Eu – 9, 10 + lab 2

9. Formula lui Bernoulli. Aplicația ei la sistemul vascular.

Presiunea săngelui circulant (dinamică și medie)
 10. Rezistența vasculară.
Tensiunea arteriala (TA) reprezinta presiunea exercitata de coloana de sange
asupra peretelui vascular, in special asupra tunicii interne-endoteliul) in timpul
contractiei si relaxarii ritmice a inimii.

Exista doua componente ale presiunii sanguine :

 presiunea sistolica - este presiunea exercitata asupra peretilor arteriali cand

inima se contracta (in sistola) - cu valori normale intre 100 si 130 mm
coloana de mercur (Hg);
 presiunea diastolica - este presiunea exercitata asupra peretilor arteriali cand
inima se relaxeaza intre doua contractii (in diastola) - cu valori normale sub
85 mmHg.

Rezistența vasculară este rezistența care trebuie depășită pentru a

împinge sângele prin sistemul circulator și pentru a crea fluxul . Rezistența oferită
de circulația sistemică este cunoscută sub numele de rezistență vasculară
sistemică ( SVR ) sau uneori poate fi numită cu termenul mai vechi rezistență
periferică totală ( TPR ), în timp ce rezistența oferită de circulația pulmonară este
cunoscută sub numele de rezistență vasculară pulmonară ( PVR ). Rezistența
vasculară sistemică este utilizată în calculele tensiunii arteriale , fluxului sanguin și
funcției cardiace.Vasoconstricția (adică scăderea diametrului vaselor de sânge)
crește SVR, în timp ce vasodilatația (creșterea în diametru) scade SVR.

Unitățile de măsurare a rezistenței vasculare sunt dyn · s · cm -5 , Pascali secunde

pe metru cub (Pa · s / m 3 ) sau, pentru ușurarea derivarea prin presiune (măsurată
în mmHg ) și debitul cardiac (măsurat în L / min ), poate fi dat în mmHg · min /
L. Acest lucru este echivalent numeric cu unitățile de rezistență hibridă (HRU),
cunoscute și sub numele de unități Wood (în onoarea lui Paul Wood , un pionier
timpuriu în domeniu), frecvent utilizate de cardiologii pediatrici. Conversia dintre
aceste unități este:
Principiul de bază al rezistenței de calcul este acela că debitul este egal cu
presiunea de antrenare împărțită la debit. 
unde presiunea arterială medie este 2/3 din tensiunea arterială diastolică plus 1/3
din tensiunea arterială sistolică [sau Diastolic + 1/3 (Systolic-Diastolic)].
Presiunea arterială medie este cel mai frecvent măsurată utilizând
un sfigmomanometru și calculând o medie specializată între presiunea sanguină
sistolică și diastolică. 

Principiul de bază al rezistenței de calcul este că debitul este egal cu presiunea de

antrenare împărțită la debit.

Unde
 R este Rezistență
 ΔP este modificarea presiunii peste ansa de circulație (sistemică /
pulmonară) de la început (imediat după ieșirea din ventriculul stâng /
ventriculul drept) până la capătul său (intrarea în atriul drept / atriul stâng)
 Q este fluxul prin vasculatură (atunci când se discută despre SVR, acest
lucru este egal cu debitul cardiac )
 Aceasta este versiunea hidraulică a legii lui Ohm, V = IR (care poate fi
retratată ca R = V / I), în care diferențialul de presiune este analog cu
căderea de tensiune electrică, debitul este analog curentului electric și
rezistența vasculară este analogă la rezistența electrică.

Efectele sistemice asupra corpului

O scădere a SVR (de exemplu, în timpul exercițiului) va avea ca rezultat un flux
crescut către țesuturi și un flux venos crescut înapoi la inimă. Un SVR crescut va
scădea fluxul către țesuturi și va scădea fluxul venos înapoi la inimă.
 LABORATOR 1
Electroforeza. Fortele care acţionează asupra unei particule încarcate la
mişcarea ei într-un mediu sub acţiunea unui câmp electric.

Fenomenul electrocinetic, în care are loc mişcarea orientată într-un anumit mediu a
particulelor încărcate electric, indiferent de provenienţa lor (ioni, particule
coloidale, alte particule şi bule de gaz în suspensie etc.), sub acţiunea câmpului
electric exterior, se numeşte electroforeză. Electroforeza a fost descoperită de F.
Reiss în anul 1807.
În funcție de natura mediului în care are loc migrarea particulelor, purtătoare de
sarcină, sub acţiunea câmpului electric se distinge: a) electroforeza în coloane de
lichid; b) electroforeza în corpuri poroase (hârtie de filtru, răşini sintetice etc.); c)
electroforeza în gel.
Mărimea care se exprimă prin raportul dintre viteza mişcării orientate a unei
particule încărcate într-un câmp electric şi intensitatea acestui câmp se numeşte
mobilitatea particulei (M). Deci conform definiţiei:
M=V/E
Dacă în relația data vom considera E = 1, atunci sensul fizic al mobilităţii este dat
de expresia M = , adică mobilitatea particulei este o mărime numeric egală cu
viteza mişcării ei uniforme, sub influenţa câmpului electric a cărui intensitate este
unitară. Unitatea de măsură a mobilităţii în S.I. este:
[M]SI = m^2*^–1*s^ –1
 Laborator 2
Forțe de tensiune superficială.Coeficientul de tensiune
superficială. Determinarea coeficientului de tens. super. Prin
metoda desprinderii inelului. Formula de lucru.

Forţele de tensiune superficială apar ca rezultat macroscopic al forţelor de

interacţiune dintre moleculele lichidului. Forţele de tensiune superficială sunt
tangente la suprafaţa lichidului şi acţionează în sensul micşorării acestei suprafeţe
şi deci a minimizării energiei stratului. S-a aflat că mărimea acestei forţe este
proporţională cu lungimea conturului stratului superficial şi depinde de natura
lichidului.

Constanta de proporţionalitate poartă numele de coeficient de tensiune superficială

şi este egal prin definiţie cu forţa care se exercită asupra unităţii de lungime:

Coeficientul de tensiune superficială se poate defini şi prin lucrul mecanic efectuat

de forțele de tensiune superficială la micșorarea suprafeței libere lichidului cu o
unitate:

unde ΔW – variația energiei libere, iar ΔS – variația suprafeţei stratului interfazic.

Unitatea de măsură pentru coeficientul de tensiune:

Tensiunea superficială a soluţiilor depinde nu numai de natura solventului, de

temperatură, de suprafaţa de separaţie, dar şi de natura şi concentraţia substanţei
dizolvate.

Tensiunea superficială explică multe fenomene caracteristice stării lichide

ca: formarea picăturilor (forma sferică), formarea spumei, adeziunea lichidelor,
capilaritatea etc.
Coeficientul de tensiune superficială scade puternic cu creşterea temperaturii.
Dintre toate lichidele (cu excepţia mercurului) apa are tensiunea superficială cea
mai mare (datorită legăturilor de hidrogen).
Există câteva metode de determinare a coeficientului de tensiune superficială,
dintre care cele mai frecvent folosite sunt:
– metoda ruperii picăturilor – metodă relativă;
– metoda desprinderii inelului – metodă directă.

Determinarea coeficientului de tensiune superficială prin

metoda desprinderii inelului
 LABORATORUL 3
DETERMINAREA VÂSCOZITĂŢII LICHIDELOR

Un lichid ideal ar fi acela care nu se comprimă şi în care deplasarea moleculelor

are loc fără frecare. În lichide şi gaze reale forţele de atracţie intermoleculare se
opun deplasării relative a moleculelor vecine, determinând apariţia unei frecări
interne numită vâscozitate – o proprietate caracteristică fluidelor în timpul curgerii.