Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cuprins
1. Conceptul de familie
2. Schema de evaluare
3. Ipoteze și diagnostic
6.2.Obiective finale
8. Intervenția
Obiectiv general
Obiective specifice
1. Conceptul de familie
Familia este mai mult decât o colecţie de indivizi separaţi, ea este un sistem, un tot
organic ale cărui părţi funcţionează într-un fel care transcede carecteristicile individuale. Dar,
chiar dacă avem calitatea de membri ai unui sistem de familie, nu încetăm să fim indivizi cu
inimi, minţi şi dorinţe numai ale noastre. Chiar dacă nu este posibil să înţelegem oamenii fără să
luăm în considerare contextul lor social, în special familia, am greşi dacă ne-am limita numai la
suprafaţa interacţiunilor, adică la comportamentul social separat de experienţa internă. Ideea este
că, pentru a pune la dispoziţie un ajutor psihologic eficient şi de lungă durată, psihoterapeutul are
nevoie să înţeleagă şi să motiveze indivizii şi să influenţeze interacţiunile lor.
Indiferent de controversele actuale legate de definirea conceptului de familie, putem
considera din punct de vedere terapeutic ca familia se referă la sistemul creat din interactiunea
tuturor indivizilor uniți prin legături de sânge sau prin alianță. În accepțiunea comună vorbim
despre familie în momentul în care apar și copiii (naturali sau adoptați) alături de cuplul de bază.
Putem defini astfel familia ca fiind cea mai veche forma de asociere umana, grup de persoane
unite prin casatorie sau rudenie, grup social al carui membrii sunt legati prin raporturi de varsta,
casatorie sau adoptie, traiesc impreuna, coopereaza si cresc copii.
2. Schema de evaluare
1) Comunicare;
2) Rezolvare a problemelor;
3) Roluri și coaliții;
5) Controlul comportamental;
V. Contract therapeutic
3. Ipoteze si diagnostic
Este extrem de important să se determine dacă problema de familie este de fapt problema
unuia dintre membrii care conduce la disfuncții în familie (de exemplu, un copil cu schizofrenie
într-o destul de bună funcționare a familiei) sau este o problemă de familie (de exemplu,
probleme de relaționare în cuplu, soldate cu violență și aflați în mijlocul unui divorț).
Stabilirea unui diagnostic, presupune o formulare atât sistemică cât și dinamică, ambele
formulări fiind făcute atât pentru individ cât și pentru familie.
Care este nivelul de funcționare al familiei, și care este funcția familiei (probleme și
procese de familie)?
Există unul sau mai mulți membri de familie cu diagnostic pe Axa I, II, sau III
conform DSM-IV?
Dacă există o boală gravă psihiatrică la unul sau mai mulți membrii, cum se implică
sau cum este implicată familia?
a.4. divorțul;
1. Supraimplicare;
a. Implicare intruzivă;
b. Abuz emoțional;
de preadolescenți;
de adolescenți;
2. Neimplicare:
b. Imposibilitatea de a se dezvolta.
b. Supracontrol;
c. Inconsecvență de control;
b. probleme de angajament:
1. părinți povară;
2. supraimplicare;
c. probleme de comunicare:
1. întreruperi;
Există obiective generale în terapia de familie care pot fi adaptate fiecărei familii în parte
în funcție de specificul și unicitatea fiecăreia. Acestea cuprind domenii largi, care permit o
flexibilitate considerabilă în funcție la specificul fiecărei familii. Strategia terapeutică ar trebui să
fie stabilită în funcție de obiective specifice. Terapia de multe ori începe cu probleme care par a
fi cel mai importante pentru familie (situațiile de criză). Numai după o anumită stabilitate a
familiei este posibil ca terapeutul să înceapă să intervină față de familie în zonele în care va fi, de
asemenea, nevoie.
1) Stabilirea unei alianțe de lucru. Legătura de început între terapeut și fiecare membru
de familie este crucială pentru rezultatul final al muncii.
2) Specificarea problemei sau problemelor. Specificarea include delimitarea detaliată a
sentimentelor membrilor familiei și comportamentele din jurul valorii de simptome sau probleme
care au adus familia la tratament.
11) Ajutarea familiei să facă asocieri între factorii istorici și probleme curente sau între
modelele actuale de interacțiune.
2. Recadrarea. Fiecare individ vede realitatea din propria lui perspectivă unică. Atunci
când terapeutul înțelege cadrul de referință al familiei și îl înlocuiește cu o altă perspectivă, acest
lucru se numește recadrare.
4. Stabilirea limitelor se referă la modificarea distanței psihologice între doi sau mai
mulți membrii.
6. Crearea unui sistem realist prin utilizarea tehnicilor cognitive de familie: intervenții
prin care se încearcă să ajute persoanele din familie să perceapă și să înțeleagă funcționarea
reciprocă, în interdependență și apartenența la o entitate (de familie), care este mai mare decât ei
înșiși. Membrii unei familii în general se percep pe ei ca indivizi care acționează și reacționează
la un membru din familie fără a vedea imaginea mai mare a familiei și consecințele
comportamentului asupra familiei.
stabilirea granițelor;
tehnici paradoxale;
8. Intervenția
„Time out” (Rimm si Masters, 1974) reprezintă o pedeapsă prin care copilul este pus la
colț sau trimis în camera lui.
Largind cadrul, putem vorbi despre tehnicile orientate spre insight – tehnicile care
conduc la schimbari in ceea ce priveste nivelul de intelegere sau constientizare si poate la nivelul
experientei emotionale, fara a se realiza schimbari automate la nivelul comportamentului
manifest. Spre deosebire de terapia individuala traditionala, in care se presupune faptul ca
insight-ul precede schimbarile terapeutice, secventa opusa este preferata in majoritatea terapiilor
de cuplu. Terapeutii de cuplu tind sa fie mai bidirectionali in gandire – considerand ca
schimbarea poate fi initiata in orice domeniu al organizarii psihosociale.
O altă categorie importantă implică tehnici focalizate pe experienta din cadrul sedintei
sau din afara acesteia care presupun valorizarea schimbărilor care au loc in mediul natural al
indivizilor.
Putem vorbi despre tehnici focalizate pe dimensiunile cognitive ale experientei, cum ar
fi cautarea de sens si atribuirea si cele focalizate pe actiune – care pun accentul pe incercarile
terapeutului de a schimba intelesul, de a-l descoperi sau de al co-crea. Exemple: reformularea
pozitiva, explicatii alternative. Unele tehnici de interventie orientate spre sens presupun faptul ca
sensul dat de terapeut este cel corect si ca el reflecta realitatea care poate fi cunoscuta si adevarul
psihologic. Altii au o pozitie diametral opusa si cred ca este vorba mai degraba de o constructie
decat de o descoperire a realitatii; pentru aceste orientari „adevarul” este pragmatic si consituie
un cadru explicativ care conduce la schimbare semnificativa din punct de vedere clinic.
Tehnicile orientate spre actiune pot fi la randul lor dihotomizate in tehnici care
presupun ca partenerii au deja in repertoriul lor comportamental prerechizitele si cele care
prespun ca le lipsesc astfel de deprinderi sau cunostinte. Tehnicile orientate spre actiune implica
fie directivare terapeutica sau trainingul deprinderilor. Directivele pot implica realizarea unor
actiuni in cadrul sedintei sau in afara acesteia.
1. Absenţa unor limite comportamentale, a unor reguli de minimă conduită prin care se
stabilește ce este şi ce nu este permis, ce aşteptări are părintele de la copil şi ce consecinţe apar
când sunt încălcate. Rolul acestora este de a securiza copilul. Este important ca regulile să fie
autentice (adică în acord cu principiile şi valorile după care se ghidează părinţii), clare (să fie
transmise cât mai accesibil copilului), flexibile, respectate întotdeauna şi în primul rând de către
părinţi deoarece învăţarea specifică copilului este imitaţia. De asemenea, ele trebuie abordate şi
aplicate în mod unitar de către părinţi, altfel bulverseazaă copilul şi nu au efectul scontat.
4. Folosirea inadecvată a disciplinării fie prin absenţa acesteia, adică absenţa unor
consecinţe pentru comportamentele indezirabile, fie prin transformarea disciplinării în pedepse
fizice, ori reacţii verbale pline de insulte, jigniri, ţipete, care afectează stima de sine a copilului şi
rănesc profund emoţional.
5. Nediferenţierea între nevoile părintelui şi cele ale copilului, adultul atribuind copilului
propriile nevoi, ceea ce impiedică părintele să vadă nevoile reale ale copilului și să se raporteze
corect la ele.
6. Alimentaţia în exces mai ales când sunt diferențe între ce afirmă părintele și acțiunile
acestuia. Accesul foarte facil la tot felul de produse poate introduce o serie de substanțe
nenecesare sau chiar periculoase în alimentația copiiilor și chiar un surplus caloric cu o serie de
consecințe negative pe termen lung.
11. Compararea copiilor poate avea efecte negative pe termen lung pentru că, indiferent
dacă aceştia au aceeaşi vârstă, ritmul de dezvoltare atât staturo-ponderal, cât şi psiho-motor este
diferit, condiţionat în primul rând genetic şi apoi influenţat de factori externi (alimentaţie, boli
asociate, stimulare senzitivo-senzorială) și copiii înțeleg că ar trebui să fie responsabili de ceva
ce nu pot controla.
12. Instituirea fricilor induse şi întreţinute pe părinţi şi de cei din anturajul apropiat poate
avea ca efect destructurarea și mai mare a unei structuri anxioase.
13. Minciunile, mesajele duble pe care uneori părinții le furnizează pentru a proteja sau
pentru a se proteja. Pe termen lung, această „strategie” educaţională determină confuzie și
anxietate.
Intrebări recapitulative
Ce presupune modelarea?
Bibliografie selectivă:
3. Gottman, John M. Silver, Nan. 2016. Cele șapte principii ale unei
căsnicii fericite – Ghid practic elaborat de cel mai renumit expert în
relațiile de cuplu. Editura ASCR, Cluj-Napoca.