echilibru superior”.

Asta ar însemna că lumea e cu atât „mai eterogen

organizată în sisteme stabilite şi cumpănite, cu cât e mai avansată în

timp” [1, p.76]. Cu alte cuvinte, filosoful român constată că timpului i

se imprimă virtuţi creatoare.

„Timpul-fluviu” îşi are accentul pe prezentul permanent.

„Prezentul de ieri, de azi şi de mâine e privit de fiecare dată ca

existând pentru sine, sieşi suficient”, afirmă Lucian Blaga în Trilogia

culturii. Altfel zis, timpul acesta e „adunat cu totul în momentul de

faţă, dar tot aşa în tot ce a fost sau poate deveni moment de faţă”. Şi

nici un „moment nu există numai ca trecere spre celălalt moment, ci e

scop în sine şi pentru sine”. Scop în sine şi pentru sine poate fi

nemurirea unei personalităţi devenită patrimoniu cultural al unui neam

sau însăşi nemurirea acestui neam cu sens de naţiune, de popor.

„Timpului-cascadă”, orizont al „unor trăiri pentru care accentul

supremei valori zace pe dimensiunea trecutului”, filosoful îi oferă

„semnificaţia unei necurmate îndepărtări în raport cu un punct iniţial,

investit cu accentul maximei valori” [1, p.75]. În acest zbor scurt şi

zadarnic prin viaţă, omului îi e dat să se descopere, să se înţeleagă, să

se creeze, şi, pentru cei aleşi, să se întoarcă în cosmos, rămânând prin

nemurirea lor, un cântec ce „se pătrunde/de chemări de veci” în

patrimoniul neamului unde a văzut lumina zilei.

Acceptând concepţia lui Hegel, după care timpul este mediul care

mijloceşte ideii, sau Divinităţii, realizarea dialectică în cadrul istoric,

Lucian Blaga afirmă că timpul e „scara suitoare a ideii în

întruchipările ei istorice” sau chiar „drumul către sine însăşi al

Divinităţii”. Întrucât nici o clipă nu este scop în sine, orice clipă fiind

aservită clipei următoare, lirosoful constată că trecutul şi prezentul

sunt numai trepte, împlinirea aparţine viitorului. Prin definiţie timpul

înseamnă intensificare crescândă, amplificare neîntreruptă de valori.

Desigur că acest „timp-havuz” e şi substratul inconştient al tuturor

ideilor progresiste [1, p.77].

Semn că Blaga, zămislind Eul puterii creatoare, zămislea timpul

viitorului, timpul nemuriri e că nu întâlnim în poemele sale prezenţa

disperării (nici în dramaturgie: Zamolxe se bucură de moartea sa,

Meşterul Manole o zideşte pe Ana). Eul blagian nu poate fi

dezorientat – el se zideşte, se înalţă, se creează cu cele mai puternice

calităţi posibile „ceea ce nu poate arde, nu poate fi mistuit, sinele” [2,