Transformarea unei construcții active într-o construcție pasivă.

Transformarea unei construcții pasive într-o construcție activă

Într-o construcție verbală activă, subiectul este autorul acțiunii exercitate asupra unui obiect:

EX: El scrie o compunere.

Echipa noastră va confecționa decorurile.

O construcție activă alcătuită din subiect, verb și complement direct poate fi transformată într-o
construcție pasivă. Trecerea de la construcția activă la construcția pasivă se realizează astfel:

-complementul direct din construcția activă devine subiect în construcția pasivă;

› subiectul din construcția activă devine complement de agent în construcția pasivă, legându-se de
verb prin prepozițiile de către sau de;

› forma verbului din construcția activă se modifică, în construcția pasivă, într-una compusă,
alcătuită din auxiliarul pasiv a fi + participiul verbului acordat cu subiectul; auxiliarul
păstrează modul și timpul. De asemenea, o construcție pasivă poate fi transformată într-o
construcție activă.

CONSTRUCȚIE ACTIVĂ

Ex: Ana redactează compunerea.

subiect ------verb cu formă activă ------complement direct

CONSTRUCȚIE PASIVĂ

Compunerea este redactată de către Ana.

subiect ---verb cu formă pasivă---- complement de agent

Într-o construcție verbală pasivă, subiectul suportă acțiunea făcută de autorul ei:

Ex: Compunerea este scrisă de el.

Ex: Decorurile vor fi confecționate de echipa noastră.

1
Construcția pasivă este o construcție sintactică constituită dintr-un subiect (exprimat
sau neexprimat), o formă verbală pasivă și un complement de agent.
Forma verbală pasivă este alcătuită din verbul auxiliar a fi + participiul verbului de
conjugat: este rostit.
Complementul de agent este un tip special de complement prepozițional care
denumește autorul acțiunii dintr-o construcție pasivă și se exprimă printr-un
substantiv, pronume sau numeral în cazul acuzativ, precedat de prepoziția de către
sau de:
Ex: Ana este apreciată de către public.
Ana a fost admirată de noi.
Ana va fi felicitată de cei doi.
Complementul de agent poate fi exprimat sau neexprimat: (Cartea a fost scrisă.)
O carte este citită de către elev. (O carte-subiect, cel care suferă acțiunea, pasiv; este
citită-acțiunea propriu-zisă, pe care ELEVUL o suferă; de către elev-autorul acțiunii, cel
care face acțiunea în această situație-complement prepozițional de agent-răspunde la
întrebarea DE CĂTRE CINE ESTE CITITĂ?)

Obs!!!

Transformarea unei construcții active într-o construcție pasivă.

O construcție activă alcătuită din subiect, verb și complement direct poate fi

transformată într-o construcție pasivă.
Trecerea de la construcția activă la construcția pasivă se realizează astfel:
› complementul direct din construcția activă devine subiect în construcția pasivă;
› subiectul din construcția activă devine complement de agent în construcția pasivă,
legându-se de verb prin prepozițiile de către sau de;
› forma verbului din construcția activă se modifică, în construcția pasivă, într-una
compusă, alcătuită din auxiliarul pasiv a fi + participiul verbului acordat cu subiectul;
auxiliarul păstrează modul și timpul.

2
 Diateza reflexiva

Construcțiile cu pronume reflexive sunt construcțiile în care forma neaccentuată (cliticul) a

pronumelui reflexiv aflat în cazul dativ sau acuzativ însoțește un verb (se spală, își spune) și, în caz
excepțional, un substantiv. Uneori, construcția cu pronume reflexiv conține și forma accentuată a
pronumelui reflexiv:

Ex: Nu numai pe noi, ci și pe sine se amăgește.

a)Pronumele reflexiv poate intra și în componența locuțiunilor verbale: a-și bate joc, a se face de râs.

Ex: a Mi-am dat seama că este prea târziu să vin la tine.(locutiune verbala,alcatuita din verb-
conjugarea…..,diateza…,modul..,timpul…,pers…,nr..,+seama(subst.comun,gen.nr,articulat

b)Construcțiile cu pronume reflexive sunt de două feluri:

› construcții în care pronumele reflexiv nu are funcție sintactică și intră în structura verbului,
neanalizându-se separat: Ana se gândește la tine.

-construcții în care pronumele reflexiv are funcție sintactică:

– de complement direct, când este în cazul acuzativ:

Ex: Ionel se cunoaște destul de bine.

– de complement indirect, când este în cazul dativ:

Ex: Ionel își atribuie un rol nemeritat.

– de complement posesiv, când este în cazul dativ și se află într-o structură ternară, însoțind un verb,
dar asociindu-și și un substantiv:

Ex: Ana și-a pregătit costumul.

– de atribut pronominal în dativ, când este adjunctul unui substantiv:

Ex: Mă imaginez la casa-mi.----- situație foarte rar întâlnită în limba română vorbită.

Obs!!!!

-În construcțiile în care pronumele reflexiv nu are funcție sintactică, acesta nu poate fi reluat prin
forma accentuată sau nu poate fi înlocuit printr-un pronume personal.

-În construcțiile în care pronumele reflexiv are funcție sintactică, verbul acceptă:

› înlocuirea pronumelui reflexiv cu un pronume personal: Ana se supraestimează./Ana ne

supraestimează;

› reluarea pronumelui reflexiv printr-o formă accentuată: Ana se supraestimează pe sine/pe ea.

3
› reluarea pronumelui reflexiv care sugerează reciprocitatea cu un grup pronominal – unii pe alții,
unul cu altul, unii altora etc.: Copiii și-au trimis mesaje unii altora.

› reluarea pronumelui reflexiv aflat în structură ternară cu un pronume personal sau un adjectiv
pronominal posesiv: Ionel își pregătește temele lui/sale.

-Există situații în care pronumele reflexiv însoțește un verb care permite, în context, un complement
de agent, exprimat sau neexprimat:

Ex: Fișele se împart de către profesor.;

Ex: Fișele se așază pe bancă (de către elevi). Aceste construcții se numesc pasiv-reflexive.

Verbele reflexive sunt însoțite de pronume reflexive care nu pot fi înlocuite cu pronume

personale sau cu substantive în același caz. Aceste verbe sunt la diateza reflexivă, iar
pronumele personal sau reflexiv care le însoțește nu are funcție sintactică.
Verbe reflexive: a se ruga, a își reveni, a se bucura, a se mira, a se gândi, a-și închipui, a se
strădui, a-și bate joc, a-și da seama, a-și aminti, a se odihni, a se dezgheța,  a se apuca, a se
ambiționa, a se plimba, a se trezi, a se teme, a-și uita, a se veșteji, a se numi etc.

Eu mă rog pe mine
Tu te rogi pe tine
El se roagă pe el
Ea se roagă pe ea
Noi ne rugăm pe noi.
Voi vă rugați pe voi.
Ei se roagă pe ei.
Ele se roagă pe ele.
Deși se poate conjuga, verbul a ruga este reflexiv deoarece nu rezistă probei dublării cu
forma accentuată a pronumelui personal.
De asemenea, ele nu pot fi înlocuite cu un alt pronume personal sau un substantiv  în
același caz
Eu te/o/îl  rog – diateza activă, verbul este a ruga (tranzitiv, cere un CD, caz acuzativ) și nu a
se ruga
Verbe la reflexiv impersonal (nu se știe și nici nu interesează cine face acțiunea): se aude, a se
cuveni, se spune, se știe, se vede, se zice, se întârzia a, a se anunța.

EXERCITII:

1.Transformă construcțiile active din propozițiile de mai jos în construcții pasive.

a)Adrian cumpără bilete la spectacol.

4
b)• Vântul a împrăștiat frunzele din grădină.

c)• Colegii tăi învățaseră definiția.

d)• Fratele meu va alege abonamentul cel mai bun.

2) Transformă construcțiile pasive din propozițiile de mai jos în construcții active.

a)Actorii sunt aplaudați de spectatori.

b)• Copiii au fost apreciați de fiecare dintre noi.

c)• Cei trei erau fascinați de tren.

d) Desenele de pe asfalt vor fi șterse de ploaie.

3) Construiește trei enunțuri care să conțină trei reguli adresate elevilor dornici să pună în scenă un
text dramatic, în care să existe construcții pasive.

4) Identifică pronumele reflexive din textul de mai jos și precizează cazul acestora.

a)Colegii mei din echipa de teatru a școlii se pregătesc pentru premieră.

b)Își doresc ca spectacolul să aibă succes și se gândesc la bucuria resimțită atunci când publicul se va
ridica în picioare și îi va aplauda.

5) Identifica pronumele reflexive si fc.sintactice corespunzătoare, extrase din enunțurile de mai jos.
Complement direct, Complement indirect, Complement posesiv

a) Bunicul și-a spălat mașina și a dus-o în garaj.

b) Copilul se șterge cu prosopul albastru.

c) Eu îmi voi așeza lucrurile în ordine, iar tu îți vei șterge biroul de praf.

d)Vărul meu își va cumpăra un bilet pentru spectacol.

e) În tabără, ne-am împrietenit ușor.

f) Își cumpără tot ce dorește, fără să își impună vreo restricție.

5
 Construcțiile impersonale

Construcțiile impersonale sunt organizate în jurul unor verbe care au în comun trăsătura absenței
unui subiect sau a absenței unui subiect care denumește o persoană.

Există verbe și construcții verbale care sunt întotdeauna impersonale și verbe și construcții verbale
care devin impersonale în funcție de context.

1 Verbe și construcții verbale întotdeauna impersonale pot fi:

› fără subiect • când exprimă fenomene ale naturii: tună, plouă, burnițează, se înserează, se
înnoptează;

• când referirea la o persoană se face printr-un complement direct: Mă ustură în gât.

- sau printr-un complement indirect: Îmi pasă de rezultatele echipei naționale.;

• când se referă la denumirea unei persoane: Mă cheamă Matei.

› cu subiect ,când verbul din cadrul construcției este copulativul a fi urmat de un adverb; în acest caz
subiectul este plasat după verb și se exprimă prin forme verbale nepersonale:

ex: Este bine a face sport.

• când verbul predicativ „a fi” este însoțit de substantive care denumesc stări fiziologice/sufletești
(Mi-e dor.) sau are sens existențial (E noapte.);

• când verbele permit subiect nonuman:

Ex: Îmi place literatura.

Ex: Îmi trebuie un caiet nou.

2 .Verbe și construcții verbale care devin impersonale în anumite contexte:

› prin adăugarea cliticului reflexiv se unui verb dintr-o construcție activă:

Ex: Se aleargă în parc.;

› prin adăugarea cliticului reflexiv se unui verb dintr-o construcție activă, obținându-se astfel o
construcție impersonală reflexiv-pasivă:

Ex: El știe rezultatul./Se știe rezultatul.;

› prin folosirea verbului auxiliar a fi folosit în construcțiile pasive:

Ex: El știe rezultatul./Este știut rezultatul.

6
 EXERCITII

1 Transformă construcțiile personale în construcții impersonale, ca în modelul dat.

El ascultă muzică. → Se ascultă muzică.

a Ei știu noutatea.

b Elevii învață cântecul cel nou.

2 Notează, în caiet, verbele impersonale și construcțiile verbale impersonale din enunțurile de mai
jos.

a Este greu de separat macul de nisip.

b Îmi place tricoul acesta, dar mi se pare decolorat.

c În fața avizierului, se așteaptă afișarea rezultatelor.

d Mi-a ajuns antrenamentul de azi.

e Mi-este teamă de fulgere.

Predicatul

I. Predicatul este partea principală de propoziție de care depinde existența unei

propoziții, care spune ceva despre subiect, conferă subiectului o acțiune, o
caracteristică, o stare, o identitate sau o însușire. În general predicatul indică ce
face, cine este, ce este, cum este subiectul.

Predicatul răspunde la întrebările: ce face? cine este? ce este? cum este?

II.

III. Copilul merge voios spre școală. (spune ceva despre subiect; ce face copilul?)
Elevul va citi o carte. (atribuie subiectului o acțiune ; ce face elevul?)
Pisica stătea pe sobă. (atribuie subiectului o stare; ce face pisica?)

IV. Predicatul este de două feluri: predicat verbal și predicat nominal.

Predicatul verbal arată ce face subiectul și se exprimă prin:

› verb predicativ, având categoria modului

Ex: Copiii cântă.

- inclusiv atunci când face parte dintr-o construcție pasivă cu verbul „a fi ”:

7
Ex: Echipa noastră a fost ajutată de voluntari.;

› locuțiune verbală, în structura căreia verbul are categoria modului:

Ex: Băiatul și-a luat inima în dinți.;

› interjecție predicativă: Uite că nu mai plouă!

Predicatul nominal arată o calitate sau o caracteristică a subiectului și este alcătuit din verb copulativ
+ nume predicativ.

Verbele copulative sunt: a fi, a deveni, a ajunge, a ieși, a se face, a părea, a rămâne, a însemna.
Numele predicativ este: › simplu – când este alcătuit dintr-un singur termen: Cerul este senin.

› multiplu – când este alcătuit din mai mulți termeni: Ana este simpatică și prietenoasă.

Numele predicativ se exprimă prin diverse părți de vorbire:

Substantiv: Rochia ei este de mătase.

locuțiune substantivală : Gestul lui este o bătaie de joc.

Pronume: Florile sunt de la noi.

adjectiv propriu-zis în cazul nominativ : Amintirile ei păreau plăcute.

adverb de mod: Caietul lui este altfel.

numeral cardinal cu valoare pronominală în cazul nominativ: Ei sunt doi in grupa.

Exercitii

1. Identifică predicatele din textul de mai jos și analizează părțile de vorbire prin care se
exprimă.
a. Hai să luăm bilete la spectacolul de teatru care va avea premiera săptămâna viitoare! Piesa
este interesantă, a fost scrisă de un dramaturg cunoscut, iar costumele au fost create de doi
dintre cei mai buni creatori de modă din tânăra generație. Bag de seamă că îți surâde ideea
2. Construiește câte un enunț în care verbele : a fi, a ajunge, a rămâne, a însemna să aibă
funcția sintactică de: predicat verbal și câte un enunț în care să fie folosite ca verbe
copulative, intrând în alcătuirea unui predicat nominal.

8
 FRAZA/ SINTAXA FRAZEI

Fraza este unitatea sintactică independentă, formată prin unirea a două sau mai multe propoziții, dintre

care una este principală. De cele mai multe ori, numărul propozițiilor este egal cu numărul predicatelor.

Ex:
Hai la masă,1/ ne jucăm apoi!2/

Băiatul aleargă după minge,1/ o prinde,2/ apoi o aruncă spre ceilalți.3/

Observatii:

1.În cele mai multe cazuri, delimitarea propozițiilor în frază poate fi stabilită prin identificarea
predicatelor, dar această metodă nu este întotdeauna recomandată. În unele fraze, trebuie ținut
cont de numărul comunicărilor, deoarece pot exista propoziții care au predicatul verbal sau verbul
copulativ neexprimat.

Ex: Am văzut 1/ când 2/ și unde a plecat.3/ (când a plecat)

2.Numărul de propoziții dintr-o frază este egal cu numărul de predicate exprimate sau subînțelese.
3.Fraza poate fi alcătuită fie numai din propoziții principale, fie atât din propoziții principale, cât și din
propoziții secundare.

4.O frază trebuie să aibă cel puțin o propoziție principală.

5.După rolul în frază, propoziția este:

› propoziție principală, când este o propoziție cu autonomie sintactică, inclusă în frază;

› propoziție secundară sau subordonată, când depinde sintactic de un cuvânt dintr-o altă propoziție,
care pentru aceasta constituie un centru.

6.Cuvântul de care depinde o propoziție subordonată se numește element regent, iar propoziția în
care se află se numește propoziție regentă.

7.Propoziția regentă poate fi principală sau secundară. Într-o frază, între propozițiile acesteia pot să
apară:

› relații de coordonare – stabilite între propoziții de același fel, principale sau secundare;

› relații de subordonare – stabilite între propoziții secundare și regentele lor.

Relațiile de coordonare din frază se realizează prin:

› juxtapunere, care constă în alăturarea unor propoziții de același fel; este marcată de virgulă și de
punct și virgulă;

› joncțiune, care constă în marcarea relației sintactice prin anumite cuvinte de legătură numite
conectori sau elemente de relație.

8.Elementele de relație prin care se realizează coordonarea sunt :

9
-conjuncțiile coordonatoare: copulative (și, nici), disjunctive (sau, ori, fie, ba), adversative (dar, iar,
însă, ci, or), concluzive (deci, așadar, carevasăzică, vasăzică).

Locuțiunea conjuncțională este grupul unitar de cuvinte care se comportă ca o conjuncție.

Locuțiunile conjuncționale coordonatoare pot fi : › copulative: precum și, cât și; › adversative: numai
că, doar că; › concluzive: prin urmare, ca atare

Relațiile de subordonare din frază se realizează prin joncțiune, marcată prin conjuncții
subordonatoare sau alte părți de vorbire cu rol de elemente de relație.

Conjuncțiile subordonatoare apar doar în frază, spre deosebire de cele coordonatoare care pot să
apară atât în frază, cât și în propoziție.

Locuțiunile conjuncționale subordonatoare pot lega numai propoziții secundare de regentele lor.

De exemplu: cum că, precum că, până când, până să, până ce, în timp ce, cât timp, ori de câte ori,
după cum, ca și cum, fără să, pe măsură ce, pentru că, din cauză că, din moment ce, odată ce, pentru
ca să, în caz că, cu toate că, măcar să, chiar dacă etc.

Propozițiile subordonate pot fi introduse și prin:

› pronume și adjective pronominale relative , care îndeplinesc funcție sintactică în propoziția pe care
o introduc: (cine, care ce, cât, cel ce)

Pomii1/ care cresc lângă fereastra mea2/ sunt plini de zăpadă.1/

>pronume si adjective pronominale nehotărâte: oricare, oricine, orice, oricât

› adverbe relative (unde, când, cum, cât), cu rol de a lega propoziția subordonată de regenta ei;
uneori, aceste adverbe sunt precedate de prepoziții:

Merge1/ până unde l-ai trimis.2/

EXERCITII

1. Desparte în propoziții ultima frază :

„Aș vrea să fiu copac și-aș vrea să cresc lângă fereastra ta, te-aș auzi și-n voie te-aș privi
întreaga zi. M-aș apuca și iarna să-nfloresc, ca să te bucuri. Păsările cele mai mândre-ar face
cuib pe creanga mea, și nopțile mi-ar da cercei de stele, pe care, ca pe frunze, ți le-aș da.“
Magda Isanos, Vis vegetal.

2. Delimiteaza apoi Menționează prin ce elemente de relație sunt introduse propozițiile

subordonate din frazele de mai jos.

a. Mi-a plăcut poezia pe care ne-a citit-o Maria.

b. Monitorul de schi s-a îndreptat spre ce copil l-a strigat.

c. Sorina oferă ajutor oricui are nevoie.

d. Cumpăr ce carte vreau.

10
 e. Pisica doarme unde dorește ea.

3. Desparte fraza de mai jos în propoziții și analizează-o.

„Suntem ca malurile unui râu , Pe care apa veșnic le desparte Și le unește strâns fără să
vrea,Copiii dau cu pietre din fiecare parte Și pietrele alunecă în ea. Când va seca izvorul va fi un
prund întins Cu păsări ce se scaldă în nisip Și se izbesc în lespezile calde, Ne vom schimba la suflet
și la chip.“

Propoziția predicativă

Propoziția predicativă (PR) este propoziția subordonată care îndeplinește

în frază funcția sintactică de nume predicativ al unei propoziții regente; arată însușirea
sau caracteristica subiectului din propoziția regentă, prin intermediul unui verb
copulativ.

Ex:

El este darnic. (darnic – nume predicativ)

El este1/ cum sunt oamenii buni la suflet.2/ (P2 ‒ PR)

Ocupația elevului este învățătura. (învățătura)

Ocupația elevului este1/ să învețe2/. (P2 ‒ PR)

O lista extinsă de exemple găsiți la exemple de propoziții predicative.

Întrebări și recunoaștere

Identificarea subordonatei predicative nu se face cu ajutorul întrebărilor, așa cum se face în cazul
numelui predicativ. Predicativa poate fi recunoscută după conținut și după faptul că ocupă
locul imediat după verbul copulativ din regentă.

Adevărul este1/ că nu am știut.2/ (P2 ‒ PR imediat după verbul copulativ “este”)

Termeni regenți

Predicativa nu are elemente determinate în propoziția regentă, de felul cum au celelalte propoziții
subordonate. Ea spune ceva despre subiect prin intermediul verbului copulativ.
Prin urmare, ea “determină” un verb copulativ, care reprezintă predicatul nominal incomplet al regentei.

Exemple de verbe copulative: a fi, a deveni, a se face (= a deveni), a ajunge (= a deveni), a

ieși (= a deveni), a părea, a rămâne (= a deveni), a se naște, a însemna (≠ a scrie, a nota, a
face semn) etc.
Verbul copulativ “determinat” poate fi la moduri personale și la moduri nepersonale.

11
modul indicativ
Decizia lui este1/ să plece.2/ (P1 ‒ PP; P2 ‒ PR)
modul infinitiv
A deveni1/ ce dorești2/ necesită multă școală.1/ (P1 ‒ PP; P2 ‒ PR)
modul supin
Nu e greu de devenit1/ ce ți-ai propus.2/ (P1 ‒ PP; P2 ‒ PR)
modul gerunziu
Rămânând1/ cum era,2/ nu a convins pe nimeni.1/ (P1 ‒ PR; P2 ‒ PP)
Ca mijlocitor al predicativei cu subiectul putem avea și interjecția (copulă) iată.
Iată1/ ceea ce ne trebuie.2/ (echivalentă cu Cartea de română este1/ ceea ce ne
trebuie.2/)
Obs:::

Propoziția predicativă este introdusă în frază prin următoarele elemente de relație (relatori):

conjuncții subordonatoare: că, să, ca ... să, dacă, de (= dacă)

Prietenul meu se face1/ că nu mă cunoaște.2/ (P1 ‒ PP; P2 ‒ PR)

locuțiuni conjuncționale subordonatoare: ca și când, ca și cum, după cum, de parcă

Viață este1/ după cum și-o face omul.2/ (P1 ‒ PP; P2 ‒ PR)

pronume relative sau adjective pronominale relative: cine, care, ce, cât, cel ce

Problema este1/ cine a fost de serviciu.2/ (P1 ‒ PP; P2 ‒ PR)

pronume nehotărâte sau adjective pronominale nehotărâte: oricine, orice, oricare,

oricât
Melodia este1/ pentru oricine o ascultă.2/ (P1 ‒ PP; P2 ‒ PR)

adverbe relative: cum, cât, unde, când, încotro

Clasa a rămas1/ cum o știam.2/ (P1 ‒ PP; P2 ‒ PR)

adverbe nehotărâte compuse cu ori-: oricum, oricât

Viața poate deveni1/ oricum dorim noi.2/

Topica
Predicativa stă de regulă după verbul copulativ al regentei. Atunci când vorbitorul vrea să
sublinieze mesajul din predicativă, poate sta și înaintea regentei.

Mașina e1/ cum e șoferul.2/

Cum e șoferul1/ e și mașina.2/
Cum e turcul1/ e și pistolul.2/

! În situațiile în care predicativa stă înaintea regentei, pot apărea în regentă corelative,
care fac dificilă identificarea predicativelor.

Unde ai dispărut,1/ aceasta e problema.2/ (P1 ‒ PR; P2 ‒ PP)

Propoziția anterioară este echivalentă cu:

Problema este1/ unde ai dispărut.2/ (P1 ‒ PP; P2 ‒ PP)

Punctuația
Predicativă nu se desparte prin virgulă de regenta ei.

TEXTUL LIRIC/GENUL LIRIC

12
Poezia, în general, folosește sonoritatea cuvintelor, regulile de versificație, combinate cu imagini
surprinzătoare pentru a provoca emoții, stări, sentimente, dar și reflecția cititorilor. Poezia se
citește diferit față de proză. Lectura repetată este obligatorie pentru a înțelege textul poetic în
profunzime. Identificarea câmpurilor lexicale, a cuvintelor sau a versurilor-cheie din textul poetic
este un pas esențial în înțelegerea acestuia.

Versificația sau prozodia se ocupă cu regulile de construcție a poeziei. Versul este o unitate dintr-
o poezie cu un număr determinat de silabe și terminată printr-o pauză mai mare sau mai mică; în
scris, reprezintă un rând dintr-o poezie, urmat de un spațiu gol.

Măsura reprezintă numărul de silabe dintr-un vers. Aceasta poate fi constantă în întreaga poezie
sau poate varia. Strofa este o grupare de versuri, în număr variabil, despărțită de alte asemenea
unități printr-un rând alb (numit blanc).

Tipurile de strofe mai des întâlnite sunt: distihul, terțina, catrenul. Rima constă în potrivirea
sunetelor de la sfârșit de vers, începând cu ultima vocală accentuată. Tipurile de rimă din catren
sunt: împerecheată (aabb); încrucișată (abab); îmbrățișată (abba); monorima (aaaa). Monorima
poate să apară și în strofele cu trei versuri și în cele cu două, iar în strofele cu mai multe versuri
rimele sunt combinate. Există și rimă imperfectă, când se potrivesc numai vocalele accentuate de
la sfârșit de vers, consoanele fiind diferite (creștet – veșted) sau semirima, când se combină
încrucișat versuri cu rimă cu versuri fără rimă (abcb).

13