9.

Ecuaţii funcţionale pe structuri algebrice

Structurile algebrice reprezintă abstractizări ale unor mulţimi, operaţii,

proprietăţi. Prin aceste abstractizări se câştigă în generalitate dar se pierde în
particularitate. Între două structuri algebrice de acelaşi tip, funcţiile
reprezentative sunt morfismele sau morfismele parţiale, motiv pentru care în
general soluţiile ecuaţiilor funcţionale se reprezintă cu ajutorul morfismelor.

9.1. Ecuaţii funcţionale pe grupuri de numere reale

Una dintre primele ecuaţii funcţionale, considerată de Cauchy înainte de

1900 a deschis cele două drumuri principale pe care s-a dezvoltat studiul
ecuaţiilor funcţionale pur algebric sau cu condiţii ce ţin de analiza matematică.
De fapt ecuaţia lui Cauchy,
f : R → R , f ( x + y ) = f ( x) + f ( y ), x, y ∈ R ,
reprezintă ecuaţia endomorfismelor grupului aditiv (R,+). Aceste morfisme se
numesc funcţii aditive pe R.
Pentru rezolvarea acestei ecuaţii folosirea doar a structurii de grup nu
este suficientă, ideea care a condus după foarte multe studii la determinarea
tuturor soluţiilor a fost de a folosi structura de spaţiu vectorial a lui(R,+) peste
corpul (Q,+,⋅).
Definiţia 9.1.1. Ecuaţia funcţională
f :R → R
(C ) : 
 f ( x + y ) = f ( x) + f ( y ); x, y ∈ R
se numeşte ecuaţia lui Cauchy iar soluţiile ei se numesc funcţii aditive.
Teorema 9.1.2. Dacă f : R → R este o funcţie aditivă, atunci:
(a) f (q) = qf (1) , pentru orice q ∈ Q
(b) f (qx) = qf ( x) , pentru orice q ∈ Q şi x ∈ R
(c) Mulţimea Kerf = {x ∈ R | f ( x) = 0} este un subgrup al grupului
(R,+), numit subgrupul perioadelor funcţiei f.
(d) Mulţimea Fixf = {x ∈ R | f ( x) = x} este un subgrup al grupului
(R,+), numit subgrupul punctelor fixe.
(e) Funcţia g : R → R , g ( x) = f ( x) − f (1) ⋅ x , x ∈ R este funcţie aditivă
şi restricţia ei la Q este g |Q = 0 .

102
 Demonstraţie. Din condiţia f ( x + y ) = f ( x) + f ( y ) ; x, y ∈ R , prin
inducţie rezultă f ( x1 + x2 + ... + xn ) = f ( x1 ) + f ( x2 ) + ... + f ( xn ) şi în particular
f (nx) = nf ( x) ; n ∈ N
f (0) = 0
f (−nx) + f (nx) = f (0) = 0 , deci f (−nx) = − nf ( x) .
Deci f (kx) = kf ( x) ; k ∈ Z , x ∈ R .
x x  x  x 1
Avem: f ( x) = f  + ... +  = nf   , deci f   = f ( x) şi
n n n n n
 mx  1 m
f  = f (mx) = f ( x) ; m, n ∈ Z , n ≠ 0 , x ∈ R , deci f (qx) = qf ( x) ;
 n  n n
x ∈ R , q ∈Q .
Pentru x = 1 obţinem f (q) = qf (1) , q ∈ Q , deci punctele (a) şi (b) din
teoremă sunt demonstrate.
(c) Dacă x, y ∈ Kerf ⇒ f ( x) = f ( y ) = 0 ⇒ f (− y ) = 0 şi din
f ( x − y ) = f ( x) + f (− y ) = 0 ⇒ x − y ∈ Kerf .
(d) Dacă f ( x ) = x, f ( y ) = y atunci f (− y ) = − f ( y ) = − y şi
f ( x − y ) = f ( x) + f (− y ) = x − y , deci x − y ∈ Fixf .
(e) Din (a) f (q) = qf (1) ; q ∈ Q , deci f (q) = f (q) − qf (1) = 0 . Avem
g ( x + y ) = f ( x + y ) − ( x + y ) f (1) = f ( x) − xf (1) + f ( y ) − yf (1) = g ( x) + g ( y )
x, y ∈ R , deci g este aditivă.
Observaţia 9.1.3. • Din (a) rezultă că restricţia la Q a unei funcţii
aditive este perfect determinată de valoarea f (1) . (Dacă f : R → R şi
g : R → R sunt funcţii aditive cu proprietatea f (1) = g (1) atunci f |Q = g |Q ).
• În general, dacă λ ∈ R atunci mulţimea Aλ = {x ∈ R | f ( x) = λx}
formează un subgrup în (R,+).
• Din punctul (c) rezultă că orice funcţie aditivă f : R → R este de
forma f ( x) = g ( x) + ax , unde g : R → R este funcţia aditivă şi g |Q = 0 , deci
clasa funcţiilor în care se caută soluţiile ecuaţiei lui Cauchy se poate restrânge
la funcţiile ce au restricţia la Q, funcţia nulă.
Observaţia 9.1.4. se poate arăta că dacă restrângem clasa funcţiilor f în
care căutăm soluţiile atunci în oricare din clasele de funcţii: continue, local
mărginite, monotone, singurele soluţii sunt de forma f ( x) = ax , α ∈ R unde
a ∈ R este o constantă arbitrară.
Definiţia 9.1.5. O funcţie discontinuă f : R → R care verifică ecuaţia
lui Cauchy: f ( x + y ) = f ( x) + f ( y ), x, y ∈ R , se numeşte funcţie Hamel.

103
 Observaţia 9.1.6. Funcţiile Hamel sunt soluţiile nebanale ale ecuaţiei
Cauchy, deci funcţiile aditive care nu sunt de forma f ( x) = ax, x ∈ R .
Determinarea funcţiilor Hamel necesită câteva cunoştinţe care nu sunt înglobate
în cursurile standard.
Definiţia 9.1.7. Se numeşte bază Hamel, orice bază a spaţiului vectorial
(R,+ ) peste corpul (Q,+,⋅) .
Observaţia 9.1.8. (a) Dacă ( K ,+,⋅) este un corp comutativ şi (Q,+,⋅)
este un subcorp al său, atunci grupul ( K ,+ ) poate fi organizat ca spaţiu
vectorial peste corpul (Q,+,⋅) , cu ajutorul aplicaţiei ϕ : Q × K → K ,
ϕ(q, k ) = q ⋅ k .
(b) Dacă H = {hi | i ∈ I } este o bază Hamel atunci pentru orice
x ∈ R \ {0} există şi sunt unici: i1 ( x),..., in ( x) ∈ I , q1 ( x),..., qn ( x) ∈ Q * astfel încât
n
x = ∑ qk ( x)hik ( x)
k =1
n
(Dacă q k ∈Q, hk ∈ H , k = 1, n şi ∑q
k =1
k ⋅ hk = 0 , atunci q k = 0, k = 1, n ).

(c) Dacă h1 , h2 ∈ R şi sunt independente peste Q, atunci mulţimea

Z[h1 , h2 ] = {n1h1 + n2 h2 | n1 , n2 ∈ Z} este densă în R.
Teorema 9.1.9. Dacă H = {hi | i ∈ I } este o bază Hamel, atunci
cardinalul său este | H |=| I |= c (puterea continuului).
Demonstraţie. Dacă H ar fi numărabilă atunci mulţimile
An = {q1h1 + ... + q n hn | q k ∈ Q, k = 1, n}
ar fi numărabile şi la fel mulţimea UA n = R , contradicţie (ℵ0 ≠ c)
n∈N

Dacă H este nenumărabilă (| H |> ℵ0 ) arătăm că | H |=| Q( H ) | , unde

Q(H ) este subspaţiul generat de H peste Q
n 
(Q( H ) = ∑ qk hik | n ∈ N, qk ∈ Q, hii ∈ H  ).
 k =1 
Cardinalul mulţimii părţilor cu nelemente din H este | H |n =| H | , n ∈ N .
Pentru fiecare parte {hi1 ,..., hin } ⊂ H avem | Q({hi1 ,..., hin }) |=| Q n |= ℵ0 , deci
Q( H ) = ℵ0 | H |=| H | şi cum Q(H ) = R rezultă | H |= c .
Observaţia 9.1.10. (a) Dimensiunea lui R ca spaţiu vectorial peste Q
este c.

104
 (b) Pentru orice bază Hamel H, există o funcţie bijectivă ϕ : [0,1] → H .
Notând ϕ(t ) = ht rezultă H = {ht | t ∈ [0,1]} .
Folosirea de către G. Hamel a bazelor Hamel, a fost decisivă în tentativa
de rezolvare completă a ecuaţiei funcţionale Cauchy.
Observaţia 9.1.11. Dacă f, g sunt funcţii aditive, iar a, b sunt numere
reale, atunci funcţiile a ⋅ f + b ⋅ g şi f o g sunt funcţii aditive. Mulţimea
funcţiilor aditive formează un spaţiu vectorial real şi un inel.
Teorema 9.1.12. Orice funcţie aditivă f : R → R este un endomorfism
al spaţiului vectorial R peste Q.
Demonstraţie. Dacă f : R → R este o funcţie aditivă avem:
f (0 + 0) = f (0) + f (0) ⇒ f (0) = 0
f ( x − x) = f ( x) + f (− x) ⇒ f (− x) = − f ( x), x ∈ R .
Pentru n ∈ N , f ( x1 + ... + xn ) = f ( x1 ) + ... + f ( xn ) , deci f (nx) = nf ( x) .
 x x x 1
Pentru m ∈ N * , f ( x) = f  m  = mf   ⇒ f   = f ( x) .
 m m m m
n  1  1 
Pentru q ∈Q *+ , q = avem f (qx) = f  n ⋅ ⋅ x  = nf  x  =
m  m  m 
n
= f ( x) = qf ( x) , deci f este Q-omogenă.
m
Pentru x, y ∈ R , r, q ∈ Q avem:
f (rx + qy ) = f (rx) + f (qy ) = rf ( x) + qf ( y )
deci f este Q-liniară, adică f este endomorfism.
Teorema 9.1.13. Dacă H ⊂ R este o bază Hamel şi f H : H → R este o
funcţie arbitrară, atunci există o unică funcţie aditivă f : R → R pentru care
restricţia f | H = f H .
Demonstraţie. Un endomorfism este unic determinat de valorile lui pe o
n
bază. Dacă x ∈ R şi exprimarea lui în baza H este x = ∑ qk hk , qk ∈ Q ,
k =1
n
hk ∈ H atunci definim f ( x) = ∑ qk f H (hk ) care defineşte unica prelungire Q-
k =1

liniară a funcţiei f H .
Observaţia 9.1.14. (a) Funcţia f : R → R este funcţie aditivă dacă şi
numai dacă pentru orice bază Hamel H = {hi | i ∈ I } există o mulţime

105
 n
{α i | i ∈ I } ⊂ R astfel ca pentru orice x ∈ R , dacă x = ∑ qk hk , qk ∈ Q , hk ∈ H
k =1
este scrierea unică a lui x în baza H, atunci
n
f ( x) = ∑ qk α k .
k =1

(b) Cardinalul mulţimii funcţiilor aditive este c c > c (mulţimea

funcţiilor aditive este în bijecţie cu mulţimea tuturor funcţiilor RR).
(c) Dacă f : R → R este o funcţie aditivă şi H o bază Hamel, atunci
mulţimea f ( H ) este bază Hamel dacă şi numai dacă funcţia f este bijectivă
(izomorfism de Q-spaţii vectoriale).
Alte ecuaţii funcţionale de tip Cauchy sunt:
 f : R → (0, ∞)
(1) 
 f ( x + y ) = f ( x) f ( y ), x, y ∈ R
 f : (0, ∞) → R
(2) 
 f ( xy ) = f ( x) + f ( y ), x, y ∈ R
 f : (0, ∞) → (0, ∞)
(3)  .
 f ( xy ) = f ( x) f ( y ), x, y ∈ R
Observaţia 9.1.15. O funcţie f : R → (0, ∞) care verifică ecuaţia (1)
este un morfism de grupuri, de la grupului aditiv (R,+ ) la grupul multiplicativ
((0, ∞),⋅) , rezolvarea ecuaţiei (1) revine la determinarea acestor morfisme. Se
cunoaşte că cele două grupuri sunt izomorfe prin izomorfismul ϕ : (0, ∞) → R
ϕ( x) = ln x, x ∈ (0, ∞) .
ϕ
Avem R →(0, ∞) 
f
→ R , funcţia f este morfism dacă şi numai dacă
funcţie ϕ o f = g este endomorfism al grupului aditiv (R,+ ) , deci funcţie
aditivă. Se obţine f = ϕ −1 o g = e g .
Observaţia 9.1.16. O funcţie f : (0, ∞) → R care verifică ecuaţia (2)
este morfism de grupuri, de la grupul multiplicativ ((0, ∞),⋅) la grupul aditiv
(R,+ ) . Folosind izomorfismul ψ : R → (0, ∞), ψ ( x) = e x , între aceste grupuri,
avem:
ψ
R → (0, ∞) → f
R
Funcţia f este morfism dacă şi numai dacă funcţia g = f o ψ este
endomorfism al grupului aditiv (R,+ ) , deci funcţia g este aditivă. Se obţine:
f = g o ψ −1 ⇔ f ( x) = g (ln x), x ∈ (0, ∞) .

106
 Observaţia 9.1.17. Funcţiile nenule care verifică ecuaţia (3) sunt
endomorfismele grupului multiplicativ ((0, ∞),⋅) .Folosind izomorfismele
ϕ( x) = ln x şi ψ ( x) = e x cu grupul aditiv (R,+ ) avem:
ψ ϕ
R → (0, ∞) →f
(0, ∞) 
→ R
Funcţia f este endomorfism al grupului ((0, ∞),⋅) dacă şi numai dacă
funcţia g = ϕ o f o ψ este endomorfism al grupului aditiv (R,+ ) , deci funcţia g
este aditivă.
Se obţine f ( x) = e g (ln x ) , x ∈ (0, ∞) .

Bibliografie

J.Dhombres: Some aspect of functional equations, Chualalongkorn Univ.

Bangkok 1979
M.Kuczma: An introduction to the theory of functional equations and
inequalities. Univ. Slaski, Warszawa 1985
V.Pop: Funcţii Hamel, G.M-A 2/2000
V.Pop: Ecuaţii funcţionale, Ed.Mediamira Cluj, 2002

107