Relieful creat de acţiunea râurilor

Forţa râurilor.
Râurile dispun de o forţă brută şi o forţă netă.
Forţa brută este determinată de debit şi viteză şi este o expresie a acţiunii
gravitaţiei.
Fb = Q x V2; Fb = S x V3 (deoarece Q = S x V).
Forţă brută este folosită de râu pentru a transporta apa şi materialele, pentru a
învinge forţa de frecare cu patul de scurgere şi cu malurile (frecarea externă) şi forţa
de frecare dintre particulele de apă (frecarea internă). Ceea ce rămâne este forţa
netă.
Fn = Fb - (t + fe + fi).

Situaţii în lungul râului, în ceea ce priveşte forţa netă:

Fn > 0 => eroziune şi transport (în cursul superior).
Fn = 0 => transport (în cursul mijlociu).
Fn < 0 => acumulare (în cursul inferior).
Tipuri de scurgere a apei în râuri.
Scurgerea apei se poate realiza laminar şi turbulent.
Scurgerea laminară se realizează paralel cu malurile. Viteza cea mai mare
este la suprafaţă, în partea centrală, pe firul apei (acesta este un aliniament ce
corespunde pe verticală talvegului). Viteza scade către maluri şi către fund. Este o
scurgere liniştită, în cadrul căreia şuviţele de apă se scurg paralel între ele şi paralel
cu malurile.
Scurgerea turbulentă este o scurgere agitată, cu viteză mare. Se exercită sub
mai multe forme: în spirală; turbionară (turbioanele verticale au rol în crearea
talvegului); ondulatorie (sub formă de valuri, la debite mari).
 Procese fluviatile.
Eroziunea. Procesul fluviatil prin care este sculptată valea. Intensitatea
eroziunii depinde de debitul lichid al râului şi de încărcătura solidă şi dimensiunile
materialelor ce alcătuiesc debitul solid. Astfel, în regiunea intertropicală, unde
materialele aluviale sunt fine, eroziunea este slabă; situaţia este inversă în regiunile
temperate şi reci.
Formele eroziunii: liniară; laterală.
1. Eroziunea liniară. Alte denumiri – eroziune în adâncime, eroziune
regresivă. Prin intermediul ei este atacată direct roca din patul de scurgere, mai ales
în lungul talvegului. Condiţii ce favorizează eroziunea liniară: forţa netă mai mare
decat zero; încărcătură cu materiale grosiere a râului; pantă de scurgere mare;
scurgere turbionară a apei. Eroziunea liniară se propagă din avale în amunte, acolo
unde apare o ruptură de pantă; de aici denumirea de eroziune regresivă. Tendinţa
generală este aceea de a se realiza o pantă larg concavă, cu valoare mai mică decât
cea iniţială, fără praguri (pantă de echilibru).
2. Eroziunea laterală. Este îndreptată asupra malurilor, realizată prin
turbioane, atunci când firul apei se apropie mai mult de unul dintre maluri. Sunt
create firide în baza malului iar acesta se prăbuşeşte.Eroziunea laterală devine
puternică atunci când nu se manifestă eroziunea liniară, când râul şi-a realizat un
pavaj aluvial de fund. Eroziunea laterală este influenţată şi de climat; astfel, ea este
puternică în regiunile ecuatoriale (materialul solid este alcătuit din elemente fine) şi
subpolare (substratul este îngheţat).
Rezultatele eroziunii laterale – apariţia malurilor, cu înălţimi şi înclinări
diferite; lunci extinse.
Transportul. Prin intermediul forţei brute de care dispune, râul transportă
volumul de apă împreună cu încărcătura solidă (debitul solid). În cadrul
problematicii transportului ca proces fluviatil, interesează aceasta din urmă,
deoarece cu ajutorul materialelor solide râul erodează, sculptând diferitele forme de
relief specifice. De asemenea pentru conturarea aspectelor teoretice referitoare la
transport, trebuie avute în vedere următoarele trei concepte:
- capacitatea râului; indicator ce exprimă volumul total de materiale ce poate
fi transportat de un râu la un moment dat (valoarea lui creşte din amunte în avale).
- competenţa râului; parametru ce se referă la dimensiunea maximă a unui
material ce poate fi transportat de un râu la un moment dat (este maxim în amunte).
Valoarea acestor doi indici variază în funcţie de pantă, de debitul şi viteza râului.
- pavajul aluvial de fund; reprezintă stratul de aluviuni ce se poate acumula
pe fundul albiei, atunci când Fn < 0. Pavajul se interpune între forţa apei şi patul de
rocă în loc, stopând eroziunea în adâncime (aceasta este funcţia pavajului).
Există trei forme de transport fluviatil: de fund; în suspensie; în soluţie.
1. Transportul de fund. Se realizează prin trei mecanisme:
- prin târâre sunt transportate elementele cu dimensiuni mari, ce nu pot fi
deplasate decât atunci când competenţa râului este mare; provoacă zgârierea rocii
din patul de scurgere, apariţia striurilor longitudinale.
- prin rostogolire sunt transportate elemente cu dimensiuni mai mici; acest
tip de transport are un rol deosebit în atenuare muchiilor, a părţilor colţuroase ale
componentelor transportate – apare astfel aşa numita uzură a materialelor aluviale (a
galeţilor). Gradul de uzură se determină cu formula indicelui de rulare (Ir):
Ir = 2000 x r/L, unde
r = raza mică a galetului.
L = lungimea galetului.
- prin saltare sunt deplasate elementele de tip nisip sau pietriş mărunt; se
produce atunci când are loc o creştere bruscă a vitezei de scurgere a apei.
2. Transportul în suspensie. Se realizează asupra celor mai fine
elemente (sub 0,8mm); acestea se depun atunci când viteza apei scade foarte mult
(în depresiuni, câmpii sau cursul inferior al râurilor); provin din distrugerea
materialelor de pe fund sau din spălarea materialelor din maluri (pot fi chiar
materiale fine aduse de vânt). Cantitatea de materiale solide transportate în suspensie
de un râu se numeşte turbiditate şi se măsoară în kg/m3. Valoarea acestuia dă
imaginea puterii de eroziune a râului, dar este în acelaşi timp şi în funcţie de climat;
astfel, turbiditatea are valori mari pe râurile din climatele calde, intertropicale şi
valori tot mai reduse către climatele reci de la latitudinile mari. Cantitatea de
materiale în suspensie reflectă deci un anumit specific al modelării de albie.
3. Transportul în soluţie. Este rezultatul acţiunii de dizolvare
exercitate de apă asupra mineralelor existente în rocile solubile. În regiunile
calcaroase sau cu săruri, transportul în soluţie va fi mai bogat. Aceste elemente
solubile sunt transportate în urma combinării chimice a lor cu moleculele de apă.
Materialele transportate în soluţie conduc la apariţia mineralizării apelor.
Acumularea. Procesul fluviatil de depunere, aluvionare, a
materialelor solide transportate de un râu. Apare la gura de vărsare a râului sau
oriunde în lungul cursului, dacă Fn < 0. Se depun primele elemente grosiere, apoi
cele fine. În albia minoră se acumulează elementele grosiere, formând bancuri,
ostroave şi plaje fluviatile, iar în luncă se acumulează elementele fine (grinduri).
Acumulările finale (de nivel de bază) sunt cele de la vărsarea râului; pot fi sub formă
de conuri aluviale, glacisuri, piemonturi, delte.
Profilul de echilibru al râurilor.
Profil longitudinal = linia ce uneşte punctele din lungul talvegului.
Profilul de echilibru este un tip dinamic – evolutiv de profil longitudinal,
sculptat prin eroziune regresivă până la o pantă care să permită o valoare a Fn egală
cu 0, în lungul căruia râul nu erodează, nu acumulează, ci doar transportă apa şi
materialele. Forma sa este larg concavă, cu o pantă (p) mare, în sectorul superior,
unde râul dispune de un debit solid (Qs) redus şi pantă mică în sectorul inferior, unde
sunt transportate elemente fine (d) deşi debitul lichid (Ql) este ridicat:
Qs x p = Ql x d.
Elemente ce indică instalarea profilului de echilibru – lipsa rupturilor de
pantă; prezenţa pavajului aluvial de fund. Rolul morfodinamic al pavajului aluvial
de fund în menţinerea profilului de echilibru – prezenţa păturii de aluviuni de pe
fundul râului, deasupra rocii în loc, are un rol de catalizator al acţiunii de eroziune
în adâncime, pe care râul o poate efectua în condiţiile unei creşteri bruşte de debit
sau viteză. Într-o astfel de situaţie, râul va smulge din propriile aluviuni şi nu din
patul de rocă, adică nu se va adânci în mod real.
Situaţii în evoluţia unui râu din punct de vedere al raportului profil
longitudinal/profil de echilibru:
- atunci când eroziunea liniară se manifestă şi nu există pătură de
aluviuni pe fundul râului; situaţia corespunde unui profil longitudinal cu pantă mai
accentuată decât cea a profilului de echilibru sau profil longitudinal situat deasupra
profilului de echilibru. Râul nu a atins profilul de echilibru.
- atunci când s-a instalat pavajul aluvial de fund iar râul realizează doar
procesul de transport fluviatil; aliniamentele celor două tipuri de profil coincid. Râu
la profil de echilibru.
- atunci când peste patul de aluviuni existent, râul continuă să
acumuleze (de exemplu în sectoarele cu subsidenţă activă, la traversarea
sinclinalelor sau în depresiuni); acum, profilul longitudinal dispune de o pantă mai
puţin înclinată decât cea a profilului de echilibru. Râu sub profilul de echilibru.
Aceste trei situaţii genetic-evolutive se pot înregistra şi în acelaşi timp
(deci în cursul aceluiaşi ciclu de evoluţie), dar pe sectoare diferite în lungul râului,
astfel: profil longitudinal în adâncire, în sectorul superior (montan), profil
longitudinal de echilibru, în sectorul mijlociu (deluros sau de podiş) şi profil
longitudinal în proces de supraînălţare a albiei prin înecare cu aluviuni, în sectorul
inferior (de câmpie).
Concluzie. Echilibrul este într-o permanentă stare de transformare, de
schimbare, prin mecanisme de reglare specifice morfodinamicii de albie, atât în timp
(în diferite cicluri evolutive), cât şi în spaţiu (de la un sector la altul); de aceea s-a
impus termenul de echilibru dinamic.
Nivelul de bază. Este un plan sub care râul nu transportă şi nu erodează.
În funcţie de poziţia nivelului de bază se realizează modelarea (nivelarea) reliefului
din amunte, prin eroziune liniară şi laterală. Se mai numeşte bază de eroziune.
Tipuri de nivel de bază
- nivel de bază general; este nivelul Oceanului Planetar; prezintă rare
oscilaţii, la intervale de timp geologic (eustatism).
- nivel de bază regional; sunt situate în interiorul continentelor şi sunt
constituite de marile lacuri (Lacul Ciad), marile depresiuni endoreice (Kalahari,
Okavango) mările închise (Marea Caspică pentru Volga, Lacul Aral, Marea Moartă
pentru Iordan).
- nivel de bază local; sunt două subtipuri: nivelul de bază al punctelor
de confluenţă (adâncirea prin eroziune a colectorului, cu nivel de bază regional sau
general, se transmite regresiv tributarului); nivelul de bază impus de orice ruptură
de pantă sau prag, situate oriunde pe cursul râului (acestea pot fi date de
aflorimente de rocă mai dură, de influenţe structurale, tectonice sau erozive).