STĂNCAN MARIA, masterat CLOE, anul I, semestrul II, 2022

Statul fascist și implicarea sa în economia italiană

În perioada interbelică doctrina fascistă s-a vrut o ideologie inovatoare care avea ca
scop edificarea unei societăți care să substituie așa-zisa democrație liberală și capitalistă
conform modelului numit: Statul Etic Corporatist. Acesta era definit drept o entitate
morală superioară, care avea datoria de a realiza Binele Comun al cetățenilor, aceștia
identificându-se cu Statul, deci cu acea Comunitate căreia îi aparțineau.
Corporatismul era un concept moral și etic al politicii de stat, care avea în vedere un
concept socio-economic bazat pe om ca centru al societății, făcând din acesta o
componentă esențială a comunității. Astfel, din perspectivă corporatistă, comunitatea
era percepută drept un corp organic în care fiecare își aducea contribuția la Binele
Colectiv. Iar statul se obliga să armonizeze colectivul și nu admitea diviziuni sau lupte
interne, în baza unui corporatism autoritarist. Pe lista de priorități a acestui tip de stat
corporatist se afla, firește și economia, cu excepția capitalismului sălbatic, pur și dur.
Doctrina fascistă viza crearea unei economii ca instrument de garantare a bunăstării
materiale și în care munca, având valoare morală, nu mai este obiectul economiei, ci
subiectul acesteia. De aceea fasciștii au creat Camera Corporațiilor din care făceau parte
reprezentanții tuturor breslelor profesionale și diferiți producători, grupați în carteluri,
care puteau legifera în privința unor probleme de competența lor. Iar în întreprinderi se
practica o distribuire echitabilă a profiturilor.
Totuși, trebuie evitată confuzia intre corporatismul fascist și ”corporațiile” anglo-
americane, acestea din urmă fiind grupuri unice de putere care manipulează statul
pentru propriile interese, uneori meschine. În Statul Etic Corporatist corporațiile fasciste
sunt organe de stat care trebuie să funcționeze pentru binele colectivității.
Nu este vorba despre o dictatură corporatistă, cum tot susține propaganda comunistă
și neo-comunistă prin agenții săi, astăzi mai agresivă ca oricând. Scopul era de a orienta
inițiativa privată spre satisfacerea nevoilor comunității printr-un raport optim capital-
forță de muncă, stat și cetățean. Astfel, Statul Etic Corporatist era compatibil cu
pluralismul, însă fără degenerarea în facțiuni. Mai mult, fascismul milita pentru o
societate spirituală, care să nu fie robită materialismului de orice fel care să-l
îndobitocească și să-l depersonalizeze pe cetățean, făcându-l dependent de satisfacerea
propriilor interese economico-materiale. Asadar, doctrina fascistă are un caracter
antimaterialist și se bazează pe valori etico-morale și pe justiția socială.

Corporatismul ca intervenționism
(1930-1934)

Criza economică din 1929 a afectat întreaga omenire, drept urmare adepții
corporatismului s-au gândit să revizuiască principiile economice, conferindu-i
economiei alte fundamente. Majoritatea economiștilor italieni de la acea vreme a luat
parte la dezbaterile privind fundamentul teoretic al corporatismului, făcându-l ferfeniță
pe ”homo economicus” al lui John Stuart Mill.
Noul model de economie vizat de corporatiști se baza pe criteriul corporatist de
optimă utilitate naționaă și nu pe cel hedonist al utilității individuale. Cu alte cuvinte
homo corporativus, care să-și subordoneze interesele individuale statului corporatist
versus homo economicus. Având în vedere faptul că diferența între economia liberală și
cea corporatistă constă în structura organizată, economică și unitară a națiunii,
corporatismul se baza în esență pe teoria socio-politică a doctrinei ”intervenției statului
în activitatea economică”.
Corporatiștii considerau că piața economică nu era capabilă, prin mecanismele de la
acea vreme, să fie garanta dezvoltării și de aceea era necesară intervenția statului pentru
a corecta lipsurile, teorie ce a stat la baza ”legislației speciale”. Mai exact, se dorea
renunțarea la abordarea din perspectivă microeconomică în favoarea celei
macroeconomice cu Statul ca operator. Astfel, protecționismul era medium prin care se
puteau proteja industriile vulnerabile la început de drum și viza următoarele aspecte:
naționalitatea și ”forța productivă”.
Naționalitatea era un concept care se opunea vizibil și cu înverșunare internaționalei
economice, ameliorând situația economică a statului, teorie preluată de la germanii din
generațiile trecute. Ideea era că fiecare națiune își are propriile necesități economice
care trebuie satisfăcute și prin aceasta redarea demnității și implicit un stat care nu este
deschis din punct de vedere al economiei și nici dispus la concesii de acest tip. Cât
privește ”forța productivă”, o națiune trebuie să fie aptă a garanta în viitor noi locuri de
muncă, deoarece este cu mult mai importantă capabilitatea de a genera bunăstare și
bogăție, decât avuția însăși.

Politica autoritaristă a statului fascist

(1934-1936)

În urma crizei economice mondiale din 1929 statul fascist a ajuns în situația extrem
de neplăcută de a se confrunta cu probleme complexe, inclusiv de natură economică și
care fuseseră cauzate de alții, dar pe care trebuiau să le rezolve într-o manieră
satisfăcătoare ori măcar să încerce să le rezolve.
Una dintre principalele probleme a fost modernizarea țării și dezvoltarea economică
a acesteia, prin industrializare și asigurarea infrastructurii necesare. Industria e cea care
poate asigura și progresul moral, nu doar pe cel tehnico-material. ”Volswirtschaft”
(economie națională) în contrapondere la economia liberală și la cea socialistă ”spre
comunsm în zbor”. Aceasta însemna industrializarea Italiei și transformarea poporului
italian într-unul industrializat.
O altă problemă era riscul fragmentării sociale pentru că modernizarea presupunea
în principiu diviziune (inclusiv diviziunea muncii) precum și segregare. De aceea s-a
ajuns la ideea de colaborare între clasele sociale în vederea stabilității și a dezvoltării
socio-economice. Deja în timpul Primului Război Mondial personaje importante din
domeniul tehnicii și al industriei activau în ”consilii de mobilizare industrială” în care
producția industrială se datora efortului colectiv a mai multor clase sociale.
Acest concept de colaborare inter clase a fost preluat mai apoi și instituit de statul
corporatist fascist în 1927 prin pilonul său principal ”Carta Muncii” sau ”Carta
drepturilor lucrătorului”. Printre cei care au promovat acest manifest economico-politic
s-a aflat și Mussolini. În economia corporatistă angajații trebuie să aibă ca obiectiv
consolidarea potențialului productiv al statului perceput ca ”singura entitate morală,
politică și economică” vizând dezvoltarea intereselor economice naționale.
Revenind la marea criză economică din 1929, căreia Italia nu i-a scăpat, au apărut
alte probleme precum: crahuri financiare, prăbușirea prețurilor, dar mai ales, dureros și
intens perceput de națiune, șomajul, care prefigura ”moartea liberalismului”. Astfel, pe
acest fundal rembrandian de tristă amintire, se ivesc tăcute, dar implacabile, Corporațiile
și se concretizează corporatismul, ca pentru a sublinia deviza de mai târziu a
batalionului ”Penele Negre”: ”Nu strălucim, dar pârjolim !”
Dezbaterile încinse ale economiștilor italieni sunt consemnate de revistele cu profil
economic din acea perioadă. Atunci a apărut teoria trecerii de la abordarea
microeconomică la cea macroeconomică, aceasta din urmă necesitând intervenția
statului fie prin impunerea justiției sociale, fie prin dezvoltarea forțelor de producție.
Astfel, problemelor care presupun modernizarea, colaborarea, li se caută rezolvarea
printr-o politică economică autarhică, prin intervenționism generat de implicarea
statului, progres tehnic în corporatism, corporații și politici economice ducând la
admiterea faptului că liberalismului ”i-a sunat ceasul”.

Criza valutară și planul director

Accederea la putere a fuhrerului Adolf Hitler în 1933 coincide cu punctul culminant

al acutizării crizei în Italia, astfel încât Mussolini consimte la înființarea Institutului
pentru Reconstrucția Industrială (I. R. I.). Tot în acel an la Roma e semnat un pact între
Cel de-al III-lea Reich, Italia, Franța și Anglia.
Astfel, în Italia a fost impusă o politică economică autarhică, iar aceasta scotea și
mai bine în evidență problema valutară, în special cea a rezervelor valutare care
scăzuseră considerabil în 1934, precum și procentul exporturilor. De aceea fu impus un
monopol de stat asupra schimburilor în afara țării, în timp ce, de creditele externe, se
ocupa Banca Italiei, acestora adăugându-se un control drastic asupra traficului de valută.
Între timp Mussolini semnă directiva care permitea ocuparea Etiopiei, care avea,
printre alte scopuri și pe cel de relansare a economiei italiene. Cu toată opoziția unora
care invocau costurile enorme ale acestei intrepride acțiuni, motivând că depășesc
beneficiile, în scurt timp efectul produs a fost cel scontat. Sistemul economic italian,
gripat, intră în faza de creștere economică rapidă.
În baza decretului din 1935 sunt restricționate importurile, ducând la constituirea
unor noi instituții autarhice. Astfel, economia autarhică era coroborată cu economia de
război pentru optima desfășurare a acțiunilor din Etiopia.
Societatea Națiunilor răspunse prompt, impunând sancțiuni, urmate de
”contrasancțiuni” din partea Italiei, întrucât Mussolini nu dorea să aibă ”deviații” pe
traseu. Un motiv pentru ca statul fascist să-și exercite controlul asupra comerțului
exterior, declarat ”de interes public”, ceea ce și era de fapt.
Totuși, autarhia n-a însemnat interzicerea totală a importurilor și a exporturilor, ci
tendința de a obține o autonomie economică, măcar cu sens relativ, dacă nu absolut. Se
aveau în vedere atât procurarea de materii prime din afara țării, cât și prelucrarea
acestora și apoi vinderea produselor finite pe piața internațională.
O altă serie de probleme grave ale ”grelei moșteniri” din 1929 era: prăbușirea
prețurilor, scăderea producției și creșterea necontrolată a șomajului, afectând multe state
ale lumii, nu doar Italia. Factorul-cheie, scăderea șomajului, însemna mai întâi
susținerea locurilor de muncă și a poduselor naționale. În acest scop statul fascist a
preluat ”Comisia pentru produsele italiene”, înființată în 1930 în vederea valorizării
produselor naționale și dezvoltarea consumului, îndeosebi pe piața internă, optimizând
relațiile între producători și consumatori.
Se avea în vedere exaltarea preferinței pentru produsele interne și evitarea, pe cât
posibil, a produselor externe care să le concureze pe piață precum și o politică de
influențare și de orientare a consumatorilor spre produsele de pe piața internă. În timp
ce din ce în ce mai mult personal calificat era solicitat în varii domenii, în universitățile
italiene se predau cursuri de economie politică și corporatistă, nu cum scornește
propaganda neo-comunistă că doctrina fascistă n-avea program economic.
Se urmărea, printre altele, canalizarea caștigurilor spre investiții compatibile cu
economia autarhică, iar produsele interne ar fi favorizat o eficiență maximă a factorilor
productivi, pe primul plan fiind crearea locurilor de muncă. Și cu aceasta ”li se băga
pumnul în gură” adepților economiei liberale care-și făceau în continuare veacul în
Italia.
Astfel, economia fascistă oferea avantaje în privința încadrării pe piața muncii,
scăderii șomajului și a eficienței factorilor de producție. La acest punct din cronologia
faptelor, elitele societății, reprezentanții de frunte ai regimului fascist și intelectualii se
aflau în consens, mai ales în ceea ce privește centralizarea statului.
În continuarea acestor acțiuni, regimul fascist a dus o politică de neatârnare față de
aprovizionarea cu materii prime de import, ceea ce nu i-a prea reușit căci exploatarea
subsolului nu furniza mari bogății, fiind astfel nevoit să recurgă la exploatarea colonială,
ca-n vremurile de demult.
Și acest demers, printre altele, a dus la înființarea în 1935 a ”Comisariatului pentru
schimbul valutar” al cărui șef a echilibrat balanța de conturi externe, punând capăt
pretențiilor voracilor generali ai austerului Mussolini. Cu alte cuvinte, le-a tăiat din
fondurile valutare de care beneficiaseră înainte.
O sursă foarte jenantă a deficitului comercial a fost combustibilul fosil și pentru a
face față, regimul fascist a recurs la intensificarea extracției de cărbune de calitate
inferioară, atât în peninsulă cât și în Sardinia, considerată Patria Cărbunelui. Criza
combustibililor s-a acutizat în 1939, când Italia se văzu nevoită să intre în război de
partea Germaniei în lupta împotriva comunismului.
Pe de altă parte, pentru a răspunde nevoilor industriei textile, s-a dat startul unei noi
industrii a fibrelor textile artificiale, favorizată de măsuri legislative în vigoare, ceea ce
a dus la un cerc vicios și anume cel al importurilor de celuloză, necesară și în industria
hârtiei, dar mai ales în cea a fabricării explozibililor.
În ceea ce privește aluminiul și industria metalurgică, s-a ajuns la o ciorovăială între
reprezentanții armatei și industriașii italieni în legătură cu ciclul de producție, firește și
cu înființarea de noi fabrici, ciorovăială curmată ultra rapid de intrarea Italiei în război,
ajungându-se astfel la un consens și în această privință. Și, pentru că Italia avea resurse
substanțiale de bauxită, s-a trecut la producerea aluminiului prin această metodă. Se
pare că nici în ziua de azi nu se cunoaște alta, ”arhivele” vechilor civilizații nefiind
accesibile oricui.

Raporturile comerciale cu România

La acea vreme în țara noastră extracția minieră nu era concesionată societăților

străine și atunci influența s-a exercitat printr-o societate națională de cercetare și
producție din Prahova și a unei rafinării, Petrol București.
Petrolul brut, extras din zăcămintele românești, era dus spre rafinare de asociați din
Rijeka, numit de italieni Fiume, din Croația și de la București. Mai apoi au fost deschise
niște rafinării la Bari și Livorno, inclusiv pentru petrolul brut românesc.
Totuși, România nu era singura piață de unde se importa petrol brut, ci trebuie luate
în considerare și exploatările petroliere din Albania și Iraq. Necazul era că maniera de a
achiziționa imensa cantitate de petrol brut de pe piețele externe era incompatibilă cu
legile italiene în ceea ce privește importurile unor astfel de materii.
 Astfel, Italia a fost nevoită să-și vândă cota în pagubă, ceea ce i-a dăunat în mod
substanțial, orientându-se spre exploatarea rocilor asfaltice bituminoase din Sicilia,
ocazie cu care iar a fost înființată o nouă instituție de profil.
Concluzia care se poate trage referitor la modernizarea tehnologică este aceea că
statul fascist nu se centra atât pe produsul în sine, cât mai ales pe întregul proces de
producție, inclusiv pe relațiile economice internaționale, punând preț și pe dezvoltarea
tehnologiei italiene, promovarea invențiilor și pe progresul tehnic.

”Amurgul Zeilor”

Sfârșitul tragic al lui Mussolini a confirmat încă o dată, dacă mai era nevoie, zicala
că ”facerea de bine ...” se răsplătește cu rău. După Cel de-al II-lea Război Mondial
regimului fascist și reprezentanților săi li s-a reproșat, printre altele, că au circumscris
economia italiană pe orbita naziștilor, ceea ce nu era adevărat.
Economia corporatistă fascistă a fost, mai presus de toate, o politică anti criză
deoarece, după marea criză economică din 1929, mulți din cei care i-au supraviețuit au
crezut că liberalismul economic, mai exact capitalismul liberal este generator de crize
economice. Astfel că au acceptat opțiunile oferite de corporatiști: națiunea, statul
autoritar fascist, cu variabile nevolatile precum prețurile și cantitatea.
Riscul pe care-l reprezenta dependența de materiile prime provenite din importuri, a
dus într-un fel indirect la o formă de izolaționism. Dezvoltarea industriei, bine
concepută, a stagnat din cauza priorității acordate industriei de război. Din acest punct
de vedere opțiunile de politică internațională privind Etiopia, Spania și Albania, nu
trebuie deloc trecute cu vederea.
De altminteri, regimul fascist avea o stranie perspectivă asupra lucrurilor: liberul
arbitru nu era interzis, ci considerat un soi de competiție. Ar fi putut favoriza
importurile pentru a putea crește procentul exporturilor. Surplusul balanței de plăți ar fi
putut susține dezvoltarea dinamică.
Totuși, regimul fascist a favorizat o dezvoltare economică pe baza tentativelor de
modernizare: inovația în industrie, aportul statului și al tehnocraților, resursele
strategice. În anii 30 ai secolului trecut s-au remarcat: industria mecanică, cea chimică
și, surprinzător pentru o țară atât de muntoasă, industria electrică.
Din nefericire, în 1938 producția industrială pro capite era net inferioară celor din
Germania și Marea Britanie și era aproape jumătate din cea a Franței, aceasta ca idee
orientativă. Dar, ceea ce a reușit să facă regimul fascist, a fost să întărească structura
industrială.
În politicile statului fascist privind economia s-a ținut cont de raporturile: termen
lung-termen scurt, expansiune-deflație, inovație-tradiție, război-pace, un amalgam care
a dus, de asemenea, la prăbușirea regimului.
Totuși, regimul în cauză ar fi trebuit să contribuie la transformarea structurii
industriale a statului. N-a mai apucat s-o facă pentru că a început războiul mondial la
care Italia a luat parte ca aliată a Germaniei. Dar visul generației fasciste s-a concretizat,
în ciuda unor vicisitudini, astăzi Italia este o țară modernă industrializată, cu un
potențial economic și geo-politic, ba chiar și strategic, care nu trebuie neglijat, nici
subevaluat și nici subestimat.