NOŢIUNI DE MORFOLOGIE

A SISTEMULUI STOMATOGNAT

2.1. DEZVOLTAREA FILOGENETICĂ A

SISTEMULUI STOMATOGNAT

2.1.1. Noţiuni generale privind dezvoltarea filogenetică a

sistemului stomatognat
Schimbul energetic cu mediul înconjurător, pe care îl presupune
materia vie, indiferent de complexitatea formelor sub care se găseşte, a
condus de-a lungul milioanelor de ani la individualizarea unor aparate şi
sisteme de import energetic.
Începând cu cele mai simple vieţuitoare, protozoarele, fiinţe
unicelulare, s-a diferenţiat modalitatea cea mai rudimentară de import
energetic nutritiv. Datorită posibilităţilor protoplasmei sale de a emite
pseudopode, picătura nutritivă este mai întâi înconjurată de masa
protoplasmatică, luând astfel naştere vacuola digestivă. De notat faptul că
vacuola digestivă (fig. 2.1.) se poate forma după necesităţi în oricare zonă a
protoplasmei celulare. După fagocitarea particulei nutritive şi formarea
vacuolei digestive, în această cavitate cu sediul endoplasmatic, particula
nutritivă este digerată cu ajutorul unor enzime cu provenienţă lizozomală.
Particulele provenite din această digestie sunt dirijate apoi în sistemul de
canalicule endoplasmatice către ribozomi unde vor servi drept materie primă
pentru sinteza proteică, etc. Alimentele nedigerate sau inutile organismului
unicelular sunt eliminate prin deschiderea la exterior a vacuolei digestive.

17
V. BURLUI, C. MORĂRAŞU

Fig. 2.1. – Amoeba proteus

(vacuola digestivă)
1. diatomee
2. nucleu
3. vacuolă pulsatilă
4. pseudopode
5. vacuolă digestivă

În cazul formelor de viaţă pluricelulare – celenterate – se dezvoltă un

sistem de import format dintr-un tub în deget de mănuşă cu o deschidere
unipolară, care este în acelaşi timp orificiu de import şi de excreţie (fig.
2.2.). Spre deosebire de protozoare, în cazul celenteratelor această cavitate
digestivă are o existenţă permanentă. La aceste animale, în jurul orificiului
buco-anal se dezvoltă prelungiri tentaculare, care posedă un sistem senzorial
ce permite detectarea hranei şi introducerea ei în cavitatea digestivă, unde
enzime secretate de endoblast o prelucrează conform necesităţilor de
absorbţie. Excreţia şi eliminarea produselor de digestie se efectuează prin
acelaşi por buco-anal.

Fig. 2.2. – Tubul digestiv unipolar la celenterate

1. orificiul buco-anal
2. cavitatea digestivă
3. tentacule

Pentru prima oară în scara animală, tubul digestiv bipolar este întâlnit
la anelide, circuitul digestiv fiind unidirecţional. Orificiul bucal este
confundat cu o cavitate – gura primitivă (fig. 2.3.). La nivelul orificiului
bucal se dezvoltă organe de prehensie şi pregătire rudimentară a hranei –
maxilele chitinoase. La aceleaşi organisme apar, prin diferenţiere, celule cu
funcţie nervoasă, musculară, digestivă, excretorie. Apare dispoziţia
metamerică. La insecte, ce se dezvoltă pe scara animală după anelide, apar
organe peribucale mult mai specializate pentru reţinerea şi pregătirea hranei:
maxile cu dinţi chitinoşi, trompe, căngi.
Fig. 2.3. – Tubul digestiv bipolar la anelide
1. orificiu bucal
2. fantă branhială
3. inimă
4. tub digestiv

18
 GNATOLOGIE

5. anus
6. tub nervos
7. notocord

La vertebratele inferioare, odată cu apariţia scheletului de susţinere

intern, apare şi diferenţierea scheletului dento-maxilar.
Craniul visceral, reprezentând cea mai veche porţiune a craniului,
apare la protocordate (vertebrate acraniene) sub forma scheletului branhial.
Primul şi al doilea arc branhial se modifică şi se adaptează pentru
supt, la agnate (animale adaptate pentru viaţa parazitară). Din scheletul
primului arc branhial se formează un inel cartilaginos, care se fixează pe
corpul animalului parazitat, în timp ce limba formată din al doilea arc
branhial, prin mişcări de piston, formează vidul necesar sugerii.
Datorită unor necesităţi de adaptare la un anumit mod de alimentare,
la gnatostome apar maxilarele articulate, prevăzute cu dinţi pentru reţinerea
şi fărâmiţarea hranei.
Prin mobilitatea componentelor osoase se realizează secţionarea
hranei, înghiţirea. Dinţii conoizi acoperă limba, palatul, ceea ce permite
prelucrarea sumară a hranei înainte de înghiţire. Apare articulaţia dento-
scuamoasă, cutia craniană, notocordul şi mai târziu coloana vertebrală,
protejând sistemul nervos central şi organele de simţ.

2.1.2. Dezvoltarea filogenetică a principalelor componente

ale sistemului stomatognat

2.1.2.1. Dezvoltarea Dezvoltarea filogenetică a principalelor

filogenetică a scheletului elemente ale sistemului stomatognat – dinţi,
sistemului stomatognat parodonţiu, articulaţie temporo-mandibulară,
s-a făcut în strânsă legătură cu dezvoltarea
scheletului osos al maxilarelor.
Principal component al scheletului celor mai multe dintre vertebrate,
osul a apărut pe scara animală mai întâi ca os de protecţie (exoschelet) (fig.
2.4.) şi apoi ca os de susţinere. Se consideră că osul maxilarelor şi bolţii
craniene ar fi derivat din osul protector, dermal (exoscheletul). Acest gen de
os denumit aspidin are o structură din care lipsesc lacunele osteocitelor. El a
fost întâlnit la unele fosile, sub forma unor calcificări dermale, în straturi
geologice datând de aproximativ 400.000.000 de ani. Structuri apropiate de
osul obişnuit au apărut ulterior în straturi datând de 50 milioane ani.

19
V. BURLUI, C. MORĂRAŞU

Fig. 2.4. – Evoluţia exoscheletului la fosile (proboscidieni), (din „Atlas Zoologic”)

Explicaţiile apariţiei exoscheletului sunt multiple. Carapacea osoasă

avea rolul – după Rome – de a proteja animalul împotriva agresiunii, de a
împiedica pierderea sărurilor prin osmoză, constituind un depozit de săruri
utile în perioada migrării în apele dulci (Pantard, Firu) sau o modalitate de
excreţie a fosfaţilor. Oasele de membrană de astăzi nu au o legătură directă
cu suprafaţa, dar se dezvoltă din straturile profunde ale dermului şi provin
filogenetic din fisurarea carapacei primitive. Protejând mai întâi structuri
cartilaginoase, osul a înlocuit treptat cartilajul, dar provenienţa lui este din
exoschelet.

2.1.2.2. Dezvoltarea Ca şi osul primitiv, dentina primitivă a apărut

filogenetică a dinţilor şi pe scară filogenetică în urmă cu 400 milioane
parodonţiului de ani. După Denison, la vertebratele
inferioare, dezvoltarea dinţilor a precedat
dezvoltarea maxilarelor. În primele stadii ale
evoluţiei sale, dentina reprezintă cea mai superficială pătură a mezodermului
calcifiat, având strânse conexiuni cu exoscheletul. Prin fisurarea
exoscheletului şi migrarea necesară a fragmentelor spre cavitatea orală, au
apărut dinţii primitivi, având o structură cu dentină tubulară, iar la suprafaţă
o structură asemănătoare smalţului.
Pulpa dentară s-a dezvoltat din papila dentară – ţesutul mezodermal
aflat sub placa de exoschelet fracturată.
Dezvoltarea ţesuturilor parodontale este logic legată de apariţia
dinţilor, care au apărut cu mult înainte de articulaţia dento-osoasă sub formă
de gomfoză. Astfel, la peştii cartilaginoşi, dinţii placoizi sunt fixaţi de un
ligament fibros. Fixarea fibroasă a dinţilor reprezintă cea mai primitivă
formă de structură parodontală, reprezentată de fibre înglobate pe o parte în
cartilaj, iar de partea cealaltă, în dintele primitiv (fig. 2.5.).

20
 GNATOLOGIE

Fig. 2.5. – Fixarea fibroasă a dinţilor

Anchiloza reprezintă altă formă de fixare rigidă a dinţilor, întâlnită la

o serie de peşti, amfibieni şi reptile. Unii peşti de pradă, cum ar fi ştiuca, au
articulaţia dento-osoasă sub formă de balama. În acest caz, dintele este fixat
printr-o bandă de ţesut fibros care, mergând de la osul de susţinere,
abordează dintele pe porţiunea sa distală, permiţând acestuia schimbarea
angulaţiei axului prin înclinare orală, dar limitând mişcarea inversă.
Gomfoza reprezintă o formă superioară de articulare dento-osoasă, ea
întâlnindu-se cu 120 milioane de ani în urmă la primele mamifere şi 85 de
milioane de ani mai devreme la păsările din Jurasic. Gomfoza presupune
existenţa cementului celular sau acelular, existenţa ligamentului parodontal
cu o orientare a fibrelor care limitează şi transformă forţele, precum şi a
osului alveolar.
Apariţia osului alveolar a fost o necesitate în
evoluţia vertebratelor superioare (fig. 2.6.).

Fig. 2.6. – Os alveolar şi molar la cal

(după Anthoni)

Rolul osului alveolar este acela de a fixa dintele, oferind în acest sens
cavităţile alveolare cu suprafaţa respectivă de inserţie a ligamentului
parodontal. Totodată, osul alveolar are şi un rol nutritiv prin vascularizaţia
terminală oferită dintelui şi ligamentului său. În sfârşit, osul alveolar
îndeplineşte funcţii biomecanice de anihilare şi transmitere a forţelor
ocluzale către osul bazal maxilar sau mandibular. Aşa cum cementul este cel
mai tânăr ţesut dentar, tot aşa osul alveolar a apărut filogenetic mai recent
decât osul bazal, cu care are de fapt o structură identică.

2.1.2.3. Dezvoltarea Mobilitatea oaselor maxilare sub influenţa

filogenetică a articulaţiei contracţiei musculare este un fenomen
temporo-mandibulare comun mai multor specii, întâlnindu-se la
nivele diferite pe scara animală: peşti,
amfibieni, reptile, păsări, mamifere. Prin

21
V. BURLUI, C. MORĂRAŞU

diferenţierea osului mandibular şi hioid, precum şi a muşchilor mobilizatori

din primul şi al doilea arc branhial, se accentuează diferenţierea articulaţiei
temporo-mandibulare ca element esenţial care să permită efectuarea unor
mişcări în funcţie de necesităţile alimentării.
La peştii selacieni, arcul mandibular nu se articulează direct cu
craniul, ci prin intermediul hio-mandibularului, derivat din al doilea arc
branhial (fig. 2.7.).

Fig. 2.7. – Schelet branhial la un selacian

1. cartilaje labiale
2. cartilaj Meckel
3. cutia craniană
4. hioid
5. hiomandibular
6. pătratul palatin
7. vertebre
8. fantă branhială

Mai târziu se diferenţiază, din primul arc, pătratul palatin, care,

împreună cu hio-mandibularul, vor forma sistemul de articulare a
mandibulei cu craniul. Această articulare dublă, care nu se întâlneşte la
mamifere, măreşte amplitudinea de deschidere a gurii. Din pătratul palatin şi
o parte din celelalte piese articulare, se naşte scuama temporală. Odată
formată, aceasta coboară între extremităţile distale ale primelor două arcuri
branhiale şi articulaţia mandibulo-craniană primară, închizând casa
timpanului cu porţiunile dorsale ale arcurilor, din care se formează oasele
urechii medii. Totodată, pe suprafaţa scuamosului, se dezvoltă articulaţia
mandibulo-craniană.
La mamifere (fig. 2.8.), diferenţierea elementelor articulaţiei temporo-
mandibulare s-a făcut odată cu diversificarea tuturor elementelor
componente ale sistemului stomatognat, în funcţie de condiţiile de
alimentare şi predominarea anumitor mişcări în detrimentul altora.

22
 GNATOLOGIE

Astfel, carnivorele, animale

adaptate pentru sfâşierea şi tăierea hranei,
efectuează mişcări de deschidere şi
închidere. Necesităţile alimentare,
condiţiile de existenţă ale acestor animale
şi-au pus amprenta asupra diferitelor
componente ale sistemului stomatognat.
Datorită mişcărilor de şarnieră
predominante în articulaţia temporo-
mandibulară, se produc remanieri
substanţiale care transformă articulaţia
într-o articulaţie de tocare, cu cavităţi
glenoide şi condili cu axele mari orientate
transversal. Panta articulară a condilului
temporal, având o înclinare mare,
împiedică mişcările de lateralitate. Dinţii
frontali, conoizi, ascuţiţi şi tăioşi, servesc
la sfâşierea şi tăierea hranei, dinţii laterali Fig. 2.8. – Evoluţia articulaţiei
prevăzuţi cu două rânduri de cuspizi temporo-mandibulare la
continuă sfâşierea şi tocarea acesteia. mamifere (după Ten Cate)
1. amfibian
Datorită lungimii cuspizilor şi angrenării 2. reptilă
lor prin intercuspidare, ocluzia dinamică 3. mamifer fosil
este blocată. 4. mamifer
Datorită solicitării permanente în
cadrul mişcărilor de închidere, se înregistrează o dezvoltare preponderentă a
muşchilor maseteri şi pterigoidian intern.
La animalele erbivore, utilizarea permanentă a hranei specifice a
condus la modificări şi diferenţieri ale elementelor sistemului stomatognat,
determinate de predominarea mişcărilor de lateralitate, de rumegare.
Componenta craniană a articulaţiei temporo-mandibulare este reprezentată
de o suprafaţă osoasă convexă pe care lunecă elementul mandibular, format
dintr-un condil care posedă o excavaţie corespunzătoare convexităţii osoase
craniene. Sistemul erbivor de alimentare, necesităţile de triturare prin
frecarea alimentelor, au determinat diferenţierea unor dinţi tociţi, cu creste
de smalţ pe faţa ocluzală.
Animalele rozătoare şi-au adaptat sistemul stomatognat la mişcări de
propulsie şi revenire necesare sfărâmării unor alimente dure: seminţe,
tulpini de plante etc.
Cavităţile glenoide şi condilii mandibulari au căpătat o conformaţie
corespunzătoare mişcărilor de propulsie şi revenire, având o orientare
antero-posterioară. Pentru a compensa uzura prin frecare, dinţii prezintă o

23
V. BURLUI, C. MORĂRAŞU

erupţie continuă care permite conservarea unor rapoarte mandibulo-maxilare

identice.
La maimuţe, articulaţia temporo-mandibulară se adaptează la
executarea unor mişcări complexe de deschidere, lateralitate, propulsie,
condilul mandibular capătă o formă alungită transversal, cu axul mare oblic.
Dinţii se micşorează ca număr şi volum, cei din zona frontală iau formă de
daltă, adaptaţi pentru tăiere, caninii îşi micşorează cuspizii servind totuşi
pentru sfâşierea alimentelor, dinţii laterali îşi micşorează cuspizii. În
ansamblu, apar caractere asemănătoare sistemului stomatognat uman.

2.1.2.4. Dezvoltarea Grupele musculare ale sistemului

filogenetică a muşchilor stomatognat au fost sediul unor procese de
mobilizatori ai diferenţiere strâns legate de caracteristicile
mandibulei de mişcare ale mandibulei. La animalele
acvatice inferioare, muşchii primitivi ai
scheletului visceral, diferenţiaţi sub forma
unui ţesut conjunctivo-muscular, puneau în mişcare arcurile branhiale,
întreţinând un curent de apă din care animalul reţinea hrana. Odată cu
diferenţierea arcurilor mandibulare, muşchii se plasează pe faţa internă şi
externă a oaselor respective. Având la început o orientare aproape paralelă,
fasciculele musculare se individualizează diferit, creând viitoarele grupe
musculare. Fiecare muşchi se dezvoltă şi se individualizează în fascicule ce
permit o contracţie gradată diferenţiat în funcţie de dinamica mandibulară.
În mare măsură, muşchii
mobilizatori au contribuit la
modelarea oaselor maxilare şi,
alături de muşchii orofaciali, la
modelarea splachnocraniului (fig.
2.9.).

Fig. 2.9. – Muşchi mobilizatori şi

oro-faciali la cal (după Necrasov)

2.2. DEZVOLTAREA
ONTOGENETICĂ A SISTEMULUI
STOMATOGNAT

2.2.1. Noţiuni generale privind dezvoltarea ontogenetică a

sistemului stomatognat

24
 GNATOLOGIE

Creşterea şi dezvoltarea ontogenetică a organismului uman este, în

primul rând, rezultatul direct al informaţiei genetice cuprinse în codul
genetic din suportul cromozomial al fiecărei celule. Un rol important îl au
procesele clasice de inducţie, competenţă şi diferenţiere celulară, sub
influenţa crucială a genelor homeobox, a factorilor de creştere şi a acizilor
retinoici.
O contribuţie importantă o prezintă factorii de mediu care pot
determina variaţii ale dezvoltării, localizate în limitele normalului sau
aproape de normal, producând astfel modificarea genotipului sau fenotipului
uman.
Dezvoltarea ontogenetică a organismului uman se face pornind de la
celula ou şi urmând procese de proliferare, cu migrări celulare,
diferenţiere, organizare, creştere şi maturare.
După Avery, dezvoltarea organismului uman se produce în 3 perioade:
1. etapa proliferativă (0-2 săptămâni);
2. etapa embrionară (2-8 săptămâni);
3. etapa fetală (8 săptămâni - 9 luni).
Ten Cate consideră, de asemenea, că există 3 stadii, dar le grupează pe
primele două formând stadiul embrionar, urmat de cel fetal. El delimitează
stadiile astfel:
 fertilizarea (0-4 săptămâni) – în care au loc proliferări celulare
importante, migrări celulare cu un oarecare grad de diferenţiere a
populaţiilor celulare;
 diferenţierea (4-8 săptămâni), pentru toate structurile majore interne şi
externe (morfogeneza);
 creştere şi maturare (8 săptămâni - 9 luni) în care embrionul devine
fetus.
În perioada embrionară celula ou suferă iniţial o serie de diviziuni
rapide care conduc la formarea unui conglomerat rotund de celule numit
morulă (fig. 2.10.).
Fluidul care pătrunde în morulă determină o realiniere a celulelor şi o
structură asemănătoare unei mingi cu lichid numită blastocist. La acesta
distingem două populaţii celulare: celule trofoblastice, care formează
peretele şi embrioblastul care va da naştere embrionului.

Fig. 2.10. – Diferenţierea

morulei în blastocist

25
V. BURLUI, C. MORĂRAŞU

(după Ten Cate)

Din embrioblast va lua naştere epiblastul şi hipoblastul, putând fi

recunoscut acum stadiul de disc cu două foiţe embrionare (la 8 zile): din
epiblast rezultă ectodermul, care va forma planşeul cavităţii amniotice şi din
hipoblast rezultă endodermul (la 2 săptămâni).
În săptămâna a 3-a discul germinativ are trei foiţe embrionare. Pe linia
mediană, la nivelul ectodermului se delimitează linia primitivă, cu o
depresiune centrală numită nodulul primitiv Hensen, unde celulele
ectodermice se divid şi migrează între ectoderm şi endoderm, formând un
cordon de celule, notocordul, ce va sprijini embrionul primitiv (fig. 2.11.).

Fig. 2.11. – Embrion trilaminar

(după Ten Cate)

Între cele două foiţe embrionare, de o parte şi de alta a liniei primitive,

se dezvoltă mezodermul, a treia foiţă embrionară.
În următoarele 3-4 săptămâni de dezvoltare au loc diferenţieri majore
ale ţesuturilor şi organelor din embrionul triploblastic.
Din ectoderm, în partea cefalică a embrionului, ia naştere placa
neurală, care formează margini proeminente – crestele neurale ce vor
delimita şanţul neural, iar prin fuzionare, tubul neural.
Sub influenţa tubului neural, în partea cefalică a embrionului,
mezodermul formează somatomere care contribuie la dezvoltarea
musculaturii capului şi rombomere, cu rol în dezvoltarea cefalică.
Un eveniment crucial în dezvoltarea embrionară îl reprezintă flectarea
embrionului în două planuri longitudinal şi lateral. Cudura anterioară va da
naştere stomodeumului (gurii primitive), separată de intestin prin membrana
buco-faringiană (fig. 2.12.).

Fig. 2.12. – Stomodeumul-embrion de 25 zile

26
 GNATOLOGIE

(după Ten Cate)

După formarea tubului neural, un grup de celule se separă din

neuroectoderm şi au capacitatea să migreze şi să se diferenţieze: celulele
crestelor neurale. Ele vor da naştere ţesutului conjunctiv cefalic şi
ganglionilor cefalici.
În orice parte a organismului ţesutul conjunctiv derivă din mezoderm
şi se numeşte mezenchim, numai la nivelul extremităţii cefalice el derivă din
neuroectoderm şi se numeşte ectomezenchim.
Toate ţesuturile dentare (cu
excepţia smalţului) şi aparatul de
susţinere a dintelui, sunt derivate
direct din celulele crestelor neurale
(fig. 2.13.).

Fig. 2.13. – Dezvoltarea facială umană

(după Ten Cate)
Pe feţele laterale ale
extremităţii anterioare a
embrionului, iau naştere arcurile branhiale, situate de o parte şi de alta a
faringelui primitiv. Aparatul branhial se formează prin dezvoltarea
şanţurilor, arcurilor şi pungilor branhiale, având o dispoziţie succesivă, fiind
alcătuit din ectoderm, endoderm şi mezenchimul crestei neurale
(ectomezenchim ce formează cartilagiul arcului). A fost denumit cartilagiul
primului arc – Meckel, iar al celui de al doilea – Reichert.
Fiecare arc branhial este centrat de vase de sânge şi nervi. Nervul
arcului 1 este nervul trigemen, nervul arcului 2 este nervul facial, iar nervul
arcului 3 este nervul glosofaringian ce vor inerva structurile derivate din
aceste arcuri.
Arcurile branhiale 1 şi 2 fiind mult mai voluminoase decât arcurile 3
şi 4 le acoperă pe acestea din urmă. Pe faţa ventrală a embrionului, între

27
V. BURLUI, C. MORĂRAŞU

extremităţile anterioare ale arcurilor branhiale se află câmpul branhial, în

care se vor dezvolta limba şi glanda tiroidă, în timp ce din primele arcuri
branhiale se vor dezvolta mandibula şi muşchii mobilizatori, arcul hioidian.
Scheletul craniului se dezvoltă sub forma neurocraniului ce va
adăposti encefalul şi splahnocraniul sau scheletul visceral.

2.2.2. Dezvoltarea ontogenetică a principalelor

componente ale sistemului stomatognat

2.2.2.1. Dezvoltarea Dezvoltarea ontogenetică a sistemului

ontogenetică a stomatognat este influenţată de dezvoltarea
scheletului sistemului embrionului în ansamblul său, fiind în
stomatognat strânsă conexiune cu transformările de la
polul anterior al embrionului.
La două săptămâni de dezvoltare embrionară stomodeumul este
delimitat superior de placa neurală, caudal de cordul în dezvoltare şi lateral
de primul arc branhial. Odată cu extinderea arcurilor spre anterior şi median,
placa cardiacă este eliminată şi planşeul gurii este format de epiteliul care
acoperă mezenchimul arcurilor 1, 2 şi 3.
Prin diferenţieri şi modelări ale epiblastului şi mezenchimului, apare
mugurele frontal.
La 24 de zile primul arc branhial determină formarea mugurelui
maxilar, astfel încât stomodeumul este delimitat acum cranial de mugurele
frontal, lateral de mugurii maxilari şi ventral de primul arc branhial denumit
acum mugurele mandibular.
Dezvoltarea mugurelui frontal şi apariţia unui şanţ pe linia mediană
duc la formarea mugurilor nazali interni, iar pe faţa laterală a acestora se
dezvoltă mugurii nazali externi.
Între mugurele maxilar şi frontal se delimitează veziculele olfactive
secundare, iar între mugurii nazali interni şi externi – gropiţa olfactivă, ce
prezintă comunicare cu stomodeumul. Între cele două zone astfel delimitate,
rezultă un şanţ care va forma viitorul canal lacrimo-nazal (fig. 2.14.).
Între mugurii nazali se formează o depresiune – mugurele fronto-nazal
care împreună cu mugurii nazali interni
vor forma porţiunea mijlocie a nasului, a
buzei superioare, porţiunea anterioară a
maxilarului şi palatul primar.

28
 GNATOLOGIE

Fig. II.14 – Mugurii faciali (Ten Cate)

Maxilarul
Se dezvoltă dintr-un centru de osificare din mezenchimul mugurelui
maxilar al primului arc branhial, centrul de osificare fiind asociat cu
cartilagiul capsulei nazale.
Centrul de osificare se găseşte în unghiul format de ramificarea
nervului dentar antero-superior din nervul orbital inferior. Din acest centru
osificarea se desfăşoară în mai multe direcţii: spre posterior pe sub orbită
către osul zigomatic; anterior spre viitoarea regiune incisivă; superior spre
osul frontal, formându-se astfel un canal pentru nervul infraorbitar. De la
acest canal porneşte către inferior o extensie de os care formează platoul
alveolar lateral pentru mugurii dinţilor maxilari.
Osificarea se extinde şi spre mugurii lamelor palatinale pentru a forma
palatul dur şi ai lamelor pterigopalatine, pentru a forma palatul moale (fig.
2.15.).
La dezvoltarea maxilarului contribuie şi un cartilagiu secundar –
zigomatic sau malar.

Fig. 2.15. – Formarea maxilarului

(după Ten Cate)
1, 2, 3, 4 – arcuri branhiale

În ceea ce priveşte centrii de osificare pentru maxilar, au existat de-a

lungul timpului diverse ipoteze: Kollicker şi Shappey indicau cinci puncte
(nazal, incisiv, palatin, malar, orbitonazal) sau două (premaxilar şi
postmaxilar) menţionate de Cadenat şi Boboc.

29
V. BURLUI, C. MORĂRAŞU

Menţiunea că ar exista 2 centri de osificare la nivelul premaxilarului

înseamnă de fapt a recunoaşte că există un os separat premaxilar, ceea ce
este valabil pentru mamifere, incluzând primatele.
La om însă, nu există un os premaxilar.
Existenţa unei linii de sutură pe faţa palatinală a osului maxilar
pornind de la gaura incisivă şi mergând către septul care separă incisivul
lateral de canin, a făcut să se admită că ar fi existat în dezvoltarea
maxilarului şi un os premaxilar.(fig. 2.16.)

Fig. 2.16. – Pre-maxilar (după Ten Cate)

Studii recente ale unor secţiuni seriate prin maxilarul uman, au stabilit
că ceea ce par a fi centrii multipli de osificare este de fapt lamina osoasă, cu
o formă complexă care s-a dezvoltat dintr-un singur centru de osificare.
Mandibula
Se dezvoltă din cartilagiul primului arc branhial – cartilagiul Meckel,
la vertebratele primitive şi ipotetic, după unii autori, la om. La om însă, între
dezvoltarea mandibulei şi cartilagiul Meckel există doar o relaţie poziţională
importantă şi nu o contribuţie (Ten Cate) (fig. 2.17.).

30
 GNATOLOGIE

Fig. 2.17. – Dezvoltarea mandibulei (după Ten Cate)

În săptămâna a 6-a de dezvoltare embrionară se petrec o serie de

evenimente în legătură cu dezvoltarea mandibulei: cartilagiile lui Meckel se
extind spre linia mediană, dar nu se unesc, mugurii mandibulari fuzionează,
ramul mandibular al nervului trigemen cu toate ramurile sale de diviziune au
o relaţie strânsă cu cartilagiul Meckel. Acest ram mandibular se divide la
nivelul lingulei în ramuri linguale şi alveolare inferioare; acestea din urmă
în ramuri incisive şi mentoniere la nivelul găurii mentoniere.
La acest nivel al viitoarei găuri mentoniere, în săptămâna a 7-a se
produce o condensare a mezenchimului şi începe osificarea spre anterior şi
posterior bilateral. Cele două centre de osificare rămân separate la nivelul
simfizei mentoniere până după naştere. În paralel se formează un jgheab ce
se va transforma în canalul mandibular şi un jgheab osos compartimentat
pentru mugurii dentari, ce va fi înglobat de creşterea osului în totalitate
peste mugurii dentari.
Ramul vertical mandibular se formează prin extinderea osificării spre
posterior în mezenchimul primului arc branhial.
Cartilagiul lui Meckel suferă următoarea evoluţie: va da naştere
ciocanului urechii interne şi ligamentul sfenoidal. De la sfenoid la gaura
mentonieră se resoarbe. De la gaura mentonieră către linia mediană există
dovezi că are o contribuţie în dezvoltarea mandibulei la nivelul osificării
encondrale.
Creşterea mandibulei din acest moment şi până la naştere este intens
influenţată de apariţia celor trei cartilagii secundare, de creşterea şi
dezvoltarea elementelor musculare: cartilagiul condilian, cartilagiul
coronoidian şi cartilagiul simfizar. Ele sunt numite secundare pentru a fi

31
V. BURLUI, C. MORĂRAŞU

diferenţiate de cartilagiul primar Meckel şi au o structură histologică

diferită.
Cartilagiile simfizare, în număr de două, apar în ţesutul conjunctiv
între cele două terminaţii ale cartilagiului Meckel, dar total independente.
Sunt obliterate în primul an de viaţă după naştere.
Mici insule de cartilagiu pot apare ca şi structuri tranzitorii şi variabile
în dezvoltarea proceselor alveolare. Astfel, mandibula este un os de
membrană, dezvoltat în relaţie cu nervul primului arc branhial şi aproape
în întregime independent de cartilagiul Meckel.

2.2.2.2. Dezvoltarea Arcadele alveolo-dentare se dezvoltă la

ontogenetică a dinţilor şi nivelul maxilarului şi al mandibulei. La
parodonţiului sfârşitul primei luni de dezvoltare
embrionară, din epiteliul cavităţii bucale
primitive iau naştere două benzi epiteliale în
formă de potcoavă (una pentru maxilar şi una pentru mandibulă), ca rezultat
al unei activităţi proliferative crescute şi al unei modificări în orientarea
planului de clivare a celulelor în diviziune, denumite lama epitelială
primară. Acestea vor da naştere foarte rapid la două subdiviziuni: lama
vestibulară şi lama dentară, încât unii autori le consideră ca având origini
diferite.
Lama vestibulară, prin proliferare în ectomezenchim, va da naştere
vestibulului bucal. Lama dentară prin activitatea sa proliferativă, determină
formarea unor prelungiri epiteliale în ectomezenchimul migrat din crestele
neurale în locurile corespunzătoare viitorilor dinţi deciduali, demonstrându-
se însă că ectomezenchimul neural este apoi mai activ.
Este bine cunoscut şi acceptat astăzi că odontogeneza este iniţiată de
factori din primul arc branhial, epiteliul influenţând ectomezenchimul, dar
cu timpul acest potenţial este preluat de ectomezenchim şi menţinut de
papila dentară (Ten Cate).
Din acest moment dezvoltarea dintelui se realizează în trei stadii:
mugure, capuşon şi clopot.
Stadiul de mugure reprezintă prima incursiune epitelială în
ectomezenchim.
În stadiul de capuşon proliferarea epitelială în ectomezenchim
continuă, realizându-se şi o condensare a ectomezenchimului, diferenţi-
indu-se (fig. 2.18.):
 organul dentar este reprezentat de prelungirile epiteliale în formă de
capuşon care stă pe o minge de ectomezenchim condensat; va da
naştere smalţului dentar;

32
 GNATOLOGIE

 papila dentară este formată de ţesutul ectomezenchimal condensat; va

forma dentina şi pulpa;
 foliculul dentar este reprezentat de ectomezenchimul condensat ce
limitează papila dentară şi încapsulează organul dentar; dă naştere
ţesuturilor de susţinere ale dintelui (Ten Cate).
Aceste trei elemente formează germenele dentar. Stadiul de clopot se
caracterizează prin histodiferenţiere.

Fig. 2.18. – Stadiul de capuşon (după Ten Cate)

Aşadar, ţesuturile de susţinere ale dintelui rezultă din foliculul dentar
prin diferenţierea unor celule mezenchimale în cementoblaşti. Aceştia vor
secreta matrice organică formată din colagen, ce va fi mineralizată şi în care
vor fi ancorate fibrele ligamentare parodontale. Celulele şi fibrele
ligamentelor parodontale se diferenţiază tot din foliculul dentar.
Există argumente recente care arată că osul în care sunt înglobate
fibrele ligamentare este, de asemenea, format din celule din foliculul dentar.
Ontogenia parodonţiului marginal este dependentă, de asemenea, de
evoluţia sacului folicular şi de procesul de dezvoltare a rădăcinii
concomitent cu procesul erupţiei.
Epiteliul organului dentar se dezvoltă în profunzime, formând teaca
lui Hertwig, din care se va forma rădăcina.
După unii autori, resturile epiteliale ale lui Malassez par a induce
dezvoltarea cementoblaştilor şi a ţesutului parodontal.

2.2.2.3. Dezvoltarea Din punct de vedere filogenetic şi

ontogenetică a ontogenetic articulaţia temporo-mandibulară
articulaţiei temporo- este o articulaţie sinovială secundară. În
mandibulare perioada embrionară rapoartele în zona
viitoarei articulaţii temporo-mandibulare se

33
V. BURLUI, C. MORĂRAŞU

produc prin contactul dintre extremităţile distale ale cartilagiului lui Meckel
şi al lui Reichert şi peretele veziculei auditive.
La vertebratele inferioare, extremitatea cartilagiului Meckel se
articulează cu pătratul craniului. La mamifere şi om se transformă în ciocan
(malleus) şi articulează cu nicovala, prefacere întâlnită şi ontogenetic, ceea
ce justifică denumirea de articulaţie secundară (fig. 2.19.).

Fig. 2.19. – Dezvoltarea A.T.M. (după Avery)

Articulaţia temporo-mandibulară începe să se formeze practic la 3 luni

de dezvoltare embrionară prin formarea a doi centri de condensare
mezenchimală: blastomul temporal şi condilian, la distanţă unul de altul.
Aceştia cresc, încep să se osifice la momente diferite, dau naştere unor
despicături care vor forma cavitatea articulară inferioară – respectiv
superioară şi discul articular primar (Ten Cate).
La începutul lunii a 4-a se formează fibrocartilagiul condilian şi
cartilagiul eminenţei articulare, care sunt cartilagii tranzitorii de creştere.
Deşi unii autori afirmă că există o similitudine între cartilagiul
condilian şi cel al epifizei oaselor lungi, există totuşi o diferenţă majoră
(Ten Cate). În cazul epifizei oaselor lungi există coloane bine definite de
celule cartilaginoase care determină o creştere unidirecţională a acestor
oase.
Condilul mandibular prin contrast are o capacitate de creştere
multidirecţională, cartilagiul său putând prolifera în orice combinaţii
direcţionale, explicând posibilitatea remodelării osoase la acest nivel. După
Petrovic şi Charle, care au stabilit un model cibernetic al creşterii
condiliene, dezvoltarea muşchiului pterigoidian extern comandă rata de
creştere condiliană.
Cartilagiul condilian îşi încheie activitatea la sfârşitul decadei a 2-a de
viaţă, iar cel al eminenţei articulare mai devreme.

2.2.2.4. Dezvoltarea
ontogenetică a
34
muşchilor mobilizatori ai
mandibulei
 GNATOLOGIE

Organ musculos şi cu o mobilitate deosebită, îndeplinind funcţii complexe

în masticaţie, deglutiţie, fonaţie, limba se dezvoltă începând cu a 4-a
săptămână a vieţii embrionare din proliferarea mezenchimului câmpului
branhial, rezultând o serie de tuberculi care vor fuziona (fig. 2.20.):
1. din primul arc branhial rezultă tuberculul impar flancat de
2. doi tuberculi linguali, prin dezvoltarea cărora rezultă o masă mare
de ţesut din care se diferenţiază mucoasa celor 2/3 anterioare ale limbii;
3. din mezenchimul celui de al 3-lea arc branhial rezultă eminenţa
hipobranhială, ce va da naştere rădăcinii limbii şi mucoasei din 1 /3
posterioară a limbii, iar la unirea cu tuberculii linguali va forma V-ul
lingual.
Inervaţia mucoasei linguale va fi astfel diferită:
 2/3 anterioare care provin din primul arc branhial vor fi inervate de
nervul V trigemen;
 1/3 posterioară, provenită din arcul 3 branhial, va fi inervată de nervul
IX glosofaringian.

35
V. BURLUI, C. MORĂRAŞU

Fig. 2.20. – Dezvoltarea limbii (după Ten Cate)

Muşchii limbii au originea în veziculele occipitale migrate în aria

linguală cu inervaţia lor: nervul XII hipoglos.
Muşchii striaţi ai sistemului stomatognat şi ai regiunilor învecinate se
dezvoltă de aceeaşi manieră cu muşchii striaţi ai restului organismului şi
anume din miotoame, din mezenchimul maselor premusculare şi cu origine
mixtă.
Marea majoritate a muşchilor striaţi ai sistemului stomatognat şi ai
regiunilor învecinate se dezvoltă din mase de origine mezenchimală, iar
celulele vor migra în zonele în care se vor diferenţia muşchii masticatori,
migrarea făcându-se înainte de apariţia centrelor de osificare, începând cu
săptămâna a 5-a. În acest mod se dezvoltă muşchii mobilizatori ai
mandibulei din masele premusculare provenite din mezenchimul primului
arc branhial, muşchii superficiali ai feţei din al doilea arc branhial, iar
muşchii faringelui din arcurile 3 şi 4.
Dezvoltarea muşchilor din miotoame se face prin diferenţierea
corespunzătoare a celulelor din lama miotomală ce se desprinde din miotom,
intern de lama dermală. Astfel de muşchi sunt genioglosul, stiloglosul şi
hioglosul. Între muşchii cu origine dublă amintim muşchii laterali ai gâtului,
scalenii, muşchii precervicali şi muşchii subhioidieni.

2.2.2.5. Dezvoltarea Asigurând suportul nutritiv al ţesuturilor în

ontogenetică a vaselor şi dezvoltare, vasele de sânge ale sistemului
nervilor sistemului stomatognat au aspecte diferite în perioada
stomatognat embrionară, în funcţie de rata de creştere a
zonei pe care o irigă. Odată cu depăşirea
etapei de viaţă citotrofică şi trecerea la nutriţia hemotrofică, embrionul îşi
dezvoltă sistemul său vascular intraembrionar, trimiţând spre extremitatea
cefalică arcurile aortice din care se vor dezvolta arcurile carotide. De
menţionat că fiecare arc aortic se află înăuntrul arcului branhial respectiv,
asigurând nutriţia segmentelor corespunzătoare (fig. 2.21.).

36
 GNATOLOGIE

Fig. 2.21. – Dezvoltarea vaselor şi a nervilor cranieni (după Avery)

Dezvoltarea sistemului nervos ce serveşte sistemul stomatognat se
face în strânsă corelaţie cu dezvoltarea sistemului nervos central şi a
diverselor formaţiuni din această zonă. O dată cu formarea crestelor
ganglionare, la suprafaţa embrionului, în ectoderm, se formează placodele
ganglionare.
Prin migrarea celulelor din aceste placode în profunzime şi contopirea
lor cu o parte a masei de celule ganglionare, se formează ganglionii unor
nervi cranieni, care migrează apoi în funcţie de prefacerile ontogenetice
locale. Din celulele aflate în aceşti ganglioni pleacă fibre periferice cu mare
capacitate de inducţie asupra zonelor terminale, unde stimulează formarea
receptorilor periferici.
În ceea ce priveşte nervii motori, aceştia au un tropism selectiv asupra
maselor musculare în dezvoltare. Unii nervi cranieni se dezvoltă o dată cu
creşterea arcurilor branhiale, în care ei formează componenta nervoasă a
pachetului vasculo-nervos. Astfel, în axul primului arc branhial se află
ramul trigeminal mandibular, în al doilea arc nervul facial, în al doilea şi al
treilea glosofaringianul, în al patrulea şi al cincilea nervul pneumogastric.

2.3. MORFOLOGIA PRINCIPALELOR

COMPONENTE ALE SISTEMULUI
STOMATOGNAT

2.3.1. Structura funcţională a suportului osos al sistemului

stomatognat
Scheletul osos al extremităţii cefalice, cunoscut sub denumirea de
craniu, se compune din două porţiuni distincte – neurocraniul şi

37
V. BURLUI, C. MORĂRAŞU

splanchnocraniul, având funcţii şi morfologie diferite. În timp ce

neurocraniul realizează protecţia encefalului şi s-a dezvoltat în funcţie de
creşterea raportului dintre zonele de coagitaţie şi zonele senzoriale şi
somatice, splanchnocraniul sau craniul visceral s-a dezvoltat în raport de
necesitatea protecţiei unor receptori periferici (oftalmici, olfactivi), dar mai
ales în raport de necesităţi funcţionale legate de fonaţie, masticaţie,
deglutiţie, mimică.
Cele două segmente ale craniului, în evoluţia lor filogenetică s-au aflat
în rapoarte diferite – mai întâi în juxtapunere antero-posterioară, apoi de
supraetajare. Odată cu umanizarea craniului, între cele două segmente ale
sale s-au stabilit relaţii funcţionale şi morfologice concretizate sub forma
unităţii arhitecturale a craniului visceral şi neural.
Deoarece toate funcţiile sistemului stomatognat presupun mişcarea
segmentelor mobile ale sistemului şi crearea de presiuni la nivelul
suportului său osos, în interiorul scheletului visceral s-au produs
restructurări ale osului şi o trabeculare corespunzătoare, care transmite şi
anihilează forţele şi presiunile. Întregul sistem trabecular osos de la nivelul
componentelor osoase ale craniului visceral formează structura funcţională a
sistemului stomatognat, care nu numai că formează un tot unitar, trecând de
la un element osos la altul, dar se continuă cu o structură funcţională
adecvată anihilării presiunilor la nivelul craniului neural.
La nivelul sistemului stomatognat, forţa este generată de către muşchii
mobilizatori ai mandibulei, muşchii limbii, muşchii orofaciali, în timpul
exercitării funcţiilor sistemului. Forţa generată de contracţia musculară se
transmite la nivelul structurilor osoase de-a lungul unor adevărate linii de
forţă ce se continuă de la inserţiile musculare, în interiorul scheletului.
La nivelul inserţiilor musculare, fibrele conjunctive se continuă
grupate în fascicule de-a lungul liniilor de rezistenţă ale osului, incluse în
structura acestuia prin procesul de osificare şi mineralizare. În afară de
inserţii, forţa şi presiunea se transmit la nivelul feţelor ocluzale ale dinţilor
şi ale articulaţiei temporo-mandibulare. Deşi există păreri contradictorii
privind transmiterea de presiuni prin intermediul articulaţiei, studiul
structurii funcţionale a condilului articular mandibular a evidenţiat o
orientare a trabeculelor de sus în jos şi dinainte înapoi.
În mişcările de masticaţie, în deglutiţie, muşchii mobilizatori ai
mandibulei proiectează mandibula asupra maxilarului cu o forţă posibilă de
aproximativ 30-400 kgf ce se exercită la nivelul relieful ocluzal al dinţilor.
Conform legilor mecanicii, forţa este exercitată asupra feţelor ocluzale ale
arcadelor mandibulare şi maxilare în mod egal dar cu direcţie opusă. Forţa
ocluzală receptată la nivelul feţelor ocluzale ale arcadelor dentare este
transmisă osului subiacent prin intermediul desmodonţiului, ceea ce a dus la
o densificare, o condensare a corticalei alveolare, ca primă structură

38
 GNATOLOGIE

funcţională de anihilare şi transmitere a forţelor ocluzale sub formă de

presiuni. Paralel cu densificarea corticalei alveolare, s-au dezvoltat
trabeculaţii circulare, care înconjoară alveola. De la nivelul dinţilor şi
alveolelor, presiunea este transmisă bazei osoase maxilare şi mandibulare
(fig. 2.22.). Osul mandibular prezintă o structură spongioasă, trabeculată,
acoperită cu o corticală osoasă de o grosime ce o depăşeşte pe cea maxilară.
La mandibulă, sistemul trabecular dentar reunit la extremitatea apicală
a alveolelor se uneşte cu sistemul trabecular al arcului bazal îndreptându-se
spre condilul mandibular. Inserţiile musculare ale maseterului,
pterigoidianului intern, suprahioidianului, muşchilor mentonieri, formează
sistemul trabecular bazilar. Sistemul trabecular bazilar se continuă distal,
îndreptându-se spre condil şi spre apofiza coronoidă.
Anterior, trabeculaţiile bazilare se continuă cu sistemul trabecular
mentonier încrucişându-se cu cel de partea opusă. Inserţia muşchiului
temporal pe apofiza coronoidă şi prelungirea fasciculelor de colagen în
interiorul mandibulei duc la crearea sistemului trabecular coronoidian ce se
continuă de-a lungul liniei oblice externe. Un alt fascicul al trabeculaţiei
coronoidiene trece pe sub incizura sigmoidă, mergând spre condil, unde se
încrucişează cu fasciculele din sistemul bazilar şi dentar. Pe faţa internă a
mandibulei se dezvoltă trabeculaţia pterigoidianului extern şi
milohioidianului, de-a lungul liniei oblice interne (fig. 2.23.).

Fig. 2.22. – Structura de rezistenţă Fig. 2.23. – Orientarea trabeculelor

a oaselor faciale osoase la mandibulă

Oasele masivului facial reprezintă, ca şi restul scheletului de altfel, un

exemplu al modului în care are loc adaptarea structurii la funcţie. Având o
structură spongioasă, conţinând mai multe cavităţi (sinusală, orbitară,
nazală), oasele masivului facial rezistă la solicitări importante, datorită unei
arhitectonici interioare care îl structurează în stâlpi şi platforme de
rezistenţă.

39
V. BURLUI, C. MORĂRAŞU

În cazul maxilarului, în structurarea osului intervin muşchii ce au

inserţii pe acest os şi dinţii prin implantarea lor în osul alveolar. Ca şi la
mandibulă, în jurul rădăcinii dentare se produce o condensare a osului sub
forma laminei dura, înconjurată de trabeculaţii circulare, formând în
ansamblu sistemul trabecular peridentar, care, unindu-se la baza procesului
alveolar în arcul bazal, transmit presiunile către stâlpii de rezistenţă şi
platformele osoase orizontale.
Stâlpul fronto-nazal sau incisiv preia presiunile exercitate la nivelul
incisivilor, caninilor şi premolarilor prin intermediul arcului bazal superior,
urcă prin intermediul apofizei montante a maxilarului şi se împarte în trei
fascicule de trabeculaţii. Primul grup merge spre creasta frontală şi spre
oasele nazale. Aceste din urmă trabeculaţii se unesc cu cele de partea opusă,
trecând prin oasele nazale.
Al doilea grup, al liniilor de rezistenţă, merge spre marginea inferioară
a orbitei şi, în sfârşit, al treilea, de-a lungul marginii superioare a orbitei,
prin arcada sprâncenoasă.
Stâlpul zigomatic este cel mai puternic stâlp al masivului facial,
preluând forţele de la primul molar maxilar, merge prin creasta zigomato-
alveolară spre apofiza piramidală a osului maxilar, către arcada zigomatică.
Liniile de rezistenţă ale stâlpului zigomatic se împart în patru fascicule, care
se orientează după cum urmează:
 un grup se îndreaptă spre marginea inferioară a orbitei, întâlnindu-se
cu fasciculul similar desprins din stâlpul nazo-frontal, anihilându-se
reciproc;
 un grup de trabeculaţii se orientează spre marginea externă a orbitei,
iar în unghiul supero-extern al acesteia se împarte la rându-i în două
fascicule, unul îndreptându-se spre marginea superioară a orbitei
pentru a se întâlni şi anihila cu fasciculul desprins din fronto-nazal,
altul îndreptându-se spre creasta temporală a frontalului, se continuă în
creasta temporală a parietalului;
 un grup de trabeculaţii osoase se îndreaptă prin apofiza zigomatică,
prin creasta supramastoidiană spre linia temporală a parietalului, unde
se întâlneşte cu fasciculul provenit din creasta temporală a frontalului.
Un fascicul al acestui grup zigomatic se îndreaptă spre sfenoid;
 un grup ce se desprinde din stâlpul zigomatic se îndreaptă spre
sfenoid.
Stâlpul pterigopalatin preia presiunile de la nivelul molarului 7 şi 8
transmiţându-le, prin intermediul apofizei pterigoidiene, spre osul sfenoid.
Cei trei stâlpi verticali ai maxilarului superior sunt solidarizaţi prin
adevărate platforme orizontale osoase formate de apofizele palatine ale
osului maxilar şi orizontale ale osului palatin, planşeul orbitei şi baza

40
 GNATOLOGIE

craniului. În interiorul acestor platforme există trabeculaţii ce orientează

forţele de rezistenţă spre linia mediană sau longitudinal.
Platforma palatină este străbătută transversal de linii de forţă ce
provin din jurul rădăcinilor palatinale ale molarilor şi premolarilor,
orientându-se spre rafeul median, unde se rezolvă prin anihilare cu cele de
partea opusă.
Dintre cele trei platforme orizontale, baza craniului reprezintă zona
cea mai importantă de receptare a presiunilor din sfera facială. O parte din
forţele de presiune se rezolvă la acest nivel, al structurilor elementelor
osoase componente, o altă parte se transmite bolţii craniene. Bolta craniană,
de formă ovoidală, prezintă ea însăşi condensări ale structurii funcţionale de
rezistenţă de forma unor veritabili stâlpi ce încing ca nişte cercuri ovoidul
cranian.
Structura funcţională a elementelor osoase ale sistemului stomatognat
nu poate fi privită separat de structura funcţională a craniului neural, cu care
formează un sistem unitar de rezistenţă, protecţie şi anihilare a forţelor.
Adaptarea structurii osoase şi formarea arhitectonicii de rezistenţă conferă
craniului o mare elasticitate şi o capacitate deosebită de rezistenţă la
solicitări mecanice.

2.3.2. Morfologia articulaţiei temporo-mandibulare

Considerată a fi cea mai complexă articulaţie a organismului uman,
articulaţia temporo-mandibulară este în acelaşi timp una din componentele
principale ale sistemului stomatognat. Prin structura şi funcţia sa ea
contribuie la îndeplinirea funcţiilor specifice ale sistemului stomatognat:
masticaţia, deglutiţia, fonaţia. Anatomia sa cuprinde elemente comune şi
altor articulaţii întâlnite în organismul uman: suprafeţe articulare, meniscul
intercondilian, mijloace de unire a capetelor osoase, sinoviala, vase, nervi,
limfatice.
Articulaţia temporo-mandibulară este o articulaţie sinovială şi în
acelaşi timp o diartroză bicondiliană. Fiind compusă dintr-o structură
convexă ce corespunde unei structuri concave va permite realizarea
mişcărilor într-un singur plan (balama). Caracteristica de articulaţie
artroidală va permite şi mişcările de translaţie (articulaţia artroidală pură
este formată din 2 suprafeţe paralele congruente care permit o mişcare de
alunecare).

A. SUPRAFEŢE OSOASE ARTICULARE

a. Suprafaţa osoasă articulară craniană este situată la nivelul
cavităţii glenoide (fossa mandibularis) aflată pe faţa inferioară a osului

41
V. BURLUI, C. MORĂRAŞU

temporal (fig. 2.24.), „glena” însemnând de fapt o cavitate a unui os în care

pătrunde alt os. Cavitatea glenoidă are o direcţie oblică spre înapoi şi spre
median, formând cu formaţiunea similară de partea opusă un unghi de
150-170º al cărui vârf se situează imediat înaintea găurii occipitale.

Fig. 2.24. - Cavitatea glenoidă (după Gray)

Cavitatea glenoidă este delimitată anterior de marginea inferioară a

tuberculului anterior, înaintea căreia se află o suprafaţă plană – planul
subtemporal, iar posterior de către osul timpanal ce formează peretele
conductului auditiv extern. Intern se află spina sfenoidului, iar extern
rădăcina longitudinală a zigomei. La nivelul acesteia se găseşte eşancrura
zigomei, delimitată anterior de muchia externă şi posterioară a tuberculului
articular anterior. Posterior eşancrura se continuă cu tuberculul zigomatic
posterior (tubercul postglenoidian) denumit şi „heurtoir de Farabeuf”
(Pelletier) datorită faptului că el primeşte şocurile rezultate dintr-o
retropulsie exagerată, protejând astfel conductul auditiv. Acest fapt este
demonstrat de prezenţa la unii subiecţi a unei faţete de uzură patologice la
nivelul tuberculului, căreia îi corespunde o faţetă omologă situată pe
porţiunea laterală a condilului. Acest tubercul mai este descris şi ca a treia
rădăcină a procesului zigomatic.
Cavitatea glenoidă este străbătută longitudinal de scizura lui Glasser
sau sutura temporo-scuamoasă, care o împarte într-o porţiune anterioară şi
una posterioară (reprezentată de platoul timpanic).

42
 GNATOLOGIE

În partea internă a cavităţii glenoide, prin pătrunderea aripii mari a

sfenoidului între scuama temporală şi stâncă, se formează sutura
scuamo-sfenoidală, delimitând o suprafaţă triunghiulară al cărui vârf este
format de spina sfenoidului. Sutura sfenoido-temporală face parte din
sistemul suturii coronare, ce ajunge până la linia de mijloc a bazei craniului,
pe partea laterală a sincondrozei sfeno-occipitale. Creşterea acestei suturi va
deplasa temporalul înafară şi înapoi. Un potenţial de creştere exagerat sau
diminuat, precum şi existenţa unor vectori de creştere asimetrici la nivelul
acestei structuri, pot avea drept consecinţă modificarea angulaţiei axelor
mari glenoidiene, cu repercusiuni asupra constantelor dinamicii
mandibulare.
Porţiunea posterioară a cavităţii glenoide (retro-glaseriană) este
extracapsulară şi este formată de faţa anterioară a osului timpanal care
realizează peretele anterior al conductului auditiv extern. La acest nivel osul
are o grosime mai mare şi poate rezista la forţe de intensităţi crescute ca
acelea exercitate de muşchii pterigoidieni interni.
Porţiunea anterioară (pre-glaseriană) este intracapsulară şi situată pe
faţa inferioară a osului temporal. Nu este articulară şi nu este acoperită de
ţesut fibros ci de periost şi serveşte de „receptacul” pentru partea posterioară
a meniscului.
Acoperişul fosei este foarte subţire, frecvent transparent în lumină (1-
3mm), nu este os medular şi nu este structurat să primească presiuni ridicate
(în traumatologie există posibilitatea ca la acest nivel condilul mandibular să
pătrundă intracranian sau în artroscopie să se realizeze căi false.
Porţiunea articulară propriu-zisă este reprezentată de versantul
posterior al tuberculului articular. El se prezintă ca o suprafaţă convexă
antero-posterioară şi uşor concavă în sens transversal. Înclinarea pantei
articulare a condilului temporal este diferită în funcţie de stereotipul
dinamic de masticaţie şi de predominanţa mişcărilor mandibulare în sens
vertical sau orizontal (Costa) sau după J.P. Yung există interrelaţia strânsă
formă-funcţie.
După E. Costa, variaţiile pantei tuberculului articular se corelează cu
tipul de masticaţie, astfel că la subiecţii cu masticaţie orizontală, prin
frecare, înclinarea pantei articulare este de 5-25º, în timp ce pentru
masticaţia intermediară valorile sunt de 25-40º, iar pentru masticaţia
verticală ele ajung la 40-55º. După Liubosch, valorile pantei articulare nu
sunt strâns legate de stereotipul de masticaţie, autorul întâlnind în 10% din
cazuri pante abrupte, în 70% din cazuri pante medii şi în 20% din cazuri
pante orizontale. La edentaţii totali, acelaşi autor a evidenţiat pante
articulare abrupte. Dimensiunile cavităţii glenoide sunt de 20mm antero-
posterior şi de 20-25mm în sens transversal (după Scott şi Dixon), iar după
Oberg 23mm în sens transversal şi 19mm în sens antero-posterior. Costa

43
V. BURLUI, C. MORĂRAŞU

comunică valori de 6-7mm pentru adâncimea cavităţii glenoide. În general,

toţi autorii consideră că diametrul transversal al cavităţii glenoide
predomină în raport cu diametrul antero-posterior.
b. Suprafaţa osoasă articulară mandibulară este situată pe faţa
anterioară a condilului mandibular (fig. 2.25.). Acesta se află în unghiul
superior şi posterior al ramului montant al mandibulei, de care este unit
printr-o porţiune mai îngustă denumită colul condilului mandibular.
Condilul mandibular are o formă elipsoidală, este convex în plan
frontal şi puternic convex în plan sagital, cu diametrul mare de 20-25mm,
iar diametrul mic de 10mm (Oberg şi Testut) şi doi versanţi din care unul
anterior şi unul posterior extracapsular, separaţi printr-o creastă netedă
transversală.

Fig. 2.25. – Condilul

mandibular
(după Avery)

Versantul anterior este convex, rotunjit, oblic în jos şi înainte, priveşte

în sus şi înainte. El vine, în intercuspidare maximă, în raport direct cu
versantul posterior al tuberculului temporal. Acest versant este la rândul său
împărţit, după Ackermann în 2 versanţi – antero-extern şi antero-intern,
separaţi printr-o creastă sagitală, cu rol în mişcările antero-posterioare şi
laterale. Versantul posterior aplatizat, oblic în jos şi înapoi, privind în sus şi
înapoi, corespunde cavităţii glenoide. El se prelungeşte fără tranziţie cu
marginea posterioară a ramului montant.
Aceşti doi versanţi sunt intracapsulari, dar numai versantul anterior şi
creasta care îl surmontează sunt acoperiţi de ţesut fibros articular.
Există 2 tuberculi: extern şi intern care servesc pentru inserţia
aripioarelor meniscale. Prin aceşti tuberculi trec axele de rotaţie ale
diferitelor mişcări condiliene.
Condilul este susţinut de o porţiune mai îngustă, colul (zonă sensibilă,
sediul de elecţie al fracturilor în această regiune). Efilat şi cilindric, este
uşor aplatizat în sens antero-posterior. Faţa sa posterioară prelungeşte
direcţia marginii posterioare a ramului montant şi dă inserţie lamei
tendinoase retromeniscale inferioare. Faţa sa anterioară prezintă o fosetă -
situată sub tuberculul intern pe care se inseră prin fascicule tendinoase
scurte muşchiul pterigoidian extern, fascicolul inferior şi multe fibre din

44
 GNATOLOGIE

fascicolul superior (Brul 1980, Mahan 1983 şi Meyenberg 1986), pe

marginea externă se inseră ligamentul extern iar pe marginea internă se
inseră ligamentul intern.
S-a stabilit că există o mare variabilitate în ceea ce priveşte forma
condililor umani şi unghiul de înclinare faţă de ramul mandibular (Yale
1966) şi variaţii dreapta-stânga la acelaşi individ: „Asimetria condililor este
regula şi nu excepţia” (Bell).
Cei doi condili mandibulari formează între ei un unghi variabil de
130-140º (axele condililor mandibulari sunt paralele cu cele ale tuberculilor
temporali şi se încrucişează la unirea unei treimi anterioare cu două treimi
posterioare ale găurii occipitale). Marele ax al fiecărui condil este orientat în
spate şi în jos şi face un unghi de 15-33º.
Dezvoltarea mandibulei este realizată prin intermediul cartilagiului
condilian care este un cartilagiu de creştere secundar (activ până la 20-25
de ani). Acesta este adesea comparat cu cartilagiul epifizar al unui os lung în
dezvoltare. El este format dintr-un strat proliferativ de celule în dezvoltare şi
diviziune care funcţionează ca celule progene pentru cartilagiul de creştere.
Aceste celule devin condroblaste şi elaborează o matrice extracelulară de
proteoglicani şi colagen tip II pentru a forma matricea extracelulară a
cartilagiului. În acelaşi timp se produce o hipertrofie a condroblastelor
urmată de osificare encondrală implicând mineralizarea cartilagiului, invazie
vasculară, pierderea condrocitelor şi diferenţierea osteoblaştilor pentru a
produce os pe matricea cartilaginoasă mineralizată. Singura diferenţă, dar cu
semnificaţie cheie în acest proces între cartilagiul condilian şi cel epifizar,
este absenţa celulelor cartilaginoase ordonate în coloane (caracteristice
osului lung). Această ordonare determină o dezvoltare unidirecţională a
osului epifizar, în timp ce prin contrast, cartilagiul condilian poate prolifera
în orice direcţie în vederea poziţionării spaţiale anatomice corecte a arcului
mandibular. Aşadar, este astăzi recunoscut faptul că dezvoltarea şi creşterea
condiliană nu este primară ci compensatorie şi adaptativă (Mac Namara şi
Moss), fiind valabil conceptul matricei funcţionale.
Ten Cate mai menţionează existenţa unui cartilagiu de creştere
tranzitoriu asociat cu dezvoltarea tuberculului articular. La naştere nu există
tuberculi temporali, aceştia formându-se din cartilagiul de creştere
asemănător celui condilian.
Cartilagiul de acoperire a suprafeţelor osoase articulare este un ţesut
fibro-cartilaginos care se întinde subţire, inegal ca grosime. Grosimea sa
mai mare este la mijlocul suprafeţei articulare condiliene şi mai mică spre
periferie şi este dispusă invers la nivelul suprafeţei temporale unde are
grosimea maximă la periferie (0,35mm) şi nu depăşeşte 0,05mm în fundul
cavităţii glenoide (fig. 2.26., 2.27.).

45
V. BURLUI, C. MORĂRAŞU

Fig. 2.26. – Cartilagiul articular Fig. 2.27. – Cartilagiul articular la

condilian (după Ten Cate) nivelul cavităţii glenoide (după Ten Cate)

Se consideră că sunt 4 straturi succesive de ţesut:

1. Stratul de ţesut conjunctiv fibros articular, care se compune din
fibre colagene tip I organizate în benzi ce se întrepătrund. Direcţia lor este
sensibil paralelă cu suprafaţa. În profunzime fibrele colagene sunt oblice.
2. Stratul de fibroblaste nediferenţiate, numit şi mezenchim
nediferenţiat, este mai mult sau mai puţin diferenţiat în funcţie de
intensitatea activităţii şi corespunde zonei de creştere rapidă sau lentă.
3. Strat de tranziţie, ce corespunde maturării celulelor în prealabil
descrise (fibroblaste, condroblaste).
4. Cartilagiu în care fibrele se organizează în pachete fără o orientare
prealabilă.
5. Os compact
6. Os spongios (fig. 2.26.)
Cartilagiul de acoperire prezintă o suprafaţă netedă în raport cu
cavitatea articulară şi o suprafaţă uşor neregulată în raport cu osul propriu-
zis pe care îl apără de presiuni prin proprietăţile fizice de elasticitate şi
absorbţie a şocurilor. Variaţiile de grosime se datorează în principal
modificărilor de grosime ale stratului cartilaginos şi corespund zonelor de
presiune funcţională minimă şi maximă.
Din punct de vedere histologic, spre deosebire de majoritatea
articulaţiilor sinoviale ale căror suprafeţe articulare sunt acoperite de
cartilagiu hialin, elementele osoase articulare ale articulaţiei temporo-
mandibulare sunt acoperite cu un strat de ţesut fibros dens (după Ten Cate,
Mohl). Este cunoscut faptul că ţesutul cartilaginos hialin este construit în
mod unic pentru a rezista la forţe de compresiune şi torsiune şi este mai
puţin apt de a rezista la forţe de forfecare (Mohs, 1966). Ţesutul conjunctiv
dens fibros poate tolera forţe de forfecare mai bine decât forţe de
compresiune şi este considerat ţesutul funcţional potrivit pentru ATM.

46
 GNATOLOGIE

Această diferenţă histologică a fost utilizată să argumenteze faptul că ATM

nu este o articulaţie de efort, dar în realitate diferenţa trebuie căutată,
conform histologilor (Ten Cate) în dezvoltarea ATM. Osul mandibular se
formează prin osificare de membrană şi nu din cartilagiu preformat.
Aşadar, cartilagiul de acoperire este un strat relativ gros de ţesut
conjunctiv dens fibros, neinervat şi avascular, localizat pe suprafeţele
anterioare şi superioare ale condilului, pe partea posterioară şi creasta
tuberculului articular, constituind o dovadă a transmiterii sarcinii de către
condil, prin intermediul meniscului, spre tuberculul articular.
Proteoglicanii din acest cartilagiu de acoperire sunt responsabili de
abilitatea suprafeţelor de a rezista forţelor de compresiune temporare
(Kempson citat de Mohl şi Zarb), prin aranjamentul spaţial al reţelei
proteoglicani-colagen şi capacităţii acestora de a reţine apa extracelulară
prin forţe osmotice, cu efect de amortizor. Componenţii proteoglicanilor,
aparent responsabili pentru aceasta, sunt lanţurile lungi de carbohidraţi
numite glicozaminoglicani. Distribuţia lor corespunde zonelor receptoare de
sarcină enunţate mai sus. Stratul cartilaginos este străbătut de fibre colagene
care, pornind de la joncţiunea osoasă, unde se continuă în osul subiacent
asigurând o aderenţă strânsă cu acesta, au un traseu arcuat în grosimea
cartilagiului, mergând tangenţial spre suprafaţa liberă a acestuia. La nivelul
perimetrului periferic al suprafeţei articulare, fibrele colagene se continuă cu
fibrele periostale, capsulare, sinoviale şi musculare. Hrănirea cartilagiului se
face prin vasele osului şi capsulo-sinoviale de vecinătate, cartilagiul fiind
lipsit de vase. După unii autori, nutriţia se face în principal prin imbibiţie cu
lichid sinovial, care este absorbit sau eliminat din spaţiile lacunare ale
cartilajului, după cum acesta este sau nu supus presiunilor. O dovadă în
acest sens ar fi faptul că, în cazul detaşării unui fragment de cartilaj, acesta
continuă să trăiască şi chiar să se dezvolte hrănindu-se numai prin imbibiţie.

B. MENISCUL ARTICULAR INTERCONDILIAN

Meniscul articular este o structură fermă dar flexibilă care se va
adapta incongruenţei care există între forma suprafeţelor articulare: condil
mandibular-tubercul temporal; îşi va schimba forma şi poziţia relativ la
aceste două elemente în timpul mişcării mandibulei (fig. 2.28.).

47
V. BURLUI, C. MORĂRAŞU

Fig. 2.28. – Meniscul articular (după Gray)

Teoriile moderne bazate pe date de histologie (Ten Cate) recunosc
meniscul ca fiind o extensie a capsulei articulare. Acesta divide articulaţia în
doua compartimente: unul superior - menisco-temporal (în care se realizează
mişcări de translaţie) şi unul inferior – menisco-condilian (în care se
realizează mişcări de rotaţie).
Forma meniscului este în conformitate cu cele doua suprafeţe
articulare opuse. Suprafaţa inferioară este concavă şi corespunde conturului
convex al condilului. Suprafaţa superioară prezintă o faţă concavă cuprinsă
între porţiunile anterioare şi posterioare îngroşate, delimitând o zonă

48
 GNATOLOGIE

centrală mai subţire. Această zonă mai subţire separă panta anterioară
condiliană de panta tuberculului articular. Porţiunea mai groasă posterioară
ocupă spaţiul dintre condil şi fundul cavităţii glenoide (retrodiscal pad şi are
o grosime de 3-4mm), iar porţiunea anterioară se întinde uşor înaintea
condilului şi are o grosime de 2-3mm.
Meniscul este format din fibre de colagen tip I care sunt aranjate în
general lax şi orientate la întâmplare, cu excepţia regiunii centrale unde sunt
mult mai strâns legate în fascicule organizate (fig. 2.29.).

Fig. 2.29. – Articulaţia

temporo-mandibulară:
A. aspect macroscopic
B. aspect microscopic
Porţiunea
anterioară a meniscului fuzionează cu peretele anterior al capsulei. Deasupra
punctului de fuziune capsula trece înainte pentru a se uni cu periostul pantei
articulare anterioare temporale. Dedesubtul acestui punct de fuziune capsula
fuzionează cu periostul în faţa gâtului condilului. Această descriere în
secţiune dă impresia că porţiunea anterioară a meniscului se scindează în 2
lamele. La fel şi posterior, dar cele 2 lamele reprezintă de fapt peretele
posterior al capsulei.
Partea superioară a capsulei sau lamela este formată din ţesut fibros şi
elastic (singura parte a capsulei în care găsim ţesut elastic) şi se inseră în

49
V. BURLUI, C. MORĂRAŞU

fisura scuamo-timpanică. Partea inferioară a capsulei este formată din fibre

de colagen şi fibre neelastice şi se uneşte cu periostul gâtului condilului.
Între aceste două lamele se creează un spaţiu care este umplut cu ţesut
conjunctiv lax, înalt vascularizat şi între lamele se inseră pterigoidianul
extern (fig. 2.30.).Meniscul este bine dotat cu elemente vasculare şi
nervoase, acestea din urmă constituind receptorii periferici cu punct de
plecare articular. Este însă avascular şi neinervat în regiunea centrală (fig.
2.31.).

Fig. 2.30. – Inervaţia pterigoidianului Fig. 2.31. – Distribuţia inervaţiei

extern (după Gray) meniscului (după Ten Cate)

Funcţiile meniscului:
1. Rol mecanic – prin supleţea sa este capabil să se adapteze ca formă
suprafeţelor articulare şi să opună o rezistenţă elastică (amortizor şi
protector).
2. Rol proprioceptiv – prin mecanoreceptorii care sunt puncte de
plecare ale activităţii reflexe neuro-musculare.
3. Rol morfogenetic – în modelarea condilului mandibular.

C. ELEMENTE DE UNIRE ALE CAPETELOR ARTICULARE

a. Capsula articulaţiei temporo-mandibulare se prezintă ca un
manşon fibros, având o inserţie superioară şi una inferioară la periferia celor
două suprafeţe osoase. Inserţia superioară a capsulei articulare se face pe
tuberculul anterior al zigomei, extern pe eşancrura zigomei şi pe faţa externă
a celor doi tuberculi, posterior pe marginea anterioară a scizurii Glasser,
intern pe faţa sfenoidului. Inserţia inferioară a capsulei ATM se face pe
marginea anterioară a versantului articular, înconjurând condilul pe
extremităţile internă şi externă. Posterior se inseră pe colul condilului
mandibular. Datorită suprafeţelor articulare de mărimi diferite, manşonul

50
 GNATOLOGIE

capsulei articulare are un aspect de trunchi de con cu baza mare pe

perimetrul cavităţii glenoide, iar baza mică pe conturul suprafeţei articulare
condiliene. Deasupra meniscului capsula este destul de laxă, în timp ce
dedesubt este ferm ataşată de condil. Vascularizaţia este realizată de un plex
extern capsular din jurul articulaţiei (care vascularizează meniscul şi
membrana sinovială). Inervaţia este asigurată de nervul auriculo-temporal
(Thilander). Prezintă terminaţii nervoase libere şi terminaţii specializate cu
rol de receptori ai unor reflexe cu punct de plecare articular.
b. Ligamentele articulaţiei temporo-mandibulare
1. Ligamentele intrinseci (ligamente proprii) ale ATM sunt compuse din
fibre de colagen sub formă de două straturi (superficial cu direcţie oblică şi
profund cu direcţie orizontală) şi rezultă din îngroşarea capsulei articulare.
 ligamentul lateral extern al ATM are o formă triunghiulară cu baza de
inserţie pe eşancrură, iar vârful pe faţa externă şi postero-externă a
colului condilului, astfel că fibrele sale au o direcţie de sus în jos şi
dinainte înapoi, întărind extern capsula articulară;
 ligamentul lateral intern al ATM se află pe faţa internă a capsulei
articulare, mergând de la extremitatea internă a scizurii Glasser şi de la
spina sfenoidală spre inserţia sa mandibulară pe faţa internă a colului
mandibular. Aceste ligamente restricţionează mişcările mandibulei în
cele trei planuri ale spaţiului prevenind deplasările exagerate laterale,
inferior şi posterior, rămânând liberă calea anterioară, condilul
mandibular putând aluneca înaintea eminenţei articulare temporale.
2. Ligamentele extrinseci (la distanţă sau ligamentele funiculare) ale ATM:
 ligamentul sfeno-mandibular este considerat drept o îngroşare a
aponevrozei interpterigoidiene. Inserţia sa superioară se face pe spina
sfenoidului, intern de ligamentul lateral intern, iar inserţia inferioară
pe spina Spix, având un traseu de sus în jos şi dinăuntru înafară;
reprezintă pericondrul rezidual al cartilajului Meckel.
 ligamentul pterigo-mandibular se inseră pe croşetul aripii interne a
sfenoidului şi pe faţa postero-internă a osului alveolar, acolo unde se
termină creasta milohioidiană. Pe acest ligament se inseră posterior
constrictorul superior al faringelui, iar anterior muşchiul buccinator;
 ligamentul stilo-mandibular se inseră pe vârful apofizei stiloide şi pe
faţa sa externă, mergând oblic înainte şi în jos pentru a se insera pe
marginea posterioară a ramului montant, aproape de gonion; reprezintă
marginea liberă a fasciei cervicale profunde (fig. 2.32.).

51
V. BURLUI, C. MORĂRAŞU

Fig. 2.32. – Ligamentele

A.T.M. (după Gray)

D. SINOVIALA ARTICULAŢIEI TEMPORO-MANDIBULARE

Capsula articulară este căptuşită pe faţa internă de o membrană
sinovială delicată. Se consideră că tapetează întreaga capsulă cu prelungiri şi
vilozităţi care pătrund în cavitatea articulară. Aceste falduri cresc ca număr
cu vârsta şi în prezenţa unor procese patologice.
Sinoviala nu acoperă suprafaţa articulară şi nici meniscul, cu excepţia
zonei bilaminare. Este formată din două straturi care se continuă cu ţesutul
fibros al capsulei:
 subintima este un ţesut conjunctiv lax, cu elemente vasculare,
fibroblaşti, macrofage, mastocite, celule adipoase şi câteva fibre elastice
care previn cutarea membranei;
 intima are o structură variabilă, cu 1-4 straturi de celule sinoviale
dispersate într-o matrice intercelulară amorfă, fără fibre. Adesea există
deficienţe celulare încât ţesutul conjunctiv al subintimei se învecinează
direct cu cavitatea articulară. Aceste celule nu sunt legate prin complexe
joncţionale şi nu sunt situate pe o membrană bazală, cavitatea articulară
nefiind acoperită de epiteliu (sinoviala este astfel impropriu denumită
membrană). Celulele care formează acest strat discontinuu sunt de 2 feluri:
de tip A (asemănătoare macrofagelor şi cu aceleaşi funcţii) şi de tip B
(fibroblastice ce secretă acid hialuronic). Este bogat vascularizată.
Sinoviala produce lichidul sinovial cu proprietăţi fizice bine definite:
vâscozitate, elasticitate şi plasticitate. Conţine o populaţie celulară săracă:
mastocite, limfocite, celule sinoviale libere, rar PMN. Din punct de vedere

52
 GNATOLOGIE

chimic este un dializat de plasmă cu adaos de proteine, electroliţi, mucină şi

acid hialuronic, având o culoare galbenă.
La nivelul articulaţiei are rol trofic, lubrifiant, funcţional şi chiar
bactericid (Yung). Diminuarea volumului favorizează artroza.

E. VASCULARIZAŢIA ŞI INERVAŢIA ARTICULAŢIEI

TEMPORO-MANDIBULARE
Vascularizaţia şi inervaţia sunt asigurate din maxilara internă şi
temporala superficială, respectiv din auriculo-temporal, ram nervul maxilar
inferior, ram din trigemen.
ATM dispune de o bogată inervaţie senzitivă prin terminaţii nervoase
libere amielinice, fie sub forma unor arborizaţii, fie sub forma unor
proprioceptori specializaţi, corpusculi Golgi-Mazzoni şi Krause plasaţi în
capsulă şi tendoane periarticulare, corpusculi Timofeev şi Ruffini fixaţi pe
fibre colagene capsulo-ligamentare şi periostice. Terminaţiile nervoase
amielinice de tipul A, E1, C, se află dispuse la nivelul capsulei şi mai ales la
joncţiunea acesteia cu periostul. Prin inervaţia sa bogată, ATM reprezintă un
adevărat câmp receptor, punct de plecare al unor reflexe de poziţionare
statică şi dinamică a celor două capete articulare (fig. 2.33.).

Fig. 2.33. – Vascularizaţia şi inervaţia A.T.M. (după Avery)

2.3.3. Morfologia muşchilor sistemului stomatognat

Muşchii sistemului stomatognat produc mobilizarea mandibulei, a
buzelor, limbii şi vălului, asigurând îndeplinirea funcţiilor sistemului.
Grupele musculare ale sistemului stomatognat pot fi clasificate în: muşchii
mobilizatori ai mandibulei, muşchii pieloşi ai feţei, muşchii limbii, muşchii
vălului palatin, muşchii regiunilor învecinate. Aproape în totalitatea lor sunt
muşchi perechi, dată fiind simetria generală a corpului omenesc.

2.3.3.1. Muşchii În acest grup sunt cuprinşi principalii muşchi ai

mobilizatori ai sistemului stomatognat. După funcţia pe care o au
mandibulei
53
V. BURLUI, C. MORĂRAŞU

şi după direcţia de mişcare pe care o imprimă mandibulei în timpul

principalelor ei mişcări, se clasifică în: muşchi ridicători, muşchi coborâtori,
muşchi propulsori. Redăm mai jos clasificarea lui Maurice Pelletier,
completată de noi:

A. Muşchii ridicători ai mandibulei

a) Muşchiul temporal. Pentru Ramfjord, muşchiul temporal este
muşchiul cel mai sensibil la tulburările de ocluzie, având o participare
esenţială la mişcările rapide cu contact ocluzal, precum şi la masticaţia
lejeră (Barrelle). Fibrele musculare ale temporalului se inseră pe scuama
osului temporal între linia temporală superioară şi creasta sfeno-temporală,
precum şi pe faţa profundă a aponevrozei de înveliş. De la inserţia lor fixă,
fibrele musculare converg în evantai trecând pe faţa internă a arcadei
zigomatice, se îndreaptă spre apofiza coronoidă pe care se inseră prin
intermediul unui tendon puternic. Tendonul coronoidian al temporalului are,
iniţial, o formă lamelară, pierdută în grosimea muşchiului, după care,
individualizându-se, se fixează pe apofiza coronoidă, pe vârful, faţa internă
şi externă a acestuia, coborând imediat înăuntrul marginii anterioare a
ramului montant al mandibulei, pe creasta temporală (fig. 2.34.).
După Olivier şi Lebedinski, fibrele cele mai anterioare şi profunde ale
temporalului, cu inserţie pe creasta sfeno-temporală, se individualizează sub
forma unui fascicul, numit fasciculul de inserţie inferioară, separat de restul
muşchilor printr-o pătură de ţesut celular (Pelletier). Inserţia sa mandibulară
se face pe creasta anterioară.

Fig. 2.34. – Muşchiul temporal

(după Gray)

Din punct de vedere funcţional, temporalul se împarte în trei fascicule:

anterior, mijlociu şi posterior.

54
 GNATOLOGIE

 Fasciculul anterior cuprinde fibrele musculare din porţiunea

anterioară a muşchiului temporal, având o direcţie aproape verticală.
Fasciculul anterior deplasează mandibula în sus. El este vascularizat
de artera temporală anterioară, iar inervaţia o primeşte din nervul
temporal profund anterior, ram al nervului mandibular, prin temporo-
bucal.
 Fasciculul mijlociu, format din fibrele musculare din porţiunea
mijlocie a temporalului, este inervat de temporalul profund mijlociu,
ram al mandibularului, fiind vascularizat prin artera temporală
profundă mijlocie, ram al arterei maxilare interne. Fibrele sale au o
înclinare oblică spre înapoi, prin contracţia lor realizând deplasarea
mandibulei în sus şi înapoi.
 Fasciculul posterior este format din fibre musculare orizontale, prin
poziţia fibrelor sale realizând retropulsia mandibulei. Este
vascularizat prin temporala profundă posterioară, iar inervaţia o
primeşte prin temporalul posterior, ram al temporalului profund
posterior, ram din temporo-maseterin, care la rândul său se desprinde
din nervul mandibular. Fasciculul posterior este antagonist al
pterigoidianului extern.
Muşchiul temporal face parte din grupul muşchilor elevatori ai
mandibulei. Contracţia tuturor fasciculelor temporalului realizează o
deplasare către superior şi anterior conform unui vector ce face cu orizontala
de la Frankfurt un unghi de 60° deschis către posterior (fig. 2.35.).
Temporalul participă la mişcările de lateralitate, realizând în unele cazuri o
retropulsie a condilului de partea activă.

Fig. 2.35. – Descompunerea forţelor muşchilor masticatori în plan sagital

b) Muşchiul maseter este un muşchi de formă dreptunghiulară,

voluminos, mergând de la arcada zigomatică către faţa externă a unghiului
goniac. Masa musculară a maseterului se poate diferenţia în: fasciculul

55
V. BURLUI, C. MORĂRAŞU

superficial, fasciculul mijlociu şi fasciculul profund al maseterului (fig.

2.36.).
 Fasciculul superficial al maseterului ia naştere pe marginea inferioară,
în partea anterioară a arcadei zigomatice, imediat în spatele marginii
posterioare a malarului. Inserţia sa zigomatică sub forma unui tendon
se întinde cuprinzând în întregime porţiunea malară a zigomei,
depăşind chiar spre posterior sutura zigomato-malară. De la inserţia
superioară, fibrele fasciculului superficial se orientează către în jos şi
posterior, inserându-se pe faţa externă a gonionului şi treimea
inferioară a ramului montant al mandibulei. Inserţia sa mandibulară
se realizează fie prin fibre tendinoase, fie prin inserţia directă a
fibrelor musculare pe periostul suprafeţei de inserţie. În general, cele
două fibre de inserţie se interpătrund.
 Fasciculul mijlociu al maseterului are inserţie zigomatică pe toată
lungimea marginii inferioare a arcadei zigomatice, „se confundă”
(Pelletier) cu inserţia fasciculului superficial în partea sa anterioară.
Fibrele musculare ale fasciculului mijlociu au un traiect vertical, ce
abordează faţa externă a mandibulei deasupra inserţiei fasciculului
precedent (treimea medie a ramului vertical).
 Fasciculul profund al maseterului se inseră pe faţa internă a arcadei
zigomatice, de unde se îndreaptă vertical spre faţa externă a ramului
montant, la nivelul bazei apofizei coronoide. Se mai numeşte şi
fasciculul lui Winslow. Cele trei fascicule maseterine sunt acoperite
de o aponevroză rezistentă – aponevroza maseterină.

56
 GNATOLOGIE

Fig. 2.36. – Muşchii cranieni (după Sinelnikov)

Dezvoltarea cu precădere a fasciculului superficial şi oblicizarea

fibrelor acestuia se produc la subiecţii care în stereotipul de masticaţie
deschid larg gura, în timp ce dezvoltarea fasciculului profund se întâlneşte
la pacienţii care utilizează fragmente alimentare mici şi de o duritate
crescută. Rezultanta contracţiei celor trei fascicule ale maseterului face cu
orizontala de la Frankfurt un unghi de 110° deschis anterior (fig. 2.35.). Prin
contracţie ridică mandibula aducând dinţii în contact. Are o contribuţie
unică în mişcările de lateralitate, propulsie şi retropulsie a mandibulei.
Inervaţia este realizată de un ram al trunchiului anterior al nervului
mandibular.
c) Muşchiul pterigoidian intern
Pterigoidianul intern este un muşchi destul de voluminos, de formă
dreptunghiulară, ale cărui fibre merg oblic de sus în jos, dinspre anterior
spre posterior şi dinăuntru către în afară (fig. 2.37., 2.38.).

57
V. BURLUI, C. MORĂRAŞU

Fig. 2.37. – M. pterigoidian intern şi extern (după Sinelnikov)

Fig. 2.38. – M. masticatori (după Sinelnikov)

Inserţia sa superioară se face printr-un tendon scurt în partea inferioară
a fosei pterigoide pe foseta scafoidă, pe faţa externă a aripii interne, pe faţa
internă a aripii externe, pe faţa posterioară şi externă a apofizei piramidale a
palatinului, pe faţa posterioară a tuberozităţii maxilarului superior, imediat
sub şi în afara fibrelor pterigoidianului extern, iar inserţia mandibulară pe
faţa internă a gonionului, fibrele sale încrucişându-se cu fibrele maseterului
sub marginea bazilară a mandibulei.
Datorită simetriei sale cu maseterul, faţă de ramul montant al
mandibulei, pterigoidianul intern este considerat de unii autori drept un
maseter intern.
În unele cazuri, muşchiul se prezintă sub forma a două fascicule, unul
extern mai mic, altul intern mai mare, între care trece fasciculul inferior al
pterigoidianului extern contribuind la ridicarea mandibulei. Împreună cu
pterigoidianul extern realizează propulsia.
Ambii pterigoidieni de aceeaşi parte rotesc împreună mandibula spre
anterior şi spre partea opusă după o axă verticală trecând prin condilul de
partea opusă.
Contracţia alternativă a ambelor seturi de muşchi pe de o parte şi pe
alta, în mişcările de lateralitate, ajută la triturarea alimentelor. Rezultanta
contracţiei sale deplasează mandibula pe un vector ce face 107° cu planul de
la Frankfurt.

58
 GNATOLOGIE

Este inervat de nervul pterigoidian intern, ram din mandibular, iar

vascularizarea o primeşte din maxilara internă. Poate fi întâlnită şi o arteră
provenind din facială.

B. Muşchii coborâtori
Datorită contribuţiei lor diferite la actul fiziologic de deschidere a
gurii şi coborâre a mandibulei, muşchii coborâtori pot fi clasificaţi în
coborâtori propriu-zişi ai mandibulei şi coborâtori indirecţi. O altă
clasificare, mai puţin funcţională, împarte muşchii coborâtori în
suprahioidieni şi subhioidieni.
a) Muşchii coborâtori propriu-zişi ai mandibulei (direcţi)
 Muşchiul milohioidian (fig. 2.38., 2.39.). Ca şi ceilalţi muşchi ai
sistemului stomatognat, este un muşchi pereche. Prezintă o inserţie
superioară pe creasta internă a mandibulei, de unde fibrele sale se îndreaptă
în jos şi spre linia mediană, inserându-se pe osul hioid şi pe rafeul median
format prin întâlnirea cu muşchiul simetric. În felul acesta, fibrele meziale
ale milohioidianului sunt mai scurte, în timp ce fibrele situate mai distal,
prezintă o lungime mai mare. Muşchiul milohioidian, împreună cu cel de
partea opusă, realizează o adevărată diafragmă, ce formează planşeul gurii,
împărţind regiunea respectivă într-un etaj supramilohioidian şi unul
submilohioidian. Contracţia sa produce ridicarea planşeului în primul timp
al deglutiţiei, poate ridica osul hioid sau coborî mandibula. Primeşte
inervaţia din dentarul inferior prin nervul milohioidian, iar vascularizarea
prin artera milohioidiană, ram al dentarei inferioare.
 Muşchiul geniohioidian. Se prezintă ca un muşchi aplatizat de sus în
jos, având un traiect rectiliniu între apofizele genii inferioare şi corpul
hioidului. Pe parcursul acestui traseu, cei doi muşchi merg alipiţi pe linia
mediană (poate fuziona cu el sau cu stilohioidianul). Primeşte vascularizaţia
din artera linguală şi inervaţia din marele hipoglos. Prin contracţia sa ridică
osul hioid şi îl proiectează ca antagonist parţial al stilohioidianului. Când
hioidul este fixat, coboară mandibula.
 Muşchiul digastric (burta anterioară) (fig. 2.39., 2.40.). Aşa cum
arată şi numele, muşchiul digastric este format din două porţiuni musculare
unite printr-un tendon. Cele două fascicule ale sale au funcţii diferite, numai
burta anterioară îndeplinind condiţiile înscrierii sale în grupul coborâtorilor
propriu-zişi. Inserţia sa anterioară se face retrosimfizar într-o depresiune
numită foseta digastricului. De aici muşchiul se dirijează în jos şi uşor în
afară către osul hioid, la nivelul căruia se continuă printr-un tendon
intermediar fixat labil de hioid.
Tendonul intermediar se continuă cu burta posterioară a digastricului.
Tendonul poate fi absent şi muşchiul se inseră pe mijlocul corpului

59
V. BURLUI, C. MORĂRAŞU

mandibulei. Contracţia sa determină ridicarea şi retracţia osului hioid, cu

alungirea planşeului bucal. Împreună cu alţi muşchi hioidieni fixează osul
hioid (pe care sunt inseraţi muşchii linguali). Vascularizaţia sa se realizează
printr-un ram din submentală, în timp ce inervaţia o primeşte din
milohioidian.
b) Muşchii coborâtori indirecţi ai mandibulei
În acest grup sunt cuprinşi muşchii ce participă indirect la coborârea
mandibulei prin stabilizarea osului hioid.
 Muşchiul digastric (burta posterioară) (fig. 2.39.). De la nivelul
tendonului intermediar, fibrele burţii posterioare ale muşchiului digastric
sunt dirijate prin butoniera oferită de stilohioidian, către regiunea retro-
mastoidiană. Muşchiul este fuziform, fiind inervat de un ram al facialului.
Vascularizaţia burţii posterioare este oferită de către un ram al arterei
occipitale. Este activ în realizarea suptului şi masticaţiei.
 Muşchiul stilohioidian (fig. 2.39.). Ca şi digastricul, este un muşchi
fuziform, orientat dinspre inserţia lui superioară pe partea postero-externă a
bazei apofizei stiloide, spre osul hioid unde se rezolvă printr-un tendon.
Tendonul stilohioidianului este bifurcat, formând o butonieră prin care trece
tendonul intermediar al digastricului. Contracţia sa determină ridicarea şi
retracţia osului hoid, cu alungirea planşeului bucal. Împreună cu alţi muşchi
hioidieni fixează osul hioid pe care sunt inseraţi muşchii linguali. Este
inervat de ramuri din glosofaringian şi facial şi vascularizat de o arteră ce
provine din artera occipitală.
 Muşchii sternohioidian, omohioidian, tirohioidian realizează o
coborâre a osului hioid şi o fixare a acestuia în deglutiţie, vorbire şi
masticaţie (fig. 2.39.).

60
 GNATOLOGIE

Fig. 2.39. – Muşchii anteriori ai gâtului (după Gray)

Fig. 2.40. – Muşchii pieloşi periorali (după Gray)

C. Muşchii propulsori ai mandibulei

Muşchii propulsori realizează mişcarea de propulsie, prin proiectarea
înainte a osului mandibular. Din acest grup fac parte: pterigoidianul extern

61
V. BURLUI, C. MORĂRAŞU

(ca muşchi principal propulsor) şi muşchii maseter şi pterigoidian intern

care au acţiune propulsoare secundară.
 Muşchiul pterigoidian extern (fig. 2.37., 2.38.). Este un muşchi scurt,
gros şi aplatizat transversal, situat în regiunea pterigo-maxilară. Se prezintă
sub forma unei piramide triunghiulare care leagă apofiza pterigoidă de gâtul
condilului pe de o parte şi de articulaţia temporo-mandibulară pe de altă
parte.
Acest muşchi este constituit din două fascicule:
- un fascicul superior, sfenoidal;
- un fascicul inferior, pterigo-maxilar.
Fasciculul superior se inseră anterior pe porţiunea externă a părţii
orizontale a marii aripi a sfenoidului, care formează plafonul fosei
zigomatice, pe creasta sfeno-temporală (prin fascicule tendinoase unite cu
ale temporalului) şi pe partea superioară a feţei externe a aripii externe a
apofizei pterigoide.
Inserţia anterioară a fasciculului inferior se realizează pe faţa externă a
aripii externe a apofizei pterigoide, pe faţa externă a apofizei piramidale a
osului palatin şi faţa posterioară a tuberozităţii maxilare.
Pornind de la inserţia lor craniană, cele două fascicule se dirijează spre
înapoi şi în jos către articulaţia temporo-mandibulară şi colul condilului.
Dacă în ceea ce priveşte inserţia anterioară nu există controverse, în
ceea ce priveşte inserţiile posterioare există mai multe opinii în special
pentru fasciculul superior.
Aşadar, fasciculul inferior se inseră pe menisc şi capsula articulară.
În ceea ce priveşte fasciculul superior, inserţia sa distală este diferită,
funcţie de autori:
- menisc şi capsula articulară (Benninghoff 1954, Honne 1972);
- menisc, capsula şi colul condilului (Poirier şi col. 1912, Testut şi col.
1914, Gray 1964, 1989, Mongini 1977, Berkowitz şi Maxham 1988);
- menisc şi gâtul condilului (Dubrel 1980, Bell 1983, Yung şi col. 1987,
Wilkinson 1983, 1988);
- pe gâtul condilului (Yung şi col. 1987);
- inserţia comună a muşchilor temporal, maseter şi pterigoidian extern pe
menisc (Taddei 1988).
În plan funcţional, toate studiile electromiografice au demonstrat că
fiecare fascicul muscular are o activitate proprie, antagonistă una faţă de
cealaltă.
Fasciculul superior acţionează în timpul închiderii şi retropulsiei,
constituind în acelaşi timp o frână protectoare a articulaţiei temporo-
mandibulare, stabilizând complexul condilo-meniscal.
Fasciculul inferior este activ împreună cu muşchii ridicători în timpul
propulsiei şi împreună cu muşchii suprahioidieni în mişcarea de deschidere.

62
 GNATOLOGIE

Din punct de vedere al relevanţei patologice, muşchiul pterigoidian

extern este implicat în disfuncţia stomatognatică.

D. Muşchii retropulsori ai mandibulei

Retropulsia mandibulară derivă din contracţia mai multor grupe
musculare manducatoare. În principal, retropulsia este asigurată de muşchii
temporal, maseterul şi pterigoidianul intern, participând secundar la această
mişcare.

2.3.3.2. Muşchii pieloşi Muşchii pieloşi ai feţei sunt muşchi subţiri,

ai feţei aplatizaţi, având una sau ambele inserţii
mobile, la nivelul tegumentului. Sunt inervaţi
de nervul facial, prin contracţia lor dând
expresivitate feţei. Plasaţi în jurul orificiilor feţei, ei acţionează ca dilatatori
sau constrictori ai acestor orificii. Din acest punct de vedere ei pot fi
clasificaţi în: muşchi periorali, muşchi ai narinei, muşchi ai urechii şi ai
fantei palpebrale.

A. Muşchii pieloşi periorali

Muşchii periorali au o dispoziţie circulară sau radiară faţă de fanta
labială, fiind aşezaţi pe mai multe planuri.
a) Muşchii dilatatori
Planul profund cuprinde muşchii: caninul, buccinatorul, pătratul
bărbiei, moţul bărbiei.
1. Muşchiul canin sau ridicător al comisurii bucale (m. levator anguli
oris) (fig. 2.40.)
Inserţia sa osoasă este la nivelul fosei canine lângă gaura infraorbitară
de unde converge şi se amestecă cu alţi muşchi la nivelul modiolusului, iar
inserţia cutanată pe faţa profundă a comisurii bucale şi modiolus.
Acţiunea sa este de a ridica modiolusul şi comisura bucală, incidental
dezgolind dinţii în surâs şi contribuie la adâncirea şi conturarea şanţului
nazo-labial.
2. Muşchiul buccinator (m. buccinator) (fig. 2.40., 2.41.)
Este un muşchi subţire, patrulater, situat între maxilar şi mandibulă,
intrând în constituţia obrajilor. Prin inserţia sa anterioară la nivelul
modiolusului şi prin întrepătrunderea cu fibrele muşchiului orbicular,
participă la formarea complexului motor al buzelor.

63
V. BURLUI, C. MORĂRAŞU

Inserţia este liniară, pe faţa externă a proceselor alveolare maxilare şi

mandibulare în dreptul molarilor, hamul pterigoidian şi rafeul pterigo-
mandibular.
Este singurul muşchi pielos cu fascie proprie, iar aderenţa mucoasei
jugale la această fascie împiedică plicaturarea şi muşcarea ei.
Muşchiul buccinator participă la realizarea fizionomiei şi în
masticaţie. În masticaţie aduce fragmentele alimentare din vestibul între
arcade, comprimând obrajii pe dinţi sau poate determina eliminarea aerului
când obrajii sunt destinşi. Contracţia sa determină tragerea comisurii bucale
lateral şi posterior în timpul râsului.

Fig. 2.41. – Muşchiul buccinator şi muşchii faringelui (după Gray)

Relaţiile sale cu alte elemente anatomice sunt următoarele:

64
 GNATOLOGIE

 posterior – se găseşte în planul constrictorului superior şi este acoperit

de fascia buco-faringiană;
 superficial – ţesutul adipos îl separă de ramul mandibular, maseter şi o
parte din temporal;
 anterior – faţa superficială a buccinatorului are raport cu marele
zigomatic, ridicătorul şi coborâtorul comisurii bucale şi canalul
parotidian care îl traversează în dreptul molarului 3 maxilar; este
traversat şi de artera şi vena facială, ramurile nervului bucal şi facial.
 profund – are relaţii cu glandele salivare şi fascia buco-faringiană.
Inervaţia este realizată de ramuri bucale inferioare ale nervului facial.
Din punct de vedere protetic, în edentaţiile posterioare şi totale are
raport intim cu versantul vestibular al bazei protezei. La început, mucoasa
geniană poate fi muşcată, iar în protezările necorespunzătoare poate afecta
fizionomia.
Participă la formarea peretelui extern al pungii Eisenring şi al pungii
lui Fisch. Aceste spaţii ampulare se lărgesc paralel cu evoluţia procesului de
resorbţie şi atrofie muco-osoasă. În aceste zone fibrele paralele cu marginea
protezei corect amprentate vor contribui la menţinerea şi stabilizarea
protezei pe câmpul protetic.
3. Muşchiul pătratul bărbiei (m. depressor labii inferioris) sau
coborâtor al buzei inferioare. Este un muşchi patrulater, situat în grosimea
buzei inferioare.
Se inseră pe o treime anterioară a liniei oblice externe a mandibulei şi
de aici se îndreaptă în sus şi înăuntru şi se termină pe pielea buzei inferioare.
Ca acţiune coboară buza inferioară lateral în masticaţie, poate
contribui la eversarea sa, la realizarea expresiei de ironie, melancolie, dubiu.
4. Muşchiul moţul bărbiei (m. mentalis). Este un fascicul muscular
conic cu inserţie în fosa incisivă, pe mandibulă, coboară la nivelul
tegumentelor zonei mentoniere şi lateral către frenul labial inferior. Uneori
fibrele celor doi muşchi converg şi formează o depresiune - foseta bărbiei.
Are rolul de a ridica ţesuturile mentale, şanţul mento-labial şi baza
buzei inferioare; determină şi protruzia sau eversarea buzei inferioare în
timpul băutului, vorbirii şi a exprimării îndoielii sau dezamăgirii.
Electromiografic s-a găsit o activitate prelungită în timpul somnului.

65
V. BURLUI, C. MORĂRAŞU

Fig. 2.42. – Muşchii pieloşi periorali (după Sinelnikov)

Planul superficial al muşchilor dilatatori cuprinde muşchii: muşchiul
ridicător comun al buzei superioare şi aripei nasului şi al buzei superioare,
muşchiul micul zigomatic, muşchiul marele zigomatic, muşchiul rizorius,
triunghiularul buzelor şi pielosul gâtului.
1. Muşchiul ridicător comun al buzei superioare şi aripei nasului
(m. levator labii superioris alaeque nasi) (fig. 2.40., 2.42., 2.43.)
Originea acestui muşchi este la nivelul procesului frontal, maxilar şi a
cartilajului alar mare nazal, coboară infero-lateral şi se divide în două
fascicole:
 fasciculul median – ataşat cartilagiului alar mare şi tegumentului
acoperitor;
 fasciculul lateral – ataşat feţei profunde a tegumentului buzei
superioare.
Aceste două fascicule au acţiuni diferite. Fasciculul median dilată
narina şi modifică curbura şanţului circumvalar, iar fasciculul lateral ridică
şi eversează buza superioară şi ridică şi accentuează curbura şanţului nazo-
labial.
2. Muşchiul ridicător propriu al buzei superioare (m. levator labii
superioris) (fig. 2.40., 2.43.)
Originea sa este la nivelul marginii infraorbitare inferioare de unde
coboară, fiind ataşat la osul maxilar şi zigomatic, deasupra găurii
infraorbitare. Se inseră apoi pe faţa profundă a tegumentului buzei
superioare şi pe muşchiul orbicular al buzei superioare.
Prin contracţia sa ridică şi eversează buza superioară, modifică şanţul
nazo-labial, adâncit în expresia de tristeţe sau în expresii serioase.
3. Muşchiul micul zigomatic (m. zigomaticus minor)
Se inseră pe osul zigomatic, în spatele suturii zigomatico-maxilare, de
unde coboară median în profunzimea buzei superioare. Este separat de
ridicătorul buzei superioare de un spaţiu triunghiular îngust, dar ulterior se
uneşte cu acest muşchi.(fig. 2.36., 2.40., 2.42., 2.43.).
Are rolul de a ridica buza superioară, expunând dinţii maxilari şi
contribuie la adâncirea şi ridicarea şanţului nazo-labial. Împreună cu
ridicătorii principali eversează buza superioară în timpul râsului şi în
exprimarea stărilor de încântare sau dispreţ.

66
 GNATOLOGIE

4. Muşchiul marele zigomatic (m. zygomaticus major)

Are inserţie la nivelul osului zigomatic, în faţa suturii zigomato-
temporale, iar la nivel cutanat pe modiolus, lângă comisura bucală,
amestecându-se aici cu ridicătorul comisurii bucale şi orbicularul buzelor şi
în profunzime cu alţi muşchi modiolari (fig. 2.40.).
Prin acţiunea sa este posibilă retracţia şi ridicarea modiolusului şi a
comisurii bucale în timpul râsului şi fixează modiolusul.
5. Muşchiul risorius al lui Santorini (m. risorius)
Este impropriu denumit muşchi, variind de la unul sau mai multe
fascicule subţiri la forma unui muşchi lat, subţire, superficial (fig. 2.40.).
Inserţia sa periferică se poate realiza la nivelul unuia din elementele
anatomice următoare sau la nivelul tuturor: arcada zigomatică, fascia
parotidiană, fascia maseterină, fascia incluzând partea modiolară a platismei
şi fascia mastoidiană. Fibrele sale converg la o inserţie apicală la modiolus.
La fel ca şi ceilalţi muşchi modiolari este activ în multe activităţi
faciale însoţite de râs.
Unii autori recunosc un muşchi complex, mare – musculus
triunghiularis, care atunci când este dezvoltat, are patru capete sau „capita”,
inserţie periferică:
- c. menti – m. transversus menti;
- c. longum – din tuberculul mentonier;
- c. latum – m. depressus anguli oris;
- c. bucale – frecvent denumit risorius.
6. Muşchiul triunghiular al buzei inferioare sau muşchiul coborâtor
al comisurii bucale (m. depresor anguli oris)
Provine din tuberculul mentonier şi continuarea sa, linia oblică
externă, mergând infero-lateral spre muşchiul coborâtor al buzei inferioare,
apoi converge într-un fascicul îngust şi se amestecă cu alţi muşchi la nivelul
modiolusului, lângă comisura bucală, continuându-se apoi cu orbicularul
buzelor şi risorius (fig. 2.40.). Unele fibre se continuă cu ridicătorul
comisurii bucale, iar în profunzime cu platisma şi fascia cervicală. Unii
autori consideră aceste terminaţii ca şi părţi ale muşchiului triunghiularul
buzei inferioare – musculus triangularis.
Unele fascicule traversează tuberculul mentonier, linia mediană şi se
intersectează cu muşchiul controlateral rezultând – musculus transversus
menti (m. transversul mentonier).
Acţiunea acestui muşchi este de a coborî modiolusul şi comisura
bucală lateral în timpul deschiderii gurii şi în realizarea expresiei de tristeţe.
Inervaţia sa este realizată de nervul mandibular, ram din facial.
7. Muşchiul pielosul gâtului (m. platysma) (fig. 2.40.)
Este un muşchi subţire şi lat situat sub pielea gâtului. Prezintă o
inserţie superioară parţial osoasă şi cutanată la nivelul tegumentului

67
V. BURLUI, C. MORĂRAŞU

mentonului, marginea inferioară şi linia oblică externă a mandibulei,

comisura bucală, fascia parotidiană şi o inserţie inferioară pe faţa profundă a
pielii regiunii pectorale, subclaviculare şi acromiale.
Din punct de vedere topografic nu aparţine complexului oro-labial.
Are rol în influenţarea regiunii comisurale prin fibre care ajung la
nivelul modiolusului. Prin contracţia sa zbârceşte pielea regiunii gâtului
oblic, diminuând concavitatea dintre mandibulă şi gât. Partea anterioară, cea
mai groasă, poate asista depresorii mandibulari. Trăgând în jos buza
inferioară şi comisura bucală, ajută la exprimarea ororii şi a surprizei. S-a
constatat că este electromiografic activ în inspiraţia bruscă şi se mai
contractă în efortul violent brusc.
b) Muşchii constrictori
1. Muşchiul orbicular al buzelor (m. orbicularis oris)
Acest muşchi are această denumire pentru că mult timp s-a crezut că
orificiul bucal este înconjurat de o serie de elipse complete formate din
muşchi striaţi şi care prin acţiunea lor comună determină o compresiune de
tip sfincteric, simplă, a marginilor buzelor şi a mucoasei labiale pe dinţi,
urmată de invaginarea comisurilor bucale. Această descriere nu justifică o
serie de observaţii furnizate de simpla inspecţie funcţională în timpul
diverselor activităţi, efectul deficitelor neurologice, investigarea prin
stimularea muşchiului, care au demonstrat clar că muşchiul este format din
quadranţi independenţi (superior, inferior, drept şi stâng), care cooperează în
mod complex în marea diversitate a activităţilor labiale. Quadranţii
corespondenţi dreapta şi stânga realizează o serie de împletituri şi
suprapuneri transmediene, în timp ce quadranţii superiori şi inferiori
realizează o strânsă juxtapunere la nivelul inserţiilor lor laterale(modiolare).
Fiecare quadrant prezintă deci o parte periferică – pars peripheralis
(comună multor mamifere) şi o parte marginală – pars marginalis,
dezvoltată în mod unic în buzele umane (asociată cu vorbirea şi cântatul).
Aşadar, în mod formal, orbicularul buzelor ca un întreg, este compus
din opt segmente, fiecare denumit în funcţie de localizare şi având forma
unui evantai cu originea la modiolus (în grosimea părţii sale labiale).
Cealaltă inserţie se realizează în porţiunea liberă a buzei (inserţie dermală şi
submucoasă). Este important de reţinut şi faptul că orbicularul buzelor la
nivelul buzei superioare primeşte şi fibre musculare din buccinator şi
coborâtorul comisurii bucale, iar la nivelul buzei inferioare din buccinator şi
marele zigomatic. Aceasta evidenţiază încă o dată complexitatea
morfologică şi funcţională a structurilor musculare la acest nivel.
Acţiunile acestui muşchi sunt multiple: proeminarea buzelor (prin
contracţia fibrelor marginale), retracţia buzelor şi aplicarea lor forţată pe
zona frontală a arcadelor.

68
 GNATOLOGIE

Raportul de forţe între orbicularul buzelor şi musculatura linguală

influenţează caracteristicile culoarului neutral (no man’s land) cu implicaţii
asupra poziţiei dinţilor frontali şi a stabilităţii unei proteze mobilizabile.
2. Muşchiul compresorul buzelor (m. osculatorius)
Este un muşchi constrictor, format din fibre scurte, întinse de la piele
la mucoasă, printre fasciculele orbicularului.
Are rol în sugere, comprimă şi subţiază buzele. Se mai numeşte şi
musculus osculatorius (muşchiul sărutului).
Modiolus (nodulul comisural)
Reprezintă locul de inserţie al muşchilor oro-faciali direct sau prin
intermediul altor muşchi (muşchiul incisiv superior şi inferior, marele şi
micul zigomatic, muşchiul buccinator, muşchiul coborâtor al comisurii
bucale, orbicularul buzelor, muşchiul risorius şi fibrele din platysma).
Formează o masă densă, compactă, mobilă, fibro-musculară.
Numele de modiolus a fost acceptat pentru că având în vedere o
imagine de suprafaţă, masa musculară pare să semene cu butucul unei roţi şi
terminaţiile radiare ale muşchilor cu spiţele. Spre deosebire de spiţe,
muşchii nu ocupă toţi acelaşi plan şi terminaţiile lor modiolare sunt adesea
spiralate, unele se divid în 2, 3 sau 4 fascicule, fiecare amestecându-se şi
având inserţii diferite.
Mobilizările active şi pasive ale modiolusului fac parte din mişcările
funcţionale comune tehnicilor de amprentare funcţionala în edentaţia totală,
iar tensiunea crescută favorizează instabilitatea protezei.

B. Muşchii narinei
Acest grup cuprinde trei muşchi: procerus, muşchiul nazal şi
depresorul septului nazal.
1. Procerus (m. procerus)
Este un muşchi unic piramidal, lângă şi adesea împreună cu partea
internă a muşchiului frontal. Este inserat pe aponevroza ce acoperă osul şi
cartilagiul nazal, iar inferior, pe aripa nasului şi buza superioară, uneori.
Contracţia sa determină compresiunea porţiunii interne a sprâncenei,
producând cute transversale peste rădăcina nasului. Este activ în momentul
încruntării şi a expresiei de concentrare şi ajută la reducerea senzaţiei de
orbire la lumina strălucitoare.
2. Muşchiul nazal (m. nasalis) (fig. 2.40., 2.41., 2.42., 2.43.).
Se inseră pe maxilar deasupra alveolei caninului şi a incisivului
lateral, se orientează superior şi se divide în două părţi: internă şi externă.
 Partea externă – denumită şi transversa – pars transversus compressor
naris – se curbează în jurul aripei nasului şi se continuă cu un tendon
median care se întâlneşte cu cel controlateral.

69
V. BURLUI, C. MORĂRAŞU

 Partea internă – pars alaris dilatator naris – se inseră pe terminaţia

posterioară a cartilagiului aripei nasului.
Prin contracţia sa, partea transversă comprimă apertura nazală la
joncţiunea dintre vestibul şi cavitatea nazală, iar partea internă comprimă
aripa nasului lateral, deschizând apertura nazală anterior, vizibil în inspiraţia
profundă, fiind ambele asociate cu efortul fizic şi stările emoţionale.
3. Muşchiul depresor al septului nazal (m. depressor septi nasi)
Este adesea descris ca dilatator al narinei. Se inseră pe maxilar
deasupra incisivului central, apoi coboară pe partea mobilă a septului nazal,
în profunzimea membranei mucoase labiale superioare (fig. 2.36.).
Contracţia sa contribuie împreună cu pars alaris la deschiderea largă a
aperturii nazale, împingând septul nazal în jos.
Toţi muşchii acestui grup sunt inervaţi de ramuri bucale superioare din
nervul facial.

Fig. 2.43. – Muşchii pieloşi ai feţei

C. Muşchii auriculari
Sunt două grupe distincte: muşchii extrinseci, care contribuie la
conectarea pavilionului urechii la craniu şi mobilizându-l ca pe un întreg şi
muşchii intrinseci, care conectează diferitele părţi ale pavilionului urechii.

70
 GNATOLOGIE

1. Muşchii extrinseci sunt reprezentaţi de muşchii auriculari anteriori,

posteriori şi superiori.
Muşchii auriculari anteriori sunt cei mai mici, sub formă de evantai
subţire de fibre inserate pe marginea laterală a aponevrozei epicraniene, care
converg spre spira helixului. Trag pavilionul anterior şi superior.
Muşchii auriculari superiori sunt cei mai mari, tot sub formă de
evantai subţire de la aponevroza epicraniană, se inseră apoi printr-un tendon
subţire pe partea superioară a suprafeţei craniene a pavilionului. Ridică uşor
urechea externă.
Muşchii auriculari posteriori sunt formaţi din 2-3 fascicule inserate
prin tendon de partea mastoidiană a osului temporal şi apoi la nivelul
ponticus al eminenţei concăi. Trage urechea externă posterior.
2. Muşchii intrinseci sunt reprezentaţi de:
Muşchiul helicis major – se inseră de la spina helixului la marginea
sa anterioară;
Muşchiul helicis minor – este un fascicul oblic care traversează
helixul;
Tragicus – un fascicul scurt, aplatizat, vertical pe marginea laterală a
tragusului;
Antitragicus – este un muşchi care trece de la partea externă a
antitragusului la coada helixului şi antihelixului;
Muşchiul auricular transvers – constă în fibre musculare şi
tendinoase între eminenţa concăi şi a scafoidului;
Muşchiul auricular oblic – format dintr-un grup de fibre musculare
între eminenţa concăi şi eminenţa triunghiulară.

D. Muşchii fantei palpebrale

Grupul acestor muşchi este reprezentat de: muşchiul orbicular al
ochiului, muşchiul sprâncenar, muşchiul ridicător al pleoapei superioare.
1. Muşchiul orbicular al ochiului (m. orbicularis oculi) (fig. 2.40.).
Acest muşchi se găseşte situat sub tegumentul care acoperă partea
anterioară a orbitei. Prezintă trei părţi distincte:
 partea orbitală (pars orbitalis), care are originea în ligamentul palpebral
intern, apofiza frontală a maxilarului şi partea nazală a osului frontal şi
înconjură marginile superioare şi inferioare ale orbitei formând un inel
muscular. În zona ligamentului palpebral extern formează rafeul
palpebral lateral (raphe palpebralis lateralis).
 partea palpebrală (pars palpebralis) – reprezintă continuarea directă a
părţii orbitale a muşchiului şi se găseşte chiar sub tegumentul pleoapei.
Prezintă o parte superioară şi una inferioară (pars palpebralis superior şi
inferior), care se inseră pe marginile superioare şi inferioare ale

71
V. BURLUI, C. MORĂRAŞU

ligamentului palpebral intern şi trec apoi în unghiul extern al ochiului

pentru a se insera în ligamentul palpebral extern.
 partea lacrimală (pars lacrimalis) - continuă partea posterioară a osului
lacrimal, care se împarte în două segmente care cuprind sacul lacrimal
(saccus lacrimalis) anterior şi posterior şi se pierd între fibrele musculare
ale părţii palpebrale.
Modul său de acţiune este: partea palpebrală îngustează fanta
palpebrală şi netezeşte cutele transversale ale tegumentului frunţii, închide
fanta palpebrală; partea palpebrală dilată sacul lacrimal.
2. Muşchiul sprâncenar (m. corrugator supercilii)
Este un muşchi mic, pereche, piramidal, la marginea externă a fiecărei
sprâncene. Se inseră la osul porţiunii externe a arcului ciliar, apoi urcă şi se
amestecă cu alţi muşchii, realizând tracţiuni pe tegumentul de deasupra
părţii mediene a marginii supraorbitale.
Prin contracţia sa împreună cu orbicularul ochiului, coboară
sprânceana în porţiunea mediană, realizând cute verticale pe tegumentul
frunţii. Participă la închiderea pleoapei la lumina puternică şi la încruntare.
3. Muşchiul ridicător al pleoapei superioare (m. levator palpebrae
superioris)
Este un muşchi subţire, triunghiular, care se inseră pe marginea
inferioară a marginii sfenoidului, antero-superior de canalul optic. Apoi se
lăţeşte către anterior şi se termină printr-o aponevroză care se separă în două
lamele; unele fibre ale lamelei superioare se ataşează pe suprafaţa anterioară
a tarsului superior, în timp ce altele traversează orbicularul ochiului către
tegumentul pleoapei superioare. Prin contracţia sa ridică pleoapa superioară.

2.3.3.3. Muşchii limbii şi MUŞCHII LIMBII

ai vălului palatin Limba reprezintă un organ musculo-
membranos, median, impar, care participă la
realizarea unor funcţii ale sistemului
stomatognat precum: masticaţie, deglutiţie, fonaţie, sugere şi la asigurarea
sensibilităţii gustative, efectuând în acelaşi timp mişcări multiple şi
complexe.
Muşchii limbii sunt muşchi striaţi, în număr de 17 (opt pereche şi unul
nepereche).
Se grupează în:
A. muşchi extrinseci (cu inserţii pe oasele vecine şi care modifică
poziţia limbii): genioglos, hioglos, stiloglos, palatoglos, faringoglos şi
amigdaloglos;

72
 GNATOLOGIE

B. muşchi intrinseci (cu origine şi inserţii în interiorul limbii şi care

modifică forma limbii): muşchiul longitudinal superior, muşchiul
longitudinal inferior, muşchii transverşi şi vertical.
A. Muşchii extrinseci
1. Muşchiul genioglos (m. genioglossus) se inseră la nivelul
apofizelor genii superioare de unde fibrele sale merg spre faţa dorsală a
limbii. Este muşchiul cel mai puternic al limbii, iar contracţia diferitelor
fascicule ale sale asigură mobilizarea vârfului limbii, propulsia limbii,
aplicarea limbii pe planşeu.
În cazul edentaţiei totale este necesară îngroşarea protezei în zona
linguală centrală pentru a dispersa forţa relativ mare generată de acest
muşchi şi tensiunile orale.
2. Muşchiul hioglos (m. hioglossus) se inseră la nivelul osului hioid şi
apoi pe faţa laterală a septului lingual. Asigură retropulsia şi coborârea
limbii.
3. Muşchiul stiloglos (m. styloglossus) se inseră pe apofiza stiloidă şi
ligamentul stilo-mandibular de unde se orientează către limbă inserându-se
la nivelul septului lingual. Asigură retropulsia limbii.
4. Muşchiul faringoglos se desprinde din constrictorul superior al
faringelui şi asigură mobilizarea limbii spre posterior.
5. Muşchiul amigdaloglos ridică baza limbii, este inconstant.
B. Muşchii intrinseci
1. Muşchiul longitudinal superior (m. longitudinalis superior) este
muşchiul nepereche al limbii. Asigură scurtarea limbii şi mobilizarea
vârfului supero-posterior.
2. Muşchiul longitudinal inferior (m. longitudinalis inferior)
scurtează limba şi mobilizează vârful postero-inferior.
3. Muşchiul transvers (m. transversus linguae) asigură prin contracţie
îngustarea limbii.
4. Muşchiul vertical (m. verticalis linguae) determină micşorarea
diametrului vertical.
Inervaţia muşchilor limbii este asigurată de nervul hipoglos iar
vascularizaţia de artera linguală, ram al carotidei externe.
MUŞCHII VĂLULUI PALATIN
Sunt 5 muşchi dispuşi simetric.
1. Palato-stafilinul este un muşchi mic, simetric bilateral, situat pe
faţa postero-superioară a luetei, se inseră pe spina nazală posterioară şi
vârful luetei. Realizează retracţia luetei.
2. Peristafilinul intern (petro-salpingo-stafilin) se inseră pe stânca
temporalului şi pe partea cartilaginoasă a trompei lui Eustachio, pe faţa

73
V. BURLUI, C. MORĂRAŞU

superioară a vălului şi aponevrozei, încrucişându-se cu fascicule de partea

opusă.
Este inervat de nervul faringian superior şi este ridicător al vălului
palatului.
3. Peristafilinul extern (sfeno-salpingo-stafilinul) se inseră în gropiţa
scafoidă, gaura ovală, trompa lui Eustachio. Formează apoi un tendon
intermediar pe croşetul aripei interne a apofizei pterigoide. Este inervat de
maxilarul inferior şi este un tensor al vălului.
4. Faringo-stafilinul ia parte la micşorarea istmului nazo-faringian.
Se angajează în pilierul posterior al vălului şi pătrunde în peretele faringelui.
5. Gloso-stafilinul (palato-glosul) se desprinde de pe faţa inferioară a
aponevrozei vălului, se angajează în pilierul anterior şi pătrunde în grosimea
limbii. Este inervat de pneumogastric şi micşorează istmul gâtului, coboară
vălul şi ridică limba.

2.3.4. Noţiuni generale privind morfologia dinţilor,

arcadelor şi a ţesuturilor de susţinere
A. Morfologia dinţilor şi a arcadelor dentare
Apariţia arcadelor dentare s-a realizat după o îndelungată evoluţie
filogenetică, astfel că, datorită necesităţilor funcţionale dictate de mediul
ambiant, treptat dinţii nu mai apar dispersaţi pe întreaga cavitate orală, ci se
concentrează de-a lungul celor două maxilare.
Pentru a putea face faţă solicitărilor mecanice, dinţii se grupează în
cele două arcade dentare, în cadrul cărora, prin arhitectura specifică, se
stabilesc rapoarte precise între componenţii unei arcade, precum şi între
arcadele dentare privite ca un ansamblu (fig. 2.44.).
Forma de arcadă pe care o realizează şirul dentar este considerată
forma cea mai economicoasă de rezistenţă a unor elemente singulare, la
forţe de solicitare. Din punct de vedere al formei arcadei, prin analogie cu
construcţiile arhitecturale, Roucoules distinge arcade dentare în formă de
arcadă romană, gotică etc. (fig. 2.45.).

74
 GNATOLOGIE

Fig. 2.44. – Arcade normale – vedere ocluzală

Fig. 2.45. – Forme de arcade dentare normale

Forma arcadei dentare este determinată genetic, ca şi morfologia

sistemului stomatognat în general. În stabilirea formei arcadei, un rol
important îl joacă echilibrul solicitărilor arcadei respective, dinspre oral de
către limbă, iar dinspre vestibular de către muşchii orofaciali. Tulburările de
tonus de o parte sau de cealaltă duc la apariţia unor anomalii de dezvoltare a
arcadelor.
Pe măsură ce ne îndepărtăm spre distal de zona frontală, suprafaţa
ocluzală a arcadelor dentare se lărgeşte, iar relieful devine mai variat prin
apariţia cuspizilor de mărime, formă şi înclinare diferită, astfel încât, după
morfologia lor, dinţii pot fi împărţiţi în mai multe grupe.
Partea frontală a arcadei cuprinde şase dinţi frontali, care, datorită
formei şi localizării lor pe arcada dentară, sunt utilizaţi la incizie (incisivii)
şi sfâşiere (caninii), îndeplinind şi funcţia de prehensie a alimentelor (fig.
2.46.).
În partea distală a arcadelor se află cei patru premolari (câte doi pe o
hemiarcadă) şi şase molari (câte trei pe hemiarcadă), servind la sfărâmarea
şi măcinarea alimentelor (fig. 2.46.).

75
V. BURLUI, C. MORĂRAŞU

Fig. 2.46. – Grupul dentar frontal şi lateral

Grupul incisiv prezintă o coroană aplatizată vestibulo-oral cu patru

feţe şi o margine incizală. Feţele vestibulare sunt uşor convexe în toate
sensurile, în timp ce faţa orală este în general concavă, mamelonată în
porţiunea gingivală prin prezenţa cingulumului. Cele două feţe proximale
stabilesc punctul de contact cu vecinii prin convexitatea din treimea lor
incizală. Dinţii grupului incisiv sunt monoradiculari, rădăcina lor având o
formă cilindro-conică (fig. 2.47.).
Caninul este un dinte robust, monoradicular, coroana sa are în general
morfologia grupului frontal, aplatizată vestibulo-oral, cu o margine incizală
angulată ca un vârf de lance. În cadrul unor concepţii de ocluzie funcţională,
caninii sunt consideraţi a avea un rol primordial în ocluzia dinamică (fig.
2.48.).
Premolarii sunt dinţi bicuspidaţi, având o formă în general cuboidă.
Feţele lor vestibulare sunt convexe, terminându-se spre ocluzal cu o margine
angulată. Feţele lor proximale stabilesc contactul cu vecinii protejând papila
interdentară. Faţa ocluzală a premolarilor, având un cuspid vestibular şi unul
oral, asigură contactul cu antagoniştii (fig. 2.49.).
Molarii sunt dinţii cei mai voluminoşi, având o formă
paralelipipedică. Cele cinci feţe ale molarilor îşi au fiecare importanţa sa,
asigurând protecţia şi masajul parodontal prin fragmentele alimentare (feţele
vestibulare şi orale), contactul cu vecinii şi protecţia papilei interdentare
prin feţe proximale. Faţa ocluzală, prin morfologia sa mult mai complicată
decât a celorlalţi dinţi, asigură contactele statice şi dinamice variate între
cele două arcade (fig. 2.50.).

Fig. 2.47. – Incisiv - 21 (după Cretot)

76
 GNATOLOGIE

Fig. 2.48. – Canin - 23 (după Cretot)

Fig. 2.49. – Premolar (după Cretot)

Fig. 2.50. – Molar (după Cretot)

Implantarea dinţilor pe maxilar şi mandibulă se face de obicei după un
ax uşor oblic, propriu fiecărui dinte. Axele de implantare ale tuturor dinţilor
implantaţi pe maxilar, prelungite, se întâlnesc într-o zonă situată puţin
înapoia spinei nazale a frontalului, în dreptul apofizei crista galli (fig. 2.51.).

77
V. BURLUI, C. MORĂRAŞU

Fig. 2.51. – Axele de implantare ale dinţilor

Convergenţa către superior a axelor dinţilor maxilari face ca feţele

ocluzale ale dinţilor să privească în jos şi în afară. Necesitatea unor contacte
armonioase între cele două arcade a determinat o înclinare către superior şi
inferior a feţelor ocluzale ale dinţilor laterali mandibulari. Frontalii superiori
prezintă o înclinare către înainte şi în jos, în timp ce dinţii frontali inferiori
sunt înclinaţi către înainte şi în sus.
Planul de contact dintre cele două arcade formează planul de ocluzie
sau planul de masticaţie, care anterior prezintă o direcţie aproximativ
orizontală, în timp ce în zona posterioară este oblic, angulat cu planul de la
Frankfurt. În sens sagital, planul de ocluzie este aproximativ paralel cu
planul lui Camper (fig. 2.52.).

Fig. 2.52. – Planul de ocluzie

Planul de ocluzie nu este de fapt un plan obişnuit, ci o suprafaţă curbă.
După unii autori, punctele de contact dintre cele două arcade se pot înscrie
pe suprafaţa unei sfere. În realitate însă, suprafaţa ocluzală este mult mai
complexă, feţele ocluzale ale dinţilor nefiind plane. Relieful ocluzal prezintă
o complexitate deosebită, asupra căreia vom mai insista.
Curbura dublă a planului de ocluzie în plan transversal şi sagital a fost
descrisă sub forma curburii sagitale a lui Spee şi Balkwill (fig. 2.53.) şi a
curburii transversale a lui Monson şi Villain (fig. 2.54.). Unii autori au
interpretat curbura sagitală a planului de ocluzie (curbura lui Spee şi
Balkwill) drept o curbură de compensaţie sagitală cu rol profilactic şi
protector al parodonţiului dinţilor frontali.

78
 GNATOLOGIE

Fig. 2.53. – Curba Spee (după Dawson) Fig. 2.54. – Curba Wilson

B. Morfologia ţesuturilor de susţinere

Glickman descrie parodonţiul drept ansamblul morfologic al
ţesuturilor de susţinere a dintelui, compus din desmodonţiu sau ligamentul
alveolar, mucoasa gingivală, osul alveolar, cement. Pelletier ignoră
componenta cementară a parodonţiului, considerând că aceasta nu intră în
componenţa ţesutului de susţinere ca o entitate morfologică de sine
stătătoare, el fiind descris odată cu dintele.
a) Mucoasa gingivală reprezintă porţiunea mucoasei ce acoperă
procesul alveolar. Lipsită de stratul submucos, ea aderă intim la periost fiind
moale, elastică şi depresibilă sau rezilientă. Glickman o împarte în trei
porţiuni: gingia aderentă, gingia marginală şi gingia interdentară.
1. Gingia aderentă. Se delimitează net de mucoasa bucală de
acoperire prin linia de reflexie a acesteia (fig. 2.55.). Se prezintă ca o bandă
cu o lăţime variabilă între 1 şi 9 mm. Lăţimea sa poate fi îngustată, pe de o
parte printr-o inserţie înaltă a mucoasei mobile, a plicilor alveolo-jugale, a
frenurilor etc., iar pe de altă parte, prin adâncirea şanţului gingival sau prin
recesiunile gingivale în diferitele forme ale afecţiunilor parodontale. În
funcţie de suportul la care se ataşează, gingia aderentă poate fi cementară şi
alveolară. Gingia cementară are o lăţime mult mai mică decât gingia
alveolară. Gingia aderentă se fixează la periost prin fascicule fibroase
gingivo-periostale, iar la cement prin fibre gingivo-cementare.

Fig. 2.55. – Gingia aderentă

79
V. BURLUI, C. MORĂRAŞU

2. Gingia marginală sau gingia liberă reprezintă porţiunea de gingie

ce înconjoară dintele la colet, prezentându-se ca un adevărat „guler” (fig.
2.56.).

Fig. 2.56. – Gingia marginală (după Rateitschak)

Are o lăţime de 0,5 – 1,5 mm şi se întinde pe faţa vestibulară şi orală a

festonului gingival, continuându-se mezial şi distal cu gingia interdentară.
Gingia marginală prezintă pe secţiuni o formă triunghiulară cu un versant
oral sau vestibular şi un versant dentar ce formează peretele moale al
sulcusului gingival, continuându-se în jurul dintelui la nivelul gingiei
interdentare. Şanţul gingival (fig. 2.57.) prezintă o profunzime medie de 1,8
mm, cu variaţii posibile între 0,6mm şi 6mm (Öström şi alţii); 2mm (Box);
1,5mm (Weski); 0,68mm (Gergiulo, Glickman) şi alţii. Baza gingiei
marginale se continuă cu gingia fixă, acoperind marginea osului alveolar în
porţiunea vestibulară şi orală, prin inserţia dentară închizând spaţiul
parodontal. Inserţia dentară a gingiei, cunoscută sub numele de inserţie
epitelială (fig. 2.57.), reprezintă zona de contact între marginea epiteliului şi
coletul dinţilor. Inserţia epitelială sub formă de manşon se produce pe o
lăţime de aproximativ 1mm şi este asigurată prin mijloace fizice
desmodontale ce unesc epiteliul gingival cu epiteliul adamantin degenerat ce
formează cuticula smalţului.
Această închidere este
etanşeizată printr-un film
mucoproteic ce pătrunde între
desmozomi, închizând astfel
spaţiul parodontal.

80
 GNATOLOGIE

Fig. 2.57. – Inserţia epitelială

A – sulcus gingival
B, C – inserţia epitelială

Epiteliul versantului extern al şanţului gingival este format dintr-un

epiteliu pavimentos necheratinizat fixat la ţesutul conjunctiv prin lamina
proprie bazală. Lamina bazală se compune din lamina densă ce aderă la
email şi lamina lucida la care sunt ataşaţi hemidesmozomii (Glickman).
Porţiunea dento-gingivală este întărită de fibre gingivale.
Prin fundul de sac gingival se elimină fluidul gingival, cu rol
antimicrobian, de întărire a adeziunii inserţiei epiteliale şi de a îndepărta
depozitele moi de la nivelul sulcusului. Cantitatea şi compoziţia sa variază
în funcţie de starea de sănătate a parodonţiului.
Gingia marginală este fixată pe dinte şi prin elasticitatea sa, dar mai
ales printr-un sistem de fibre de colagen ce formează fibrele gingivale, cu
rol de a aplica gingia marginală pe dinte ca un manşon elastic, oferindu-i
astfel rezistenţă la solicitările ce tind să o decoleze. Scheletul fibros al
gingiei marginale poate fi diferenţiat în (fig. 2.58.):
 fibre orizontale (transseptale), ce merg dinspre suprafaţa orală sau
vestibulară până la dinte, inserându-se imediat sub cele ascendente;
 fibre gingivo-dentare ascendente ce se întind de la extremitatea marginii
gingivale până la cementul dentar imediat sub inserţia epitelială;
 fibrele descendente se întind de la suprafaţa cementului până la faţa
externă a osului alveolar, inserându-se pe membrana periostală de la
acest nivel;
 fibrele circulare (ligamentul
circular al lui Köliker), formate
din fasciculele circulare ce
înconjoară dintele, formând un
inel elastic (fibre
circumferenţiale).

81
V. BURLUI, C. MORĂRAŞU

Fig. 2.58. – Fibrele gingivale

3. Gingia interdentară. Cuprinde langheta gingivală aflată între doi

dinţi vecini, incluzând un perimetru gingival în formă de clepsidră datorită
îngustării langhetei în dreptul punctului de contact. Ea este formată din două
papile interdentare - una vestibulară şi una orală - unite printr-o porţiune
mai îngustă numită col. Atunci când nu există puncte de contact, papilele
interdentare lipsesc. Papilele interdentare au formă de piramidă
triunghiulară, cu o faţă externă convexă şi două feţe - mezială şi distală –
concave (fig. 2.59.).

Fig. 2.59. – Papila interdentară

Sulcusul gingival se continuă pe faţa distală şi mezială, gingia
interdentară având aceeaşi structură histologică cu gingia marginală. În
scheletul său fibros se regăsesc aceleaşi grupe de fibre gingivale amintite la
gingia marginală. Fibrele ligamentului circular se regăsesc la acest nivel
continuând fibrele circulare din gingia marginală. În zona interdentară de la
nivelul colului apar fibrele cemento-cementare sau transseptale ce unesc doi
dinţi vecini.
b) Parodonţiul sau ligamentul alveolo-dentar, sau membrana
parodontală, se prezintă sub forma unor fascicule cu direcţia variabilă ce
merg din peretele alveolar, străbat spaţiul desmodontal şi se continuă în
interiorul cementului sub forma fibrelor Sharpey. În zona mijlocie a
traiectului os-cement, unii autori au descris plexul intermediar, la nivelul
căruia fasciculele nu mai sunt individualizate. Existenţa plexului intermediar
a fost negată, ea fiind considerată un artefact.

82
 GNATOLOGIE

Fibrele principale ale ligamentului parodontal formează fasciculele

bine individualizate, fiind clasificate după sediul şi direcţia lor (fig. 2.60.):

Fig. 2.60. – Fibrele ligamentului

parodontal

 fibrele parodontale transseptale (1) pornesc de la cementul radicular din

apropierea coletului anatomic, îndreptându-se spre aceeaşi zonă a
dintelui vecin;
 fibrele marginii alveolare (2) formează un grup cu inserţia cementară
supraalveolară, având apoi o direcţie către apical, oblică, inserându-se pe
marginea limbului alveolar;
 fibrele orizontale (3) se găsesc imediat sub marginea alveolei şi unesc
osul alveolar şi cementul aflat la acelaşi nivel;
 fibrele oblice (4) formează categoria cea mai importantă a fibrelor
parodontale, cuprinzând fasciculele cu inserţie osoasă mai apropiată de
marginea alveolei, în timp ce inserţia cementară este spre apical;
 fibrele apicale (5) sunt radiare şi se găsesc în zona apexului;
 fibrele inter-radiculare (6) se întâlnesc la dinţii pluriradiculari.
c) Osul alveolar. A fost denumit de către Beltrami os dentar, datorită
rapoartelor strânse anatomice, filo- şi ontogenetice ce le are cu dintele. Este
format dintr-un ţesut osos spongios limitat vestibular şi oral de către o
corticală. Osul alveolar conţine lojele alveolare, ce adăpostesc şi sprijină
rădăcinile dinţilor. Alveolele dentare sunt separate prin septuri interdentare
(fig. 2.61.). Suprafaţa alveolei are un strat superficial densificat, denumit
lamina dura, ce serveşte ca inserţie ligamentului parodontal. Lamina dura
este perforată de orificii ce fac comunicarea între zona medulară a
spongioasei şi spaţiul parodontal, asigurând trecerea vaselor nutritive,
limfaticelor, nervilor. Prin structura sa, lamina dura formează prima schiţă a

83
V. BURLUI, C. MORĂRAŞU

liniilor de rezistenţă în jurul rădăcinilor, transmiţând apoi forţele prin

intermediul apofizei alveolare către baza osoasă a maxilarului şi mandibulei.

Fig. 2.61. – Osul alveolar

d) Cementul. Acoperă rădăcina dintelui de la colet şi până la apex. De

origine ectomezenchimală, este considerat drept o variantă de ţesut osos,
datorită unor asemănări ce există între acesta şi structura histologică a
cementului deşi cercetări recente au evidenţiat originea epitelială a stratului
intermediar (Avery). Se prezintă ca un strat puternic calcificat, conţinând
uneori geode în care se află cementociţi. După aspectul histologic, a fost
împărţit de către Glickman în cement celular, acelular şi cement
intermediar.
Cementul acelular se mai numeşte şi cement primar şi se găseşte
dispus, în general, în jurul jumătăţii coronare a rădăcinii. Substanţa
fundamentală calcificată conţine prelungirile inserţiilor ligamentului
desmodontal, cunoscute sub denumirea de fibrele lui Sharpey.
Cementul celular, cunoscut şi sub denumirea de cement secundar, se
află în jumătatea apexiană a rădăcinii, el fiind constituit de substanţa
fundamentală calcificată, în interiorul căreia se găsesc lacunele
cementociţilor. La nivelul cementului celular se găsesc, de asemenea, fibrele
lui Sharpey, incomplet calcificate, spre deosebire de cele aflate în cementul
acelular, care sunt calcificate complet. Cele mai profunde straturi de cement
pot conţine lacune goale. Atât cementul celular cât şi cel acelular sunt
brăzdate de linii de creştere, care sunt de fapt zone înalt mineralizate.
Cementul intermediar se află în vecinătatea rădăcinii, în jurul căreia se
întinde într-un strat foarte subţire. Conţine în interiorul său resturi calcificate
din teaca lui Hertwig.
Acest strat subţire apare identic cu smalţul aprismatic, fiind descris ca
un strat amorf de material necolagen şi care nu conţine prelungiri
odontoblastice şi nici cementocite. Rolul său ar putea fi de sigilant al
suprafeţei de dentină radiculară senzitivă.

84
 GNATOLOGIE

Principala funcţie a cementului este aceea de a oferi inserţia fibrelor

ligamentului desmodontal, contribuind la menţinerea unui spaţiu parodontal
constant prin depunerea permanentă de ţesut cementar ce compensează liza
osoasă. Din această cauză cementul radicular are aspect de clepsidră, stratul
fiind mai gros în porţiunea apicală şi a coletului (unde rezorbţia osoasă este
mai accentuată) şi mai subţire în zona corespunzătoare hipomoclionului.
Forma de clepsidră caracterizează de fapt şi spaţiul parodontal (fig. 2.62.).

Fig. 2.62. – Forma stratului de cement

(subţire la apex) (după Avery)

O caracteristică a cementului este rezistenţa sa la resorbţie pe care se

bazează utilizarea forţelor ortodontice cu modelarea osului alveolar. Se pare
că ar exista un factor autoinvaziv care ar putea contribui la această rezistenţă
(Avery).
La suprafaţa cementului pot exista însă
şi zone de resorbţie, care se pot repara în timp
cu refacerea parţială a ligamentelor
parodontale, aceasta fiind o altă caracteristică
importantă a cementului (fig. 2.63.).

Fig. 2.63. – Cement – zone de resorbţie şi zone

de reparaţie (după Avery)

e) Vascularizaţia şi inervaţia parodonţiului. Arterele gingivale provin

pentru mandibulă din dentara inferioară, submentală şi linguală, în timp ce
pentru maxilar ele se desprind din arterele alveolare, suborbitare, sfeno-
palatine şi palatine. Spaţiul desmodontal este irigat de vase ce provin din
arterele gingivale, vasele pulpare înainte de a pătrunde în canalul radicular,

85
V. BURLUI, C. MORĂRAŞU

vase ce străbat lamina dura provenind din arterele osoase din vecinătate (fig.
2.64.).

Fig. 2.64. – Vascularizaţia şi inervaţia parodonţiului

Inervaţia ţesuturilor de susţinere este efectuată în totalitate prin ramuri
trigeminale distribuite pentru mandibulă de către dentarul inferior prin
nervii dentari, bucali, lingual şi mentonier. Pentru maxilar, inervaţia provine
din nervii dentari, suborbitari, dentari posteriori, nazopalatin şi palatini
anteriori.
Principala funcţie a ţesuturilor parodontale este menţinerea şi fixarea
dintelui în alveolă, funcţie la care participă toate componentele ţesutului de
susţinere, dar într-o măsură diferită. De fapt, există o strânsă
intercondiţionare între elementele parodontale, în scopul îndeplinirii acestei
funcţii. Astfel, menţinerea şi fixarea dintelui este posibilă prin inserţia
ligamentelor desmodontale, în cementul radicular şi în peretele osului
alveolar.
Gingia marginală asigură protecţia spaţiului parodontal în care se află
principalul element de susţinere: ligamentul desmodontal. La rândul său,
ligamentul, hrănit prin vase ce provin din osul alveolar şi gingie, asigură
stimularea fiziologică a metabolismului osos prin transformarea forţelor de
presiune în forţe de tracţiune. Fibrele superficiale menţin acolarea strânsă a
manşonului gingival în jurul coletului dintelui. Datorită inervaţiei bogate pe
care o posedă, parodonţiul reprezintă punctul de plecare al unor importante
reflexe de reglare a poziţiei statice şi dinamice a mandibulei.

86
GNATOLOGIE

87