Laborator 2

STUDIUL MATERIALELOR PENTRU MECATRONICA SI OPTOMETRIE

1. Prezentarea principalelor caracteristici ale materialelor

Materialele sunt caracterizate prin urmatoarele elemente:
-denumirea elementului
- densitatea elementului (gr/cm3) ;
- temperatura de topire (0 C) ;
- temperatura de fierbere (0 C) ;
- puritate in % greutate;
-greutatea atomica medie in u.a.m.;
- sistemul de cristalizare;
-parametru de retea;

Nr de ordine din
tabelul periodic
al elementelor

SIMBOLUL CHIMIC
Al ELEMENTULUI

-densitatea, gr/cm3 greutatea atomica medie in u.a.m.;

- temperatura de topire (0 C) ; - sistemul de cristalizare;
- temperatura de fierbere (0 C) -parametru de retea

Denumirea elementului – puritate in % greutate, starea pentru

monstra prezentata

1. Magneziu

Denumirea este de origine greacă, Magnesia fiind numele unei regiuni din Tessalia.
Englezul Joseph Black a identificat pentru prima oară magneziul ca element în anul 1755, Sir
Humphry Davy a obținut pentru prima dată magneziu pur în 1808, dintr-un amestec de oxid
de magneziu și HgO, iar A.A.B. Bussy l-a preparat într-o formă legată in 1831. Magneziul
este un metal alcalino-pământos și de aceea nu se întâlnește decât combinat cu alte
elemente. Se găsește în zăcăminte mari de magnezit (carbonat de magneziu), dolomit și alte
minerale de exemplu talc
Magneziul este elementul chimic din tabelul periodic al elementelor care face parte
din grupa a doua si care are simbolul Mg și numărul atomic 12. Magneziul este al optulea
element și al treilea metal după aluminiu și fier ca abundență în scoarța solidă terestră,
formând aproximativ 2% din masa acesteia. Magneziul este al treilea ca și componență în
sărurile dizolvate în apa mării.
 Magneziu

Sodiu ← Magneziu → Aluminiu

Be
Mg Mg
12

Ca

Informații generale

Nume ,Simbol, Număr Magneziu, Mg, 12

metale alcalino-
Serie chimică
pământoase

Grupă, Perioadă 2, 3,

Densitate 1738 kg/m³

Culoare alb-gri metalic

Proprietăți atomice

Masă atomică 24,305 u

Rază atomică 150 pm

Structură cristalină hexagonală

Proprietăți fizice

Fază ordinară solid

Punct de topire 649,9°C,

Punct de fierbere 1 089,9°C,

Producere la scară industrială
Deși magneziul se găsește în peste 60 de minerale, numai dolomitul, magnezitul, brucitul,
carnalitul, talcul și olivina au importanță economică. În Statele Unite, acest metal se obține în
principal prin electroliza clorurii de magneziu din apa de mare și lacuri sărate.
catod: Mg2+ + 2e- → Mg
anod: 2Cl- → Cl2 (gaz) + 2e-
Până în 1995, Statele Unite erau cel mai mare producător de magneziu, furnizând 45% din
producția mondială. Astăzi, China a preluat supremația, cu 60% din producția mondială.
China folosește o metodă complet diferită de obținere a magneziului și anume dezoxidarea
silicotermică.

Utilizare
Compuși ai magneziului, în principal oxidul de magneziu, sunt utilizați ca
material refractar pentru cuptoarele din industria siderurgică - la producerea fontei și oțelului,
industria metalelor neferoase, a sticlei și a cimentului. Oxidul de magneziu și alți compuși
sunt de asemenea utilizați în agricultură (ca fertilizatori), chimie și industria construcțiilor.
Aliajul magneziu-aluminiu este utilizat în principal la conservarea băuturilor. Aliajele
magneziului sunt de asemenea utilizate ca și componente ale structurii automobilelor. O altă
utilizare o reprezintă îndepărtarea sulfurilor de pe fier și oțeluri.
Alte utilizări:

• Magneziul, ca și aluminiul, este rezistent și ușor, deci este folosit la construcția

autovehiculelor de mare volum.
• Combinat în aliaje, este esențial în construcția avioanelor și rachetelor.
• Aliat cu aluminiul, îi îmbunătățește acestuia caracteristicile mecanice, de prelucrare și
de sudare.
• Agent reducător pentru producerea uraniului pur și a altor metale din sărurile lor.
• Pudra de carbonat de magneziu este folosită de sportivi – gimnaste, halterofili.

2.Cadmiu

Cadmiul este elementul chimic cu simbolul Cd și numărul atomic 48. Acest metal
alb-strălucitor este asemănător din punct de vedere chimic cu alte două elemente chimice din
grupa 12, zincul și mercurul. Concentrația medie a cadmiului în scoarța Pământului este intre
0.1 și 0.5 parți per milion (ppm). A fost descoperit în 1817 simultan de către Stromeyer și
Hermann , amândoi din Germania, ca și o impuritate a carbonatului de zinc.
Cadmiul este un component minor în majoritatea minereurilor de zinc, astfel fiind un produs
secundar în producția de zinc. A fost folosit timp de mulți ani ca și pigment și ca material
pentru placarea oțelului, acesta fiind rezistent la coroziune
Cadmiul este un element chimic din grupa metalelor de tranziție, are numărul atomic 48 și
unitatea atomică de masă 112.41. Cadmiul funcționează în combinații în stare de valență 2,
face mulți compuși bivalenți, iar în cea mai mare parte aceștia sunt anorganici. Simbolul
chimic al cadmiului este Cd. Densitatea cadmiului este de 8,65g/cm3, duritatea 2. Cadmiul are
un aspect argintiu metalic, este un metal moale, ductil, electropozitiv, structura cristalină este
hexagonală, starea de agregare este solidă și este foarte rezistent față de agenții de coroziune.
Cadmiul nu apare în mod natural, principalele minerale de cadmiu sunt greenochitul (sulfura
de cadmiu CdS), având 77% cadmiu, otavitul (carbonat de cadmiu CdCO3) și monteponitul
(oxidul de cadmiu CdO). Greenochitul este singurul mineral care este aproape întotdeauna
asociat cu sfaleritul (ZnS). Această asociere este cauzată de similitudinile geochimice dintre
zinc și cadmiu, ceea ce face ca separarea geologică să fie foarte greu de realizat. Cadmiul este
un produs rezidual în urma prelucrării zincului. Acesta se găsește în natură numai sub formă
de combinații chimice (zinc, cupru și plumb).
Principalii compuși ai cadmiului sunt: carbonatul de cadmiu (CdCO3) - 172,41 greutatea
moleculară, clorura de cadmiu (CdC12) - 183,32 greutate molecula-ră, fluorul de cadmiu
(CdF2) - 150,40 greutatea moleculară, iodura de cadmiu (CdI2) - 366,21 greutate moleculară,
oxidul de cadmiu (CdO) - 128,40 greutatea moleculară, selenatul de cadmiu (CdSeO4) -
191,36 greutate moleculară, sulfuratul de cadmiu (CdS) - 144.46 greutatea moleculară.
Punctul de topire al cadmiului este de 321,069ºC, 609,924ºF sau 594,219 K, iar punctul de
fierbere este 767ºC, 1412,6ºF sau 1040,15 K. Cadmiul are 48 de protoni și 64 de neutroni.
Praful de cadmiu are în componență mai mulți compuși ai acestuia, cum ar fi clorura de
cadmiu. Fumul de cadmiu conține particule minuscule de cadmiu sau oxid de cadmiu format
în timpul arderii.
Când cadmiul ajunge în aerul umed, acesta își pierde strălucirea și este imediat afectat de
dioxidul de sulf și de amoniacul ud. Acest metal este solubil în acizi, dar insolubil în apă.
Ionii de cadmiu sunt obținuți din soluția de ioni și formează compuși insolubili, albi hidratați
cu carbonați, fosfați, arsenite, oxalați și ferocianuri.
Cadmiul este un metal insolubil în apă, clorura de cadmiu, care este un compus al acestuia
este solubil în apă, acetonă, metanol și etanol dar este insolubil în aer. Acetatul de cadmiu este
solubil în apă și alcool, bromura de cadmiu este solubilă în apă, alcool, moderat în acetonă și
puțin în aer, carbonatul de cadmiu este solubil în acizi diluați și insolubil în aer, iar florura de
cadmiu este solubilă în apă și acizi și este insolubilă în alcool și în NH4OH (hidroxid de
amoniu).

Cadmiu

Argint ← Cadmiu → Indiu

Zn
112
Cd Cd
48

Hg

Informații generale

Nume, Simbol, Număr Cadmiu, Cd,

 48

metal
Serie chimică
tranzițional

Grupă, Perioadă, Bloc 12, 5, d

Densitate 8,65 kg/m³

cenușiu
Culoare
metalic

Proprietăți atomice

Structură cristalină hexagonală

Proprietăți fizice

Fază ordinară solid

Punct de topire 321 ºC 595

Punct de fierbere 765 ºC

Cadmiul este un component minor în majoritatea minereurilor de zinc, astfel fiind un produs
secundar în producția de zinc. A fost folosit timp de mulți ani ca și pigment și ca material
pentru placarea oțelului, acesta fiind rezistent la coroziune. Utilizarea cadmiului este în
general scăzută din cauza toxicitatii.

Cadmiu

Compuși ai cadmiului
Compușii cadmiului sunt utilizați în fabricarea pigmenților și coloranților (sulfura de cadmiu
și sulfoseleniura de cadmiu), ca stabilizatori în materialele din plastic și în electrozii bateriilor
alcaline cu nichel și cadmiu.De asemenea, compușii cadmiului sunt utilizați în imprimare, în
industria textilă, în fotografie, în lasere, în semiconductori, în pirotehnie, în celulele solare, în
contoare cu scintilație, ca neutroni absorbanți în reactoarele nucleare, în amalgamele dentare,
în fabricarea lămpilor fluorescente, în bijuterii, în gravură, în industria de automobile și
avioane, ca pesticide, catalizatori de polimerizare. Cadmiul este găsit și în îngrășămintele cu
superfosfat.Aproximativ 10% din consumul de cadmiu este produs din surse secundare, în
principal de la praful generat de fier și resturi de oțel prin reciclare. Bazinul râului Vilyuy,
Siberia este un loc unde există cadmiu metalic.
Rapoartele britanice de explorare geologică au raportat în anul 2001 că cel mai mare
producător de cadmiu este China, aproximativ 60% din producția mondială de cadmiu, urmată
de Coreea de Sud și Japonia.
Aproximativ jumătate din această cantitate de cadmiu este eliberată în râuri, prin alterarea
rocilor și în aer, prin incendiile forestiere și erupțiile vulcanice, iar restul este eliberat din
cauza activităților umane.

Utilizări
Cadmiul se găsește peste tot în mediul înconjurător, de la surse și procese naturale, cum ar fi
eroziunea și abraziunea pietrelor și a solurilor, la evenimente singulare, cum ar fi incendiile
forestiere și erupțiile vulcanice. Nivelul de cadmiu care se găsește în atmosferă este de la 0,1
la 5,0 nanograme pe metru cub, în scoar- ța Pământului este de la 0,1 la 0,5 micrograme pe
gram, în sedimentele marine este de 1 microgram pe gram, în apa mării este de 0,1
micrograme pe litru.Principala utilizare a cadmiului, aproximativ 50%, este în procesul de
galvanizare a altor metale, în principal, este vorba despre oțel, fier și cupru.
Cadmiul este folosit la obținerea aliajelor (nichel, cupru, aur, argint, bismut și aluminiu) și are
un punct de topire scăzut. Cadmiul este cel mai frecvent utilizat în fabricarea de baterii din
nichel și cadmiu, baterii reîncarcabile care se găsesc în telefoanele mobile și în echipamentele
fără fir.

3. Aluminiu
Aluminiul este un element chimic, notat cu simbolul Al. Numărul atomic al
aluminiului are valoarea 13, iar masa atomică este 26.97. Este un element chimic comun,
ocupând poziția a treia, după oxigen și siliciu, ca răspândire terestră, existând în procent de
7.4%. Compușii aluminiului constituie 8.13% din scoarța terestră, fiind întâlniți în substanțele
minerale, precum și în lumea vegetală și animală. În stare naturală este întâlnit sub forma
mineralelor, dintre care amintim silicații, silicoaluminații (feldspat, mică, argile), criolitul
(fluoaluminat de sodiu), bauxita, corindonul. După fier, acesta a devenit metalul cu cea mai
largă întrebuințare. Aluminiul a fost remarcat pentru faptul că este un metal ușor, cu o
densitate de 2.7 g/cm3. Această calitate îl face să fie utilizat în cantități mari în industria
navală și aeronautică. Capacitatea mare de reflexie este folosită în construirea oglinzilor
metalice.Este un bun conducător electric și termic, fiind folosit în industria electrochimică sub
formă de sârmă, înlocuind conductoarele electrice din cupru, care sunt mai scumpe.
Este un metal ductil și maleabil, fiind posibilă obținerea unei foițe subțiri de 0.005 mm
grosime. Totodată, această proprietate este utilizată în industria alimentară, aluminiul fiind
folosit la ambalarea produselor alimentare sau în industria farmaceutică.
O altă proprietate importantă a acestui metal este rezistența la coroziune, care se datorează
formării unui strat protector de oxid. Rezistă la acțiunea chimică a acidului azotic diluat sau
concentrat, iar acest lucru se reflectă în fabricarea canistrelor transportoare de acid azotic din
aluminiu.Prezintă o afinitate mare pentru oxigen, fiind utilizat în obținerea altor metale
precum Cr, Mn, Co, V din oxizi.
 Aluminiu

Magneziu ← Aluminiu → Siliciu

B
Al Al
13

Ga

Tabelul complet
Informații generale

Aluminiu, Al,
Nume, Simbol, Număr
13

metale de post-
Serie chimică
tranziție

Grupă, Perioadă, Bloc 13, 3, 9

Densitate 2700 kg/m³

Culoare alb metalic

Proprietăți atomice

Masă atomică 26,981538 u

cubică cu fețe
Structură cristalină
centrate

Proprietăți fizice

Punct de topire 660,3°C,

Punct de fierbere 2518,9°C,

În anul 1760, un anumit oxid metalic care prezenta stabilitate și nu putea fi redus a fost extras
din alaun și numit alumină de către chimistul francez L.G.Morveau. În 1807 Sir Humphry
Davy a concluzionat că reducerea compușilor chimici stabili ar trebui să se facă electrolitic cu
ajutorul unei noi celule voltaice, reușind obținerea sodiului, potasiului, bariului, stronțiului și
al calciului în formă metalică. Pentru această demonstrație remarcabilă a puterii
electrochimice, Davy a obținut un premiu de 50.000 de franci din partea lui Napoleon. Deși
eșuase în încercările sale de a obține acest element, denumindu-l aluminiu, era evident că
restul metalelor obținute de el prezentau un caracter reducător mai puternic decât
al carbonului și al hidrogenului.În 1808 reușește să obțină pentru prima dată bor elementar
prin reducerea oxidului boric cu potasiu obținut prin electroliză. Pierre Berthier descoperă în
anul 1821 lângă Baux-de-Provence o mină în care exista un mineral ce conținea mai mult de
50% de oxid de aluminiu, mineralul va fi numit bauxită.Procesul Hall-Heroult din 1886 și
procesul Bayer din 1887 marchează începutul aplicațiilor multiple ale aluminiului.

Proprietăți fizice
- metal de culoare alb metalic- densitate mica 2,7 g/cm cub- bun conductor electric si termic-
putere de reflexie mare- formeaza aliaje- duraluminiu - temperatura de topire 660 grade celsiu
- este maleabil - este ductil
-aliajele de aluminiu au o resistenta la tractiune cuprinsa intre 70 si 700 MPa. Aliajele sunt
cele mai utilizate pe scara larga pentru extrudare, au rezistente cuprinse intre 150-300MPa.
Spre deosebire de cele mai multe clase de oteluri, aluminiul nu devine casant la temperaturi
joase; in schimb rezistenta sa creste. La temperaturi ridicate, rezistenta aluminiului scade.
Atunci când este expus in timp indelungat la temperaturi de peste 100 grade Celsius,
rezistenta sa este afectata pana la limita inmuierii.
Cel mai abundent element metalic din scoarța terestră și al treilea element chimic ca
răspândire. Nu se găsește în stare nativă, fiind întâlnit doar în combinații sub formă de
minereuri, dintre care cei mai importanți sunt:
• silicații și silicoaluminații (SiO2*Al2O3*Fe2O3*H2O argila, K[AlSi3O8] feldspatul,
Na[AlSi3O3], albita, mica, etc.)
• criolitul Na3[AlF6]
• bauxita AlO(OH)
• oxidul de aluminiu:Al2O3. În funcție de impuritățile conținute, oxidul de aluminiu
poartă următoarele denumiri: corindon(incolor), topaz(galben), rubin(roșu),
safir(albastru), ametist(violet), smarald(verde).
• oxizi micști: MgAl2O4 spinel, BeAl2O4 crisoberil
Bauxita constituie minereul din care se extrage peste 95% din producția mondială de
aluminiu. După conținutul lor în aluminiu și fier, bauxitele pot fi albe(foarte bogate în Al2O3,
60-70%), roșii (bogate în Fe2O3, 20-25% și mai sărace în Al2O3, 40-60%) și cenușii (mai
sărace în Fe2O3 și Al2O3 decât cele roșii, dar mai bogate în SiO2). Cele mai mari zăcăminte de
bauxită se află în Franța

Utilizare
Este foarte folosit în industrie datorită rezistenței sale la oxidare, proprietăților mecanice bune
și densității sale mici. Aluminiul este folosit în industria aerospațială, în construcții, acolo
unde este necesar un material ușor și rezistent. Datorită proprietăților electrice bune, aluminiul
este folosit și ca material conductor.
4. Seleniul
Seleniul este un element chimic nemetalic cu numărul atomic 34 și simbolul chimic Se. A
fost descoperit de către Berzelius în 1817 și studiat mai departe de către alți cercetători ce-l
găsesc în roci, seleniul în timp devine unul din importantele minerale care sunt răspunzătoare
de o bună funcționalitate a organismului uman, respectiv animal.

Utilizare
Seleniul se folosește în celule fotoelectrice, camere de filmat, la redresarea curentului electric,
copiatoare etc. Seleniul pur își crește conductivitatea de o mie de ori atunci când este mutat de
la întuneric la lumina solară puternică, lucru care îl face utilizat la construirea luxmetrelor.

Obținere
Seleniul se obține din rafinarea plumbului, cuprului și nichelului.

Arsen ← Seleniu → Brom

S
Se Se
34

Te

Informații generale

Nume, Simbol, Număr Seleniu, Se, 34

 Grupă, Perioadă, Bloc 16, 4, p

4,79 g/cm3 la 300

Densitate
K kg/m³

Proprietăți atomice

Masă atomică 78,96 uam

Structură cristalină hexagonală

5 Bismut

Bismutul ste unelement chimic flat în poziția 83 dintabelul periodic al elementelor.

Simbolul chimic este Bi.

Plumb ← Bismut → Poloniu

Sb
Bi Bi
83

Uup

Informații generale

Nume,Simbol,Număr Bismut, Bi, 83

Metal post-
Serie chimică
tranzițional

Grupă, Perioadă, Bloc 15, 6, p

Densitate 9,87 kg/m³

Culoare rozalie

Proprietăți atomice

Masă atomică 208,94

 Structură cristalină romboidală

Proprietăți fizice

Fază ordinară solid

Punct de topire 554,7 K

Punct de fierbere 1873 K

6 Titanul

Titanul este un element chimic cu simbolul Ti și numărul atomic 22. Are o densitate
mică și este un metal de tranziție dur, lucios și rezistent la coroziune (inclusiv față de apa de
mare, și clor), cu o culoare argintie. Este al nouălea cel mai răspândit element, alcătuind 0,6%
din scoarța terestră. Titanul poate fi folosit în combinații cu fierul, vanadiul, molibdenul,
printre alte elemente, cu scopul de a produce aliaje puternice și ușoare pentru industria
aerospațială (motoare cu reacție, proiectile sau nave spațiale), uz militar, procese industriale
(chimicale și petro-chimicale, uzine de desalinizare, hârtie), automobile, agro-alimentare,
proteze medicale, implanturi ortopedice, instrumente și pile dentare, implanturi dentare,
bijuterii, telefoane mobile și alte aplicații. Doar 5% din producția anuală este folosită pentru a
produce Titan sub formă de metal. Restul este utilizat în principal pentru producția de pigment
TiO2 folosit în producerea de vopsea albă. Titanul a fost descoperit în Anglia de William
Gregor în 1791 .Elementul apare în anumite depozite de minerale, în special rutil și ilmenit,
care sunt larg distribuite în scoarța Terrei , rocile, acumulări de apă sau soluri. Metalul este
extras din minereurile sale principale prin procesul Kroll sau procesul Hunter. Cel mai comun
compus al său, dioxidul de titan, este utilizat în fabricarea pigmenților albi. Alți compuși
includ tetraclorura de titan (TiCl4, folosită în scrisul pe cer și ca un catalizator) și triclorura de
titan (TiCl3, folosită ca un catalizator în procesul de fabricare a polipropilenei).
Două dintre cele mai folositoare proprietăți ale metalului sunt rezistența la coroziune și rația
duritate-greutate cea mai mare dintre toate metalele. În starea sa pură, titanul este la fel de dur
ca unele tipuri de oțel, dar cu 45% mai ușor. Proprietățile titanului sunt similare chimic și fizic
cu cele ale zirconiului.Procesele necesare pentru a extrage titanul din minereurile sale variate
sunt laborioase și costisitoare; nu este posibilă reducerea în maniera normală, prin încălzirea
în prezența carbonului, căci asta ar produce carbură de titan.Titanul metalic pur (99,9%) a fost
pentru prima dată preparat în 1910 de Matthew A. Hunter prin încălzirea TiCl4 cu sodiul într-
o capsulă de oțel la 700–800°C prin procesul Hunter. Metalul nu a fost utilizat în afara
laboratorului până în 1932, când William Justin Kroll a dovedit că poate fi produs prin
reducerea tetraclorurii de titan în prezența calciului. Opt ani mai târziu, el a perfecționat
procesul, folosind magneziu sau chiar sodiu în ceea ce a devenit cunoscut ca procesul Kroll.
Deși cercetările asupra unor procese mai eficiente și mai ieftine continuă ,procesul Kroll este
încă folosit pentru producții comerciale
Proprietăți fizice
Un element chimic metalic, titanul este recunoscut pentru rația sa duritate-greutate mare. Este
un metal dur cu densitate mică, care este destul de ductil (în special în mediile fără oxigen),
lucios și alb argintiu în culoare. Temperatura relativ ridicată a punctului de topire (peste
1649°C) îl face folositor ca metal refractar.
Tipurile comerciale de titan (cu puritate de 99,2%) au rezistența de rupere la tracțiune maximă
de 434 MPa, identică cu cea a aliajelor de oțel de calitate slabă, dar sunt cu 45% mai
ușoare. Titanul este cu 60% mai dens decât aluminiul, dar mai mult de două ori mai rezistent
decât aliajul de aluminiu 6061-T6, cel mai des folosit.Este relativ dur, deși nu la fel de
puternic precum unele tipuri de oțel călit la căldură, non-magnetic și un conducător slab de
căldură și electricitate. Manipularea necesită precauții deoarece materialul se va înmuia și
deforma plastic dacă obiecte ascuțite sau metode adecvate de răcire nu sunt utilizate. Ca și
cele făcute din oțel, structurile din titan au o limită de oboseală care garantează longevitatea în
anumite aplicații.

Titan

Scandiu ← Titan → Vanadiu

—
Ti Ti
22

Zr

Informații generale

Nume, Simbol, Număr Titan, Ti, 22

metale de
Serie chimică
tranziție

Grupă, Perioadă, Bloc 4, 4, d

Densitate 4.506 kg/m³

Culoare alb argintiu

Proprietăți atomice

Masă atomică 47,867 u

Structură cristalină hexagonală

Proprietăți chimice
Proprietatea chimică a titanului cea mai notabilă este rezistența sa excelentă la coroziune; este
aproape la fel de rezistent ca platina, capabil de a se împotrivi atacurile cauzate de acizi sau
clor dizolvat în apă, dar este solubil în acizi concentrați.
În ciuda faptului că diagrama Pourbaix destinată titanului arată că acesta este, din punct de
vedere termodinamic, un metal foarte reactiv, reacțiile sale cu apa și aerul sunt încete.
Titanul este întotdeauna legat de alte elemente în natură. Este al nouălea cel mai abundent
element din scoarța terestră (0,63% după masă) și al șaptelea dintre metale. Este prezent în
majoritatea rocilor vulcanice și în cele sedimentare derivate din ele, precum și în vietăți sau în
acumulările naturale de apă. De fapt, din cele 801 tipuri de roci vulcanice analizate de United
States Geological Survey, 784 conțineau titan. Proporția în care se găsește prin soluri este
aproximativ de la 0,5% la 1,5%.
Titanul este larg distribuit și se găsește natural mai ales în mineralele anatas, brookit, ilmenit,
perovskit, rutil, titanit, dar și în multe minereuri de fier. Dintre acestea, doar rutilul și
ilmenitul au importanță economică, cu toate că găsirea lor în concentrații mari este dificilă.
Cantități considerabile de ilmenit cu titan se găsesc în Australia de vest, Canada, China, India,
Noua Zeelandă, Norvegia și Ucraina. Cantitati mari de rutil sunt extrase din America de Nord
și Africa de Sud și contribuie la producția anuală de 90,000 tone de metal și 4,3 milioane tone
de dioxid de titan. Rezervele totale de titan au fost estimate a depăși 600 milioane tone.
Meteoriții pot conține acest element, care a fost detectat în soare și în stelele de tip M,cel mai
rece tip de stea, cu o temperatură de suprafață de 3.200 °C .Rocile aduse înapoi de pe lună în
timpul misiunii Apollo 17 sunt compuse în procent de 12,1% din TiO2. Titanul se mai poate
găsi în cenușa cărbunilor, plante sau chiar corpul uman.
Aerospațiale și marine
Datorită raportului mare rezistență la întindere/masă, rezistență mare la coroziune, oboseală,
fisurare și a capacității de a rezista la temperaturi relativ mari fără să-și piardă proprietățile,
aliajele de titan sunt folosite în industria aeronautică, navală, spațială și militară. Pentru aceste
aplicații titanul, aliat cu aluminiu, zirconiu, nichel, vanadiu și alte elemente este utilizat pentru
o gamă largă de componente, incluzând elemente structurale vitale, pereți rezistenți la foc,
trenuri de aterizare, conducte de evacuare (elicoptere) și sisteme hidraulice. Practic, circa
două treimi din titanul produs este utilizat in motoare și elemente structurale pentru avioane.
SR-71 Blackbird a fost unul din primele avioane la a cărui construcție titanul a fost folosit
extensiv, ,deschizănd astfel drumul pentru folosirea sa la scară largă in avioanele comerciale
și militare moderne. Astfel, 59 tone sunt necesare la construirea unui Boeing 777, 45 tone la
Boeing 747, 18 tone la Boeing 737, 32 tone la Airbus A340, 18 tone la Airbus A330 și 12
tone la Airbus A320. Airbus A380 va folosi circa 77 tone, din care circa 11 tone în motoare.
La motoare titanul este folosit pentru rotoare, palele compresoarelor, componentele sistemului
hidraulic și nacele. Aliajul titanului 6AL-4V reprezintă circa 50% din consumul de aliaje din
industria aeronautica. Datorita rezistenței mari la coroziunea apei de mare titanul este utilizat
la producerea axelor elicelor, a schimbătoarelor de căldură din instalațiile de desalinizare,
instalațiilor de incălzire-răcire a acvariilor cu apă marină, a echipamentelor de pescuit, a
carcaselor echipamentelor marine de cercetare și militare.
Industriale
Țevile sudate și echipamentul de procesare (schimbătoare de căldură, rezervoare, vase de
procesare, valve) din titan sunt utilizate în industria chimică si petrochimică, în special
datorită rezistenței la coroziune. Aliaje speciale sunt utilizate în hidrometalurgia
nichelului (ex: aliajul titanului BetaC), datorită rezistenței mecanice, a rezistenței la
coroziune, sau a unei combinații ale acestor calități. Industria hârtiei folosește titanul în
echipamentul de procesare expus la medii corozive de genul hipocloritului de sodiu sau a
clorului (în procesul de inălbire). Alte aplicații includ: sudura ultrasonică, acceleratoare
ionice, ș.a.

7. Niobiu

Niobiul (cunoscut și sub precedenta denumire de columbiu) este un element chimic

notat cu simbolul Nb și numărul atomic 41. Este un metal de tranziție moale, de culoare gri,
ductil, fiind găsit des în mineralele piroclor și în columbit, de unde și fosta denumire de
„columbiu”. Numele metalului provine din mitologia greacă, fiind numit după Niobe, fiica lui
Tantal. Numele reflectă similaritatea ridicată ale caracteristicilor fizice și chimice ale celor
două elemente, fapt ce le face greu de distins. În anul 1801, chimistul englez Charles Hatchett
a descoperit un nou element similar cu tantalul și l-a numit columbiu (notat cu Cb); în 1808,
chimistul englez William Hyde Wollaston a concluzionat greșit că tantalul și columbiul sunt
identici. Chimistul german Heinrich Rose a determinat în 1846 că minereurile de tantal
conțineau un al doilea element, pe care l-a numit niobiu. În 1864 și 1865, o serie de
descoperiri științifice au clarificat că niobiul și columbiul erau același element (diferite de
tantal), iar pentru un secol ambele nume au fost folosite alternativ. „Niobiu” a fost adoptat ca
numele oficial al elementului în 1949, dar numele de columbiu rămâne în utilizarea curentă în
metalurgie în Statele Unite.Niobiul a fost folosit comercial abia la începutul secolului 20.
Brazilia este producătorul principal al niobiului și al feroniobiului, (un aliaj al niobiului cu fier
ce conține 60-70% niobiu). Niobiul este folosit în special în aliaje, deobicei în oțeluri precum
cele utilizate în fabricarea conductelor de gaz. Deși aceste aliaje conțin maxim de 0,1%
niobiu, acest procentaj este suficient pentru a crește duritatea oțelului. Stabilitatea termică a
superaliajelor ce conțin niobiu justifică utilizarea sa în motoarele cu reacție și cele ale
rachetelor.Niobiul este folosit în diverse materiale supraconductibile. Aceste aliaje
supraconductibile (care mai conțin și titan și staniu) sunt folosite pe scară largă în magneți
supraconductori pentru scannerele IRM. Printre alte utilizări ale niobiului se numără folosirea
sa în sudură, industria nucleară, electronică, optică, numismatică și fabricarea de bijuterii.
Toxicitatea mică și irizația căpătată prin anodizare a niobiului sunt avantaje particulare daca
se face referire la ultimele două utilizări.
Niobiu

Cristale de niobiu

Zirconiu ← Niobiu → Molibden

Vanadiu
Nb Nb
41

Tantal
 Informații generale
Nume, Simbol, Număr Niobiu, Nb, 41
Serie chimică metale de tranziție
Grupă, Perioadă, Bloc 5, 5, d
Densitate 8570 kg/m³
gri metalic,
Culoare albăstrui când e
oxidat
Proprietăți atomice
Masă atomică 92.90637(2) u
rețea cubică
Structură cristalină
centrată intern

Proprietăți
Proprietăți fizice
Niobiul este un metal lucios, gri, ductil, paramagnetic din grupa 5 a tabelului periodic (vezi
tabelul), deși are o configurație atipică în ultimul său nivel energetic în comparație cu restul
membrilor grupei. Acest lucru poate fi observat în vecinătatea ruteniului (44), rodiului (45) și
a paladiului (46).
Prezintă un punct înalt de topire (2468 °C), care este depășit doar de 6 elemente: carbon,
tungsten, reniu, tantal, osmiu și molibden,iar punctul de fierbere este de 5127 °C.
Niobiul devine un supraconductor la temperaturi criogenice. La presiunea atmosferică, are cea
mai ridicată temperatură critică dintre supraconductorii elementari: 9,2 K.Niobiul are cea mai
mare adâncime de penetrație magnetică a oricărui element.În plus, este unul din cei trei
supraconductori elementari de tip II, împreună cu vanadiul. Proprietățile supraconductive
depind mult de puritatea niobiului.Când e foarte pur, e moale și ductil, impuritățile făcând-ul
mai rigid. Metalul are o secțiune eficace pentru neutronii termali mică; de aceea e folosit în
industria nucleară.

Proprietăți chimice
Niobiul prezintă un caracter chimic extrem de complex: elementul în sine prezintă proprietăți
metalice, pentoxidul sau este acid, în timp ce alți compuși de valență mai scăzută prezintă, de
regulă, un caracter bazic.Metalul prinde o nuanță albăstruie când e expus la aer la temperatura
camerei pentru perioade extinse; pe măsură ce temperatura niobiului creste, acesta suferă
anumite schimbări ale culorii în absenta oxigenului, trecând de la luciul metalic la galben,
violet, albastru, verde și în final spre alb (sub forma pentoxidului de niobiu la 390 grade).
La temperatura camerei, niobiul nu este atacat de HCl diluat, în timp ce HCl concentrat îi
conferă un aspect ușor corodat. La 100 grade, reacția cu HCl concentrat este mult mai
pronunțată, cauzând metalul să fie mult mai fragil. Acidul fluorhidric reacționează moderat cu
niobiul, iar prin adiția acidului azotic, metalul se poate dizolva complet. Acidul sulfuric diluat
nu atacă niobiul, însă cel concentrat reacționează cu metalul direct proporțional cu
temperatura (cu cât crește aceasta, viteza reacției crește de asemenea). Metalul devine fragil la
100 de grade folosind acid ortofosforic de concentrație 85%.
Niobiul e mai puțin electropozitiv și mai compact decât predecesorul său în tabelul periodic,
zirconiul, însă e relativ identic cu atomii mai grei de tantal, din cauza contracției
lantanidelor.Rezultatul este că proprietățile chimice ale niobiului sunt foarte similare cu cele
ale tantalului, care apare direct sub niobiu în tabelul periodic.Deși rezistența sa la coroziune
nu e la fel de excepțională ca cea a tantalului, prețul său mai scăzut și disponibilitatea crescută
fac niobiul mai atractiv pentru utilizările mai puțin pretențioase, cum ar fi căptușirea
interioarelor instalațiilor chimice.
Răspândire
Niobiul este estimat a fi al 33-lea cel mai comun element în scoarța Pământului, cu 20 de părți
pe milion, similar cu cobaltul și litiul. Unii cred că abundența sa pe Pământ e mult mai mare,
densitatea sa ridicată concentrându-l în nucleul Pământului.Elementul liber nu e găsit în
natură, însă niobiul apare în combinație cu alte elemente în minerale. Mineralele care conțin
niobiu de obicei conțin și tantal. Exemplele includ columbita ((Fe,Mn)(Nb,Ta)2O6) și
columbita-tantalita (sau coltan, (Fe,Mn)(Ta,Nb)2O6). Mineralele de columbită-tantalită sunt de
obicei găsite în cantități infime în intruziile de pegmatită, și în rocile intruzive alcaline.
Niobații de calciu, uraniu, thoriu și cei ai pământurilor rare sunt mai puțin comuni. Exemple a
acestor niobați sunt piroclorul ((Na,Ca)2Nb2O6(OH,F)) (acum un nume de grupă, un nume
destul de comun fiind, de exemplu, fluorcalciopiroclor) și euxenita (corect denumită euxenită-
(Y)) ((Y,Ca,Ce,U,Th)(Nb,Ta,Ti)2O6). Aceste mari depozite de niobiu au fost descoperite
asociate cu carbonatitele (roci magmatice de tip carbonat-silicat) și ca un constituent al
piroclorului.Dintre cele mai mari trei depozite de piroclor, două au fost găsite în anii 1950 în
Brazilia și Canada, ambele țări fiind încă principalii producători de concentrați de mineral de
niobiu.Cel mai mare depozit se află într-o intruzie de carbonatită la Araxá, Minas Gerais în
Brazilia, deținut de CBMM (Companhia Brasileira de Metalurgia e Mineração), celălalt
depozit în exploatare e localizat în apropiere de Catalão, Goiás și e deținut de China
Molybdenum, de-asemenea aflat într-o intruzie de carbonatită. Puse la un loc, aceste 2 mine
braziliene produc circa 88% din rezerva globală. Brazilia mai deține un depozit mare, însă
neexploatat, lângă São Gabriel da Cachoeira, unitatea federativă Amazonas, precum și mai
multe depozite mai mici, în principal în unitatea federativă Roraima.
Al treilea cel mai mare producător de niobiu este mina Niobec, aflată tot într-o intruzie de
carbonatită, din Saint-Honoré, lângă Chicoutimi, Quebec, deținută de Magris Resources, care
produce în jur de 7-10% din rezerva globală. Depozitele Kenyei găsite în Kwale sunt printe
primele 6 din lume. Niobiul mai poate fi întâlnit ca reziduu în urma extragerii de staniu.

Compuși
Niobiul e similar cu tantalul și zirconiul în multe feluri. Reacționează cu majoritatea
nemetalelor la temperaturi ridicate: niobiul reacționează cu fluorul la temperatura camerei, cu
clorul și hidrogenul la 200 °C, și cu azotul la 400 °C, rezultând compuși ce sunt frecvent
interstițiali. Metalul începe să oxideze în aer la 200 °C, fiind rezistent la coroziunea
amestecurilor de metale alcaline și a acizilor, incluzând acizii clorhidrici, sulfurici, nitrici și
fosforici. Niobiul e atacat de către acidul fluorhidric și amestecurile de acizi
fluorhidrici/nitrici.
Utilizare

O foiță de niobiu
Este estimat că din 44.500 tone de niobiu în 2006, 90% au fost folosite în producerea de oțel,
urmat de utilizarea lor în fabricarea superaliajelor.Folosirea aliajelor niobiului în
supraconductori și componentele electrice reprezintă doar o mică parte din producție.
Producerea de oțel
Niobiul e un foarte bun element microaliator pentru oțel. Adăugarea niobiului în oțel cauzează
formarea carbidului și nitrurii de niobiu în structura oțelului.Acești compuși îmbunătățesc
rafinarea cristalitelor, încetinirea recristalizării, și întărirea prin precipitare a oțelului. Aceste
efecte în schimb cresc tăria, puterea, formabilitatea, și sudabilitatea oțelului microaliat.
Oțelurile inoxidabile microaliate conțin sub 0,1% niobiu. E o importantă adiție pentru oțelurile
microaliate care sunt larg folosite ca și componente structurale în automobilele moderne.
Aceste aliaje ce conțin niobiu sunt puternice, fiind des folosite în construcția conductelor.
Component al otelului inoxidabil pentru aeronave, ustensile de bucătărie.
Aliaje bazate pe niobiu
Aliajul C-103 a fost dezvoltat în prima parte a anilor 1960 în același timp de către Wah Chang
Corporation și Boeing Co. DuPont, Union Carbide Corp., General Electric Co. și mai multe
alte companii, ce cercetau aliaje pe bază de niobiu simultan.. Sensitivitatea niobiului la oxigen
necesită procesarea sa în vid sau într-o atmosferă inertă, care crește exponențial costul și
dificultatea producției. Retopirea prin arc în vid (RAV) și topirea cu jet de electroni (TJE),
tehnologii noi la acel timp, au permis dezvoltarea de metale reactive, cum ar fi niobiul.
Proiectul aliajului C-103 a început în 1959 cu nu mai puțin de 256 de aliaje de niobiu
experimentale în „seria C” (posibil de la columbiu) care puteau fi topite ca butoane și făcute
în foițe. Cea de a 103-a compoziție experimentală a aliajelor din seria C, Nb-10Hf-1Ti, avea
cea mai bună combinație a formabilității și a proprietăților pentru temperaturi mari. Aplicațiile
intenționate erau componentele motoarelor cu turbină și ale schimbătoarelor de căldură din
metale lichide. Aliajele de niobiu concurente includeau FS85 (Nb-10W-28Ta-1Zr) de la
Fansteel Metallurgical Corp., Cb129Y (Nb-10W-10H-0,2Y) de la Wah Chang și Boeing,
Cb752 (Nb-10W-2,52Zr) de la Union Carbide, și Nb1Zr de la Superior Tube Co.
Superaliaje

Apollo 15 CSM în orbită lunară. Duza neagră a rachetei e fabricată dintr-un aliaj de niobiu-
titan.
Cantități apreciabile ale elementului, ori în forma sa pură sau în cea de feroniobiu și niobiu-
nichel, e folosit în superaliajele bazate pe nichel, cobalt și fier pentru diverse aplicații, cum ar
fi componentele motoarelor cu reacție, turbinele cu gaze, subansamblurile de rachete,
sistemele de turbo-încărcare, și echipamentele de combustie și rezistență la căldură. Un
exemplu de superaliaj pe bază de nichel ce conține niobiu e Inconel 718, ce constă în
aproximativ 50% nichel, 18,6% crom, 18,5% fier, 5% niobiu, 3,1% molibden, 0,9% titan, și
0,4% aluminiu.Aceste superaliaje sunt folosite, spre exemplu, în fuzelajele avansate, cum ar fi
cele folosite în programul Gemini.
Un aliaj folosit pentru duzele de propulsie ale rachetelor cu combustibil lichid, cum ar fi
motorul principal al Modulelor Lunare Apollo, e aliajul de niobiu C-103, care constă în 89%
niobiu, 10% hafniu și 1% titan. Alt aliaj de niobiu a fost folosit pentru duza Modulului de
Serviciu Apollo. Precum niobiul e oxidat la temperaturi de peste 400 °C, un înveliș de
protecție e necesar pentru ca aceste aplicații să împiedice aliajul să devină sfărâmicios.
Magneți supraconductori

Un scanner IRM ce folosește un aliaj de niobiu supraconductor

Aliajele de niobiu-germaniu (Nb3Ge), niobiu-staniu (Nb3Sn) precum și cele de niobiu-titan
sunt folosite ca fire supraconductoare de tip II pentru magneții supraconductori. Acești
magneți supraconductori sunt folosiți în aparatele de imagistică cu rezonanță magnetică și
rezonanță magnetică nucleară precum și în acceleratoarele de particule. De exemplu,
acceleratorul Large Hadron Collider folosește 550 de tone de fire supraconductoare, în timp
ce Reactorul Experimental Termonuclear Internațional folosește circa 600 de tone de fire de
Nb3Sn și 250 de fire de NbTi.
Supraconductibilitatea și altele
Cavitățile frecvențelor radio supraconductoare folosite în laserele cu electroni liberi FLASH
(rezultat al proiectului anulat aș acceleratorului linear TESLA) și XFEL sunt făcute din niobiu
pur.
Criminalistică
În 2004, cercetătorii URFJ au dezvoltat luminolul brazilian, fabricat din niobiu. Luminolul
este o substanță folosită de medicina criminalistă pentru a descoperi pete de sânge pe orice
suprafețe, chiar și cele care au fost spălate. Luminolul importat din SUA este supus unor
presiuni și temperaturi înalte, în timp ce luminolul brazilian este fabricat artizanal și este cu
90% mai ieftin decât cel importat.O altă diferență este faptul că produsul importat necesită
expunerea la radiație ultravioletă pentru localizarea urmelor de sânge, în timp ce substanța
artizanală nu necesită această procedură, camera întunecată fiind mediul propice pentru
depistarea acestor urme.
Electroceramica
Niobatul de litiu, care e feroelectric, e folosit pe scară largă în telefoanele mobile și
modulatorii optici, și pentru fabricarea aparatelor de valuri acustice de suprafață. Are structura
feroelectrică ABO3 ca tantalatul de litiu și titanatul de bariu. Niobiul a fost evaluat ca fiind o
alternativă mai ieftina a tantalului în condensatori, dar condensatorii de tantal încă predomină.
Niobiul e adăugat sticlei pentru a avea un indice de refracție mai mare, o proprietate
folositoare pentru industria optică pentru a fabrica lentile de corecție mai subțiri.
Aplicații hipoalergenice: medicina și bijuteriile
Niobiul și unele aliaje ale acestuia sunt inerte fiziologic, și deci hipoalergenice. Din această
cauza, niobiul e găsit în multe aparate medicale cum ar fi pacemaker-urile. Niobiul tratat cu
hidroxid de sodiu formează un strat poros care facilitează osteointegrația.
Scannere medicale
Împreună cu titanul, tantalul, și aluminiul, niobiul poate fi încălzit electric și anodizat,
rezultând într-o diversitate de culori folosind un proces cunoscut ca anodizarea metalelor
reactive, care e folositor în fabricarea bijuteriilor. Faptul că niobiul e hipoalergenic e benefic
pentru utilizarea sa în bijuterii. Poate fi conținut în anumite componente ale ceasurilor.
Altele
Sigiliile arc-tub ale lămpilor cu vapori de sodiu cu presiune ridicată sunt făcute din niobiu, sau
niobiu cu 1% zirconiu, deoarece niobiul are un coeficient al expansiunii termale similar cu
ceramicii arc-tub sinterizată de oxid de aluminiu, un material translucid ce rezistă la agenții
chimici sau la reducere prin vaporii de sodiu lichid și fierbinte, conținut de lampa respectivă.
Metalul e de asemenea folosit în baghetele de sudură cu arc electric pentru unele grade
stabilizate de oțel inoxidabil. E folosit și ca un material în anozi pentru sistemele de protecție
catodice ale unor rezervoare de apă, care sunt de obicei placate cu platină. Construcția
reactoarelor nucleare .Aliaj din niobiu și tantal este conținut în vârful pixurilor, datorită
proprietății sale de rezistență împotriva coroziunii.

8. Nichel

Nichelul (simbol: Ni, număr atomic: 28) este un metal răspândit în diverse produse
chimice și aliaje, constituind circa 0,008 % din scoarța Pământului. Acest lucru face ca omul
să fie încontinuu expus la acest metal. Nichelul este corodat de transpirație, salivă și alte
lichide secretate de organism. Incidența alergiei la nichel în populația generală este de circa
30 %, cu o netă preponderență la femei. Sursele de expunere sunt: domestice, profesionale,
iatrogene, accidentale și alimentare. Este un metal de culoare alb-cenușie, cu densitatea de
8900 Kg/m3, se topește la o temperatură de 1.455 °C. Ca proprietăți, este maleabil, ductil,
tenace și se deformează plastic ușor la rece. Este rezistent la acțiunea substanțelor organice și
anorganice, cu excepția celor care conțin sulf, și prezintă o mare rezistență la coroziunea
atmosferică, de aceea e utilizat la galvanizare.
Istoria nichelului este asemănătoare cu cea a cobaltului. Este cunoscut încă din antichitate sub
forma combinațiilor sale, dar la acea vreme nu s-a putut izola în forma sa metalică. Este
răspândit în natură, dar mai comun este în meteoriți. Nichelul era utilizat încă din antichitate,
fără a se ști de existența sa, sub formă de aliaje (bronzuri); în manuscrisele chinezești este
menționat „cuprul alb” (aliaj al nichelului cu cuprul), cunoscut și sub numele de batung,
folosit pe aceste meleaguri în jurul anilor 1700 - 1400 î.Hr. În Germania medievală a fost
găsit un minereu roșu în munții Erzgebirge (Munții Metaliferi), care semăna cu minereul de
cupru. Dar atunci când minerii n-au reușit să extragă cupru din el, au dat vina pe un spirit
răutăcios al mitologiei germane, Nickel (similar cu Old Nick) (chinuitor de cupru). Ei au
numit minereul Kupfernickel, nichel de cupru, din germană de la Nickel și Kupfer = cupru.
Azi minereul este cunoscut ca nichelină sau nicolit (combinație a nichelului cu arsen). În 1751
baronul Axel Fredrik Cronstedt a încercat să extragă cupru din minereul Kupfernickel, dar a
obținut în schimb un metal alb, pe care l-a denumit după numele spiritului minereului, Nickel
(nichel). În germana modernă Kupfernickel este un aliaj de cupru - nichel. Primul producător
de nichel, la scară largă, a fost Norvegia. În 1889 nichelul a fost introdus în producția de oțel,
iar cererea de nichel s-a mărit. Pe parcursul anilor s-au descoperit mari zăcăminte de
minereuri de nichel în Noua Caledonie (1865), bazinul Sudbury, Canada (1883), Norilsk -
Talnakh, Rusia (1920) și Reef Merensky, Africa de Sud (1924). Aceasta a făcut ca nichelul să
fie utilizat la scară largă.
Nichel

cobalt ← Nichel → cupru

rg
Ni Ni
28

pd

Informații generale
 Nume, Simbol, Nichel, Ni,
Număr 28
metale de
Serie chimică
tranziție
Densitate 8908 kg/m³
Culoare alb-cenușie
Structură cristalină cubică

Proprietăți fizice și atomice

Configurația electronică a atomului de nichel

Nichelul este un metal alb-cenușiu sau alb-argintiu, cu o tentă ușor gălbuie. Este unul dintre
metalele care prezintă proprietăți magnetice. Nichelul este un metal tranzițional greu și ductil.
Atomul de nichel are configurația electronică [Ni] 1s2 2s2 2p6 3s2 3p6 4s2 3d8

Aliaje
Principalele elemente de aliere sunt titanul, cromul, aluminiul, magneziul.

9. MANGAN

Manganul este un element chimic cu simbolul Mn și numărul atomic 25. Este un

metal alb-argintiu, asemănător fierului, care se găsește în stare liberă în natură (deseori în
combinație cu fierul) și în mai multe minerale. Manganul liber este un metal mult folosit în
industrie, mai ales ca element de aliere. Ionii de mangan au diverse culori și sunt folosiți în
industrie ca pigmenți și ca oxidanți.
Istoric
Unii compuși ai manganului erau cunoscuți încă din preistorie. Au fost descoperite picturi
vechi de 17000 de ani realizate cu pigmenți pe bază de bioxid de mangan.
Egiptenii și romanii foloseau compuși ai manganului la fabricarea sticlei, fie pentru a o
colora, fie pentru a o decolora. De asemenea, în minereurile de fier folosite de spartani se
găsea și mangan, iar unii cercetători susțin că duritatea excepțională a oțelurilor spartane se
datorează realizării accidentale a unui aliaj fier-mangan.
În secolul 17, chimistul german Johann Glauber a obținut pentru prima oară permanganat, un
reactiv chimic des utilizat după aceea. La mijlocul secolului 18, bioxidul de mangan se
folosea la obținerea clorului (care rezulta prin reacția dintre bioxidul de mangan și acidul
clorhidric sau dintre bioxidul de mangan și un amestec de acid sulfuric diluat și clorură de
sodiu). Chimistul suedez Scheele a fost primul care a identificat manganul ca element chimic
separat în 1774, iar colegul său, Johan Gottlieb Gahn a obținut în același an noul element în
stare pură prin reducerea bioxidului de mangan cu carbon. La începutul secolului 19 au
început cercetări privind folosirea manganului la obținerea de oțeluri. În 1816 s-a constatat că
adăugarea de mangan la fier îl făcea mai dur, fără a-l face și mai fragil. În 1912, în SUA a fost
brevetat procedeul de acoperire electrochimică a armelor de foc cu fosfat de mangan pentru
protecția împotriva ruginii și a coroziunii.
Proprietăți fizice
Manganul este un metal dur și foarte fragil, paramagnetic, care se topește foarte greu, dar
oxidează ușor. În contact cu aerul, manganul formează un strat de oxid protector.
Manganul se dizolvă ușor în acid sulfuric diluat.
Manganul face parte din grupa elementelor care se presupune că sunt generate în stelele
masive cu puțin înainte de exploziile de tip supernovă.
Mangan

crom ← Mangan → fier

Mn Mn
25

technețiu

Informații generale
Mangan, Mn,
Nume, Simbol, Număr
25
metale de
Serie chimică
tranziție
 Grupă, Perioadă, Bloc 7, 4, d
Densitate 7210 kg/m³
metalic
Culoare
argintiu
Proprietăți atomice
Masă atomică 54,938044(3) u
cub centrat
Structură cristalină
intern
Proprietăți fizice
Fază ordinară solid
Punct de topire 1519 K
Punct de fierbere 2334 K

Structura atomică a manganului

Utilizare
Manganul este un element foarte important în fabricarea oțelurilor, datorită proprietăților sale
de legare a sulfului și de dezoxidare. În prezent, cererea de mangan din metalurgia feroasă
reprezintă cca. 85% - 90% din totalul cererii mondiale. În general se folosește pentru alierea
oțelurilor, sub formă de feromangan sau de silicomangan. Feromanganul se obține prin
reducerea oxidului de fier, Fe2O3 și a bioxidului de mangan, MnO2, cu cărbune (cocs) în
furnal.În oțelurile inoxidabile, manganul poate fi folosit ca un înlocuitor ieftin al nichelului.
O categorie specială de oțeluri, în care manganul, introdus în proporție de până la 14%, joacă
un rol deosebit, sunt oțelurile austenitice manganoase, numite și oțeluri Hadfield. Acestea au
o rezistență foarte ridicată la uzură și se folosesc pentru diverse piese și utilaje pentru minerit,
cariere de piatră, construcții de drumuri, căi ferate etc.
Aliajele cupru-mangan-nichel, de exemplu manganinul, se utilizează la fabricarea de rezistori
a căror funcționare nu este influențată de temperatura de lucru.
În bronzuri, manganul se poate adăuga în proporție de 5-15% pentru a mări rezistența la
coroziune.
10.Molibden
Molibdenul este un metal tranzițional din grupa 6 aflat în poziția 42 în tabelul
periodic al elementelor. Simbolul chimic este Mo. Numele este de origine neo-latină
(Molybdaenum) și înseamnă plumb, deoarece minereurile sale au fost confundate cu cele de
plumb. În stare liberă, este un metal argintiu. Formează cu ușurință carburi dure și stabile,
motiv pentru care este utilizat adesea la obținerea oțelurilor foarte rezistente. Molibdenul nu
apare în natură ca metal liber, ci sub formă de combinații în diferite stări de oxidare, în
diverse minerale. Deși mineralele de molibden se cunosc de multă vreme, elementul a fost
„descoperit” de Carl Wilhelm Scheele (în sensul diferențierii ca entitate din sărurile minerale
ale altor metale) în 1778. A fost izolat în formă metalică pură, pentru prima dată de Peter
Jacob Hjelm în 1781.
Compușii de molibden se utilizează industrial, în aplicații la temperaturi și presiuni ridicate,
ca pigmenți și catalizatori.
Utilizare
Molibdenul este utilizat în cantități mici pentru creșterea durității și elasticității oțelului. În
raport de peste 2/3 din producția totală de molibden, este folosit pentru obținerea aliajelor de
fero-molibden. În primul război mondial datorită cantităților mici existente de wolfram, acesta
va fi înlocuit de molibden în vederea obținerii aliajelor dure. Până în prezent molibdenul este
folosit la aliaje cu scopul de a crește duritatea, rezistența termică și la coroziune a metalelor.
Molibdenul se mai folosește și pentru obținerea straturilor protectoare și oglinzilor speciale.
Aliajele cu molibden sunt folosite la fabricarea avioanelor și rachetelor. Oxizii sunt folosiți în
industria petroliferă ca și catalizator pentru înlăturarea sulfului și obținerea acroleinei și
acidului acrilic . Disulfura de molibden (MoS2) în combinație cu grafitul este un lubrifiant care
este folosit cu succes și la temperaturi ridicate. De asemenea este folosit ca strat fin în
industria tranzistoarelor sau a celulelor solare. În producerea lămpilor cu halogeni, medicina
nucleară sau în lămpile röntgen este utilizat de asemenea molibdenul ca și conductor electric.
Molibden

Niobiu ← Molibden → Technețiu

Cr
Mo Mo
42

Informații generale
Nume, Simbol, Număr Molibden,
 Mo, 42
Grupă, Perioadă, Bloc 6, 5, d
Densitate 10,28 kg/m³
Culoare gri metalic

11.Siliciu

Siliciul este foarte răspândit în natură, însă nu în stare liberă,deși masa sa alcătuiește
27,5 % din cea a scoarței Pământului prin constituția silicată sub forma silicei (dioxidului de
siliciu) și silicați cum ar fi mica, feldspatul, ș.a. Este al doilea element ca răspândire pe
Pământ, după oxigen. Cuarțul este forma cristalină stabilă a bioxidului de siliciu, prezentându-
se în stare pură sub formă de cristale incolore (cristal de stâncă), precum și varietăți colorate:
ametistul—violet, citrinul—galben etc. Siliciul se găsește în graminee, în scheletul multor
animale marine ; după moartea acestor animale, scheletele se depun pe fundul mărilor
formând kiselgurul sau pământul de infuzori.

Siliciu

Aluminiu ← Siliciu → Fosfor

Carbon
Si Si
14

Ge

Informații generale
Nume, Simbol, Număr Siliciu, Si, 14
Serie chimică metaloizi
Grupă, Perioadă, Bloc 14, 3, p
Densitate 2330 kg/m³
Culoare gri închis
 Proprietăți atomice
Masă atomică 28,0855 u
Structură cristalină diamant
Proprietăți fizice
Fază ordinară solid
Punct de topire 1413,9°C ;
Punct de fierbere 2899,9 °C;

Utilizare
Siliciul este folosit ca materie primă în construcția dispozitivelor semiconductoare și în
fabricarea celulelor solare. Compușii siliciului au diverse utilizări: argila și caolinul sunt
materii prime pentru fabricarea produselor ceramice și a cimentului, iar dioxidul de siliciu în
fabricarea sticlei.

12.Vanadiu
Vanadiul este un element chimic cu simbolul V și numărul atomic 23. Este un metal
tranzițional moale, ductil, de culoare cenușiu–argintie. Formarea unui strat protector de oxid
stabilizează metalul față de oxidare. Vanadiul se găsește în natură numai sub formă de
combinații. El este rezistent la acțiunea acizilor (precum acidul sulfuric) și a soluțiilor saline.
Oxidarea metalului are loc la peste 660 °C, cu formare de V2O5.
Vanadiul a fost descoperit în 1801 de Andrés Manuel del Río în urma studierii mineralului
vanadit, pe care l-a denumit „eritroniu” deoarece – prin încălzire – majoritatea sărurilor sale
își schimbă culoarea în roșu. Patru ani mai târziu el a fost convins de către alți oameni de
știință (în mod eronat) că eritroniul era de fapt crom. Elementul a fost redescoperit în 1831 de
Nils Gabriel Sefström, care l-a denumit „vanadiu”, după Vanadis (zeița scandinavă a
frumuseții și fertilității).
Elementul se găsește în natură în circa 65 de minerale diferite și în depozitele de combustibili
fosili. În Rusia și China se obține din zgura de la oțelării, iar în alte țări ca produs secundar al
mineritului uraniului sau ca produs de ardere ale fracțiunilor petroliere grele.
Utilizare
Este utilizat la obținerea de oțeluri speciale necesare pentru angrenaje de mare viteză.
 Vanadiu

Titan ← Vanadiu → Crom

V V
23

Niobiu

Informații generale
Vanadiu,
Nume, Simbol, Număr
V, 23
metale de
Serie chimică
tranziție
Grupă, Perioadă, Bloc 5, 4, d
Densitate 5959 kg/m³
alb-
Culoare
cenușiu
Proprietăți atomice
Structură cristalină cubică

13.Cupru
Cuprul (numit și aramă) este un element din tabelul periodic având simbolul Cu și
numărul atomic 29. Acesta este un metal de culoare roșcată, foarte bun conducător de
electricitate și căldură. Cuprul a fost folosit de oameni din cele mai vechi timpuri, arheologii
descoperind obiecte din acest metal datând din 8700 î.Hr. A fost unul din primele metale
folosite, deoarece cantități mici din el apar în unele locuri în stare liberă. Principalele
minereuri ale cuprului sunt: calcozina (sulfura de cupru), calcopirita sau criscolul (ferosulfura
de cupru), cupritul (oxidul cupros) și malachitul și azuritul (ambele forme ale carbonatului
basic de cupru). Metoda folosită pentru extracția de cupru depinde de natura minereului. Dacă
cuprul se găsește în stare liberă, el poate fi separat prin sfărâmarea minereului în bucăți mici și
amestecarea sa cu apa. Cuprul, fiind relativ greu, se depune la fund. Cuprul care are o puritate
de peste 99% este folosit la fabricarea conductelor de gaz și de apă, a materialelor pentru
acoperișuri, a ustensilelor și a unor obiecte ornamentale. Deoarece cuprul este un bun
conducător de căldură, se utilizează la boilere și alte dispozitive ce implică transferul de
căldură. Sub formă de folie de cupru laminată, pe un strat izolator, se folosește la fabricarea
circuitelor imprimate. Acestea pot fi simplu strat, cu folie pe o singură față, sau dublu strat, cu
folie pe ambele fețe. Pentru realizarea circuitelor imprimate cu mai multe straturi, se
realizează sandwich-uri din circuite dublu placate si izolatoare. Originea numelui: din
cuvântul latinesc cyprium. Cuprul este folosit încă din cele mai vechi timpuri. Acesta a jucat
un rol important în civilizația omenească, fiind folosit la statui, la obiecte casnice, etc. Obiecte
din cupru cu o vechime mai mare de 6000 de ani au fost găsite în zone cu importanță istorică,
de exemplu la Caldeea, în Egipt, Asiria, Fenicia și America. Originea numelui vine de la
cuvântul latinesc cyprium (provenit de la insula Cipru).
Homer a scris despre armele confecționate din cupru. Mai târziu apar confecționate din cupru
obiecte de artă, cât și diferite vase din bronz. În jurul anului 900 î.e.n. au fost folosite săruri de
cupru pentru zugrăvitul locuințelor scumpe, fiind combinat cu humă și mai târziu cu var.
Primele monede din bronz apar în Egipt, între anii 430-322 î.e.n., ce au un conținut de cupru
de 80% și 20% cositor.
Fiind unele dintre principalele metale, cuprul ajungea pe mâinile alchimiștilor, care în
scrierile lor cu limbaj ,,ermetic" îl numesc Venus, această planetă fiind considerată că este
reprezentată de cupru.

Proprietăți
Fizice

Un disc din cupru (99.95% pur)

În stare solidă, de metal, cuprul are culoare roșie-portocalie, aceasta fiind principala
proprietate după care se deosebește de alte elemente. De obicei, majoritatea compușilor
anorganici, dar și organici ai cuprului au o culoare albastră, deși unii pot fi și verzui sau
vernil. Sistemul de cristalizare al cuprului este cubic, cu fețe centrate, caracterizat prin absența
polimorfismului. Unul dintre dezavantajele utilizării cuprului este fenomenul de oxidare, cu
schimbarea culorii în verde-albastrui, ce poate fi observat adesea pe vasele vechi sau pe
monede .Împreună cu osmiul (albastru) și aurul (galben-auriu), cuprul este unul dintre cele
trei metale elementare care are altă culoare naturală în afară de gri sau argintiu. Cuprul pur
este portocaliu-roșu și dobândește o pată roșiatică în momentul expunerii la aer, urmând să se
înverzească mai târziu.
Duritatea cuprului este relativ mică (3 pe scara Mohs), dar este destul de rezistent la rupere, și
foarte ductil (poate fi tras în fire), putând fi modelat la presiuni mari. Conductibilitatea
calorică este asemănătoare cu a argintului (1 față de 0,93 a argintului) și mult mai mare decât
a altor metale uzuale. Tocmai datorită acestei proprietăți, cuprul se utilizează în conducte,
pentru transmiterea căldurii. Însă, conductibilitatea scade când cuprul este impur; în
momentul în care conține 0,1 % impurități de elemente ca fosfor, arsen, siliciu sau fier,
valoarea conductibilității poate scădea chiar cu 20%. De aceea, în electrotehnică se utilizează
numai cupru pur, electrolitic.

Mecanice
Atât cuprul, cât și aliajele sale, au o maleabilitate foarte ridicată (pot fi trase în foi subțiri),
fiind și foarte ușor de prelucrat. Totodată, ductilitatea cuprului este extraordinar de favorabilă,
astfel, putându-se obține fire foarte subțiri de cupru
Aspect

Cupru
Cuprul este singurul metal ce are culoarea arămie. Foarte interesante sunt proprietățile
acestuia de a forma compuși de culoarea verde (carbonat, clorură, etc.), neagră (oxid) sau
albastră (sulfat și hidroxid).
Chimice
Numărul atomic al cuprului este 29, iar simbolul chimic este Cu. Masa atomică relativă este
63,546. Valența cuprului este, în principal 1 sau 2 (cuprul formează o varietate rară de
compuși și săruri cu starea de oxidare +1 și +2, care sunt de obicei numite săruri cuproase sau
cuprice), deși, mai rar, poate fi chiar și 3. Acesta nu reacționează cu apa, dar reacționează
încet cu aerul atmosferic; în urma acestei reacții, pe suprafața cuprului se formează un strat de
cupru oxidat verde . În contrast cu oxidarea fierului la aer umed, acest strat de oxid se oprește
din coroziune; un strat carbonat de cupru poate fi observat pe construcțiile vechi din cupru,
cum ar fi Statuia Libertății, cea mai mare statuie din cupru din lume.
 Cupru

Nichel ← Cupru → Zinc

-
Cu Cu
29

Ag

Informații generale
Nume,Simbol,Număr Cupru, Cu, 29
Serie chimică metale de tranziție
Densitate 8960 kg/m³
roșie-strălucitoare
Culoare
cu luciu metalic
Proprietăți atomice
Masă atomică 63,546 u
cubică cu fețe
Structură cristalină
centrate

14.Zirconiu
Zirconiul este un element chimic din grupa metalelor, care are numărul atomic 40.
Simbolul chimic este Zr.
Zirconiul este folosit mai nou și în stomatologie sub forma de oxid de zirconiu (zirconia), ca
cea mai fizionomică opțiune pentru o coroană dentară. Se pune sub porțelan în loc de metal
pentru a nu transpare sub porțelan. Se mai folosește și la implantologie tot din același motiv,
dar și pentru că are o biocompatibilitate superioară, înlocuind titanul.
Material nuclear
Hidrura de zirconiu este folosită ca material moderator care ține hidrogenul legat la
temperatura de lucru a reactorului de fisiune. Alegerea ca material pentru zona de moderare se
datorează absorbției minime de neutroni.
Zirconiu

Ytriu ← Zirconiu → Niobiu

Ti
Zr Zr
40

Hf

Informații generale
Zirconiu, Zr,
Nume, Simbol, Număr
40
metale de
Serie chimică
tranziție
Densitate 6,511 kg/m³
Culoare alb - argintiu
Proprietăți atomice
Masă atomică 91,224 u

Structură cristalină hexagonală

15. Zinc

Zincul este un element chimic care are simbolul Zn și numărul atomic 30. Zincul este
un metal de culoare albăstruie spre alb, care devine maleabil în jurul a 100°-150 °C. Se obține
din minereuri și din compuși, fiind folosit în aliaje cu alte metale pentru protejarea acestora
împotriva oxidării (ruginirii).În antichitate, înainte de a fi identificat ca element chimic, zincul
era folosit pentru obținerea alamei. Un aliaj conținând aproximativ 87% zinc s-a găsit în unele
ruine preistorice din Transilvania. Zincul nu e considerat toxic, totuși dacă se inhalează oxid
de zinc (ZnO) apare o tulburare cunoscută sub numele de "tremurat de zinc".
În Europa modernă, zincul metalic a fost redescoperit de Margraff în 1746, prin reducerea
calaminei cu mangalul.Zincul a fost un factor important în procedeul de descoperire al
bateriei, astfel savantul Alessandro Volta l-a utilizat pentru a inventa Pila Volta, prima baterie
din lume. Ea era alcătuită din diferite straturi succesive de cupru, zinc și postav îmbibat în
acid sulfuric, care produceau curent electric. Această invenție a fost făcută în anul 1800.
Zinc

Cupru ← Zinc → Galiu

-
Zn Zn
30

Cd

Informații generale
Nume, Simbol, Număr Zinc, Zn, 30
Densitate 7140 kg/m³
cenușiu
Culoare
albăstrui
Proprietăți atomice
Masă atomică 65,409 u
Structură cristalină hexagonală

16.Crom

Cromul este un element chimic care are simbolul chimic Cr și numărul atomic 24.
Este primul element chimic al grupei 6. Are o culoare alb-cenușie și este lucios. Numele său
derivă de la cuvântul grecesc chroma, care înseamnă culoare, din cauza faptului că
majoritatea compușilor săi sunt intens colorați. Oxidul de crom a fost folosit de către chinezi,
încă de acum 2000 de ani, pe timpul dinastiei Qin, pentru a acoperi vârfurile armelor. Cromul
în combinație cu alte elemente are un colorit variat, fiind folosit și ca pigment în vopsele sau
lacuri.
Cromul a fost descoperit în anul 1797 de către chimistul francez Louis Nicolas Vauquelin, în
minereul crocoit (cromat de plumb), mineral folosit ca pigment. Descoperirea cromului a fost
primită cu mare interes, deoarece acesta este foarte rezistent la coroziune și este foarte dur.

(PbCrO4)
O altă descoperire majoră a fost faptul că adăugarea de crom în timpul fabricării oțelului,
cromul îl face pe acesta să fie mai rezistent la coroziune și la decolorare. Această utilizare,
alături de placarea cu crom (electroplacarea) sunt cele mai uzuale metode de folosire a
cromului.Cromul și ferocromul se obțin din același mineral, cromit

Cromit (FeCr2)O4
Cromul este un metal destul de răspândit în scoarța pământului dar numai sub formă de
combinații chimice, cromit (FeCr2)O4) cu un conținut în crom de 0,033%. În metalurgia
cromului se disting două etape mai importante și anume: fabricarea oxidului de crom și
obținerea cromului metalic. Face parte din categoria metalelor puțin reactive, în stare
compactă prezintă o rezistență deosebită față de oxigen și agenții atmosferici chiar și la
temperaturi ridicate. Minereul de bază folosit la extragerea cromului este cromitul, metalul se
obține printr-o reacție de reducere (redox) din cromit cu ajutorul aluminiului sau siliciului.Din
cantitatea exploatată pe glob de cca. 15 milioane tone de cromit (anul 2000), 50% din
producție se obține în Africa de Sud, urmat de Kazahstan cu 15,2%, India cu 12,1% ,
Zimbabwe (3,7 %) și Finlanda (3 %).
Încă din veacul trecut s-a observat că adausurile de crom în oțel contribuie la creșterea
caracteristicilor mecanice precum și a rezistenței la coroziune ale acestuia. Dar, influența
favorabilă pe care o exercită cromul asupra oțelului nu a fost exploatată decât foarte puțin
până în anii care au precedat primul război mondial, în prezent se poate spune că cromul
constituie principalul element de aliere al oțelurilor. Oțelurile cu conținuturi mai scăzute de
crom (0,3—4%) posedă o duritate ridicată și o bună rezistență de rupere la tracțiune.
Sunt mai multe procedee de a acoperi aliajele fierului, respectiv oțelul, cu un strat de crom
prin galvanizare. Cromul și derivații sunt utilizați în:
 1. cromarea dură, stratul de crom având o grosime de 1000 μm (utilizat în
fabricarea motoarelor)
2. cromarea decorativă stratul de crom având o grosime de < 1 μm (cu rol
anticoroziv)
3. folosirea în amestec ca aliaj ca anticorosiv la piese metalice care sunt supuse la
temperaturi ridicate
4. utilizarea în calitate de catalizator, pentru accelerarea unor reacții chimice
5. folosirea cromitului la producerea și arderea cărămizilor
6. utilizare în colorarea verzuie a sticlei
7. folosirea cromaților ca pigment în fabricarea coloranților, sau la producerea
benzilor magnetice de înregistrare acustică
Crom

Vanadiu ← Crom → Mangan

52
Cr Cr
24

Molibden

Informații generale
Nume, Simbol, Număr Crom, Cr, 24
Serie chimică metale de tranziție
Grupă, Perioadă, Bloc 6, 4, d
Densitate 7139 kg/m³
Culoare alb-cenușiu
Proprietăți atomice
Structură cristalină cubică

17.Platina

Platina este un element chimic din grupa metalelor platinice, aflat în poziția 78 în tabelul
periodic al elementelor.Platina este un element ce face parte din grupa metalelor platinice
împreună cu paladiu (unul din cele mai scumpe metale, fiind de aproximativ 1,5 ori mai
scump decât aurul). Este un metal tranzițional, dur, maleabil, ductil și prețios, de culoare gri-
alb. Platina este un metal nobil rezistent la coroziune, și se găsește adesea asociat cu unele
minereuri de cupru, de argint sau de nichel, și mai rar sub formă de depozite native (de
exemplu, în Africa de Sud). Este folosit în confecționarea bijuteriilor, în echipamente de
laborator, în medicina dentară și pentru realizarea protezelor dentare în aliaj cu aurul, pentru
realizarea unor contacte electrice și mai ales în catalizatoarele autovehiculelor.
• metal maleabil și ductil, bun conducător termic și electric;
• nu este atacat de acidul azotic HNO3 la rece și de acidul clorhidric HCl doar de o
combinație de două părți acid azotic și o parte acid clorhidric și de acidul sulfuric H2SO4
la cald;
• Platina este ultimul metal pretios descoperit de catre om dar nu si cel din urma folosit,
tinand cont de faptul ca vechii egipteni si indienii precolumbieni isi confectionau bijuterii
din granule de platina imbinate cu aur. Abia în secolul trecut au fost descoperite calitățile
platinei, după ce s-a reușit topirea ei la 1770 de grade Celsius. Platina este cotată, în
prezent, la fel cu aurul, dar avantajele ei sunt superioare, acesta putând rezista mii de ani
fără să se degradeze sau uzeze. Din acest motiv, platina a început să fie folosită pe scară
largă în bijuterie, ajungând să fie mult mai apreciată decât celelalte metale.

Teme de lucru

In laborator sunt prezentate exemple de materiale cu o utilizare larga in domeniul

mecatronicii si optometriei.
Pentru cel putin trei materiale metalice realizati o descriere cuprinzand proprietatile
fizice-chimice-mecanice, aspectul si utilizari.