Student: Ardelean Paul Ionuț

Teologie Pastorală

Anul IV

Alexei Homiakov - Biserica este una

În Rusia secolului XX au existat două orientări, două grupări, una reprezentată

de occidentaliști, iar alta reprezentată de slavofili. Occidentaliștii vedeau viitorul țării
în imitarea Occidentului, iar slavofilii căutau în propria lor tradi ție temeiuri și repere
pentru a-și rândui viața, deși cunoșteau valorile spirituale ale Europei. Viitorul trebuie
să-și aibă rădăcinile în trecut; arta, știința și moravurile unei țări nu pot fi trainice și
fecunde decât dacă se sprijină pe tradiție.

Alexei Homiakov este reprezentantul celei de a doua orientări, fiind considerat

„campion al Bisericii Ortodoxe”, și „părintele eclesiologiei ortodoxe”. Se naște la 1
mai 1804 într-o familie de nobili ruși, studiază la Universitate la Moscova, unde
obține licența în matematică. În 1825 studiază pictura la Paris, dar își completează
studiile și în Italia, Elveția și Austria.

Pentru A. Homiakov Biserica este revelare a adevărului dumnezeiesc pe

pământ, hărăzită prin însăși esența ei să devină patria comună a tuturor oamenilor, ea
nu permite nici unuia dintre fiii săi să tacă în fața unei calomnii care atacă și
denaturează dogmele sau principiile sale. Pământul și materia țin de domeniul
statului, iar arma sufletului este sabia. Sufletul este singurul domeniu al Bisericii, iar
cuvântul este singura sabie de care se poate servi.

Unitatea Bisericii derivă din Unitatea lui Dumnezeu, Biserica este una, deși
există o împărțire aparentă a ei în Biserica văzută și cea nevăzută. Cei ce trăiesc, cei
ce au răposat, cei ce nu s-au născut încă (generația viitoare), toți sunt uni ți în o
Biserică, într-un har dumnezeiesc.
 Biserica a existat neîncetat pe pământ, însușirile ei fiind sfințenia interioară și
statornicia exterioară. Fiecare acțiune a Bisericii, îndrumată de Duhul Sfânt, Duh al
vieții și al adevărului, reunește toate darurile sale: credința, nădejdea și dragostea. Ea
își mărturisește credința prin viața sa: prin învățătură, Sfintele Taine și ritualuri.
Simbolul Niceo-Constantinopolitan exprimă nu doar credința ei, ci și nădejdea: ”cred”
și ”aștept” ceea ce va să fie. El consideră că schimbarea Crezului a fost o fărădelege
față de Dumnezeu și față de Sfânta Biserică.

Apoi tratează pe rând Tainele Bisericii, începând cu Botezul, Euharistia,

continuând apoi cu Hirotonia, cu Mirungerea și terminând cu Taina Nunții.

Botezul este ușa de intrare în Biserică și crezând în Biserică crede în toate

Tainele. În ce privește Euharistia, el amintește despre greșeala dogmatică cu privire la
aceasta susținută de Biserica Romano-Catolică, susținând mai apoi că prefacerea
darurilor are loc în Biserică și pentru Biserică. Referitor la Hirotonie spune că cel a
fost hirotonit primește mandat din partea Bisericii de a oficia Tainele, el nu lucrează
de la sine, ci în numele întregii Biserici, iar când vorbește despre Mirungere amintește
de darurile Duhului Sfânt. În cazul căsătoriei face apel la textul Sfintei Scripturi din
I Cor.7, 14 unde Apostolul Pavel vorbește de căsătoria dintre un credincios și un
păgân (de genuri diferite) care ar fi posibilă pentru a evita ca două persoane să
trăiască în concubinaj.

Unitatea Bisericii este atât exterioară – se manifestă în împărtășirea cu Sfintele

Taine – cât și interioară, care este unitatea Duhului. Te poți mântui fără să te
împărtășești de nici una din Tainele Bisericii, dar nimeni nu se mântuoe ște fără să se
împărtășească de sfințenia lăuntrică a Bisericii, adică din credința, nădejdea și
dragostea ei. Iar credința cea adevărată și vie, este unică : „Arată-mi credința ta fără
fapte și eu îți voi arăta din faptele mele, credința mea”( Iacob 2, 18). Credin ța e a opta
Taină a Bisericii.

În ultima parte vorbește despre învierea morților și judecata de apoi asupra

întregii omeniri. Sfânta Biserică recunoaște că împlinirea tuturor membrilor ei se va
realiza o dată cu însăși împlinirea ei, și că viața de apoi nu apar ține doar duhului, ci și
trupului duhovnicesc.