Cuvânt despre rugăciunea lui Iisus, al Sfântului Cuvios Nicodim Aghioritul – †

14 iulie

Cum se întoarce mintea în inimă

(...) Acum îţi voi spune cum se cuvine să-ţi păzeşti mintea şi inima ta. Îţi este
cunoscut faptul că întreaga lucrare a fiinţei tale este în mod firesc atrasă către ea însăşi,
către puterea ei lucrătoare, către care se întoarce, cu care se uneşte şi în care se odihneşte.
De aceea şi tu, deoarece ţi-ai eliberat lucrarea minţii - care lucrează prin creier, după cum
mai înainte am arătat - de toate lucrurile cele dinafară, lumeşti, prin păzirea organelor
simţurilor şi a imaginaţiei tale, normal este ca acum să o întorci spre fiinţa şi puterea ei
[spre ea însăşi]. Şi iar zic: se cade a-ţi întoarce mintea ta în inima ta, care este unealtă a
fiinţei şi a puterii minţii şi a privi [cu ochii] cei gândiţi omul cel lăuntric. Căci Marele
Vasile zice: „Mintea, nerăspândindu-se spre cele dinafară şi nerevărsându-se spre lume
prin organele simţurilor, se întoarce spre ea însăşi şi apoi - tot prin ea însăşi – se suie către
înţelegerea lui Dumnezeu”

Atunci când mintea se află în inimă, trebuie să se roage

Aflându-se în inimă, mintea ta să nu stea să privească, nemaifăcând altceva, ci,

aflând partea cea lucrătoare - prin cuvântul cel lăuntric al inimii, cu care gândim, alcătuim
osteneli şi judecăm în mintea noastră sau desluşim şi citim în taină cărţi întregi, fără a mai
grăi cu gura -, să n-o lase să rostească altceva decât această scurtă rugăciune, care se
numeşte de un singur gând: „Doamne, Iisuse Hristoase, (Fiul al lui Dumnezeu), miluieşte-
mă”. Dar nu ajunge numai aceasta, ci trebuie să mişti şi puterea cea voitoare [volitivă] a
sufletului tău, adică să zici această ragăciune cu toată voinţa, puterea şi dragostea ta. Şi - ca
să-ţi spun mai limpede - cuvântul tău cel lăuntric să ia aminte, atât cu privirea lui cea
gândită, cât şi cu auzul său cel gândit, numai la cuvintele rugăciunii şi mai vârtos la cele ce
se înţeleg prin cuvinte, fără să-şi imagineze ceva rău, fără să ia vreun chip, fără a-şi
închipui sau a gândi ceva din cele simţite sau gândite, dinlăuntru sau din afară, chiar dacă
ar fi şi bun. Dumnezeu este mai presus de toate cele simţite şi gândite şi de aceea mintea
care caută să se unească cu El în rugăciune trebuie să iasă afară de toate cele ce există -
simţite şi gândite - şi încă şi mai presus de ele pentru a dobândi unirea cea dumnezeiască.
De aceea a zis şi dumnezeiescul Nil: „Să nu-ţi închipuieşti dumnezeirea înăuntrul tău când
te rogi şi nici spre oricare alt chip să nu-ţi laşi mintea ta. Cu nematerialnicie aşază-te
alături de Cel nematerialnic.” Iar toată voinţa ta într-atât să se alipească prin dragoste la
cuvintele rugăciunii, încât cele trei părţi ale sufletului tău - mintea, cuvântul tău lăuntric şi
voinţa - să fie una şi cea una trei. Căci aşa se uneşte omul - care este icoană a Sfintei Treimi
- cu Chipul Cel dintâi, după cum a zis acel mare lucrător şi învăţător al rugăciunii şi
trezviei cele gândite, dumnezeiescul Grigorie Palama al Tesalonicului: „Când unitatea
minţii se va face treime, însă rămânând totodată unitate, atunci se uneşte cu Treimea cea
întreit veşnică a dumnezeirii şi se aşează mai presus de trup, de lume şi de stăpânul acestei
lumi”.

De ce trebuie să-şi ţină respiraţia cineva când se roagă

Şi deoarece mintea ta, adică lucrarea minţii tale, s-a obişnuit din tinereţe a se vărsa,
şi a se risipi în lucrurile cele exterioare - simţite - ale lumii, pentru aceasta, atunci când
rosteşti această sfinţită rugăciune, să nu respiri des, după cum este firesc, ci ţine-ţi puţin
răsuflarea până ce glasul cel lăuntric rosteşte o dată rugăciunea şi abia atunci expiră - după
cum învaţă aceasta dumnezeieştii Părinţi. [De ce?]
1. Pentru că prin această puţină ţinere a respiraţiei inima se necăjeşte, se
strâmtorează şi prin urmare suferă durere, fiindcă nu-şi primeşte obişnuita cantitate de
aer. Iar mintea se adună mai uşor prin acest meşteşug, întorcându-se în inimă mai întâi
din cauza durerii şi a chinului pe care îl are inimă şi apoi din cauza dulceţii ce se naşte din
această pomenire vie şi fierbinte a lui Dumnezeu. Căci această pomenire a lui Dumnezeu
pricinuieşte dulceaţă şi veselie celor care ÎI pomenesc, după cel ce a zis: Adusu-mi-am
aminte de Dumnezeu şi m-am veselit (Ps 76, 3). Deoarece fiecare mădular poate simţi
durere sau plăcere, firesc lucru este ca mintea să se întoarcă şi să se adune acolo [când
mădularul pătimeşte ori una ori alta].
2. Deoarece prin această puţină ţinere a respiraţiei se subţiază inima cea aspră şi
groasă, precum şi umorile cele din ea, ca unele care se necăjesc şi se înfierbântă cu măsură,
şi - drept urmare - se face moale; simţitoare, smerită şi mai plecată spre umilinţă şi spre a
vărsa uşor lacrimi. Se subţiază încă şi creierul şi, drept urmare, se subţiază împreună [cu
el] şi lucrarea minţii şi se face unitară şi luminoasă şi mai lesne de unit cu strălucirea lui
Dumnezeu cea mai presus de fire.
3. Prin această ţinere cu măsură a respiraţiei se necăjeşte inima, pătimind în acelaşi
timp şi durere. Prin această chinuire varsă din ea undiţa cea otrăvitoare a dezmierdării şi a
păcatului pe care a înghiţit-o mai înainte. Şi astfel se vindecă cele potrivnice tot prin cele
potrivnice - după [cum zic şi] doctorii. De aceea a zis şi Sfântul Marcu. „Mintea care se
roagă neîmprăştiat strâmtorează şi zdrobește inima; iar inima înfrântă şi zdrobită
Dumnezeu nu o va urgisi (Ps 50, 18).
4. Prin această ţinere cu măsură a respiraţiei se unesc toate celelalte puteri ale
sufletului şi se întorc spre minte, iar prin ea spre Dumnezeu - şi minunat este a spune acest
lucru. Şi astfel, prin acest procedeu, omul aduce la Dumnezeu toată zidirea cea simţită şi
gândită, căreia el îi este legătura şi cuprinderea - după [cum zice] Grigorie al Tesalonicului
în Viaţa lui Petru. Mai sus am spus şi acest lucru: mai ales noii începători sunt cei care au
trebuinţă de puţina ţinere a respiraţiei atunci când se roagă. Mai sunt şi cei ce au sporit [în
rugăciune] fără de această ţinere a respiraţiei, ci intră în inimă şi acolo rămân numai prin
cuvântul cel lăuntric. Dar şi aceştia, atunci când vor a-şi întoarce mintea în inimă printr-o
osteneală - pe care o fac însă din dragoste, mai ales atunci când sunt războiţi de gânduri şi
de patimi, pentru ca astfel să şi-o adune într-un singur gând, o fac prin ţinerea cea cu
măsură a răsuflării.
 Aceasta este, pe scurt, iubite frate, mult vestita şi de dumnezeieştii Părinţi numita
rugăciune a minţii şi a inimii. Dacă vrei să citeşti mai pe larg despre ea, studiază în sfinţita
Filocalie cuvintele Cuviosului Nichifor şi ale lui Grigorie al Tesalonicutui pentru cei ce cu
sfinţenie se liniştesc, precum şi cele o sută de capete ale lui Calist şi Ignatie Xanthopol.
Aşadar, te rog fierbinte: pe lângă cele şapte laude şi rugăciuni pe care le faci în
fiecare zi - după canoanele cele vechi ale Bisericii - să te îndeletniceşti şi cu această
rugăciune a inimii şi a minţii, având-o ca pe lucrare neîncetată şi veşnică. Să grăieşti în
inima ta preadulcele, de lume doritul şi cu totul râvnitul Nume al lui Iisus. Pe Iisus să-L
gândeşti în mintea ta, pe Iisus să-L doreşti şi să-L iubeşti cu voinţa ta, către Iisus să-ţi
întorci toate puterile sufletului tău şi mila Lui să o cerşeşti cu zdrobire şi cu smerenie. Şi
deşi nu poţi să te îndeletniceşti întotdeauna cu aceasta din cauza grijilor şi tulburărilor din
lume, să ai măcar unul sau două ceasuri rânduite mai ales seara şi, retrăgându-te într-un
loc liniştit şi întunecos, îndeletniceşte-te cu această sfinţită şi duhovnicească lucrare. Căci
te încredinţez deplin: mult folos vei dobândi din ea, iar roadele le vei secera coapte. Care
însă sunt aceste roade? Ascultă, te rog, pe scurt:

Câte şi care sunt roadele care se nasc din rugăciunea minţii

Primul rod ce se naşte din această lucrare este acesta: atunci când mintea se va
obişnui, prin [practică] îndelungată, să rămână în inimă, se lipseşte de plăcerile lumii -
după Sfântul Diadoh - şi urăşte, şi fuge de dulceţile cele simţite ale organelor simţurilor.
Căci zice: „Cel ce petrece pururea în inima sa e departe de toate plăcerile lumii. Căci
umblând în duh, nu poate cunoaşte poftele trupului”. Tot astfel se leapădă şi de rătăcirea
imaginaţiei și, drept urmare, este departe şi de năpădirile gândurilor care devin prin
imaginaţie rele şi urâte. Şi aceasta deoarece îşi pogoară liniştită lucrarea sa golită şi subţire
jos, la cuvântul cel lăuntric din inimă, şi din cauza locului strâmt al inimii se dezbracă de
întreg idolul şi tot chipul cel gros al imaginaţiei, asemenea şarpelui care se dezbracă de
pielea lui când trece printr-un loc strâmt. Şi pe lângă aceasta, atunci când mintea se va
obişnui să rămână în inimă, lucrătorul rugăciunii nu numai că va iubi a-şi încuia uşa casei
sale şi a se linişti şi a-şi încuia şi uşa gurii sale şi a tăcea, ci prin sârguinţa sa îşi va încuia şi
uşa cea lăuntrică a cuvântului celui lăuntric, nelăsând duhurile cele viclene şi pe draci să-şi
grăiască prin el răutăţile şi gândurile cele viclene pe care le voiesc şi prin care omul devine
necurat înaintea lui Dumnezeu, Care cearcă inimile şi rărunchii. De aceea şi Sfântul Ioan
Scărarul zice: „Închide trupului uşa chiliei şi cuvântului uşa limbii şi duhului (rău) uşa
dinăuntru”.
Al doilea rod este acesta: mintea, aflându-se în inimă şi văzând acolo în chip gândit
cu ochiul ei cel privitor chipul urât şi grozav cu care este închipuită, precum şi obrăzarul
cel greţos cu care s-a îmbrăcat şi care este alcătuit din necuvioasele privelişti pe care le-a
văzut şi din urâtele glasuri pe care le-a auzit - adică, spus în mod simplu, din purtarea cea
josnică a simţurilor şi a lumii, câştigă smerenie, plâns şi lacrimi. Şi cum să nu se smerească
atunci când vede locul inimii sale întunecos şi înceţoşat [din cauza unui] întuneric gros
care s-a născut din păcatele făcute de ea cu cuvântul, cu lucrul şi cu gândurile? Cum să nu
plângă şi să nu se întristeze văzându-și partea ei cea cuvântătoare [raţională] plină de
atâtea gânduri trufaşe, necuvântătoare, hulitoare şi drăceşti? Cum să nu plângă văzându-şi
partea ei cea poftitoare robită de atâtea gânduri urâte şi pofte necuviincioase şi partea cea
mânioasă de gândurile viclene şi de pornirile fără de rânduială asupra aproapelui? Şi, într-
un cuvânt, cum să nu se umilească, şi să nu verse lacrimi însângerate sau cum să nu strige
cu jale către Iisus ca să o miluiască şi să o vindece când îşi vede inima legată de atâta
mulţime de patimi, orbită de o nesimţire de piatră şi plină de atâtea răni şi când îl vede pe
omul cel lăuntric în totalitatea lui nu ca pe o Biserică a lui Dumnezeu şi a darului, ci ca pe
o peşteră de tâlhari şi ca pe o magherniţă a păcatului şi a dracilor? Şi datorită acestei
smerenii, acestui plâns şi acestor lacrimi, Se milostivește Dumnezeu către ea, uşurându-o
de patimi şi izbăvindu-o de năvălirile gândurilor şi ale dracilor.
Al treilea rod este acesta: această întoarcere a minţii în inimă, sălăşluirea ei în ea,
privirea cea gândită, străjuirea şi paza, rugăciunea pentru această păzire se face ca o
oglindă curată - după Sfântul Calist - în care mintea vede: înclinările către cele rele ale
inimii sale, mişcările cele viclene ale gândurilor sale, precum şi bântuielile, furturile şi
pândirile duhurilor cele necurate. Şi, spus mai pe înţeles, acolo [mintea] îşi vede curat
toate greşelile ei, chiar şi pe cele mai mici. Şi chemându-L astfel pe Iisus în ajutor, îşi cere
iertare [de la El], se pocăieşte, se întristează, cade, adaugă plâns peste plâns şi smerenie
peste smerenie şi face tot ceea ce poate pentru a se îndrepta şi a nu mai păcătui. De aceea,
vorbind despre o astfel de rugăciune, Sfântul Ioan Scărarul zice „Starea ta lăuntrică ţi-o
arată rugăciunea. Căci teologii [cuvântătorii de Dumnezeu] au socotit-o pe aceasta oglinda
nevoitorului”
Al patrulea rod este curăţirea firii, iar lucrarea cea pentru curăţirea, firii [este] dată
mai presus de fire de dumnezeiescul dar al Sfântului Duh. Căci, după cum dumnezeieştii
Părinţi au socotit postirea, privegherea, culcarea pe jos, plecarea genunchilor,
închinăciunile, înfrânarea şi celelalte rele pătimiri ale trupului drept unelte fireşti, chipuri
şi meşteşugiri de curăţire a firii omeneşti de patimile care afară de fire au încăput într-însa,
în acelaşi chip aceiaşi Părinţi au izvodit această firească meşteşugire a întoarcerii minţii la
inimă pentru a curăţi mai lesne şi mai repede mintea şi inima - acestea fiind nu numai cele
mai domnitoare părţi ale omului, cele mai subţiri şi mai lesne de abătut la rău, ci şi cele
care mişcă împreună spre păcat pe toate celelalte părţi şi mădulare ale trupului, [chiar şi
pe] cele mai groase şi mai cu anevoie de abătut (fiindcă după medici şi psihologi, în tot
trupul, fizic sau psihic, întâi se mişcă părţile cele mai subţiri şi apoi, prin cele mai subţiri, şi
cele mai groase) şi aşa; prin ele, se curăţeşte firea omenească de patimi şi, prin curăţirea
aceasta, să o facă îndemânatecă a primi şi darul şi lucrarea lui Dumnezeu cea mai presus
de fire. Într-un cuvânt, acest meşteşug curăţeşte firea căci îl are ca pe o lucrare şi materie şi
ipostas, împrejurul căreia se îndeletniceşte [firea] a lucra porunca cea dintâi şi
sobornicească şi care le cuprinde pe toate celelalte; adică a iubi omul pe Dumnezeu din tot
sufletul său, din toată inima sa, din toată vârtutea sa şi din lot cugetul său. Mai ales pentru
această poruncă (dar şi pentru celelalte) i se dă darul cel mai presus de fire al lui
Dumnezeu.
Şi ca să las pe toate celelalte bunătăţi şi daruri mai presus de fire de care se
învredniceşte omul din întoarcerea aceasta gândită a minţii şi rugăciune a inimii, strâng
cuvintele cele multe şi vin la scopul cel ce ne zace înainte, pentru care le-am spus, şi zic
numai că prin această rugăciune a minţii şi a inimii poţi a-ţi păzi mintea şi inima ta - dacă
nu desăvârşit curate şi nepătimaşe, căci aceasta în lume a o săvârşi este cu anevoie (ca să
nu zic şi în pustie şi în linişte, pentru lenevirea şi răutatea neamului nostru, după cum a zis
dumnezeiescul Ioan Scărarul), dar măcar să le păzeşti puţin pătimaşe şi, atât cât este cu
putinţă, curate. Că o poruncă ca aceasta a dat Dumnezeu omului - a-şi păzi inima sa de
patimi şi de gândurile cele rele -, zicând: Ia aminte la tine însuţi, să nu cugeti cu vicleşug în
inima ta (Dt 15, 9).
Pentru aceasta te rog iarăşi: să nu te leneveşti la acest lucru cu adevărat folositor de
suflet şi mântuitor, ci, lăsând desele plimbări, multele tovărăşii şi cele fără de vreme
[nesfârşitele] împreună-vorbiri [discuţii] şi rămânând liniştit la casa ta, îndeletniceşte-te cu
această întoarcere a minţii în inimă.
De asemenea, cercetează adeseori pe cea a lui Dumnezeu sfântă Biserică a ta
lăuntrică, precum David, care numai acest lucru îl cerea de la Dumnezeu: să cerceteze
Biserica cea sfântă a Lui (Ps 26, 7). Şi goneşte afară de la dânsa toată patima şi gândul rău,
după cum şi Domnul a gonit din Biserica lui Dumnezeu pe neguţătorii de cele
dumnezeieşti. Căci patimile şi gândurile cele rele întinează inima şi Biserica cea din ea,
gonind de la dânsa darul lui Dumnezeu. De aceea a zis Solomon: Cugetele cele răzvrătite
despart de la Dumnezeu (Sol 1, 3). Și iarăşi: Urâciune este Domnului gândul nedrept (Pr 15,
27). Şi aceasta însemnând-o şi Domnul, zicea către cei ce spurcau Biserica: Casa Mea, casă
de rugăciune se va chema iar voi o aţi făcut-o pre dânsa peşteră tâlharilor. Şi chiar dacă la
început vei suferi puţină osteneală, după ce te vei obişnui şi te vei îndulci vei lua mare
mângâiere.
Căci aşa cum orice trup în centrul său se linişteşte şi după cum vietăţile cele
purtătoare de casă se odihnesc în acoperământul lor cel de scoică, cele cu opt picioare în
cămara lor, vietăţile cele cu patru picioare şi de uscat în vizuinile şi în culcuşurile lor, iar
cele zburătoare în cuiburile lor, tot aşa şi minţii firesc lucru îi este a se linişti, a se odihni şi
a se domoli când intră în inimă şi în omul cel lăuntric. Că şi ea are trupul ca pe o cochilie şi
locuinţă, iar pe inimă ca pe un centru al său şi ca pe o cămară spre odihnă. Pentru aceasta
şi Sfântul Isaac numeşte inima casă a minţii.
Şi precum atunci când vietăţile, luând vreo supărare, aleargă la lăcaşurile lor şi scapă,
tot aşa şi mintea, când se va supăra de războiul gândurilor rele sau de altă întâmplare
dinlăuntru sau din afară, aleargă la inimă, şi strigând: „Iisuse al meu, ajută-mi, Iisuse al
meu, mântuieşte-mă, scapă-mă!”, se slobozeşte [de ispită]. „Cu numele lui Iisus biciuiește-i
pe draci” - zice Ioan Scărarul. Iar dumnezeiescul Isihie zice: „Pomenirea numelui lui Iisus
să se unească cu răsuflarea ta și atunci vei cunoaște folosul liniștii”.

Din pomenirea cea necurmată a numelui lui Iisus se naşte dragostea către El

Iisus să fie cugetarea cea dulce a inimii tale; Iisus să fie desfătarea limbii tale; Iisus să
fie îndeletnicirea [lucrarea] şi vederea minţii tale şi, în scurt, Iisus să fie răsuflarea ta.
Niciodată să nu te saturi numindu-L [pomenind numele Lui] pe Iisus căci prin această
deasă şi dulce pomenire a Lui se vor sădi, vor creşte şi copaci mari se vor face în inima ta
acele trei fapte bune, mari şi binecuvântate: credinţa, nădejdea şi dragostea. Să ştii că
atunci când un îndrăgostit este departe de faţa cea îndrăgită de dânsul, nu-şi poate
mângâia în alt chip darul şi dragostea sa decât numai cu neîncetata amintire şi pomenire a
numelui chipului celei îndrăgite şi iubite de dânsul.
În acest chip şi sufletul care îl iubeşte pe Iisus, fiindcă El este în ceruri şi nu de faţă
pentru a se îndulci de Dânsul, nu-şi poate mângâia altfel dragostea lui către El decât prin
neîncetata aducere aminte a Sfântului Său Nume, strigând totdeauna cu dragoste şi cu
lacrimi şi cu durere a inimii: „Iisuse al meu, Iisuse al meu iubit!”
Deci ce este mai fericit, ce este mai binecuvântat sau mai cu dulceaţă decât a cugeta
cineva întotdeauna la preaslăvitul, veselitorul [de bucurie aducătorul] şi mult doritul
Nume al lui Iisus Hristos cu care, oricine ar cere ceva de la Tatăl sau de la Hristos Însuşi,
cu siguranţă dobândeşte: Orice veţi cere de la Tatăl intru numele Meu, va da vouă (In 16,
23). Şi iarăşi: Orice veţi cere intru numele Meu, aceea voi face, ca să se proslăvească Tatăl
intru Fiul (In 14, 13).