Crucea este prezentă ca simbol a unor credințe inca din antichitatea precreștină: in Egipt, in

China sau in Creta, la Cnosos, unde s-a descoperit o cruce de marmura datand din veacul al XV-
lea i.Hr. Crucea este un simbol din cele patru  simboluri fundamentale alaturi de cerc, centru si
pătrat. Ea stabileste o relatie intre celelalte trei. Aceasta este cea mai complexă simbolistică. Ele
au dat naștere unui adevarăt limbaj universal. Crucea simbolizeaza în esență pământul, cele patru
puncte cardinale, fiind baza simbolurilor de orientare în diferitele etape de existență ale
omului. Etapele coincid: omului-animal (orientare interioară), pămantul (orientare temporală) și
a sferelor cerești (orientare spțială).
Sinteza acestui simbol îl descoperim în toate ariile culturale și se dezvoltă, în fiecare din ele, în
numeroase variante și semnificații.

In crestinismul de astazi, crucea este un simbol al sacrificiului si triumfului, a mantuirii aduse

Hristos, ce reaminteste credinciosilor ca Dumnezeu nu a pregetat sa isi sorteasca Fiul
pierzaniei pentru a-si dovedi dragostea fata de oameni. Ea reprezinta victoria lui Iisus peste
pacate si moarte, intrucat prin inviere a reusit sa infranga chiar si nefiinta.

Semnul crucii facut cu mana este folosit de crestin-ortodocsi, romano-catolici, greco-catolici,

ortodocsii orientali, membrii unor majore ramuri ale luteranismului, unii anglicani si multi alti
crestini din lume.

Dar crucii, iubirii ii urmeaza viata. Asa cum viata naste din iubire din cruce naste o noua
viata, invierea. Crucea descopera aceasta bogatie de daruri si de intelesuri. Ea este
fundamental descoperire a iubirii dumnezeiesti. Dar aceasta fiind, ea poarta in sine si
recapitularea, stringerea noastra la umbra si lumina ei; si jertfa, ispasire pentru pacatele
noastre plinirea dreptatii dumnezeiesti; si sfintire a firii prin biruirea stricaciunii. Si odata
cu acestea, inca si mai profund decit acestea, ea poarta prin inviere, sensul ei final si
esential creator; continuarea creatiei din punctul in care a fost intrerupta de pacat prin
oprirea de la pomul vietii; deschiderea catre o noua viata.

Domnul spune: “Cine va cauta sa-si scape viata sa o va pierde; iar cine o va pierde, o
va dobindi” (Luca XVII, 39). Desigur, nu este vorba aici de pierdere, de desfiintare a
fiintei, a constiintei, a chipului din din noi, caci “Fiul Omului n-a venit sa piarda, ci sa
mintuiasca” (Luca IX, 55). 

Crucea este deci semnul identitatii lui Hristos dupa care Il recunoastem. Este semnul “Tainei lui
Hristos”, cum spune Sfintul Pavel, prin care ni se deschide iubirea dumnezeiasca in toate
sensurile, in “largimea, lungimea, adincimea si inaltimea” ei (Efes. III, 18), care sint, cum
explica Sfintul Grigorie de Nyssa, bratele, dimensiunile cosmice ale chipului plinatatii ei. Brate
care cuprind zidirea in obirsia si chemarea ei luminoasa. De aceea si Sfintul Ev. Ioan vede
“Mielul jertfit de la intemeierea lumii. (Apoc. XIII, 2), deci zidind-o prin jertfa, prin iubirea Sa;
ca si dupa inviere pentru proslavirea ei, cind de asemenea Il vede: “in picioare”, semn al invierii,
dar “ca junghiat”, semn al jertfirii in fata Tatalui. Crucea apare astfel ca un semn etern al Fiului
Omului, si aceasta pentru ca e semnul iubirii si al jertfirii pentru viata si pentru tot mai multa
viata, care constituie insesi fiinta, conditia si sensul creatiei.