Curăția sufletului la Sfântul Simeon Noul Teolog

Un articol de: Nicușor Deciu - 25 Iul, 2022

La prima vedere, tema curăției sufletului vizează, cu precădere, zona ascetică a vieții creștine;
de asemenea, presupune existența unor păcate și, mai ales, a unor patimi de necinste care
trebuie purificate printr-un set de nevoințe ce s-au probat și consacrat deja în literatura apărută
în mediul monahal ortodox. Apoi, tot acest program ascetic de curăție se raportează, în
special, la două dintre cele trei laturi ale sufletului, anume: partea irascibilă și partea
poftitoare. Totuși, într-un mod cu totul paradoxal și în virtutea unei tradiții nescrise, partea
rațională pare scutită de acest important proces de curăție. Există însă o explicație: Această
nefirească evitare a unui discurs despre curăția părții raționale se datorează în primul rând
ignorării literaturii patristice și apoi influenței teologiei academice asupra vieții creștine.
Acest tip de teologie, dominant în cadrul universităților, potrivit reputatului profesor Georgios
Mantzaridis, „are un caracter științific și-i dă omului impresia theognosiei. Ea nu oferă
experiențe lăuntrice, ci informații exterioare. Este interesată de cercetare și de cunoaștere. Nu
descrie relațiile nemijlocite ale omului cu Dumnezeu, ci examinează în mod științific, adică în
mod neutru și obiectiv, existența și funcționarea unor astfel de relații. Dumnezeu și toate cele
ce au legătură cu El constituie obiectul ei de studiu”.

Curăția de păcat

Numai observând definiția foarte concisă a profesorului Mantzaridis ne dăm seama îndată de
deosebirea fundamentală dintre teologia academică și teologia Părinților Bisericii, care pune
accent deosebit pe experiență și pe vedere în duh. Știm cu toții că primul pas al noii vieți în
Hristos este curățirea de păcate, care în același timp, în opinia Sfântului Simeon Noul Teolog,
presupune și o eliberare din robie:

„Prin Sfântul Botez şi prin împărtășirea Preacuratelor Sale Taine ale Trupului şi ale scumpului
Său Sânge, El ne curăţeşte şi ne dă viaţă, ne face sfinţi şi fără de păcat, ba mai mult, ne redă
cinstea şi libertatea, pentru ca să nu părem că ne slujim Stăpânul mai curând siliți decât de
voie” (Cateheza 5).

Curăție și theognosie

Pentru Sfinții Părinți, theognosia nu este doar un concept, nu este doar un secret deținut de
vreo elită inițiată, ci un dar universal al lui Dumnezeu pentru omenire, dar care se primește
numai după ce curăția inimii sau a minții a fost săvârșită. De altfel, Părinții nu fac altceva
decât să întărească faptul că zicerea Mântuitorului: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor
vedea pe Dumnezeu” este adevărată și se poate împlini cu orice om și în orice timp. De aceea
și Sfântul Simeon mărturisește din propria sa experiență: „Dacă Hristos a spus că Dumnezeu
poate fi văzut prin mijlocirea curăției inimii, negreșit, când curăția este dobândită, urmează
vederea” (Cuvântarea Morală 5). Și, desigur, nu avem aici orice fel de vedere, scrie Sfântul
Simeon, ci este vorba despre vederea lui Dumnezeu în lumina cea nezidită: „Nimeni să nu vă
rătăcească: Dumnezeu este lumină, și pe cei pe care El îi îmbrățișează îi face să participe, pe
măsura curăției lor, la propria Sa strălucire” (Cateheza 15). Înțelegem din cele de mai sus din
ce cauză teologia academică recurge sistematic la conceptualizarea Revelației. Și, desigur, ea
nu va scăpa de această nefericită raționalizare atâta vreme cât nu va pune curăția sufletului în
relație directă cu vederea lui Dumnezeu și se va ține departe de trăirea conținutului credinței.

Curăția sufletului în perspectivă eshatologică

Sfântul Simeon Noul Teolog este acela care, poate cel mai mult dintre Părinții Bisericii, a
accentuat necesitatea experienței nemijlocite a harului, a vederii lui Dumnezeu, în cadrul
vieții prezente. Și a pledat pentru importanța determinantă a trăirii în Dumnezeu acum și aici,
nu datorită vreunei supraevaluări exaltate a vieții pământești, ci întrucât a înțeles faptul capital
că acela care nu va experia harul sau nu-L va vedea pe Dumnezeu în această viață nu va
dobândi acest dar nici în viața de dincolo. La fel stau lucrurile și cu trăirea virtuților, iar
curăția inimii nu face excepție. Așadar, toată nevoința omului se centrează pe scopul
dobândirii virtuților în această viață, încât, prin intermediul acestora, nevoitorul să primească
experiența theognosiei. De aceea, într-o oarecare măsură polemic, Sfântul Simeon scrie:
„Dacă aici pe pământ este curăția, tot aici va fi şi vederea; dar dacă tu spui că vederea nu
există decât după moarte, în mod obligatoriu tu vei pune și curăția după moarte şi astfel ți se
va întâmpla că niciodată nu vei vedea pe Dumnezeu, deoarece nu vei avea, după trecerea din
această viată, nici o lucrare care să-ți permită să afli curăția” (Cuvântarea Morală 5). De
asemenea, gândul la Judecata Universală și la răsplătirea fiecăruia după fapte capătă o altă
limpezime în teologia Sfântului Simeon: „După părerea mea, fraților, cu adevărat, dacă în loc
de a avea toată grija spre a mă curăți însumi cu lacrimi de întinăciunea greşalelor mele, eu ies
din această viață întinat, după dreptate atât Dumnezeu, cât şi îngerii Săi îşi vor râde de mine şi
mă vor arunca cu diavolii în focul veşnic” (Cateheza 5). Aceasta pentru că Judecata va evalua
nu doar fapte exterioare, ci în principal starea lăuntrică a sufletului; sau va evalua faptele doar
în măsura în care acestea au născut curăția lăuntrică a inimii, condiția vederii lui Dumnezeu.