Universitatea din Craiova

Facultatea de Teologie Ortodoxă

Master
Teologie și cultură

Lucrare de seminar
Poziția Sfântului Iustin Martirul față de filosofie

Coordonator științific:
Pr. Lect.univ. Dr. Ioniță Apostolache

Masterand:
Ioana Corina Burcă

Craiova

2021

1
 Poziția Sfântului Iustin Martirul față de filosofie
I Viața Sfantului Iustin Martirul si Filosoful

Sfântul mucenic Iustin Martirul sau Iustin Martirul și Filosoful a fost unul din principalii

susținători ai creștinismului timpuriu. Convertit la creștinism, sfântul Iustin a scris mai multe
lucrări la mijlocul secolului al II-lea, între care și două Apologii adresate împăraților romani, în
care apără și explică creștinismul ca pe adevărata filosofie. Tocmai puterea argumentației sale i-a
adus martiriul. Prăznuirea sa se face la data de 1 iunie.
Sfântul Iustin Filosoful s-a născut în părțile Siriei Palestinei, la hotarele Samariei, în cetatea
care la început se numea Sihem, iar mai pe urmă s-a numit Neapolis Flavie. Se crede că s-a
născut cândva între anii 100 și 114 d. Hr. și că s-a stins probabil în 162-168. A crescut într-o
familie bogată, păgână și a făcut studii de filosofie în mai multe școli, între care cele din
Alexandria și Efes.
După o odisee pe la mai mulți filosofi, Sf. Iustin, este îndemnat de un bătrân să
citească Profeți, ceea ce îi aduce și convertirea la creștinism. Creștinismul este pentru Iustin,
"singura filosofie sigură și folositoare".
Dorind să afle despre dumnezeire și despre Dumnezeu, studiile sale l-au făcut să incline,
inițial, spre stoicism, apoi spre doctrina pitagoreică și spre platonism, înainte de a începe să fie
interesat de creștinism – în perioada petrecută la Efes.
El își povestește convertirea ca pe o experiență quasi-mistică: pe când se plimba pe malul
mării, lângă el a apărut un bătrân. Bătrânul,fiind creștin și căzând de acord, până la un punct, cu
filosofia platonică în termenii căreia Iustin îi vorbise, l-a întrebat ce crede despre suflet. Sufletul
pre-există trupului și transmigrează, fiind etern și trecând dintr-un corp într-altul, ar fi spus
Iustin, în deplin acord cu Platon. Dacă greșește, este pedepsit și se încarnează într-o ființă
inferioară, de exemplu o fiară. Dar, fiară fiind, neavând deci știință că a fost pedepsit, cum se mai
poate sufletul salva? – l-ar fi întrebat bătrânul. „Atunci nici ele nu folosesc nimic de pe urma
pedepsei, după câte se pare. Ba, aș putea spune chiar că nici măcar nu sunt pedepsite, de vreme
ce ele nu pricep această pedeapsă” . Și iarăși, bun fiind, dându-i-se ca recompensă vederea
Formelor, de ce mai este apoi aruncat din nou în trup, unde uită tot ce a văzut? „Ce folos au
sufletele care Îl văd, sau cu ce se deosebește sufletul care-L vede, de acela care nu-L vede, dacă
nu-și aduce aminte nici măcar de faptul că l-a văzut?” Bătrânul îi spune că sufletul nu este
nemuritor prin natura sa, ci pentru că primește nemurirea conform voinței lui Dumnezeu, trăind
atâta timp cât vrea Creatorul. Eternitatea sufletului este deci rezultatul voinței lui Dumnezeu.
Astfel se vădește și bunătatea divină, mai degrabă decât în scenariul platonician.
A fost mișcat de cele spuse de către acest creștin care îi arată că prin venirea lui  Iisus se
împlineau făgăduințele făcute de Dumnezeu profeților din neamul evreiesc, iar credința în El era
singura filosofie adevărată. În urma acestei discuții Iustin mărturisește: „Iar mie mi s-a aprins
deodată un foc în suflet și m-a cuprins o mare dragoste de profeți, ca și de bărbații aceia care au
fost prietenii lui Hristos. Şi, gândindu-mă la cuvintele lui, găseam că aceasta este singura
filosofie sigură și aducătoare de folos. În felul acesta și pentru aceasta sunt filosof” 1. Plecând de

1
Iustin Martirul, Dialog cu iudeul Tryfon, în: Apologeți de limbă greacă, VIII, 1, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997, p 130

2
la faptul că termenul de filosofie se traduce prin iubire de înțelepciune, filosoful creștin este cel
iubitor de Hristos.
Iustin a fost totodată impresionat și de statornicia în credință a mucenicilor creștini. Cu
sufletul aprins de dragostea pentru profeți și pentru prietenii lui Hristos, Justin devine creștin în
preajma anului 130. Din acest moment Sfântul Iustin și-a dedicat talentele și vastele cunoștințe
filozofice propovăduirii Evangheliei printre păgâni. A început să călătorească prin tot Imperiul
Roman, semănând semințele credinței. „Oricine este capabil să proclame Adevărul și nu îl
proclamă va fi condamnat de Dumnezeu”, a scris el. 2Ca studios al filosofiei, el înțelegea
creștinismul drept credința care desăvârșește filosofiile păgâne.
După convertire, pleacă la Efes, unde are loc dialogul cu iudeul Tryfon și apoi ajunge la
Roma, pe timpul cârmuirii împăratului Antonin, unde va deschide prima școală filosofică în care
se va preda credința creștină. Aici, în anul 155, a dat mai sus zisului împărat Antonin o apologie
în scris împotriva rătăcirii idolilor, și dezvinovățitoare pentru credința în Hristos, în care pe una,
adică credința creștinilor, o adeverea și o întărea, iar pe cealaltă, adică înșelăciunea idolească, o
supunea cu dovediri din Scripturi. În Apologia, el a demonstrat falsitatea calomniei împotriva
creștinilor acuzați pe nedrept pentru că au doar numele de creștini. Apologia a avut un efect atât
de favorabil asupra împăratului, încât acesta a încetat persecuția. Sfântul Iustin a călătorit, prin
hotărârea împăratului, în Asia Mică, unde îi persecuta pe creștini cu o severitate deosebită. El a
proclamat mesajul de bucurie al edictului imperial în toate orașele și peisajul rural din jur.
Mai târziu, în anul 161, puțin după urcarea pe tron a împăratului Marcus Aurelius, el a
scris o a doua Apologie, adresată de aceasta dată Senatului Roman.
Sf. Iustin a fost probabil martirizat ca urmare a faptului că îl înfruntase și-l învinsese pe
filosoful cinic Crescens într-o serie de dezbateri, la Roma. În preajma anului 165, a fost acuzat,
posibil de Crescens, de faptul că era adeptul unei religii interzise. Ca urmare, prefectul Rusticus
l-a condamnat pe Sf. Justin la moartea prin decapitare, împreună cu șase dintre însoțitorii lui:
Hariton, fecioara Harita, Evelpist, Peon, Ierax și Liberian(sau Valerian). Se consideră că „Actele
Sf. Iustin Martirul” reproduc parcursul procesului său.3
II. Opera Sfantului Iustin Martirul
Sf. Iustin a fost un scriitor prolific. În prezent cunoaștem unele dintre scrierile lui numai
din extrase și citate păstrate în operele altor autori antici. Ne-au parvenit doar trei lucrări care
aparțin incontestabil lui Iustin: două versiuni ale Apologiei sale și o versiune a „Dialogului cu
iudeul Trifon”4. Se crede că cea din urmă este transcrierea discuțiilor pe care Justin le-a avut cu
rabinul Trifon, care ar putea fi rabinul Tarphon adesea menționat în Talmud, în încercarea de a
reconcilia pozițiile creștină și iudaică. Filosoful ortodox a demonstrat adevărul învățăturii
creștine despre credință pe baza scrierilor profetice din Vechiul Testament. Între celelalte lucrări
care îi mai sunt atribuite amintim:
 Despre Înviere
 Un discurs către greci
 Exortație către greci
 Despre monarhie

2
Martirul Iustin Filosoful și cei cu el la Roma, Viețile Sfinților, Credința Ortodoxă, OCA
3
Sfantul Iustin Martirul și Filosoful, Sinaxar 1 iunie
4
Iustin Martirul, Dialog cu iudeul Tryfon, în: Apologeți de limbă greacă, VIII, 1, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997
3
 Mărturisirea de credință
 Scrisoare către Zenas și Serenus
 Răspunsuri pentru dreptcredincioși
 Întrebările grecilor către creștini
 Respingerea unor teze aristotelice
 Psalmistul
 Despre suflet5
”Apologiile” și „Dialogul” sunt greu de analizat, deoarece metoda de compunere a lui
Justin este liberă și capricioasă și sfidează regulile noastre obișnuite ale logicii . Conținutul
primei „Apologie” este oarecum după cum urmează6:
 I-III: exordiu către împărați: Iustin este pe cale să-i lumineze și să se elibereze de
responsabilitate, care va fi acum în întregime a lor.
 IV-XII: prima parte sau introducere:
o procedeul anti-creștin este nedrept: ei persecută la creștini numai un nume (IV,
V);
o Creștinii nu sunt nici atei, nici criminali (VI, VII);
o ei se lasă uciși mai degrabă decât să renunțe la Dumnezeul lor VIII);
o ei refuză să adore idolii (IX, XII);
o concluzia (XII).
 XIII-LXVII: Partea a doua (expunerea și demonstrarea creștinismului ):
o Creștinii îl adoră pe Hristos răstignit, ca și pe Dumnezeu (XIII);
o Hristos este Stăpânul lor; precepte morale (XIV-XVII);
o viața viitoare, judecata etc. (XVIII-XX).
o Hristos este Cuvântul întrupat (XXI-LX);
o comparație cu eroii păgâni , Hermes, Æsculapius etc. (XXI-XXII);
o superioritatea lui Hristos și a creștinismului înaintea lui Hristos (XLVI).
o Asemănările pe care le găsim în cultul și filozofia păgână provin de la diavoli
(LIV-LX).
o Descrierea cultului creștin : botez (LXI);
o Euharistia (LXV-LXVI);
o Duminica-praznuire (LXVII).
A doua ”Apologie”:
 Nedreptatea recentă a Prefectului Urbinus față de creștini (I-III).
 De ce Dumnezeu îngăduie aceste rele: Providența, libertatea umană, judecata de apoi (IV-
XII).
„Dialogul” este mult mai lung decât cele două scuze luate împreună („Apol.” I și II în PG, VI,
328-469; Dialog cu Trifon ), abundența discuțiilor exegetice face orice analiză deosebit de
dificilă. Următoarele puncte sunt de remarcat:
 I-IX. Introducere: Iustin prezintă povestea educației sale filozofice și a acestei
convertiri. Se poate cunoaşte pe Dumnezeu numai prin Duhul Sfânt; sufletul nu
este nemuritor prin natura sa; pentru a cunoaște adevărul este necesar să-i studiezi pe
Profeți.

5
 Scrierile Sfântului Iustin, Documenta Catholica Omnia
6
Viel, „Justinus des Phil. Rechtfertigung”, Strasburg , 1894, p. 58
4
  X-XXX: Despre lege . Trifon le reproșează creștinilor că nu respectă legea . Iustin
răspunde că, potrivit Profeților înșiși, legea ar trebui abrogată, ea a fost dată evreilor
doar din cauza durității lor. Superioritatea circumciziei creștine , necesară chiar și
pentru evrei . Legea veșnică înaintată de Hristos .
 XXXI-CVIII: Despre Hristos: cele două veniri ale Lui (xxxi sqq.); legea o figură a lui
Hristos (XL-XLV); Divinitatea și preexistența lui Hristos dovedite mai ales de aparițiile
(teofaniile) din Vechiul Testament (LVI-LXII); întruparea și concepția fecioara (LXV
sqq.); moartea lui Hristos prezisă (LXXXVI sqq.); Învierea Sa (CVI sqq.).
 CVIII până la sfârșit: Despre creștini . Convertirea neamurilor prezisă de Profeți (CIX
sqq.); Creștinii sunt un popor mai sfânt decât evreii (CXIX sqq.); promisiunile le-au fost
făcute (CXXI); au fost prefigurate în Vechiul Testament (CXXXIV sqq.). „Dialogul” se
încheie cu urări de convertire a evreilor .
III. Iustin Martirul și filosofia
Singurele citate păgâne care se găsesc în operele lui Iustin sunt din Homer, Euripide,
Xenofon, Menandru și mai ales Platon7 . Dezvoltarea sa filozofică a fost bine apreciată de Purves
:„Se pare că a fost un om de cultură moderată. Cu siguranță nu a fost un geniu și nici un gânditor
original. Un adevărat eclectic, el se inspiră din diferite sisteme, în special
din stoicism și platonism 8. Weizsäcker (Jahrbücher f. Protest. Theol., XII, 1867, 75) credea că
recunoaște o idee peripatetică sau o inspirație în concepția sa despre Dumnezeu ca imobil
deasupra cerurilor ( Dialog cu Trifon 127 ); este mult mai probabil o idee împrumutată
din iudaismul alexandrin și una care a oferit un argument foarte eficient lui Iustin în polemica sa
anti-evreiască. La stoici Iustin admiră mai ales etica lor (II Apol., viii, 1); adoptă de bunăvoie
teoria lor a unei conflagrații universale ( ekpyrosis ). În I Apol., xx, lx; II, vii, el adoptă, dar în
același timp transformă, conceptul lor de Cuvânt seminal ( logos spermatikos ). Cu toate acestea,
el condamnă fatalismul lor (II Apol., vii) și ateismul lor ( Dialog cu Trifon 2). Simpatiile sale
sunt mai presus de toate față de platonism . Îi place să o compare cu creștinismul; în legătură cu
judecata de apoi, el remarcă însă (I Apol., viii, 4), că după Platon pedeapsa va dura o mie de ani,
pe când după creştini va fi veşnică; vorbind despre creație (I Apol., xx, 4; lix), el spune că Platon
a împrumutat de la Moise teoria sa despre materie fără formă; în mod similar, el
compară Platon și creștinismul în ceea ce privește responsabilitatea umană (I Apol., xliv, 8) și
Cuvântul și Duhul (I Apol., lx). Cu toate acestea, cunoașterea lui cu Platon a fost
superficială; asemenea contemporanilor săi (Filo, Plutarh, Sf. Hippolit), și-a găsit inspirația
principală în Timæus. Unii istorici au pretins că filozofia păgână a dominat în
întregime creștinismul lui Iustin (Aubé, „S. Justin”, Paris, 1861), sau cel puțin l-a slăbit
(Engelhardt, „Das Christentum Justins des Märtyrers”, Erlangen, 1878). Pentru a aprecia în mod
corect această influență, este necesar să ne amintim că în „Apologia” lui Iustin caută mai ales
punctele de contact dintre elenism și creștinism . Ar fi cu siguranță greșit să tragem concluzia din
prima „Apologie” (xxii) că Iustin îl aseamănă de fapt pe Hristos cu păgânul eroi ai semi-eroilor,
Hermes, Perseus sau Æsculapius; nici nu putem concluziona din prima sa „Apologie” (iv, 8 sau
vii, 3, 4) că filozofia a jucat în rândul grecilor același rol pe care l-a avut creștinismul în rândul
barbarilor, ci doar că poziția și reputația lor erau analoge.

7
OTTO, Corpus apologetarum christianorum sæculi secundi, IV (ed. a III-a, Jena, 1875-81), p 593
8
PURVES, The Testimony of Justin Martyr to Early Christianity (prelegeri susținute despre Fundația LP Stone
la Princeton Theological Seminary, Londra, 1888, p 132
5
 În multe pasaje, totuși, Iustin încearcă să urmărească o legătură reală între filozofie
și creștinism : după el, atât unul cât și celălalt au o parte în Logos , parțial răspândit printre
oameni și manifestat în întregime în Isus Hristos (I, v, 4). ; I, xlvi; II, viii; II, xiii, 5,
6). Ideea dezvoltată în toate aceste pasaje este dată în stoică formă, dar acest lucru dă expresia ei
o mai mare valoare. Pentru stoici , Cuvântul seminal ( logos spermatikos ) este forma oricărei
ființe; aici este motivul în măsura în care se împărtășește cu Dumnezeu . Această teorie a
participării depline la Cuvântul Divin ( Logos) de înțelept își are întreaga valoare numai
în stoicism (vezi LOGOS ). În Justin gândirea și expresia sunt antitetice, iar acest lucru conferă o
anumită incoerență teoriei; relația stabilită între Cuvântul integral, adică Iisus Hristos , și
Cuvântul parțial răspândit în lume, este mai presupusă decât profundă. Alături de această teorie,
și destul de diferite ca origine și întinderea ei, găsim la Iustin, ca și în majoritatea
contemporanilor săi, convingerea că filosofia greacă a împrumutat din Biblie : furtul de la Moise
și de la Profeți Platon și ceilalţi filozofiși-au dezvoltat doctrinele (I, xliv, lix, ls). În ciuda
obscurităților și incoerențelor acestui gând, el afirmă clar și pozitiv caracterul transcendent
al creștinismului : „ Doctrina noastră depășește toată doctrina umană pentru că adevăratul Cuvânt
a devenit Hristos care s-a manifestat pentru noi, trup, cuvânt și suflet ”. (II, Apol., x, 1.) Această
origine divină asigură creștinismului un adevăr absolut (II, xiii, 2) și dă creștinilor încredere
deplină; ei mor pentru doctrina lui Hristos ; nimeni nu a murit pentru cel al lui Socrate (II, x,
8). Primele capitole ale „Dialogului” le completează și le corecteazăidei . În
ele dispare sincretismul destul de complaetor al „Apologiei”, iar gândirea creștină este mai
puternică.
Principalul reproș al lui Iustin către filozofi este împărțirea lor reciprocă; el atribuie acest
lucru mândriei șefilor de secte și acceptării servile a adepților lor; el mai spune puțin mai târziu
(vi): „Nu îmi pasă nici de Platon, nici de Pitagora”. Din toate acestea el trage concluzia că
pentru păgâni filosofia nu este un lucru serios sau profund; viața nu depinde de ea, nici de
acțiune: „Tu ești prieten al discursului”, îi spune bătrânul înainte de convertire , „dar nu al
acțiunii și nici al adevărului ” (iv). Pentru platonism a păstrat un sentiment amabil ca pentru un
studiu drag în copilărie sau în tinerețe. Cu toate acestea, el o atacă pe două puncte esențiale:
relația dintre Dumnezeu și om și natura sufletului ( Dialog cu Trifon 3, 6 ). Cu toate acestea, el
încă pare influențat de aceasta în concepția sa despre transcendența divină și în interpretarea pe
care o dă teofaniilor menționate mai sus.
Încercând să evite dificultățile întâmpinate de teoria platonică despre suflet (problema
transmigrației), Iustin va ajunge să considere că sufletele nu sunt eterne prin natura lor (spre
deosebire de doctrina lui Platon, unde sufletele proveneau din lumea ideilor și deci erau de
aceeași natură cu Ideile), ci coruptibile și decompozabile, adică muritoare. Ele pot supraviețui
doar atât cât Dumnezeu le îngăduie. Dar, de facto, Dumnezeu vrea ca sufletele să trăiască etern și
deci, chiar dacă prin natură ele sunt muritoare, de facto ele sunt eterne. Eternitatea sufletelor nu
este deci principială ci este un privilegiu pentru ele, pe care îl au prin participare.9
Iustin și revelația creștină
Ceea ce Justin disperă să-l atingă prin filozofie, este acum sigur că îl posedă
prin revelația evreiască și creștină . El admite că sufletul poate înțelege în mod natural
că Dumnezeu este, așa cum înțelege că virtutea este frumoasă ( Dialog cu Trifon 4 ), dar neagă
9
 Philippe
Bobichon (2011). „Filiation divine du Christ et filiation divine des chrétiens dans les écrits de Justin
Martyr” 2011, In: Patricio de Navascués Benlloch – Manuel Crespo Losada – Andrés Sáez Gutiérrez (dir.), Filiación.
Cultura pagana, religión de Israel, orígenes del cristianismo, vol. III, Madrid, pp. 337-378
6
că sufletul fără ajutorul Duhului Sfânt poate să- L vadă pe Dumnezeu sau să-L contemple direct
prin extaz , așa cum au susținut  filosofii platonici. Și totuși această cunoaștere a lui
Dumnezeu este necesară pentru noi: „Nu îl putem cunoaște pe Dumnezeu așa
cum cunoaștem muzică, aritmetică sau astronomie " (iii); este necesar să - L cunoaștem
pe Dumnezeu nu cu o cunoaștere abstractă, ci așa cum cunoaștem orice persoană cu care avem
relații. Problema pe care pare imposibil de rezolvat este rezolvată prin revelație. ; Dumnezeu a
vorbit direct profeților, care , la rândul lor , l - au facut cunoscut la noi (viii) este prima dată
în. Christian teologie pe care le găsim atât de concis o explicație a diferenței care separă revelația
creștină din speculația umană. Îndepărtează confuzia care ar putea apărea din teoria, preluată din
„Apologia”, a Logosului parțial și a Logosului absolut sau întreg.
Metoda apologetică
Atitudinea lui Iustin față de filozofie, descrisă mai sus, dezvăluie deodată tendința
polemicelor sale; nu arata niciodata indignarea unui Tatian sau chiar a
unui Tertulian . La calomniile hidoase răspândite împotriva creștinilor le răspunde uneori, ca și
ceilalți apologeți, luând ofensiva și atacând morala păgână (I Apol., xxvii; II, xii, 4, 5), dar nu-i
place să insiste asupra acestora. calomnii : interlocutorul din „Dialog” (ix) are grijă să-i ignore pe
cei care l-ar tulbura cu râsul lor zgomotos. El nu are elocvența lui Tertulian, şi poate obţine o
audiere doar într - un cerc restrâns de oameni capabili să înţeleagă raţiunea şi să fie mişcaţi de
o idee . Argumentul său principal, și unul calculat să-i convertească pe acești ascultători așa cum
îl convertise pe el (II Apol., xii), este marele fapt nou al moralității creștine . El vorbește despre
bărbați și femei care nu se tem de moarte (I Apol., ii, xi, xlv; II, ii; Dialog cu Trifon 30 ), care
preferă adevărul vieții (I Apol., ii; II, iv) și sunt încă gata să aștepte timpul alocat
de Dumnezeu (II, iv, 1); el face cunoscută devotamentul lor față de copiii lor (I, xxvii), caritatea
lor chiar și față de dușmanii lor și dorința lor de a-i salva (I Apol., lvii; Dialog cu Trifon).133 ),
răbdarea și rugăciunile lor în persecuție ( Dialogul cu
Trifon 18 ), dragostea lor față de omenire ( Dialogul cu Trifon 93 , 110 ). Când el pune în
contrast viața pe care o duceau în păgânism cu viața lor creștină (I Apol., XIV), el exprimă
același sentiment de eliberare și exaltare ca și Sfântul Pavel ( 1 Corinteni 6:11).). El are grijă, de
altfel, să sublinieze, mai ales din Predica de pe Munte, învăţătura morală a lui Hristos pentru a
arăta în ea izvorul real al acestor noi virtuţi (I Apol., xv-xviii). De-a lungul demascarea lui a noii
religii este creștină castitate și curajul de martiri pe care el cel mai mult insistă asupra.
Dovezile raționale ale creștinismului Iustin le găsește mai ales în profeții; el dă acestui
argument mai mult de o treime din „Apologia” lui (xxx-liii) și aproape întreg „Dialogul”. Când
se dispută cu păgânii, el se mulțumește să atragă atenția asupra faptului că cărțile Profeților erau
cu mult înaintea lui Hristos, garantate cu privire la autenticitatea lor de către evreii înșiși și spune
că ele conțin profeții referitoare la viața lui Hristos și răspândirea Bisericii care nu poate fi
explicată decât printr-o revelație divină (I Apol., xxxi). În „Dialog”, certându-se cu evreii, el
poate asuma această revelație pe care și ei o recunosc și poate invoca Scripturile ca oracole
sacre. Aceste dovezi ale profețiilor sunt pentru el absolut sigure. „Ascultă textele pe care
urmează să le citez; nu este necesar să le comentez, ci doar să le auzi tu” ( Dialog cu Trifon 53 ;
cf. I Apol., xxx, liii). Cu toate acestea, el recunoaște că numai Hristos ar fi putut să le dea
explicația (I Apol., xxii; Dialog cu Trifon 76 și 105 ); pentru a le înțelege, bărbații
și femeile timpului său trebuie să aibă dispozițiile interioare care îl fac
pe adevăratul creștin ( Dialog cu Trifon112 ), adică harul divin este necesar ( Dialog cu

7
Trifon 7 , 58 , 112 și 119 ). El face apel și la minuni ( Dialog cu Trifon 7 , 35 și 69 ; cf. II Apol.,
vi), dar cu mai puțină insistență decât la profeții.
Concepția lui Iustin despre Dumnezeu
Învățătura lui Iustin despre Dumnezeu a fost interpretată foarte divers, unii văzând în ea
nimic altceva decât o speculație filozofică (Engelhardt, 127 sq., 237 sqq.), alții o credință cu
adevărat creștină (Flemming, „Zur Beurteilung des Christentums Justins des Märtyrers”, Leipzig.
, 1893, 70 sqq.; Stählin, „Justin der Märtyrer und sein neuester Beurtheiler”, 34 sqq., Purves, op.
cit., 142 sqq.). În realitate este posibil să găsim în ea aceste două tendințe: pe de o parte
influența filosofiei se trădează în conceptul său de transcendență divină, astfel Dumnezeu este
imobil (I Apol., ix; x, 1; lxiii, 1; etc. .); El este deasupra cerului , nu poate fi nici văzut, nici
închis în spațiu (Dialog cu Trypho 56 , 60 și 127 ); El este numit Tată, în sens filosofic
și platonician , în măsura în care El este Creatorul lumii (I Apol., xlv, 1; lxi, 3; lxv, 3; II Apol.,
vi, 1 etc.). Pe de altă parte, îl vedem pe Dumnezeul Bibliei în Dumnezeul Său atotputernic
( Dialog cu Trifon 84 ; I Apol., xix, 6) și pe Dumnezeu milostiv( Dialog cu Trifon 84 ; I Apol.,
xix, 6); dacă El a rânduit Sabatul nu a fost că El a avut nevoie de omagiul iudeilor , ci că El a
dorit să le atașeze la El ( Dialog cu Trifon22 ); prin mila Sa El a păstrat printre ei o sămânță
de mântuire (lv); prin Providența Sa divină, El a făcut națiunile vrednice de moștenirea lor
(cxviiicxxx); El amână sfârșitul lumii din cauza creștinilor (xxxix; I Apol., xxviii, xlv). Iar
marea datorie a omului este să - L iubească ( Dialog cu Trifon 93 ).
Concepția lui Iustin despre Logos
Cuvântul este numeric distinct de Tatăl ( Dialog cu Trifon 128-129 ; cf. Dialog cu
Trifon 56, 62 ). El S-a născut din însăși substanța Tatălui, nu că această substanță ar fi fost
împărțită, ci El pornește din ea precum un foc din altul la care este aprins (cxxviii, lxi); această
formă de producţie (procesiune) este comparată şi cu cea a vorbirii umane (lxi). Cuvântul
( Logos ) este deci Fiul: cu atât mai mult, numai El poate fi numit în mod adecvat Fiu (II Apol.,
vi, 3); El este monogenes , unigenitus ( Dialog cu Trypho 105 ). În altă parte, însă, Iustin, ca
și Sfântul Pavel , Îl numește Fiul cel mare,prototokos (I Apol, xxxiii;. xlvi; lxiii; Dialog cu
Trifo 84 , 85 și 125 ). Cuvântul este Dumnezeu (I Apol., lxiii; Dialog cu
Trifon 34 , 36 , 37 , 56 , 63 , 76 , 86 , 87 , 113 , 115 , 125 , 126 și 128 )). Divinitatea Sa, însă,
pare subordonată, la fel ca și închinarea care I se face (I Apol., vi; cf. lxi, 13; Teder, „Justins des
Märtyrers Lehre von Jesus Christus”, Freiburg im Br., 1906, 103). -19). Tatăl L-a născut printr-
un act liber și voluntar ( Dialog cu Trifon 61 , 100 , 127 și 128 ; cf. Teder, op. cit., 104), la
începutul tuturor lucrărilor Sale ( Dialog cu Trifon 61-62 , II Apol., vi, 3); în acest ultim text,
anumiți autori au crezut că au distins în Cuvânt două stări ale ființei, una intimă, alta deschisă,
dar această distincție, deși găsită la alți apologeți, este la Iustin foarte îndoielnică.. Prin
Cuvânt Dumnezeu a făcut totul (II Apol., vi; Dialog cu Trifon 114 ). Cuvântul este răspândit prin
toată omenirea (I Apol., vi; II, viii; xiii); El a fost Cel care s-a arătat patriarhilor (I Apol., lxii;
lxiii; Dialog cu Trifon 56 , 59 , 60 etc.). Două influențe sunt clar vizibile în corpul
de doctrină menționat mai sus . Desigur, revelației creștine îi datorează Iustin conceptul său
despre personalitatea distinctă a Cuvântului, Divinitatea și Întruparea Sa; dar speculaţia
filozofică este responsabilă pentru nefericitele sale concepte despre temporal
şigenerarea voluntară a Cuvântului și pentru subordonarea teologiei lui Iustin . Mai mult, trebuie
recunoscut că aceste din urmă idei ies mai îndrăzneț în „Apologie” decât în „Dialog”.
Duhul Sfânt ocupă locul trei în Treime (I Apol., vi).  El i-a inspirat pe profeți (I Apol.,
vi;xxxi; Dialog cu Trifon 7 ). El i-a dat lui Hristos șapte daruri și a coborât peste El ( Dialog cu

8
Trifon 87-88 ). Pentru distincția reală dintre Fiu și Duh, vezi Teder, op. cit., 119-23. Iustin insistă
constant asupra nașterii fecioare (I Apol., xxii; xxxiii; Dialog cu Trifon 43 , 76 , 84 etc.) și
realitatea cărnii lui Hristos ( Dialog cu Trifon 48 , 98 și 103 ).; cf. II Apol., x, 1). El afirmă că
printre creștini sunt unii care nu admit Divinitatea lui Hristos dar sunt o minoritate; el se
deosebește de ei prin autoritatea Profeților ( Dialog cu Trifon 96 ); întregul dialog, de altfel, este
dedicat dovedirii acestei teze. Hristos este Stăpânul a cărui doctrină ne luminează (I Apol., xiii,
3; xxiii, 2; xxiii, 2; II, viii, 5; xiii, 2; Dialog cu Trifon 8 , 77 , 83 , 100 și 113 ), de asemenea
Răscumpărătorul al cărui sânge ne mântuiește (I Apol., lxiii, 10, 16; Dialog cu
Trifon 13 , 40 ,41 , 95 şi 106 ; cf. Rivière, „Hist. du dogme de la rédemption”, Paris, 1905, 115 și
tr., Londra, 1908). Restul teologiei lui Iustin este mai puțin personală, deci mai puțin
interesantă. În ceea ce privește Euharistia, Liturghia de botez și Liturghia duminicală sunt
descrise în prima „Apologie” (lxv-lxvii), cu o bogăție de detalii unică pentru acea epocă. Justin
aici explică dogma de Prezența reală cu limpezime minunat (LXVI, 2): „În același mod
în care , prin puterea Cuvântului lui Dumnezeu , Isus Hristos , Mântuitorul nostru a luat carne și
sânge pentru noastră mântuire , deci hrană consacrațiprin rugăciunea formată din cuvintele lui
Hristos . . . este carnea și sângele acestui Isus întrupat .” „Dialogul” (cxvii; cf. xli) completează
această doctrină prin ideea unei jertfe euharistice ca memorial al Patimilor.
Rolul Sfântului Iustin poate fi rezumat într-un singur cuvânt: este cel de martor. Vedem
în el unul dintre cele mai înalte și mai pure suflete păgâne ale timpului său în contact
cu creștinismul , constrâns să accepte adevărul său irefragabil , învățătura morală pură și să-i
admire constanța supraomenească. El este, de asemenea, un martor al Bisericii din secolul al II-
lea pe care o descrie pentru noi în credința sa , viața, închinarea ei, într-o perioadă în
care creștinismului îi lipsea totuși organizarea fermă pe care urma să o dezvolte în curând
(vezi Sf. IRENEU ), dar contururile mai mari ale căror constituţie şi doctrină sunt deja desenate
luminos de Justin. În cele din urmă, Iustin a fost martor pentru Hristos până la moarte.

9
 Bibliografie

1. Iustin Martirul, Dialog cu iudeul Tryfon, în: Apologeți de limbă greacă, VIII, 1,

Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1997, p 130
2. Bobichon Philippe (2011). „Filiation divine du Christ et filiation divine des
chrétiens dans les écrits de Justin Martyr” 2011, In: Patricio de Navascués
Benlloch – Manuel Crespo Losada – Andrés Sáez Gutiérrez (dir.), Filiación.
Cultura pagana, religión de Israel, orígenes del cristianismo, vol. III, Madrid, pp.
337-378
3. Moreschini Claudio, Norelli Enrico, Istoria literaturii creștine vechi grecești și
latine, vol. I: de la apostolul Pavel la Constantin Cel Mare, traducere de Hanibal
Stănciulescu și Gabriela Sauciuc, Polirom, Iași, 2001, pp. 224-225.
4. OTTO, Corpus apologetarum christianorum sæculi secundi, IV (ed. a III-a, Jena,
1875-81), p 593
5. PURVES, The Testimony of Justin Martyr to Early Christianity (prelegeri
susținute despre Fundația LP Stone la Princeton Theological Seminary, Londra,
1888, p 132
6. Viel, „Justinus des Phil. Rechtfertigung”, Strasburg , 1894, p. 58
7. Scrierile Sfântului Iustin, Documenta Catholica Omnia
8. Martirul Iustin Filosoful și cei cu el la Roma, Viețile Sfinților, Credința Ortodoxă,
OCA, https://www.oca.org/saints/lives/2021/06/01/101570-martyr-justin-the-
philosopher-and-those-with-him-at-rome, site accesata azi 12.12.2021, la ora
16:00
9. Sfântul Iustin Mucenic, Enciclopedia Catolică,
https://www.newadvent.org/cathen/08580c.htm , site accesat azi 12.12 2021, la
ora 16:30
10. Iustin Martirul și Filosoful, https://ro.wikipedia.org/wiki/Iustin_Martirul_
%C8%99i_Filozoful , site accesat azi 12.12.2021, la ora 17:00
11. Sfantul Iustin Martirul și Filosoful, Sinaxar 1 iunie
12. Iustin Martirul, https://ro.orthodoxwiki.org/Iustin_Martirul, site accesat azi
12.12.2021 la ora 17:30
13. Viața Sfântului Iustin Martirul și Filosoful, Viețile Sfinților,
https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-iustin-martirul-filosoful, site
accesat azi 12.12.2021, la ora 18:00

10