TEMA NR.

METODE DE ANALIZA A UNOR ASPECTE STRUCTURALE ALE MATERIALELOR METALICE

Elaboraţi o sinteză a metodelor utilizabile practic în vederea efectuării unei analize

structurale macroscopice a metalelor şi aliajelor acestora.
Se vor evidenţia aspectele aferente pentru următoarele metode
• analiza macrostructurală a metalelor şi aliajelor metalice;
• analiza fractografică a materialelor metalice;
• studiul microscopic al incluziunilor nemetalice din oţeluri și fonte.
De asemenea, să se realizeze o analiză a importanţei şi avantajelor utilizării metodelor
speciale abordate pentru analiza optică macrostructurală.

1. Analiza macrostructurală constă în examinarea cu ochiul liber sau la o

mărire de maximum 50 x (cu o lupă) a aspectului exterior al pieselor sau al unor
suprafete special pregătite, în scopul de a obţine informaţii de ansamblu privind
omogenitatea chimică sau structurală, natura şi granulatia materialului, dacă a fost
supus sau nu unor tratamente termice sau termochimice etc. De obicei analiza
macrostructurală este o fază premergătoare analizei microstructurale şi permite o
cercetare rapidă şi relativ simplă care evidenţiază aspectele generale şi dă
posibilitatea de a alege zonele reprezentative din material în vederea unei cercetări
de detaliu, microscopice.
În funcţie de starea suprafeţei care se examinează, analiza macrostructurală
se poate efectua:
• pe suprafeţe nepregătite (cercetarea rupturilor, a suprafeţelor de
solidificare, a unor defecte de tratament termic sau laminare etc.);
• pe suprafeţe pregătite (cercetarea neomogenităţilor de ordin chimic sau
structural, a îmbinărilor sudate etc.).

2. Examinarea suprafeţelor de rupere (fractografia) se poate face atât pe

probe supuse unor încercări mecanice cât şi pe piese care au cedat în serviciu.
Aspectul suprafeţei de rupere depinde de tipul solicitării şi de caracteristicile
materialului metalic, furnizând informaţii cu privire la natura acestuia, mărimea
granulaţiei, cauzele sau condiţiile ruperii etc.
Astfel, la încercarea la tracţiune, materialele cu plasticitate redusă (fragile) se
rup fără deformaţii macroscopice prealabile, în timp ce materialele care prezintă o
oarecare plasticitate se deformează înainte de rupere. În cazul oţelurilor se produce o
mică gâtuire urmată de o rupere intermediară (numită şi rupere con-cupă) .
Încercarea de încovoiere prin şoc pe epruvete cu crestătură, de tipul Charpy V, poate
oferi informaţii asupra tenacităţii materialului şi prin examinarea suprafeţelor de
rupere la care se determină procentul de cristalinitate sau deformaţia
secţiunii de sub crestătură.

3. Materialele metalice de uz industrial conţin întotdeauna o anumită cantitate

de incluziuni nemetalice. Fiind relativ lipsite de rezistenţă şi de cele mai multe ori
fragile, ele influenţează defavorabil proprietăţile mecanice ale metalelor şi
aliajelor.
Incluziunile nemetalice pot fi exogene (corpuri străine care ajung din afară
în topitură: particule de şamotă sau nisip, prealiaje netopite etc.) sau endogene
(rezultate prin reacţii metalurgice în aliajul lichid: oxizi, sulfuri, nitruri etc.).
Determinarea incluziunilor nemetalice din oţeluri se face, conform STAS
5949-80, pe probe cu o suprafaţă de 150...450 mm2 corespunzătoare unei secţiuni longitudinal-
axiale a semifabricatului. În cazul
tablelor, studiul microscopic se va efectua de preferinţă pe o suprafaţă paralelă cu
direcţia de laminare.
Probele se obţin prin tăiere mecanică la rece; în cazul când se impune tăierea
cu flacără, suprafaţa supusă examinării trebuie să fie la o distanţă, de mininum 10
mm de la suprafaţa de tăiere.
Determinarea incluziunilor nemetalice se face pe probe şlefuite şi lustruite
(neatacate cu reactivi metalografici). În scopul evitării imprimării de incluziuni în
timpul operaţiilor de pregătire, probele din oţel se supun călirii şi eventual unei
reveniri la temperatură joasă, pentru a se obţine suprafeţe de lustruire dure. După
călire probele se polizează şi se şlefuiesc pe o adâncime de rninimum 0,5 mm care
să. înlăture urmele de oxizi şi stratul decarburat.
După comportarea la deformare, incluziunile nemetalice se clasifică în două
mari categorii:
• incluziuni fragile (oxizi, nitruri, unii silicaţi);
• incluziuni plastice (sulfuri şi unii silicaţi).
După natura lor, incluziunile cele mai frecvente în oţeluri se clasifică în:
• oxizi (de titan şi de aluminiu);
• sulfuri;
• silicaţi;
• nitruri (de titan şi de aluminiu).
Examinarea microscopică a incluziunilor nemetalice se face pe toată
suprafaţa probei, la o mărire de 100 x. Incluziunile apar sub forme diferite care
depind în mare măsură de temperatura de topire, de condiţiile de solidificare a
lingourilor şi de tratamentele mecanice de deformare la cald.