-au apreciat în alte împrejurări. Aceste mărturii sunt acum
ignorate sau neglijate, uitate sau trecute intenţionat sub tăcere. Ele corespund unor fapte,
unor evidenţe. Dacă s-ar fi ţinut seama de ele, n-aşi fi fost pus în situaţia de a face această
expunere.

În August 1939, cu o lună înainte de izbucnirea războiului, mă aflam la Paris cu

fiul meu, care studia acolo la o şcoală tehnică. Tocmai apăruse a şaptea carte a mea
tradusă în limba franceză - şi anume romanul Glasuri în surdină, sub titlul Miron-le-
Sourd. Extrag din prefaţa lui Stefan Zweig câteva fraze:
"E deosebit de îmbucurător când, din strâmtoarea unei limbi înţeleasă doar în
propria sa ţară, îşi face drum într-o limbă universală o operă de valoare... Mai cu seamă
când e vorba, ca aci, de cartea unui om ca Eugen Relgis, care luptă neînfricoşat în ţara lui
pentru marea frăţie a spiritelor"... "Această operă serioasă şi mişcătoare va avea succes pe
lângă cititorii cei mai buni şi, prin mijlocirea unei limbi ce cuprinde întreg globul, Eugen
Relgis se va asocia la acea comunitate spirituală demnă de dânsul şi pentru care el
desfăşoară atâtea străduinţi în propria-i ţară".

197
 Iar poetul şi eruditul Philéas Lebesgue, în ampla sa bibliografie şi analiză,
comparând acest roman cu unele opere din literatura apuseană, încheie astfel:
"Cu întreaga putere a gândirii sale suverane, autorul nu încetează o clipă să-şi
domine imperios subiectul. Mă gândesc la Cartea lui Iov... Datoria primordială a Europei
este aceea de a-şi recunoaşte elitele: la aceasta o somează opera lui Eugen Relgis, cu o
stăruinţă care nu se poate să nu fie ascultată în cele din urmă”...
Aceste mărturii de ordin literar mi-ar da dreptul să fiu considerat măcar ca
scriitor. E adevărat că, după ce am publicat în româneşte vreo treizeci de volume
originale şi douăzeci de volume traduse, nu mi s-a făcut nici până azi cinstea să fiu primit
la "Societatea Scriitorilor Români”, ci la "Société des Gens de lettres de France”. Iar
sporadicele cenacluri literare ale scriitorilor evrei din România nu s-au gândit să mă
poftească la hermeticele lor reuniuni. Câţiva dintre acei care pretind că au misiunea de a
conduce destinele culturii evreieşti din România au afirmat chiar că eu... nu sunt scriitor -
ci "umanitarist", ca şi cum această din urmă însuşire ar indica o profesiune şi nu o
credinţă ce îmbrăţişează idealurile permanente şi interesele generale ale omenirii.
Cât priveşte acţiunea mea socială şi pacifistă, ea a început în 1920 cu revista
Umanitatea de la Iaşi, prin care, cel dintâi în ţară, am făcut cunoscute mişcările
internaţionale ale intelectualilor, ca de pildă: "Clarté", "Federaţia Internaţională a Artelor,
Literelor şi Ştiinţelor" din Paris. După ce revista mea a fost suprimată de cenzură, am
continuat să activez la Bucureşti, fondând în 1923 "Primul Grup Umanitarist din
România" şi redactând alte două reviste: Cugetul Liber şi Umanitarismul. Dar înşirarea
acestor date privitoare la acţiunea mea umanitaristă şi pacifistă e prea lungă pentru a fi
încadrată în aceste pagini.
Citez un singur fapt, tot din luna August 1939. Am fost invitat să iau parte la
întemeierea unei "Academii internaţionale a Păcii" - şi primul ei curs, având ca temă:
"Spre o nouă ordine socială" s-a ţinut la "Ecole d'Humanité" situată la Greng, lângă lacul
Morat din Elveţia. Acolo, acei care s-au străduit timp de decenii pentru un pacifism activ
şi care vedeau mai bine decât atâţia politicieni realişti că se apropie uraganul pustiitor, s-
au adunat ca să înalţe steagul alb, ca un suprem protest al Omului împotriva barbariei
sângeroase. Ei au înjghebat prima şcoală a pacifismului ştiinţific într-o lume dominată de
nenumărate Academii de Război. Precizez că aceasta s-a întâmplat cu câteva săptămâni
înainte de dezlănţuirea cataclismului pe care îl trăim cu toţii de cinci ani.
Până în ultimul moment m-am străduit pentru ceea ce atâţia numesc „utopie” şi
care s-a dovedit o condiţie de viaţă pentru individ şi popoare, pentru.civilizaţie şi cultură:
pacifismul integral şi activ. La congresele internaţionale din diferite ţări europene, la care
am participat începând din 1921, am pus mereu chestiunea unificării tuturor organizaţiilor
pacifiste într-o Internaţională mondială - şi nucleul ei s-a şi format în 1928, prin
cooperarea a nouă mari ligi şi federaţii, numărând milioane de membri. Rolul meu e
recunoscut în numeroase dări de seamă şi cărţi de doctrină şi acţiune - iar ancheta mea
asupra "Căilor Păcii", apărută în mai multe limbi, e considerată ca "un manual al
pacifismului activ”. După publicarea altei lucrări: Internaţionala Pacifistă, Romain
Rolland mi-a adresat la 30 oct. 1929, o scrisoare din care redau aceste rânduri:
„Il n'est pas un Européen, dans les mains de qui je remette avec plus de
confiance, au seuil de ma vie, ma pensée pacifiste et universaliste, pour la transmettre à
l'avenir. Car nul n'en a une intelligence plus entière et ne communie avec elle plus
intimement" ("Nu există vreun european, în mâinile căruia să predau cu mai multă încre-

198
dere, în pragul vieţii mele, gândirea mea pacifistă şi universalistă, pentru a o transmite
viitorului. Căci nimeni nu are o înţelegere mai deplină a ei şi nu se împărtăşeşte cu ea
într-un mod mai intim").
Această declaraţie a marelui "îndrumător de conştiinţe" a căpătat pentru mine un
caracter testamentar şi m-a îmboldit spre o activitate şi mai intensă, îndeosebi în cercurile
tineretului european. Relaţiile mele s-au dezvoltat însă şi în ţările americane. Scrierile
mele apăreau acolo în traducere engleză şi spaniolă. În 1937, "The New History Society"
din New-York a organizat un concurs pe tema: "Cum se poate realiza dezarmarea
universală". Din 3200 răspunsuri primite din toată lumea, juriul a premiat 40 din cele mai
bune, acordând câte un premiu de fiecare ţară. Din România, de unde au concurat 59
persoane, premiul naţional pentru pace mi-a fost oferit mie; în răspunsul meu m-am
mulţumit doar să expun concepţia mea şi acţiunea privitoare la Internaţionala Pacifistă.
Am fost chemat în America de Sud, unde scrierile mele au o largă răspândire prin
presă şi edituri. Preşedintele Societăţii culturale "Prof. Dr. Gh. Marinescu", a românilor
din Argentina, la care am fost numit membru de onoare, mi-a scris şi mi-a telegrafiat în
1939 să viu la Buenos-Aires. Mi s-au asigurat conferinţe la Colegiul Liber al Universităţii
din La Plata, al cărei rector era pe atunci Alfredo Palacios, la societatea culturală
"Argentina" din Rosario, precum şi colaborări la marile ziare. Tito Livio Băncescu,
traducătorul meu în limba spaniolă, a obţinut prin cercurile culturale şi prin Societatea
Scriitorilor din Argentina, bilete de vapor pentru familia mea. Mă aflam atunci în Franţa,
în prima lună a războiului. Plecau spre cele două Americi scriitori, artişti, savanţi,
luptători ai Spiritului liber şi atâţia alţi fugari din ţările subjugate fascismului şi
hitlerismului.
Unde era atunci locul meu? El îmi era arătat de acei care mă îndemnau să dau
ascultare chemărilor din America. În ţară, soţia mea făcuse pregătiri de plecare: lichidase
gospodăria, iar arhiva şi manuscrisele mele au fost încredinţate spre păstrare - în urma
intervenţiei părintelui Gala Galaction – la "Fundaţia pentru Literatură şi Artă" (20
sept.1939).
Şi totuşi, m-am reîntors la Bucureşti, pe la începutul lunei noiembrie! M-am
reîntors spre consternarea multora. Oricum putea fi ea considerată: absurdă, imprudentă
sau pur şi simplu inexplicabilă, înapoierea aceasta de la Apus la Răsărit, de-a curmezişul
Europei în arme, a avut pentru mine acea semnificaţie gravă, complexă, ce cuprinde în
miezul ei o singură hotărâre: acceptarea unui destin. Aceasta nu înseamnă însă renunţare
la luptă. Ştiam că din momentul reîntoarcerii într-un climat din ce în ce mai potrivnic
libertăţii de gândire, de acţiune şi creaţie, precum şi idealurilor mele de pace şi omenie,
aveam să duc o luptă mult mai grea, mult mai riscată decât lupta pe care aş fi dus-o
undeva, în America, împreună cu proscrişii şi refugiaţii europeni, dintre cari mulţi mi-au
fost camarazi şi prieteni.
Dar şi acesta e un capitol asupra căruia nu pot stărui aci pe larg. Fapt este că în
septembrie 1939 m-am întâlnit la Paris cu d. dr. W. Filderman, preşedintele "Uniunii
Evreilor Români" şi al Cercului "Libertatea" a cărui bibliotecă publică se afla sub
conducerea mea din 1922. Obţinând prelungirea concediului meu, dl. dr. Filderman mi-a
spus să termin mai curând treburile mele la Paris şi să mă întorc la Bucureşti; că se
întoarce şi d-sa acolo unde îl cheamă datoria, în fruntea obştei evreilor din România. Am
întâlnit pe atunci şi pe publicistul Const. Graur şi pe alţi cunoscuţi care s-au înapoiat în
ţară. M-am zbătut între două chemări: acea a luptei mele pe plan internaţional, impusă de

199
crezul şi de acţiunea mea timp de peste două decenii - si acea a colectivităţii evreieşti din
care m-am ridicat şi de care nu m-am îndepărtat niciodată. În această privinţă, volumul
meu de Eseuri despre iudaism (1936), articolele risipite în presa evreiască, precum şi
osteneala mea de ani de zile (1924—1928) pentru adunarea materialului documentar şi
statistic care a servit la combaterea antisemitismului şi la expunerile făcute de alţii asupra
adevărului în chestia evreiască din România, sunt mărturii evidente.1
Şovăirile mele între aceste două chemări s-au prelungit până la începutul lunii
noiembrie 1939, când m-am despărţit de fiul meu, care avea pe atunci numai 16 ani; el a
izbutit, după doi ani de rătăciri prin Franţa ocupată şi acea neocupată, să plece în locul
meu peste ocean, la Buenos Aires, fiind primit de prietenii care mă aşteptau zadarnic.
Chiar după înapoierea mea la Bucureşti, ei au stăruit să plec; din depărtarea lor vedeau
desigur mai bine decât mine situaţia riscată în care mă aflam împreună cu întreaga
populaţie evreiască din România. Îmi scriau confraţii din Argentina, care au obţinut
dreptul de imigrare pentru familia mea. Preşedintele lui "The New History Society" din
New York mi-a telegrafiat la 28 mai 1941 că voi fi binevenit acolo şi s-a străduit pentru
obţinerea vizei. Şi Upton Sinclair, după ce a izbutit să-l salveze pe scriitorul evreu
german Lion Feuchtwanger, a intervenit pentru mine pe lângă Secretarul de Stat A. Berle
din Washington. În scrisoarea ce i-a adresat-o la 1 februarie 1941, el se exprimă astfel:
"El [Relgis] este un om de o înaltă ţinută morală, despre care nu se poate vorbi
decât în superlative; un pacifist şi un umanitarist, un erudit şi un foarte distins scriitor, o
personalitate intelectuală şi spirituală pe care aş pune-o alături de Thomas Mann şi
Albert Einstein. El ar contribui la viaţa culturală a oricărei ţări în care s-ar stabili,
datorită capacităţii sale şi devotamentului său pentru o cauză mare", etc.
Era însă prea târziu. Cercul de fier şi sânge se strângea tot mai mult în jurul
nostru. Ce-am făcut însă aci, de când m-am înapoiat? Am continuat să lucrez, în condiţii
din ce în ce mai dificile, la operele mele, în spiritul aceleiaşi credinţe, de la care nu m-am
abătut vreodată. Volumul meu Spiritul activ, apărut în aprilie 1940 sub guvernul Gigurtu,
poate fi considerat ca una din rarele manifestări ale gândirii libere din acel timp, nu
numai aci în ţară, ci şi în celelalte ţări europene cotropite de dictatură şi de război. Cine l-
a citit, s-a întrebat cum de a putut apare atunci, căci dacă Cenzura 1-ar fi cercetat cu
atenţie ar fi trebuit să suprime cel puţin trei sferturi din numărul paginilor, mai ales
eseurile despre "Minimum de existenţă", despre „Freud şi adevărurile sociale"
(psihanaliza aplicată la dictatori), despre "Metapolitică'' şi o bună parte din ciclul
"Momente şi acţiuni spirituale" şi, mai ales, tot ciclul intitulat ''Revizuiri" în care am
actualizat ideile dezvoltate în alte lucrări mai vechi.
În iunie 1941, sub regimul legionar, cu câteva zile înainte de intrarea României în
război, au apărut în volum: Ultimele poeme... Se afla acolo o poezie: "Reveillon", care
sub aparenţa-i simbolică, e singura expresie literară apărută atunci în legătură cu lunile de
groază trăite sub legionari şi cu masacrele lor din 21/23 ianuarie. Se pot citi în această
culegere şi câteva poeme împotriva războiului. Şi acestea au scăpat vigilenţei cenzorului,
dacă le-a citit în adevăr.
Am mai publicat foiletoane şi articole în săptămânalul evreiesc Renaşterea
Noastră. În ultimul ei număr din 7 februarie 1942 (care a fost confiscat), analizând pe
larg un roman în manuscris al lui Enric Furtună, am reînnoit părerile mele cu privire la

1
Eugen Relgis a contribuit la pregătirea documentării pentru lucrarea lui W. Filderman, Adevărul asupra
problemei evreieşti din România (Bucureşti, 1925) [n.ed.]

200
destinul lui Israel, la iudaismul cu valorile sale permanente, precum şi la chestiunea
evreilor botezaţi, mult dezbătută în acel moment.
Atât am putut să public. Dar manuscrisele mele inedite se adunau în tot feluri de
ascunzători, căci eu continuam să lucrez în ore târzii la o serie de cărţi ce aveau să aştepte
vremuri mai bune pentru toţi. Această muncă intelectuală, când viaţa omului şi a evreului
mai cu seamă era expusă atâtor primejdii, mi-a dat acea tărie morală şi acea nădejde de
mântuire fără de care nimeni n-ar fi putut rezista. Însă prin munca aceasta nu-mi mai
puteam câştiga şi pâinea zilnică. Aveam ceea ce se cheamă “o slujbă”: aceea de
bibliotecar; ea n-a fost niciodată o sinecură, ci o treabă de salahor al culturii, care face
singur toate lucrările necesare. Biblioteca "Libertăţii" în umbra căreia mi-am petrecut
douăzeci de ani de trudă (căci tot acolo îmi scriam în bună parte operele), nu mai
funcţiona din noiembrie 1940. Cercul fusese dizolvat, iar dulapurile cu cele 12.000 de
volume, broşuri şi colecţii au fost ascunse sub regimul legionar, într-un grajd, în fundul
unei curţi din mahalaua Colentinei. Am primit câtva timp jumătate din salariu (4.000 lei
lunar), apoi din "lipsă de fonduri" nu mi s-a dat nimic timp de aproape un an, până ce
secretarul "Uniunei Comunităţilor", dl. Costiner, mi-a încredinţat spre inventariere
bibliotecile aflate la sediu; am înjghebat din cele mai preţioase cărţi iudaice găsite acolo o
bibliotecă a rabinatului. Primeam lunar 3.000 lei. Mai puţin decât uşierul! Nu eram
capabil de ceea ce se numea pe atunci "restratificare" pentru a mă apuca de o meserie mai
"rentabilă". Eram bibliotecar şi astfel am fost încadrat de la "Uniunea Comunităţilor" la
Secţia Şcolilor şi Culturii a "Centralei Evreilor din România" 1, cu începere de la 1 martie
1942, primind (după reţinerea impozitelor şi taxelor) o sumă ce varia între opt şi zece mii
de lei lunar. Am rămas deci în slujba mea obişnuită, aşa cum profesorii, clerul, medicii şl
ceilalţi funcţionari ce depindeau de Comunitate sau de instituţiile evreieşti au continuat să
activeze la posturile lor, cu toate restricţiunile şi prigonirile cunoscute.
Mi s-a dat un titlu pe care nu l-am cerut: "inspector al bibliotecilor", pentru că la
Secţia Şcolilor şi Culturii mai funcţionau câte un inspector al artelor, al muzicii, al
educaţiei fizice şi mai târziu, un inspector al învăţământului iudaic. Ceea ce am făcut în
calitatea mea de bibliotecar a pornit din propria mea iniţiativă şi experienţă: nu mi s-au
dat ordine sau îndrumări. Într-o perioadă când instituţiile şi comunităţile evreieşti erau
deposedate, când populaţia era pauperizată şi torturată prin monstruoase legiuiri rasiale,
cine se mai gândea la biblioteci? S-a putut totuşi înjgheba un teatru, o orchestră
simfonică; s-a putut organiza la şcoli şi sinagogi tot felul de manifestări culturale:
şezători, concerte, conferinţe... Cartea, ca îndeobşte la noi, era o biată cenuşăreasă uitată
într-un colţ. Totuşi, ea era necesară oricui vroia să-şi însuşească elementele primare sau
cele superioare ale culturii. În acele împrejurări, bibliotecile publice erau singurul mijloc,
pentru cărturari şi tineretul studios, de a-şi procura cărţile ce le lipseau. Bibliotecile
Academiei şi cele universitare nu mai erau accesibile studenţilor şi cercetătorilor evrei.
Trebuiau biblioteci pentru cele două colegii şi pentru licee - şi chiar pentru năpăstuiţii
care mai căutau o oră de refugiu într-o sală de lectură. Eram convins că "poporul cărţii"
va rezista în grelele încercări prin care trecea, dacă generaţiile tinere vor avea, pe lângă
învăţătura din şcoli, acea atmosferă de înseninare spirituală şi îndemnul de aprofundare şi
investigaţie pe care-l dă o bibliotecă bine înzestrată.
1
In 16 decembrie 1941, o lege promulgată de Ion Antonescu decretează dizolvarea Federaţiei Uniunilor de
Comunităţi Evreieşti şi înfiinţarea „Centralei Evreilor din România”, după modelul „Judenrat” creat de
nazişti în ţările ocupate. Noua lege a dus şi la demiterea oficială a lui W. Filderman din postul de lider al
evreimii din România. [n.ed.]

201
 Am căutat deci să cunosc situaţia bibliotecilor: a celor care mai funcţionau, a
celor închise, prădate sau distruse din Capitală şi din centrele evreieşti din ţară. E de
prisos să spun că nu m-am atins de vreo bibliotecă în funcţiune: nici de cărţile, nici de
personalul lor. M-am sfătuit cu conducătorii lor asupra nevoilor şi dacă le-am dat vreun
sfat practic, el pornea numai din experienţa mea de vechi bibliotecar. Am căutat să repun
în funcţiune biblioteci închise, să salvez cărţile şi arhivele ce mucezeau în pivniţe şi
cămări.
Şi m-am străduit din răsputeri să evit predarea bibliotecii "Libertatea", căci Cercul
fiind dizolvat, toată averea sa urma să intre în posesia statului. Dosarul acestei chestiuni
stă mărturie oricui. Argumentele mele culturale şi etice au convins pe dl. Consilier de
Curte Pandele Teodorescu, lichidatorul averii Cercului "Libertatea", să lase biblioteca în
folosinţa tineretului evreiesc. M-am prezentat împreună cu d-sa şi cu fostul administrator
al Cercului la dl. Dr. W. Filderman, care cunoaşte deci modul cum am înţeles să lucrez
atunci. Am pus mereu în evidenţă această chestiune, de câte ori era respinsă de autorităţi
sau se înnămolea în dosarele Centralei, până ce biblioteca a reintrat prin decizia
Tribunalului în posesia obştei - în timp ce spitale, şcoli şi alte instituţii evreieşti erau
deposedate de bunurile lor. Deşi i s-a dat denumirea de "Biblioteca Centrală Evreiască",
instalată în sala de festivităţi a Sinagogii Mari, ea a rămas aşa cum a fost, fără a fi sporită
în dauna celorlalte biblioteci. Nu m-am atins nici de depozitele de cărţi ale bibliotecilor
închise, preferând a veghea şi asupra lor, fără a le expune printr-o excesivă centralizare
riscurilor inerente în acele împrejurări. Aceste lămuriri sunt suficiente pentru a vădi
spiritul ce m-a călăuzit în activitatea mea — iar în ce priveşte relaţiile personale cu
bibliotecarii şi cu persoanele din preajma lor, pot susţine cu tărie că i-am respectat pe toţi,
aşa cum se cuvine oricărui slujitor al cărţii, mai ales într-o vreme de necruţătoare
distrugere a valorilor culturale.
Activitatea desfăşurată ca "inspector al bibliotecilor" îmi cerea mult timp:
executam singur toate lucrările. Dar în sala unde era instalată Secţia Şcolilor şi Culturii
(în şcoala din curtea Templului Coral), lucrau laolaltă şi ceilalţi inspectori. Veneau, afară
de membrii corpului didactic, actori, muzicanţi, pictori, gazetari, scriitori şi tot felul de
titraţi scoşi din profesiunea lor. Toţi în căutarea unui modus vivendi; fiecare cu grijile şi
durerile lui. În sala aceea, departe de birourile sediului Central din str. Burghelea,
atmosfera era oarecum alta. Oamenii se cunoşteau, îşi puteau spune nevoile şi dorinţele,
găsind la funcţionarul respectiv dacă nu o soluţie imediată, cel puţin un sfat, o îndrumare.
Profesorii, actorii, muzicanţii şi chiar "sportivii" şi-au putut aranja într-un fel oarecare
situaţia, adică să-şi apere interesele împotriva avalanşei de restricţiuni, obligaţii, impu-
neri, vexaţiuni şi umiliri. Trebuiau găsite soluţii de moment într-o luptă inegală, ce
ameninţa existenţa întregii obştii. Cine nu cunoaşte această înfrigurată învălmăşire a
tuturor spaimelor şi speranţelor, din birourile, sălile şi curţile unde veneau acei care n-au
fost încă trimişi în tabere de muncă, în "detaşamente exterioare", în lagăre de concentrare,
în închisori sau în infernul Transnistriei?
Ţin să precizez că, dintre intelectualii care veneau la Secţia Şcolilor şi Culturii,
acei care se aflau în situaţia cea mai dificilă erau scriitorii şi gazetarii evrei; aceştia nu
aveau pe atunci nicio posibilitate de a lucra, nu aveau nicio asociaţie sau alt mijloc de a-şi
apăra interesele. Ei au fost cei dintâi loviţi de legiuirile rasiale, încă din 1938. Prea puţini
dintre ei au izbutit să se încadreze la şcoli ca profesori sau secretari, sau ca funcţionari la
alte instituţii culturale. Aceşti confraţi ai mei veneau la Secţia Şcolilor, unul câte unul sau

202
în grupuri mici, căutând desigur o uşurare cât de mică. Îşi exprimau şefului Secţiei sau
"inspectorilor" nevoile şi doleanţele lor. Veneau şi la mine: cereau un post de bibliotecar,
un loc de secretar undeva, un mijloc de manifestare care să le dea şi o pâine: şezători,
conferinţe, o revistă literară, o editură care să le publice manuscrisele. Şi toţi laolaltă
cereau carnetul de scutire "de muncă obligatorie".
Astfel, şaizeci sau şaptezeci de literaţi, publicişti şi gazetari, la care s-au alăturat
câţiva pictori, au venit la mine şi la Ştefan Tita, punându-ne în faţa unei datorii morale, a
unei solidarităţi colegiale şi a unei sarcini care s-a dovedit până la urmă covârşitoare
pentru puterile noastre izolate. "Asociaţia scriitorilor şi publiciştilor evrei", al cărei rost
era acel de a aduce la îndeplinire cerinţele indicate mai sus, nu s-a putut înjgheba: după
săptămâni de aşteptare, secretariatul-general a comunicat că ''autorităţile superioare'' nu
permit organizarea purtătorilor de condei într-o grupare profesională. Am cerut pentru
scriitori câteva posturi de bibliotecari: s-a respins. Am cerut carnete de scutire pentru
bibliotecari: s-a refuzat, deşi actorii, muzicanţii şi dascălii le-au obţinut.
Un număr de tineri publicişti trebuiau ajutaţi imediat: erau bolnavi, lipsiţi de
strictul necesar. Pe atunci nu se organizase nici ceea ce se numeşte "asistenţa socială".
Nici Comunitatea sau alte instituţii n-au rezervat încă vreun fond pentru slujitorii cei mai
oropsiţi ai culturii noastre.
Nu ne-am gândit deloc să cerem Centralei să creeze acest fond. Ne-am hotărît însă
să obţinem participarea obligatorie a acestor scriitori la fiecare festival, concert,
şezătoare, etc., astfel ca unul sau doi dintre ei să primească un onorar de 2000 lei. Pe cât a
fost de greu să-i convingem pe impresari sau organizatori să accepte o asemenea
contribuţie, pe atât s-a dovedit ea necesară publiciştilor care nu aveau nici o ocupaţie.
Ulterior, o bună parte dintre ei au găsit un serviciu oarecare; aproape toţi au obţinut
carnetul de scutire... Precizez însă că, în acele luni: martie, aprilie, mai 1942, când totul
se afla în faza de dezagregare şi când toţi căutau o scândură de salvare, scriitorii şi
gazetarii care au venit la noi ne-am pus în chip firesc în situaţia de a încerca totul pentru
a-i ajuta. Li s-a părut că putem face ceva pentru ei – şi noi nu puteam abandona o datorie
imediată, înainte de a se vădi limita posibilităţilor noastre. Nici unul dintre acei care au
venit atunci la noi din propria lor voinţă, nu ne-a făcut vreo aluzie că săvârşim o greşală
în locul unde ne-au găsit. Ei ne-au atribuit putinţi miraculoase, supraumane — cum se
întâmplă de altfel în orice alte împrejurări tragice. Iar acei care cred că au dreptul să
critice acum aceste încercări de într-ajutorare colegială -- deşi câţiva dintr-înşii au fost
primii care au beneficiat atunci— aveau, dimpotrivă, datoria de a ne spune la timp
părerea lor. Am fi căutat să găsim cu toţii o altă cale pentru uşurarea nevoilor noastre.
În ce priveşte Gazeta Evreiască1, nu se poate aduce aci în discuţie decât pagina a doua,
strict culturală, din două numere-- şi anume, acele cu data de 8 şi 15 mai 1942. Iată
împrejurările: primul şef al Secţiei de Presă şi Editură fusese înlăturat în luna aprilie de la
direcţia "Gazetei". Mulţi ar putea spune ce impresie a făcut în opinia publică evreiască
demiterea lui A. Willman, autorul acelor faimoase articole de pretinsă "îndrumare", care
au ofensat atât de sângeros demnitatea şi suferinţa obştească. Noul şef al Secţiei de Presă
şi Editură era dl. Dr. Ing. I. Blum, numit în acelaşi timp cu noul şef al Secţiei Şcolilor şi
Culturii, d. Dr. Th. Loewenstein. Şi în privinţa acestor două nume, mulţi ar putea spune
ce impresie au făcut ele: era vorba de doi profesori, cu activitate ştiinţifică şi didactică
recunoscută.
1
Ziarul oficial al “Centralei Evreilor” [n.ed.]

203
 Eu am continuat să mă ocup de atribuţiile mele ca inspector al bibliotecilor. Într-o
zi, d. dr. I. Blum, întâlnindu-mă în hallul şcoalei din curtea Templului Coral, m-a invitat
în biroul d-sale şi declarând că nu se pricepe la gazetărie, el fiind profesor şi chimist, m-a
rugat să-i dau o mână de ajutor în primele săptămâni de la instalarea d-sale, până ce se va
numi un Comitet de direcţie al "Gazetei". Precizez că atunci eram preocupat şi de cererile
stăruitoare ale scriitorilor şi ziariştilor. Câţiva mi-au adus manuscrise literare sau
didactice pe care nu le puteau prezenta la vechile edituri; iar cărţile scriitorilor evrei,
retrase din librăriile "românizate", nu mai aveau nicio circulaţie. Înjghebarea unei edituri,
a unei reviste literare şi ştiinţifice, a unui oficiu de librărie, era impusă de însăşi situaţia
atât de precară a publiciştilor. Secţia de Presă şi Editură nu avea atunci nici editură, nici
oficiu de librărie. Neputându-se scoate o revistă, deoarece singura tipăritură îngăduită era
"Gazeta", s-a emis ideea de a se consacra o pagină întreagă literaturii şi culturii evreieşti,
dându-se putinţă scriitorilor să-şi continue cât de puţin activitatea lor, iar unora să le
uşureze situaţia.
Aceste motive, strâns legate de activitatea mea de la Secţia Şcolilor şi Culturii, m-
au determinat să accept rugămintea dlui Dr. I. Blum, limitându-mă însă la pagina
culturală a "Gazetei" şi punând condiţia ca celelalte pagini, redactate de vechiul personal,
să fie strict informative, fără articole de pretinsă îndrumare, fără culoare politică şi fără
polemici personale. Cine a cercetat acele câteva numere din luna mai 1942 poate să
confirme schimbarea vădită ce s-a produs în aspectul "Gazetei". Pagina culturală
cuprindea una sau două poezii, un foileton ştiinţific sau despre iudaism, o schiţă, un
articol de critică literară sau de comemorare a unui autor decedat. În orice alte
împrejurări, o asemenea pagină ar fi fost redactată la fel. Ţin să menţionez aci că M.
Schwarzfeld, decanul publiciştilor noştri, a început, în acele numere, lunga serie de
articole biobliografice cu privire la scriitorii evrei din România, din secolul al 18-lea până
în 1920, arătând contribuţia lor în toate domeniile culturale, ştiinţifice şi economice din
ţară. Această simplă expunere istorică era în felul ei un protest şi o afirmare în faţa lumii,
în timp ce populaţia evreiască era supusă celei mai crude acţiuni de exterminare. Nu mi
se poate reproşa că am determinat astfel pe M. Schwarzfeld să ne dăruiască ultima sa
operă înainte de a muri. Şi nici că am propus ca un pictor ca Lazăr Zin să redea, în
numeroase planşe, aspecte, imagini şi detalii din vechiul cimitir evreiesc din str.
Sevastopol, înainte ca acesta să fie cu desăvârşire desfiinţat — astfel că el a rămas în
amintirea noastră şi prin desenele precise dar şi evocatoare lucrate de mâna unui artist.1
În ce mă priveşte, cele două bucăţi apărute în pagina culturală vădesc crezul pe
care am vroit să-l afirm încă o dată în plin război şi în toiul celei mai bestiale prigoniri a
unei colectivităţi care nu are altă armă decât Cuvântul. "Rugă într-o bibliotecă" din no.
13 e un poem în proză care începe astfel: "Ţin Cartea, cu obişnuinţa zidarului care ia
cărămida, ca s-o rânduiască în zidul muncii sale de fiecare zi"... Şi se termină cu acest
îndemn: "Cartea îţi va fi tovarăşa în care te vei recunoaşte şi înnoi -- sau consolatoarea
pentru orele amare şi sfătuitoarea senină la răscrucea Îndoelii"... Fiecare rând al acestui
poem putea fi raportat, prin contrast, la actualitatea distrugătoare de oameni şi de comori
culturale. Cutez să adaog aci că pilda profeţilor şi înţelepţilor din trecutul milenar al lui
Israel m-a călăuzit şi m-a întărit în umila mea luptă: — n-am uitat că un Johanan ben
Zachai, după ce Ierusalimul a fost cucerit de romani, le-a cerut doar îngăduinţa de a lua
cu sine cărţile sfinte, ca să întemeieze dincolo de ruinile cetăţii o şcoală nouă. Luptător al
1
Vezi, în volumul de faţă, articolul lui Relgis “Lazăr Zin ». [n.ed.]

204
Spiritului, aşa am înţeles să-mi împlinesc datoria faţă de valorile permanente ale culturii
universale şi iudaice, acolo, în cetatea obştei noastre, răzbită din toate părţile de forţele
oarbe ale Urii, ale prădăciunii şi ale crimei. Spuneam, în însemnările din no. 12, că
"scriitorii se realizează cu adevărat numai cu condeiul în mână"... şi că ei sunt "salahorii
creaţiei şi gândirii, lucizi până în ceasul morţii. Creierul lor e încă viu, chiar dacă restul
fiinţei lor a şi început să se ruineze"... Cine putea să vadă în asemenea rânduri altceva
decât hotărîrea unui om de a-şi împlini destinul, aşa cum îi porunceşte conştiinţa, în orice
împrejurare — şi mai cu seamă într-o situaţie ce părea atunci fără scăpare? Eram, oricum,
prizonieri — la propriu şi la figurat — dar niciun calcul, nicio prudenţă sau vreun criteriu
oportunist nu mă putea reţine de la încercarea de a rosti, şi atunci, într-o formă oarecare,
ceea ce am spus şi înainte, ceea ce voi spune întotdeauna.
Răspunzând la o anchetă mondială întreprinsă în 1929/30 şi a cărei ediţie
originală a apărut întâi în limba germană sub titlul Wege zum Frieden, un mare scriitor şi
un dârz militant social ca Henri Barbusse îmi scria astfel:
"Oameni ca d-ta, scumpul meu Eugen Relgis, care şi-au consacrat viaţa şi
putinţele lor cele mai pure apărării marei cauze umane, au dreptul de a pune întrebări ca
acelea privitoare la Internaţionala Pacifistă. Dumneata eşti în adevăr unul din paladinii
acestui ideal, cari nu se mai mulţumesc cu cântece de slavă, ci caută mijloace de a-l
coborî din cer pe pământ".
Dacă un Henri Barbusse, a cărui intransigenţă politică şi al cărui iacobinism
ideologic erau cunoscute, îmi scria că am dreptul de a pune întrebări cu privire la o
chestiune de însemnătate vitală pentru viitorul omenirii, de ce mi-ar contesta unii zeloşi
scriitori de pe malurile Dâmboviţei dreptul de a fi încercat să ţin nestinsă luminiţa culturii
în năpraznica furtună ce s-a năpustit şi în colţul nostru?
Nu numai că aveam dreptul: aveam datoria să încerc şi imposibilul, să nu mă culc
pe laurii trecutului meu, ci, ca "paladin al unui ideal", să caut în orice împrejurare
mijloace de a-l coborî din cer pe pământ. Acesta e înţelesul real (fără răstălmăciri şi
subterfugii) al activităţii mele culturale, spirituale şl umanitariste, fiind statornic faţă de
mine însumi, faţă de neamul din care m-am ivit şi faţă de acel genus humanum împins de
tiranii săi fascişti şi hitlerişti în gigantica maşină de distrugere care e războiul...
Prezenţa mea la "Gazetă"— din care unii fac o chestie politică, când de fapt eu am
evitat sau am ignorat totdeauna meschinele şi lesnicioasele tentaţii politice — e un
episod, un scurt şi dur episod dintr-o luptă ale cărei riscuri le-am acceptat dinainte, fiind
deplin conştient că nu mă aflam acolo la o "tribună liberă", ci, cum spune poporul, "în
gura lupului". Eram doar cunoscut ca pacifist nu numai prin scrierile mele, ci şi prin
acţiunea mea internaţională, prin participarea mea la atâtea congrese, începând din 1921
până în ajunul războiului actual. Eram cunoscut ca antifascist, ca să zic aşa chiar înainte
de instituirea lui oficială. Eram înfierat ca antihitlerist încă din 1933, nu numai prin
arderea scrierilor mele în Germania — îndeosebi a acelei opere colective Wege zum
Frieden, la care au colaborat 160 de personalităţi din toate ţările. Numere speciale,
consacrate în întregime scrierilor şi acţiunii mele de către gazete germane (de ex.
Deutsche Zukunft din Berlin, 15 apr. 1931) şi numeroase articole şi recenzii apărute în
presă (dintre care citez numai foiletonul semnat în Dortmunder General Anzeiger din 20
aug. 1932, de profesorul dr. Theodor Lessing, unul dintre primii intelectuali evrei
asasinaţi de hitlerişti) — toate acestea m-au făcut destul de cunoscut şi în Germania,
pentru a fi consacrat, printr-un act oficial, ca adversar al regimului şi expus de pe atunci

205
aceluiaşi sfârşit. Aceeaşi editură germană care a publicat ancheta mea urma să tipărească
şi Peregrinările europene, mărturii ale reprezentanţilor de seamă ai literaturii, ştiinţei şi
artei din douăsprezece ţări. Manuscrisul traducerii, din care nu se făcuse nicio copie, a
fost confiscat. Editorul, fugit în Danemarca, a stăruit să fac demersuri la Ministerul Afa-
cerilor Străine din Bucureşti care, prin adresa no. 68047/933 din 25 Ianuarie 1934, îmi
comunică următoarele:
"Drept răspuns la reclamaţiunea Dv. din 30 Iunie 1933, privitoare la sechestrarea
manuscriselor Dv. de către autorităţile germane, am onoarea a vă informa că Legaţiunea
noastră din Berlin, care a intervenit pe lângă Guvernul german în această chestie, îmi
aduce la cunoştinţă că această sechestrare s-a făcut pe motivul că lucrările în chestiune
sunt considerate de autorităţile germane ca primejdioase pentru siguranţa Statului".
Eram denunţat că sunt şi comunist. În 1926 am fost ridicat într-o noapte şi dus de
doi agenţi la Chişinău, unde avea loc un mare proces al comuniştilor. Fusesem cerut ca
martor de câţiva acuzaţi; declaraţiile mele de atunci au determinat pe Lenuţa Filipovici,
una din acuzate, să se ridice în plină şedinţă şi să-mi strângă mâna în faţa judecătorilor—
iar ziarul Universul (7 martie 1926) a pornit o campanie contra umanitarismului care s-a
pus în slujba Moscovei.
Dar chiar în 1942, în toiul teroarei rasiale, la expoziţia antibolşevică din piaţa
Senatului, scrierile mele umanitariste şi pacifiste erau alături de altele, sub semnul
"Internaţionalei iudaice" şi al "scriitorilor evrei din România în slujba comunismului".
Repet: eram deplin conştient de riscurile situaţiei mele. Nu ignoram că anumiţi
ochi şi anumite urechi îmi pândeau fiecare mişcare, fiece vorbă. Dar ignoram ceea ce se
numeşte printr-un cuvânt vulgar "lucrătură". Efectele acesteia n-au întârziat să se arate.
Numai după două săptămâni, mi s-a comunicat că Cenzura interzice ca numele meu să
apară în "Gazetă". Am înţeles: numele meu reprezenta un crez, o luptă spirituală şi
culturală, în plin război, în plină teroare hitleristă, sub un regim de exterminare a
populaţiei evreieşti. Şi, după zece zile de la interdicţia Cenzurii, la 29 mai 1942, din
ordinul "Împuternicitului Guvernului pentru chestiunile evreieşti", am fost destituit din
postul de "inspector al bibliotecilor" de la Secţia Şcolilor, căci n-am figurat nicio clipă
printre salariaţii de la Secţia Presei. Această destituire s-a întâmplat chiar în ziua când
trebuia să preiau dulapurile şi cărţile bibliotecii Cercului "Libertatea" - a căror confiscare
de către Stat am izbutit s-o împiedic—şi să le instalez provizoriu la şcoala Focşăneanu
până ce se va găsi un local mai încăpător.
Această destituire a mea a avut în cercurile evreieşti un răsunet despre care alţii ar
putea aduce mărturie. Peste nedumerirea multora, a vibrat însă teama de o recrudescenţă
a prigonirilor, înlăturarea mea putând să fie începutul unor noi măsuri împotriva
intelectualilor evrei. Acelora care m-ar învinui că "am lucrat la Centrală", le pot răspunde
astfel: —Dacă întreg trecutul meu nu e pentru dânşii o chezăşie de onestitate, de
independenţă, de linie dreaptă, de acţiune sinceră, făţişă, —atunci interdicţia Cenzurii de
a publica la "Gazeta", precum şi ordinul împuternicitului Guvernului de a fi eliminat
imediat de la postul meu sunt dovezi oficiale că nu m-am pus deloc în slujba regimului,
că nu am lucrat din ordinul nimănui—ci aşa cum îmi dicta conştiinţa, numai în interesul
nostru obştesc, cu toate puterile mele morale şi intelectuale, pe care le-aş fi putut
desfăşura mai larg dacă aşi fi plecat în 1939 din Paris spre una din ţările americane, unde
se aflau atâţia dintre camarazii şi prietenii mei.

206
 La 30 mai 1942, chiar a doua zi după destituirea mea, am scris o întâmpinare din
care extrag următoarele: — "Eu sunt şi rămân directorul bibliotecii fostului Cerc
"Libertatea". De drept şi de fapt. Drept legal şi drept moral. Nimeni nu va contesta
aceasta. Pe de altă parte, aşa cum un profesor devenit inspector îşi păstrează catedra, eu
îmi păstrez biblioteca la care am lucrat, aceasta fiind specialitatea mea şi unicul mijloc de
întreţinere a familiei"... "Nimeni nu-mi poate uzurpa locul la instituţia unde am lucrat
timp de peste două decenii"… — şi am încheiat cu afirmarea "dreptului la muncă al
oricărui om, dar mai ales al unuia care s-a dovedit din totdeauna un servitor al culturii."
Deşi câteva persoane m-au sfătuit să nu predau această întâmpinare, căci prin
tonul ei risc cel puţin lagărul, am înmânat-o dlui Streitman, preşedintele C.E.R.1
Rezultatul: de la 1 iunie 1942 am continuat să funcţionez în calitate de "custode" al
bibliotecii Cercului "Libertatea", pe care am instalat-o în sala de festivităţi a Sinagogii
Mari. Denumirea ei nouă: "Biblioteca Centrală Evreiască" nu implică însă vreo
centralizare, căci nicio bibliotecă publică n-a fost atinsă în ce priveşte cărţile şi personalul
ei. Era tot vechea bibliotecă a Cercului "Libertatea", pusă la dispoziţia oricui.
Funcţionarea ei a fost mult stânjenită, pentru că în aceeaşi sală au lucrat pe rând o echipă
a recensământului, a serviciului de Mutaţii, câteva birouri ale Detaşamentelor de Muncă
Obligatorie şi o Comisiune de impunere a C.E.R. Aproape doi ani şi jumătate am rămas
la postul meu, aş putea spune: copleşit de neîntrerupta perindare a zecilor de mii de evrei
nevoiţi să se prezinte la birourile încadrate de dulapuri tixite cu cărţi. Câţi n-ar fi vrut să
le răsfoiască, pentru a uita puţin de suferinţele lor şi ale obştei!
Cu toate împrejurările neprielnice unei activităţi culturale, cu toate dificultăţile
personale, care erau şi ale majorităţii pauperizate, evacuat de C.N.R. [Centrul Naţional de
Românizare] din singura cameră în care mai fusesem tolerat în casa mea, mutându-mă de
câteva ori şi căutând mereu un colţ de masă pentru a scrie, am izbutit să redactez
materialul pentru şapte sau opt volume de literatură şi sociologie şi să revizuiesc integral
douăsprezece din lucrările mele mai vechi. Această muncă hărţuită a fost birul pe care l-
am plătit credinţei mele în vremuri mai bune. Am muncit solitar, deşi trăiam zi cu zi
drama colectivităţii noastre. Nu m-am manifestat în public, n-am ţinut vreo conferinţă, n-
am participat la reuniuni sau consfătuiri. De la 29 mai 1942 am fost cu desăvârşire
absent în tot ce s-a întâmplat la Secţia Şcolilor şi Culturii, precum şi la Secţia de Presă şi
Editură.
Şi totuşi, din când în când, aflam fără vrere şi cu multă întârziere că mi se
atribuiau, cu deosebire în cercurile scriitorilor şi gazetarilor, cuvinte pe care nu le-am
rostit, gesturi pe care nu le-am săvârşit, atitudini pe care nu le puteam avea în niciun caz.
În jurul meu, în izolarea şi rezerva mea, s-a produs — ca în orice tragică răsturnare a
normelor de viaţă, precum şi a valorilor etice şi spirituale — acel fenomen de psihoză
care, în termeni populari se numeşte: "ţap ispăşitor". Acesta eram eu, într-un cerc
restrâns, dar destul de activ ca să răspândească o anumită faimă în vălmăşagul
contradictoriu al opiniei publice. Mai mult: am devenit un fel de ladă de gunoi, în care se
puteau arunca micile sau marile murdării. Oricine poate să se descotorosească astfel de
ceva jenant, să-şi aranjeze o situaţie penibilă, să-şi pregătească un alibi pentru viitor. A
prins o minciună, fără ca eu să aflu sau să reacţionez, — altele urmau! A prins o
calomnie: de ce nu s-ar arunca şi altele? Mi se atribuiau fapte care numai prin simplă
confruntare a datelor se dovedeau absurde, cu neputinţă de a le fi săvârşit.
1
Eseistul H. St. Streitman a fost, în 1941, primul preşedinte al Centralei Evreilor din România. [n.ed.]

207
 Un exemplu: se spunea că eu aş fi "dat ordin" să se epureze bibliotecile de cărţile
care nu corespund cu normele regimului. Decretul lege privitor la predarea unor
asemenea tipărituri a apărut în M. O. nr. 232 din 5 oct. 1942, deci după patru luni de la
destituirea mea şi eu însumi, ca bibliotecar al "Libertăţii", am primit de la Secţia Şcolilor
la 17 oct. 1942 sub no.16510 / 2501 o adresă în acest sens. Ce-am făcut? În loc să predau
la comisariat cărţile interzise, le-am ascuns. Timp de săptămâni, împreună cu G. Spina,
care fusese numit custode-ajutor, am transportat numeroase volume şi colecţii
"subversive" (în pachete mici, riscând să fim controlaţi pe stradă) la fosta bibliotecă a
"Adevărului", ajunsă în posesia Ministerului Propagandei, dar condusă de Ştefan Voitec,
actualmente secretar al partidului social-democrat...
Alt exemplu: se spunea că aş fi convocat pe scriitori şi ziarişti, cerându-le să scrie
la Gazeta Evreiască, dacă nu vor să li se retragă carnetul de scutire de muncă obligatorie.
Dacă s-a produs în adevăr un asemenea fapt, el nu se putea întâmpla decât după 29 mai
1942, dată când am fost destituit de Împuternicitul Guvernului. Sfidez pe oricine să
susţină în faţa mea o asemenea monstruozitate. Relaţiile mele au fost strict individuale,
personale— şi apelez la oricine a fost vreodată în legătură cu mine în cursul celor treizeci
de ani de activitate culturală a mea şi în cursul celor trei luni din primăvara anului 1942,
să aducă mărturia lui. Am învăţat să respect omul în orice împrejurare, să caut înainte de
toate partea bună chiar la un adversar declarat — şi m-am străduit să corespund
nădejdilor ce şi le puneau alţii în mine. Căci imperativul existenţei mele a fost acel de a
servi, fără a considera obligat pe cel servit, fără a pretinde ceea ce — o ştim cu toţii — nu
există în lumea noastră: gratitudinea.
Sunt însă nevoit să mărturisesc aci suferinţa morală îndurată din cauza
minciunilor şi calomniilor care, pornite din câteva surse în aparenţă anonime, s-au
înmulţit în acea atmosferă viciată a tuturor pasiunilor şi meschinăriilor pe care unii
moralişti le cred inerente firii omeneşti. Eu îmi permit să cred că această ostracizare a
mea nu are alt substrat decât în animozitatea deghizată a câtorva tineri fără experienţa
vieţii, sau în excesul de zel al acelora cari, necontrolând ceea ce aflau, se grăbeau să
înştiinţeze pe "patronii" lor. Ar fi fost atât de firesc ca să fiu întrebat, de la om la om,
pentru a se risipi orice suspiciune, evitându-se ca minciuna să devie calomnie. Cu adânc
regret, trebuie să constat că izolarea mea, în loc să fie privită aşa cum se cuvine: ca un
refugiu în lumea riguroasă a conştiinţei şi a creaţiei spirituale, a încurajat campania unei
mici oculte, de două ori neloială: pentru că ea abuza de tăcerea mea, dar şi de o
infirmitate care mă împiedica să prind la timp (ca orice om cu auzul sănătos) zvonul
uliţei, şoapta dintre culise şi chiar o simplă convorbire dintre două sau trei persoane.
Convorbirea mea este numai individuală: citesc cuvintele pe buzele interlocutorului meu.
Ceea ce aflam întâmplător, cu întârziere, era alterat, diformat, crescut printr-o circulaţie
necontrolată, prin uşurinţa cu care "omul de pe stradă" acceptă orice monedă falsă, mai
ales într-o vreme de devalorizare a acelor "imponderabile" care se numesc autocritică,
scrupul de conştiinţă, imperativ moral etc.
Am tăcut totuşi, am răbdat, lucrând în colţul meu cu nădejdea că totul se va
limpezi într-o bună zi. Şi ziua eliberării a sosit: 23 August 1944. Am trăit-o fiecare din
noi — şi e prisos să repet aci ceea ce e înscris în inima şi în conştiinţa oricărui a îndurat
teroarea unui regim de prădăciune şi crimă, a oricărui om care simte în toate fibrele fiinţei
sale miracolul supravieţuirii într-o lume ruinată şi prea plină de mormintele sacrificaţilor.
Pentru ziua acestei izbăviri a Omului, m-am pregătit şi eu: nu de ieri, nu din ziua

208
reîntoarcerii mele în acest loc al pătimirilor noastre, ci de un sfert de secol -- de când am
simţit şi prevestit primejdia acestui război şi m-am străduit din toate puterile mele pentru
pace şi omenie.
Şi, din colţul meu, am pornit să-mi regăsesc camarazii; fără manifeste, fără
discursuri, fără să mă împing în iureşul atâtor tabere: - voiam doar să continui ceea ce am
început de mult, să lucrez în lumina libertăţilor restituite, după ce m-am trudit ani de zile
în umbra recluziunii. Am făcut un prim act de prezenţă prin ziarul Libertatea: — câteva
cuvinte către intelectuali, ei trebuie să iasă din turnul de fildeş al compromisurilor
comode, al unui pretins exclusivism estetic sau ştiinţific şi să pătrundă în arenele sociale
ca adevăraţi luptători ai Spiritului. În ziarul socialist a apărut după câteva zile al doilea
articol: un mic portret al lui C. Dobrogeanu-Gherea. Alte două articole aşteptau de o
săptămână.
Între timp îmi parveneau iarăşi acele insinuări şi defăimări, acele răstălmăciri şi
acuzări neîntemeiate, pornite întâi de la câţiva, trecute din gură în gură, sporite apoi şi de
unii pe care îi credeam incapabili să-şi însuşească o calomnie sau de unii care socoteau că
e mai lesnicios să arunce asupra mea o nouă vină, pentru a-şi uşura propria lor situaţie în
"febra epuraţiei". Mă întrebam dacă rezerva mea nu încurajează asemenea comportări;
dacă tăcerea mea nu e interpretată şi ea în defavoarea mea. Evident, trebuia să-mi
încordez toată puterea sufletească şi morală pentru a rezista într-o asemenea atmosferă
otrăvită.
În ziua de 15 septembrie [1944], ducându-mă la redacţia ziarului "Libertatea"
pentru a mă interesa de ce n-au apărut articolele mele, am fost nevoit să înfrâng
reticenţele unor redactori, pentru a afla în sfârşit adevărul brutal, confirmat ulterior şi de
primul redactor al ziarului. Scriitorul Ion Călugăru a venit la redacţie cu o persoană al
cărei nume nu-l cunosc, şi a protestat contra publicării articolelor mele, susţinând că
trebuia să se respingă colaborarea mea, pentru că am "terorizat" pe confraţii mei, "m-am
purtat ca un agent de siguranţă", "am ameninţat pe scriitori că li se retrage carnetul de
scutire de muncă obligatorie dacă nu scriu la Gazeta Evreiască", ş.a.
În sfârşit, insinuările, minciunile, calomniile care mă urmăreau din 1942,
deghizate, şoptite, difuze, au căpătat formă şi nume: Ion Călugăru, pe care-l cunoşteam
din 1920, de la primele sale dibuiri literare şi cu care am avut relaţii din ce în ce mai rare
şi mai neutre, şi-a însuşit — fără să se ostenească de a mă întreba întâi pe mine — toate
infamiile ce mi se aruncau în spinare, devenind astfel exponentul celor ce stăteau în
umbră şi urzeau împotriva mea ceea ce se poate numi fără exagerare un "asasinat moral".
El e primul care s-a demascat singur prin intervenţia sa neîndreptăţită la sediul ziarului
socialist. Şi a făcut-o cu o lipsă de scrupule care n-a uimit pe toţi acei cari îi cunosc
caracterul, nestatornicia şi comportarea lui în alte împrejurări faţă de alţi confraţi. Atât
îmi permit să spun despre autorul Copilăriei unui netrebnic. Mă abţin să-l judec aci ca
om şi ca publicist. Oricine ar fi săvârşit actul infamant din redacţia ziarului ar fi stârnit în
mine aceeaşi reacţiune. Nu numele făptuitorului, ci faptul în sine interesează aci. Pentru
întâia oară rezerva şi tăcerea mea au fost frânte de valul unei indignări cu atât mai
puternice şi mai dureroase, cu cât a fost mai mult stăvilită. Pentru întâia oară am simţit că
nu mai am dreptul, nici faţă de mine însumi, nici pentru ceea ce reprezintă trecutul şi
opera mea, să tolerez o asemenea defăimare — mai ales în acele zile când s-a înfiripat şi
în acest colţ al lumii o eră nouă, de mai multă libertate şi dreptate pentru toţi oprimaţii,
pentru toţi muncitorii manuali şi intelectuali.

209
 Trebuia să iau poziţie faţă de acei care mă puneau într-o situaţie atât de penibilă.
Convenisem cu Ion Pas, primul redactor al ziarului, să vin a doua zi, spre a-i da, lui şi
celor doi secretari-generali ai partidului social-democrat, toate lămuririle ce le-ar cere.
Mă puteam adresa în acelaşi scop şi altor foruri. Dar există parcă un regizor invizibil,
care orânduieşte altfel lucrurile şi ne pune brusc în faţa unor încercări nebănuite. Căci,
plecând din redacţie, am întâlnit chiar în hallul etajului pe Ion Călugăru care stătea la
taifas cu câţiva tineri. În starea sufletească în care mă aflam, covârşit de indignare şi
amărăciune, mi-a fost cu neputinţă să trec pe lângă el fără a-i cere socoteală. Ar fi fost din
parte-mi un semn de laşitate. I-aş fi dat astfel o primă de încurajare, lui, care prin
intervenţia sa a procedat cu laşitate împotriva mea. M-am apropiat deci de dânsul, l-am
chemat la o parte şi l-am întrebat de ce mă calomniază, de ce aruncă asupra mea minciuni
şi infamii, de ce se poartă astfel cu un om care a lucrat totdeauna făţiş şi s-a purtat loial cu
oricine. Ţinându-l de gulerul cămăşii, l-am întrebat mereu de ce se poartă astfel faţă de
mine şi ce-i dă lui dreptul să se pună în calea muncii mele... Drept răspuns, I. Călugăru a
ridicat braţul şi mi-a dat o puternică lovitură în tâmplă. Câteva persoane s-au interpus
între noi. Nu era necesar. Căci oricâte lovituri mi-ar mai fi dat, eu n-aş fi ripostat la fel. În
mine clocotea revolta demnităţii ofensate, dar n-am lovit. Repet: nu am lovit, ci
continuând a-l ţine pe Călugăru de guler, l-am întrebat iar şi iar de ce mă calomniază, de
ce mă huleşte; în cele din urmă el mi-a aruncat cuvintele: "agent de Siguranţă" şi
smucindu-se, cămaşa lui s-a sfâşiat. Mi-am retras mâna îndată ce am observat aceasta şi
m-am îndepărtat, în timp ce el a proferat şi o ameninţare: "Ai să mi-o plăteşti"...
Acesta e faptul în toată realitatea sa brutală. Nu-l judec eu: prin lovitura şi prin
vorbele ce mi le-a aruncat, Călugăru şi-a vădit încă o dată caracterul şi mentalitatea sa.
Iar acelora care s-au grăbit să mă judece, fără să verifice cele petrecute, le amintesc
avertismentul blândului şi înţeleptului Hillel: "Nu judeca pe aproapele tău decât după ce
ai ajuns în situaţia lui"... Sunt cel dintâi care să deplor că o situaţie morală devenită
insuportabilă a trebuit să aibă un asemenea deznodământ. Dar mă văd nevoit să protestez
împotriva felului cum e alterată, răstălmăcită şi exploatată această tristă întâmplare, nu de
opinia publică, ci de acei câţiva rămaşi în umbră şi al căror exponent s-a făcut I.
Călugăru. M-am retras în singurătatea şi amărăciunea mea. Nu m-am dus în piaţa publică
să flutur ca un trofeu o cămaşă sfâşiată. Cine a văzut însă onoarea mea sfâşiată, obrazul
meu lovit, demnitatea mea umană terfelită? Mi-a fost dat să aflu că acolo, în uliţa noastră
evreiască, unii spuneau că eu l-am atacat pe Călugăru, că eu l-am bătut şi chiar că s-ar fi
încheiat de câţiva scriitori un proces verbal asupra unui fapt la care n-au fost martori şi
asupra căruia nici n-am fost întrebat. Mai mult: zece sau cincisprezece publicişti ar fi gata
să înceapă o campanie de presă împotriva mea: aş vrea să cunosc măcar pe unul dintr-
înşii şi să mă uit drept în ochii lui...
Dar, ceea ce ţin să precizez aci, e culoarea politică ce se încearcă a se da acestui
incident. Eu n-am văzut în I. Călugăru un "om politic", un reprezentant al unui crez
politic sau al unei grupări politice (dacă toate aceste noţiuni se pot măcar asocia de ceea
ce este el în realitate). Am ignorat cu desăvârşire aranjamentele lui personale sau
compromisurile lui de ultimă oră-- şi n-am văzut în el decât un om căruia am fost nevoit
să-i cer socoteală, de-a dreptul, de la ins la ins.
Acei care îmi cunosc scrierile şi acţiunile mele ştiu că sunt un apolitic, că am
evitat orice contingenţă de natură politică -- deşi am pătruns în arenele sociale ca luptător
al Spiritului, ale cărui arme sunt exclusiv etice şi culturale. Refuz deci cu toată hotărîrea

210
de a fi târît în vălmăşagul pasiunilor politice — şi rămân pe tărâmul statornic al
omenescului, adică al intereselor generale şi al idealurilor permanente ale omenirii reale,
care se trudeşte şi suferă şi năzuieşte spre mai multă lumină şi dreptate.
Nu voi înceta să proclam acest crez, devenit organic, fixat în sângele şi în creierul
meu — şi voi lucra în orice împrejurări, aşa cum îmi porunceşte conştiinţa. Îmi îngădui să
repet aci o declaraţie celebră, din vremea când predomina fanatismul religios: "Aşa sunt
şi nu pot fi altfel"... Refuzând deci să accept vreun criteriu politic în acest "proces de
conştiinţă", trebuie să precizez că elementele care au determinat procesul acesta sunt
încadrate într-o realitate socială mai restrânsă: în colectivitatea evreiască din care m-am
ridicat şi cu al cărui destin m-am contopit în anii teribili ai prigonirii. Însăşi faptul că
expunerea mea e făcută în primul rând în faţa "Consiliului General Evreiesc" din
România — alcătuit din reprezentanţi ai evreimii, care fac însă parte din diverse partide
politice româneşti, deci în faţa unui for neutru, care are misiunea de a se ocupa cu
interesele colectivităţii noastre — însuşi faptul acesta delimitează sensul imediat al
procesului la raporturile mele cu obştea evreiască. Sunt nevoit să constat cu o firească
durere morală, că după trei decenii de activitate literară şi culturală, precum şi de luptă
pentru pace şi omenie, care e însăşi esenţa iudaismului biblic şi al celui universal, sunt
pus -- nu de neevrei-- ci de unii confraţi (care nu s-au lepădat nici ei de evreismul lor) în
situaţia pe care am înfăţişat-o în paginile precedente.
Ştiu că aceasta s-a mai întâmplat şi cu alţii: nu am cutezanţa de a mă pune alături
de marii noştri ostracizaţi. Dar şi cel mai umil slujitor al culturii şi al eticei umanitare are
dreptul să-şi afirme credinţa şi dreptatea, chiar dacă e singur, cu tot riscul, într-o perioadă
de recrudescenţă a pasiunilor individuale şi a celor colective.
Mai ştiu că nimeni nu e profet în ţara lui şi cu atât mai puţin în propria lui
comunitate—ca să zic aşa: etnică şi confesională. Mă grăbesc să recunosc că s-au ridicat
din sânul ei câteva glasuri frăţeşti, că am găsit câteva prietenii statornice şi câteva
conştiinţi curajoase, de înaltă ţinută morală. Excepţii cari, ca pretutindeni, în orice
domeniu, confirmă regula: cei mai aproape de tine te înţeleg mai puţin -- şi te silesc să
plăteşti birul amarnic al hulei sau al nepăsării, al harţei pătimaşe sau al abandonării care
merge până la atingerea dreptului sacru de a munci pentru pâinea ta şi de a lupta pentru o
credinţă ce depăşeşte ambiţiile sau interesele sale individuale.
Da, ştiu că nimeni nu e profet în mediul din care s-a ivit. Acei care au urmărit de
departe, de peste ţări şi mări, scrisul şi acţiunea mea au pomenit şi de acest adevăr
comun. Redau aci, fără nici o umbră de vanitate, ci ca o simplă constatare, câteva rânduri
ale lui Ioseph Ishill, care a emigrat de aci în urmă cu 35 de ani, ca să fie la New York
aproape singurul editor-artizan al cărţilor frumoase şi rare. El scria în antologia sa
internaţională: Free Vistas (1933): "Ţara sa trebuie să se mândrească în mod deosebit cu
un autor atât de dotat, dar trebuie să fie o mândrie amestecată cu ruşine, pentru că nicio
altă ţară nu a dat atât de puţin unui autor de la care a primit atât de mult... Eugen Relgis,
întocmai ca şi profetul din vechime, este mult mai bine cunoscut în alte ţări decât în
patria sa". Un alt publicist american, originar şi el din România, Solomon F. Bloom,
redactor la New-York Times şi-a intitulat articolul din The Jewish Tribune (15 aprilie
1927): "Roumania’s Outstanding social prophet" închipuindu-şi însă, precum indică
subtitlul că "Eugen Relgis exerts considerable influence in his native land". - Un publicist
sud-american intitulează o pagină întreagă, din Tribuna (Rosario, 21 aug. 1956): "Eugen
Relgis: Un humanista qe imprime nuevas orientaciones", iar criticul Alberto Daniel

211
Faleroni în ziarul La Capital din Buenos Aires (14 oct. 1937) vede în mine pe "El
solitario de Bucarest" şi vrea să justifice în lungi coloane subtitlul articolului: "La heroica
vida de Eugen Relgis".
Trebuiesc oare mii de kilometri ca să recunoşti o singurătate care nu renunţă la
luptă şi creaţie, — o viaţă care se oferă celor din preajma ei, care nu şi-a părăsit cuibul
natal la chemările de peste ocean, care a rămas alături de ai săi, în cetatea asediată de
toate nedreptăţile, umilinţele, chinurile şi crimele unui regim de exterminare — pentru ca
şi în primele zile ale izbăvirii obşteşti, să fie calomniată, hulită, şi în cele din urmă,
lovită?
Renunţ la o înşirare ce ar putea să pară fastidioasă, a atâtor alte mărturii din
aproape toate ţările europene: ele sunt la dispoziţia acelora care ar vrea să răsfoiască
colecţiile şi documentele mele.
Dar nu pot renunţa să amintesc celor din neamul meu că în această ţară în care ne-
am născut şi am suferit cu toţii, intelectualitatea românească, prin scriitorii şi învăţaţii ei
de seamă a recunoscut ceea ce ar fi trebuit să recunoască mai întâi propria mea obştie.
Dacă în Apărarea Naţională a lui A. C. Cuza (Iaşi, 12 oct. 1929) s-a putut scrie, când
aveam doar 34 de ani, că sunt "un jidan îmbătrânit în rele"-- profesorul Dr. C. I. Parhon
nu contesta "nici frumuseţea, nici înălţimea morală a concepţiilor" mele, dorindu-mi să
mă apropiu "cât mai mult de vremea când omenirea nu va mai cunoaşte decât o singură
luptă, aceea pentru a pătrunde legile naturii şi a le utiliza spre a face viaţa cât mai fericită"
(Căile Păcii, 1929, p. 20). — Octav Botez scria în Viaţa românească (no.5, 1922):
"...Spectacolul acestui blajin visător singuratec, care în haosul patimilor terestre şi a
Saharei morale care ne învăluie, pătruns de tragica seriozitate a existenţei, se zbate cu
îndărătnicie pentru a împărtăşi oamenilor credinţa lui mesianică şi viziunea acelei
coloane de foc şi de fum, care trebuie să ne arate calea, nu e desigur banal"... Filosoful şi
poetul ardelean Lucian Blaga scria că: "Eugen Relgis are cele mai mari merite pentru
răspândirea înaltului idealism în toate păturile noastre sociale" (Voinţa, Cluj, 1921...) —
iar Tudor Arghezi se exprima astfel: „să-mi dai voie să cinstesc în râvna d-tale continuă
şi egală putere de a lua în serios o idee... Exemplul d-tale, că oricine te găseşte permanent
nemişcat lângă aceeaşi idee şi în acelaşi punct, mie unuia îmi inspiră un mare şi fervent
respect, necunoscând o pildă mai culturală" (Căile Păcii, 1929, p.4-5). Închei aceste
câteva mărturii româneşti cu aceea a criticului Perpessicius care, analizând cartea mea
Bulgaria necunoscută, scrie în Cuvântul din 15/16 iulie 1933: "Eugen Relgis nu este
defel visătorul pierdut în considerarea himerelor. Poate că ceea ce năzuieşte d-sa să nu se
împlinească niciodată, dar la judecata din urmă, printre cei ce vor aduce în faţa
Judecătorului Suprem o desagă de fapte, va fi şi Eugen Relgis"...

... Până la această judecată supremă, care ne aşteaptă pe toţi, până la judecata
inevitabilă a timpului, adică a Istoriei, care priveşte peste generaţii, cuprinzând laolaltă
nenumăraţii umili ce se trudesc în umbră şi pe cei înălţaţi pe culmi luminoase — ne aflăm
încă în vălmăşagul realităţilor zilnice: al pasiunilor şi intereselor, care sunt deopotrivă
individuale şi colective, materialiste şi idealiste. Până la acea judecată impersonală, care
va cumpăni ceea ce ar mai rămâne din pumnul de ţărână însufleţită acum de gândire şi de
spirit, trebuie să trecem prin purgatoriul judecăţii temporare, a contimporanilor. Nu mă
refer aci la legile scrise, atât de des modificate sau înlocuite de contingenţele sociale şi
politice. Ci, la acele legi nescrise care s-au menţinut în furtunile stârnite de vremelniciile

212
şi erorile omeneşti. Acele legi nescrise, pe care ni le-au amintit mereu profeţii, înţelepţii,
premergătorii din toate timpurile, sălăşluiesc în inima iubitoare şi în conştiinţa luminată a
oricărui om care, în respectul faţă de semenul său, e călăuzit de puteri morale şi
spirituale. Aceste puteri se numesc libertate şi frăţie, adevăr şi dreptate, bine şi frumuseţe
— în comuniune sub acelaşi Destin care domină ceea ce unii numesc "condiţie umană" şi
pe care eu o numesc "omenie". Cu această omenie din mine fac acum un popas pe drumul
ostenelilor şi luptelor mele: nu ca acuzat, nici ca acuzator, ci ca un simplu călător care îşi
deşartă "desaga de fapte", fără teamă şi fără orgoliu : "Iată ce am primit de la învăţătorii
şi de la contimporanii mei, iată ce am putut înjgheba cu slabele mele puteri... Înlăturaţi
ceea ce vă pare de prisos, luaţi ceea ce cuprinde măcar o fărâmă de bine şi adevăr...”
Însă drumul e lung: trebuie să pornesc mai departe, cu uneltele mele de cărturar,
dar şi cu năzuinţele mele de lumină şi pace. Năzuinţi care sunt ale tuturor oamenilor de
bunăvoinţă, ale celor care simt şi văd că, deasupra clipelor fugare, deasupra atâtor
antagonisme de fiece zi, deasupra înfruntărilor personale, a micilor interese şi a
pătimaşelor încleştări, stăruie porunca uniunii sub semnul izbăvirii. Această uniune e
posibilă dacă ne depăşim pe noi înşine, dacă urcăm din văile ce ne despart spre înălţimi
de unde privirea poate cuprinde orizonturi mai vaste. Numai astfel putem înţelege veacul
nostru.

SUMAR

213
Prefaţă

ESEURI DESPRE IUDAISM (1936)

Semnificaţie . 2

VALORI PERMANENTE ALE IUDAISMULUI

Umanitarismul biblic 4
Al doilea Isaia 10
Moise în istorie şi legendă 14
Actualizarea lui Moise 17
Isus, un zeu umanizat 22
Un revoluţionar despre Isus 25
Uriel da Costa şi Spinoza 27
Valori permanente ale iudaismului 32

IUDAISM ÎN ACŢIUNE
Cele trei căi 36
Un profet în redingotă: Theodor Herzl 38
Evrei şi Arabi în Palestina 40
Haluţismul 47
O boală veche: Antisemitismul 51

PATRU PRIETENI
A. Steuerman-Rodion 53
Pictorul Rubin 55
Enric Furtună 57
Joseph Ishill 63

NOTAŢII
Iudaismul lui Marcel Proust 67
Paris, capitale des religions 70
Sanctuarul necunoscut 71
Dybuck 72
Prefaţă la „Fişke Şchiopul" 73
„Egalitatea" lui M. Schwarzfeld 74
Lazăr Zin 75
Cuvinte către studenţi 75

MĂRTURIILE UNUI FECIOR DE RABIN 77

STRĂMOŞUL MEU „DAVID GUGUMANUL" 83

214
 MĂRTURII DE IERI ŞI DE AZI (1962)

Un hidalgo al spiritului (de Adrian Ranta) 90

Confesiunea unui scriitor 92
Meletie Jidovul sau veşnica reîntoarcere 101
Scrisoare postumă lui Iosif Guttman 107
Slove de martiri 109
Un autor de paradoxe şi aforisme 115
Marcel Iancu, pictor şi arhitect 122
Câteva cuvinte despre poeţi si poezie 126

O comemorare la Montevideo: Dr. I. Brucăr 128

Domnul Şilo despre monoteism şi monism 130
Variaţiuni pe marginea Eclesiastului 137

ALTE MĂRTURII DE IERI ŞI DE AZI (1967)

SACRIFICAŢI ŞI UITAŢI
Călătoria din urmă a lui A. L. Zissu 142
Cei amuţiţi, Cei exilaţi... 144
Câţiva din generaţia mea - întemniţaţi, "pocăiţi" şi îngropaţi 146
"Nostalgii inutile" - noua generaţie 154

DESPĂRŢIREA CE UNEŞTE
Un scriitor "evreu-român" în America de Sud 156
Doi prieteni 160
Jacques Pineles
Un pictor al ochilor: David Lang
Cultură şi civilizaţie 162
Despărţirea ce uneşte 164
Post scriptum la Eseuri despre iudaism 166
De la "Egalitatea" bucureşteană la "Menora" israeliană 168
Cartea 170

PE URMELE LUI STEFAN ZWEIG 170

Addenda: Memoriu către Consiliul General Evreiesc şi pentru toţi oamenii de bună
credinţă [1944] 188

215