Comunicarea non-verbală

Diaconescu Iustina Cătălina

Duruinu Andrei-Nicolae

Ca să putem aprofunda subiectul comunicării non-verbale trebuie să înțelegem în

amănunt ce înseamnă comunicarea la modul general.
Comunicarea este o necesitate în viața omului, o condiție a evoluției acestuia, ce se
realizează cu ajutorul limbajului și a altor coduri sau semne, ducând la transmiterea de
informații, opinii și idei. Comunicăm pentru că avem nevoie de informații în procesul
cunoașterii, dar și din nevoia de a fi în contact cu semenii noștri și pentru a ne putea conștientiza
mai bine propriul statut.
Comunicarea are 3 componente: un emițător, un mediu de transmitere al informației și un
destinatar. În mod obișnuit emițătorul codifică mesajul printr-un amestec de cuvinte și
comunicare non-verbală, acesta fiind transmis mai departe prin diferite moduri către destinatar,
care la rândul lui primește informația și o decodifică.
După cum am spus anterior, comunicarea nu presupune numai utilizarea de cuvinte ci și a
mesajelor non-verbale care pot fi decodificate creând astfel înțelesuri. Aceste mesaje non-verbale
pot repeta, contrazice, înlocui, completa, crea sau accentua informația transmisă prin cuvinte.
Comunicarea non-verbală este un element semnificativ în orice domeniu. Aceasta este
un proces complex bazat pe limbajul corpului, expresiile feței, mimică, tonalitatea vocii,
contactul fizic, postură și gesturi.
În urma unui studiu din anul 1967 realizat de Albert Mehrabian a fost demonstrată
importanța comunicării non-verbale unde s-a ajuns la concluzia că aproape 55% din mesaj este
receptat prin limbajul corpului. Informațiile legate de această comunicare complexă au ajuns să
fie studiate și însușite de aproape toate persoanele publice sau de cele aflate în funcții de
conducere: manageri, politicieni, vedete de cinema sau televiziune. Arta manipulării dialogurilor
și negocierilor au ca principale instrumente următoarele:

1. Vocea – În mod neașteptat vocea, care este elementul esențial al comunicării

verbale, poate fi un element al comunicării non-verbale deoarece poate fi
modulată și interpretată pe o scară foarte largă. Ritmicitatea vorbirii, tonul și
volumul vocii pot avea diferite variații.
Un ton cald, liniștit și suav poate fi corelat cu iubirea. Atunci când o mama vorbește cu
nou-născutul său.
Un ton care poate aduce succes într-un interviu este calm și sigur dar în același timp să nu
fie uniform pentru a nu aduce o notă monotonă discursului astfel ajungând la plictisirea
publicului.
 Ritmul vocii este de asemenea în strânsă legătură cu redarea emoțiilor în contextul în care
ne aflăm.
Un ritm rapid și un ton grav denotă emoții negative ca de exemplu furie. Schimbarea de ritm se
face treptat, pentru a nu deranja, dar nu foarte lent, pentru a putea fi percepută.
Volumul la fel ca tonul și ritmul vocii este un puternic ajutor în relatarea și transmiterea
informațiilor către destinatar. Intensitatea vocii trebuie sa fie destul de puternică încât să fim
impunători dar în același timp nu foarte ridicată cât să deranjeze sau să fie considerat chiar
agresiv.

2. Mimica – Mimica este tradusă prin trăsăturile feței care trădează trăirile unei
persoane. Expresia feței trebuie întotdeauna corelată cu tonul, cuvintele și mesajul
general.
Zâmbetul ne ajută să atragem bunăvoința publicului deoarece poate transmite apropiere,
prietenie, siguranță de sine. Zâmbetul cumpără totul și nu costă nimic.
Încruntarea arată concentrare, atenție maximă dar și rigiditate și încordare, ceea ce poate
transmite o stare de tensiune.
Rictusul, adică schimonosirea feței poate arăta o stare de nesiguranță, inducând
publicului ideea că vorbitorul nu cunoaște foarte bine ceea ce vorbește.
Contactul vizual este legătura pe care trebuie să o realizăm cu ochii care ne privesc. Prin
acesta spunem publicului că suntem interesați de el și de ceea ce crede el, se câștigă bunăvoință
și încredere.
Trebuie să învățăm să apreciem dacă și cum ne ascultă „spectatorii” pentru că unii
asimilează totul fără a da impresia că o fac, alții sunt cu gândurile în altă parte simulând totuși
concentrarea.

3. Gesturile – Ceva ce se poate observa foarte ușor în categoria de gesturi se poate

regăsi la întâlnirile de afaceri unde gesturile membrelor sunt foarte importante. .
Gesturile sunt absolut necesare pentru a da dinamism discursului și a nu-l face plictisitor.
Acestea trebuie să fie utilizate cu măsură pentru a nu obosi și agita publicul. Trebuie evitate
gesturile agresive de genul: îndreptarea degetului către public, mâinile ținute în șolduri, pocnitul
degetelor, jocul cu diferite obiecte, trecerea mâinilor prin par.
Anumite gesturi pot fi interpretate diferit. Astfel, la unele popoare (turci, greci) înclinarea
capului semnifică negația iar scuturarea lui afirmația, în contradictoriu cu situația de la noi.
Masarea bărbiei înseamnă nesiguranță, iar masarea nasului cu degetul arătător arată ostilitate sau
negație. Palmele puse peste gură semnifică surpriză. Pumnul strâns, mâna ridicată, aceste gesturi
sunt foarte bune exemple că putem comunica fără cuvinte sau pe lângă cuvinte. O persoana
extrovertita va folosi gesturi mai energice decât una introvertită. Poziția corpului sau postura
trebuie să fie fermă dar în nici un caz rigidă. Actorii petrec mult timp exersând poziția de „drepți
” cu șira spinării perfect aliniată, picioarele bine înfipte în pământ și capul plutind lejer deasupra
trupului pentru că oamenii asociază spontan această postură cu învingătorii.
Libertatea fizică și siguranța pe propriile mișcări au o foarte mare valoare în câstigarea încrederii
publicului. Brațele trebuie menținute neîncrucișate iar coatele depărtate puțin de trunchi. Umerii
cocoșați și capul plecat semnalează timiditatea și inferioritatea. Poziția stând drept cu capul puțin lăsat
pe spate și cu mâinile în șolduri indică mulțumirea și superioritatea. Dă o impresie foarte neplacută
sprijinirea de un perete, atitudinea de oboseală prin aplecarea înainte pe scaun. Mai mult, dacă poziția
este gârbovita afectează și claritatea vocii.

4. Proximitatea – În anii ’60, Eduard Hall, fondator al unei discipline noi numită
„proxemică”, studiază proprietățile educaționale ale spațiului, precum și
modalitățile de folosire optimă a acestor proprietăți.
Spațiul este și el interpretat în comunicare: în afaceri este în relație directă cu rangul,
încălcarea spațiului înseamnă și încălcarea autorității persoanei respective. La un interviu nu
trebuie să ne așezăm lucrurile personale ca geanta, truse personale, etc. pe masa celui care ne
pune întrebările pentru a nu-i încălca teritoriul. Există de asemenea firme care își plasează
angajații pe niveluri, cu un spațiu bine definit în funcție de poziția pe care aceștia o ocupa. Ideea
nevoii de spațiul propriu, cuprinsă în cartea „Teritoriul necesar” a lui Robert Audrey este
comparată cu cea a animalelor care își păzesc teritoriul. Chiar și în spațiile publice oamenii au
tendința atunci când pot alege să stea cât mai departe de străini.
Teoria este că fiecare persoană are o nevoie firească de a-și revendica propriul spațiu,
spațiul din jurul corpului său, pe care și-l imaginează ca spațiu personal, ca o prelungire a
propriului corp. Indivizii sunt lezați atunci când această zonă este încălcată, provocând
disconfort, rușine și chiar stări conflictuale. Fiecare persoană preferă să mențină o barieră
psihologică între el și alte persoane sau lucruri. Acesta generează o „zonă tampon” de o anumită
dimensiune, formă sau permeabilitate, care servește sarcini psihosociale cruciale, cum ar fi
protecție, confidențialitate, siguranță, odihnă și visare cu ochii deschiși. „Ține-l la distanță” sau
„prieten apropiat” sunt expresii tipice care ilustrează modul în care conexiunile interpersonale
pot fi descrise spațial. Păstrăm o zonă mai mare în jurul nostru pentru străini sau antipatii, dar
coborâm această barieră pentru persoanele apropiate sau cei iubiți. Orice încălcare a oricărei
forme de relație implică un decalaj specific între indivizi.
În lumea afacerilor, de exemplu, spațiul este în relație directă cu rangul individului: pe
măsură ce avansează în funcție, cresc dimensiunile biroului său. În privința spațiului familial (al
casei de locuit), accesul persoanelor străine este extrem de selectiv, în funcție de tipul de relații
pe care acestea le au cu proprietarul. Unele persoane sunt primite doar în vestibul, altele în
bucătărie, altele în sufragerie sau altele în dormitor.
Spațiul poate fi împărțit în patru zone distincte:
  Zona intimă: de la suprafața corpului până la o distanță de 46 cm. Cea mai importantă
zonă pentru om și cea mai apărată. Le este permis accesul în ea doar celor mai apropiați
emoțional (îndrăgostiți, soț, soție, copii, părinți).
 Zona personală: cuprinsă între 46 cm și 1,22 m. Asigură comunicarea verbală optimă și
ne protejează față de atingerea celorlalți.
 Zona socială: Desemnează spațiul personal pe care-l menținem atunci când intrăm în
relații oficiale, impersonale cu cineva. De exemplu, în relațiile de serviciu, relații față de
necunoscuți, relații din care elementul de intimitate este înlăturat total.
 Zona publică: Peste 3,60 m, e distanţa corespunzătoare atunci când ne adresăm unui
grup mare de oameni, în care comunicarea şi-a pierdut aproape în totalitate caracterul
interpersonal. Este totodată distanţa care se menţine (în sălile de tribunal) între politicieni
şi ziarişti la conferinţele de presă, între comandant şi trupă.

Pe lângă toate aceste elemente, comunicarea non-verbala poate fi analizata și din punct de
vedere al interpretării tăcerii, spațiului sau timpului.
Astfel, tăcerea poate fi „de aur ” sau nu. În comunicare atunci când cineva ne pune o
întrebare si răspundem prin tăcere însemna că nu știm sau nu vrem sa răspundem. Tăcerea de la
finalul unui discurs poate fi interpretată ca plictiseală, dezaprobare, respingere, aprobare. Tăcerea
poate construi ziduri în comunicare pentru că suntem ființe sociale și avem nevoie de
confirmarea celor din jur că ne ascultă și nu ne ignoră. Ea are și un aspect pozitiv atunci când
este utilizată în timpul ascultării unui discurs. Tăcerea reprezintă astfel un adevărat limbaj în
comunicare.
5. Timpul are și el propriul limbaj în comunicare fiind perceput diferit de oamenii
de afaceri care se concentrează asupra săptămânii comerciale, de comercianții
sezonieri care pun accent pe perioada din an care-i interesează, etc.. Valoarea
timpului poate fi interpretată prin cuvinte ca: așteaptă un minut, când voi termina
treaba, sau prin schimbarea orei de întâlnire, întârzierea la o întâlnire.

Comunicarea non-verbală poate fi îmbunătățita prin diverse metode:

Folosirea tehnicii oglinzilor, adică repetiția în fata oglinzii;
Folosirea repetiției în fața unui grup de prieteni, realizându-se astfel și feed-back-ul
necesar;
Înregistrarea video sau audio;
Relaxarea este cea mai buna metoda de a ne elibera de dificultățile de exprimare. Mușchii
trebuie să fie relaxați, iar respirația mai profundă decât de obicei.
 Comunicarea non-verbală poate înlocui sau completa cu succes comunicarea verbala, dar
între ele se poate crea un conflict, mesajul non-verbal fiind uneori diferit de cel verbal pe care-l
însoțește. De exemplu, mesajul verbal poate fi: „Salut, ești bine venit!”, iar mesajul non-verbal să
fie cu totul altceva în privirea insistentă de către gazdă a ceasului ce semnifică faptul că nu
suntem chiar așa de bine veniți.
6. Limbajul culorilor – Culorile joacă un rol destul de important în comunicarea
non-verbală, ele evidențiind atitudinea omului față de viața de zi cu zi și față de
persoanele din jurul nostru.
De exemplu: în timp ce în Europa negrul este culoarea tristeții, în China și Japonia albul
înseamnă tristețe. Culorile calde (roșu, portocaliu, galben) favorizează comunicarea iar cele reci
(gri, verde, albastru) o inhibă. Comunicarea se desfășoară greoi și în cazul monotoniei sau
varietății excesive de culori.
Culorile atribuite vestimentației comunică o serie de lucruri despre persoana respectivă:

Culoare Informație
Bleu Inventivitate
Bleumarin Superioritate
Galben Deschis la discuții
Verde Doritor de schimbare
Negru Sigur pe propriile fapte
Portocaliu Organizare bună
Roșu Sentimente aprinse
Roz Doritor de ajutor și atenție
 În timp ce sistemul de limbaj verbal este un cod puternic, descoperim că oamenii au la
dispoziție un număr mare de alte coduri. Aceste coduri pot fi folosite în scopuri instrumentale, la
fel ca limbajul. Și, de fapt, se pare că anumite informații sunt mai ușor de transmis într-un cod
non-verbal analogic decât într-un mod verbal digital. De exemplu, pe un pașaport sau act de
identitate, vrem o fotografie, o semnătură sau o amprentă. Un nume sau o descriere verbală a
persoanei nu este satisfăcător.
Comunicarea non-verbală este o parte foarte complexa dar în același timp integrală a
abilităților generale de comunicare. Însă oamenii sunt adesea total inconștienți de
comportamentul lor non-verbal.
O înțelegere de bază a strategiilor de comunicare non-verbală, cu mult peste ceea ce se
spune de fapt, poate ajuta la îmbunătățirea interacțiunii cu ceilalți. Cunoașterea acestor semne
poate fi folosită pentru a încuraja oamenii să vorbească despre preocupările lor și poate duce la o
mai mare comprehensiune comună, care este, până la urmă, scopul comunicării.
 BIBLIOGRAFIE

 www.stopcalomia.ro/product.php „Formele si modurile de manipulare prin televiziune.

Manipularea prin mijloace non-verbale de comunicare”
 www.ethos.ro, Ioan Mihalcea – consultant Asociatia de comunicare Ethos
 Margo T. Krasne, „Munca de lamurire....O arta”, Ed. Antet XX Press, 1997
 www.nlpro.org/limbajul corpului.htm, „Limbajul corpului”
 http://imt.uoradea.ro/auo.fmte/files-2005/MIE_files/Oana%20Mihaila%201.pdf
 Debottesman, Buzz Mauro, „Cum sa vorbesti în public folosind trucurile actorilor, Ed.
Antet, 2001”

 Margo T. Krasne, „Munca de lamurire....O arta”, Ed. Antet XX Press, 1997

 www.nlpro.org/limbajul corpului.htm, „Limbajul corpului”
 www.ethos.ro, Ioan Mihalcea – consultant Asociatia de comunicare Ethos
 www.nlpro.org/limbajul corpului.htm, „Limbajul corpului”
 Margo T. Krasne, „Munca de lamurire....O arta”, Ed. Antet XX Press, 1997
 Chiribucă D. , Sociologia Comunicării, Curs An III, p. 14, 2005
 Lupu I. , Zanc I. , Sociologie Medicală, Teorie şi Aplicaţii
 Samuel C- Popescu Neveanu,Paul-,,Psihologie”Editura Did.si Pedagogică,București,1997