Capitolul 1

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Definirea şi obiectivele automatizării şi protecţiei prin relee din sistemele

electroenergetice

Prin automatizarea sistemelor electroenergetice se înţelege aplicarea principiilor şi

metodelor automaticii în conducerea şi exploatarea acestora; automatica fiind ştiinţă
aplicată care se ocupă cu dispozitivele ce realizează, fără participarea omului, operaţiile de
conducere automată.
Echiparea sistemelor electroenergetice cu diferite dispozitive de automatizare este
impusă de o serie de particularităţi ale procesului de producere, transport şi distribuţie a
energiei electrice, care se desfăşoară în cadrul acestor sisteme. Dintre particularităţile
specifice de funcţionare ale sistemelor electroenergetice merită a fi amintite: tensiunea şi
frecvenţa energiei livrate trebuie să se păstreze între anumite limite, apropiate de valorile
nominale; neexistând posibilitatea stocării energiei electrice, agregatele generatoare
trebuie să urmărească în permanenţă variaţiile puterii cerute de consumatori; asigurarea
continuităţii în alimentarea cu energie electrică a consumatorilor, localizarea, separarea şi
remedierea avariilor apărute trebuie să se facă cât mai rapid pentru a se evita extinderea
acestora.
In cadrul automatizării o importanţă mare o are reglarea automată, care urmăreşte
asigurarea în exploatare a valorilor optimale pentru diferite mărimi (tensiune, frecvenţă,
turaţie etc). Pe lângă reglarea automată, în cadrul automatizărilor în sistemele
electroenergetice se întâlnesc probleme de comandă automată: (pornire, oprire automată a
motoarelor, generatoarelor, control automat, probleme de automatizări legate de conectarea
automată a rezervei (A.A.R.), de reanclanşare automată rapidă (R.A.R.) sau de
descărcare automată a sarcinii (D.A.S. f sau D.A.S.U) cât şi probleme de protecţie prin
relee a sistemelor electrice.
Protecţia prin relee este una din principalele forme ale automatizării sistemelor
electroenergetice având drept scop principal detectarea avariei şi deconectarea elementului
avariat în vederea evitării extinderii avariei şi a revenirii cât mai rapide la regimul normal
de funcţionare pentru restul sistemului.
Cu alte cuvinte, protecţia prin relee este formată din ansamblul aparatelor şi
dispozitivelor destinate să comande automat deconectarea instalaţiei electrice protejate în
cazul apariţiei unui defect sau a unui regim anormal periculos şi/sau să semnalizeze apariţia
regimului respectiv.
In functie de rolul in sistemul automat,elementele acestuia se clasifica in:

a) Elemente de masura (EM)care serveste pentru controlul valorii curente a marimii

reglate,transformândmarimea reglata intr-o marime de alta natura fizica,astfel incat
ea sa poata fi prelucrata in procesul de comanda(este deci un traductor);

b) Elemente de prescriere(EP)serveste pentru elaborarea algoritmului de comanda a

1
 S.A.

c) Elemente de comparatie (E.C.) prevazut pentru determinarea abateri (de exemplu

punte Wheatstone)

d) Elemente de amplificare (EA)care amplifica semnalul de iesire EC la valoarea

necesara actionarii elementului de reglare

e) Elementul de reglare (ER) este elementul care asigura variatia fluxului de materie
sau energie în obiectul reglat, în vederea modificării mărimii reglate (de exemplu
un ventil de admisie a aburului);
f) elementul de execuţie (EE) serveşte pentru comanda ER (de exemplu
servomotor, contactor, releu).
Interconectarea unor elemente automate reprezintă un sistem automat (SA).
Schema bloc a unui sistem automat este dată în fig.1.3, in care s-a notat.
DA - dispozitivul de automatizare,
IA - instalaţia automatizată sau obiectul reglat (procesul automatizat).

Ducă modal de interacţiune între dispozitivul de automatizare şi instalaţia

automatizata se deosebesc sisteme automate în circuit deschis (fig.1.4), sisteme
automate în circuit închis (fig. 15) şi sisteme automate de control (fig.1.6).
In domeniul automatizărilor în centrale şi sisteme electrice, sisteme automate
in circuit deschis sunt cele care asigură: pornirea automată a motoarelor electrice
anclanşarea automată a alimentării de rezervă, reanclanşarea automata rapida şi
descărcarea automata a sarcinii; iar sistemele automate în circuit închis –
sunt sistemele de reglare automată a tensiunii şi puterii reactive, de reglare automata a
frecvenţei şi diverse reglări pe partea termică a centralelor

2
 Sistemele automate de control supraveghează starea unuia sau mai multor
parametri caracteristici ai instalaţiei automatizate, înregistrând, semnalizând, sau
declanşând acţiuni asupra obiectului controlat, după cum scopul controlului este de
sortare, de protejare a instalaţiei etc.

Când aparatul de control (EC) este un aparat de protecţie, la depăşirea unor anumite

3
valori limită a parametrului controlat, aparatul de protecţie acţionează direct sau indirect
asupra obiectului protejat (controlat) întrerupând parţial sau integral funcţionarea acestuia.
Sistemele automate de control de protecţie se întâlnesc mult în sistemele
electroenergetice, fiind realizate cu ajutorul releelor.

1.4. Relee electrice de protecţie

1.4.1. Definirea releului electric de protecţie

Releul electric, conform definiţiei date în STAS, este un aparat care execută
închiderea, deschiderea sau comutarea uneia sau mai multor contacte sub influenţa
acţiunii electromagnetice, produse de variaţia unor mărimi electrice (curenţi sau/şi tensiune)
aplicate înfăşurărilor sale.
In cazul releelor care nu au elemente mobile respectiv contacte (relee tranzisto-
rizate, de exemplu) la modificarea parametrului controlat până la atingerea sau depăşirea
valorii de pornire are loc o variaţie în salt (basculare) a mărimii din circuitul de ieşire.
In general, cu alte cuvinte, releul electric de protecţie este un aparat care acţionează asupra
mecanismului de declanşare (în sensul deschiderii) întreruptorului atunci când
condiţiile o impun(cazul unei avarii,de exemplu) . Uneori releele comandă numai
semnalizarea de atenţionare a personalului de exploatare in eventualitatea unui
regim normal de funcţionare.
Un relaş se compune din trei părţi distincte, fig. 1.7, în care s-au notat:
ES - elementul sensibil sau elementul de intrare;
EC - elementul de comparaţie sau elementul de prelucrare logică a informaţiei şi de
decizie;
EE - elementul de execuţie sau elementul de ieşire.

4
 Pentru exemplificare s-a prezentat în fig.l.7.b schema desfăşurată a unui releu
electromagnetic, iar în fig.l.7.c simbolul de reprezentare a unui releu cu o singură mărime
de intrare şi cu un contact normal deschis.
Simbolizarea diferitelor tipuri de relee se prezintă in figura 1.8

Releele electrice sunt deci aparate automate care sub acţiunea unui parametru electric
de intrare produc variaţia bruscă (în salt) a parametrului de ieşire, la o anumită valoare a
parametrului de intrare. Ele funcţionează pe baza ciclului "da - nu", (închis - deschis),

5
făcând parte din categoria aparatelor pentru comenzi discontinue. Releele au un singur
canal de intrare şi oricâte canale de ieşire. Caracteristica "intrare - ieşire", y = f(x), a
releului reprezintă legătura, cu caracter discontinuu, între mărimea de intrare x şi
mărimea de ieşire y, fig. 1.9. în cazul unei variaţii continue a parametrului x între x = 0 şi
x = x pornire , îi corespunde o valoare constantă a parametrului y = ymin, (adesea ymin = 0).

In momentul în care parametrul x atinge valoarea x = X pornire, parametrul y variază în salt

de la valoarea y = ymin la valoarea y = ymax; timpul în care are loc trecerea de la ymin la yroax
fiind determinat de durata procesului tranzitoriu în circuitul parametrului y (adică în circuit
comandat). La o creştere ulterioară a parametrului x până la valoarea x = x max valoarea
parametrului y rămâne constantă. în descreşterea valorii parametrului x de la x max la x
revenire, valoarea y = y max rămâne neschimbată, iar la x = x rev se va micşora prin salt
până la valoarea y = y min

1.4.2. Funcţiile releelor electrice

Releele electrice îşi găsesc aplicabilitatea în diverse domenii de comandă,
supraveghere şi reglare a proceselor industriale. O aplicabilitate deosebită o au în
alcătuirea schemelor de protecţie prin relee a sistemelor electroenergetice.
Independent de domeniul în care se folosesc, funcţiile obişnuite ale releelor de
diverse tipuri sunt următoarele:
• Funcţia de măsurare sau control întâlnită în special la releele de protecţie (de
exemplu: releul maximal de curent, releul minimal de tensiune, releul de distanţă de
impedanţă minimă, releul direcţional, releul diferenţial etc), acestea având rolul de
a controla anumiţi parametrii (curent, tensiune, impedanţă etc). De precizat că prin
a controla s-a înţeles aici măsurarea în permanenţă a unui anumit parametru (cel
controlat) în scopul sesizării faptului că parametrul respectiv a atins o anumită
valoare - valoarea de pornire, reglată sau de consemn a releului. Releele cu funcţii
de măsurare au în general precizie bună şi consum redus de putere.
• Funcţia de amplificare (în putere) care permite să se alimenteze un circuit electric
ce necesită un curent (putere) mai mare cu ajutorul unui curent (putere) relativ mai
mic. De exemplu un releu intermediar absoarbe la excitare un curent de cea. 15 mA

6
 (3,3 W) şi comandă prin contactul său un circuit care necesită 5A (~ 1000 W).
• Funcţia de multiplicare a numărului de circuite comandate de la un singur circuit,
se realizează datorită faptului că un releu posedând mai multe contacte, poate
asigura închiderea şi / sau deschiderea mai multor circuite independente. Această
funcţie se întâlneşte în special la releele intermediare.
• Funcţia de semnalizare se realizează cu ajutorul unor relee speciale, de
semnalizare, numite şi relee clapetă şi se materializează printr-o indicaţie optică
sau şi acustică atunci când clapeta (sau steguleţul indicator) cade, ceea ce se
întâmplă atunci când în circuitul de execuţie al releului de semnalizare apare
un curent (releul de semnalizare tip serie) sau apare o tensiune (cazul releelor de
semnalizare tip derivaţie).
• Funcţia de temporizare permite o întârziere între momentul aplicării unui impuls
(excitării releului) şi momentul comutării contactelor sale. Această funcţie o
îndeplinesc releele de timp.
1.4.3. Parametrii principali ai releelor
Parametrii principali ai releelor, indicaţi în cataloage şi în prospecte,
sunt următorii:
• Curentul şi tensiunea nominală, reprezintă valorile curentului şi tensiunii pe care
bobinele releului le pot suporta, în bune condiţiuni, un timp oricât de lung. De
asemenea, se precizează dacă releul trebuie să fie alimentat cu curent continuu sau
cu curent alternativ.
• Valoarea de pornire (de acţionare sau de lucru) reprezintă acea valoare limită a
parametrului controlat de releu la care, în cazul releelor cu elemente mobile şi
contacte, sistemul mobil al releului se pune în mişcare şi închide, respectiv deschide
contactele sale (în funcţie de tipul releului: cu contacte normal deschise, respectiv
normal închise).Pentru relee cu tranzistoare, care nu au elemente mobile, valoarea
de pornire este valoarea parametrului controlat la care releul comanda variaţia în
salt a mărimii din circuitul de ieşire.
• Valoarea de revenire este acea valoare limită a parametrului controlat de releu la
care sistemul mobil al releului începe să se deplaseze în sensul invers celui de
acţionare şi continuă această deplasare până la poziţia iniţială de repaus. Pentru
releele cu comutaţie statică, valoarea de revenire reprezintă valoarea parametrului
controlat la care releul comandă variaţia în sens invers (în raport cu variaţia din
momentul acţionării) a mărimii din circuitul de ieşire.
• Factorul de revenire, k rev, este raportul dintre valoarea de revenire şi valoarea de
pornire. Cu cât krev este mai apropiat de unitate, cu atât releul este de calitate mai
bună. La releele maximale, factorul de revenire este subunitar (0,75...0,95), iar la
releele minimale este supraunitar (krev = 1,05...1,2).
• Timpul propriu de acţionare al releului este timpul care trece din momentul
atingerii valorii de pornire a parametrului controlat de releu până în momentul
comutării depline a contactelor sale. Pentru o protecţie rapidă trebuie ca acest timp
să fie cât mai mic.
• Puterea consumată (puterea de acţionare) este puterea consumată în bobinele
releului, pentru ca acesta să acţioneze. Cu cât această putere este mai mare
(construcţie robustă), cu atât releul este mai puţin sensibil.
• Puterea comandată de contactele releului (puterea de rupere, capacitatea de

7
 comutare), este puterea din circuitul pe care îl pot întrerupe sau stabili contactele
releului, fără ca acestea să se deterioreze. Este de dorit să fie cât mai mare.
• Poziţia normală a contactelor este poziţia pe care o ocupă contactele releului
atunci când prin bobinele sale nu circulă curent.
• Eroarea releului este diferenţa dintre valoarea reală de pornire şi valoarea
parametrului controlat la care releul a fost reglat să acţioneze.
Cursa de inerţie este spaţiul în care sistemul mobil al releului continuă să se
deplaseze, în virtutea inerţiei, după ce cauză care a provocat această deplasare a
dispărut. Cursa de inerţie caracterizează calitatea releului şi trebuie să fie cât mai
mică, pentru evitarea acţionărilor greşite şi pentru obţinerea unei siguranţe ridicate.
• Stabilitatea termică şi electrodinamica reprezintă proprietatea releului de a
suporta timp limitat (fără nici un fel de deteriorări) efectele termice şi electrodinamice ale
curenţilor de scurtcircuit. Stabilitatea electrodinamica este definită prin
valoarea de şoc a curentului de scurtcircuit suportat de releu, iar stabilitatea termică
este definită prin intervalul de timp în care releul poate suporta, în bune condiţiuni,
diferite valori ale curentului de scurtcircuit.

1.4.4. Calităţile cerute unui releu de protecţie

Un releu de performanţă trebuie să posede următoarele calităţi:
• Siguranţa în funcţionare reprezintă acea calitate a releului care
asigură
funcţionarea acestuia în toate condiţiile pentru care a fost prevăzut să funcţioneze,
neexistând deci nici refuzuri în funcţionare în caz de defect în instalaţie, dar nici
acţionări false ale releului, în absenţa unui defect. Siguranţa în funcţionare trejpie
privită cu multă atenţie, având în vedere că releele sunt în regim de aşteptare,
urmând să intervină numai la apariţia avariei. Pe baza unor studii statistice a
comportării în exploatare a releelor se poate mări siguranţa în funcţionare a
acestora.
• Consum mic de energie calitate care pe lângă aspectul economic al
consumului
redus, conduce şi la reducerea spaţiului aferent transformatoarelor de măsură.
• Fidelitate şi precizie în sensul bunei fidelităţi se urmăreşte ca dispersia pragului
de funcţionare să fie mică la solicitări de acelaşi mod şi în aceleaşi condiţii
ale mediului ambiant. O precizie bună implică o diferenţă mică între valorile
extreme ale mărimii de alimentare (sau de intrare) pentru care releul funcţionează.
• Rapiditate în funcţionare calitate necesară, având în vedere că o
deconectare rapidă a elementelor defecte prezintă o serie de avantaje, cunoscute.
• Sensibilitatea releului reprezintă acea calitate care asigură intrarea în funcţiune
a releului la cea mai mică modificare a parametrului controlat.
• Verificare şi depanare uşoară , ceea ce se poate asigura mai ales printr-o
execuţie debroşabilă.
Prezenţa câmpurilor electrice, a vibraţiilor, a şocurilor mecanice, a prafului, impun
alegerea modului de montare a releului, eventual în casetă etanşă.

8
1.4.5. Clasificarea releelor
Clasificarea releelor folosite în protecţie se poate face din diferite puncte de vedere,
după cum rezultă din fig. 1.10.
Trebuie precizat referitor la *) din fig. 1.10 că, la toate tipurile de relee, inclusiv la
cele de mărimi neelectrice (care sunt prevăzute la ieşire cu contacte electrice) mărimea de
ieşire este totdeauna de natură electrică; **) prin basculare se înţelege schimbarea poziţiei
releului adică din dezexcitat în excitat şi invers; ***) prin caracteristică de temporizare se
înţelege caracteristica reprezentând dependenţa dintre timpul de acţionare t a şi valoarea
parametrului controlat de releu, pc (vezi fig. 1.11).
Relaţia (1.6) reprezintă caracteristica de funcţionare a unui releu ampermetric.
Pe parcursul dezvoltărilor ulterioare se va reveni la relaţiile (1.1) şi (1.2) pentru
stabilirea condiţiilor de funcţionare a altor tipuri de relee.

1.4.7. Principiul constructiv şi funcţional al principalelor relee electrice de

protecţie
1.4.7.1. Relee electromagnetice
Releele electromagnetice au ca organ principal de acţionare un electromagnet.
Acesta acţionează asupra unei armături feromagnetice mobile, armătură care poate fi
rotitoare, fig.1.13, sau poate executa o mişcare de translaţie. Cuplul antagonist la aceste
relee este creat de un resort. Releele electromagnetice sunt foarte sigure în funcţionare,
simple şi robuste, calităţi care le fac foarte răspândite în practică, sub formă de relee de
curent, de tensiune, de semnalizare, relee intermediare. Ca dezavantaje se menţionează
puterea consumată mare (  0,1 W), ceea ce conduce la sensibilitate redusă a acestor relee.
Releele electromagnetice pot fi simple (neutre), ca cele din fig.1.13 (care funcţionează atât
în c.c. cât şi în ca., sau pot fi polarizate (fig.1.14) şi relee de tip balanţa. Releele
polarizate funcţionează numai în curent continuu şi se caracterizează printr-o sensibilitate
ridicată, puterea consumată pentru acţionare fiind mică (10* -10' ) W şi timpul de acţio-
nare foarte redus (3...5) ms. Polarizarea este asigurată de un magnet permanent N - S .
Releele polarizate se întâlnesc în special în componenţa releelor complexe de protecţie
(direcţionale, de distanţă etc).

Fig. 1.13. Releu electromagnetic cu armătură rotitoare

9
 Cuplul activ M al unui releu electromagnetic cstQ proporţional cu pătratul
curentului Ir ce străbate bobina sa: M  k * I r2

10
iar condiţia de acţionare este ca acest cuplu să fie egal sau mai mare decât cuplul
antagonist M», creat de frecări şi de un resort: M  M d 1.8
egalitatea în relaţia (1.8) reprezintă condiţia limită de acţionare (condiţia de pornire)

Releele electromagnetice de tip balanţă sunt compuse de obicei din două relee
electromagnetice neutre ale căror armături sunt legate la o pârghie comună, poziţia
acesteia fiind dictată de raportul dintre cuplurile create de către curenţii ce străbat bobinele
celor două relee. Poziţia pârghiei determină poziţia contactului mobil al releului. Se
folosesc ca relee de distanţă sau relee diferenţiale.

1.4.7.2. Relee de inducţie

Releele de inducţie se bazează pe interacţiunea a două fluxuri magnetice decalate în
spaţiu şi defazate în timp şi curenţii induşi de acestea în elementul mobil al releului: un
disc (fig.1.15) sau un rotor cilindric (tambur) (fig.1.16) - elemente realizate din aluminiu.

11
 Releele de inducţie cu disc se realizează de obicei cu spiră în scurtcircuit şi o
singură înfăşurare. Avantajul acestor relee este robusteţea, iar dezavantajele: consum de
putere mare, precizie relativ scăzută şi inerţie în funcţionare, deci timpi proprii de
acţionare mari. Pe acest principiu se realizează la noi în ţară releul de curent cu
caracteristica de temporizare limitat dependentă, tip RTP C.
Releele de inducţie cu rotor cilindric au de obicei două înfăşurări. Pe acest principiu
sunt realizate relee direcţionale, eventual şi relee diferenţiale sau de impedanţă.
Cuplul activ al releelor din fig.l. 15:
M  kI r2 1.9
iar a celor de tipul din fig. 1.16
M  kU r I r cos( r   ) 1.10
condiţia de acţionare fiind de forma (1.8).
In relaţia (1.10), Ur este tensiunea aplicată bobinei de tensiune a releului,
a este unghiul interior al releului (vezi capitolul 8), % este unghiul de defazaj între curentul
Ir şi tensiunea Ur, iar restul notaţiilor au aceeaşi semnificaţie ca în relaţiile (1.7) şi (1.8)

12
1.4.7.3. Relee electrodinamice
Releele electrodinamice (fig. 1.17) au o sensibilitate ridicată însă au timp propriu
de . acţionare relativ mare şi consum mare.
Ele funcţionează atât în c.c. cât şi în c.a. Pot fi utilizate ca relee direcţionale şi mai
rar ca relee de impedanţă.
Cuplul activ al releului are expresia:
M = kI rIucos(I r,Iu), 1.8
iar condiţia de pornire este tot de forma (1.8).

1.4.7.4. Relee magnetoelectrice

Releele magnetoelectrice (fig.1.18) se bazează pe acţiunea cuplului produs asupra
unei bobine 3, plasată pe un cadru mobil 4, parcursă de curentul I r de către câmpul
magnetic creat de magnetul permanent 1 (N - S). Ca avantaje ale acestor relee se
menţionează: consum propriu foarte redus, sensibilitatea lor atingând 0,001 mW. Folosirea
lor este numai în curent continuu. Puterea comandată de contacte este redusă (1...2 W).
Sunt răspândite ca elemente sensibile în protecţiile de distanţă.

13
 Cuplul activ are expresia:
M  kI r I U cos( I r , I U ) 1.11

in care w este numărul de spire al bobinei releului,B M este inducţia magnetica din
întrefier (datorita magnetului permanent )

1.4.7.5. Relee termice

Releele termice utilizează fenomenul de dilatare al metalelor produsă la creşterea
temperaturii în zona controlată. Ca element care se dilată se folosesc în exclusivitate lame
bimetalice. Dacă sursa de încălzire o constituie curentul dintr-o bobină spiralată pe
bimetal (fig.1.19), releul se numeşte releu electrotermic cu bimetal. Răspândit în protecţia
motoarelor electrice.

1.4.7.6. Relee de gaze

Relee de gaze fig.1.20, cunoscut şi sub numele de releu Buchholz, se foloseşte în
protecţia transformatoarelor electrice care sunt răcite cu ulei. Funcţionarea* releului se
bazează pe degajarea de gaze care are loc în cazul defectelor din interiorul cuvei. Releul de
gaze se montează pe conducta de legătură dintre cuvă şi conservatorul de ulei al transfor-

14
matorului de protejat. Releul de gaze se construieşte ai un plutitor sau mai des cu două
plutitoare. Este foarte sensibil la defecte.

1.4.7.7. Relee tip balanţă electrică

Releele tip balanţă electrică (fig.1.21) se folosesc ca element de măsură în protecţiile
complexe de distanţă. Sunt relee sensibile cu două circuite de intrare. Mărimile din
circuitul de protejat care se aduc la elementul de măsură sunt în prealabil redresate. Pe
acest principiu pot fi realizate relee direcţionale, diferenţiale şi de distanţă.

15
1.4.7.8. Relee cu amplificatoare magnetice
Utilizarea amplificatoarelor magnetice constituie primul pas în realizarea releelor
în întregime statice (cu comutaţie statică). Acest tip de releu a fost propus în 1924 de către
A. S. Fitzgerald şi studiat în Suedia şi Statele Unite ale Americii. Numai apariţia, după
războiul al II-lea mondial, a tolelor cu mare permeabilitate şi a redresoarelor de calitate aii
permis realizarea practică a acestor relee.
Amplificatorul magnetic comportă un miez magnetic de mare permeabilitate pe
care sunt bobinate înfăşurările de comandă alimentate în curent continuu şi o înfăşurare de
lucru alimentată în curent alternativ. Tensiunea indusă în înfăşurarea de lucru este funcţie
de amperspirele de comandă care reglează saratarea şi nesaturarea succesivă a miezului.
Pentru îmbunătăţirea funcţionării se poate folosi o reacţie pozitivă aplicând la
intrare o parte din semnalul de ieşire, în prealabil redresat.
Amplificatoarele magnetice sunt relativ lente (câteva perioade ale tensiunii
alternative de alimentare). Pentru remedierea acestui inconvenient se poate acţiona asupra
frecvenţei tensiunii de alimentare, utilizând un oscilator independent (f = 500... 1000 Hz).
Amplificatoarele magnetice sunt utilizate pentru realizarea funcţiei complete de
protecţie selectivă sau numai pentru îmbunătăţirea sensibilităţii unor relee electro -
magnetice clasice.
1.4.7.9. Relee prin efect HALL
Sondele Hali permit obţinerea foarte simplu a operatei de multiplicare. Totuşi
utilizarea lor practic în protecţia selectivă se loveşte de mari dificultăţi datorate pe de o
parte unei mari sensibilităţi la variaţii de temperatură, pe de altă parte unui scăzut nivel al
puterii pe circuitul de ieşire. Există totuşi, realizate pe principiul efectului Hali, relee
direcţionale, a căror schemă principială este dată în fig.1.22. Se folosesc sonde din
arseniură de indium sau Indium - Stibiu.

16
 Circuitul de magnetizare parcurs de curentul iu este alimentat din secundarul
transformatorului de tensiune, iar circuitul de comandă al sondei este alimentat din
secundarul transformatorului de curent al cărui primar este legat în circuitul de protejat.
Tensiunea Hall obţinută are expresia:

u H  kC1C 2 [U r I r cos  r  U r I r cos(2t   r )] 1.13

deci, componenta continuă UH este pozitivă sau negativă după sensul de circulaţie a
puterii active. Releul polarizat RP, cu acţiune rapidă, alimentat cu tensiunea u H acţionează
la un anumit semn a lui UH.
Pentru eliminarea, componentei alternative de pulsaţie dublă, care ar micşora
siguranţa de funcţionare a unui releu direcţional cu sondă Hall se pot folosi două
traductoare Hali conectate astfel încât componentele continue să fie egale şi de acelaşi
semn, iar cele alternative egale şi de semn opus, în care caz se obţine o tensiune
u H  u H 1  u H 2  2CU r I r cos  r 1.14
care deci nu mai conţine componenta alternativă. Cu ajutorul traductorului Hall s-au
realizat relee direcţionalei foarte rapide, sensibile, sigure în funcţionare şi de gabarit mic.
1.4.7.10. Relee reed
Releele reed sau relee "fără armătură" sunt relee cu contacte în gaz. De fapt, aceste
relee pot fi considerate drept elemente de trecere între releele electromecanice clasice şi
releele electronice. Releele reed au o construcţie foarte simplă (fig.1.23, 1.24): într-un tub
de sticlă sau de răşină epoxidică 1 se găsesc contactele 2 şi 3, iar în jurul tubului este
plasată concentric bobina 4; tubul este ermetic închis şi în interior se află un gaz pentru
protejarea contactelor.
Contactele sunt realizate din radiu, wolfram, ruteniu, argint sau aur separate
galvanic de bobină. Pelicula de metal nobil şi atmosfera inertă, protejează contactele de
oxidare, fapt care conferă o rezistenţă, de contact foarte scăzută. Când este depăşită o
anumită valoare a inducţiei are loc închiderea contactelor. Timpul de acţionare 0,5 ms,
puterea de rupere 50 W, un număr de acţionari de 1O 9 şi dimensiuni mici (10 x 20 x 8,2
mm) sunt performante care fac ca acest releu să fie compatibil şi în circuitele logice TTL.

1.4.7.11. Relee fotoelectrice

Releele fotoelectrice semnalizează sau comandă când iluminarea unui dispozitiv

17
fotosensibil depăşeşte nivelul stabilit. Dispozitive fotosensibile sunt:
• Fotorezistenţa este dispozitivul cel mai sensibil, ieftin, dar cu răspuns foarte lent.
El se realizează mai ales din compuşi ai cadmiului (Cd S etc).
• Fotodioda este cea mai rapidă, puţin mai scumpă, cu sensibilitate slabă. Este mai
sensibilă la radiaţii infraroşii, cu lungimea de undă mai mare la fotodiodele de
germaniu decât la cele de siliciu.
• Fototranzistorul este rapid, cel mai sensibil, dar mai scump. Este sensibil mai ales
la radiaţii infraroşii şi vizibile.
• Elementul fotovoltaic (bateria solară, fotocelula) este mai scump, mai lent, cu
spectrul de sensibilitate mai ales în domeniul ultraviolet, (radiaţie cu energie mai
înaltă). Se fabrică din seleniu sau siliciu.
• Fototiristorul este puţin mai scump decât un fototranzistor, dar este util în comanda
unor dispozitive de putere.
• Sursele de lumină pentru dispozitivele fotosensibile pot fi lumina solară, becurile
cu incandescenţă, tuburile cu descărcări în gaze, tuburile fluorescente sau diodele
electroluminiscente (LED). Se produc LED-uri cu radiaţie roşie, galbenă, verde sau
infraroşie, din siliciu, Ga As sau Ga PAs. LED-ul este mai scump decât un bec de
mică putere, dar este un dispozitiv cu răspuns foarte rapid şi cu radiaţie cu spectru
îngust. S-au construit şi diode laser, care emit radiaţie microcromatică puternică,
concentrată într-un fascicul foarte îngust
• Optocuplorul înglobează un LED şi un dispozitiv fotosensibil (de obicei un
fototranzistor) într-o capsulă opacă, cu sau fără posibilitatea obturării luminii între
ele. Este un dispozitiv modern, cu izolare galvanică, cu răspuns mai rapid şi în
prezent, chiar mai ieftin decât transformatorul de impulsuri.
Aceste elemente servesc la realizarea diferitelor tipuri de relee ca de
exemplu: releele de alarmă în caz de incendiu sau comutatoare optice.

1.4.7.12. Relee electronice

a) Probleme generale
Releele electronice se realizează cu ajutorul unor traductoare, care sesizează diverse
mărimi fizice (tensiune, timp, temperatură etc.) şi asigură, mărimea de execuţie (de ieşire)
de comandă sau de semnalizare în funcţie de valoarea mărimii sesizate. Cu alte cuvinte,
releul electronic este un sistem capabil să transfere o comandă pe cale electronică. El
primeşte la intrare o excitaţie şi dezvoltă la ieşire o tensiune, un curent sau o putere, având
un timp de răspuns determinat.
Releele electronice, numite şi relee cu comutaţie statică, sunt realizate cu ajutorul
unor elemente şi dispozitive : diode redresoare, diode stabilizatoare (Zenner), tranzistoare,
tiristoare. Din aceste elemente şi dispozitive se construiesc elementele funcţionale ale
releelor electronice care asigură prelucrarea rapidă a informaţiilor primite despre regimul
de funcţionare al instalaţiei protejate şi dau eventuala decizie de comandă a declanşării
întreruptorului. Aceste elemente sunt: detectoare de nivel critic, comparatoare de amplitu-
dine, detectoare de fază, elemente logice (SAU, ŞI, NU, NICI etc), elemente de tempori-
zare, amplificatoare operaţionale, elemente de execuţie. Majoritatea releelor electronice
actuale sunt realizate cu tranzistoare. O soluţie mai nouă utilizează microprocesorul pentru
realizarea releului electronic.
b) Avantajele şi dezavantajele releelor electronice vis a vis de releele clasice cu contacte

18
 Dintre principalele avantaje ale releelor electronice, cu comutaţie statică, faţă de
releele electromecanice, cu contacte, pot fi menţionate:
• rapiditatea în funcţionare;
• consum propriu redus, ceea ce atrage după sine şi reducerea puterii surselor sau a
transformatoarelor de măsură ce le alimentează;
• gabarit mic, ceea ce face investiţia mică;
• cheltuieli reduse de exploatare şi întreţinere, datorită lipsei de elemente mobile;
• numărul de acţionări nelimitat şi deci durată de viaţă foarte lungă;
• lipsa influenţei la agenţi chimici industriali, praf, vibraţii;
• siguranţa în funcţionare mare, neavând în schemă contacte;
• sensibilitate mai bună;
• posibilitatea tipizării subansamblelor, sau utilizarea unor elemente logice
normalizate, adică posibilitatea înlocuirii rapide a elementului defect din schemă;
• posibilitatea de a realiza relee cu caracteristici speciale.
Pe lângă avantaje însă, releele electronice prezintă şi unele dezavantaje, cum ar fi:
• alimentarea separată şi stabilizată (mult mai pretenţioasă decât la releele electro
mecanice);
• mare varietate a tensiunii auxiliare de alimentare;
• influenţa temperaturii mediului mconjurător, ceea ce face să se ia măsuri speciale de
climatizare sau să se prevadă circuite speciale pentru eliminarea acestei influenţe;
• sensibilitate faţă de şocurile de tensiune, de supratensiunile de comutaţie
din circuitul secundar, de variaţia capacităţilor din instalaţia proprie sau a celor cu
care se leagă;
• scheme sau cablaje complicate, pentru că numărul de elemente componente
este mult mai mare decât la releele electromecanice (releele electronice au
aproximativ de 10 ori mai multe conexiuni- interne decât releele electromecanice);
• localizarea mai dificilă a eventualelor defecte;
• un singur circuit de ieşire şi putere foarte redusă la ieşire;
• personalul de exploatare trebuie să fie mai calificat şi dotat cu aparatură superioară
faţă de cel prevăzut pentru exploatarea releelor electromecanice.
Unele dintre dezavantajele menţionate pentru releele electronice se elimină în cazul
protecţiilor realizate cu microprocesoare.

c) Releu de curent şi /sau de tensiune electronic

Releele electronice de curent şi/sau de tensiune pot fi realizate prin detectoare de
nivel critic. în fig.1.25 se prezintă un releu de curent maximal, prevăzut cu posibilitatea
reglării separate a valorii de pornire (prin potenţiometrul Pi) şi valorii de revenire (prin
potenţiometrul P2). Elementul final este un releu electromagnetic sensibil RF, sau un
amplificator de curent continuu. Tensiunea continuă de intrare Ui 2, aplicată la bornele 1-
2 cu polaritatea indicată în schemă, este proporţională cu parametrul controlat
(tensiunea din secundarul transformatorului de tensiune în cazul unui releu de tensiune,
respectiv o cădere de tensiune produsă pe o rezistenţă legată în secundarul transforma-
torului de curent în cazul unui releu de curent). Funcţionarea schemei depinde de raportul
dintre tensiunea UCD si tensiunea de stabilizare UDZ2.
d) Relee de ieşire (intermediare) electronice
Releele de ieşire electronice din blocul pentru comanda declanşării întreruptoarelor

19
pot fi realizate cu tiristoare, sau cu tranzistoare de putere.
In fig.1.26 se prezintă o variantă a unui releu de ieşire realizat cu tiristoare. Ca
sursă care debiteaza puterea necesară declanşării întreruptorului sunt folosite transforma-
toare de curent.

Bobina de declanşare BD a întreruptorului I„ poate fi şuntata de tiristoarele Tr1 şi

Tr2, montate în opoziţie, în paralel cu bobina. Tiristoarele sunt comandate de dispozitivul
de comandă DC, care poate primi un semnal de la protecţia prin relee PR instalata la
întreruptorul In.
Dispozitivul de comandă DC conţine două tranzistoare şi este alimentat cu o
tensiune auxiliară continuă, debitată de un bloc de alimentare BA, inclus în circuitul
secundar al unui transformator de curent TC.
în regim normal de funcţionare sau în regim de scurtcircuit exterior liniei protejate
Li, protecţia PR nu transmite nici un semnal dispozitivului de comandă DC şi acesta
generează semnale pozitive transmise electrozilor de comandă ai tiristoarelor care sunt

20
menţinute astfel permanent în conducţie. Ca urmare bobina de declanşare BD este şuntata
de tiristoare şi nu este parcursă de curentul debitat de transformatorul de curent TC 1
In cazul scurtcircuitului pe linia L1 protecţia PR acţionează şi transmite un semnal
dispozitivului de comandă DC, care întrerupe emiterea semnalelor pozitive. Ca urmare
tiristoarele se blochează (la prima trecere prin zero - după întreruperea semnalelor pozitive
- a curentului secundar al transformatorului de curent TC1) şi deşuntează astfel bobina de
declanşare BD, care este acum parcursă de curentul secundar debitat de transformatorul de
curent TC1 - aproximativ proporţional cu curentul de scurtcircuit - având astfel loc
declanşarea întreruptorului In.
Blocul de ieşire realizat cu tranzistoare de putere este alimentat de la un
transformator de curent printr-un transformator intermediar saturat (destinat limitării
scurtcircuitului în circuitele tranzistoarelor) şi conţine două tranzistoare de putere şi două
punţi de redresare, bobina de declanşare fiind conectată în circuitul de colector al celui de
al doilea tranzistor. Prin intermediul unui amplificator, primul tranzistor primeşte semnal
pe bază în cazul acţionării protecţiei şi comandă al doilea tranzistor determinând circulaţia
unui curent important prin bobina de declanşare şi deci, declanşarea întreruptorului.
Aceste blocuri de ieşire, electronice, datorită gabaritelor reduse, pot fi integrate uşor
în dispozitivele de acţionare ale întreruptoarelor.

1.4.7.13. Relee de timp

a) Generalităţi
Releele de timp asigură o temporizare (o întârziere) la acţionare, sau mai rar la
revenire, temporizare impusă din considerente de selectivitate a schemelor de protecţie
prin relee.
Releul de timp poate asigura temporizarea prin unul din următoarele dispozitive:
• Amortizor (dash - pot) hidraulic sau pneumatic. Forţa de acţionare este exercitată
de un miez care coborând eşapează fluidul de reglare printr-o valvă.
• Cu declanşare. Un mecanism de declanşare (de exemplu de tip electromagnetic)
reglează mişcarea orologiului care închide sau deschide un contact după un timp
bine determinat.
• Releu electromagnetic cu spira în scurtcircuit. O spiră de cupru montată în
scurtcircuit pe armătura unui releu electromagnetic stabileşte o constantă de timp
pentru variaţiile fluxului ceea ce temporizează acţionare. Această temporizare este
funcţie de rezistenţa spirei.
• Contact cu mercur. Prin răsturnarea unui tub de sticlă se obligă mercurul să treacă
dintr-o parte a tubului în altă, printr-un orificiu foarte fin. Astfel, mercurul umple
lent cavitatea inferioară a tubului şi stabileşte conexiunea între contacte în timpul
dorit.
• Motor de curent alternativ. Un motor sincron antrenează un contact mobil. Pentru
reducerea timpilor de atingere a vitezei, în anumite realizări practice, motorul se
roteşte continuu şi un mecanism cuplează la momentul potrivit braţul care poartă
contactul mobil.
• Motor de curent continuu. Pentru a obţine o viteză constantă, un dispozitiv
limitează prin frecare deplasarea. Printr-un cuplaj electromagnetic se asigură
deplasarea unei tije ce poartă contactul mobil.
• Condensatoare. în toate releele utilizate în curent continuu (relee alimentate prin

21
 punţi de redresare, relee electronice etc.) temporizarea se poate obţine prin modifi-
carea unei capacităţi introdusă în circuit. Constanta de timp a circuitului se reglează
printr-o rezistenţă variabilă în serie cu condensatorul respectiv.
• Circuit electronic realizat cu tranzistoare şi condensatoare. Este foarte sensibil.
b) Releu de timp cu motor electric
Un astfel de releu cuprinde principial un motor M de curent continuu sau alternativ
(motor sincron), fig.1.27, care antrenează printr-un mic reductor de turaţie R un braţ
mobil B care poate stabili unul sau mai multe contacte C 1, C2, •••, Cn a căror poziţie este
reglabilă. Pentru exemplificare, astfel de relee sunt releele RTP - 7 - realizate cu micromotor
sincron, fabricate la noi în ţară, iar relee realizate cu motor de curent continuu sunt
utilizate în schemele protecţiilor complexe de distanţă.

c) Releu de timp cu condensator

Releul de timp cu condensator se mai numeşte releu de timp cu temporizare
electrică. El se realizează cu schema din fig.1.28, ce asigură încărcarea sau descărcarea
unui condensator (un circuit RC).

22
 In schema din fig.1.28, dacă la t = O se închide întreruptorul K, în circuitul RC
apare un curent i şi o tensiune Uc. Presupunând că sarcina iniţială a condensatorului este
nulă, se poate scrie:

U  Ri  U c 1.15
1
C
UC  idt 1.16

iar din rezolvarea sistemului rezulta :

t

U C  U (1  e RC
) 1.17

în care T = RC reprezintă constanta de timp a circuitului. în figura 1.29 se reprezintă

relaţia (1.17).

23
 Se observă că dacă se fixează nivelul tensiunii de prag Ucp, la care este acţionat releul,
timpul necesar ca Uc să atingă valoarea Ucp, depinde de valoarea tensiunii U (U1 respectiv U 2) la
care se face încărcarea condensatorului şi de constanta de timp T a circuitului (T1 sau T2) adică
releul este acţionat dacă:

U C  U cp 1.18

şi explicitând relaţia (1.17) se obţine valoarea timpului tr de funcţionare a releului:

U cp
t  t r  RC ln(1  ) 1.19
U

In acest fel se poate regla timpul după care acţionează releul RT, obţinându-se un
releu de timp cu temporizare la acţionare.
Pentru a se obţine temporizarea la revenire se foloseşte schema din fig. 1.30., în care
la închiderea contactului K releul RT acţionează instantaneu, iar condensatorul se încarcă
în timp prin rezistenţa R. La deschiderea contactului K, condensatorul C se descarcă peste
bobina releului RT după relaţia:

t

U c  Ue RC 1.20

si se menţine releul acţionat atâta timp cat : U c  U cp

d) Releu de timp cu temporizare electronică

Releele de timp cu temporizare electronică sunt foarte sensibile. Principiul lor
funcţional constă tot în încărcarea şi descărcarea unui condensator electric ca şi la releele
de timp cu condensator. Releele de timp electronice generează un impuls de durată fixă,
începând cu momentul aplicării unei tensiuni (impuls) de comandă. Se pot realiza diferite
scheme. în fig. 1.31 se prezintă un releu electronic de timp cu temporizare la acţionare.
Acţionarea releului RT se produce după un timp de la închiderea contactului K, atunci

24
când tensiunea pe condensator este suficientă pentru a comanda intrarea în conducţie a
tranzistorului T.
Reglarea temporizării, se poate face în limite relativ largi, prin modificarea valorii
rezistenţei R1 deci modificând valoarea constantei de timp. în cazul schemei din fig.1.32,
pentru poziţia 1 a comutatorului K condensatorul C se încarcă cu tensiunea reţelei U.

Prin trecerea comutatorului K în poziţia 2, tranzistorul T este adus în conducţie

deoarece condensatorul C este încărcat la întreaga tensiune de alimentare. Urmează
descărcarea condensatorului C prin rezistenţa Ri. Când tensiunea devine insuficientă
pentru menţinerea în conducţie a tranzistorului T, releul RT eliberează armătura şi
întrerupe circuitul exterior. Temporizarea se reglează cu ajutorul rezistenţei R1. Rezistenţa
R2 stabileşte punctul de funcţionare al tranzistorului, iar rezistenţa R3 îl stabilizează.
De fapt, se cunosc o mulţime de soluţii, de scheme electronice ce asigură realizarea
unor temporizări mai mici sau mai mari.
Cele mai utilizate soluţii sunt:
• relee de timp cu integrator Miller;
• relee de timp cu testarea tensiunii;
• relee de timp cu eşantionare şi memorare;

25
 • relee de timp integrate;
• relee de timp cu numărătoare;
• relee de timp analogice cu circuite integrate logice TTL.
e) Relee de timp analogice cu circuite logice TTL
Releele de timp analogice cu circuite logice TTL pot folosi porţi NAND (ŞI - NU)
sau porţi XOR (SAU - EXCLUSIV), fiind realizate cu circuite basculante monostabile
(CBM) sau astabile (CBA). Pentru exemplificare, în fig.1.31, se reprezintă schema unui
releu de timp folosind două porţi NAND realizat cu circuite CBM.
Se pot obţine temporizări mici (sub 0, 1s).

1.4.7.14. Relee de protecţie speciale pentru protecţiile sistemului electroenergetic

Releele speciale pentru protejarea sistemului electroenergetic sunt:
• releele direcţionale;
• releele de distanţă; , .
• releele diferenţiale;
• releele de sesizarea punerilor la pământ în reţele;
• releele de sesizare a pierderii excitaţiei generatoarelor sincrone;
• etc.
Pot fi realizate în varianta releelor clasice electromecanice (cu contacte), prin
scheme electronice cu tranzistoare sau cu microprocesoare.
Soluţiile concrete se vor prezenta în cadrul capitolelor ce tratează protecţiile
respective (direcţionale, de distanţă etc).

26
 Capitolul 2
PROBLEME GENERALE ALE INSTALAŢIILOR
DE PROTECŢIE UTILIZATE ÎN SISTEMELE
ELECTROENERGETICE

2.1. Schema de principiu a unei instalaţii de protecţie prin relee

Instalaţiile automate de protecţie prin relee reprezintă totalitatea aparatelor şi

dispozitivelor destinate să comande automat deconectarea, instalaţiei electrice protejate, în
cazul apariţiei unui defect sau a unui regim periculos şi / sau să semnalizeze apariţia
regimului respectiv.
Aceste instalaţii de protecţie realizează o comandă automată discretă - o comandă
de tip releu - şi se caracterizează printr-o funcţionare unidirecţională în circuit descins.
Pentru realizarea sistemului de protecţie se recomandă utilizarea de echipamente
numerice, integrate (sau integrabile în viitor), sisteme ierarhizate de protecţie - comandă
-control. în prezent însă în sistemul energetic naţional predomină instalaţiile de protecţie
cu relee cu contacte.
Schema de principiu a unei instalaţii de protecţie prin relee este dată în fig.2.1.

Pentru exemplificare s-a considerat linia electrică de transport aeriană (LEA) sau
subterană (LES) conectată prin întreruptorul Ii la sistemul electroenergetic SEB. Pentru a
supraveghea funcţionarea liniei, protecţia este alimentată, prin intermediul transforma-
torului de curent (TC) şi a celui de tensiune (11) cu curent, respectiv tensiune de pe linia
de protejat. Curentul şi tensiunea din secundarele TC respectiv TT se aplică blocului de
intrare (Bl) care reprezintă de fapt un circuit de adaptare, (un element de pornire la
instalaţii de protecţie mai simple realizate cu relee cu contacte, sau o interfaţă formata din

27
traductoare şi / sau filtre la instalaţiile de protecţie complexe realizate de obicei cu relee
electronice cu microprocesoare). Mărimile Mi, M 2 de ieşire din blocul Bl se aplică
blocului de prelucrare logică a informaţiei (BPL) numit şi bloc de prelucrare şi decizie.
Prin prelucrarea acestor informaţii se stabileşte dacă a apărut sau nu defectul sau regimul
anormal de funcţionare şi în caz afirmativ se transmite un semnal spre blocul de ieşire
(BE) sau de execuţie. Acesta transmite un semnal de declanşare spre întreruptorul liniei şi
porneşte instalaţia de semnalizare optică şi acustică. Blocul BT P (blocul de temporizare)
din schemă asigură întârzierile necesare funcţionării selective a schemei de protecţie, iar
blocul BA este blocul de alimentare care asigură tensiunile operative de c.c. necesare
funcţionării întregii scheme.
Noţiunea de instalaţie de protecţie are un caracter mai larg, putând fi atribuită în
mai multe ipostaze:
• protecţia - ca tip sau funcţie elementară independentă de obiectul protejat;
de exemplu: protecţie maximală de curent, protecţie minimală de impedanţă,
protecţie diferenţială etc;
• protecţia - ca instalaţia de automatizare destinată unui anumit tip de defect; de
exemplu: protecţie împotriva scurtcircuitelor polifazate, protecţie împotriva
suprasarcinilor, protecţie împotriva punerilor la pământ etc;
• protecţia - ca instalaţie complexă cu o funcţionare corelată în cadrul unui ansamblu;
de exemplu: protecţia unei staţii de transformare, protecţia unei centrale electrice etc.

2.2. Performanţe impuse unei bune protecţii

Pentru a asigura scopul urmărit, protejarea sistemului împotriva avariilor şi regi-

murilor anormale de funcţionare, protecţia prin relee trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
a) Selectivitatea. O protecţie este selectivă atunci când asigură deconectarea numai
a elementului avariat, toate celelalte părţi ale sistemului rămânând alimentate.
De exemplu, la o schemă de protecţie a unei reţele oarecare, fig.2.2, trebuie alese
astfel temporizările şi curenţii de pornire ai releelor, încât la scurtcircuit în K 3 să
acţioneze releul 6, la un scurtcircuit în K 2 releul 5, iar la un scurtcircuit în Kt releele 1 şi
2, ceilalţi consumatori rămânând alimentaţi.
Protecţie neselectivă nu se admite. Metodele de asigurare a selectivităţii protecţiilor sunt:
• temporizarea;
• direcţionarea;
• reglajul de curent.

28
 Fiecare element (linie, transformator etc.) al sistemului eiectroenergetic trebuie
prevăzut cu o protecţie de bază care să funcţioneze selectiv la apariţia unui scurtcircuit în
zona elementului respectiv. în funcţie de principiul ei de funcţionare, protecţia de bază
poate avea selectivitate absolută (folosind informaţii de la două extremităţi ale zonei
protejate) sau selectivitate relativă (folosind informaţii de la o singură extremitate a zonei
protejate).
b) Rapiditatea acţionării protecţiei se impune, tot mai mult, odată cu dezvoltarea
sistemelor energetice, având în vedere că trebuie să se asigure:
• menţinerea stabilităţii funcţionării în paralel a maşinilor electrice legate la sistem;
• reducerea timpului cât consumatorii sunt alimentaţi cu tensiune scăzută;
• reducerea defectelor provocate de curenţii de scurtcircuit prin deconectarea rapidă a
părţilor avariate din instalaţie, reducându-se astfel atât timpul, cât şi
cheltuielile
necesare pentru repararea elementelor avariate, prin efectul termic al curentului de
scurtcircuit;
• mărirea eficacităţii R.A.R.
Timpul de deconectare a avariei se compune din timpul de acţionare al protecţiei şi
din timpul propriu de deconectare al întreruptorului. Timpul minim de acţionare al
protecţiei, în stadiul actual al tehnicii, este de 0,01...0,02 s, iar al întreruptorului
0,03...0,06 s.
c) Fiabilitatea în funcţionare. Prin această condiţie se înţelege că protecţia
trebuie să sesizeze defectul pentru care a fost prevăzută, să nu aibă refuzuri de
acţionare sau acţionări false. Acţionarea sigură a protecţiei se realizează prin alegerea
şi exploatarea corectă a schemei de protecţie, prin realizarea schemelor de execuţie simple,
prin folosirea unui număr cât mai mic de contacte ale releelor care participă succesiv la
funcţionarea schemei. Schemele de protecţie cu cât sunt mai simple facilitează
întreţinerea lor, evitându-se de asemenea riscurile defectelor. în PE 504 / 96 se
precizează referitor la fiabilitatea sistemului de protecţie că se poate vorbi de
siguranţa de funcţionare – la apariţia condiţiilor de acţionare - adică evitarea
refuzurilor în funcţionare şi de securitatea împotriva funcţionărilor intempestive
adică a acţionărilor false ce ar apare în lipsa unui defect.
d) Sensibilitatea protecţiei este proprietatea protecţiei de a acţiona la defecte sau
la perturbări oricât de mici ale regimului normal de funcţionare. Sensibilitatea se
apreciază cantitativ prin coeficientul de sensibilitate ksens care pentru protecţiile maximale
reprezintă raportul dintre valoarea minimă a parametrului controlat, în cazul unui defect
metalic la capătul zonei protejate, Mmin, şi valoarea de pornire a protecţiei, Mpp:
M min
k sens   k sensimpus 2.1
M pp
Spre exemplu in cazul protecţiei maximale de curent:
I scc. min
k sens   k sensimpus 2.2
I pp
în cazul releelor minimale raportul este invers.
Pentru coeficientul de sensibilitate se recomandă valori cuprinse între 1,2 şi 2,5 fiind

29
stabilite prin norme. îndeplinirea condiţiilor de sensibilitate mare în sistemele actuale este
destul de dificilă pentru că, în cazul reţelelor de înaltă tensiune, curenţii de scurtcircuit pe linii în
regim minim de funcţionare pot fi comparabili sau chiar mai mici decât curenţii maximi de sarcină.
Dacă o protecţie nu se încadrează în limitele impuse pentru k sens, ea va fi înlocuită cu o
protecţie mai sensibilă.
e) Independenţa faţă de condiţiile exploatării. Protecţia prin relee trebuie să
funcţioneze corect independent de schema de conexiuni a sistemului electric în momentul
respectiv şi independent de numărul centralelor respectiv al generatoarelor în funcţiune.
De exemplu, pentru schema din figura 2.2, protecţia trebuie să funcţioneze corect,
indiferent că lucrează o singură linie AB sau cele două linii în paralel.
în cazul protecţiei liniilor de foarte înaltă tensiune, în loc de independenţă faţă de
condiţiile exploatării se urmăreşte adaptabilitatea protecţiei, adică acea calitate care-i permite
modificarea automată a parametrilor şi reglajelor releelor în cazul modificării configuraţiei
circuitului protejat.
f) Eficacitatea economică. Costul echipamentului de protecţie este mic în comparaţie cu
costul echipamentului principal din sistemul electric protejat şi în comparaţie cu
eventualele pagube provocate de întreruperea alimentării consumatorilor în cazul unei
avarii greşit sau întârziat lichidată.
Cunoaşterea exactă a defectelor ce pot apare într-o instalaţie este condiţia prealabilă a
conceperii unui dispozitiv de protecţie rentabil economic şi optim tehnic. In prezent, numeroase
statistici furnizează date privind probabilitatea de defect pentru diferite părţi din instalaţia
electrică: (de exemplu, în reţeaua de transport germană pentru L.E.A. de 110 kV se estimează 1,4
defecte pe 100 km şi an. Pentru bare colectoare de 220 kV se estimează că numărul de defecte
variază între 0,2 şi 1 pe 100 de plecări şi pe an).
In ceea ce priveşte costul energiei pierdute, societăţile de exploatare a energiei electrice
italiene şi franceze au calculat că 1 kWh pierdut costă aproximativ de (40...60) ori mai scump
decât 1 kWh produs.
în calculul preţului unui dispozitiv de protecţie trebuie ţinut cont pe lângă costul releelor şi de
costul tuturor aparatelor necesare (transformatoare de curent, baterii de acumulatoare etc.)
proporţional cu utilizarea lor pentru protecţia considerată. De asemenea, trebuie avute în
vedere cheltuielile de exploatare: întreţinere, verificări periodice, dar şi de declanşările
intempestive, eventuale, provocate de către protecţie şi care duc la lipsă de tensiune. Dacă
se analizează costul total al dispozitivului de protecţie trebuie avut în vedere şi timpul
de acţionare al protecţiei. Este foarte probabil ca o protecţie net mai scumpă, dar cu
un timp de declanşare mult mai mic, să reducă riscurile de defectare a instalaţiei
protejate în asemenea măsură încât în final soluţia să devină cea mai economică.
Evident, în calcule trebuie corect evaluata importanţa obiectivului protejat: de
exemplu al zecelea generator de 300 MW dintr-o mare reţea este mai puţin important
decât un singur generator de 30 MW într-o reţea izolată. Nu trebuie însă neglijat
preţul unitar al instalaţiei protejate, cu cât aceasta este de putere mai mare, costul
acesteia, cât şi pagubele prin întreruperea alimentării sunt mai mari şi ca urmare protecţia
trebuie să fie mai complexă, asigurând evitarea distrugerii instalaţiei.
g) Gabarit reclus. în vederea reducerii spaţiilor ocupate de panourile de protecţie,
gabaritele releelor trebuie sa fie cât mai mici. Releele electronice se pretează cel mai bine
la miniaturizare.
h) Elasticitate în modificarea caracteristicilor de acţionare este o cerinţă impusă
în special în cazul protecţiilor complexe pentru ca acelaşi echipament să poată fi utilizat
pentru diferite elemente protejate care ar necesita caracteristici de acţionare diferite.
i) Tipizarea subansamblelor prezintă avantaje atât din punctul de vedere al uzinei

30
producătoare de aparataj de protecţie, cât şi din punctul de vedere al montării şi exploatării
instalaţiilor de protecţie, întreţinerea fiind astfel mult uşurată. De precizajt că tipizarea
subansamblurilor este posibilă mai ales în cazul protecţiilor electronice.

2.3. Clasificarea instalaţiilor de protecţie prin relee

2.3.1. Din punct de vedere al mărimii controlate

în funcţie de mărimea controlată (sesizată) se deosebesc:
a) Protecţia de curent, de obicei este o protecţie maximală, care acţionează în
cazul creşterii curentului în circuitul protejat, situaţie care are loc în cazul scurtcircuitelor
şi al suprasarcinilor. Protecţiile de curent se realizează cu relee de curent (de intensitate) şi
pot fi protecţii maximale instantanee, maximale temporizate şi secţionări de curent. Foarte
rar se folosesc protecţii minimale de curent care acţionează la scăderea curentului prin
circuitul protejat şi se prevăd împotriva defectelor reprezentate de întreruperea circuitului
protejat.
b) Protecţia direcţională acţionează când se schimbă sensul de circulaţie a puterii
în elementul protejat. Cu alte cuvinte, această protecţie sesizează modificarea defazajului
dintre curentul şi tensiunea din circuitul de protejat.
c) Protecţia de distanţă se realizează cu relee de impedanţă (mai rar de rezistenţă
sau reactanţă), care acţionează atunci când impedanţă circuitului protejat se micşorează
sensibil datorită apariţiei unui scurtcircuit. Timpul de acţionare al protecţiei de distanţă
fiind funcţie de valoarea impedanţei măsurate, protecţia de distanţă poate asigura
selectivitatea funcţionării.
d) Protecţia diferenţială acţionează când apare o diferenţă între valoarea curenţilor
de la cele două capete ale zonei protejate. Pot exista protecţii diferenţiale longitudinale şi
protecţii diferenţiale transversale. Sunt protecţii foarte sensibile şi rapide.
e) Protecţia prin înaltă frecvenţă foloseşte curentul de frecvenţă înaltă, care
circulă prin conductoarele liniilor de protecţie, prin canale radio sau prin fibre optice şi
serveşte pentru transmiterea semnalelor între instalaţiile de protecţie de la cele două capete
ale liniei - aflate la mare distanţă - pentru asigurarea simultană a declanşării rapide şi
selective.
f) Protecţia homopolară sau protecţia cu filtre prevăzută pentru sesizarea pune-
rilor la pământ. în cazul defectelor cu punere la pământ apare componenta de secvenţă
homopolară a curentului şi tensiunii. Conectând releele de curent şi/sau de tensiune prin
intermediul unor filtre de secvenţă homopolară, se poate asigura funcţionarea protecţiilor,
numai în cazul acestor defecte.
g) Protecţia de tensiune este de obicei o protecţie minimală (prevăzută ca blocaj de
tensiune minimă în vederea sensibilizării protecţiei maximale de curent) care acţionează la
scăderea tensiunii sub valoarea reglată, scădere care se produce la apariţia scurtcircuitelor.
Există şi protecţii maximale de tensiune care acţionează la creşterea tensiunii peste o
valoare reglată şi care se întâlnesc la protecţia hidrogeneratoarelor, a turbogeneratoarelor
de mare putere şi a liniilor de foarte înaltă tensiune.
h) Protecţia cu relee de gaze folosită exclusiv la transformatoare şi
autotransformatoare prevăzute cu cuvă cu ulei. Funcţionarea acestei protecţii se bazează
pe apariţia gazelor care se degajă din ulei în timpul unui scurtcircuit în interiorul cuvei

31
transformatorului.
i) Protecţia termică acţionează la creşterea temperaturii conductoarelor în timpul
scurtcircuitelor sau al suprasarcinilor. Protecţiile termice se folosesc de obicei la motoarele
electrice şi se realizează cu relee termice.
2.3.2. Din punct de vedere al rolului în sistem
în funcţie de rolul protecţiei în prevenirea şi înlăturarea avariei se deosebesc:
protecţii de bază, protecţii de rezervă şi protecţii auxiliare.
a) Protecţia de bază este protecţia prevăzută să acţioneze cu rapiditate la defecte
ce apar în limitele instalaţiei protejate.
b) Protecţia de rezervă este protecţia care înlocuieşte acţiunea protecţiei de bază
în cazul unui refuz de acţionare al acesteia sau în cazul când ea se găseşte în revizie sau
reparaţie. Protecţiile de rezervă, în general, trebuie să acţioneze după un timp mai mare
decât timpul de acţionare al protecţiei de bază, pentru a permite ca lichidarea defectelor să
fie făcută de către aceasta în cazul când funcţionează corect.
Protecţia de rezervă se poate realiza în una din următoarele variante:
• protecţie de rezervă locală;
• protecţie de rezervă de la distanţă (numită şi rezervă îndepărtată);
• protecţie de rezervă prin întreruptor;
• protecţie de rezervă alunecătoare.
• protecţie de rezervă efectivă apropiată
Câteva precizări se impun:
Protecţia de rezervă locală este asigurată printr-o protecţie suplimentară montată
în acelaşi loc cu protecţia de bază a cărei rezervă o reprezintă. Schema de protecţie trebuie
completată şi cu un DRRI (dispozitiv de rezervă la refuz de declanşare întreruptor). Este o
soluţie ce necesită investiţii suplimentare dar acţionarea ei este selectivă. Se poate folosi
pentru protecţia oricărui element din sistemul electroenergetic, cu U = (110.. .750) kV;
Protecţia de rezervă de la distanţă se asigură de către protecţia de bază a ele-
mentului din amonte. Nu necesită investiţii suplimentare dar, acţionarea este neselectivă.
Pentru colectarea neselectivităţii se impune prevederea unei instalaţii de R.A.R.
(reanclanşare automată rapidă). Se recomandă folosirea acestui tip de rezervă la toate
elementele cu tensiuni sub 110 kV.
Protecţia de rezervă prin întreruptor se realizează printr-un releu suplimentar
introdus în schema obiectului vecin (în amonte) care însă comandă declanşarea
întreruptorului elementului considerat.
»
Protecţia de rezervă alunecătoare se poate folosi în cazul sistemelor formate din
elemente identice. De exemplu, într-o staţie de transformare întreruptorul de cuplă
transversală se prevede cu aceleaşi protecţii ca cele de pe liniile ce pleacă din staţie, cu
scopul de a putea înlocui oricare protecţie de linie în cazul avariei acestora. Denumirea de
"alunecătoare" este datorită faptului că elementul de rezervă poate fi conectat în locul
oricăruia din elementele sistemului de bază.
Pentru exemplificarea celor de mai sus se consideră reţeaua din fig.2.3, formată
din liniile L1, L3 de interconexiune cu sistemele electroenergetice SEE1, SEE 3,
transformatorul T ce face legătura cu sistemul SEE 2 şi linia radială L2 alimentată numai
dinspre capătul din B

32
 S-a spus că orice protecţie de rezervă locală trebuie completată cu un DRRI. în
acest scop, releul intermediar de ieşire al fiecăreia dintre protecţiile P 2, P3, P4 şi P5
instalată în staţia B, transmite - simultan cu comanda de declanşare a întreruptorului
corespunzător - un semnal de comandă pentru pornirea schemei DRRI din această staţie.
DRRI conţine un releu de timp şi un releu intermediar. Temporizarea DRRI se alege mai
mare decât cea mai mare temporizare dintre temporizările protecţiilor de rezervă locală de
pe liniile Li, L2, L3 respectiv protecţia maximală temporizată a transformatorului; DRRI
va comanda cu această temporizare declanşarea tuturor întreruptoarelor I 2, I3, I4 şi I5
legate de bara B, declanşarea fiind controlată prin contacte ale releelor de pornire ale
protecţiilor instalate în staţia B.
Pentru o mai clară înţelegere a celor de mai sus, se consideră un scurtcircuit în K2
pe linia h2 din fig.2.3, analizând ce se întâmplă în cazul existenţei diferitelor variante de
protecţie de rezervă. Se vor considera cele trei cazuri posibile:
• apare scurtcircuit K2 lucrează protecţia de bază;
• apare scurtcircuit K2 refuză protecţia de baza;
• apare scurtcircuit K2 lucrează protecţia de bază ,dar refuză să lucreze întreruptorul I5.
Schematic situaţia este prezentată în fîg.2.4.
Protecţia de rezervă efectivă apropiată este asigurată prin dublarea protecţiei de
bază - utilizată în staţiile de transformare de foarte înaltă tensiune. Spre deosebire de
protecţia de rezervă locală care lucrează temporizat, protecţia de rezervă efectivă apropiată
lucrează rapid, simultan cu protecţia de bază. Este realizată de preferinţă pe alt principiu
de măsură decât protecţia de bază şi are circuite independente de la transformatoarele de
curent şi de tensiune, cât şi baterie de acumulatoare diferită faţă de protecţia de bază.
c) Protecţii auxiliare se prevăd pentru a acţiona în cazul defectelor ce apar în aşa
numitele "zone moarte" ale unor protecţii de bază, zone în care protecţia de bază nu poate
acţiona (protecţia de bază nu acoperă întreaga lungime a elementului protejat).

2.3.3. Din punct de vedere al principiului constructiv

în funcţie de principiul constructiv, se deosebesc:
a) Protecţii realizate cu relee electromecanice, cu contacte (protecţiile clasice);
b) Protecţii realizate cu relee electronice, cu comutaţie statică;
c) Protecţii realizate cu microprocesoare (le vom numi protecţii numerice de
generaţia I sau protecţii numerice cu microprocesor);

33
 d) Protecţii numerice (protecţii numerice de generaţia 11).
Dacă despre elementele protecţiilor realizate cu relee electromecanice s-au pre-
zentat detalii în subcapitolele 1.4.7.1 - 1.4.7.11, iar despre elementele şi avantajele
protecţiilor cu comutaţie statică în subcapitolele 1.4.7.12 şi parţial în subcapitolul 1.4.7.13,
se impun în continuare câteva referiri la protecţiile realizate cu microprocesoare şi la
protecţiile numerice.

2.4. Protecţii numerice

2.4.1. Probleme generale

1 Protecţiile realizate cu microprocesoare (protecţii numerice de generaţia I) folosesc
în general acelaşi principiu de măsură pentru sesizarea defectului ca şi protecţiile realizate
cu relee electromecanice cu contacte sau cu relee electronice cu comutaţie statică, dar pot
asigura performanţe mult mai bune în privinţa vitezei de operare, a siguranţei în
funcţionare şi a reproductibilităţii caracteristicilor. Creşterea siguranţei se explică prin
gradul ridicat de integrare a elementelor din structura microprocesorului.
Fig.2.4. Referitor la eliminarea scurtcircuitului de pe linia L2 prin protecţie de bază
şi/sau protecţii de rezervă
PB - protecţie de bază; PRL - protecţie de rezervă locală; PRD - protecţie de rezervă de la
distanţă; PRDI - protecţie de rezervă prin întreruptor
Pentru creşterea siguranţei în funcţionare, sistemele numerice de protecţie sunt
prevăzute, în cazul echipării agregatelor mari (G, T, AT) cu două sisteme de hardware

34
Paralele, funcţionând după principiul "1 din 2". Ele se completează reciproc, iar la
defectarea unuia, celălalt rămâne în funcţiune.
Spre exemplificare în fig.2.5. se prezintă schema unui releu realizat cu micro -
procesor. De la SEE se aduc mărimi analogice (Ur, Ir) şi mărimi numerice (digitale) ID.

35
 Protecţiile numerice de generaţia Ii-a, care în dezvoltările ulterioare vor fi numite
protecţii numerice, folosesc alt principiu de sesizare al defectului. Aceste protecţii trebuie
să dispună de un soft complex care să aibă în vedere toate scenariile posibile în care se
poate afla elementul de protejat (regim normal, suprasarcină, supratensiune, regim de
scurtcircuit trifazat, bifazat, monofazat pe fazele R, S, T, etc.) şi din compararea regimului
măsurat cu scenariile existente în memoria calculatorului să se decidă dacă este necesară
deconectarea elementului protejat pe care a apărut o avarie sau numai semnalizarea unui
regim anormal de funcţionare sau din contră totul este în ordine, elementul protejat
rămânând conectat la sistemul electroenergetic.
Orice protecţie numerică este dotată cu funcţii de autotestare şi autosupraveghere a
funcţionării, este mult mai flexibilă decât o protecţie electronică analogică putând fi
realizată cu caracteristici funcţionale multiple.
Datorită faptului că releele cu microprocesoare pot stoca şi prelucra o cantitate
foarte mare de informaţii, aceste date pot fi transmise către nivelele de control ierarhic
superioare.
In prezent se realizează structuri de protecţie cu microprocesor, dedicate fiecărui
echipament din sistemul electroenergetic (linie, transformator, generator etc). în fig.2.6 se
prezintă arhitectura hardware a unui sistem de protecţie pentru o staţie electrică de
transformare, sistem organizat pe patru nivele.
în unele situaţii poate lipsi nivelul 3, realizându-se direct legătura dintre nivelele 2
şi 4. Centrul de control de la nivelul 4 poate fi fie dispecerul naţional, fie un dispecer
zonal dacă sistemul electroenergetic este extins.
Detalii privind diferite protecţii numerice de generaţia I sau II vor fi prezentate în
cadrul capitolelor ce tratează protecţii de distanţă, diferenţiale, a generatoarelor etc.

36
 Afară de aceste protecţii numerice complexe, multifuncţionale (fig.2.6) - se
realizează şi protecţii numerice specializate (protecţii de distanţă, diferenţiale etc).
La realizarea oricărei protecţii numerice trebuie să se aibă în vedere următoarele
aspecte:
• realizarea unor interfeţe care să permită implementarea lor în orice tip de
instalaţie;
• achiziţia şi transmiterea datelor şi semnalelor de la şi către instalaţiile
protejate
trebuie să se facă prin sisteme aliniate la standardele internaţionale fiind
compa
tibile cu alte sisteme;
• integrarea lor, atât ca protecţii separate în instalaţiile existente, cât şi ca
sisteme de protecţie în sisteme computerizate.
Faţă de sistemele clasice de protecţie, protecţiile numerice au şi avantajul că
realizează un număr mare de funcţii: achiziţie, memorare şi prelucrare a datelor,
automatizare, monitorizare, dialog.
Se impun a fi menţionate şi următoarele avantaje ale protecţiilor numerice: viteza

37
de operare şi siguranţă în funcţionare mult mai mari faţă de protecţiile clasice; protecţiile
numerice pot stoca şi prelucra o cantitate foarte mare de informaţii; permit uşor
modificarea automată a parametrilor şi reglajelor releelor la schimbarea configuraţiei
circuitului protejat; la proiectarea echipamentelor numerice de protecţie sunt utilizate mai
puţine componente şi mai puţine conexiuni în raport cu protecţiile analogice, iar în
ultimul timp şi considerentele economice pledează în favoarea protecţiilor numerice.
Schema bloc (schema de elemente funcţionale) a unui releu de protecţie cu
microprocesor, este dată în fîg.2.7.

Semnificaţia blocurilor funcţionale ale schemei din fig.2.7 este următoarea:

1 - sistemul electroenergetic;
2 - susbsistem de intrare analogic;
3 - subsistem de intrare numeric;
4 - subsistem de ieşire numeric;
5 - interfaţă analogică;
6 - registre de memorii;
7 - memorie RAM;
8 - subsistem de control;
9 - unitatea centrală;

10 - blocul de comunicaţie care asigură legătura cu nivelul ierarhic superior;

11 - sursa de alimentare a releului
Funcţia de protecţie este implementată prin software.

38
2.4.2. Subsistemul de intrare analogic şi interfaţa analogică
Schema de elemente a subsistemului de intrare analogic şi a interfeţei analogice este
dată în fi.g.2.8.

Traductoarele din schemă au rolul de conversie (transformare) a unor mărimi

caracteristice de la intrarea lor în semnale electrice acceptabile. De obicei au două
componente (fig.2.9).

Spre exemplu mărimi de intrare pot fi: puteri, presiuni, temperaturi etc; mărimi
intermediare tensiuni, deplasări; mărimile de ieşire vor fi de obicei mărimi electrice
(curent, tensiune).
Elementul notat cu FTJ reprezintă un filtru "trece jos" şi asigură filtrarea
semnalului analogic de intrare, înainte de procesarea propriu zisă. Această operaţie de
filtrare trece jos este necesară pentru a asigura eliminarea efectelor semnalelor parazite
care se suprapun, de obicei, peste semnalul util analogic. în principiu, frecvenţa de tăiere a
acestor filtre trebuie să fie egală cu 1,5 fe, unde fe reprezintă frecvenţa de eşantionare.
Semnalul analogic filtrat (prin FTJ) intră în multiplexorul analogic în care se
asigură operaţia de multiplexare a semnalelor, operaţie prin care numai unul dintre
semnalele analogice prezente la intrările sistemului este furnizat la ieşirea acestuia la un
moment dat. Multiplexorul este un comutator electronic multiplu care, în funcţie de
comanda de selectare primită, pune un singur comutator pe poziţia "închis" şi toate
celelalte pe poziţia "deschis". în acest fel, canalul de intrare corespunzător comutatorului
de "închis" este conectat cu circuitul următor (pe fig 2.8 cu circuitul E - M).
Circuitul E - M este circuitul de eşantionare - memorare. Prin operaţia de
eşantionare se transformă semnalele analogice de intrare în semnale analogice constante

39
pe porţiuni. Necesitatea circuitului de eşantionare se explică având în vedere că efectuarea
conversiei A / N durează un anumit timp, funcţie de caracteristica convertorului A / N
folosit. în acest timp, semnalul analogic de la intrarea sa, se preferă să fie cât mai
constant. Dacă se eşantionează semnalul analogic se reţine valoarea prelevată la un
moment dat, pe durata conversiei la un nivel cât mai apropiat de valoarea sa din momentul
respectiv.
In fig.2.10 se prezintă schema de principiu a unui circuit de eşantionare
-memorare. Memorarea se realizează prin condensatorul C.

Dacă comutatorul K este închis, tensiunea pe condensatorul C urmăreşte semnalul

de la intrarea circuitului operaţional AO1, deci schema este în regim de urmărire. Când K
este deschis, condensatorul C îşi menţine tensiunea constantă (s-a considerat un con-
densator ideal, fără pierderi) şi schema funcţionează în regim de memorare. Evoluţia
semnalelor de intrare Xi(t) şi de ieşire Xe(t) din circuitul de eşantionare - memorare este
reprezentată în fig.2.11.a pentru o singură comandă aplicată comutatorului K.

Se observă că:
• există o întârziere AE între comanda de deschidere a comutatorului
şi deschiderea lui efectivă (eşantionarea nu este instantanee), din care
cauză apare o compensare;
• datorită pierderilor pe condensator, semnalul Xe(t), pe acesta, scade cu durata
regimului de memorare.
In practică, comanda eşantionării şi memorării se face cu o perioadă T, iar durata
eşantionării propriu-zise AE se neglijează în raport cu T. Semnalele de intrare Xi(t) şi de
ieşire Xe(t) ale circuitului de eşantionare sunt reprezentate în fig.2.11.b pentru mai multe
perioade de eşantionare.

40
 In prezent frecvenţa de eşantionare la schemele de protecţii numerice variază între
(200...2000) Hz.

2.4.3. Convertorul analog - numeric (convertorul A/N)

Convertorul A / N asigură transformarea semnalului analogic într-un semnal
numeric. Se cunosc convertoare A/N:
• cu integrare;
• cu transformare intermediară, amplitudine - timp;
• cu generator de tensiune în treaptă;
• cu aproximaţii succesive.
In fig.2.12 se reprezintă schema unui convertor A/N cu aproximaţii succesive
(foarte răspândit).

Circuitul de conversie N / A (numeric - analogică) transformă conţinutul registru-

lui de aproximaţii succesive RAS (care are n poziţii binare) într-un semnal analogic care
se compară cu semnalul analogic de intrare al circuitului de conversie N / A. Startarea
conversiei A/N este realizată prin intermediul ceasului de timp real.
2.4.4. Interfaţa de ieşire şi conversia numeric - analogică N/A
Schema sistemului de interfaţă ieşire şi convertor N/A este dată în fig.2.13.Prin
conversie numeric- analogică se transformă semnalele numerice (de tip întreg)
în semnale continue cuantificate.
Demultiplexorul distribuie semnalul numeric rezultat în urma executării
algoritmilor de calcul către canalele de ieşire. Algoritmii după care lucrează protecţia sunt
implementaţi prin software la nivelul structurii de calcul.
5 Fiecare canal al demultiplexorului este conectat la un circuit de conversie N / A care
produce un semnal continuu cuantificat.

41
în fig.2.14 se prezintă schema interioară a unui circuit de conversie N/A cu
rezistenţe ponderate, având n poziţii binare.

Fig.2.14. Schema de principiu a unui convertor N/A cu rezistenţe ponderate binar

este o constantă, având toţi factorii din expresia sa mărimi constante, adică U e este direct
proporţională cu valoarea N a secvenţei binare de la intrarea sa. Convertoarele N/ A de acest tip
sunt relativ simple, însă dificil de realizat pentru că necesită rezistenţe de precizie şi cu valori
diferite. Alt dezavantaj îl reprezintă solicitarea inegală a comutatoarelor K.

2.4.5. Observaţii finale

Registrele de memorii (notate cu 6 în fig.2.7) sunt dispozitive care.stochearf
cuvinte, fiind realizate prin alăturarea de bistabile, fiecare bistabil memorand un bit al
cuvântului
Memoria RAM (notată cu 7 în fig.2.7) este o memorie cu acces aleatoriu
Access Memory) - adică accesul la oricare cuvânt al memoriei este rezonabil in
acelaşi interval de timp. Dar acelaşi timp de acces, pentru oricare cuvânt, este realizat si de
către o memorie ROM (Read Only Memory) care este folosită numai pentru citirea
informaţiei (înscrisă anterior) informaţie ce este rezidentă permanent in cadrul
sistemului Astfel mesajele generate de către releul cu microprocesor pot fi salvate la
momente bine determinate de timp, cu ajutorul memoriei RAM, într-un arcuit de secare

42
secund eliberându-se memoria RAM pentru cazul apariţiei unui nou regim tranzitoriu cauzat de
un defect în sistemul electroenergetic.
Programul după care lucrează protecţia, logica si «ante, sunt stocat anumit
spaţiu din memorie PROM - memorii care pot fi programate de utilizator
(EPROM memorie PROM cu ştergere la expunere de radiaţie ultravioleta sau
EEPROM - memorie PROM cu ştergere pe cale electrica etc). După ştergere, memoriile pot fi
programate. Sistemul de control (notat cu 8 în fig.2.7) controlează transferul informaţiei intre
periferce si sistem.
In acest scop se elaborează softul care controlează acest transfer de
informaţie, soft care se reduce la un sistem de subrutine de I/O (Input/ Output).
Sursa de alimentare a releului cu microprocesor (notata cu 11in fig 2.7)este
conceputa pentru a putea funcţiona chiar în absenţa tensiunii de alimentare principale de la reţea
(pentru a menţine în funcţiune releul de protecţie).

Capitolul 3
TRANSFORMATOARE DE CURENT ŞI DE TENSIUNE
UTILIZATE ÎN SCHEMELE DE PROTECŢIE ŞI
AUTOMATIZĂRI DIN SISTEMELE
ELECTROENERGETICE

3.1. Transformatoare de curent

3.1.1. Rolul şi aplicabilitatea transformatoarelor de curent
Transformatoarele de curent (TC), cunoscute în practică şi sub denumirea de
reductoare de curent, reprezintă elementul de adaptare într-o schemă, asigurând alimenta-
rea aparatelor de măsură (ampermetre, circuitele de curent ale wattmetrelor, contoarelor
etc.) şi / sau a celor de protecţie (relee) cu curentul adaptat acestor aparate. în funcţie de
aparatul alimentat (de măsură sau de protecţie) transformatorul de curent este de
construcţie diferită, sau dacă se doreşte folosirea unui aceluiaşi transformator de curent,
acesta va avea mai multe înfăşurări secundare, dintre care unele au proprietăţile necesare
pentru a alimenta aparatele de măsură şi altele pentru alimentarea aparatelor de protecţie.
Transformatoarele de curent îndeplinesc următoarele funcţiuni:
• transformă valoarea curentului din primarul lor la valori standardizate (5 A sau
1 A) corespunzătoare pentru alimentarea circuitelor de curent ale aparatelor de
măsură şi/sau de protecţie;
• izolează circuitul de tensiune înaltă (sau medie) a sistemului energetic de curentul
de tensiune joasă (a aparatului de măsură sau protecţie), ceea ce asigură protecţia
aparatelor şi deservirea lor;
• scot aparatele de măsură şi protecţie din zona de acţiune a câmpurilor magnetice şi
electrice puternice ale circuitelor de curent ale sistemului energetic, eliminându-se
astfel acţiunea perturbatoare a acestor câmpuri asupra preciziei de măsurare şi
asupra funcţionării releelor;
• permit, în scopul protecţiei, o stabilire uşoară a sumei sau diferenţei curenţilor în
câteva circuite, izolate reciproc;

43
• protejează aparatele de măsură şi de protecţie împotriva efectelor dăunătoare
dinamice şi termice ale supracurentului ce apare în caz de scurtcircuit în sistemul
electroenergetic.
Conform normelor de tehnica securităţii muncii, circuitele secundare ale
transformatoarelor de curent se leagă întotdeauna la pământ.
Reprezentarea convenţională a TC cu releul conectat este dată în fig.3.1. Borna
de început (notată cu L1 sau P1) şi cea de sfârşit (notată cu L 2 sau P2) ale înfăşurării
primare a TC, se leagă în serie în circuitul curentului primar al elementului protejat;
bornele de început şi de sfârşit ale înfăşurării secundare (notate cu I1, I2 sau S1 şi S2) se
închid prin înfăşurarea releului

Bornele înfăşurării TC se marchează astfel: alegerea bornei de început a înfăşurării

primare este, în general, arbitrară. Drept început al înfăşurării secundare, după marcarea
bornelor înfăşurării primare, se ia borna de la care curentul instantaneu se îndreaptă
spre circuitul exterior, în momentul când în înfăşurarea primară el este dirijat de la
începutul spre sfârşitul înfăşurării.
Transformatorul de curent se alege astfel încât să fie respectate condiţiile:
Icn  Ipn - (31)
Ics  1,2Ipn,
în care:
Icn este curentul nominal al circuitului;
Ipn este curentul nominal primar al TC;
Ics este curentul de suprasarcină al circuitului.
Se alege, de obicei, cea mai mică valoare standardizată care satisface aceste
condiţii.
3.1.2. Parametrii principali ai TC
Transformatoarele de curent se caracterizează prin următorii parametrii:
a)curentul nominal secundar, I sn , este de 5 A sau, în cazul conductoarelor de
lungimi mari, 1 A;
b)curentul nominal primar, Ipn , este standardizat la valori începând cu 5 A până

44
la câteva mii de amperi;
c)Raportul de transformare nominal are expresia:
I pn wsec
nTC   in care wp si ws reprezintă numărul de spire din primar respectiv
I sn w primar
secundar
d)eroarea de curent a TC este definita de relatia:
nTC * I s  I p
I  100% 3.3
Ip
în care Is, Ip sunt curenţii secundari şi primari efectivi al TC;
e)eroarea de unghi,  i , reprezintă defazajul dintre curentul primar şi cel secundar
rotit cu 180° (ea se consideră pozitivă dacă Is rotit cu 180° este defazat înaintea lui Ip);
f) sarcina nominală reprezintă valoarea maximă a impedanţei secundare Zs pentru
care erorile nu depăşesc valorile tolerate. Se defineşte puterea nominală a TC
2
Pn= I np * Z s ; - 3.4
g) clasa de precizie a TC reprezintă eroarea de curent admisă în condiţii nomi
nale de funcţionare. TC se realizează cu clasa de precizie: 0,1; 0,2; 0,5; 1; 3 şi 5;
h) eroarea compusă este definită ca valoarea diferenţei între valorile instantanee
a curentul primar Ipi şi produsul dintre raportul de transformare nominal nTC şi
valorile instantanee ale curentului secundar Isi,exprimata în procente din
T
100 1
valoarea eficace a curentului din primar Ip:  c  * *  (nTC * I si  I pi ) 2 * dt
Ip T 0
3.5
în care T este valoarea perioadei curenţilor;
i) coeficientul de saturaţie, n, care se defineşte ca raportul dintre valoarea
maximă a curentului primar pentru care transformatorul trebuie să respecte limitele
privind eroarea compusă şi curentul nominal primar. Se construiesc:
• TC pentru măsură cu n < 5 sau n < 10,
• TC pentru protecţie cu n > 10... 30.

3.1.3. Clasificarea TC
a) Din punctul de vedere al locului de montare se construiesc transformatoare de
curent de tip interior (ex. CIRS, CIRTo) şi TC de tip exterior (ex. CESLJ).
b)Din punct de vedere al clasei de precizie pot fi utilizate pentru măsură sau
pentru protecţie astfel cum se precizează în tabelul 3.1.
c) în funcţie de numărul fazelor se deosebesc TC monofazate (cele mai
răspândite) şi TC trifazate.
d)Din punct de vedere constructiv pot fi TC cu miez magnetic şi TC fără miez
magnetic.

Clasa de precizie Utilizări

45
 0,1 şi 0,2 • măsurători de precizie
0,5 • măsurători exacte de putere şi energie
1 • relee de distanţă şi relee direcţionale •
aparate de măsură de tablou
3 • relee de curent maximale şi diferenţiale •
semnalizări
5 şi 10 • măsurători fără condiţii de precizie

La funcţionarea TC în schemele de protecţie, valoarea curentului său primar este

independentă în raport cu sarcina circuitului secundar, pentru că reactanţa înfăşurării
primare a TC sub sarcină este neglijabilă faţă de reactanţele elementelor primare ale
sistemului protejat. De aceea, în cazul conectării la acelaşi TC a mai multor relee,
înfăşurările lor trebuie legate în serie, ca în fig.3.2.

Fig.3.2. Legarea mai multor relee la acelaşi TC

Regimul de funcţionare a unui TC este regimul de scurtcircuit în secundar.
Pentru a se reduce sarcina TC, uneori, se leagă pe aceeaşi fază două TC care au
acelaşi raport de transformare, nTC (ca în fig.3.3).
Raportul de transformare nTC al unei asemenea scheme este, evident, egal cu nTC

(3.6)
al TC. Tensiunea la bornele fiecărui TC este:
U s =0,5(Z r+ 2Z cond )I s , iar sarcina fiecăruia dintre cele două TC este:
U
Z S'  s  0.5 * Z s
Is
în care Zs - sarcina din secundar, Zr - impedanţa releului, Zcond - impedanţa conductoarelor
de legătură a releului la secundarul TC.

46
3.1.4. Probleme speciale ale TC pentru protecţia liniilor de foarte înaltă tensiune
Pe liniile de foarte înaltă tensiune protecţiile trebuie să lucreze rapid (ta C = 10...25
ms). în acest caz, componenta aperiodică din curent nu este amortizată (constanta de
timp a acestei componente este de aproximativ 100 ms), iar prezenţa acestei
componente aperiodice provoacă saturarea miezului TC.
Fidelitatea transformatoarelor de curent este afectată de fapt de:
• creşterea constantelor de timp aperiodice ale reţelei protejate;
• creşterea amplitudinii curenţilor de scurtcircuit;
• creşterea componentelor tranzitorii de înaltă frecvenţă determinate de reactanţa
capacitivă a reţelei protejate.
Pentru a micşora influenţa componentei aperiodice din curent asupra erorii TC
deci, implicit asupra protecţiei alimentată prin aceste TC, se adoptă una din următoarele
soluţii:
• folosirea unor TC cu întrefier mic;
• folosirea unor TC cu întrefier mare; (numite după unii autori "transreactoare");
• combinarea unor TC obişnuite, fără întrefier, cu TC cu întrefier, asigurându-se
astfel alimentarea protecţiei numai cu componentele periodice şi micşorarea
efectului componentei aperiodice asupra saturaţiei miezului;
• folosirea unor TC fără circuit magnetic.
3.1.4.1. Transformator de curent cu miez magnetic
In vederea micşorării saturaţiei TC se vor realiza cu miezul de fier întrerupt prin mai
multe întrefieruri a căror lungime totală este calculată astfel încât aproape în
întregime curentul primar ip să joace rolul de curent de magnetizare şi inducţia
determinată de acest curent să rămână inferioară valorii de saturaţie. în acest caz,
transformatorul de curent devine un transformator curent - tensiune (TCT), rezultând la
bornele secundarului său tensiunea:
di p
us  L *
dt
Efectul folosirii TCT rezultă dacă se consideră că există o componentă aperiodică a
curentului de defect cu valoarea maximă egală cu valoarea maximă I pmax a componentei
sinusoidale a curentului de defect, adică:

47
 t

i p  I p max * sin(t )  I p max * e T1

-în care Ti este constanta de timp a componentei aperiodice, reprezentată de

constanta de timp a sistemului din care face parte linia protejată, înlocuind relaţia (3.9.) în
relaţia (3.8.), se obţine:
t
L 
u s  LI p max * cos(t )  I p max * e T1
T1
-rezultând la ieşirea secundarului o componentă periodică şi o componentă
aperiodică a tensiunii us. Raportul a al valorilor maxime ale celor două componente este
determinat de expresia:
L
* I p max
T1 1
 
LI p max T1 * 
1
-pentru frecventa de 50 Hz rezultand :  
314 * T1
Se observa ca daca :
T1  200ms
-respectiv in cazul valorilor mari ale constantei in timp a sistemului protejat,se obtine :
1
  0,016 deci valoarea deci, valoarea maximă (iniţială) & componentei
314 * 0,2
aperiodice nu reprezintă nici 1,6% din valoarea maximă a componentei alternative
sinusoidale. Ca urmare, se poate neglija influenţa componentei aperiodice. Dacă:
T 1 =20-200 ms
relaţia (3.12) arată că valoarea componentei aperiodice creşte mult şi influenţa ei nu mai
poate fi neglijată. în acest caz se propune, în literatură, combinarea unui TCT cu un TC
obişnuit (fără întrefier), vezi figura 3.4.
Alegând în mod corespunzător valoarea rezistenţei R„ se poate obţine nu numai
eliminarea influenţei componentei aperiodice, ci şi o transformare corectă a componentei
periodice. Astfel, presupunând că pentru curentul primar de defect se păstrează expresia
(3.9.) şi că TC are njc = 1 şi nu introduce defazaje, rezultă o tensiune u, la bornele
sarcinii redată prin relaţia (3.16):
u s  u sL  u sR 3.16
corespunzător notaţiilor din figura 3.4.

48
 TCT

Fig.3.4. Schema de conexiuni a unui TCT cu un TC

Notaţii: Zs - impedanţa de sarcină, Rr - o rezistenţă reglabilă
Componenta u sL are expresia (3.10), în care constanta de timp Tt a reţelei este:
L
T1  1 3.17
R1
iar L1, R1 sunt inductivitatea şi rezistenţa porţiunii de linie până la locul defectului.
Componenta USR, având în vedere ipotezele anterioare, are expresia (3.18):

t
(3.18)
t I p max * e

T
u s R =R r i p =R r I p m a x sin( ) + Rr*
Introducând relaţiile (3.10) şi (3.18) în relaţia (3.16) se obţine:
t
 L 
u s  I p max *  Rr * sin(t )  L * cos(t )  I p max  Rr   * e T1 3.19
 T1 
Din relaţia (3.19) se observă că alegând pentru rezistenţa Rr valoarea (3.20):
L
Rr  3.20
T1
se obţine:
u s = I p max *  Rr sin(t )  cos(t ) (3.21)
influenţa componentei aperiodice fiind eliminată din expresia lui tis (ori tocmai
tensiunea us se va aplica circuitului de protecţie).
In cazul reţelelor cu constante de timp mici:
T1<20ms 3.22

49
se recomandă folosirea TC obişnuite întrucât pe durata acţionării protecţiei (de cea 20 ms)
amortizarea componentei aperiodice este destul de pronunţată, influenţa asupra funcţio-
nării protecţiei nu mai este sensibilă şi folosirea schemei din figura 3.4. nu se mai justifică.
3.1.4.2. Transformatoare de curent fără miez magnetic
La aceste transformatoare, transmiterea informaţiei între circuitul primar şi cel secundar
- complet separate - primul montat pe linia de tensiune foarte înaltă (TFI), iar celălalt
montat la nivelul solului - se efectuează prin modularea semnalelor transmise prin
legătura optică, radio sau capacitivă dintre cele două circuite.

a) Legătura optică
Legătura optică are avantajul că permite folosirea mai multor canale apropiate
pentru transmiterea în paralel a informaţiei (pentru măsură şi pentru protecţie) fără
influenţe între canale. Transmiterea fascicolelor luminoase se face de cele mai multe ori
prin conductoare din fibră de sticlă. Ca surse de semnale pentru TC cu legătură optică se
folosesc lămpi obişnuite sau lasere. Soluţiile actuale de TC cu legătura optică folosesc
modulaţia fascicolului luminos polarizat prin rotirea planului de polarizare sub acţiunea
unui câmp magnetic creat de curentul liniei (efectul magneto - optic al lui Faraday);
unghiul de rotaţie al planului de polarizare este proporţional cu intensitatea câmpului
magnetic şi deci cu curentul liniei.
In fig.3.5 este reprezentat un TC formal din sursa S - realizată cu lămpi cu
incandescenţă sau cu descărcări în gaze şi cu lentile de focalizare, fiind emis fascicolul
luminos L - din prismele A şi B, din polarizatorul P, din piesele de sticlă optică F t şi F2
(cu conţinut important de oxid de Pb şi coeficient de refracţie ridicat) situate în câmpurile
magnetice ale curentului liniei I p şi curentului Is debitat de amplificatorul de ieşire AE,
din analizorul A şi fotodioda cu siliciu FD.
In piesa F1 fascicolul luminos este modulat prin variaţia unghiului de rotaţie al
planului de polarizare în conformitate cu valoarea curentului I p din linie. Câmpul
magnetic din piesa F2 este în opoziţie cu cel din piesa Fi şi are loc o funcţionare de tip
diferenţial, cele două câmpuri provocând rotiri de sens opus ale planului de polarizare.
Analizorul fotoelectric A şi fotodioda FD determină modificări ale curentului Is în funcţie
de abaterea poziţiei planului de polarizare de la o poziţie zero, deci în funcţie de diferenţa
amperspirelor w1ip şi w2is (W1 şi w2 fiind numărul de spire ale bobinajelor din jurul
pieselor F1 şi F2), curentul secundar Is urmărind astfel variaţia în timp a curentului
primar Ip. Curentul secundar Is alimentează releele de protecţie.
Înfăşurarea de pe piesa F2 (cu w2 spire) are de fapt rolul de a crea un câmp magne-
tic care să readucă planul de polarizare a luminii în direcţia sa iniţială. Echilibrul se stabi-
leşte atunci când amperspirele secundare w2Is sunt egale cu amperspirele primare wiIp.

50
 Fig.3.5. Transformator de curent cu legătură optică
Din punct de vedere al ecuaţiilor de funcţionare acest transformator se comportă
exact ca un TC cu miez de fier dar, este lipsit de saturaţie, de histerezis, remanentă şi
pierderi în fier. în regim sinusoidal stabilizat variaţia intensităţii luminoase este
proporţională cu diferenţa amperspirelor celor două bobine wj.p şi w2ls, variaţia curentu-
lui secundar I$ fiind determinată de variaţia curentului fotodiodei:
w 2 I s =T( w1 I p -w 2 I s ) , (3.23)
unde T este coeficientul de transfer al buclei şi ţine seama de legea lui Verdet (care
exprimă legătura între intensitatea luminoasă, sensibilitatea fotodiodei şi factorul de
amplificare al amplificatorului).
Datorită defazajelor pe care le poate introduce amplificatorul AE, coeficientul T
este considerat o constantă complexă, de forma:
Transformatoare de tensiune
.1. Rolul şi aplicabilitatea transformatoarelor de tensiune
Transformatoarele de tensiune (TT) alimentează circuitele de tensiune
ale aparatelor de măsură (indicatoare şi înregistratoare), de protecţie şi de reglare.
Înfăşurarea primară este conectată în paralel cu circuitul a cărui tensiune se transformă
în circuitul secundar (al aparatelor conectate).
Regimul normal de funcţionare al unui TT este regimul de mers în gol.
Transformatoarele de tensiune se aleg astfel încât să fie respectată condiţia:
0.25S sn  S s  S sn (3.29)
in care:
5sn - puterea secundară nominală, înVA;
Ss - puterea secundară consumată, în VA.
.2. Parametrii principali ai TT
Transformatoarele de tensiune se caracterizează prin următorii parametrii:
a) tensiunea nominală secundară U sn este 100; 100/ 3 sau 100/3 V
b) (tensiunea nominală primară U pn este începând cu 0,4kV până la 100 / 3 kV ,

51
inclusiv pentru TT cu circuit magnetic şi 110; 220; 400; 750 kV pentru TT capacitive.
c) raportul de transformare efectiv:
Up
ncu 
Us
d) raportul de transformare nominal:
U pn
nnu 
U sn

e) puterea nominala
U2
Pn  sn
Zn
f) eroare de tensiune
n n
 U %  nu cu 100%
ncu
g) 0 eroarea de unghi  U , reprezentând unghiul dintre fazorul tensiunii primare U p
şi fazorul tensiunii secundare U s rotit cu 180° şi se consideră pozitiv dacă U s rotit este
înaintea lui Up.
în relaţiile de mai sus s-au notat: 4
Upn Usn - tensiunile nominale primare, respectiv secundare ale TT;
Us - tensiunea măsurată în secundarul transformatorului;
iar:
Up=nnuUs. (3.34)
Erorile TT sunt influenţate de sarcină, tensiune primară (% faţă de cea nominală
primară), factor de putere secundar şi frecvenţă.
Eroarea de tensiune  U reprezintă clasa de precizie a TT. Acestea se realizează cu
următoarele clase de precizie: 0,1; 0,2; 0,5; 1 şi 3. In protecţie se folosesc TT cu clasa de
precizie 1 pentru alimentarea releelor de distanţă şi direcţionale şi de clasă 3 pentru
relee de tensiune (la clasa 3 nu se garantează eroarea de unghi a TT).
3.2.3. Clasificarea TT
Clasificarea TT poate fi făcută din diferite puncte de vedere:
• din punct de vedere al locului de amplasare, pot fi TT de tip interior (de exemplu
TIRMO din cele construite la noi în ţară) sau de tip exterior (de exemplu TEMU şi
TECU din cele construite la noi în ţară).
• din punct de vedere al nivelului de tensiune, pot fi TT de j.t. / î.t., m.t. / î.t.,
î.t. / fî.t.;
• din punct de vedere constructiv pot fi TT realizate cu miez de fier (TT inductive) sau
TT fără miez de fier (TT capacitive).
3.2.4. Probleme speciale ale TT folosite pentru protecţie şi automatizări
3.2.4.1. Transformatoare de tensiune inductive
TT inductive sunt proiectate pentru o funcţionare nesaturată în regimul nominal, la
tensiunea U pn; cu atât mai mult vor fi în regim nesaturat în timpul scurtcircuitului, la
tensiunea Up < Upn

52
 Fig.3.7. Schema echivalentă în T a unui TT inductiv
Schema echivalentă a TT de tensiune inductiv este dată în fig.3.7, în care s-
au folosit notaţiile: *■
Z p , Z s , Z o , Z 1 - impedanţa echivalentă a primarului, cea a secundarului, impedanţa faţă
de pământ şi impedanţa de sarcină;
Cps - capacitatea de cuplaj dintre înfăşurarea primară şi cea secundară a TT;
Up - tensiunea primară redusă la secundar;
C1 - capacitatea echivalentă a circuitelor secundare (a conductoarelor de legătură).
Dacă TT inductiv alimentează releele de protecţie clasice (cu contacte) atunci
impedanţa de sarcină Z1 constituită de către aceste releele poate influenţa durata
regimului tranzitoriu a tensiunii secundare, pentru că Z1 este foarte mică.
Dacă TT inductiv alimentează relee electronice (cu comutaţie statică) sau relee
numerice, impedanţa Z1 este foarte mare ceea ce constituie un avantaj în sensul
amortizării rapide a componentelor tranzitorii din Us.
Deci, TT inductive se comportă bine la tensiune în regim tranzitoriu.
3.2.4.2. Transformatoare de tensiune capacitivă
Pentru măsurarea tensiunilor înalte şi foarte înalte, în locul TT inductive se pot
folosi TT capacitive. Schema principială este prezentată în fig.3.8. Condensatoarele din
schemă servesc ca divizoare de tensiune. Aparatul de măsurat (V) sau releul este
conectat la divizorul capacitiv de tensiune prin transformatorul coborâtor T. Pentru
obţinerea rezonanţei de curent, când curentul I2 atinge valoarea maximă pentru un
anumit curent Ii, se măreşte inductanţa transformatorului T prin adăugarea bobinei L.
Raportul de transformare al divizorului capacitiv la mers în gol este dat de relaţia:

Up C1  C 2 C
  1 2 3.35
Us C1 C1
Dintre avantajele TT capacitive faţă de TT inductive, trebuie menţionate:
• izolaţia divizorului capacitiv poate fi uşor realizată, pentru că repartiţia tensiunii pe
elementele separate este practic liniară;
• capacitatea mare şi inductanţa neglijabilă acţionează favorabil şi la supratensiuni
impuls; ,
• în cazul uzării unui element, nu se deteriorează întreg aparatul şi nici nu se extinde
defectul la alte instalaţii;
• costul mai scăzut, în special dacă se are în vedere folosirea divizorului şi dre
condensator de legătură pentru telefonia de î.f, fig 3.9.
Ca dezavantaje se menţionează sensibilitatea acestor TT capacitive la apari

53
fenomenelor de rezonanţă produse de regimurile tranzitorii din reţea când, la unele
elemente ale TT capacitiv, circuitele magnetice se saturează (de exemplu la bobine
compensare, la TT coborâtor) sau eventuale sarcini inductive cu caracteristici neliniara
Fenomenul de rezonanţă are caracter tranzitoriu de durată şi prin creşterea tensiunii (ap
supratensiuni de rezonanţă) se pot deteriora nu numai TT capacitiv ci şi celelalte apar;
conectata, se înrăutăţeşte precizia de măsurare şi nu se permite funcţionarea corectă
aparatelor de protecţie. Deci, la TT capacitive tensiunea secundară nu reproduce fidel,
regim tranzitoriu, variaţiile tensiunii primare, din care cauză se prevăd dispoziţii

speciale pentru ameliorarea rapidă a fenomenelor de rezonanţă

Figura de mai sus adică graficul reprezintă compararea preturilor la TT de
capacitive si inductive pentru diferite nivele de izolaţie.

3.3. Indicaţii pentru alegerea şi verificarea transformatoarelor de curent şi de

tensiune
3.3.1. Transformatoare de curent (TC)
3.3.1.1. Alegerea TC
a) Locul în care se montează transformatorul de curent (TC) determină tipul TC
care se alege:
• de tip interior
• de tip exterior
b)Numărul fazelor
• în circuite monofazate se montează un singur TC pe conductorul de fază
• în circuite trifazate numărul fazelor pe care se montează TC este funcţie de numărul
aparatelor de măsură şi de protecţie pe care acestea trebuie să le alimenteze.
Dacă se montează pe o singură fază se preferă faza S. Dacă se montează pe
două faze se preferă fazele R şi T.
c) Tensiunea nominala trebuie să respecte condiţia:
U nTC  U n..instalatie ( retea )

54
d) Curentul nominal primar Inp al TC se alege astfel încât să se respecte condiţiile:
I n..instalatie  I np (3.36)
I max im.. dedurata ..instalatie  1,2 I np (3.37)
Cu privire la relaţia (3.36) trebuie precizat:
• pentru aparate de măsurat se va considera semnul egal, pentru a nu mări erorile de
măsură la curenţi mici (se admite I n.instal mai mare cu cel mult 20 % decât Inp, deci
relaţia (3.36) devine pentru aparate de măsură: I n.instal  1.2 I np
' • pentru protecţie se adoptă I np mărit la o valoare superioară pentru a ţine cont de
conectarea în triunghi a înfăşurării secundare de pe cele trei faze.
Dacă mai multe secundare (cu acelaşi nTC ) ale aceluiaşi TC alimentează fiecare unul
circuite de măsură, altul circuite de protecţie, trebuie respectată prima condiţie).
e) Curentul nominal secundar
Se prevede, de regulă, curentul nominal secundar Ins de 5A. în cazul conductoarelor (din
circuitul secundar) de lungimi mari, se admite alegerea unui curent Ins = 1A, în vederea
reducerii consumului de putere în conductori.
I np
f) Raportul de transformare: nTC  3.38
I ns
g) Numărul miezurilor
In principiu se prevăd miezuri (înfăşurări secundare) separate pentru alimentat
următoarelor categorii de aparate:
• aparate de măsurat;
• aparate de protecţie (exclusiv protecţia diferenţială) şi automatizare;
• aparate pentru protecţia diferenţială;
• dispozitive de acţionare pentru curent operativ alternativ.
Dacă nu sunt suficiente înfăşurările secundare, se dublează numărul TC.
h) Clasa de precizie
• pentru aparate de măsură: 0,5;
• pentru protecţia şi automatizări:
♦ cl. 1 - pentru relee direcţionale, de distanţă, diferenţiale, homopolare şi maximale
de curent;
♦ cl. D - pentru relee diferenţiale;
♦cl. 3 - pentru RC maximale şi pentru dispozitivele de acţionare cu ca.
Observaţie: în clasa 3 nu se garantează eroarea de unghi.
i) Coeficientul de saturaţie n: n < 10 (de preferat n < 5) pentru aparatele de măsui care
astfel le feresc de şocurile de curent.
Dacă Zsec < Zsec nominal trebuie mărit n (n > nn). Se recomandă:
Z sec  (80...100)% * Z no min al 3.39

55
 In relaţia (3.41) m reprezintă multiplul curentului primar de scurtcircuit:
I primar ..k
m 3.42
I np
în relaţia (3.42):
I primar k - reprezintă valoarea eficace iniţială a componentei periodice a curentului de
scurtcircuit (I"). Tipul scurtcircuitului (3F, 2F, FN) corespunde condiţiilor de
funcţionare ale protecţiei respective);
ka - reprezintă un coeficient care ţine seama de aportul componentei aperiodice a cu -
rentului de scurtcircuit la magnetizarea miezului. Se recomandă:
• ka = 1,2 pentru protecţii diferenţiale cu TSR,
• ka=1,8 pentru protecţii diferenţiale fără TSR şi t prot  0,5 s,
. ka = 1,4 pentru protecţii diferenţiale fără TSR şi tprot > 0,5 s,
• ka = 1,4 pentru protecţii de distanţă cu tprot  0,5 s,
• ka = 1,2 pentru protecţii de distanţă cu tprot > 0,5 s,
în care tprot este timpul propriu al protecţiei (prima treaptă, dacă există mai multe trepte).
Dacă n al TC este insuficient:
• Se măreşte n prin scăderea Iui Zs
n ' Z sn Psn
  3.43
n Zs Ps
cu observaţia că Ps  Pmin pentru care sunt garantate erorile TC.
• Se măreşte n prin mărirea lui Ip„ (ceea ce duce la scăderea lui m)
j) Puterea secundară P s (VA) (consumată de Zs) sau sarcina secundară (ohm):

56
• pentru cl. 0,5; 1; D: 0,25 Zsn < Zs <, Zsn
0,25P sn <P s  P sn , (3.44)
• pentru cl. 3: 0,5 Zsn < Zs <, Zsn
0,5P sn <P s <P sn .
Puterea consumată de sarcina Z, este:
Ps  Z s * I nTC
2
0.45)
Observaţie: La protecţia diferenţială interesează puterea consumată în înfăşurarea de
frânare, pentru că se consideră kext zonei protejate.
• Puterea pierdută în conductoare, se calculează cu relaţia:
L
Pc   * * I ns2 [VA], (3.46)
S
în care:
p este rezistivitatea conductorului:
 cupru = 1/57  mm 2 /m ,

 alu min iu  1 / 34mm 2 / m

L este lungimea conductorului, în m;
S este secţiunea conductorului, în mm2;
Ins este curentul nominal secundar al TC, în A
Se folosesc conductoare de cupru cu:
s = (2,5...10) mm2.
• Rezistenţa totală a contactelor se consideră R= (0,05... 0,1)  pentru fiecare circuit.
Sarcina dată de contacte se adună cu sarcina aparatelor.

3.3.1.2. Verificarea TC alese

a) Verificarea la stabilitatea clcctrodinamică (la scurtcircuit 3F— I(3F))

Trebuie ca:  * 2 * I  Id "

k
în care:
Id=Kd 2 Idp, (3.48)
reprezintă curentul de stabilitate electrodinamică al TC, dat în catalog. Kd
coeficient numeric (= 1,8), iar % este factorul de şoc (vezi diagrama din fig. 3.10).

57
 b) Verificarea la stabilitate termica

Trebuie ca : I mt  I 1t in care I mt  I k"3F ( 2 F ,FN ) * (m  n)t

m - este un coeficient ce ţine cont de aportul componentei aperiodice a curentului de
scurtcircuit (vezi fig.3.11);
n - este un coeficient ce ţine cont de variaţia componentei periodice (vezi fig.3.12);
t - este timpul de declanşare total (de la apariţia defectului până la întreruperea curentului);
I1t- este curentul de stabilitate termică de 1 s al TC, indicat în catalog sub forma:
I 1 t =k t * I n p , (3.51)
în care k. este coeficient numeric termic.

58
 '
Daca in catalog se indica I t pentru o durata t’  1s ,se va calcula: I 1t  I t' * t '
3.3.2. Transformatoare de tensiune (TT)
3.3.2.1. Alegerea TT
a)Locul de montare determină tipul transformatorului de tensiune (TT):
• de tip interior
• de tip exterior
b)Numărul fazelor
Numărul fazelor şi conexiunea înfăşurărilor primare se aleg în funcţie de mod
tratare al neutrului reţelei în care se montează TT şi de receptoarele care urmează
alimentate din secundarul TT.
• în cazul reţelelor cu neutrul izolat sau tratat prin bobină de stingere se adopt
din soluţiile:
♦ TT monofazat montat între două faze;
♦ două TT monofazate conectate în V;
♦ trei TT monofazate montate în stea sau un transformator de tensiune trifazate:
* cu neutrul înfăşurărilor primare legat la pământ;

59
* cu neutrul înfăşurărilor primare izolat faţă de pământ.
•In cazul reţelelor cu neutrul legat direct la pământ:
♦TT monofazat conectat între o fază şi pământ;
♦trei TT monofazate legate în stea, cu neutrul legat la pământ, cu câu
înfăşurări secundare unele legate în stea cu conductor neutru, iar ce
legate în triunghi deschis.
c) Tensiunea nominală primară (Unp) şi secundară (\Jm)
Un reţea>  0,8Unp (3.53)
Un reţea  l,2Unp . (3.54)
Uns = 100 V (pentru înfăşurările secundare legate în stea)
Uns = 100 / 3 V (pentru înfăşurările secundare legate în triunghi deschis), la re
neutrul izolat
Uns = 100 V (pentru înfăşurările secundare legate în stea), la reţele cu neutru direct la
pământ.
d) Clasa de precizie
• Pentru aparate de măsurat: clasa 0,5,
• Pentru alimentarea aparatelor de protecţie şi automatizare:
♦ clasa 1 - pentru relee direcţionale şi de distanţă;
♦ clasa 3 - pentru relee de tip volumetric.

Capitolul 4
ANCLANŞAREA AUTOMATĂ A ALIMENTĂRII DE
REZERVĂ (A.A.R.)
4.1. Scopul şi domeniul de aplicare al A.A.R.
In vederea asigurării continuităţii în alimentarea cu energie electrică a
consumatorilor, se prevede alimentarea acestora de la două surse diferite de energie
electrică.
La funcţionarea normală consumatorii se alimentează de la una din surse, iar în
caz de avarie a acesteia sau a căii de alimentare, ei sunt trecuţi automat pe cea de a doua
sursă, cu ajutorul instalaţiei de anclanşare automată a alimentării de rezervă, A.A.R.
O instalaţie de A. A. R. trebuie să îndeplinească următoarele condiţii principale:
• la căderea alimentării principale A.A.R. trebuie să intervină automat;
• dacă la acţionarea A.A.R. apare un defect pe barele alimentate prin A.A.R. şi inter
vine protecţia, trebuie ca instalaţia de A.A.R. să nu lucreze a doua oară;
• intervenţia A.A.R. trebuie astfel asigurată încât să nu ducă la o extindere a avariei;
• timpul de A.A.R. se admite avându-se în vedere cele două condiţii contradictorii
impuse: pe de o parte timp scurt pentru ca motoarele racordate la barele alimentate
de A.A.R. să poată reporni, pe de altă parte timp suficient de lung pentru a se
asigura deconectarea selectivă, prin protecţie, a elementului avariat (sursă sau linie
de alimentare).
Prin instalaţie A.A.R. se înţelege totalitatea dispozitivelor care, în cazul
întreruperii din orice cauză a alimentării normale, conectează automat alimentarea de
rezervă, asigurând astfel continuitatea alimentării consumatorilor de energie electrică, cu
excepţia unei foarte mici întreruperi pe timpul funcţionării A.A.R., care nu perturbă

60
funcţionarea receptoarelor de energie electrică.
In fig.4.1 se prezintă diferite situaţii de A.A.R.
Schemele din fig.4.1.a-c se referă la A.A.R. în reţele de distribuţie, iar cele din
fig.4.1.d-f la A.A.R. pentru servicii interne ale centralelor electrice. întreruptoarele care
sunt deschise în funcţionarea normală, deci care vor conecta rezerva, s-au reprezentat prin
dreptunghiuri haşurate. în fig.4.1.a spre exemplu, consumatorii în mod normal se
alimentează prin linia Li. în caz de avarie pe linia Li, declanşează automat prin
protecţie întreruptorul Ii şi anclanşarea automat prin A.A.R. întreruptorul h. La fel se
poate explica funcţionarea şi pentru situaţiile redate în schemele din fig.4.1.b-f.
Un caz aparte de A.A.R. îl reprezintă R.A.B.D. - reanclanşarea automată pe buclă
deschisă, utilizată în staţiile de 110 kV. Funcţionarea unui R.A.B.D. se poate explica pe
fig.4.2. Se consideră că în staţia din fig.4.2. transformatorul T t este cel în funcţiune, iar
transformatorul T2 - de rezervă - este deconectat
In figura de mai jos
Cupla transversală CT poate fi deschisă sau închisă. Instalaţia R.A.B.D. va
acţiona atât asupra întreruptorului cuplei, cât şi asupra întreruptoarelor
transformatoarelor. Situaţiile de funcţionare posibile schemei, sunt:
• transformatorul Ti în funcţiune, transformatorul T 2 în rezervă, CT conectată;
• transformatorul Ti în funcţiune, transformatorul T2 în rezervă, CT deconectată;
• transformatoarele Ti şi T2 în funcţiune, cupla CT deconectată;
• transformatorul Ti în rezervă, transformatorul T2 în funcţiune, CT conectată.

Fig.4.1. Scheme de anclanşare automată a alimentării de.rezervă (A.A.R.)

61
4.2. Clasificarea sistemelor de A.A.R.
Din punctul de vedere al modului în care se face anclanşarea întreruptorului
alimentării de rezervă, se deosebesc:
• sisteme de A.A.R. mecanice;
• sisteme de A.A.R. electrice.
Fig.4.2. Schema de principiu a unei staţii în care se utilizează R.A.B.D
110KV 110KV
Din punctul de vedere al modului de revenire al schemei, există trei tipii

sisteme de A.A.R.:
• sistem A.A.R., care permite trecerea automată de la alimentarea principa
alimentarea de rezervă, revenirea la alimentarea principală putându-se face n
prin comanda manuală;
• sistem A.A.R., care permite trecerea automată de la alimentarea principală la c
rezervă, asigurând totodată revenirea automată la alimentarea principală, în c
instalaţia sesizează restabilirea condiţiilor de funcţionare a alimentării principa
• sistem de A.A.R., care prin comutare poate considera oricare dintre cele două
drept alimentare principală şi pe cealaltă, drept alimentare de rezervă.
Pentru realizarea funcţiunilor de A.A.R. se vor prevedea după posibilităţi
procurare:
• echipamente/dispozitive special destinate acestor scopuri;
• echipamente care cumulează mai multe funcţiuni aferente întrerupto;
(D.R.R.I., R.A.R., R.A.B.D., declanşare la regimuri cu număr incomplet de
etc);
• echipamente numerice complexe de comandă - control, la nivelul celulei sau sU
Indiferent de modul de realizare, A.A.R. va fi prevăzută cu dispozitive (de exe
comutatoare) pentru punerea şi scoaterea din funcţiune a automaticii de către perso de
conducere (teleconducere) şi cu următorul volum minim de semnalizări:
• A.A.R. în funcţiune (pregătit de funcţionare);
a funcţionat A.A.R

62
4.3. Scheme de A.A.R.
4.3.1. Schema bloc a unui sistem de A.A.R.
Schema funcţională (schema bloc) a unui sistem de A.A.R. la care, revenirea la
alimentarea principală se face manual, este dată în fig.4.3. Sistemul porneşte dacă
elementul de tensiune minimă sesizează scăderea tensiunii sub o anumită valoare la
barele BC ale staţiei.

Pentru a nu se cupla două tensiuni opuse, elementul de pornire U < acţionează la

valori ale tensiunii reziduale: Urez  0,4 Un.
In cazul A.A.R. pentru servicii proprii, pornirea se poate realiza instantaneu,
operaţia A.A.R. nu se repetă. Pornirea unei scheme de A.A.R. poate fi comandată de:
• scăderea sub o anumită valoare a tensiunii pe bare până la valoarea U rcz (pornire cu
temporizare);
• declanşarea unuia dintre întreruptoarele alimentării normale (pornire rapidă).
Comanda de anclanşare se transmite la' întreruptorul I^, fig.4.3, după timpul t AA R,
determinat de elementul de temporizare Ti, numai dacă elementul U> sesizează existenţa
tensiunii la linia de rezervă L 2 şi elementul I sesizează lipsa curentului de scurtcircuit
(deci dacă întreruptorul Ij este declanşat).
Pe baza experienţei de exploatare, pentru releele de verificare prezenţa tensiunii
pe linia de rezervă (U >) reglajul este:
0,7 * U n
U pn 
nTT
Timpul t AAR care reprezintă timpul până la anclanşarea întreruptorului de rezervă,
se numeşte timp (sau pauză) de A.A.R
In timpul de A.A.R. turaţia motoarelor cuplate la bare scade, impedanţa lor si
brusc, curentul absorbit creşte mult. în cursul autopornirii, la revenirea tensiunii pe 1
prin A.A.R., are loc o nouă cădere de tensiune în reactanţele de legătură dintre motoa:
sursă, care poate face ca tensiunea restabilită să fie inferioară celei nominale. în acest
poate apare fenomenul cunoscut sub numele de "avalanşă de tensiune", care const
următoarele: tensiunea restabilită după trecerea timpului de A.A.R. va determin;
arborele motoarelor un cuplu motor mai mic decât cuplul rezistent al sarcinii; moto<;
asincrone trec în regim de frânare, curentul absorbit creşte, tensiunea scade şi mai 11 iar

63
 In cele din urmă motoarele se opresc. într-o asemenea situaţie, A.A.R. devine
practic ineficace. In fig.4.4 se prezintă variaţia puterii absorbite de aceste motoare cu
scad tensiunii de alimentare. Se observă că la scăderea tensiunii de alimentare, la
variatie; Urez < 0,8Un, apare pericolul acestui fenomen de avalanşă de tensiune. Până în
puneţi (pentru U = 0,8 U n), puterile activă P şi Q scad cu tensiunea de alimentare, ceea
ce ar efect refacerea stabilităţii statice, dar pentru U < 0,8 Un, puterea Q absorbită de
motor începe să crească, ducând la o scăderea mai accentuată a tensiunii pe bare ş.a.m d.

Fig.4.4. Variaţia puterilor absorbite de motoarele asincrone la modificarea tensiunii

alimentare
Ca urmare, este de dorit ca t A,A.R. să fie cât mai mic, limitat numai de timpi declanşare
a întreruptorului de pe calea de alimentare normală. In prezent t aar =
(0,2...0.5) secunde, având în vedere echiparea cu protecţii moderne, rapide selective şi
cu întreruptoare cu acţionare rapidă.
De fapt:
t AAR  (t p  t RAR )  t 4.1
în care:
tp - temporizarea treptei a II - a a protecţiei de distanţă a unei linii;
t R.A.R. - pauza de R. A.R. a întreruptorului liniei considerate;
t - treapta de timp
dar si: t AAR  t pi  t
unde:
tpt - timpul protecţiei maximale de curent temporizate a elementelor conectate pe
bara de lucru a staţiei prevăzută cu A.A.R.
t AAR - timpul măsurat din momentul scăderii tensiunii pe bara sub
tensiunea de demaraj şi până în momentul reapariţiei tensiunii prin acţionarea A.A.R.
Dintre valorile calculate cu relaţiile (4.1) şi (4.2) se va alege valoarea maximă.
Condiţia (4.1.) asigură ca A.A.R. să nu acţioneze la defecte trecătoare. Condiţia
(4.2.) asigură ca A.A.R. să nu acţioneze la defecte apărute pe barele de m.t. sau în reţeaua
conectată la aceste bare, dar care conduc la scăderi importante de tensiune de demaraj.
La proiectarea sau la alegerea schemei de A.A.R. trebuie să se ţină seama de
parametrii care determină autopornirea motoarelor electrice asincrone de la consumator
(determinaţi prin calcul sau experimental), tensiunea reziduală pe barele
consumatorului în momentul pornirii A.A.R., numărul şi puterea motoarelor
asincrone care se pot autoporni (având în vedere faptul că, unii dintre consumatorii mai
puţin importanţi pot fi sacrificaţi în astfel de situaţii).
Pentru a se asigura funcţionarea corectă o singură dată a A.A.R. (evitarea

64
conectării repetate peste un scurtcircuit pe bare) se prevede elementul de blocaj B.
Introducerea elementului de timpT 2 reglat la timpul corespunzător pauzei R.A. R. (vezi
paragraful 5.1) permite completarea schemei de A.A.R. şi cu un R. A. R.
Observaţie: conform PE 504/96, în cazurile în care pornirea A.A.R. la scăderea
tensiunii conduce la timpi de acţionare prea mari (de exemplu în cazul barelor
colectoare la care sunt conectate motoare sincrone sau chiar generatoare de'mică putere)
se recomandă să se prevadă pornirea A.A.R. la criterii suplimentare: scăderea frecvenţei
(cu controlul frecvenţei pe calea de rezervă), schimbarea sensului curentului sau al puterii
etc.
4.3.2. Scheme principiale de A.A.R. pentru o linie electrică de distribuţie
In fig.4.5 se prezintă schema principială a unei instalaţii de A.A.R. dintr-o static
alimentată în mod normal prin linia L t, din staţia A, linia L 2, alimentată din staţia Iî
având întreruptorul I2 deschis în regim normal, constituind calea de alimentare de
rezervă.
La declanşarea lui It (prin protecţie, manevre etc.) se dezexcită releul 1 care are
întârzierea la revenire, prin contactele sale asigurându-se excitarea bobinei de anclanşare
BA a întreruptorului I2, conectând astfel rezerva.
A.A.R. din această schemă intervine şi la dispariţia tensiunii de pe barele C
(declanşarea lui I3) prin acţionarea releelor 2 şi 3, dacă I1 este închis şi dacă pe L 2 este
tensiune (şi deci, releul 6 a acţionat) se va excita releul de timp 5 care după timpul reglat
comandă prin releul 4 declanşarea întreruptorului Ii. în continuare are loc anclanşarea
lui I2 în modul descris mai sus. Comanda de A.A.R. se dă o singură dată datorită faptului
că releul 1 este prevăzut cu întârziere la revenire şi ca urmare acesta dezexcitându-se
în momentul declanşării întrerupătorului I1 isi va menţine contactele închise numai
un timp scurt (necesar anclanşării întrerupătorului I2)

65
 In fig.4.6 se prezintă schema principială a unei instalaţii de A.A.R care
considera oricare din căile de alimentare drept cale principală. Alegerea modului de
funcţionare a instalaţiei în concordanţă cu regimul de alimentare a staţiei (prin linia L
prin L2) se realizează cu comutatorul C, schema fiind perfect simetrică. Cele două
1ampi; de semnalizare I1şi I2 servesc pentru a indica în care dintre sensuri este pregătită
instalaţia să funcţioneze.
4.3.3. Schema principială de A.A.R. pentru întreruptorul de cuplă
In fig.4.7 este reprezentată o schemă de A.A.R. cu curent operativ continuu,
acţionează asupra întreruptorului cuplei longitudinale (A.A.R. aplicat consumatorilor
mentaţi după schema din fig.4.1 .c).
De la secţia 1 de bare sunt alimentate releele minimale de tensiune 1 şi 1'
intermediul transformatorului de tensiune TT1 în cazul unui defect pe linia L1
scăderii tensiunii pe barele secţiei 1, aceste releele acţionează şi comandă releul de timp
circuitul bobinei acestui releu stabilindu-se prin contactele releului maximal de tensiune
alimentat de transformatorul de tensiune TT 2 de pe barele secţiei 2.
Releul 2 are rolul de a controla prezenţa tensiunii normale pe secţia 2, permite
numai în acest caz funcţionarea schemei A.A.R. şi împiedicând-o în caz contrar

Releul 3 comandă declanşarea întreruptorului Ii stabilind curentul bobinei de

declanşare BD prin contactul auxiliar C,. Prin deschiderea întreruptorului Ii se deschid
contactele sale auxiliare C2 şi se închid C3. Prin C2 se întrerupe circuitul bobinei releului
intermediar 4, care are o mică temporizare la deschidere (cea. 0,6...0,8s).
Prin închiderea contactelor C 3 se stabileşte circuitul contactorului de anclanşare
CA, care se închide şi astfel se alimentează bobina de anclanşare BA a cuplei
longitudinale şi aceasta se închide, întrerupând circuitul bobinei contactorului de
anclanşare CA prin deschiderea contactelor auxiliare C 4.
Astfel, consumatorii de pe liniile L3 şi L4) care înainte erau alimentaţi prin linia Li
(cupla CL fiind deschisă), vor fi alimentaţi, după apariţia defectului pe această linie, prin

66
linia L2, care rămâne în funcţiune.
Temporizarea la deschidere a contactelor releului intermediar 4 este astfel aleasă
încât să fie suficientă pentru ca după deschiderea contactelor auxiliare C 2 şi întreruperea
curentului prin bobina releului, contactul său" să rămână închis pe timpul necesar
anclanşării cuplei CL.
Releul intermediar 4 se introduce pentru a se evita o a doua anclanşare a cuplei
ceea ce se asigură prin deschiderea contactelor releului 4 după temporizarea menţionat
astfel dacă CL ar declanşa circuitul contactorului CA nu se mai poate închide, pentru
contactul releului 4 rămâne deschis şi deci nu mai este posibilă o nouă anclanşare .

Figura 4.7. Schema de AAR electric pentru întrerupătorul cuplei longitudinale

Releul 3 asigura timpul AAR. Lampa 1 semnalizează ca schema este pregătita
pentru acţionare
Pentru releele de tensiune minimă 1 şi 1' se alege valoarea de pornire:
Upp=0,25Unom.
4.3.4. Schema dispozitivului de conectare automată a rezervei (DCR)
Schema de principiu a dispozitivului de A.A.R. realizat la ICEMENERG
Bucureşti , denumit DCR - dispozitiv de conectare automată a rezervei, este dată în
fig.4.8, care s-au notat:
1,2,3 - alimentarea principală, normală, (alimentarea barelor colectoare);
4,5,6 - alimentarea de rezervă (de pe linia de rezervă);
PIL, PIR - punţi de redresare trifazică prin care se alimentează releele ML, MR;
ML, MR - relee de tensiune pentru controlul tensiunii pe bare;
TrL-P2L şi TrR-P2R - blocuri de transformare-redresare pentru alimentarea schemei;
A şi B - relee intermediare pentru anclanşarea întreruptorului de rezervă;
C - releu pentru declanşarea întreruptorului de alimentare normală;
D - releu pentru semnalizarea prezenţei tensiunii continue de alimentare a schemei;
RT - releu de timp cu temporizare reglabilă; asigură tAAR;

67
 IC - condensator care, prin timpul său de încărcare (60 - 100)s, asigură
timpul de blocare a schemei de la anclanşare până la o nouă funcţionare posibilă;
Cf - condensator de filtraj pentru netezirea tensiunii redresate;
Li, L2 - lămpi cu neon pentru semnalizarea prezenţei tensiunii pe barele de alimentare
normale respectiv de rezervă;
Ei, E2, E3, E4, Es - dispozitive de comutare.
Funcţionarea schemei
In instalaţia prevăzută cu DCR trebuie să fie montat şi un releu de blocaj
(neindicat în schema din fig.4.8) care permite funcţionarea DCR numai dacă sunt
îndeplinite condiţiile de conectare automată a rezervei (releul realizează blocarea A. A.R.
dacă scurtcircuitul este pe bare, dacă întreniptorul este defect etc).
Pentru pornirea dispozitivului DCR, cheia DCR este pe poziţia închis, astfel
acesta este alimentat cu tensiune. După o temporizare de 1...2 minute, condensatorul
IC se încarcă până la valoarea tensiunii nominale de alimentare a schemei şi
dispozitivul DCR este pregătit pentru execuţia A.A.R.
;
DCR poate interveni în două situaţii:
a)La declanşarea intempestivă sau prin protecţie a întreruptorului Ii de pe calea de
alimentare normală, (acţionare rapidă);
b) La dispariţia sau la scăderea tensiunii pe barele de alimentare normală (releul ML
se reglează de obicei la o valoare de pornire U pp = 40 % U„ pentru a asigura automat
pornirea motoarelor asincrone rămase fără tensiune dar aflate încă în turaţie) - în
care caz acţionează temporizat.
Cazul a)
La declanşarea întreruptorului I1 se dezexcită releul ML şi se închide contactul auxiliar
I1 al întreruptorului I1 (în schemă s-au reprezentat contactele în poziţia lor normală -
când întreruptorul este deschis, când releul nu este excitat). Prin închiderea
contactorului ML1 se excită releul de timp RT; acesta îşi deschide instantaneu
contactul Rtj prin care introduce, în serie cu bobina lui, rezistenţa R 1 de stabilitate
termică şi pornesc contactele cu temporizare la închidere Rt a şi RTf (RTf este contactul
final al releului RT). Prin închiderea contactelor ML 2, ML3 şi ML4 se pregăteşte
funcţionarea schemei. Prin închiderea lui I1 se excită releul A care-şi deschide
instantaneu contactul Ai introducând în.serie cu bobina lui rezistenţa de stabilizare
termică R5, iar prin închiderea instantanee a contactului A 2 (ML2 fiind deja închis) se
asigură descărcarea condensatorului IC peste bobina releului B care se excită şi se
automenţine prin contactele B1 şi ML1. Prin închiderea contactului B 2, condensatorul
IC

68
69
 Capitolul 5
REANCLANŞAREA AUTOMATĂ RAPIDĂ
(R.A.R.)

5.1. Scopul şi domeniul de utilizare a R.A.R.

Instalaţiile R.A.R. se prevăd în scopul restabilirii rapide a alimentării
consumatorilor sau a interconexiunilor dintre sisteme sau din interiorul unui sistem
electroenergetic.
Un dispozitiv R.A.R. reprezintă cea mai răspândită automatizare de reţea şi
constă dintr-o instalaţie complexă care realizează reanclanşarea automată a unui
întreruptor declanşat, după un timp relativ scurt de la această declanşare.
Liniile electrice aeriene, datorită condiţiilor specifice în care lucrează, reprezintă
elemente ale sistemelor energetice care sunt cele mai mult supuse deranjamentelor.
Multe din defectele ce apar pe liniile electrice aeriene (LEA) au un caracter
trecător, în care caz, dacă linia s-ar scoate de sub tensiune un timp necesar stingerii
arcului de la locul de defect, atunci la restabilirea alimentării cu tensiune există foarte
multe şanse ca defectul să nu mai apară. Pe această constatare se bazează R.A.R., care se
aplică la linii aeriene sau mixte (linie aeriană continuată cu linie subterană) dar nu se
prevede pe linii în cablu (linii electrice subterane - LES) pentru că în cazul acestora
defectele de obicei sunt persistente (permanente), adică prin distingerea izolaţiei.
De fapt, scurtcircuitele au caracter trecător în majoritatea situaţiilor datorită
cauzei ce provoacă descărcarea. Este vorba desigur numai de conturnări nu şi de
străpungeri ale izolaţiei. Supratensiunile de orice natură ar fi, sunt reduse la un nivel
nepericulos după conturnare. Izolaţia murdară şi umedă este "curăţată" şi "uscată" de
arcul care se formează. De obicei corpurile exterioare care provoacă descărcarea sunt
distruse, cauza dispărând. Dacă însă cauza scurtcircuitului este o manevră greşită sau
ruperea unui conductor, persistenţa acestuia este evidentă.
Dată fiind incertitudinea legată de caracterul trecător sau persistent al
scurtcircuitului, merită să se facă o încercare, deoarece revenirea la regimul anterior
perturbaţiei este foarte importantă pentru continuitatea în alimentare a consumatorilor şi
pentru stabilitatea sistemului electroenergetic.
Se spune că R.A.R. este reuşit dacă defectul a fost trecător, respectiv că R.A.R.
este nereuşit dacă defectul este persistent.
Datele statistice arată că (80...90) % din defectele de pe LEA sunt trecătoare, în
timp ce pe LES numai cea. (2...5) % din defecte au caracter trecător, de asemenea
statistica exploatării arată că în (60... 90) % din declanşările LEA, R.A.R. este reuşit după
primul ciclu, numai (5... 10) % din R.A.R. dublu ciclu sunt reuşite, în timp ce R.A.R.
triplu sunt reuşite numai 3 %.
Conform normativului pentru proiectarea instalaţiilor de protecţie prin relee şi
temporizare, se vor prevedea dispozitive de R.A.R. la toate LE A şi la linii mixte, cu
tensiuni peste 1000 V. De asemenea R.A.R. se prevede atât în reţele radiale cât şi în reţele
buclate, de medie, înaltă şi foarte înaltă tensiune.
Indiferent de principiul de funcţionare şi schema folosită, există o serie de
condiţii care R.A.R. trebuie să le satisfacă într-o cât mai mare măsură pentru a obţine

70
o acţionare a ansamblului protecţie - dispozitiv R.A.R.-întreruptor, cu performanţe cât
mai excate şi anume:
• R.A.R. trebuie să se producă la declanşarea întreruptorului provocată de către
protecţie şi să nu se producă la deconectarea manuală (comandată) a acestuia, sau
când declanşarea prin protecţie urmează imediat după o comandă de anclanşare;
• R.A.R. trebuie să permită blocarea reanclanşării când declanşarea este provocată de
anumite protecţii;
• R.A.R. trebuie să poată fi folosit cu orice tip de protecţie şi eventualele defecţiuni
apărute în dispozitivul R.A.R. sau scoaterea sa din funcţiune, nu trebuie să
împiedice funcţionarea corectă a protecţiei;
• schema R.A.R. trebuie să permită prelungirea treptei rapide a protecţiei de distanţă
şi alegerea regimului de R.A.R., monofazată sau trifazată, să se poată face uşor în
exploatare cu ajutorul unor chei sau eclise; regimul ales să fie vizibil pentru
personalul de exploatare;
• comanda de anclanşare dată prin dispozitivul de R.A.R. trebuie să aibă o durată
suficientă pentru a asigura anclanşarea întreruptorului.
în cazul aplicării R.A.R. la reţele buclate (fig.5.1), schema se completează cu ie
pentru controlul sincronismului şi relee de tensiune minimă.
Se presupune că fiecare din întreruptoarele 1...6 este echipat cu R.A.R. La
apariţia ii scurtcircuit în punctul K pe linia Li, declanşează sub acţionarea protecţiei
întreruptoarele 1 şi 2 dar linia Li nu va putea fi reconectată la ambele capete, decât dacă
sincronismul dintre sursele S1 şi S2 a fost menţinut prin liniile L 2 şi L3, ceea ce se
verifică n elementele de control R.A.R. din 1 şi 2, astfel: în 1, un releu de tensiune
minimă conectat cu tensiunea liniei L1 care nu permite, prin contactul său, executarea
ciclului V.R. decât dacă linia nu este sub tensiune, respectiv dacă şi întreruptorul 2 este
declanşat, staţia B, pe linia L1 se prevede un releu de control al sincronismului, care
controlează tensiunea primită pe linie de la sursa S1 este în sincronism cu tensiunea pe
barele B. rezulta că condiţia este îndeplinită, schema R.A.R. din B comandă reanclanşarea
întreruptorului 2.
Releul de control sincronismului (R.C.S.) poate fi un releu electromagnetic de
tensiune, care controlează prezenţa tensiunii pe linie şi pe bare şi unghiul dintre fazele
acestor tensiuni. Releul este acţionat de diferenţa geometrică a tensiunilor aplicate
celor doua bobine ale sale. In fig.5.2.a. este dată schema unui releu pentru controlul
sincronismului şi modul lui de alimentare, iar în fig.5.2.b se indică diagrama tensiunilor
la releu.
In cazul când cele două tensiuni sunt egale, dar decalate:

U  2U sin 5.1
2

71
 De obicei, tensiunea variază în limite restrânse, de aceea se poate considera că
releul RCS măsoară unghiul dintre cei doi fazori şi va fi etalonat în valori ale unghiului
 , considerându-se că, tensiunile aduse acestuia sunt cele nominale. Când cele două
tensiuni sunt în fază sau au un decalaj mic între ele | U | este mic, permiţând
transmiterea impulsului de reanclanşare către întreruptor, iar când |AU| este mare
(adică unghiul  este mare), reanclanşarea nu se poate produce, R.C.S. deschizându-şi
contactul superior.
La elaborarea schemelor R.A.R. se are în vedere faptul că dintre cele două
întreruptoare ale liniei, cel din partea în care se controlează lipsa tensiunii se
reanclanşează primul şi eventual poate reanclanşa pe defect, urmând a întrerupe apoi a
doua oară un curent de scurtcircuit, deci el este mai solicitat decât întreruptorul 2.
Pentru ca cele două întreruptoare să aibă condiţii egale de exploatare, ambele scheme
R.A.R. se prevăd cu un releu minimal de tensiune şi cu un releu de control al
sincronismului (utilizate în schemă alternativ).
In cazul liniilor radiate se utilizează controlul lipsei tensiunii numai în cazul
când există racordate baterii de condensatoare sau motoare sincrone cu puteri mai mari
1000 kW.
Un ciclu R.A.R. se poate reprezenta schematic astfel: declanşare - întrerupere
-anclanşare.
Se numeşte timp de R.A.R. sau pauză R.A.R. intervalul de timp în care linia
ramane fără tensiune şi se defineşte prin relaţia t RAR  t ai  t s , în care tai este timpul de
anclanşare a întreruptorului, iar ts este timpul reglat al schemei. Pauza R.A.R. trebuie să
fie suficient de mare pentru a asigura condiţii de stingere a arcului de la locul defect, pe de

72
o parte, ca trebuie să fie suficient de mică, astfel încât consumatorii să nu simtă
ruperea alimentării cu energie electrică.
Timpul necesar deionizării mediului la locul defectului depinde de mai mulţi
parametrii printre care tensiunea instalaţiei şi felul întreruperii (mono sau trifazate),
vezi fig5.3 obţinută experimental

In cazul reanclanşării monofazate, pauza de deionizare trebuie să fie mai mare

datorata influentei cuplajului capacitiv al fazelor sănătoase rămase sub tensiune.
(Spaţiul delimitat de arc este sub influenţa electromagnetică a celorlalte două faze
intacte şi ca atare izarea spaţiului ocupat de arc se realizează mai greu).
Pentru durata pauzei de R.A.R. se indică valorile din tabelul 5.1 (valori stabilite
experimental ).

Observaţie: pentru nivelul de tensiune de 220 şi 400 kV se poate afirma că t RAR. mg şi v)

reconectare este utilă doar dacă durata scurtcircuitului este (0,1...0,2)s. O deconectare a
protecţiei de distanţă de exemplu în treapta a II - a, face inutilă reconectarea din punctul
de vedere al stabilităţii tranzitorii a sistemului electroenergetic).
5.2. Clasificarea dispozitivelor de R.A.R.
Clasificarea dispozitivelor R.A.R. se poate face din diferite puncte de vedere:
a) Din punct de vedere al timpului de întrerupere a alimentării liniei pe durata unui
ciclu, schemele de R. A.R. se împart în:
• Scheme R.A.R. ultrarapide, având t R.A.R.. < (0,05...0,15) s;
• Scheme R.A.R. rapide, având t R.A.R = (0,15...1,5) s;
• Scheme R.A.R. lente, având t R.A.R. > 1,5s.
b) După numărul fazelor reconectate se deosebesc sisteme:
• R.A.R. trifazat (R.A.R. T) în care dispozitivul de R.A.R. comandă reanclanşarea
tuturor fazelor;
• R.A.R. monofazat (R.A.R. M) în care dispozitivul R.A.R. comandă reanclanşarea
numai a unei faze pe liniile din reţele cu neutrul legat direct la pământ, la care
protecţia prin relee a selectat şi deconectat numai faza cu punere la pământ;
• R.A.R. mono / trifazată (R.A.R. MT) la care scurtcircuitele monofazate vor fi
deconectate şi reanclanşate monofazat, iar cele polifazate deconectat trifazat şi
reanclanşate prin R.A.R.T.

73
c) După numărul acţionărilor, se deosebesc sisteme de:
• R.A.R. simplu, cu o singură acţionare (cu un ciclu), care este cel mai răspândit;
• R.A.R. multiplu (sau R.A.R. cu acţiune repetată), cu două sau mai multe cicluri,
care poate fi întâlnit pe liniile pe care apar multe supratensiuni atmosferice. Schema
simbolică a unui R.A.R, dublu este dată în fig.5.4.

Dacă la relee de R.A.R. cu un singur ciclu tRAR.R. depinde de tensiunea liniei (a :

vedea tabelul 5.1), la releele RAR cu dublu ciclu se poate preciza că:
♦ pentru primul ciclu se adoptă timpii de mai sus, iar
♦ pentru cel de al doilea ciclu, numit şi ciclu lent (RAL) pe baza experienţei
exploatării, se admite trar = (15...20)s.
Alte reglaje ale instalaţiei R.A.R.:
♦ control lipsă tensiune: U act = (15..25)V;
♦ control existenţă sincronism:  act = (30...40)° .
n punctul de vedere al readucerii în poziţia de funcţionare (de revenire) a schemei
R.A.R., se deosebesc:
scheme de RA.R. cu revenire manuală, la care intervenţia personalului de exploa tare
este necesară după fiecare funcţionare a R.A.R. pentru a readuce schema în poziţia de
lucru;
scheme de RA.R. cu revenire automată, la care schema RA.R. revine automat în
poziţia de lucru, după un anumit timp de la acţionare.
Din punctul de vedere al modului de acţionare se deosebesc:
scheme R.A.R. mecanice, care se aplică în general întreruptoarelor prevăzute cu
comanda manuală şi care folosesc pentru reanclanşare energia înmagazinată în greutăţi
ridicate la anumite înălţimi sau în resoarte;
scheme RA.R. electrice, care se aplică numai liniilor prevăzute cu întreruptoare

74
comandate electric.
De precizat că:
RA.R. T va fi prevăzut la orice tip de scurtcircuit în reţele cu un U n  110 kV. RA.R.
multiplu (de obicei dublu) se va prevedea la linii radiale cu alimentare de la un singur
capăt.
RA.R. M va fi prevăzut la reţele cu U n  220 kV, cu precizarea că scurtcircuitele
monofazate vor fi deconectate şi reanclanşate monopolar iar scurtcircuitele poli fazate
vor fi declanşate tripolar, definitiv (fără reanclanşare automată). Se admite R.A.R.M. şi
la defecte bifazate fără pământ. în cazul defectelor persistente, după prima reanclanşare,
declanşarea va fi trifazată şi, de regulă, definitivă. RA.R. MT va fi realizat cu un singur
ciclu, şi se prevăd tot la reţele cu tensiunea Un  220 kV. Se admite reanclanşare
automată multiplă (cu dublu ciclu), cel de al doilea ciclu, lent, fiind întotdeauna trifazat.
în vederea unificării soluţiilor proiectate, în reţelele cu U n  220 kV, se vor prevedea
echipamente care să permită alegerea, de regulă, prin comutator, a oricăruia dintre
regimurile : RA.R. T, R.A.R. M, RA.R. MT.
în cazul defectelor evolutive, adică apariţia unui al doilea defect, în pauza de RA.R.
M, după eliminarea primului defect, se recomandă asigurarea declanşării trifazate
definitive (cu blocarea reanclanşării automate).
In cazul schemelor primare poligonale sau cu 1 1/2-2 întreruptoare pe circuit se
recomandă prevederea a două funcţii active de R. A.R., asociate fiecărui întreruptor
5.3. Scheme de RA.R.
5.3.1. Schema bloc a unui sistem de R.A.R.
Schema bloc (schema de elemente sau schema funcţională) a unui R. A.R. este
dată în fig.5.5.

La declanşarea întreruptorului I intră în funcţiune instalaţia de RAR respectivă,

prin elementul de pornire 1 care sesizează necorespondenţa dintre poziţia cheii de
comandă şi poziţia întreruptorului (legătura "a"). O altă soluţie de pornire a schemei RAR

75
este prin protecţia prin relee, care în acest caz comandă, pe de o parte declanşarea
întreruptorului, pe de altă parte pornirea schemei de RAR (legătură "b"). De precizat
că nu există simultan legăturile "a" şi "b".
Cele două posibilităţi de pornire ale unei scheme de RAR, sunt ilustrate în
fig.5.6. Soluţia din fig.5.6. a se aplică la linii de m.t. iar cea din fig.5.6.b. la cea de ît. şi
f.î.t. După pornirea schemei, elementul de control 2 (fig.5.5.) controlează păstrarea
sincronismului sistemelor ce urmează a se cupla prin RAR şi dacă aceste condiţii sunt
respectate, după pauza de RAR, creată prin elementul de temporizare 3, se dă comanda,
prin elementul de comandă 4, de reanclanşare automată a întreruptorului.
Dacă defectul a fost lichidat (defect trecător, R.A.R. reuşit) linia continuă să
funcţioneze mai departe în condiţii normale, iar dacă defectul persistă (R.A.R. nereuşit),
protecţia prin relee comandă o a doua declanşare. De data aceasta, schema de RAR sau
repetă operaţia anterioară (RAR repetat) sau rămâne blocată (RA.R. simplu), iar
întreruptorul rămâne deschis definitiv.

5.3.2. Scheme interioare ale unor dispozitive de R.A.R.

In fîg.5.7 se dă schema interioară şi modul de conectare în instalaţie pentru un dis pozitiv de

R.A.R. tip RARS realizat de ICEMENERG şi utilizat pentm reanclanşarea intruptoarelor liniilor
de medie tensiune. El este realizat cu condensator, cu un singur ciclu de funcţionare. Punerea în
funcţiune a RARS se face conectând cheia RAR, CRAR... Astfel, condensatorul C se încarcă prin
circuitul format între borna 1, contactul instantaneu RTpi, rezistenţa Ri condensatorul C şi borna
2 a dispozitivului, datorita rezistentei R1, timpul de încărcare al condensatorului C este de minim
20 s. Dacă intreruptorul liniei declanşează prin protecţie, prin circuitul format de cheia de comandă
şi contactul auxiliar normal închis I (al întreruptorului ) se excită bobina releului de timp RTp,.
în urma descinderii contactului RTpt şi închiderii temporizate a contactului pasager RTpn,
condensatorul C se va descărca pe bobina releului intermediar E, care excitându-se, se menţine prin
contactele Fi, Ei şi trimite un impuls de reanclanşare prin contactul E 3.

76
 Prin închiderea contactului E2, bobina releului RTP va fi în continuare alimentată, deşi
contactul auxiliar I al întreruptorului s-a deschis (ca urmare a reanclanşării acestuia).
In momentul închiderii contactului RTPf, se excită releul F şi astfel se dezexcită releul E.
Odată cu aceasta, se întrerupe şi impulsul de reanclanşare (prin deschiderea contactului E3).
Rezultă că durata impulsului de reanclanşare este dată de diferenţa dintre reglajele celor două
contacte RTPf şi RTpa. Prin închiderea contactului F3, condensatorul C se descarcă complet pe
rezistenţa R, astfel încât, în cazul unei noi declanşări prin protecţie (R.A.R. nereuşit), acesta nu
mai poate să producă o nouă reanclanşare. In urma dezexcitării releului E, se deschide contactul
E2, astfel că releul RTP se dezexcită şi el. Prin deschiderea contactului RTPf se dezexcită releul F.
Prin închiderea contactului RTPf condensatorul C începe din nou să se încarce, astfel că
după scurgerea timpului necesar încărcării, dispozitivul este pregătit pentru o nouă reanclanşare.
In cazul efectuării unei comenzi de declanşare prin cheia de comandă, se întrerupe
circuitul de alimentare al bobinei releului de timp RTp. Condensatorul C se va descărca pe
rezistenţa de descărcare Rd, blocându-se astfel funcţionarea dispozitivului. Rezistenţa Rf (fig.5.7.)
din circuitul condensatorului C determină o anumită temporizare a încărcării acestuia (fig.5.8.).
Tensiunea la bornele condensatorului variază după relaţia:
 t

u c  U 0 *  1  e T 
 unde T=R1C
 

Tensiunea Ur din fig.5.8 reprezintă tensiunea minimă necesară releului E pentru a-şi
închide contactele. Timpul necesar ca tensiunea să atingă această valoare (deci timpul necesar ca
R.A.R. să poată funcţiona) are valoarea:
 U0   U0 
t r  T ln   Ri C ln  5.3
 U0 Ur   U0 Ur 
şi se ia în jur de 20...30 s (el reprezintă totodată şi timpul de autorevenire al schemei RARS în
poziţia "gata pentru o nouă funcţionare").

77
 In fig 5 9 se prezintă schema interioară şi modul de conectare în instalaţie a
dispozitivului de R.A.R. tip R.A.R.T - realizat tot la ICEMENERG - şi utilizat pe
liniile 10 kV. El este un R.A.R. trifazat, cu un singur ciclu, de tip electric, cu pornire
prin protecţie, cu revenire automată. Dispozitivul R.A.R.T este pregătit pentru
funcţionare dacă i R.A.R. se află pe poziţia "R.A.R. în funcţiune".

78
 Pentru pornirea dispozitivului este necesar ca în borna 3, să se primească un
impuls la releele de execuţie ale protecţiilor de la care se doreşte reanclanşarea
automată rapidă. Se excită astfel releul P, care prin contactul P 4 execută comanda de
declanşare, iar contactul P 2, excită releul MP. Releul MP se automenţine prin
contactul MP1, iar a contactul MP 3 excită releul RTB . Dacă după declanşarea liniei
sunt îndeplinite condiţiile de lipsă tensiune sau controlul sincronismului, se excită
releul de timp RTP (prin contactul MP 2). După trecerea timpului reglat al pauzei de
R.A.R. se închide contactul RTpa, care prin contactul G3 normal închis excită releul A, ce
se automenţine la rândul lui prin contactul A2. Prin contactul A4 se comandă
reanclanşarea întreruptorului, iar prin contactul A3, se dezexcită releul de blocaj RTB,
care revine în poziţia iniţială. Releul RTP rămâne în continuare excitat (prin contactul
închis A3) şi prin închiderea contactului RTpf excită releele C şi G, care se automenţin
prin contactul C4.
Contactul G3 întrerupe alimentarea releului A. Rezultă că durata impulsului de
reanclanşare este egală cu diferenţa dintre reglajul lui RT pf şi RTpa. Prin deschiderea
contactului normal închis C1, se dezexcită releul MP, iar prin contactul C 2, se excită
releul de blocaj RTB. Dacă defectul a fost eliminat prin R.A.R., după trecerea timpului de
blocaj reglat pe releul RTB, se închide contactul RTB f, prin aceasta excitându-se releul
B, care prin contactul B1 dezexcită releele C şi G, schema revenind în starea iniţială.
Dacă defectul nu a fost eliminat prin R.A.R., se va produce o nouă declanşare. Releul

79
RTB fiind excitat, releul P nu va mai produce excitarea releului MP prin contactul P 2,
deoarece contactul C 1 este deschis. Dispozitivul R.A.R.T fiind blocat, întreruptorul
rămâne declanşat. Blocarea funcţionării dispozitivului are loc în următoarele trei situaţii:
• când după declanşarea prin protecţie, nu sunt îndeplinite condiţiile de lipsă tensiune
sau controlul sincronismului (nu se va mai produce reanclanşarea, schema revenind
la starea iniţială după trecerea timpului de blocaj reglat pe RTB);
• în situaţia anclanşării voite a întreruptorului (datorită "plusului" primit la borna 7,
se excită releele E şi F, iar prin contactul E2 se excită releul RTB;
• dacă au funcţionat acele protecţii care blochează R.A.R. (apare "plusul" la borna 5).
5.3.3. Probleme specifice unui R.A.R. monofazat
Majoritatea defectelor pe LEA în special, sunt monofazate (scurtcircuit FN).
Dacă prin protecţie s-ar întrerupe numai conductorul (faza) defect, în cazul unui defect
trecător, la repunerea sub tensiune a acestei faze se restabileşte funcţionarea normală.
Dispozitivele care permit reanclanşarea unui singur conductor se numesc dispozitive de
R. A.R. M şi pot fi: cu declanşare definitivă monofazată sau cu declanşare definitivă
trifazată.
R.A.R. M prezintă următoarele avantaje:
• pe durata întreruperii monofazate se păstrează funcţionarea sincronă; în cazul
liniilor radiale unice pentru alimentarea unor consumatori, se asigură alimentarea
acestora pe durata funcţionării R.A.R. M sau, şi după aceea (când declanşarea defi
nitivă este monofazată);
• se pot repara fazele defecte fără a se întrerupe alimentarea cu energie electrică a
consumatorilor.
Cea mai utilizată este schema de R.A.R. M cu declanşare definitivă trifazată.
R.A.R. M se aplică numai la liniile cu curenţi mari de punere la pământ (în reţea cu
Un  110 kV) şi în acest caz protecţia prin relee se prevede cu relee selectoare de fază
care să aleagă faza defectă pentru a comanda numai declanşarea acesteia. De asemenea,
întreruptoarele trebuie să fie prevăzute cu dispozitive de acţionare monopolare (pe fază)
şi să aibă circuite de anclanşare separat pentru fiecare fază.
Condiţiile ce se impun selectoarelor de fază pentru R.A.R.M sunt:
în momentul defectului să asigure o selectare corectă independent de configuraţia reţelei
şi de modul de tratare a neutrului în diverse puncte ale reţelei, de curenţii de defect pe
celelalte două faze, de locul defectului, de valoarea rezistenţei electrice a arcului şi de
funcţionarea protecţiei, inclusiv a selectoarelor de fază de la capătul opus al liniei;
• să asigure o selectare corectă chiar în cazul extinderii defectului;
• să nu fie influenţate de pendulările de energie ce pot apărea în reţea la perturbarea
funcţionării sincrone;
• nu trebuie să fie influenţate de poziţia polilor întreruptomlui de la capătul opus al
liniei controlate.
După natura mărimii electrice pe care o măsoară, pentru stabilirea fazei defecte,
se deosebesc:
• selectoare de fază de curent (sau ampermetrice);
• selectoare de fază de tensiune (sau voltmetrice);
• selectoare de fază de impedanţă.
In fig.5.10 se prezintă spre exemplificare, selectoare de fază voltmetrice, cu relee
electromagnetice. în cazul unui scurtcircuit monofazat, de exemplu pe faza R, acţionează

80
la scăderea tensiunii releul RVj care prin contactele releului intermediar RI1 şi
dispozitivul R.A.R. M comandă reanclanşarea întreruptorului IR de pe faza R.

La un scurtcircuit polifazat, vor acţiona simultan cel puţin două relee

intermediare RI. Prin jocul contactelor acestor relee RI se împiedică transmiterea
semnalului operativ (+) la dispozitivul R.A.R.M., care se blochează. Simultan se
comandă, printr-un releu neindicat în fig.5.10, reanclanşarea trifazată. Pentru evitarea
funcţionării greşite a releelor de tensiune în eventualitatea defectelor în circuitele lor de
alimentare (de ex. arderea siguranţei) schema a fost prevăzută cu relee de curent
homopolar RQ, RC2 prin ale căror contacte se transmite plusul curentului operativ la
dispozitivul de R.A.R. M.
5.3.4. Dispozitive de R.A.R. utilizate în SEN
Pe baza principiilor enumerate, s-au realizat diferite dispozitive de R.A.R., tare
sunt descrise în detaliu în bibliografia recomandată. în cadrul sistemului energetic
naţional (SEN) se întâlnesc dispozitive prezentate în fig.5.11.

81
5.4. Coordonarea dispozitivelor de R.A.R. cu schemele de protecţie prin relee
Din punctul de vedere al coordonării R.A.R. cu protecţia prin relee se
deosebesc următoarele tipuri de relee:
• scheme R.A.R. necoordonate (care sunt cele mai utilizate);
• scheme R.A.R. coordonate, care la rândul lor sunt de două tipuri:
♦ scheme R.A.R. cu accelerarea funcţionării protecţiei înainte de funcţionarea
R.A.R. (fig.5.12), în care caz prima declanşare se face rapid, dar neselectiv
pentru întreaga zonă protejată, iar după acţionarea R.A.R., dacă defectul per
sistă, protecţia acţionează selectiv;
♦ scheme de R.A.R. cu accelerarea funcţionării protecţiei după funcţionarea
R.A.R., în care caz în schema din fig.5.12 releul 4 va avea contactul superior
normal deschis.
In ultimul caz prima declanşare se face temporizat, iar după funcţionarea R.A.R. dacă
defectul persistă protecţia acţionează rapid pentru întreaga zonă protejată. Automenţinere
releului 4 este necesară pentru evitarea acţionării neselective după reanclanşare, în caz
de defect persistent.
Este evident că se optează pentru scheme de R.A.R. coordonate cu protecţia
prin relee din considerente de rapiditate în deconectarea alimentării unui scurtcircuit.

Aplicaţii la capitolul 5
Problema 1. Să se calculeze valoarea condensatorului care trebuie prevăzut într-o
schemă a unui releu R.A.R. astfel încât timpul necesar ca tensiunea să asigure valoarea
minimă de acţionare a releului să fie de 25 s. Se dau Uo = 100 V, iar Ur = 80 V.
Răspuns. T = 15,534 s; cu R = 50 k  , C = 311  F
Problema 2. Precizaţi ce avantaje justifică realizarea schemelor de R. A.R. coordonate cu
schemele de protecţie prin relee.

82
 Capitolul 6
DESCĂRCAREA AUTOMATĂ A SARCINII
(D.A.S.)

6.1. Scopul şi domeniul de utilizare al D.A.S.

Descărcarea automată a sarcinii (declanşarea unei părţi din sarcina
consumatorilor, în primul rând a celor care pot suporta întreruperi trecătoare de scurtă
durată a alimentării electrice) va fi prevăzută atât pentru limitarea scăderii frecvenţei şi
a tensiunii, cât şi pentru evitarea pierderii stabilităţii sistemului electric.
Funcţia de D.A.S. se realizează în staţiile şi centralele sistemului electric şi nu
direct în instalaţiile consumatorilor.
D.A.S. care acţionează la scăderea frecvenţei este numit şi D.A.S. de frecvenţă
(D.A.S.f) spre deosebire de D.A.S. care acţionează la scăderea tensiunii numit şi D.A.S.
de tensiune (D.A.SSU).
Descărcarea automată a sarcinii are rolul, ca la scăderea sub o anumită limită a
capacităţii sistemului electroenergetic sau a unei părţi a lui de a alimenta consumatorii,
să restabilească, prin reducerea sarcinii consumate, echilibrul între puterile produse şi
cele consumate în cadrul sistemului sau al părţii sistemului. Puterea consumatorilor
sacrificaţi prin D.A.S. se stabileşte pe zone şi pe întreg sistemul energetic, în funcţie de
frecvenţa reţelei, tensiunea la bare, puterea sau curentul pe căile de alimentare.
La funcţionarea normală a unui sistem energetic, frecvenţa este de 50 Hz
(constantă), pentru că puterile debitate de generatoare şi cele cerute de consumatori sunt
egale.
Scăderea frecvenţei care apare într-un sistem sau într-o parte detaşată dintr-un
sistem ca urmare a unui deficit de putere este periculoasă, atât pentru sistemul respectiv
care poate ajunge la căderea totală printr-o prăbuşire în avalanşă a frecvenţei şi
tensiunii, cât şi pentru turbinele sistemului, respectiv pentru consumatori. Dacă nu există
în sistem o rezervă turnantă suficientă pentru a face faţă deficitului de putere, singura
soluţie pentru păstrarea în funcţiune a sist emului este deconectarea imediată a unei
părţi a sarcinii până la redobândirea echilibrului
In fig.6.1 se arată variaţia frecvenţei în funcţie de timp în cazul unui D.A.S.
Dacă puterea electrică produsă în sistemul electric, P g este egală cu puterea electrică
consumată, Pc, frecvenţa în sistem rămâne la valoarea de 50 Hz. La conectarea unor
sarcini mari sau la deconectarea unor grupuri generatoare mari, având:
P  Pg  Pc  0
Frecvenţa scade în sistem după legi exponenţiale (curba 1 din figura 6.1). Funcţionarea
SE este posibilă la frecvenţe prea mici (de exemplu la f min1). Pentru evitarea unei avarii
realizate, în momentul tal corespunzător frecvenţei fa1 se sacrifică anumiţi consumatori
puţin importanţi, prin întreruperea automată a alimentării lor (D.A.S.f). La momentul
la care deconectează consumatorii din prima tranşă de sacrificiu, astfel se reduce
deficitul de putere  P la valoarea
 PX =  P – Pdeconenctat l
in consecinţă frecvenţa variază după curba 2, până în punctul a 2 unde se aplică o nouă
cerere a consumului (se deconectează tranşa a H-a de consumatori), frecvenţa va scădea

83
curba 3. Dacă după aceste deconectări se atinge echilibrul
Pg = Pc (adică  P = 0),
Cea ce înseamnă că valorile tranşelor de sacrificiu au fost bine determinate,
frecvenţa dinspre spre valoarea normală, după curba 4 din fig.6.1.

Determinarea numărului şi puterii diferitelor tranşe de sacrificiu în cadrul D.A.S. f

Puterea consumatorilor ce vor fi deconectaţi, prin D.A.S. se stabileşte pe
întreg sistemul energetic şi pe zone ale acestuia, ţinând seama şi de condiţiile locale
privind tura sistemului şi a consumatorilor din zonele respective. Sarcina deconectării
D.A.S. trebuie împărţi pe tranşe de puteri, în funcţie de valoarea parametrilor controlaţi
şi de durata scăderii acesteia sub treptele de reglaj stabilite. In timpul descărcării
eşalonate pe trepte de sacrificiu a consumatorilor, frecvenţa variază în timp după legi
exponenţiale (fig.6.1), variaţia extremă de la f „om la f n»in, având loc după curba 1,
conform relaţiei:
 
t

f min  f nom  ( f nom  f min ) 1  e TR 0 
6.1
 
 
în care: Tro este subtangenta la curba 1 în punctul a 0 şi reprezintă constanta de timp a
sistemului electric.
La deconectarea consumatorilor din prima tranşă, în punctul a1 (f = f„i, t = tai),
se deconectează puterea P deci şi se reduce deficitul total de putere  P la valoarea
P1  P  Pdec.1
frecvenţa variind în continuare după curba 2 din fig.6.1 până la punctul 32, unde se
aplică o nouă reducere a consumului, conform relaţiei:
 
t

f 1 min  f a1  ( f a1  f 1 min ) 1  e f 1 
T
  6.2
 
Dacă în a2 se recurge la al doilea sacrificiu şi dacă prin această deconectare se atinge
echilibrul Pg = Pc, atunci frecvenţa va creşte după curba 4, respectiv conform relaţiei
(6.3):

84
  
t

f nom  f a 2  ( f nom  f a 2 ) 1  e f 2 
T
  6.3
 
Comportarea dinamică a unui sistem electric în raport cu variaţia de frecvenţă poate
fi descrisă, aproximativ, printr-o funcţie de transfer de forma:
K SE f ( S )
H SE ( S )   6.4
1  STr P ( S )
1 1
unde: K SE  K  K este constanta SE reglat in frecventa si T f   J 0 / K RAV
g c

este constanta de timp a SE, dependentă de suma momentelor de inerţie ale maselor
în rotaţie din întregul SE, de pulsaţia:
 0  2f nom
consemn şi de constanta de amplificare a regulatorului de viteză al turbinei echivalente,
. Se apreciază că
T f 0  T f 1  T f 2 = T f =ct.,
Tf se numeşte constantă de timp a SE.
Dispozitivele D.A.S. f sunt realizate cu elemente de pornire (de măsură) relee de
frecvenţă, selectarea consumatorilor ce urmează a fi sacrificaţi se face în funcţie de
importanţa acestora şi pe cât este posibil, se recomandă o distribuire uniformă în sistem a
artificiilor în vederea asigurării condiţiilor de insularizare în caz de avarii de sistem,
numărul q de tranşe pentru D.A.S.f se stabileşte în funcţie de valoarea de acţionare a
releului de frecvenţă (corespunzătoare primei tranşe, fai, fig.6.1) şi valoarea minimă limită
propusa pentru fcr (corespunzătoare ultimei tranşe), fmin = faq:
f a1  f aq
q 1 6.5
f EM
le  fEM este treapta de selecţie a elementului de măsură a frecvenţei EM şi este dat de
iţia (6.6):
f EM  2f e  f sup 1 in care 2f e -zona de sensibilitate a EM
f sup 1 -variatia suplimentara de frecventa pe timpul actionarii DASf si a
intrerupatorului.
Se admit :
f e  (0,1....0,25) Hz
f sup 1  (0,1...0,15) Hz
Se menţionează că în cazul sistemelor electroenergetice în care predomină
termocentralele, valorile de frecvenţă sunt: f a1 = 48 Hz; fmin = fcr =45 Hz, iar dacă
predomină centralele hidroelectrice: fai = 47 Hz şi fcr= (44,7 - 45) Hz. Volumul
diferitelor tranşe de edificiu (puterea lor) se determină cu relaţia (6.7):
PC%  2 K c ( f nom  f )  2 K c f 6.7
-unde Ke este factorul putere - frecvenţă al consumatorilor, determinat din
caracteristicile ce putere-frecvenţă ale acestora sau prin calcul şi are valorile

85
Puterile ce urmează a fi sacrificate în cele q tranşe, se exprimă prin relaţia (6.8):

pentru
P* i , i = I, II, ..., (q-1), este puterea tranşei i determinată prin relaţia (6.8) şi raportată
la Pg în momentul apariţiei variaţiei de frecvenţă;
f ' nom = f nom . f ' nom fiind frecvenţa de revenire (f ' nom < fnom, vezi fig.6.1).
în SEN se folosesc în prezent cinci trepte de D.A.S,f şi anume:

Datorită dezvoltării continue a SEE, calculele privind volumul şi parametri

tranşelor la D.A.S. f se refac din doi în doi ani. Se are în vedere realizarea volumului
necesar de sacrificii «cu un număr limitat de dispozitive pentru a uşura exploatarea
acestora.
De precizat că, în prezent trebuie acordată o atenţie deosebită retehnologizării
rapide şi a echipamentului schemei de D.A.S. f, în vederea creşterii fiabilităţii instalaţiei.
6.3. Schema de D.A.S. f
Schema principială a unui D.A.S. f cu două tranşe de sacrificiu este dată în fig.6.2

Elementul de pornire al dispozitivului D.A.S. f este un releu de frecvenţă, care în cazul scăderii

86
frecvenţei sub valoarea reglată, pune în funcţiune schema de comandă a declanşării
consumatorilor. Pentru realizarea D.A.S. f se vor prevedea relee de frecvenţă (minimale şi de
df/dt, în funcţie de necesitate), cu precizie ridicată, cu autoblocare la scăderea tensiunii, cu
fiabilitate ridicată (siguranţă de funcţionare şi securitate împotriva . acţionărilor greşite). în
prezent se folosesc reies de frecvenţă electronice. De exemplu la noi în ţară releul static de
frecvenţă FCX 103 realizat la ICEMENERG Bucureşti care permite realizarea a 1... 4 trepte de
D.A.S. cu temporizări reglabile între (0,15... 5) s. Se mai întâlnesc în SEN - la realizarea
schemelor de D.A.S. f releele de frecvenţă IVC - 01 sau RFm 4.
Se cuvine aici o menţiune specială pentru releul FREDY 4 - releu digital de frecvenţă
pentru automatica D.A.S. f, realizat, începând din anul 1994, la întreprinderea TELECOMM-
S.R.L. Bucureşti. Releul are performanţe deosebite dintre care merită a fi menţionate: domeniul de
reglaj 45 - 65 Hz, precizie ± 0,01 Hz, 4 trepte de frecvenţă, treapta df/dt (reglaj 0,1 - 5 Hz /s),
temporizare (0,1.. .5) s în trepte de 0,1 s, precizie maximă 20 ms, timp de acţionare t <. 50 ms,
programabil de la distanţă (PC) sau local, jurnal 1024 evenimente (punere în funcţiune, cădere de
tensiune, programare locală sau de la distanţă, demaraje, comenzi declanşare, limite minimă şi
maximă de frecvenţă, parole, oscilograma frecvenţă).
De regulă, pornirea tranşelor de D.A.S. f va fi realizată pe baza unuia din următoarele criterii sau a
unei combinaţii dintre aceste criterii:
• frecvenţa reţelei (valoarea frecvenţei - f, viteza de variaţie în timp a frecvenţei - ■
df/dt);
• tensiunea pe bare (nivelul tensiunii, oscilaţii ale tensiunii);
• curentul sau puterea activă pe căile de alimentare (valoare, sens, viteza de variaţie în
timp - dP/dt, oscilaţii ale curentului sau puterii active);
• declanşarea unor echipamente sau circuite ale reţelei cu sau fără defecte, refuzul de
declanşare la acţionarea protecţiilor;
• acţionarea A.A.R.; de exemplu, la transferul automat al sarcinii, pe o sursă de
rezervă cu putere mai mică decât sursa principală, se poate comanda, înainte de sau
o dată cu A. A.R., deconectarea unei părţi a sarcinii.
Automatica de D.A.S. f va fi prevăzută cu dispozitive (de exemplu comutatoare) pentru
punerea şi scoaterea din funcţiune a automaticii, pe tranşe de acţionare, de către personalul de
conducere (teleconducere) şi cu următorul volum minim de semnalizări (pe fiecare tranşă):

87
• D.A.S. în funcţiune; ,
• a funcţionat D.A.S..
Acţionarea D.A.S. trebuie corelată şi cu acţionarea celorlalte automatizări (A.A.R. şi
R.A.R.) şi protecţii. Nu se admite reducerea volumului descărcării sarcinii ca urmare a acţionării
A.A.R., R.A.R. sau a personalului operativ, care ar putea reconecta (total sau parţial) sarcina
deconectată, anulând eficienţa D.A.S
6.4. Reanclanşarea automată a sarcinii (R.A.S.)
La revenirea frecvenţei (după lichidarea avariei), în staţiile fără personal de deservire, care sunt
echipate cu D.A.S.f, intervin instalaţiile de reanclanşare automată a sarcinii, R.A.S., numită şi
reanclanşare automată rapidă în funcţie de frecvenţă, R.A.R. f. R.A.S. este eficace la întreruperi în
alimentare care nu depăşesc 25 s. Schema bloc de elemente, a unui dispozitiv R.A.S. este daltă în

fig.6.3.
R.A.S. este comandată tot în trepte (tranşe) de consumatori, dispozitivele R.A.S. cuprinzând relee
de frecvenţă maximă, de timp şi intermediare.
6.5. Scopul şi domeniul de utilizare al D.A.S. U
Scăderea tensiunii electrice, care reprezintă un parametru principal în
caracterizarea calităţii energiei electrice, are consecinţe grave asupra sistemului energetic
atât din punct de vedere al alimentării consumatorilor cât şi din cel al stabilităţii
sistemului. De aceea se impune luarea umor măsuri de evitare a unor astfel de regimuri de
funcţionare cu tensiune scăzută, printre care este şi metoda sacrificării unor sarcini
(D.A.S.U).

88
 Spre deosebire de scăderea frecvenţei care reprezintă un criteriu sigur al deficitului de putere
activă, scăderea tensiunii poate fi provocată şi de defecte cu caracter local (scurtcircuite) care se
elimină prin acţionarea (uneori temporizată) a protecţiilor şi nu necesită sacrificii de consumatori.
Dificultăţile ce apar în realizarea D.A.S. U sunt: pe de o parte această posibilitate de interpretare
greşită a scăderii tensiunii şi pe de altă parte că releele de tensiune ce ar interveni în schemă vor
trebui să aibă coeficient de revenire mic (ideal ar fi 1) pentru a evita acţionarea D.A.S. U chiar la
scăderi de scurtă durată ale tensiunii urmată de o funcţionare cu un nivel al tensiunii scăzute dar
care nu este periculos.
6.6. Schema unui dispozitiv de D.A.S. U
In fig. 6.4 se prezinta dispozitivul de D.A.S.U.

Elementul de sesizare a scăderii tensiunii (elementul de pornire al D.A.S. U) şi de

comandă a deconectării consumatorilor în acest regim îl constituie cele trei relee de minimă
tensiune Ui, U2, U3 şi releul de timp TB, restul elementelor din schemă realizând evitarea acţionării
în regimuri în care aceasta nu este necesară (de ex. la scurtcircuite) şi anume: pentru a nu se
produce acţionarea dispozitivului la scăderi de scurtă durată ale tensiunii provocate de defecte în
reţea (majoritatea acestora fiind nesimetrice) au fost prevăzute trei relee de tensiune minimă ale
căror contacte sunt înseriate, fiind astfel necesară scăderea tensiunii pe toate cele trei faze pentru
acţionare, precum şi releul de tensiune inversă Ui care prin contactul a3 al releului A blochează
acţionarea. După un scurtcircuit tensiunea în zona respectivă ar putea rămâne la o valoare coborâtă

89
(dar nepericuloasă) şi cum releele de tensiune minimă (datorită coeficientului de revenire) îşi
redeschid contactele numai dacă tensiunea revine la o valoare cu aproximativ 20 % mai mare
decât cea la care s-a produs închiderea lor, ar exista pericolul acţionării dispozitivului după
lichidarea scurtcircuituhri. Acest pericol se evită printr-o mărire artificială a tensiunii adusă
releelor de minimă tensiune după orice acţionare a releului Ui.
Intr-adevăr, din fig.6.4. a. se vede că la revenirea releului de tensiune inversă după ce
aceasta a fost excitat (deci după lichidarea defectului) prin contactul a 2 reînchis, înseriat cu
contactul b 2 care s-a închis la apariţia tensiunii inverse şi a rămas închis datorită
automenţinerii releului B se excită releul intermediar C ale cărui contacte C1 C2, C3, şuntează
rezistenţele R1, R2, R3 mărind tensiunea adusă releelor de minimă tensiune şi favorizând astfel
revenirea lor chiar în condiţiile unei tensiuni scăzute.
Simultan cu releul C este excitat şi releul de timp TA care cu o mică întârziere şuntează prin
contactul său ta bobina releului B readucând astfel întreaga schemă în starea iniţială, dispozitivul
fiind pregătit pentru o nouă acţionare. Contactul C4 permite excitarea releului B (prin şuntarea
rezistenţei RC) şi totodată dezexcitarea acestuia prin şuntarea bobinei sale fără a se produce un
scurtcircuit între bornele plus şi minus. Schema este prevăzută cu un buton D care permite
realizarea voită a măririi tensiunii de alimentare a releelor de minimă tensiune, manevră necesară
în anumite regimuri de funcţionare. Cu ajutorul comutatorului K întreg dispozitivul poate fi scos
din funcţiune, situaţie ce se semnalizează prin lampa S.
Având în vedere că experienţa exploatării_a arătat că pentru
U<0,8U n , există pericolul pierderii stabilităţii şi funcţionarea consumatorilor este afectată, se
adoptă: U actionare .. pt . DASU  0.8 * U n
Valoarea de reglaj a releelor U1, U 2, U3 se calculează astfel încât să se poată prevedea în serie cu
bobinele lor rezistenţele Rt, R2, R3, ştiind că impedanţa bobinei releelor este Z b. Se obţine:
U p r =e,8U n -Ri. (6.10)
în care i este curentul prin releul şi are valoarea:

90
 Rezistenţa R se alege astfel încât prin şuntarea ei în cazul când tensiunea aplicată schemei
este mai mare decât 0,8 Un tensiunea aplicată releelor să fie mai mare decât tensiunea lor de
revenire.
Temporizarea acţionării dispozitivului (prin releul de timp TB) se alege cu o treaptă de
timp inferioară temporizării maxime a protecţiilor liniilor de transport din zona respectivă pentru a
evita declanşarea acestora la suprasarcină (declanşare favorizată de nivelul scăzut al tensiunii).
Releul de tensiune inversă se reglează la valoarea minimă pentru a bloca acţionarea
dispozitivului la scurtcircuite în reţea.

Capitolul 7

PROTECŢIA LINIILOR ELECTRICE DIN REŢELELE

RADIALE CU ALIMENTARE DE LA
UN CAPĂT
7.1. Defecte posibile şi protecţii prevăzute
7.1.1. Defecte şi regimuri anormale de funcţionare
Defectele ce apar pe liniile electrice de transport în majoritatea cazurilor, nu duc la
deteriorări de mare amploare, dar efectele lor asupra funcţionării sistemului energetic pot fi
deosebit de grave: pierderea stabilităţii sistemului, întreruperea în alimentare cu energie
electrică a consumatorilor. în comparaţie cu alte elemente ale sistemului electroenergetic, în
reţelele electrice au loc cel mai mare număr de defecte (avarii), dintre acestea, cele mai
frecvente fiind scurtcircuitele, care pot fi nete sau prin arc electric. Ele pot li scurtcir-
cuite polifazate (trifazate, bifazate sau bifazate la pământ), când esle străpunsă izolaţia dintre
trei sau două faze şi scurtcircuite monofazate (în reţelele cu curenţi mari de punere la pământ),
când este străpunsă izolaţia dintre o fază şi pământ. în cazul scurtcircuitelor, în special al celor
polifazate, curenţii iau valori foarte mari, în comparaţie cu cele nominale, provocând în instalaţii
importante efecte electrodinamice şi termice, precum şi scăderi sensibile iile tensiunilor în zona

91
defectului sau în zonele învecinate, până la pierderea stabilităţii sistemului electric.
In reţelele cu curenţi mici de punere la pământ (având punctele neutre ale transforma-
toarelor fie izolate faţă de pământ, fie legate la pământ prin bobine de stingere, iar neutrele
generatoarelor sunt izolate) străpungerea izolaţiei dintre o fază şi pământ este însoţită de
scurgerea unor curenţi mici, impedanţele din circuit având valori mari. Acele defecte repre-
zintă simpla respectiv dubla punere la pământ (pimerea la pământ în puncte pe două plecări
şi faze diferite). în general, simpla punere la pământ provoacă creşterea tensiunii pe fazele
sănătoase în raport cu pământul şi străpungerea izolaţiei, devenind dublă punere Ia pământ.
Un regim anormal ce poate apare în reţelele electrice este întreruperea unei faze,
funcţionarea în două faze timp îndelungat perturbând sensibil liniile de telecomunicaţii vecine.
în cazul liniilor electrice subterane (liniile în cablu) pot apărea suprasarcini periculoase.

7.1.2. Schema echivalentă a unei linii

Schema unei linii este dată în fig.7.1. Căderea de tensiune între două capete A şi B ale unei
linii se poate scrie pentru fiecare fază:
 UR=URAn-URBn,
(7.1)
 Us=USAn-USBn,
 UT=UTAn-UTBn,
Elementul de temporizare, un releu de timp, serveşte pentru crearea întârzierii
care asigură acţionarea selectivă a protecţiei. Dacă protecţia se realizează cu relee de
curent cu caracteristica limitat dependentă, protecţia poate fi realizată numai cu relee de
curent. Schema de principiu a protecţiei maximale de curent temporizată este dată în
fig.7.8. în figură s-au prevăzut şi releul intermediar şi un releu de semnalizare nelipsite
în schemă de protecţie.

Fig.7.8. Schema principială monofilară pentru protecţia maximală de curent

temporizată
Se observă că, circuitul de comandă al declanşării întreruptorului se închide prin
bloc ale acestuia, pentru a proteja de uzură contactele releului intermediar final,puterea de
rupere a contactelor releelor fiind mai mică la deschiderea decât la închiderea lor.
Tensiunile bateriilor de acumulatoare care se folosesc pentru alimentarea circuitelor
operative, sunt de obicei 24,110 sau 220 V.
7.2. Calculul reglajelor protecţiei
Calculul reglajelor protecţiei maximale de curent temporizate include: calculul
curentului de pornire al protecţiei, calculul curentului de pornire a releului, verificarea
instabilităţii protecţiei şi stabilirea temporizării acesteia.

92
 La calculul curentului de pornire a protecţiei I pp se porneşte de la considerentul că
trebuie să fie mai mare decât curentul de sarcină maxim, Is.max:
I pp  I s . max 7.12
pentru ca protecţia să nu acţioneze în regim de sarcină maximă.
Dar mai mult, pentru a se evita deconectări ulterioare neselective sub influenţa
curentului de sarcină maxim care apare în regimul imediat după scurtcircuit din cauza
pornirii motoarelor alimentate din reţea, trebuie ca:
I rev . p  I s . max
Se observă că la releele maximale condiţia (7.13) include şi condiţia (7.12). Se poate
scrie:

La releele primare curentul de pornire al releului I pr este egal cu curentul de

pornire al protecţiei. în cazul releelor secundare, valorile analoge ale curenţilor protecţiei
şi ale releelor sunt diferite, din cauză că:
• pe de o parte curenţii se modifică trecând prin transformatoare de curent cu raport de
transformare nTC diferit de unu (Ipp se consideră că trece prin primarul transformato
rului de curent);
• pe de altă parte, schemele de conectare a releului la aceste transformatoare de curent
influenţează modificarea curenţilor protecţiei faţă de cei ai releelor.
Introducând coeficientul de schemă:
I
K sch  r
I sec
care ţine seama de diferenţa dintre curenţii din înfăşurările releului I r şi curenţii prin
secundarul transformatorului de curent I sec, curenţii de pornire şi de revenire ai releului pot
fi exprimaţi în funcţie de curenţii primari ai protecţiei astfel:

93
nTC este raportul de transformare al TC;
Ksch = 1 dacă releul este străbătut de curentul de fază ca în fig.7.9.a, în care caz curenţii prin
înfăşurările releelor sunt: Ir1 = ISR . Ir2 = ISS, Ir3 = IST (ISR > Iss > IST fiind curenţii din
secundarele TC de pe cele trei faze);
K sch  3 în cazul releului alimentat cu diferenţa curenţilor de fază (fig.7.9.b).
ceilalţi termeni din relaţia (7.18) au aceeaşi semnificaţie ca şi termenii corespunzători din
relaţia (7.15).
Sensibilitatea protecţiei maximale de curent se caracterizează prin coeficientul de
sensibilitate definit prin relaţia:
I SC
K sens  in care (7.19)
I pp
Isc este curentul de scurtcircuit minim la sfârşitul zonei protejate, ce trece prin releu;
IpP este curentul de pornire al protecţiei. Se permite K sens  1,5

Fig.7.9. a), b) Conectarea RC la secundarul TC; c) diagrama fazorială a curenţilor

prin releul din fig.b
Temporizarea protecţiei maximale de curent temporizate se alege în trepte de

94
la consumator spre sursă. Treptele de timp Dt, adică diferenţele dintre timpul de declansare a
două întreruptoare înseriate consecutiv, se aleg astfel încât să existe declanşarea numai
a întreruptorului liniei defecte nu şi a celui dinaintea acestuia sursă), deci astfel încât să se
asigure selectivitatea:
t1  t av. max  t
Valoarea treptei de timp  t depinde de tipurile întreruptoarelor instalate şi ale
dispozitivelor lor de acţionare, cat şi de eroarea în stabilirea timpului de acţionare, a
protecţiilor, deci:
 t = t ai +t e+ +t c _+t rez) (7.21)
în care:
 t - treapta de timp; ,
taî - timpul de acţionare al întreruptorului liniei defecte, calculat din momentul aplicării
impulsului de curent în bobina de declanşare a dispozitivului său de acţionare, până în
momentul stingerii arcului între contactele sale (tai = 0,05.. .0,3)s;
te+ - timpul corespunzător erorii de timp pozitive în aprecierea temporizării protecţiei
liniei defecte;
te. - timpul corespunzător erorii de timp negativă în aprecierea temporizării protecţiei
următoare, care are temporizarea cu  t mai mare decât temporizarea protecţiei
liniei defecte (pentru releele electromagnetice aceste erori sunt ±(0,1. ..1,5) s);
t rez - timpul de rezervă. «
In practică, în funcţie de calitatea releelor şi a întreruptoarelor folosite, treapta de timp a
protecţiei maximale temporizate se ia de (0,3...0,6) s.
Funcţionarea eşalonată în timp a protecţiei unui sector de reţea se reprezintă de
obicei într-o diagramă a timpilor de acţionare ai protecţiilor, ca cea din fig.7.7.
S-a considerat spre exemplificare că timpul de acţionare al protecţiei cu temporizare
minimă din D este de 0,1 s, iar treapta de timp este de 0,5 s, protecţia fiind realizată cu relee
cu caracteristica de temporizare independentă. Conform celor de mai sus rezultă:
t 2 =t 1 +  t=0,6s,
t 3 =t 2 +  t=l,ls, 7.22
t 4 =t 3 +  t=l,6s,
S-a presupus că:
t5  t 2
t6  t2 7.23
Adică, la stabilirea temporizărilor se are în vedere cea mai mare temporizare a
protecţiilor elementelor care pleacă de pe bara de la capătul liniei respective. Din diagramă
rezultă ,şi faptul că protecţia maximală temporizată constituie o rezervă pentru protecţiile
din porţiunea de reţea din aval.
Dacă sensibilitatea protecţiei este insuficientă (k 5ens < 1,5), schema din fig.7.8 poate fi
completată cu un blocaj de tensiune minimă (fig.7.10), în care caz relaţiile de reglaj devin:
K sig
I ppU  I nL 7.24
K rev

95
Ksig, Krev, Ksch, n TC au aceleaşi semnificaţii şi valori ca şi în relaţiile (7.15).-..(7.18);I L este
curentul nominal al liniei care se protejează;
KrevU= 1,15 ...1,2;
nTT este raportul de transformare al transformatorului de tensiune TT.
temporizarea rămâne aceeaşi, cea stabilită prin relaţia (7.20).
Pentru această schemă, rezultă coeficientul de sensibilitate:
I sc. min
K sensu  7.28
I ppU
O altă cale de mărire a sensibilităţii protecţiei maximale de curent temporizate este
realizarea unei protecţii de curent de secvenţă inversă temporizată. Cu alte cuvinte în
schema din fig.7.8. releul de curent 1 nu va mai fi alimentat din secundarul unui
transformator de curent, ci de la bornele de ieşire ale unui filtru de curent de secvenţă
inversă.

96
 a) Schema cu 3 relee şi 3 TC conectate în stea completă; Schema cu 2 relee şi 2 TC
conectate în stea incompletă; c) Schema cu 1 releu şi 2 TC

7.2.5. Scheme principiale desfăşurate

Urmărirea unei scheme de protecţie complexe se face cu uşurinţă pe o schemă
desfăşurată. în aceste scheme se reprezintă separat circuitele secundare şi separat circuitele
de curent operativ continuu, respectiv alternativ. Circuitul primar de obicei nu se prezintă,
în schemele desfăşurate se păstrează notaţiile din schemele principiale restrânse trifazate.
Spre exemplificare, în fig.7.12 se prezintă schemele desfăşurate ale protecţiei maximale de
curent temporizată cu conectarea releelor de curent şi a TC în stea completă

97
7.2.6. Avantaje şi dezavantaje
Protecţia maximală de curent temporizată prevăzută în reţelele cu alimentare de la
un capăt prezintă avantajul sensibilităţii ridicate faţă de defecte pe întreaga linie protejată,
mai mult chiar, ea poate constituit o protecţie de rezervă la distanţă pentru tronsoanele din
aval. Deci, o soluţie simplă şi economică. în plus, fiind realizată cu elemente simple şi
robuste prezintă fiabilitate mare în funcţionare. Dezavantajul principal al protecţiei este
temporizarea (impusă din considerente de selectivitate) relativ mare în special pe
tronsoanele din apropierea sursei în cazul în care reţeaua are multe tronsoane. Din această
cauză, deseori această protecţie se combină cu o protecţie rapidă - protecţia prin secţionare de
curent.
Protecţia prin secţionare de curent
7.3.1. Principiul de realizare şi elemente componente
Secţionarea de curent, numită şi protecţie cu tăiere de curent, este o protecţie
maximala de curent rapidă a cărei acţionare se bazează pe sesizarea variaţiei curentului
de scurtcircuit in lungul liniei în lungul liniei protejate. Selectivitatea se asigură prin
modul de reglare a curentului de pornire. Pentru a se evita acţionări neselective se
admite ca protecţia prin secţionare din 1 să nu sesizeze scurtcircuitele ce au loc pe barele
B, fig.7.13. Deci, protecţia prin secţionare din I se reglează la valoarea:

98
Fig 7.13 Variatia curentului de scurtcircuit în funcţie de depărtarea faţă de sursă, pe o
linie radială şi alegerea curentului de pornire al protecţiei prin secţionare de curent.
In cazul general se spune: curentul de pornire al protecţiei trebuie desensibilizat în t cu
curentul de scurtcircuit la un defect apărut în regim maxim la capătul dinspre consumatori

al liniei protejate, deci se calculează cu relaţia: I pps  K sig * I sc" .max.ext

Isc.max.ext este curentul de scurtcircuit (valoarea supratranzitorie a componentei perio-
dice) la capătul zonei protejate la un defect trifazat în regim maxim;
Ksig = 1,2 ... 1,3 când secţionarea este realizată cu relee RC;
Ksig – 1,4... 1,5 când secţionarea este realizată cu relee RTpC.
K sch
Curentul de pornire al releului se calculează cu relaţia: I prs  I pps
nTC

Protecţia prin secţionare de curent sesizează deci rapid defectul când curentul
depăşeşte valoarea de pornire. Din modul de stabilire a reglajelor (vezi fig.7.13) rezultă o
zonă de acţionare (notată cu I1 în fig.7.13) şi o zonă moartă (de blocare) în care dacă apar
scurtcircuite acestea nu sunt sesizate de către protecţie (notată cu I 2). Fiind selectivă prin
principiul de funcţionare această protecţie nu necesită temporizare. Este deci o protecţie

99
rapidă, de unde şi numele de protecţie prin secţionare de curent (sau protecţie maximală cu
tăiere de curent). Schema principială monofilară este dată în fig.7.14.

Fig.7.14. Schema principială monofilară a unei secţionări de curent

7.3.2. Avantaje şi dezavantaje
Avantajele secţionării de curent sunt rapiditatea în funcţionare şi simplitatea
schemei.
Dezavantajele protecţiei prin secţionare sunt: nu protejează întreaga linie (vezi fig.
7.13) şi nu poate fi prevăzută pe reţele în care variaţia curentului de scurtcircuit în lungul
lor este mică (fig.7.15.a) şi nici în reţele în care regimul de funcţionare variază foarte mult
(fig.7.15.b); în ambele situaţii rezultă zone protejate prea mici (în raport cu lungimea liniei
protejate), montarea secţionării devenind nerentabilă.

7.3.3. Secţionarea de curent temporizată

Secţionarea de curent temporizată este o protecţie care se foloseşte în locul
acţionării rapide, atunci când aceasta nu protejează cel puţin 20 % din lungimea liniei

100
pentru care a fost prevăzută. Curentul de pornire se determină din condiţii de
desensibilizare
in raport cu curentul de scurtcircuit exterior maxim I k .ext . max .av la capătul tronsonului din
De exemplu, presupunând că pe linia formată din două tronsoane, în 1 este
prevăzută o secţionare de curent temporizată, fig.7.16, iar în 2 o secţionare de curent
rapidă, reglajul secţiuni va fi:

S-a considerat timpul de acţionare al protecţiei prin secţionare rapidă din 2 0,1 s, iar
treapta de timp  t = 0,5 s.
Se observă că în acest mod făcut reglajul, zona de lucru acoperă integral lungimea liniei
protejată L1.

101
a)reteaua protejata
b)variatia curentului de sc in lungul liniei si valoarea curentului de pornire
c) caracteristica de temporizare
7.4. Protecţia maximală de curent în două trepte
7.4.1. Principiul de realizare al protecţiei şi elemente componente
Protecţia maximală în două trepte este protecţia formată dintr-o secţionare de curent (rapidă)
care reprezintă treapta I - a şi o protecţie maximală de curent temporizată care reprezintă
treapta II - a. Schema principială monofilară a protecţiei este dată în fig.7.17, din care
rezultă şi elementele componente ale protecţiei. Releul de curent 1 realizează treapta I - a,
iar releele 2 şi 3, treapta a II -a, 4 şi 5 fiind relee intermediare respectiv de semnalizare.

7.4.2. Calculul reglajelor protecţiei

Având în vedere relaţiile (7.15), (7.18), (7.21) şi (7.31) reglajul releelor din fig.7.17. rezultă
(vezi fig.7.18): relaţia 7.34

102
 I pp * k sch
I pr  3.35
nTC

Pentru treapta II - a urmând a se verifica şi sensibilitatea protecţiei atât ca protecţie ; bază

(PB) cât şi ca protecţie de rezervă la distanţa (PR):

103
 In relaţiile (7.34), (7.36) indicii notaţi cu cifre romane se referă la treapta protecţiei,
cei notaţi cu cifre arabe la locul de amplasare a protecţiei în reţea.
7.4.3. Avantaje şi dezavantaje
Protecţia maximală în două trepte cumulează avantajele celor două protecţii
componente. Prezintă dezavantajul costului relativ mai ridicat (mai mult aparataj) în
comparaţie cu soluţiile anterioare şi de asemenea faptul că nu sesizează rapid orice fel de
defecet (vezi defectele ce apar în zona moartă a treptei I - a).

104
7.5. Secţionarea de curent în două trepte
Secţionarea de curent în două trepte este o protecţie formată din două secţionări de curent:
una instantanee (treapta I - a) şi cealaltă temporizată (treapta a II ^a). Stabilirea reglajelor
rezultă din fig.7.19 şi relaţiile

In aceste relaţii indicele notat cu cifră arabă indică numărul protecţiei, iar indicele notat cu

105
cifră romană indică numărul treptei protecţiei. Avantajul principal al acestei protecţii este
faptul că oriunde apare defectul pe linia protejată, el este îndepărtat rapid, iar dezavantajul
este acela că ea nu constituie o rezervă pentru întreg tronsonul următor.
7.6. Proiecţia homopolară a reţelelor radiale
7.6.1. Principiul de realizare
Proiecţia prin relee pe faze nu poale fi totdeauna sensibilă la curenţii mici de punere
la pământ, pentru că nu trebuie să acţioneze la curentul normal de sarcină. Folosind însă
pentru sesizarea unor atingeri la pământ sau chiar a unor scurtcircuite FN sau 2 FN o
schemă de protecţie bazată pe sesizarea componentei de secvenţă homopolară din curenţi şi /
sau din tensiune – numita protecţie homopolară, aceasta sigur nu va acţiona la suprasarcini,
dar va fi sensibilă la defecte cu punere la pământ.
Apariţia defectului însoţit de punere la pământ poale fi sesizată prin una din urmă-
toarele metode:
• sesizând componenta homopolară din curentul ce apare pe linia protejată;
• sesizând componenta homopolară din tensiunea ce apare pe barele de pe care se
alimentează linia protejată;
• sesizând armonica de ordinul 5 (sau alte armonici superioare impare) din componenta
homopolară a curentului.
Obţinerea componentei de secvenţă homopolară este prezentată în fig.7.20,,din care se
vede că rezultă componenta homopolară:
a) Prin cele trei transformatoare de curent monofazate conectate conform schemei din
fig.7.20.a, montaj care formează un filtru de curent de secvenţă homopolară (FCSH) -
montaj Holmgreen.
b) Printr-un transformator de curent pentru secvenţa homopolară (TSH) - filtru Ferranti -
curentul total primar fiind suma curenţilor celor trei faze ale unui cablu trifazat trecut
prin miezul M al transformatorului (fig.7.20.b).
c) Filtru pentru componenta homopolară a tensiunii de fază (FTSH) se obţine prin însuma
rea celor trei tensiuni de fază din secundar printr-o înfăşurare în triunghi deschis
(fig.7.20.c). Miezul transformatorului de tensiune trebuie să aibă o coloană suplimentară
de întoarcere a fluxului homopolar, pentru că altfel curentul de magnetizare absorbit la
punere la pământ ar fi prea mare.

106
 Filtrul Ferranti arc avantaje notabile faţă de filtru Holmgreen. El poate fi realizat din
două semitoruri (pentru a se pune pe cabluri deja montate) sau dintr-o singură bucală. Poate
cuprinde un număr marc de cabluri în interiorul miezului, fiîră înrăutăţirea sensibilităţii
protecţiei, contribuind astfel la simplificarea protecţiei. Filtrul Ferranti nu reclamă pretenţii
ridicate faţă de precizia execuţiei.
Pentru a se obţine erori de unghiuri mici, condiţie de importanţă pentru asigurarea
sensibilităţii protecţiilor homopolare în reţelele compensate, se recomandă utilizarea unor
tole de înaltă permeabilitate. Ca dezavantaj se menţionează puterea mai mică ce poate fi
preluată din secundar, fără alterarea caracteristicilor şi Iară mărirea erorii de unghi.
Este important ca la folosirea filtrelor Fcrranti să se asigure reducerea curentului de
întoarcere ce se închide prin manta şi care poate falsifica indicaţia releelor. în acest scop,
mantaua cablului se izolează faţă de scheletul metalic de care se fixează, iar legătura sa la
pământ se trece tot prin miezul toroidal al transformatorului. Aceasta elimină influenţii
parazită a curentului din manta.
Protecţia homopolară este de obicei o protecţie de rezervă în completare protectiilor
prevăzute pentru sesizarea scurtcircuitelor polifazate (a protecţiilor maximale de cureniti

107
temporizate din reţelele radiale sau a protecţiilor de distanţă - v. capitolul 12 - în cazul
reţelelor de înaltă tensiune de interconexiune).
Protecţia homopolară ridică probleme deosebite după cum este prevăzută în reţele cu
neutrul legat la pământ sau în reţele cu neutrul izolat.
In cazul reţelelor cu neutrul legat direct la pământ (N  P) sau cu neutrul tratat prin rezistor
de limitare (N = R) se folosesc: protecţia maximală de curent homopolar şi secţionarea de
curent homopolar, ambele acţionând asupra declanşării.
In cazul reţelelor cu neutrul izolat faţă de pământ (N  P) sau tratat prin bobină de
stingere (N = BS) se pot folosi aceleaşi protecţii ca şi în cazul reţelelor cu neutrul legat
direct la pământ dar uneori acţionând numai asupra semnalizării în cazul unor reţele mai
importante care alimentează consumatori importanţi sau, protecţii simple comune pentru
toate plecările dintr-o staţie, protecţie care comandă numai semnalizarea generală a apariţie
punerilor la pământ pe o linie.
7.6.2. Protecţia de curent homopolar a reţelelor cu neutrul legat direct la pământ
Atingerea accidentală la pământ a unei faze în reţelele având neutrul legat direct la
pământ înseamnă un scurtcircuit monofazat, care trebuie depistat cât mai rapid şi izolat de
restul sistemului electroenergetic. In reţelele radiale cu alimentare de la un capăt pentru
astfel de defecte se prevăd proiecţii maximale de curent homopolar temporizate şi
secţionări de curent homopolar.
7.6.2.1. Protecţia maximală de curent homopolar temporizată
Schema principială a acestei protecţii, numită protecţie homopolară este dată în
fig.7.21. Curentul care alimentează protecţia, reprezintă curentul homopolar al linie
respective. La funcţionarea normală sau la scurtcircuitele 3F şi 2F, neexistând curentul
homopolar, curentul care parcurge protecţia este practic nul (există doar un mic curent din
dezechilibru datorai erorilor TC).
De aceea protecţia poate fi reglată foarte sensibil, indiferent de valoarea curentului
de sarcină, ceea ce constituie o mare calitate a ei. In practică protecţia se reglează la
(40 % ... 60 %) din curentul nominal al liniei:
Ip P h=(40-60)%I n (7.38)
avându-se în vedere condiţia desensibilizării protecţiei în raport cu curentul de dezechilibru
raportat la primar al FCSH în cazul regimului staţionar al unui scurtcircuit exterior trifazat,

108
în regim maxim (Ipp = KsigKapIdez.calc..).

Temporizarea protecţiei maximale homopolare se stabileşte în trepte crescătoare

dinspre consumatori spre sursă, însă considerând numai elementele legate galvanic de linia
protejată, pentru că protecţia nu acţionează la defecte monofazate în reţele cuplate magnetic
cu linia. De aceea, temporizarea protecţiei maximale homopolare poate rezulta sensibil mai
mic decât a protecţiei maximale de curent a aceleiaşi linii împotriva scurtcircuitelor între faze.
Pentru a nu fi necesare TC speciale pentru protecţia homopolară se foloseşte o schemă în
care aceleaşi TC servesc atât pentru protecţia maximală de curent, cât şi pentru proiecţia
homopolară (vezi fig.7.22).

Deci, avantajul protecţiei maximale de curent homopolară este sensibilitatea ei şi

temporizarea ei mică. Se utilizează în reţele simple radiale.
7.6.2.2. Secţionarea de curent homopolară
Schema protecţiei prin secţionare de curent homopolară este dată în fig.7.23

109
Curentul de pornire al protecţiei se determină cu relaţia: I pph  K sig * I pam.calc.k
în care KSjg = 1,2... 1,3. Prin I pam.calc.k se înţelege curentul de scurtcircuit în raport cu care se
desensibilizează protecţia homopolară a liniei, corespunzător unui defect într-un punct la
capătul opus celui în care este instalată protecţia, în regimul care conduce la valoarea
maximă a acestui curent.
Ipam.calc.k se adoptă cel mai mare dintre curenţii de defect monofazat sau la circuit bifazat
la pământ, în punctul k.
In cazul scurtcircuitului monofazat (FN):

în relaţiile de mai sus Xdech,, Xiech şi X|hiech sunt reactanţele echivalente pentru secvenţă
directă, inversă şi homopolară, obţinute prin transformarea schemelor de secvenţa directă,
inversă şi homopolară ale reţelei considerate, iar Uf este tensiunea de fază a sursei care
alimentează defectul. La reţele (vezi paragraful 7.1.2) Xd = Xi.
Se va înlocui în relaţia (7.39) acel curent dintre cei calculaţi cu relaţiile (7.40) şi 41) care
dă valoarea cea mai mare.

110
 Dacă linia protejată alimentează transformatoare, trebuie verificată desensibilizarea
curentului de pornire al secţionării în raport cu curentul de şoc de magnetizare care apare la
conectarea transformatoarelor. Dacă secţionarea homopolară netemporizată nu este
secţionată, trebuie verificată desensibilizarea ei şi în raport cu curentul care circulă prin a
protejată în sens invers, la defectele la pământ pe o linie vecină spre surse.
Secţionarea homopolară netemporizată trebuie să acopere minimum 15...20 % din
lungimea liniei.
Curentul de pornire al secţionărilor homopolare temporizate se desensibilizează în
raport cu curentul de pornire al secţionării homopolare rapide de pe linia următoare spre
consumatori (vezi fig.7.24):

7.6.3. Protecţia homopolară a reţelelor cu neutrul legat la pământ prin rezistor de

limitare
Se ştie că, tratarea neutrului reţelelor de distribuţie de medie tensiune prin rezistor de
are prezintă avantaje nete faţă de utilizarea bobinelor de stingere ceea ce a dus la
transferarea acestei soluţii cu rapiditate. Câteva dintre avantaje sunt edificatoare, cheltuieli
investiţie mult mai mici, nu este necesar racordul cu reţeaua, supratensiunile interne la
circuit monofazat sunt mult mai reduse faţă de cele ce apar la o punere la pământ în
aparitia bobinei de stingere, ca atare sunt practic excluse dublele puneri la pământ, apariţia
defecte simultane sau ulterioare în alte puncte ale reţelei (nu apar extinderi în circuite
polifazate), protecţia prin relee rezultă mai simplă şi mai ieftină, deci ca o concluzie,
exploatarea reţelei este mai uşoară.
In principiu, pe o linie dintr-o reţea având neutrul tratat prin rezistor de limitare, în
ref
cazul unui defect monofazat pe linie, prin releul ei homopolar trece un curent I c ,care

111
depinde de distanţa de la staţie şi de rezistenţa de defect. Curentul de pornire al lui va
trebui deci să fie cât mai mic pentru a putea detecta defecte a căror rezistenţe sunt cât mai
mari posibile. Totodată, pentru a se evita funcţionarea intempestivă a unei componente
homopolare false, ca rezultat al dispersiei caracteristicilor transfoarelor de curent în absenţa
unui defect şi ţinând cont de consumul releelor, curentul de e nu poate fi mai mic de circa 6%
decât curentul nominal al transformatorului de curent.
Pe baza celor de mai sus în cazul unei astfel de tratări a neutrului, reţeaua se va echipa
cu o protecţie maximală de curent homopolar pe linie - ca protecţie de bază împotriva
scurtcircuitelor monofazate, reglată la valoarea maximă obţinută din relaţiile7.43,7.44
I pp1  K sig 1 * I dez 7.43
I pp 2  K sig 2 * I c max 7.44
in care Ksig 1=1,1….1,2
Ksig =1,5….2
Idez este curentul dezechilibru maxim al filtrului de curent homopolar
 TC %
I dez  2 I nTC
100
Icmax curentul capacitiv al liniei protejate pentru abaterea maximă de la schema normală:
Icmax = Ic(0)Imax
IC(0) este curentul capacitiv total al liniei pe unitatea de lungime;
Imax este lungimea liniei în situaţia abaterii maxime;
 xc este eroarea de curent maximă a înfăşurării de protecţie a transformatorului de curent.
Condiţia de sensibilitate este:
( FN )
I min
K sens  (7.45)
I pp1, 2

în care I(FN)min este curentul minim de sc monofazat la capatul terminal al liniei.

Pentru menţinerea liniarităţii raportului de transformare al transformatorului de curent se
impune respectarea condiţiei:
Z sarc  Z nTC
7.46
în care:
Zsarc este impedanţa de sarcină, definită ca sumă a impedanţelor aparatelor conectate în
secundarul TC, inclusiv rezistenţa conductoarelor de legătură şi rezistenţele de contact

112
aferente;
ZnTC este impedanta secundara nominala a TC
Protecţia va comanda declanşarea întreuptorului prin care reţeaua se leagă la bare.
Trebuie remarcat faptul că, peste curentul capacitiv al fazei sănătoase se suprapun
curenţi homopolari tranzitorii importanţi în cazul unui defect monofazat net ce are loc pe o
altă linie. Deci, releele homopolare ale liniilor sănătoase pot acţiona sub impulsul curenţilor
tranzitorii şi să se menţină în stare, excitată sub acţiunea curentului capacitiv. Este deci
necesar ca releele homopolare să fie prevăzute cu o funcţionare uşor temporizată saU să
aibă un coeficient de revenire ridicat.
Timpul de eliminare a defectului se recomandă t = 0,2 s. în cazul existenţei unei
protecţii temporizate în aval, se recomandă realizarea între cele două protecţii a unei trepte
de timp de 0,5 s. Timpul de reglaj al protecţiei homopolare în staţie nu poate fi mai mare
decât valoarea pentru care sunt depăşite în reţea tensiunile de atingere şi de pas

7.6.4. Protecţia homopolară a reţelelor cu neutrul izolat faţă de pământ sau tratat
prin bobină de compensare (bobina Petersen) sau bobină de stingere
In această categorie de reţele, atingerea la pământ a unei faze - simpla punere la pământ se
caracterizează prin curenţi mici de punere la pământ, din care cauză, în general nu se
impune declanşarea prin protecţie a zonei de defect, deseori fiind suficientă semnalizarea
apariţiei defectului şi indicarea tronsonului de reţea în care este punere la pământ, în
vederea luării unor măsuri de exploatare pentru izolarea defectului.
Relaţiile de calcul al curentului capacitiv de punere la pământ sunt:

113
C0(0) este capacitatea unitară a liniei faţă de pământ (pe unitatea de lungime a liniei):
- pentru LEA Co(0) = 5 ... 6 nFkm-1;
-pentruLES C0(0) = 150 ...200 nFkm-1; I  este lungimea totală a liniilor reţelei
considerată.
Cu o mică aproximaţie aceiaşi curenţi se obţin cu relaţiile empirice:
• pentru liniile electrice aeriene:

U este tensiunea, în KV;

I este lungimea reţelei respective, în km.
La LES, valorile mai mici sunt valabile pentru cabluri trifazate de secţiuni mici, iar
cele mai mari la secţiuni mari sau cabluri cu câmp radial. La LEA valorile mai mari
corespund liniilor cu conductoare de protecţie. La liniile cu dublu circuit, curentul total va
fi cu (30... 60) % mai mare decât curentul unui circuit
Datorită faptului că acest curent de defect este mic, a fost nevoie de o protecţie specială,
foarte sensibilă şi care totodată să nu acţioneze la curenţi de sarcină.

114
 Realizarea sensibilităţii şi mai ales a selectivităţii în reţelele izolate faţă de pământ
reprezintă una dintre cele mai complicate probleme ale tehnicii protecţiei prin relee,
uţiile rezultă complicate şi costisitoare.
în astfel de reţea cu neutrul izolat faţă de pământ sau compensat, soluţiile de pro-ţie
homopolară mai frecvent întâlnite sunt:
• protecţia neselectivă de tensiune;
• protecţii selective de curent homopolar bazate pe regimul stabilizat,
• protecţii selective bazate pe regimul tranzitoriu de defect.
Ultimele două tipuri de protecţie comandă semnalizarea sau / şi declanşarea liniei cu ect,
protecţia de tensiune serveşte numai pentru semnalizare.
7.6.4.1. Protecţia neselectivă de tensiune homopolară
Protecţia de tensiune homopolară este realizată cu relee maximale de tensiune,
conectate în secundarul transformatoarelor de tensiune montate pe barele staţiilor. Ele pot fi
conectate la secundarul în triunghi deschis a transformatoarelor de tensiune, monofazate
si trifazate de pe bare, pe înfăşurările suplimentare ale transformatoarelor de tensiune cu
cinci coloane (ce mai există în unele staţii mai vechi) sau în secundarul transformatorului
de tensiune inclus în bobina de stingere. Schemele utilizate se prezintă în figura 7.26.

Pentru a obţine şi semnalizarea fazei pe care s-a produs punerea la pământ se utilizează
trei relee de tensiune, conectate la tensiunile pe fază. în acelaşi scop poate fi utilizat
voltmetrul de control al tensiunii pe bare. Indicaţia releelor de tensiune pentru

115
semnalizarea punerilor la pământ se combină cu clapetele de semnalizare care să indice
acustic punerea la pământ şi optic, faza afectată. în acest scop, se pot folosi fie relee de
tensiune.
Avantajele folosirii RPP:
• nu este influenţat în funcţionare de modul de tratare al neutrului;
• nu este influenţat de curenţii de dezechilibru ai filtrelor de curent homopolar construite
din trei transformatoare de curent sau de erorile transformatoarelor de curent
homopolar toroidale;
• sensibilitatea mai mare decât la protecţiile maximale homopolare de curent;
• cost de instalare relativ redus.
7.7. Protecţia împotriva suprasarcinilor
Protecţia împotriva suprasarcinilor pe linie, prevăzută în toate reţelele de m.t. în cablu,
va avea schema din fig.7.31.

Se observă că protecţia se montează pe o singură fază şi acţionează cu temporizare.

Relaţiile de reglaj:
I nL
I pr1  K sig * 7.52
nTC
t 2  t max .defect  t 7.53
in care: K sig  1

116
t  (0,3...0,5) s

InL - curentul nominal al cablului,

t max - timpul maxim dintre temporizările protecţiilor prevăzute să intervină în caz de
scurtcircuite.
Dacă protecţia este montată într-o staţie de transformare cu personal permanent, se
renunţă la releul 4 din schemă, aceasta comandând doar semnalizarea (de avertizare). Dacă
însă, staţia nu are personal permanent, va fi prevăzut şi releul 4 care va comanda DAS sau
chiar declanşarea întreruptorului liniei.

Capitolul 8
Protecţia liniilor electrice din reţelele cu alimentare de la doua
capete

8.1. Defecte posibile şi protecţii prevăzute

Ca şi în cazul reţelelor cu alimentare de la un capăt şi în reţelele alimentate de la două
capete sunt posibile aceleaşi defecte (vezi subcapitolul 7.1).
In cazul liniilor cu alimentare de la două capete protecţiile trebuie prevăzute la ambele
capete ale liniei. Se prevăd deci, protecţii maximale de curent direcţionale temporizate şi
secţionări de curent direcţionale împotriva scurtcircuitelor polifazate, respectiv protecţii
maximale homopolare direcţionale împotriva scurtcircuitelor cu punere la pământ.

8.2 Protecţia maximală de curent direcţională temporizată

Se consideră o reţea radială, formată din mai multe tronsoane şi alimentată de la două
capete (fig.8.l) prevăzută cu o protecţie maximală de curent temporizată. Dacă linia ar fi

117
alimentată numai din staţia A diagrama de temporizare ar fi cea din fig.8.1.b, iar dacă ar
meritată numai din staţia E, ar fi diagrama din fig.8.1.c. Dacă, însă, există ambele surse A şi
din E), temporizările alese în ipoteza unei singure alimentări nu mai asigură o protecţie
selectivă. Intr-adevăr, oriunde s-ar produce un defect, toate protecţiile fiind arse în acest
caz de curentul de scurtcircuit, defectul va fi izolat dinspre ambele surse având loc acţionarea
protecţiilor cu timpii cei mai scurţi (protecţiile notate cu 2 şi 7 în fig.8.l), vor avea loc
acţionări neselective.
Intr-o asemenea reţea, pentru realizarea selectivităţii protecţiei este necesară
introducerea unui nou criteriu pe baza căruia să se producă declanşarea, acesta este sensul
în care circulă curentul, realizându-se o protecţie maximală de curent direcţională
temporizată.
O astfel de protecţie acţionează cu temporizarea reglată numai dacă curentul
depăşeşte o anumită valoare reglată şi dacă puterea circulă într-un anumit sens pozitiv admis.
Se preferă de obicei sensul pozitiv (de acţionare al releului) cel care corespunde circulaţiei
puteri de la bare spre linie (vezi săgeţile din fig.8.1.a) .Protecţiile 1 şi 8 care au timpii cei
lungi de acţionare nu trebuie prevăzute cu elemente direcţionale, ele fiind totdeauna releele
care acţionează. Din analiza configuraţiei reţelei se poate stabili la care protecţii necesare
elementele direcţionale. Se observă deci că folosirea releelor direcţionale permite
realizarea protecţiei unei linii alimentată de la două capete ca şi în cazul reţelelor radiale
alimentate de la un capăt, adică adoptarea unor temporizări în trepte crescătoare spre două
surse.
Schema principială monofilară a protecţiei maximale de curent direcţională
temporizată este dată în fig.8.2.

118
 După cum se observă din figura, pentru ca releul de timp 3 să fie excitat şi să
poată răspunde, după timpul reglat, declanşarea întreruptorului I, este necesar ca atât curentul
să folosească valoarea reglată prin releul de curent 1 (elementul de pornire al schemei), cât şi
sensul de scurgere a puterii de scurtcircuit să fie de la bară spre linie şi deci releul
direcţional 2 (element de selecţie) să-şi închidă contactele.
Faţă de releul direcţional se impun următoarele condiţii:
• releul direcţional trebuie să acţioneze rapid la apariţia scurtcircuitului (mai rapid
decât releul maximal de curent);
• releul direcţional trebuie să revină lent la dispariţia scurtcircuitului (mai lent decât
releul de curent).
Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, pot surveni deconectări neselective, ca de
exemplu, în cazul reprezentat în fig.8.3, când sensul puterii (a) prin protecţia 3 în regim
normal diferă, din cauza sarcinii mari S, de sensul (b) la un scurtcircuit în K pe L1.

119
 La apariţia scurtcircuitului în K, dacă releul direcţional nu este suficient de rapid, si nu
blochează circuitul, operativ al întreruptorului 3, care va fi închis de releul de curent maxim
din 3 iar dacă releul direcţional este prea rapid la revenire, el deblochează circuitul operativ
înainte ca el să fi fost întrerupt de releul de curent maxim. în ambele cazuri, întreruptorul 3
se va deconecta în mod nedorit (neselectiv). La avarii apropiate, tensiunea scade mult, însă nu
sub 1 % din valoarea normală, din cauza arcului de la locul de scurtcircuit. Această tensiune
trebuie să fie suficientă pentru acţionarea releului. Releele direcţionale trebuie deci să fie
foarte sensibile. Viteza de acţionare a releului depinde de valoarea tensiunii. Deoarece viteza
trebuie să fie mare la apariţia scurtcircuitului şi mai mică la dispariţia lui, este bine ca
bobina de tensiune a releului să fie alimentată: la apariţia scurtcircuitului cu tensiunea
normală dinainte de scurtcircuit, iar la dispariţia scurtcircuitului cu tensiunea mică din timpul
scurtcircuitului.
Acest efect de inerţie, sau "de memorizare", se realizează completând bobina L a
releului (fig.8:4) cu capacitatea C în rezonanţă cu ea la 50 Hz şi slăbind mult legătura
sistemului rezonant cu tensiunea exterioară Ur cu ajutorul unei rezistenţe mari R.

In regim staţionar, prin R trece numai un curent foarte mic, din cauza rezonanţei. De aceea
U = Ur. La scăderea bruscă (sau la anularea) tensiunii Ur, tensiunea U se menţine astfel
incât nu se disipează energia înmagazinată în circuitul oscilant. Rezistenţa R fiind foarte
mare, iar pierderile din circuitul oscilant fiind mici, energia înmagazinată se poate menţine
câteva perioade, rezultând scăderea lentă a tensiunii U şi a stării de magnetizare, prin
oscilaţii periodice amortizate, având frecvenţa proprie a curentului oscilant, deci 50 Hz.
Curenţii de pornire ai releelor de curent din cadrul protecţiilor maximale direcţionate se
determină cu relaţiile din cadrul paragrafului 7.2.2, în funcţie de curenţii de sarcină minimă
ce curg prin elementul protejat. In unele reţele, datorită sarcinilor importante şi lungimii
mari a liniilor, este posibil să nu se obţină sensibilitatea necesară. In asemenea categorie .
pentru îmbunătăţirea sensibilităţii se poate prevedea blocajul de tensiune minimă (fig 8.5).

120
 Blocajul de tensiune minimă permite acţionarea numai la defecte şi blochează protecţia
în regim de sarcină maximă, deci protecţia va fi mai sensibilă, reglajul făcându-se conform cu
relaţiile (8.1) şi (8.2):
Ksig
Ipp  * In 8.1
Krev
Ureg . min
Upp  8.2
Ksig * Krevu

în aceste relaţii: In este curentul nominal prin linia protejată, iar pentru tensiunea de
regim minim se adoptă (0,9...0,95) din tensiunea nominală a liniei:

Ksig=1,25

Krev=0,85

Krevu=1,2
8.3. Secţionarea de curent pe o linie cu alimentare de la două capete
Se consideră reţeaua din fig.8.6.a şi variaţia curentului de scurtcircuit în lungul liniei
datorit celor două surse, fig 8.6.b. Un reglaj după relaţiile cunoscute de la secţionarea de
curent de pe linia alimentată de la un singur capăt (vezi paragraful 7.3) conduce la următorii
curenţi de pornire:
Ipp s1  Ksig * Ik B

Ipp s 2  Ksig * Ik A 8.3

121
 Fig.8.6. Secţionarea de curent pe o reţea alimentată de la două capete
a) reţeaua considerată; b) variaţia curenţilor de scurtcircuit în funcţie de depărtarea de sursă
şi alegerea curenţilor de pornire ai secţionării

Cu acest reglaj însă protecţia prin secţionare va fi neselectivă la scurtcircuite K.3 pe linia L 3
în imediata apropiere a barelor B, acţionând protecţia din 2 în locul celei din 3. Pentru ca
protecţia prin secţionare să fie selectivă sunt două posibilităţi:
a) protecţia din 2 se prevede cu element direcţional care să-i permită acţionarea numai
când scurtcircuitul este pe linia L1 (când puterea circulă de la bare spre linie) şi
reglajul rămâne cel rezultat din fig.8.3, direcţionarea se prevede deci la protecţia cu
reglaj mai sensibil;
b) reglajul protecţiei prin secţionare nedirecţională se face cu relaţiile:
Ipps1  Ipps 2  Ksig * Ik B 8.4
unde Ik B  Ik A
In cazul general relaţia (8.4) devine:
Ipp s  Ksig * I sc .ext . max . 8.5
situaţia este mai economică decât prima dar, mai insensibilă.
Şi în cazul secţionărilor de curent pe liniile cu alimentare bilaterală apar zone moarte şi în
cazul secţionărilor de pe liniile alimentate de la un singur capăt şi ca urmare totodată
secţionarea nu va putea constitui unica protecţie a unei linii.

122
8.4. Principiul constructiv şi funcţional al releelor direcţionale

8.4.1. Probleme generale

Releele direcţionale trebuie să fie alimentate atât cu curentul cât şi cu tensiunea din
circuitul de protejat, deci sunt relee cu două mărimi de intrare. Ele pot compara
amplitudini,defazaje.
Pornind de la relaţiile (1.1) şi (1.2), dacă releul direcţional este realizat pe principiul
comparării amplitudinilor, condiţia de funcţionare este:

Din punct de vedere constructiv se cunosc relee direcţionale de inducţie cu rotor

cilindric, relee direcţionale electrodinamice, relee direcţionale electronice (cu tranzistoare
sau cu circuite integrate), întâlnite în literatura de specialitate sub denumirea de relee cu
comutaţie statică şi relee (protecţii) direcţionale numerice.

8.4.2. Releul direcţional de inducţie cu rotor cilindric

Releul direcţional de inducţie cu rotor cilindric, fig.8.7, este format dintr-un circuit
magnetic exterior 1, cu un număr par de poli aparenţi (de obicei patru poli), dintr-un miez
cilindric interior de fier 2, necesar pentru micşorarea reluctanţei circuitului magnetic total şi
dintr-un rotor cilindric 3, executat din aluminiu sau cupru, ai cărui pereţi laterali sunt aşezaţi
între miezul interior şi polii circuitului magnetic.

123
 Fig.8.7. Schema electrică şi circuitul magnetic al releului direcţional de inducţie cu
rotor cilindric
Infăşurarea de curent se plasează pe cei doi poli faţă în faţă, iar înfăşurarea de
tensiune pe jugul circuitului magnetic. Contactul mobil 4 se fixează, printr-o pârghie, pe
rotor şi la acţionarea releului el va închide contactul fix 5.
Contactul releului este normal deschis, fiind menţinut în această poziţie de un resort.
Releele cu scheme electrice ca cea din fig.8.7 sunt releele de tip IMB şi RBM de fabricaţie
sovietică, mult răspândite în schemele de protecţie a reţelelor, staţiilor sau centralelor din
ţara noastră.
Curenţii Ir şi Iu din bobinele de curent şi de tensiune ale releului, dau naştere respectiv
fluxurilor  I siU decalate în spaţiu cu 90° şi defazate în timp cu unghiul  . Ca la orice releu
de inducţie, funcţionarea releului se bazează pe acţiunea reciprocă dintre fluxurile
magnetice variabile în timp şi curenţii induşi de acestea în elementul mobil al releului
(rotorul).
Cuplul activ al releului este:
M  k I * U sin  (8.15)
unde:
 este unghiul dintre cele două fluxuri;
k este un factor de proporţionalitate, care depinde de caracteristicile constructive ale
releului.

124
125
 Se observă că cuplul activ al releului, la valori constante ale mărimilor Ir şi Ur este
maxim când  r   = 0 . în funcţie de unghiul de defazaj  r, cuplul activ poate fi pozitiv
sau negativ, deci rotorul se roteşte într-un sens sau în sens contrar. La punerea în funcţie a
protecţiei care foloseşte relee direcţionale, se determină prin schema de conectare sensul în
care se roteşte rotorul pentru un anumit sens al puterii. De reţinut că bornele înfăşurărilor de
curent şi de tensiune ale releelor direcţionale sunt marcate, deci primesc convenţional o
polaritate pentru a putea fi corect conectate în schemă.
Dacă M > 0, releul îşi închide contactele, iar dacă M < 0, echipajul său mobil tinde să
se rotească în sens invers celui de acţionare şi deci menţine contactele releului deschise. Din
expresia (8.22) se observă că U rIrcos(q)r+a) este expresia unei puteri care se notează S r.
Deci:
S r=U rI rcos(    r ), (8.23)
este puterea la bornele releului şi este o putere fictivă obţinută din produsul tensiunii
aplicate unei bobine şi curentul ce trece prin altă bobină a releului.
Se poate spune că releul îşi închide contactele sau nu şi le închide, după cum această
putere este pozitivă sau negativă. Din acest motiv, releele direcţionale se mai numesc şi
relee de putere. Puterea fictivă nu este puterea care se scurge spre locul de scurtcircuit dar,
sensul ei corespunde sensului de scurgere a puterii de scurtcircuit.
Mărimea Spr = UrIr se numeşte putere de pornire. Rezultă:
M = kS r =kS prcos(  r   ). (8.24)
Pentru acţionarea releului, cuplul activ M trebuie să fie mai mare sau egal cu cuplul
antagonist MD (dat de un resort şi de frecare), adică:
M  MD . (8.25)
Deci, condiţia de pornire este:
Mp = MD. (8.26)
adică:
k Upr Iprcos (  r   ) = MD, (8.27)
în care s-a notat Mp cuplul activ minim la care releul acţionează (adică cuplul de pornire).
Unghiul a diferă după tipurile constructive ale releelor şi se alege în funcţie de
destinaţia acestora. Astfel, releele direcţionale de fabricaţie sovietică IMB 171/1, cele mai
răspândite la noi în ţară, au prin construcţia lor, două unghiuri posibile,  = 30° şi  =
45°, la montarea releului în instalaţie alegându-se unul dintre ele (vezi fig.8.9).
Există şi relee cu alte valori pentru  (  = 0° ;  = 90° etc), a căror condiţie de
acţionare se exprimă sub formele:
• UrIr cos  r  0 - relee wattmetrice (sau relee de putere activă), la care  = 0°;
• UrIr sin  r  0 - relee varmetrice (sau relee de putere reactivă), la care  = 90°.
Se numesc relee mixte cele la care 0° <  < 90°.
Spre deosebire de releele maximale la care pentru a se produce acţionarea este
necesar şi suficient ca un singur parametru (curentul de exemplu) să depăşească o anumită
valoare, la releele direcţionale concură trei parametri (tensiunea, curentul şi unghiul dintre
acestea)

126
 Fig.8.9 Schema de principiu a releului IMB - 171/1 a - bobina de curent;
b - bobina de tensiune; r - rezistenţă adiţională
pentru a se obţine cuplul necesar acţionării. Orientarea corectă a releului dire cţional
este cu atât mai sigură cu cât cuplul activ este mai mare. Deci trebuie ca Sr= UrIrcos(
 r   ) să fie maximă, de unde rezultă condiţia cos(  r   ) = 1 sau    r = 0. Deci:
   r (8.28)
Valoarea necesară a acestui cuplu nu se reglează în exploatare, ci pe cale
constructivă se caută ca ea să fie cât mai mare (micşorându-se frecările), pentru ca să se
obţină o sensibilitate cât mai mare a releului.
In caz de scurtcircuit, unul dintre cei trei parametri (tensiunea) scade foarte mult,
deci şi cuplul scade; acesta este cu atât mai mare cu cât cos(  r   ) este mai mare.
Diversele tipuri constructive, prin care se obţin diferite unghiuri  tind tocmai să realizeze,
in funcţie de condiţiile reţelei, un cos(  r   ) mare, adică condiţia (8.28). •
Releele de inducţie direcţionale au timpi de acţionare foarte scurţi, de exemplu cele
IMB acţionează în 0,04 s la o putere de pornire de cinci ori mai mare decât cea inală.
Releele direcţionale se pot realiza:
cu un element, care au cuplul activ:
M = k Ur Ir cos (  r   ); (8.29)
cu două elemente, având cuplul activ:
M = k'U'rIrcos(  r'   )+k"
U r "
Ir "
cos( r "
 r ")
(8.30)
cu trei elemente, având cuplul activ:
'''
M  k 'U r' I r' cos( r'   ' )  ....  kU r I r cos( r   ''' ) (8.31)
Ultimele două variante se folosesc pentru realizarea protecţiei cu un singur releu
direcţional de putere trifazat. Releele cu două şi cu trei elemente, pot fi realizate, în
principiu prin însumarea mecanică a componentelor cuplului M sau prin însumarea
fluxurilor magnetice.
Sensibilitatea releelor direcţionale
Convenţional, sensibilitatea releului direcţional de putere se caracterizează prin
valoarea minimă a puterii de pornire care corespunde unghiului  v   şi are valoarea:
M
S sr  D 8.32
k

127
pentru că:
MD
S pr  U pr I pr  (8.33)
k cos( r   )
Pentru a se asigura sensibilitatea suficientă a releului în diferite reţele, releele se
realizează cu diferite unghiuri interioare. Sunt două metode pentru modificarea unghiului
 u (respectiv  ):
• în serie cu înfăşurarea de tensiune a releului se leagă un condensator C, folosit atunci
când este necesară reducerea sensibilă a unghiului  u , adică mărirea unghiului  ;
• în serie cu înfăşurarea bobinei de tensiune a releului se leagă o rezistenţă neinductivă
suplimentară Rsup1, metodă folosită atunci când este necesară o reducere mai puţin
importantă a unghiului  u
Sensibilitatea releelor direcţionale poate fi apreciată prin lungimea zonei moarte a
acestor relee. Zona moartă este porţiunea din linia protejată în limitele căreia, în cazul unui
scurtcircuit metalic, protecţia nu acţionează, din cauza valorii reduse a puterii (tensiunii) la
bornele releului direcţional. Zona moartă se găseşte în apropierea locului de montare a
protecţiei. Cu cât releul este mai sensibil, cu atât lungimea zonei moarte este mai redusă.
Cele mai reduse zone moarte sunt caracteristice releelor electronice, în timp ce la releele
direcţionale de inducţie zona moartă cuprinde câteva procente din lungimea liniei protejate.
8.4.3. Caracteristicile de funcţionare ale releelor direcţionale de putere
Releul direcţional de putere se caracterizează prin puterea minimă la care el
acţionează Sr = UrIr cos(  r   ), respectiv prin puterea de pornire:
MD
Spr  UprIpr  8.33
k cos( r   )

In aceste expresii Ur, Ir şi  r . sunt mărimi variabile. Pentru a scoate în evidenţă

felul în care acţionează releele atunci când una dintre aceste mărimi variază între limite
largi, se construiesc curbe corespunzătoare, numite caracteristicile releelor.
Caracteristicile de funcţionare ale releelor delimitează zona de acţionare de zona de
blocare.
Caracteristicile experimentale au o deosebită valoare, pentru că expresiile matema-
tice nu ţin seama de unii factori şi, în primul rând, de starea sistemului magnetic al releului.
Se deosebesc următoarele caracteristici ale releului:
• caracteristica volt - amper;
• caracteristica unghiulară.
Caracteristica volt - amper sau caracteristica tensiune - curent (fig.8.10) reprezintă
variaţia Upr = f(Ir), pentru  r . = constant.

128
 Fig.8.10. Caracteristica tensiune - curent a unui releu direcţional a - curba
teoretică, trasată după relaţia (8.34); b - curba reală, obţinută experimental
Din relaţia (8.27), considerând  r = constant, se obţine dependenţa dintre tensiunea
minimă Umin pentru pornirea releului şi curentul prin releu Ir:
MD
Upr  f ( Ir )  8.35
kIr cos( r   )

Caracteristica b arată că, începând de la o valoare oarecare a curentului I r, tensiunea Upr

nu se mai micşorează, adică releul are o tensiune minimă de pornire U pr.min. Aceasta se
explică prin faptul că, după saturaţia fierului din circuitul magnetic, creşterea curentului I r
produce practic o creştere a fluxului magnetic.
Caracteristica unghiulară reprezintă funcţia Spr,min = (UrIr)pr = f (  r ) pentru Ir = connstant
sau Upr = f(  r ) pentru Ir = constant. Ştiind că:

129
 Caracteristicile unghiulare se construiesc în sistem de coordonate rectangulare
(fig.8.11) sau polare (fig.8.12-8.15).
In fig.8.11 sunt date caracteristicile unghiulare Upr = f(  r) pentru Ir = constant,
pentru trei tipuri de relee:
a - relee wattmetrice cu  = 0°;
b - relee varmetrice cu a = -90° ; c - relee cu  =45°.

Caracteristica unghiulară Spr.min = f(  r ) în coordonate polare reprezintă de fapt ca-

racteristica de acţionare a releului în planul complex al puterilor (şi în cel al impedanţelor).
Din relaţia (8.40) rezultă că:
S 0  S pr . min cos( r   ) 8.41

130
Dar în planul complex al puterilor, vectorul complex:
S pr . min  (U r I r ) min 8.42
face cu axa reala unghiul  r (fig 8.12)

Pentru a obţine caracteristica de acţionare Spr.min = f(  r ) definită de (8.40) trebuie ca )

prin origine să se ducă o dreaptă care face unghiul  cu axa reală şi pe dreaptă, la
distanţa So de origine, să se traseze o perpendiculară. Această perpendiculară (dreapta
MN din ig.8.13) reprezintă locul geometric al vârfurilor tuturor vectorilor complecşi Spr min,
pentru că pentru toţi vectorii complecşi cu vârful pe dreapta are loc relaţia (8.40). Deci, în
formă complexă, ecuaţia dreptei MN este:
   
Re  S pr . min * e j  Re U r * I r  min * e j  S 0 8.43

Dreapta MN reprezintă caracteristica de acţionare a releului în planul complex al

puterilor, definind condiţiile de acţionare ale releului direcţional. Pentru fiecare valoare a
unghiului  r , releul acţionează dacă:

S pr .  S pr . min 8.44

Deci daca varful vectorului complex S pr se afla in portiunea hasurata numita zona de
actionare .
Pentru o anumită valoare Spr, din caracteristica de acţionare se stabileşte gama

131
unghiurilor  r , pentru care având loc relaţia (8.43) releul acţionează.
Din relaţia (8.22) se obţine:

Pentru că M D şi So = M D /k au valori foarte reduse, se consideră practic S o = 0 şi

caracteristica aproximativă are aspectul din fig.8.13.b.
Pentru  = 0 (  u = 90°), deci un releu cu rezistenţa bobinei de tensiune
neglijabilă în raport cu reactanţa, rezultă din relaţia (8.22):
M  kU r I r cos  r  KPr 8.46
deci, releu de putere activă, caracteristica exactă, respectiv cea aproximată, fiind
date în fig.8.14.a, respectiv 8.14.b.

Pentru un releu cu  = 90° (  u = 0°) (fig.8.15), adică un releu cu reactanţa bobinei

de tensiune neglijabilă faţă de rezistenţa sa (lucru ce se obţine practic prin compensarea
reactanţei bobinei printr-o capacitate legată în serie), rezultă din relaţia (8.22):

deci, un releu de putere reactivă. Caracteristica lui exactă este cea din fig.8.15.a, iar cea
aproximativă în fig.8.15.b.

132
8.5. Schemele principiale de conectare a releelor direcţionale
8.5.1. Principii de elaborare
Numărul mare de scheme de conectare a releelor direcţionale de putere care se
folosesc în prezent se clasifică după modul de conectare la transformatoarele de curent şi de
tensiune şi după tipul constructiv al releului. Astfel, se întâlnesc:
a)schemele de conectare a releului cu un singur element direcţional (monofazat) la
curenţii şi la tensiunile de faze sau dintre faze (cele mai folosite);
b) schemele de conectare a releului cu un singur element la componentele simetrice
ale
curenţilor şi ale tensiunilor uneia dintre secvenţe (inversă sau homopolară);
c)schemele de conectare a releului direcţional cu două sau trei elemente la curenţii şi la
tensiunile totale ale diferitelor faze sau , la componentele simetrice ale curenţilor şi
ale tensiunilor de diferite secvenţe;
d) schemele de conectare a releului direcţional cu un singur element la curenţii şi
tensiunile de pe fazele defecte pentru a acţiona în cazul oricărui scurtcircuit, comutările
în circuitul de alimentare a releului fiind în acest caz asigurate prin contactele
elementelor de pornire ale schemei.
Diferitele scheme de conectare a releelor direcţionale se caracterizează şi prin
unghiul de defazaj dintre Ur şi Ir aduse la releu. în tabelul 8.1. se prezintă pentru fiecare
schemă de conectare, tensiunile şi curenţii aduşi la releu.

133
 Fig.8.26. Schema de principiu a unei protecţii direcţionale realizată după schema de "90°"
Baretele notate în figură cu r, s, t sunt alimentate cu tensiunea din secundarul
transformatorului de tensiune al cărui primar este conectat pe barele de pe care este
alimentată linia protejată. Diagrama fazorială a mărimilor aduse la releu este dată în
fig.8.27.

Fig.8.27. Diagrama fazorială a mărimilor aduse la releul 1 din fig.8.26

Schema se numeşte de "90°" pentru că, aşa cum rezultă din fig.8.27, între curentul Ir al
bobina de curent a releului şi tensiunea Ur aplicată bobinei de tensiune există un defazaj de
90° (dacă se admite ipoteza cos  r = 1 în regim normal de funcţionare). La scurtcircuit
trifazat simetric pe linii aeriene curenţii de scurtcircuit IKR , IKS, IKT de pe fazele R, S şi t
sunt defazaţi cu circa 60° în urma tensiunilor pe fază (deci  KR   KS   KT  60°). Deci,
defazajele dintre curenţii din bobinele de curent şi tensiunile aplicate bobinelor de tensiune
releelor direcţionale sunt  rR k   rS k   rT k  90  60  30
0 0 0

Valoarea negativă a unghiului  rk a rezultat datorită faptului că, curentul este defazat
înaintea tensiunii (vezi fig.8.27), iar prin convenţie se admite semnul plus pentru
unghiurile dintre curent şi tensiune, când curentul este defazat în urma tensiunii.
Folosind relee cu un unghi interior    r = 30°, care asigură un cos (  r   ) = 1 In
regim de scurtcircuit, se obţine sensibilitatea maximă pentru releul direcţional.

134
8.6. Protecţia de putere homopolară
Protecţia de putere homopolară se foloseşte în reţelele alimentate de la două capete, fiind
prevăzută pentru a sesiza selectiv defectele însoţite de punere la pământ. Se realizează mai
des în varianta protecţiei maximală de curent homopolar direcţionată temporizată,
fig.8.28, sau sub forma unei secţionări de curent homopolar direcţională

Sensul cuplului care acţionează asupra echipajului mobil al releului direcţional este, ca
la orice releu direcţional, funcţie de unghiul dintre vectorii tensiunii şi curentului care i se
aplică. Protecţia homopolară direcţională arc avantajul că nu are zone moarte, pentru
că după cum se ştie, tensiunea homopolară este cu atât mai mare, cu cât defectul este mai
apropiat, deci invers decât în cazul defectelor între faze, când tensiunea scade cu
apropierea faţă de defect.
Sensibilitatea releului direcţional homopolar se verifică cu relaţia:
3Uh * 3Ih
Ksens 
S pr * nTC * nTT
unde: Uh şi
Ih sunt valorile componentelor de secvenţă homopolară ale tensiunii, respectiv
curentului, în locul de instalare al protecţiei, la un defect monofazat în limitele
zonei considerate, apărut într-un regim care conduce la valoarea minimă Ih;
Spr este valoarea puterii de pornire a releului;
nTC , nTT sunt rapoartele de transformare ale transformatoarelor de curent şi de tensiune
care compun filtrele de curent şi de tensiune de secvenţă homopolară de la care
se alimentează bobinele releului.
Pentru defecte pe linia protejată se prevede K sens  2, iar pentru defecte pe ele-
mentul vecin Ksens  1,

135
 Capitolul 9
PROTECŢIA LINIILOR ELECTRICE SCURTE
9.1. Principiul de realizare
Pe liniile electrice de transport scurte, dar importante (de înaltă şi medie tensiune),
se pot prevedea, pentru protecţia acestora împotriva scurtcircuitelor, protecţii diferenţiale
longitudinale şi protecţii comparative longitudinale. Aceste protecţii se bazează pe
principiul comparării curenţilor de la începutul şi de la sfârşitul liniei protejate şi asigură
deconectarea rapidă şi simultană de la ambele capete a liniei defecte, oriunde s-ar produce
defectul pe linia protejată. Sunt protecţii selective prin însăşi principiul de funcţionare, iar
limitarea aplicabilităţii lor se datorează numai costului lor ridicat.
Pentru efectuarea comparaţiei este necesară totdeauna o legătură între cele două
capete ale liniei, legătură care poate fi realizată prin conductoare auxiliare de legătură
între protecţiile de la cele două capete ale liniei sau prin asigurarea unei legături între
aceste protecţii prin Intermediul curenţilor de înaltă frecvenţă.
Protecţiile diferenţiale longitudinale se realizează în două variante:
• cu curenţi de circulaţie, în care caz se compară sensul (convenţional) de circulaţie al
curenţilor de la cele două capete ale liniei pe baza principiului diferenţial;
• cu echilibrarea tensiunilor, în care caz se compară căderile de tensiune de la bornele
rezistenţelor montate în secundarul transformatoarelor de curent de la cele două
capete ale liniei.
Protecţiile comparative longitudinale compară de asemenea sensul (convenţional) de
circulaţie al curenţilor de la cele două capete ale liniei, dar pe baza principiului direcţional.

136
 Din considerente economice, protecţiile diferenţiale şi cele comparative sunt indicate
numai pentru protejarea liniilor de lungimi relativ mici (până la maximum 20 km), întrucât
la lungimi mai mari costul conductoarelor auxiliare (incluzând şi lucrările pentru instalarea
lor de-a lungul liniei protejate) devine foarte mare. în continuare în acest capitol se vor
dezvolta aspecte legate de aceste protecţii, în timp ce protecţiile prin înaltă frecvenţă se vor
prezenta în capitolul 13.
9.2. Protectia directional longitudinala cu curenti de circlatie .
In fig. 9.1 se prezintă schema de principiu a protectiei diferentiale longitudinala cu
curentii de circulatie (PDLCC)
Pentru realizare protectiei, la inceputul si la sfarsitul elementului protejat se
instaleaza TC cu rapoarte de transformare identice .
Consideră că bornele de acelaşi fel ale înfăşurării primare şi ale celei secundare ale
acestor TC se află de aceeaşi parte. Înfăşurările secundare ale TC de pe faza respectivă se
leagă intre ele, atât prin bornele dinspre elementul protejat, cât şi prin cele îndreptate în
afara , TC,iar în paralel cu ele se conectează înfăşurarea releului de curent.
Pentru determinarea curentului în releu, este necesar să se stabilească pentru toţi
curenţii din schemă sensuri pozitive convenţionale. Conform schemei, se poate scrie:
I r  I sec . I  I sec . II 9.1
Curentul din releu este egal cu diferenţa fazorială a curenţilor din secundarul cel or
două TC. In conductoarele care leagă înfăşurările secundare ale TC circulă curenţi
nominali cu curenţii secundari ai TC. Din această cauză, protecţia se numeşte diferenţială,
iar schema se numeşte schema cu curenţi de circulaţie.

în regim normal de funcţionare sau în cazul unui scurtcircuit în afara zonei limitată
de TC, curenţii primari I prim. I  I prim. II , neglijând curenţii capacitivi de pierderi ai
elementului protejat, sunt egali ca valoare şi coincid ca fază. Dacă raportul de transformare
sunt acelaşi, curenţii secundari I sec . I  I sec . II sunt teoretic egali, curentul în releu este
teoretic egal cu zero:
I r  I sec .I  I sec . II  0

releul nu acţionează.
în cazul unui scurtcircuit în zona limitată de TC (în punctul K), curenţii Iprtn.1 şi .n nu
sunt, în general, egali ca valoare şi nu coincid ca fază. Pentru aceleaşi sensuri tive

137
convenţionale, curentul la locul defectului va fi:
I scc  I prim . I I prim . II 9.2
De aceea ,curentul in releu va fi:
I scc
Ir  9.3
nTC

In cazul de alimentare a liniei de la un singur capat (de ex.daca I prim. II  0 )rezulta :

I
I r  I sec . I  scc
nTC

Dacă Ir  Ipr releul acţionează şi deconectează elementul defect, printr-un releu

intermediar. Rolul releului intermediar, în afară de înlesnirea funcţionării contactelor releului
diferenţial, ale cărui contacte nu sunt calculate pentru închiderea circuitului bobinei de
declanşare, este şi acela de a separa circuitele de declanşare ale întrerupătoarelor I tl şi It2.
Din cele spuse, se observă că protecţia, conform principiului ei de funcţionare, acţionează
numai în cazul unui defect în zona protejată, limitată de transformatoarele ei de curent.
Schema cu curenţi de circulaţie, în execuţia analizată cu TC standardizate, se poate
utiliza pentru protecţia elementelor de circuit cu o linie care nu depăşeşte câteva sute de
metri (de exemplu, a circuitelor de servicii interne ale centralelor), precum şi pentru
protecţia generatoarelor, a transformatoarelor şi a barelor. în cazul unor lungimi mai mari,
se poate întâmpla ca secţiunea conductoarelor auxiliare (care se dimensionează astfel încât
sarcina maximă admisibilă a TC să nu fie depăşită)să rezulte inadmisibil de mare, mai .
mare decât secţiunea 'conductoarelor liniei protejate . Se pune de asemenea, problema
locului celui mai potrivit de instalare a releului şi a acţionării întrerupătoarelor.
Este raţional a se realiza scheme cu câte un grup de relee instalate în fiecare staţie,
pentru deconectarea întrerupătoarelor respective. O astfel de schemă de principiu a
protecţiei diferenţiale de curent cu două grupuri de relee şi cu valori reduse ale curentului
de circulaţie este dată în fig.9.2.
Secundarele celor două transformatoare de curent principale trebuie legate la
pământ din motive de protecţia muncii şi astfel poate apărea o cale (prin pământ) prin care
să circule curenţii vagabonzi, lucru ce trebuie evitat. De aceea se pune secundarul la
pământ, dar secundarele celor două TC se leagă prin transformatoare de izolare TCA.
In acelaşi timp curentul de circulaţie prin firele pilot se micşorează, deci creşte
tensiunea, impedanţa transformatorului de izolare dinspre releu apare redusă cu pătratul
raportului de transformare al TCA. în schemele prezentate s-a considerat protecţia pentru
o singură fază. Conform acestor scheme ar rezulta un număr mare de conductoare de legă-
tură pentru a se realiza o protecţie pentru toate cele trei faze, ceea ce ar scumpi protecţia.
In realitate se folosesc, chiar pentru toate fazele, două conductoare de legătură, în
cazul protecţiei diferenţiale cu curenţi de circulaţie sau cu tensiuni în opoziţie (vezi
fig.9.3), dar schema se prevede cu TC însumătoare, care însumează curenţii celor trei faze
într-o anumită proporţie, astfel încât se obţine la fiecare capăt al liniei câte un singur
curent, determinat ca valoare şi fază de curenţii celor trei faze. Aceste transformatoare de
însumare fiind identice la ambele capete ale liniei, şi curenţii sumă vor corespunde riguros
la ambele capete în mod identic, curenţilor celor trei faze. Curenţii se însumează într-o

138
anumită proporţie şi nu simplu, pentru ca protecţia să poată sesiza şi scurtcircuitele
trifazate simetrice. în caz contrar curentul rezultant la fiecare capăt, Ir +Is + It , ar fi
Acest artificiu are ca efect o inegalitate a sensibilităţii protecţiei în raport cu
diferitele faze pe care are loc defectul, dar în general protecţiile diferenţiale longitudinale
sunt foarte sensibile şi deci nu există pericolul de a nu acţiona. Folosind TCA, domeniul de
aplicabilitate al acestei protecţii poate fi extins până la linii cu lungimi de maximum 20
km.
Pentru reducerea numărului de conductoare auxiliare se pot folosi şi filtre
combinate de componente simetrice care sunt alimentate de transformatoarele de curent cu
curenţii celor trei faze şi debitează la ieşire o tensiune proporţională cu o funcţie lineară de
componentele simetrice Id,Ii,Ih ale curenţilor de tipul (9.4) sau (9.5) în funcţie de tipul
filtrului (fig.9.4):

139
 La regim normal, tensiunile Uf la ieşirea celor două filtre, F1 respectiv F 2, vor fi
egale, conducând la circulaţia unui mic curent de dezechilibru prin conductoarele
auxiliare. La un scurtcircuit pe linie aceste tensiuni vor fi diferite conducând astfel la un
mare curent de circulaţie prin conductoarele auxiliare.
Protecţia diferenţială având conductoare auxiliare, de lungimi mari, este necesar să
se ia în considerare posibilitatea defectării lor în timpul exploatării.
în schema cu curenţi de circulaţie, scurtcircuitarea conductoarelor auxiliare duce la
nefuncţionarea protecţiei, din cauza şuntării releului în punctul defectului. Ruperea
conductorului, dimpotrivă, poate determina acţionarea protecţiei în regim normal de
funcţionare, dat fiind că în releu apar curenţi egali cu curentul de regim. Pentru a preveni
acţionarea greşită a protecţiei liniilor în cazul defectării conductoarelor auxiliare, se
instalează de obicei dispozitive speciale de control al stării conductoarelor (protecţia
conductoarelor protecţiei). Acest dispozitiv de control poate scoate din funcţiune protecţia,
evitând acţionarea ei neselectivă.
In vederea stabilirii reglajului protecţiei diferenţiale longitudinale se foloseşte relaţia:
I pr  k sig I dez . max 9.6

unde IPr este curentul de pornire al releului, ksig > 1, iar I dez . max este curentul ce curge prin
circuitul diferenţial, deci prin înfăşurarea releului la un scurtcircuit exterior liniei
protejate. Acest curent de dezechilibni apare datorită faptului că TC folosite la realizarea
circuitului diferenţial nu sunt ideale (perfect identice) deci au Imag  0. Variaţia valorilor
curenţilor secundari ai celor două TC ale protecţiei din fig. 9.1 în regim permanent, în funcţie
curentul de scurtcircuit, în cazul unui scurtcircuit exterior, este prezentată în fig. 9.5.

140
 Fig. 9.5. Dependenţa curentului secundar de curentul din primarul TC

Aceşti curenţi, care sunt aproape identici ca valoare când I sec este un multiplu mic al
curentului nominal (Isec mici), pot fi însă considerabil diferiţi când curenţii de scurtcircui
sunt mari (multipli ai curentului nominal), corespunzând la erori de 10 %, în care caz
inducţia atinge, la unele tipuri de TC, (1,8-1,9) Tesla. Deoarece curentul în releu:

I r  I sec .I  I sec . II

ai este nul, curentul de pornire al releului Ipr trebuie desensibilizat faţă de Ir.
în general, în cazul unui scurtcircuit exterior, conform schemei echivalente a TC, ite
scrie:
' '
I sec .I  I prim. I I prim . I 9.7
' '
I sec .II  I prim. II I prim. II 9.6

curentul din releu devine:

' '
I r  I sec . I  I sec . II  I magn.II  I magn. I  I dez 9.9

De obicei, curenţii de dezechilibru sunt cu atât mai mari, cu cât curentul primar este
un multiplu mai mare al curentului nominal. Curentul de dezechilibru Idez atinge valori
foarte mari în primele perioade ale scurtcircuitelor exterioare, ca urmare a saturării TC,
produsă de existenţa în curentul de scurtcircuit a unei componente aperiodice I’ aper şi de
magnetizare remanentă a fierului din circuitele magnetice.
Condiţia fundamentală pentru alegerea curentului de pornire a releului I pr este
desensibilizarea protecţiei faţă de valorile maxime teoretice (de calcul) ale curenţilor de
dezechilibru în cazul scurtcircuitelor exterioare:
I pr  k sig * I dezech.calc 9.10

In care Ksig>1
Sensibilitatea protectiei diferentiale se caracterizeaza prin coeficientul:

141
 I sec . min
k sens   1,5 9.11
I pp

unde:
I pp  I pr * nTC

reprezinta curentul de pornire al protectiei .

Dacă se desensibilizează Ipp faţă de valoarea tranzitorie a lui Idez (Ipp > Idez.trans), Kens
devine uneori insuficient.
Pentru mărirea sensibilităţi se folosesc următoarele metode:
a)conectarea înfăşurărilor releului prin TC intermediare saturate, sau, cum se mai
numesc, transformatoare cu saturaţie rapidă (TSR);
b) folosirea unor relee speciale, cu acţiune de reţinere (cu bobine de frânare);
c)utilizarea combinată a metodelor de mai sus, pentru a obţine o sensibilitate ridicată
a) Folosirea TSR
Schema de principiu a protecţiei diferenţiale de curent cu alimentarea releului prin
TCS (TSR) este dată în fig.9.6.

Parametri TSR se aleg astfel, încât ei să transforme imperfect componenta aperiodică

a curentului de dezechilibru Idez al protecţiei, care circulă prin înfăşurarea primară a
transformatorului. Utilizând pentru analiză schema echivalentă a TC (fig.9.7), se poate
spune că componenta aperiodică trece cu partea sa principală prin ramura sa de
magnetizare a schemei echivalente a TSR, provocând saturarea circuitului magnetic al
acestuia.
Condiţiile de funcţionare a TSR sunt extrem de complexe, dat fiind că peste
transformarea neliniară în TC principale, se suprapune a doua neliniaritate, la
transformarea curentului Idez în TSR

142
 T.S.R. sunt transformatoare monofazate, cu ciclu de histerezis dreptunghiular (vezi
fig.9.8.a). Pentru a se analiza funcţionarea TSR, se consideră următoarele două cazuri:
a) când prin înfăşurarea lor primară trece un curent aperiodic amortizat i a ;
b) când trece un curent sinusoidal ip.
în cazul trecerii lui i2 (fig.9.8.b), variaţiei acestui curent în intervalul acelaşi de timp 
t îi corespunde pe ciclul histerezis o foarte mică variaţie a fluxului  ' , ceea ce are ca
rezultat o t.e.m. indusă în înfăşurarea secundară:
 '
e 2   w2 *
t

şi un curent i2 corespunzător, de valori foarte mici.

Din contră, în cazul unui curent primar ip sinusoidal variaţiei mari a acestui curent, în
acelaşi interval de timp  t, îi corespunde o variaţie mare a fluxului  ", deci t.e.m. e2
si curentul i2 vor fi considerabil mai mari.
In cazul scurtcircuitelor exterioare, apare un curent i dez = f(t) (fig-9.8.c), a cărui
eroare este mai mare în primele perioade, din cauza componentei aperiodice a curentului
de scurtcircuit primar. Acest curent trece prin înfăşurarea primară a TSR şi determină în
secundarul acestuia un curent foarte mic, inferior curentului de acţionare al releelor.
După înlăturarea componentei aperiodice, care durează câteva perioade, prin înfăşurarea
primară a acestuia trece numai componenta periodică a curentului de scurtcircuit
secundar, care este transformată de TSR în mod normal. Dacă scurtcircuitul este
interior, prin releu trece curentul de circulaţie, care determină pornirea acestuia, iar
dacă scurtcircuitul este exterior, prin releu trece curentul de dezechilibru permanent,
faţă de care releul este desensibilizat prin reglaj.
TSR trebuie să îndeplinească condiţiile contrare celor pe care trebuie să le satisfacă de
obicei TC principale ale schemei date, pentru că transformatoarele de curent principale
trebuie să transforme cu suficientă exactitate curentul primar, adică să aibă curenţi de
magnetizare cât mai mici, pentru a reduce curentul idezi în timp ce la TSR - când există o
componentă aperiodică în curentul lor primar, este necesară o transformare imperfectă (un
curent de magnetizare mare), în scopul reducerii părţii din curentul de dezechilibru care
trece prin înfăşurarea releului. Curentul de pornire al protecţiei care utilizează TSR se
alege de obicei pornind de la valoarea curenţilor de dezechilibru id ez în releu, care se
produc după amortizarea componentei aperiodice a curentului de scurtcircuit exterior şi a
curentului de dezechilibru din înfăşurarea primară a TSR.

143
144
 In regim normal de funcţionare sau la scurtcircuite exterioare, t.e.m. de la bornele
secundarelor TC sunt egale şi în opoziţie, deci prin circuitul diferenţial şi prin relee,
teoretic nu circulă curent (de fapt, practic circulă un curent de dezechilibru), protecţia fiind
repaus. La un scurtcircuit pe linia protejată, datorită schimbării sensului convenţional al
curentului de la unul din capete, cele două t.e.m. devin aproximativ în fază şi prin
circuitul diferenţial (şi relee) circulă un curent mare, care provoacă acţionarea protecţiei.
Rezistenţele R sunt necesare pentru că în absenţa lor transformatoarele TC1 şi TC 2 în
regim normal al liniei - când prin circuitul diferenţial nu circulă curent - ar funcţiona în
gol, ceea ce nu este permis. Principiul de funcţionare al schemei rămâne acelaşi, în locul
celor două t.e.m. circuitului diferenţial aplicându-i-se căderile de tensiune de bornele
rezistenţelor R.
In forma prezentată în fig.9.9, protecţia se pretează a fi aplicată numai pentru
linii foarte scurte (până la câteva sute de metri). Completând însă schema cu filtre
combinate sau cu transformatoare intermediare de izolare şi însumare, ca la protecţia
diferenţială cu curenţi de circulaţie, se va putea folosi şi PDLET la linii cu lungimi
până la maxim 20 km.

9.4. Protecţia comparativă a liniilor (P.C.L.)

Schema principială a protecţiei P.C.L. este reprezentată în fig.9.10. Ea se mai
numeşte şi protecţie secţională.
Funcţionarea protecţiei secţionale se bazează pe faptul că, indiferent de

145
complexitatea configuraţiei reţelei, numai pe linia defectă acţionează releele direcţionale
de la ambele capete, în timp ce pe toate celelalte linii ale reţelei, pentru care defectul
apărut este exterior, acţionează releele direcţionale numai la unul din capete. Releele de
pornire 1,1’, cele direcţionale 2, 2', cele de timp 3, 3' şi cele intermediare 4, 4' există în
orice caz în componenţa protecţiilor maximale direcţionale prevăzute la capetele liniei.
Pentru realizarea protecţiei secţionale se introduc în plus releele intermediare 5 şi 5',
comandate (prin conductoarele auxiliare) de releele 2' şi 2. Prin contactele releelor 5 şi 5',
releele direcţionale 2 şi 2' pot comanda declanşarea fără temporizare în cazul unui scurt-
circuit pe linie (K1). în cazul unui scurtcircuit exterior (în K 2) aceste condiţii nu sunt
îndeplinite, astfel că numai după trecerea temporizării releului 3 din A va avea loc
deconectarea (ca protecţie de rezervă la distanţă) a protecţiei din A, în cazul în care ar
refuza să lucreze protecţia din S' de pe L2 •

Pentru lichidarea rapidă a scurtcircuitelor interioare în eventualitatea alimentării

liniei dintr-un singur capăt, schema se va completa cu releele intermediare.

9.5. Construcţia şi funcţionarea unor relee diferenţiale

9.5.1. Relee diferenţiale cu bobină de frânare
Releele diferenţiale de curent cu bobina de frânare sau de blocare sau cu acţiune
de reţinere, sunt relee de curent al căror curent de pornire creşte pe măsura creşterii
curentului din conductoarele auxiliare, în urma acţiunii antagoniste a înfăşurărilor de
frânare conectate la acest curent. Releele cu bobine de frânare se execută pe principiul
electromagnetic sau de inducţie.
Spre exemplificare se consideră schema de principiu a conectării TC şi a releului de
protecţie diferenţială de curent, care utilizează un releu diferenţial electromagnetic cu
două înfăşurări de frânare (fig.9.11).
Releul are două sisteme, legate mecanic printr-o pârghie oscilantă: sistemul de
lucru (din dreapta) şi sistemul de frânare (din stânga).
Infăşurarea sistemului de lucru, cu număr de spire Wx este legată în paralel pe
conductoarele auxiliare, la fel cu înfăşurarea releului de curent în schema obişnuită a
protecţiei diferenţiale.

146
147
 Pentru un releu cu o singură înfăşurare de frânare cu un număr de spire W f,
conectată în una dintre ramurile protecţiei, kf < 1 . în practică se realizează de obicei relee
cu kf = 0,25 ... 0,55 .
La un scurtcircuit exterior, curentul de frânare este If = Isec.I  I sec . II  Isc  Idez
deci, se asigură selectivitatea protecţiei, care astfel nu sesizează scurtcircuitele exterioare
zonei de protejat.
Folosirea releului cu acţiune de frânare permite să se realizeze o protecţie mai
sensibilă decât cea obişnuită cu ajutorul schemei obişnuite.
Atât folosirea TSR cât şi a releelor cu bobină de frânare, prezintă pe lângă avantaje şi
dezavantaje.
Astfel, TSR permite o bună desensibilizare faţă de componentele aperiodice ale
curentului de dezechilibru şi nu au nici un efect asupra desensibilizării faţă de curenţii de
dezechilibru ai procesului care se stabileşte după amortizarea componentelor aperiodice.
Releele cu bobine de frânare permit să se realizeze o bună desensibilizare faţă de
curenţii de dezechilibru care conţin exclusiv sau aproape exclusiv, componenta aperiodică
şi sunt mult mai puţin eficace decât utilizarea TSR în ce priveşte desensibilizarea faţă de
curenţii de dezechilibru cu importante componente aperiodice.
De aceea s-a propus o soluţie raţională: reunirea celor două metode de mărire a
siguranţei şi a sensibilităţii într-un singur sistem de protecţie. în acest scop trebuie să se
alimenteze înfăşurarea de lucru a releului diferenţial cu bobină de frânare prin TSR.
TSR se folosesc pentru protecţiile diferenţiale ale generatoarelor, transformatoarelor,
motoarelor, la protecţia diferenţială transversală a liniilor. Releele diferenţiale cu bobină de
frânare se folosesc pentru protecţia diferenţială longitudinală a liniilor.
Protecţia cu utilizarea simultană a ambelor procedee de mărire a sensibilităţii se
utilizează la protecţia transformatoarelor mari şi a celor cu reglaj sub sarcină.

9.5.2. Releul diferenţial pentru linii (RDL)

Releul diferenţial RDL pentru protecţia liniilor realizat la ICEMENERG
Bucureşti se alimentează prin transformatoare sumatoare TS, schema interioară
simplificată fiind dată în fig.9.12. In regim normal de funcţionare a liniei protejate
au în caz de scurtcircuit exterior, curenţii I 2 din bobinajele secundare ale TS au
sensurile convenţionale din fig.9.12, ceea ce determină circulaţia unor curenţi
I1)foarte mici (curenţi de dezechilibru) prin rezistenţele R a montate în derivaţie cu
circuitul diferenţial. Transformatoarele T L transformă aceşti curenţi şi alimentează
punţile de lucru Pi,. Pentru a împiedica acţionarea greşită a protecţiei sub acţiunea
curenţilor de dezechilibru, sunt prevăzute transformatoarele Tp , care transformă
curentul I3 (din conductoarele auxiliare de legătură între protecţiile de la cele două
capete ale liniei) şi alimentează punţile de frânare Pf. Amplificatoarele detectoare de
polaritate ADP sunt alimentate de punţile PL şi PF într-o schemă cu "balanţa electrică
de curenţi".

148
 Capitolul 10
PROTECŢIA LINIILOR ELECTRICE DUBLE DE ÎNALTĂ
ŞI MEDIE TENSIUNE
10.1. Defecte posibile şi protecţii prevăzute
Liniile duble vor fi prevăzute cu câte o protecţie maximală diferenţială transversală,
cu selecţie prin elemente direcţionale, împotriva scurtcircuitelor la pământ şi a scurt-
circuitelor polifazate. Schema va permite blocarea funcţionării protecţiei în cazul deco-
nectării uneia din linii.
Pentru cazurile de funcţionare cu o singură linie, fiecare linie se echipează şi cu o
protecţie completă, ca o linie unică. Conform Normativului, la liniile duble din reţeaua cu
neutrul izolat sau tratat prin bobină de stingere se prevede o protecţie diferenţială
transversală, în timp ce la liniile duble de 110 şi 220 kV din reţelele cu neutrul tratat prin
rezistenţă sau legat direct la pământ se va prevedea o protecţie diferenţială transversală
homopolară (circuitul de curent al protecţiei alimentat cu componenta homopolară a curentului).
10.2. Principiul de realizare al protecţiei diferenţiale transversale
In cazul frecvent întâlnit în practică, a două linii paralele care leagă între ele două
staţii (constituind o aşa numită "linie dublă" sau "linie cu dublu circuit") se foloseşte
aproape întotdeauna o protecţie specială, realizată cu relee direcţionale într-un montaj
deosebit, care asigură deconectarea rapidă şi selectivă a circuitului defect. Aceasta este
protecţia diferenţială transversală direcţională, numită şi protecţia în octavă, a cărei
schemă de principiu (pe o fază) este reprezentată în fig. 10.1.

Protecţia care este comună pe ambele linii în fiecare staţie, se compune în principiu ;
fiecare fază dintr-un element de pornire, realizat printr-un releu maximal de curent 1 şi într-
un element de selecţie, realizat printr-un releu direcţional 2. Releul 1 şi bobina de curent a
releului 2 sunt parcurse de diferenţa curenţilor de pe cele două linii, deci de curentul
Isec1- Isec2- Releul 2 este un releu bidirecţional. La noi în ţară, la ICEMENERG, au elaborat
astfel de relee bidirecţionale tranzistorizate (RED) funcţionând pe principiul comparării
unor amplitudini.
La apariţia unui defect pe una din linii, curenţii secundari ai TC de pe cele două linii
(din acelaşi capăt al liniei duble) vor fi diferiţi, curentul mai mare fiind cel de pe linia

149
avariată (diferenţa va fi numai în ce priveşte valoarea, defazajul  al celor doi curenţi faţă
de tensiunea care-i determină fiind acelaşi).
Echipajul mobil al releului direcţional, care este alimentat cu tensiunea de pe barele
staţiei şi cu curentul ( I sec . I  I sec . II ) este supus unui cupluŞ
M = KU(I 1 -I 2 )co(    ),
Care are un sens dacă Isec1 > Isec2 şi sensul contrar dacă Isec2 > Isec1. Deci, orientarea lui
diferă după locul defectului pe o linie sau alta şi este determinată de acesta. Dacă releul
direcţional este astfel construit încât echipajul său să se poată roti liber în ambele sensuri
şi în fiecare sens să închidă anumite contacte, acţionarea va fi selectivă. Protecţia poate fi
utilizată şi cu ajutorul releelor direcţionale obişnuite, la care echipajul mobil se roteşte într-
un singur sens şi care au numai un contact normal deschis, folosindu-se câte două
asemenea relee pentru fiecare fază, în loc de un releu direcţional (vezi fig. 10.2).

Releele direcţionale trebuie conectate în sensuri inverse unul faţă de celălalt şi

anume: pentru releul 3 curentul este:
I r  I1  I 2
iar pentru releul4 :
I r  I 2  I1
Conectarea la circuitul de tensiune este identică la ambele relee. Astfel, îşi închide
contactele unul dintre cele două relee direcţionale, după cum I1 > I2 sau I2 > I1, deci
după cum defectul este situat pe o linie sau alta, şi acţionarea este selectivă. Alimentarea
cu tensiune a releelor direcţionale, atât la schema cu unul, cât şi la cea cu două relee
direcţionale, se face ca şi la protecţia maximală direcţională, în funcţie de natura reţelei şi
de unghiul interior al releelor, pentru a se obţine sensibilitatea maximă. Trebuie atenţie la
polaritatea releelor. Schema cu două relee direcţionale, la noi în ţară, este mai des
utilizată, având o siguranţă mai mare.

150
10.3. Calculul curentului de pornire
Curentul de pornire al protecţiei (al releului 1) se alege pe baza a două condiţii:
a) I ppa  I dez. max unde :

I dez.max  I dez' .max  I dez" .max 10.1

cu notaţiile :
'
I dez . max curentul datorat magnetizarii diferite a transformatoarelor de curent(ca şi protecţia

diferenţială longitudinală)

"
I dez. max
- curentul datorat neidentităţii circuitelor celor două linii(diferenţa între lungimii

,sectiuni,aşezare =ceea ce face ca la scc exterioare curentii pe cele două linii sa fie diferitii.
Se caută micşorarea lui I dez . max
Condiţia a) implică relaţia de calcul : I ppa  k sig * I dez. max 10.2
In care :k sig =1,25

1
I dez.max  0,1* * I sc" .max .ext 10.3
2
unde
- I dez . max este valoarea raportată la primar a curentului de dezechilibru, care poate apare
în anumite ipoteze de calcul, în funcţie de modul de realizare a protecţiei;
- coeficientul 0,1 apare din condiţia erorii de 10 % la transformatoarele de curent;
- I" sc. max .ext este valoarea supratranzitorie a curentului total de scurtcircuit, prin
ambele linii, la cel mai apropiat defect exterior, apărut în regim maxim

151
10.5. Zona de acţionare în cascadă şi zona moartă ale protecţiei diferenţiale
transversale

S-a văzut că protecţia diferenţială transversală direcţională este selectivă şi rapidă,

nenecesitând temporizare. Totuşi ea nu asigură deconectarea rapidă a defectelor de pe
toată lungimea liniei, iar unele porţiuni mici ale acesteia, în apropierea staţiilor, nu sunt
protejate deloc. Porţiunea de linie r pe care defectele nu sunt izolate rapid de la ambele

152
capete, ci numai la un capăt rapid, de la al doilea abia după ce s-a produs declanşarea de la
celălalt capăt, formează aşa-numita zonă de acţionare în cascadă a protecţiei (acţionarea
are loc în cascadă întâi la un capăt apoi la celălalt). Pentru fiecare protecţie diferenţială
transversală, zona de acţionare în cascadă este situată la capătul opus celui în care este
instalată (v.fig. 10.3).
Lungimea zonei de acţionare în cascadă este determinată de valoarea aleasă a curentului
Ipp, fiind cu atât mai mare, cu cât acesta este mai mare. Se observă că în cazul unui defect
pe una dintre linii în apropierea staţiei B (fig.10.3) curenţii Ii şi I 2 sunt aproape egali şi
deci diferenţa (Ij -12) din^staţia A este aproape nulă şi nu poate determina pornirea
protecţiei. Cu cât Ipp este mai mare, cu atât distanţa faţă de staţia B, la care trebuie să se
producă un defect pe linie pentru ca diferenţa dintre cei doi curenţi de scurtcircuit să
determine pornirea protecţiei, este mai mare. Deci, pentru o anumită zonă măsurată
începând din staţia B pe fiecare linie, notată cu r caSc, protecţia din staţia A nu porneşte. în
staţia «B însă, unde curenţii sunt evident foarte diferiţi (dacă în B nu există surse ei sunt
chiar egali şi de sensuri contrare (I2 – I1 = 2 I1), acţionarea se produce corect

Presupunând că defectul se produce pe linia Li, se observă că după declanşarea

întreruptorului I 1 B curentul de scurtcircuit circulă dinspre A numai pe linia L1,
deci I 1 -I 2 = I 1
protecţia din A acţionează. în mod similar, protecţia din B are o zonă în apropierea
staţiei A, în care ea nu porneşte decât după ce s-a produs declanşarea din A. Această zonă
Icasc depinde de valoarea curentului de pornire al protecţiei din B. în total deci pe fiecare
staţie există o zonă

I casc  I casc'  I casc"

pe care defectele sunt lichidate prin declanşarea succesivă a celor două întreruptoare,

153
timpul total de lichidare al defectelor fiind egal cu suma timpilor proprii ai fiecărei
protecţii. In general se consideră că zona acţionării în cascadă nu trebuie să depăşească
jumătate din lungimea liniei, pentru ca protecţia să fie avantajoasă, mai precis

I  I  0,61
' "
casc casc
(10.8)

În caz contrar se recurge fie la blocajul în tensiune minimă, fie la alte tipuri de protecţie
ce asigură o protecţie rapidă pe porţiuni mai mari ale zonei protejate.
Lungimea lc a zonei de acţionare în cascadă poate fi determinată ţinând seama că la
defect la limita zonei, într-un punct K (fig.10.3), protecţia din staţia A trebuie să se
oprească la limita de acţionare şi deci diferenţa curenţilor primari trebuie să fie egală cu
curentul de pornire:

Este evident că o protecţie sensibilă conduce la reducerea zonei de acţionare în

cascadă.
În afara zonei de acţionare în cascadă, care se datoreşte releului maximal de curent,
protecţia diferenţială transversală direcţională mai are o zonă situată în apropierea locului
unde este montată, în care nu acţionează datorită releului direcţional. De exemplu la
defecte trifazate în apropierea staţiei A, tensiunea aplicată releului direcţional al protecţiei
din staţia A, este practic nulă şi aceasta nu se poate orienta şi deci nu acţionează.
Dar această zonă se află, pe de altă parte, în zona de acţionare în cascadă a
protecţiei din B, care astfel, la rândul ei, nu acţionează. Deci, defectele apărute în apro-
pierea staţiei A şi în mod similar cele' din apropierea staţiei B nu sunt deconectate de nici
una din protecţii. Aceste porţiuni se numesc zona moartă a protecţiei diferenţiale
transversale direcţionale, similară (şi având aceeaşi origine) cu cea a protecţiei maximale
direcţionale.
În mod normal zona moartă nu depăşeşte câteva procente din întreaga lungime a
liniei, iar combinarea tensiunii şi curentului de pe faze diferite la acelaşi releu are scopul

154
să elimine total zona moartă, în cazul defectelor care nu afectează toate cele trei faze.

10.6. Măsuri pentru mărirea siguranţei în funcţionarea protecţiei diferenţiale

transversale

În vederea măririi siguranţei în funcţionarea protecţiei se întocmeşte o astfel de

schemă încât să scoată această protecţie din funcţiune în cazul în care rămâne în funcţiune
o singură linie (fig.10.2). Altfel, s-ar putea ca aceasta să acţioneze la un curent de
scurtcircuit exterior ca o protecţie maximală rapidă:
I scc.ext
I r  I1  I 2   I pr 10.14
nTC

În cazul realizării protecţiei maxime diferenţialele după schema din fig.10.2, în

relaţia (10.4), de calcul al curentului de pornire, s-ar putea considera prin Isarc.max curentul
maxim de sarcină prin una din linii atunci când ambele linii sunt sub tensiune, deci
rezultă un curent de pornire mai mic, adică o protecţie mai sensibilă.
De observat însă că dacă se consideră că una din linii ar putea fi deconectată
manual numai dintr-un singur capăt, condiţia (10.4), respectiv (10.6), se va păstra con-
form celor indicate în subcapitolul 10.3, chiar şi pentru schema din fig.10.2, prevăzută cu
blocaj. Acest lucru este necesar pentru că la deconectarea unei linii dintr-un singur capăt,
intră în funcţiune numai blocajul protecţiei (prin contactele bloc ale întreruptorului) de la
acelaşi capăt al aceleiaşi linii, însă protecţia de la capătul opus al celeilalte linii nu este
blocată şi, întrucât prin linia deconectată curentul este zero, ar putea comanda greşit, sub
acţiunea curentului de sarcină, deconectarea celei de a doua linii. Respectarea condiţiei
(10.4) elimină această posibilitate.

155
 Capitolul 11

PROTECTIA REŢELELOR DE DISTRIBUŢIE

11.1 Schemele de conexiuni ale reţelelor electrice de distribuţie a energiei electrice

Alimentarea cu energie electrică a consumatorilor este asigurată prin reţelele electrice de
transport şi distribuţie .Schema simplficată a unui ansamblu de producere,transport şi
distribuţie este dată în fig.11.1

Reţeaua electrică de transport Reţeaua electrică de distribuţie

Fig 11.1 Schema de ansamblul a reţelelor de transport şi distribuţie a energiei electrice

ST-staţie de transformare ; PA –punct de alimentare ; PT-post de transportare ;LEA ,LES-linii electrice

aeriene ,respectiv subterane ;R-receptor(consummator);CTE,CHE,CNE-centrale
termoelectrice,hidroelectrice,respective nucleare
Spre deosebire de reţeaua de transport ,reţeaua de distribuţie este mult mai
diversificată,ceea ce rezultă intuitiv din fig 11.2,în care s-a ridicat clasificarea acestora
retele din diferite puncte de vedere.

156
157
 Precizările privind configuraţia reţelelor de distribuţie s-au considerat absolut
necesare, având în vedere că protecţiile prevăzute diferă funcţie de configuraţia reţelei.
Se consideră reţele electrice de distribuţie urbane, reţelele electrice de pe
exteriorul oraşelor care asigură alimentarea cu energie electrică a tuturor consumatorilor,
cu excepţia întreprinderilor consumatoare de energie electrică care au pe teritoriul lor,
reţele electrice proprii. Reţelele de distribuţie din interiorul întreprinderilor se numesc
reţele industriale. Reţele electrice de distribuţie rurale sunt reţele de distribuţie a
energiei electrice în mediul rural.
În fig. 11.6.a. este dată o reţea de joasă tensiune cu distribuţie buclată şi funcţionare
radială, iar în fig. 11.6.b schema unei reţele tip plasă.
Diferitele variante de scheme s-au impus pentru a se putea asigura fiabilitatea în
alimentare cu energie electrică a consumatorilor potrivit pretenţiilor acestora în funcţie de
categoria lor.

158
 11.2. Defecte posibile şi protecţii prevăzute la reţelele de distribuţie

În reţelele electrice de distribuţie pot apărea următoarele defecte şi regimuri

anormale de funcţionare:
• scurtcircuite între faze;
• puneri la pământ (sau scurtcircuite cu punere la pământ);
• suprasarcini;
• supratensiuni.
Împotriva acestora reţelele se vor prevedea - conform normativelor - cu protecţii, soluţia
adoptată pentru schema de protecţie fiind diferită în funcţie de nivelul de tensiune al
reţelei de distribuţie protejată şi de configuraţia acesteia.
11.2.1. În reţele de distribuţie de înaltă şi medie tensiune
În reţelele de distribuţie de î.t. şi m.t. se vor folosi protecţiile conform PE501 /85,
prezentate pe larg în capitolele anterioare: protecţie maximală de curent temporizată,
secţionarea de curent (cap.7), protecţia maximală de curent direcţionată temporizată
(cap.8), protecţie diferenţială longitudinală (cap.9) sau transversală (cap. 10), cât şi
protecţii de distanţă (cap. 12). în cazuri speciale se pot folosi siguranţe fuzibile şi în reţele
de m.t., de exemplu la transformatoare de 10/0,4 kV montate pe stâlp, cu putere
(40...250) kVA, folosite pentru PT de reţea. Siguranţele montate pe partea de m.t. sunt de
tip FEn.
Schemele de protecţie prin relee vor fi completate cu automatizări: AAR în reţelele
de alimentare şi de distribuţie de î.t., RAR pe LEA a reţelelor urbane şi DASf şi DAS U.

159
 11.2.2. In reţele de distribuţie de joasă tensiune
Protecţia circuitelor din reţelele de joasă tensiune se va realiza cu siguranţe fiizibile
(SF) sau cu întrerupt oare automate (IA); aceste aparate de protecţie trebuie să aibă o
putere de rupere corespunzătoare curentului de scurtcircuit la locul de instalare.
în aceste reţele electrice protecţia împotriva scurtcircuitelor se va realiza rapidă,
asigurându-se selectivitatea.
Folosirea întreruptoarelor automate în locul siguranţelor fuzibile se va adopta în
următoarele cazuri:
• când este necesară repunerea imediată sub tensiune a consumatorului (manual sau
automat);
• când întreruptorul automat poate fi comandat şi de alte protecţii suplimentare ale
elementului alimentat;
• când consumatorul funcţionează frecvent în regim de suprasarcină.
Pentru realizarea funcţionării selective, este necesară respectarea următoarelor
reguli de principiu:
• la circuitele protejate cu siguranţe, între curenţii nominali a două SF succesive se
recomandă realizarea unei diferenţe de cel puţin 2-3 trepte din scara standardizată,
în funcţie de tipul şi de dispersia caracteristicilor siguranţelor respective;
• la circuitele protejate cu întreruptoare automate care au caracteristică mixtă
(dependentă şi independentă), în domeniul curenţilor de suprasarcină (partea
dependentă a caracteristicii unde acţionează releele termice), selectivitatea se va
asigura prin modul de alegere a curenţilor de reglaj, iar în domeniul curenţilor de
scurtcircuit (partea independentă a caracteristicii unde acţionează releele
electromagnetice) selectivitatea se va asigura prin temporizarea mai ridicată a
întreruptorului din amonte (se recomandă o treaptă de timp de 150 - 200 ms);
• la circuitele protejate cu întreruptoare automate şi cu siguranţe fuzibile, este necesar
ca între cele mai apropiate puncte ale caracteristicilor a două dispozitive diferite,
instalate succesiv, să se asigure, pentru aceeaşi valoare de curent, un interval minim
de timp de 0,05 s; în cazul a două caracteristici care se intersectează, valoarea
curentului pentru care se va aprecia selectivitatea este curentul minim de scurtcircuit.
În funcţie de pretenţiile consumatorilor uneori se folosesc pentru protecţia acestor
reţele şi relee termice sau contactoare cu releu.

11.3. Protecţia maximală de curent a liniilor de distribuţie de m.t. realizată cu

microprocesor
În figura 11.7 se prezintă schema de principiu a protecţiei unei linii de distribuţie
realizată de firma A.B.B

160
 Protecţia este construită pentru a acţiona la curenţi mai mari de 5 A în secundarul
transformatorului de curent TC. Caracteristicile de acţionare ale releului pot fi programate,
treptele de curent fiind de 0,1 A, iar cele de timp de 0,1 s (timpul de declanşare fiind
dependent sau independent de curentul sesizat de releu).
Accesul la reglajele releului se face numai prin intermediul unei chei de acces a cărei
parolă trebuie cunoscută.
Releul realizează protecţia fiecărei faze la scurtcircuite polifazate cu sau fără
punere la pământ şi opţional este prevăzută posibilitatea comenzii de reanclanşare a
îtreruptorului liniei. Sunt prevăzute funcţii de măsură şi monitorizare pentru fiecare fază
precum şi reţinerea în memorie a valorilor măsurate în intervale cuprinse între 15 până la
20 minute. Numărul de întreruperi ale fiecărei faze şi încărcările (sarcinile) fazelor, sunt
monitorizate şi reţinute în memorie.
Fiecare curent secundar pe fază este supus unui proces de filtrare în filtrele trece la
FTJ a căror frecvenţă de tăiere este de 80 Hz. Prin această filtrare se elimină efectele
semnalelor parazite care se suprapun peste semnalul util analogic. Curenţii sunt
multiplexaţi în multiplexorul notat MUX în fig.11.7, iar semnalul de la intr area
acestuia trece prin circuitul de eşantionare - memorare, E - M (eşantionare la D Hz).
Prin eşantionare se transformă semnalele analogice de intrare în semnale analogice
constante pe porţiuni. Valorile numerice rezultate în urma conversiei analog numerică, A /
N, sunt trimise unui procesor de intrare - ieşire, I / O, care primeşte şi armaţii despre
starea contactelor întreruptoarelor de putere, a circuitelor de semnalizarea informaţii de la
tastatură şi transmite comenzile de declanşare ca urmare a deciziilor relaţii de calcul, 
P. Prelucrarea datelor presupune şi calcularea valorilor reale şi imaginare ale fazorilor
de curent. Comunicaţia cu alte procesoare sau cu calculatorul de control se face prin
portul serial. Sarcinile pe care le are de îndeplinit releul şi modul de acţionare sunt afişate
pe un panou frontal.

161
11.4. Protecţia reţelelor de distribuţie de joasă tensiune 4.1. Probleme generale
Soluţia pentru protejarea reţelei de distribuţie de j.t. este impusă de pretenţiile
ramatorilor pe care-i alimentează (de importanţa lor), având în vedere condiţiile de
Evitate cât şi studiul tehnico-economic.
Principalele protecţii utilizate în reţelele de j.t. sunt prezentate în fig. 11.8.
Protecţiile prin siguranţe fuzibile au avantajul că sunt ieftine, au volum relativ
redus, dar prezintă dezavantajele următoare: la arderea siguranţei de pe o singură
fază motorul electric trifazat rămâne în două faze , iar pentru înlocuirea siguranţei
motorul va trebui deconectat de la reţea.
Circuitele protejate vor avea SF pe toate fazele, iar la cele monofazate deservite
personal necalificat se vor monta SF şi pe conductorul de nul de lucru, dar el nu va fi
defazat şi ca nul de protecţie.

Se interzice montarea SF:

• pe conductorul de nul de lucru din circuitele bifazate cu trei conductoare şi trifazate
cu patru conductoare;
• pe conductoarele instalaţiei de protecţie împotriva tensiunilor de atingere pericu-
loase prin legare la nul, prin legare la pământ etc.

162
11.4.2. Protecţia prin siguranţe fuzibile
11.4.2.1. Caracteristici, clasificări ale SF
Siguranţa fuzibilă (SF) este aparatul de protecţie şi comutaţie, care se montează în
scrie pe circuit pentru a asigura întreruperea supracurentului care depăşeşte un anumit
timp o anumită valoare dată.
Simbolizarea SF se face, conform STAS 4173 /1.3 - 91, prin două litere: prima literă arată
domeniul din caracteristica de fuziune pe care se asigură funcţionarea corectă (arderea
fuzibilului):
a - funcţionarea corectă numai pe o porţiune a caracteristicii t = f(Is),
g - funcţionarea corectă pe toată caracteristica de fuziune t = f(Is);
a doua literă indică domeniul de utilizare recomandat:
I(L) - protecţia cablurilor şi conductoarelor de distribuţie (caracteristica rapidă),
M - protecţia motoarelor şi receptoarelor electrice (caracteristica lentă),
R - protecţia semiconductoarelor (caracteristica ultrarapidă),
B - protecţia instalaţiilor electrice miniere.
Din punct de vedere constructiv se realizează: siguranţe cu filet, cu soclu (corp), capac şi
patron, de tip: D (LF, Lfi), E (LF, Lfi, LS, LSf); siguranţe cu elemente de contact: tubulare
şi cu cuţite:
NH (MPR).
Mărimile caracteristice ale SF:
curentul nominal al corpului siguranţei, In;
curentul nominal al fuzibilului, Inf;
capacitatea de rupere a siguranţei Ir: mică, medie şi mare;
tensiunea nominală, Un în ca. şi în c.c;
frecvenţa nominală: (45.. .65) Hz; temperatura mediului ambiant.
Deoarece calibrarea fuzibilului se face la temperatura mediului (20°...30°C), atunci SF
funcţionează în medii cu temperaturi diferite se vor face corecţii ale curentului nominal al
fuzibilului ales.
Diagramele caracteristice ale SF sunt următoarele:
Caracteristica de protecţie, fig. 11.9, care dă dependenţa dintre timpul total de întreru-e t
şi supracurentul care trece prin fuzibil, Is.

163
164
d) Caracteristica energiei specifice de trecere, fig. 11.12, care dă dependenţa între o mă-
rime proporţională cu energia tranzitată şi curentul care parcurge circuitul: I 2t = f(Is).
Aceste caracteristici servesc la verificarea secţiunii conductoarelor, protecţiei echipa-
mentelor de comutaţie (întreruptoare) şi a selectivităţii protecţiilor.

Capacitatea de rupere, Ir, a SF se apreciază prin curentul prezumat al unui circuit

care poate fi întrerupt la o anumită tensiune de restabilire, în condiţii date. Valorile lui I r
se dau în cataloagele firmelor constructoare de SF.
11.4.2.2. Principiul de funcţionare al SF
Principiul de funcţionare al SF se bazează pe acţiunea termică a curentului electric
care, conform legii lui Joule - Lenz, este proporţională cu pătratul curentului. în cazul
creşterii sarcinii peste limitele admise, până la scurtcircuite, fuzibilul siguranţei care este
introdusă în serie în circuit se arde, circuitul se întrerupe şi elementul defect al instalaţiei
se separă de celelalte elemente, neavariate, ale acesteia. SF au o rezistenţă electrică mare
şi secţiune mică, faţă de cea a conductorului protejat, pentru a se asigura arderea sa
înaintea elementului protejat. Protecţia prin SF trebuie să fie suficient de rapidă.
Timpul necesar pentru întreruperea completă a curentului de scurtcircuit prin SF este:
t  t1  t 2  t 3 11.1
în care :t1-timpul necesar pentru încălzirea fuzibilului de la temperature initiala
normală până la temperature de topire şi se calculează cu relaţia:
s2
t1  A * 2
'

Ik
s-secţiunea fuzibilului,în mm 2
Ik-curentul de scc ,în A
A’-constantă de material (80000 pentru Cu,62000pentru Ag,9000pentru Zn)
t2 - timpul necesar pentru trecerea fuzibilului din starea solidă în starea lichidă, care se
calculează cu relaţia:

165
 s 2
t 2  A"*
Ik
unde
s şi Ik au aceeaşi semnificaţie ca şi în relaţia (11.2),
A" este o constantă (11600 pentru Cu, 8000 pentru Ag, 3000 pentru Zn);
t3 - timpul necesar pentru încălzirea metalului deja topit al fuzibilului până la
temperatura la care se stinge arcul electric. El depinde de tipul constructiv al siguranţei
şi de inductanţa circuitului curentului de scurtcircuit, calculându-se cu relaţia
(11.4), în care k = 2:
t 3 =(t 1 +t 2 )k. (11.4)
De precizat că, aceste valori sunt valabile la trecerea prin fuzibil a unui curent de
scurtcircuit, adică un curent mult mai mare decât cel nominal, când se poate considera că
întreaga cantitate de căldură care se degajă în fuzibil serveşte la încălzirea acestuia (arderea
fuzibilului se face rapid).
În fig. 11.13 caracteristica a reprezintă caracteristica termică a reţelei protejate, iar
caracteristicile b şi c sunt caracteristicile de protecţie ale SF.

Se observă că în cazul caracteristicii de protecţie c, protecţia reţelei cu caracteristica

termică a este asigurată pe deplin, iar prin caracteristica b numai în anumite limite ale
încărcării. Deci, cu cât raportul Is / In al fuzibilului este mai mic, cu atât fuzibilul asigură
mai bine protecţia reţelei. Caracteristicile fuzibilului sunt influenţate de material, de lungimea
şi de forma sa. Un fuzibil de foarte bună calitate se execută din metal uşor şi de lungime mică.
11.4.2.3. Dimensionarea SF
Reţele aeriene neizolate, radiale
Dimensionarea SF se face pe baza curentului maxim admisibil al conductorului
Imax.cond conform relaţiei:
I nSF = (0,8... 0,85) I max.cond , (11.5)
în care InSF este curentul nominal al siguranţei, în A.
Curentul maxim admisibil al conductorului se determină cu relaţia:

166
 Imax.cond = Iadm K 1 A (11.6)
În care: Iadm este curentul admisibil pentru conductoare aeriene (dat în STAS 3032 –
79), cât şi în 1 - RE Ip 45 - 90)
K1A este coeficientul de influenţă al temperaturii aerului.
Siguranţele astfel alese, se verifică la sensibilitate faţă de scurtcircuitele monofazate la
capătul plecării, cu relaţia:
I scFN. min
K sens(1)  3 11.7
I nsig
Pe baza acestor relaţii se alege siguranţa cu valoarea cea mai apropiată din seria de
sigurante standardizată, ţinând cont şi de asigurarea selectivităţii faţă de siguranţele din amonte.
În cazul liniilor aeriene lungi, acolo unde nu se asigură K sens, calculat cu relaţia 1.7), se
admite secţionarea reţelei în punctul până la care se asigură această sensibilitate, acel punct
de separare se pot monta în continuare siguranţe dimensionate după relaţia 1.5), unde
Imax.cond. este egal cu curentul de sarcină maxim al consumatorilor din aval. Siguranţa, având
curentul nominal stabilit, trebuie să respecte coeficientul de sensibilitate pentru defecte la
capătul porţiunii de linie pe care o protejează, precum şi selectivitatea (formată de
siguranţele situate în amonte.
Reţele în cablu subteran radiale
Curentul nominal al SF de protecţie a cablului se alege astfel încât să ţină seama de
factorii ce pot influenţa curentul maxim admisibil de durată şi de caracteristicile
fuzibilelor alese. Se calculează cu relaţia (11.8):
I nSF  0,85 I max .cond 11.8
care Imax.cond este curentul de durată maxim admisibil pentru cabluri, calculat ţinând cont de
toţi coeficienţii de influenţă (temperatură, izolaţie, pozare în şanţ comun), având o
dependenţă de forma relaţiei (11.9):
I max .cond  IcK10 K 20 K 30 11.9
În cazul în care într-o reţea radială sunt legate în serie cabluri de diferite secţiuni,
protecţia prin SF se va realiza în felul următor:
• dacă există bucăţi de cablu cu secţiuni diferite, legate în serie într-un tronson,
siguranţa se dimensionează pentru cablul de secţiunea mai mică, fig.l 1.4.a;
• dacă există cabluri de secţiuni diferite, legate în serie prin intermediul unor nişe sau
cutii de distribuţie, dimensionarea SF se face astfel încât să se asigure selectivitatea.
în acest scop se determină mai întâi SF corespunzătoare secţiunii celei mai mici,
care se amplasează la locul necesar. Pornind de la acest punct se determină curentul
nominal al SF din amonte, ţinând seama de capacitatea de încărcare a cablului şi
respectând criteriul selectivităţii, pe baza căruia se alege şi se montează siguranţa
corespunzătoare. în aval se montează, de asemenea, siguranţe corespunzătoare secţiunii
cablului de protejat, ţinând seama de necesitatea asigurării selectivităţii, vezi fig. 11.14.b;

167
•dacă în reţeaua radială sunt legate în paralel două cabluri de secţiuni egale, soluţia
de protecţie diferă funcţie de secţiunea cablului, astfel:
•la secţiuni mici ale cablului (16,35 mm ), ele se pot lega împreună şi se pot proteja
cu o singură SF dimensionată corespunzător, fig. 11.14.c;
•la secţiuni mai mari şi lungimi inegale ale cablurilor, la capetele dinspre sursă, se
pun pe fiecare cablu SF corespunzătoare secţiunii cablului, în timp ce la capătul
dinspre consumator se montează o singură siguranţă dimensionată pe baza
criteriului selectivităţii, montată pe cablul cel mai lung (pentru că probabilitatea de
defect este mai mare pe acest cablu în comparaţie cu cel mai scurt). La apariţia unui
defect pe cablul mai lung, protecţia va funcţiona selectiv, fig. 11.14.d;
•dacă în reţeaua radială sunt legate în paralel două cabluri de secţiuni diferite dar de
lungimi egale, la partea dinspre sursă, se vor monta SF egale pe fiecare cablu
dimensionate în funcţie de curentul maxim admisibil al cablului cu secţiunea mai
mare, fig. 11.14.e. Pe cablul de secţiune mai mică se va monta la capătul dinspre
consumator o SF dimensionată pe baza curentului maxim admisibil al cablului,
ţinând seama de criteriul selectivităţii.
Reţele în cablu subteran, buclate
În reţelele buclate trebuie utilizate SF cu mare putere de rupere, având caracteristica
lentă, pentru a se asigura condiţiile de selectivitate. Dimensionarea SF pentru protecţia
cablurilor funcţionând în schemă buclată se face

168
 astfel:
•toate SF folosite în reţea vor avea acelaşi curent nominal;
•curentul nominal al SF se va alege în funcţie de secţiunea cea mai mare, pentru a se
evita strangulările în ceea ce priveşte capacitatea de transport a cablurilor;
•se determină valorile curenţilor de scurtcircuit ce pot apărea în reţea, verificându-se
ca intensitatea curentului pe oricare tronson neafectat de defecte, dar care debitează
în nodul ce alimentează tronsonul cu defect, să fie cel mult 0,71^ (1^ fiind curentul
de scurtcircuit dinspre partea analizată).
Siguranţele montate pe derivaţiile ce pleacă de pe tablourile din posturile de
transformare sau barele cutiilor de distribuţie vor fi dimensionate corespunzător cu
secţiunea cablurilor, însă curenţii lor nominali vor fi cel mult egali cu curenţii nominali ai
SF folosite pentru protecţia tronsoanelor de cablu din reţeaua buclată.
Racorduri la abonaţii casnici şi a lămpilor de iluminat public
Pentru protecţia racordurilor individuale la abonaţii casnici alimentaţi din reţele
aieriene se vor prevedea SF de 25 A (în firidă). Pentru protecţia instalaţiilor împotriva
scurtcircuitelor ce pot apărea în corpurile de iluminat public se folosesc SF de 6 A.
elementele de siguranţă se montează în cutii metalice.

11.4.3. Protecţia reţelelor de distribuţie prin întreruptoare automate

Întreruptoarele automate se utilizează pentru protecţia împotriva suprasarcinilor,

scurtcircuitelor şi la scăderea tensiunii. Pot fi prevăzute cu comandă de la distanţă. Sunt
echipate cu relee termice şi electromagnetice pe cele trei faze şi relee de minimă tensiune.
Faţă de SF, întreruptoarele automate au construcţia mai complicată, deci sunt mai scumpe,
dezavantaje care limitează utilizarea lor.
La noi în ţară se utilizează întreruptoare automate tip AMRO, USOL, OROMAX
pentru protecţia reţelelor şi a motoarelor electrice.
Întreruptoarele automate se aleg pentru regimul normal de funcţionare şi se verifică
la scurtcircuit corespunzător parametrilor punctului din reţea în care se montează,
conform următoarelor criterii:

Pentru asigurarea capacităţii de rupere a întreruptorului, acesta se poate înseria cu

siguranţe fuzibile cu mare putere de rupere care au:

169
 Inl = (l,7...2)Ism. (11.11)
De exemplu ISOL -l60 cu MPR 315/160, care au Ir = 100 kA.
Pe lângă condiţiile reprezentate prin relaţiile (11.10) la alegerea întreruptoarelor
automate mai trebuie avut în vedere:
• curentul nominal termic al releului termic din întreruptor se alege în funcţie de
curentul de suprasarcină admis al instalaţiei (releul termic poate fi reglat la valoarea
dorită, în plaja de reglaj a declanşatorului;
• întreruptoarele automate sunt echipate şi cu relee electromagnetice, cu reglaj fix (de
exemplu pentru USOL 10In), pentru o funcţionare sigură impunându-se condiţia:
Ip<8In(11.12)
sau cu posibilitatea modificării reglajului;
 durata de viaţă - se impune funcţionarea minim doi ani (fabrica constructoare
indică numărul de manevre după care întreruptorul necesită reparaţie
capitală);
 condiţiile de mediu - dacă întreruptorul automat nu va lucra în condiţii
normale de mediu, se vor alege întreruptoare în construcţie etanşă
(protecţie la praf) sau antiexplozivă (funcţionare în mediu exploziv) etc.
Releul termic se reglează la valoarea:
Irt =(1,05….1,15) (11.13)
Releul electromagnetic se reglează la valoarea:
I pr  kI s 11.14
în care k este indicat în tabele, funcţie de tipul întreruptorului.
Se verifică sensibilitatea protecţiei la scurtcircuit:
I k . min
K sens   1,5 11.15
I pr
deci desensibilizarea protecţiei la pornirea motoarelor:

I pM
k sp  2 11.16
I pr

Condiţiile (11.15,11.16) trebuie îndeplinite simultan.

1.4.4. Selectivitatea protecţiilor în reţeaua de joasă tensiune

Pentru asigurarea selectivităţii protecţiilor, este necesară corelarea caracteristicilor e
protecţie din acelaşi circuit (SF, întreruptor automat etc). Selectivitatea se poate sigura
prin temporizarea acţionării (în trepte crescătoare spre sursă) sau prin valorile curenţilor de
pornire.
1.4.4.1. Selectivitatea între două siguranţe fuzibile
În fig.11.15.a este dat un circuit de j.t., prevăzut cu siguranţe fuzibile SF1 şi SF2 şi
caracteristicile de protecţie alese astfel încât să se asigure selectivitatea

170
 Selectivitatea între siguranţele cu curenţii nominali I nf 1  I nf 2 se obţine atunci când
caracteristicile lor de protecţie nu se intersectează, iar diferenţele de timp  t sunt mai mari
decât valorile indicate în fig.11.15.b. Se impune ca între curenţii nominali ai fuzibilului a
două siguranţe consecutive să existe minimum două trepte la siguranţele rapide şi o
treaptă la cele lente. Siguranţele rapide se vor monta în amonte (spre sursă) în raport cu
cele lente.
Selectivitatea la scurtcircuit se determină comparând valorile I2 tp de prearc al si-
guranţei din amonte să fie mai mare decât I2tp total al siguranţei din aval:

I t2( 2 )  I t2(1) prearc 11.17

11.4.4.2. Selectivitatea între un întreruptor automat şi o siguranţă fuzibilă

Selectivitatea este asigurată atunci când caracteristicile nu se intersectează, iar
t  0,04 s, fig.11.16. întreruptorul automat Q are o caracteristică limitat dependentă
(situaţie întâlnită la nivelul tablourilor generale). în instalaţiile electrice din clădirile de
locuit unde se utilizează microîntreruptoare automate, poate apare şi cazul selectivităţii
între o SF şi un întreruptor, fig.11.17. Corelaţia între curenţii nominali se asigură luând
pentru siguranţe minim două trepte în plus.

171
11.4.4.3. Selectivitatea între două întreruptoare automate

Selectivitatea este asigurată dacă se respectă inegalitatea: I n1 > I n 2 (fig.11.18) în

domeniul suprasarcinilor, iar la scurtcircuit întreruptoarele declanşează simultan, deci
neselectiv. Asigurarea selectivităţii este posibilă alegând în amonte (Q 1 ) întreruptoare cu
declanşatoare electromagnetice cu temporizarea t  0,15 s. Când este selectiv sistemul de
protecţii, protecţia din amonte lucrează ca protecţie de rezervă, de la distanţă.

172
 11.5 Protecţia bateriilor de condensatoare electrice
Bateriile de condensatoare se vor proteja prin siguranţe fuzibile sau prin
întreruptoare automate. Siguranţele fuzibile pentru protecţia bateriilor de condensatoare se
recomandă să fie de tip cu rupere lentă şi se vor alege astfel:
• în cazul conectării directe (fără trepte intermediare) a bateriei de condensatoare,
curentul nominal al fuzibilului va fi cel puţin de 1,8 ori curentul nominal al baterie;
• în cazul conectării în trepte intermediare, curentul nominal al siguranţelor va fi de
cel puţin 1,6 ori curentul nominal al bateriei.
În fig. 11.19 se prezintă modul de conectare fixă a bateriei de condensatoare, iar în
fig. 11.20 modul de conectare în trepte.

173
174
 Capitolul 12

PROTECŢIA REŢELELOR COMPLEXE DE

INTERCONEXIUNE

12.1. Protecţii prevăzute

Conform prescripţiilor în vigoare, liniile de interconexiune de 110 kV şi 220 kV
vor fi prevăzute cu o protecţie de distanţă ca protecţie de bază împotriva scurtcircuitelor
între faze cât şi împotriva scurtcircuitelor monofazate la pământ şi cu protecţie maximală
de curent homopolar, cu blocaj direcţional cu una sau două trepte ca protecţie de rezervă.
Normativul PE 504/96 precizează că protecţia de distanţă se va monta pe:
• LEA de 110 kV alimentată bilateral;
• LEA 110 kV radiale dacă protecţia maximală de curent temporizată nu poate asigura
rapiditatea sau sensibilitatea suficientă;
• la liniile de 220şi 400 kV radiale care alimentează staţii de transformare coborâtoare.
Liniile de interconexiune cu Un  220 kV la care sistemul pune condiţii speciale în
ce priveşte deconectarea rapidă a defectelor, protecţia de distanţă va permite prelungirea
treptei rapide sau se vor prevedea canale de transmisie fizice sau prin înaltă frecvenţă
între capetele opuse ale liniei de energie electrică. Se admite prelungirea treptei rapide a
protecţiei de distanţă prin reglaj (la defecte exterioare polifazate sau la orice fel de
defect), dacă se poate accepta riscul declanşărilor neselective la defecte în afara liniei
protejate.
La liniile de interconexiune scurte (sub posibilitatea de reglaj a treptei rapide a
protecţiei de distanţă), dacă este necesară deconectarea rapidă a defectelor, protecţia de
bază va fi o protecţie comparativă cu cablu pilot, iar protecţia de rezervă o protecţie de
distanţă.
12.2. Principiul de realizare a protecţiei de distanţă
Protecţia de distanţă este o protecţie care măsoară distanţa dintre locul de montare a
protecţiei şi locul defect comandând deconectarea întreruptorului, deci întreruperea
alimentării defectului cu un timp cu atât mai mic cu cât defectul se află mai aproape de
locul de montare a protecţiei. Deci, timpul de acţionare al protecţiei de distanţă este funcţie
de distanţa dintre locul de montare a protecţiei şi locul defect. Această distanţă se măsoară
măsurând impedanţa (mai rar reactanţa sau rezistenţa) dintre locul de montare a protecţiei şi
locul defect.
În funcţie de mărimea sesizată se deosebesc protecţii de distanţă:
 de impedanţă, cu condiţia de acţionare:
U
Z r  r  Z pr
Ir
 de reactanţă, cu condiţia de acţionare:
U
X r  r sin  r  X pr
Ir
 de rezistenţă, cu condiţia de acţionare:

175
 Ur
Rr  cos  r  R pr
Ir
relaţiile anterioare s-au utilizat următoarele notaţii:
Zr, Xr, Rr - impedanţă, reactanţă sau rezistenţa "văzută" de releu (sau măsurată de releu);
Zpr Xprf Rpr - impedanţă, reactanţă sau rezistenţa de pornire a releului (valoarea constantă
impusă prin reglaj);
Ur, Ir - mărimile aduse la releu;
 r - unghiul dintre Ur şi Ir.
Condiţiile de acţionare scrise mai sus indică faptul că protecţia de distanţă este o
protecţie maximala
Cele mai răspândite sunt protecţiile de distanţă de impedanţă.
Protecţiile de distanţă de reactanţă se folosesc pe liniile pe care sunt probabile
efectele prin arc electric, pentru că ele nu sesizează rezistenţa arcului de la locul de
scurtcircuit. Datorită faptului că sunt foarte sensibile la pendulări sunt utilizate rar.
Protecţiile de distanţă de rezistenţă se folosesc pentru protejarea cablurilor şi a
lor electrice aeriene compensate longitudinal (linii la care reactanţă variază în exploatare).
Sunt foarte sensibile la rezistenţa arcului de la locul de scurtcircuit.
Din motive de selectivitate protecţia de distanţă trebuie prevăzută cu elemente
direcţionale.
Într-adevăr, dacă se consideră reţeaua din fig.12.1., prevăzută cu o protecţie de
distantă, la un scurtcircuit în K pe linia L 2 trebuie să acţioneze protecţiile 3 şi 4 pentru ca
protejarea să fie selectivă. Timpul de acţionare al protecţiei fiind funcţie de distanţa dintre
locul de montare al protecţiei şi locul defect, protecţiile 1 şi 6 nu vor acţiona. Protecţiile 2
însă, fiind la aceeaşi distanţă de defect ca şi protecţiile 3, respectiv 4, pot acţiona dacă sunt
prevăzute cu element direcţional.

Protecţia de distanţă asigură cu temporizări relativ mici, deconectarea selectivă a

liniilor defecte în reţele de orice fel de configuraţie, oricât de complexe, cu orice număr de
surse de alimentare.
Paralel cu dezvoltarea reţelelor electrice s-au dezvoltat şi perfecţionat schemele de
protecţie de distanţă care continuă să fie şi în prezent protecţia de bază a liniilor de înaltă
tensiune, folosirea ei extinzându-se chiar şi la alte instalaţii, cum sunt generatoarele şi
transformatoarele electrice.
O bună protecţie de distanţă trebuie să satisfacă următoarele condiţii:
• să sesizeze defectul în orice loc de pe linia protejată;
• să rămână insensibilă la suprasarcini;
• să rămână insensibilă la pendulări în sistem;
• să sesizeze defectele prin arc electric;
• să acţioneze corect la regimuri diferite de funcţionare a reţelei;

176
• să fie rapidă; ,
• zonele de acţionare să fie astfel reglate încât, pe de o parte să asigure o protecţie de
bază pe porţiuni cât mai mari, iar pe de altă parte să asigure o selectivitate completă
faţă de protecţia din aval;
• să fie insensibilă la supratensiuni atmosferice sau de comutaţie;
• să aibă un consum şi gabarit cât mai redus;
• să permită cuplarea sistemului de protecţie la canalele de teletransmisie în sensul
asigurării prelungirii zonei I - a rapide, pentru întreaga porţiune protejată;
• reducerea sau eliminarea contactelor mecanice;
• posibilitatea unei verificări rapide a sistemului de protecţie iar în cazul defectării
unor elemente să se permită o înlocuire rapidă şi simplă;
• asigurarea funcţionării corecte în condiţii grele de mediu înconjurător: temperaturi,
vibraţii etc;
• posibilitatea racordării sistemului de protecţie la sistemul de semnalizare de avarie şi
de prevenire acustic şi optic, existent în staţii.
Elementele principale ale protecţiei de distanţă sunt:
• elementul de pornire - care asigură pornirea protecţiei numai la apariţia scurtcircuitului
şi care se realizează sub formă de releu maximal de curent de tip electro magnetic cu
caracteristica de temporizare independentă, cu acţionare instantanee sau prin relee de
distanţă tot cu acţiune instantanee;
• elementul de temporizare, prevăzut din motive de selectivitate, poate fi realizat fie
printr-un releu de timp de tip electromagnetic, fie printr-un motor de curent continuu
ce se roteşte cu turaţie constantă, determinând închiderea succesivă a unor contacte la
anumite intervale stabilite;
• elementul direcţional, prevăzut tot din motive de selectivitate şi realizat sub formă de
releu direcţional de inducţie cu rotor cilindric sau sub formă de releu direcţional
electrodinamic, iar în ultimul timp un releu cu comutaţie statică;
• elementul de măsură al distanţei care asigură acţionarea în funcţie de distanţa de la
locul de montare al protecţiei şi locul defect.
12.3. Construcţia şi funcţionarea unor relee de distanţă
12.3.1. Principii constructive
Releele de distanţă pot fi realizate pe următoarele principii constructive:
 principiul balanţei electromagnetice;
 principiul balanţei electrice;
 principiul de inducţie;
 principiul protecţiilor electronice (relee cu comutaţie statică);
 protecţii numerice.
Se vor prezenta soluţiile cele mai răspândite în sistemele de protecţie actuale.

12.3.2. Releul de distanţă de impedanţă tip "balanţă electrică"

Schema principială a unui releu de distanţă de tip "balanţă electrică" este dată în
fig. 12.2. Tensiunea şi curentul folosite pentru excitarea releului sunt în prealabil redresate.

177
 Această soluţie folosită aproape exclusiv în construcţiile modeme de relee, propune
eliminarea influenţei defazajului dintre curent şi tensiune asupra măsurării impedanţei.
Totodată (foarte important), prin redresarea tensiunii şi a curentului se pot folosi
relee de curent continuu (polarizate sau alte tipuri) care au consum foarte mic, ceea ce
permite realizarea unei mari sensibilităţi. De asemenea vibraţiile, care sunt greu de evitat în
curent alternativ, dispar, şi prin aceasta măsurarea este mai exactă.
De la bornele rezistenţei R, legată în paralel cu înfăşurarea secundară a TC, se
culege o cădere de tensiune proporţională cu curentul de defect I prim. Folosirea căderii de
tensiune, şi nu direct a curentului secundar, prezintă, după cum se va vedea mai jos,
avantajul de a se putea efectua comutări în circuitele de curent. Releul Z, de curent
continuu, are un magnet permanent şi două înfăşurări .parcurse de curent în sensuri diferite.
Una dintre acestea este parcursă de curentul redresat ii şi, sub acţiunea câmpului
magnetic permanent, tinde să închidă contactele releului, iar cealaltă, parcursă de curentul
redresat l„ dimpotrivă, tinde să le menţină deschise.
Considerând frecările neglijabile (ceea ce este admisibil, dată fiind marea
sensibilitate a releului) şi ţinând seama că cuplurile sunt proporţionale cu curenţii, condiţia
de declanşare este:
iu  ii
Mărimile redresate iu şi ii sunt respectiv proporţionale cu modulele vectorilor
U prim şi I prim Ţinând seama de aceasta, condiţia de acţionare devine:

178
reprezintă impedanţă de pornire a releului.
Deci, pentru acest releu condiţia de acţionare este ca impedanţă "văzută" (măsuraţi de
releu, Zr de la locul de instalare al protecţiei până la locul defect, să fie mai mică decât o
valoare dată Zpr, numită impedanţă de pornire a releului. Schema din fig. 12.2. reprezint un
releu de distanţă "de impedanţă pură" care arc caracteristica de funcţionare în plani
complex al impedanţelor un cerc cu centrul în originea axelor de coordonate, fig. 12.3
având raza egală cu impedanţă de pornire.

12.5. Influenţa arcului electric de la locul de scurtcircuit asupra funcţionării

protecţiei de distanţă
Din descrierea diferitelor tipuri constructive de relee de impedanţa şi din caracteristica
de acţionare din fig.l2.5.a, a rezultat că funcţionarea acestora este determinată de distanţa
până la locul defectului dacă impedanţa buclei de scurtcircuit între locul de instalare al
releului şi locul defectului este strict proporţională cu această distanţă. Proporţionalitatea
este însă valabilă numai în cazul scurtcircuitelor directe, nete. în cazul scurtcircuitului prin
rezistenţă de trecere, impedanţa buclei de scurtcircuit nu depinde exclusiv de caracteristicile
liniei, ci şi de valoarea acestei rezistenţe, deci nu mai constituie o măsură a distanţei.
După cum se ştie, la liniile electrice şi în special la cele aeriene, majoritatea scurt-
circuitelor nu sunt metalice ci prin arc electric. Deci, tocmai în majoritatea cazurilor,
determinarea impedanţei de către releele de impedanţa descrise este eronată. Rezistenţa

179
arcului electric care intervine în determinarea impedanţei buclei de scurtcircuit nu are o
valoare constantă, ci variază cu lungimea acestuia şi cu valoarea curentului de scurtcircuit.
Efectul arcului electric asupra funcţionării protecţiei de impedanţa este ilustrat în fig. 12.20

Se observă că, datorită arcului electric, un defect produs pe linie la o distanţă căreia
i-ar corespunde (în cazul unui defect net) impedanţa Z sc .1 , care ar provoca declanşarea fiind
în zona de lucru a releului, este determinat de releu în mod greşit ca fiind situat la o distanţă
mai mare, căreia îi corespunde impedanţa Z sc.2 , situată în zona de blocare. Arcul electric are
deci ca efect o micşorare a zonei de acţionare a releului de impedanţa (faţă de cazul
defectelor directe), micşorare care depinde de rezistenţa arcului electric şi deci nu poate fi
determinată precis. In cazul unor defecte prin arc, pe o linie protejată prin protecţie de
distanţă, locul geometric al vârfului vectorului complex Z r reprezentând în planul complex
impedanţa "văzută" de releu,
U
Zr  r
Ir
în cazul când variază distanţa dintre releu şi defect, are aspectul unui patrulater (fig. 12.21)
numit "patrulaterul de defect".
Elementul de măsură al protecţiei de distanţă trebuie să asigure următoarele cerinţe:
 întreg patrulaterul de defect să fie în zona de acţionare din interiorul caracteristicii
releului (pentru asigurarea sensibilităţii în funcţionare a protecţiei);
 diferenţele dintre aria zonei de acţionare şi cea a patrulaterului de defect să fie cât
mai
mici (pentru selectivitate şi pentru evitarea acţionării greşite la pendulări sau
suprasarcini).

180
 Eliminarea falsificării introduse de arcul electric în determinarea distanţei până la
locul defectului, în funcţionarea protecţiilor de distanţă constituie o problemă foarte
importantă, care şi-a găsit diferite soluţii. Una din primele soluţii a fost aceea a realizării
unor protecţii care folosesc pentru determinarea distanţei, nu impedanţa, ci reactanţa buclei
de scurtcircuit, deci a releelor de distanţă de reactanţa.
Folosirea releelor de reactanţa, frecventă în trecut, este însă în prezent mult redusă,
datorită deconectărilor greşite pe care le produce acestea la apariţia pendulărilor în reţea.
Soluţia folosită aproape exclusiv pentru eliminarea erorii introduse de arcul electric în
determinarea distanţei constă în realizarea releelor "de impedanţa mixtă" a căror caracte-
ristică de acţionare este un cerc cu centrul deplasat pe axa R (fig. 12.22). Raza şi deplasarea
cercului sunt realizate astfel încât, atât în cazul unui defect net situat pe linie la o distanţă
căreia îi corespunde impedanţa Zr, cât şi în cazul unui defect în acelaşi punct, dar printr-un
arc electric (Ra = 0,6 Zr) releul acţionează

Rezistenţa Ra a fost aleasă de 60% din impedanţa porţiunii de linie pentru care releul trebuie
să acţioneze, pe baza experienţei de exploatare în acest domeniu. Totodată, în cazul unui
defect net, produs după o impedanţa mai mare decât Zr, releul nu acţionează. în felul acesta,
rezistenţa arcului nu mai poate determina acţionări incorecte. Rezistenţa arcului prin care poate
avea loc un scurtcircuit fără ca acţionarea protecţiei să fie eronată (aşa numita "rezervă de arc")

181
creşte pe măsura micşorării impedanţei liniei până la locul defectului (fig. 12.22).
O asemenea diagramă de acţionare, de forma unui cerc cu centrul deplasat din origine, se
obţine prin modificarea schemei de alimentare a releului "balanţă electrică" de impedanţa pură
prin introducerea unei reacţii negative din circuitul de curent în circuit de tensiune cu ajutorul
transformatorului Ti (fig. 12.23) obţinându-se schema numită "impedanţa mixtă". Spre
deosebire de schema de "impedanţa pură" curentul redresat i„ din circuitul de tensiune nu
este determinat numai de tensiune de pe bare, ci şi curentul liniei protejate, expresia sa fiind:
k1 U prim  k2 I prim

unde k2 depinde de raportul de transformare al transformatorului Ti şi de valoarea

rezistenţei Ri. Semnul minus din formulă este obţinut prin alegerea unei polarităţi
corespunzătoare a legăturii prin care se introduce în circuitul de tensiune o cădere de
tensiune proporţională cu curentul.

182
Tensiunea pe fază de secvenţă inversă este (de exemplu) pentru faza R:

183
 0
e j 30
U iR  U iRS *
3
la fel rezultând şi pentru celelalte faze.
Caracteristica de temporizare este curba care reprezintă variaţia timpului de acţionare al
protecţiei în funcţie de distanţa până la locul defectului. în prezent se folosesc de obicei
caracteristicile de temporizare în trepte (fig. 12.40). Denumirea lor este determinată de
creşterea timpului de acţionare în trepte, sub formă de salturi, odată cu creşterea distanţei.
Temporizările protecţiei rămân în acest caz constante în limitele unor anumite distanţe, care se
numesc zone. Astfel, din fig. 12.40, Ol! este zona I, 012 este zona II, 013 este zona III etc.

Un releu de distanţă cu o asemenea caracteristică de temporizare are mai mulţi timpi de

acţionare (de obicei 3 sau 4), fiecare corespunzând unor anumite zone (zonă fiind distanţa
dintre releu şi locul defect). Astfel, pentru o distanţă mai mică decât Ii declanşarea se
produce rapid, Ia timpul t\; acesta se numeşte treapta I de timp a protecţiei, iar distanţa
zonaI1 sau treapta I de distanţă a acesteia. Un defect produs la o distanţă mai mare decât
I1, dar mai mică decât I2, este deconectat la timpul t2; distanţa I2 este zona II sau treapta
a II - a de distanţă a protecţiei, iar timpul t2, treapta a II - a de timp . în mod similar se
definesc treptele următoare de distanţă şi de timp. Uneori, în special în exploatare, se
obişnuieşte a se defini drept zone ale protecţiei de distanţă nu lungimile I1, I2 , ••• ci
porţiunile I1,I2-I1,I3-I2 etc., în care defectele sunt deconectate la timpii ti, t 2, t3 ele. Atât
treptele de distanţă, cât şi cele de timp, sunt în general reglabile. Ca şi releele de alte tipuri,
indiferent de principiul lor constructiv, releele de distanţă prezintă erori, atât în determinarea
distanţei până la locul defectului, cât şi în temporizarea acţionării, deci în realizarea
caracteristicii. Eroarea în aprecierea distanţei la releele în bună stare, în general, nu
depăşeşte 20 %, cu unele excepţii, iar erorile în realizarea temporizării sunt de ordinul celor
considerate posibile la toate releele de timp. Cu acestea erori posibile (de care se ţine seama
la stabilirea reglajelor), prin folosirea unor relee de distanţă cu o caracteristică de
funcţionare în trepte, se poale realiza, chiar şi în reţele cu configuraţii complicate, o
protecţie selectivă, cu timpi scurţi de deconectare a defectelor din apropierea surselor.
Pentru asigurarea selectivităţii, temporizările de treapta a II - a ale protecţiilor se aleg
cu o treaptă de timp  t mai mari decât timpii de acţionare t1 ai protecţiilor de bază de
treapta I ale elementelor vecine. Lungimea zonei a II - a a protecţiei, în cazul temporizării
alese astfel, este limitată de condiţia acţionării selective a protecţiei date (de exemplu, a
protecţiei 1 din fig. 12.1), în cazul unui scurtcircuit în zona a II - a de protecţie a sectorului
vecin (protecţia 3 din fig. 12.1). Temporizarea treptei a III - a se alege cu  t mai mare
decât temporizarea t2 a protecţiilor de bază de treapta a II - a ale elementelor vecine.

184
 Temporizările t4 ale treptelor a IV - a, de rezervă în cazul unei protecţii de distanţă cu
patru trepte, se aleg după principiul "în trepte contrare", cum s-a văzul la protecţia
maximală de curent direcţională.
Mai există şi protecţiile de distanţă cu caracteristici de temporizare în pantă
(fig. 12.41) şi combinate (fig. 12.42), care asigură coordonarea mai uşoară şi mai sigură a
parametrilor protecţiilor din sectoarele vecine. Pentru realizarea lor este necesară o combi-
naţie complexă din punct de vedere constructiv a elementelor de distanţă cu elementele de
temporizare. Trebuie avută în vedere şi mărirea timpilor de deconectare a defectelor, în
cazul folosirii caracteristicilor în pantă.

Obţinerea caracteristicii de temporizare în trepte se realizează la protecţiile de distanţă mai

vechi cu relee de timp, iar la cele moderne cu un motor de curent continuu a cărui turaţie
este menţinută constantă cu ajutorul unui regulator centrifugal. Prin intermediul unui braţ
mobil motorul provoacă, la intervale de timp reglabile, corespunzătoare diferitelor trepte ale
caracteristicii, comutarea unor contacte care introduc succesiv rezistenţe în serie cu circuitul
de alimentare al bobinei de tensiune al elementului de măsurare a distanţei, tensiunea Ur la
bornele acestei bobine fiind astfel treptat micşorată. Ca urmare, pentru aceeaşi tensiune
remanentă în locul de instalare a protecţiei, determinată de distanţa până la defectul dat,
tensiunea Ur este succesiv micşorată, ceea ce înseamnă deplasarea defectului spre locul
instalării protecţiei sau, reciproc, extinderea lungimii zonei protejate de releu. Spre
exemplificare s-a considerat (fig. 12.43) schema de principiu, simplificată, de realizare a treptei
a II - a cu temporizarea tII, care este cea dintâi dintre treptele temporizate (treapta I fiind rapidă).

185
Tensiunea aplicată circuitului de tensiune CT a releului de distanţă, la apariţia unui defect
este Ur. Dacă defectul este în zona I a protecţiei, impedanţa Z r măsurată de releu este mai
mică decât impedanţa Zpr de pornire. Releul acţionează şi defectul este lichidat. Dacă însă
Zr > Zpr, adică defectul este în zona a doua, protecţia nu acţionează rapid. Motorul, care se
roteşte din momentul acţionării elementului de pornire al protecţiei, antrenează braţul B şi
contactul mobil A al acestuia va închide, după trecerea temporizării stabilite t", contactele
t", provocând acţionarea releului de comutaţie C. Acesta, prin contactul inferior C2, se
automenţine (pentru că braţul B şi-ar continua cursa dacă defectul n-ar fi lichidat în treapta a
II - a), iar prin deschiderea contactului superior Ci se introduce în serie cu CT rezistenţa Ri.
Astfel, tensiunea U r se micşorează prin căderea de tensiune pe rezistenţa Ri şi Z r (=U r/Ir)
scade, obţinându-se Z r < Z pr. R, este astfel calculată încât pentru orice defect în zona a II -
a să se obţină Zr < Zpr şi releul să acţioneze. In mod analog se introduce R 2 pentru obţinerea
zonei a III - a (după timpul t ra se închide contactul tm şi comandă deschiderea lui Ei.
Contactul tIV (treapta a IV - a) nu mai este legat de elementul de măsură, întrucât acţionarea
în această treaptă este determinată de elementul de pornire a protecţiei. Contactul D serveşte
pentru comandarea revenim releelor C, respectiv L, după acţionarea protecţiei. Rezistenţele Rx
şi R2 sunt reglabile, modificarea lor determinând modificarea lungimii zonelor a II - a şi a III
- a, respectiv a valorilor Z pr2 şi Zpr3. Reglajul lungimii zonei I (Zprl) se face printr-o
rezistenţă care se află înaintea bornelor a şi b, acesta modificând de asemenea tensiunea Ur
adusă la circuitul de tensiune.

12.9. Stabilirea reglajelor protecţiei de distanţă

Stabilirea reglajelor protecţiei de distanţă implică stabilirea valorilor de pornire
primare, respectiv secundare a elementelor de pornire, a elementelor de măsură pentru
diferite zone de distanţă, cât şi a temporizării acestora, verificarea sensibilităţii protecţiei.

186
 12.9.1. Erori posibile în determinarea distanţei
Pentru realizarea unei protecţii selective, o primă problemă în vederea stabilirii
reglajelor este aceea a erorilor posibile în determinarea distanţei. Aceste erori se datorează
atât calităţii releelor şi determinării inexacte a constantelor liniilor, cât şi (pentru treptele a
II - a, a III - a şi a IV - a) însuşi principiului de măsurare. Erorile posibile în aprecierea
distanţei, datorate calităţii releelor, în general nu depăşesc 20 % din lungimea liniei protejate.
Determinarea incorectă a distanţei în treptele superioare, ca urmare a însuşi princi-
piului de măsurare, rezultă cu uşurinţă din exemplul prezentat în fig.12.44.

Pentru orice defect apărut pe linia AB, protecţia de distanţă Z a acestei linii, din staţia
A, determină corect distanţa, căci impedanţa măsurată de releu corespunde impedanţei
specifice a liniilor Zi(0) (de secvenţă directă). în cazul unui scurtcircuit trifazat în punctul B,
tensiunea de fază în punctul A va fi:
U fA  I r Z 1( 0 ) I AB

iar raportul dintre tensiunea pe fază şi curentul pe fază, pe care îl măsoară releul, va fi:
U fA
 Z 1( 0 ) I AB 12.87
If

în cazul unui scurtcircuit însă pe linia BC, de exemplu în punctul K, tensiunea pe

fază în punctul A va fi:

Deci, impedanţa măsurată de protecţie diferă de cea reală şi este egală cu impedanţa liniei
proprii însumată cu impedanţa porţiunii din linia vecină până la punctul defectului, înmulţită cu
raportul dintre curentul total de defect şi curentul liniei proprii. Acest raport, care deformează

187
măsura se numeşte "coeficient de ramificaţie" sau "de repartiţie" şi se notează cu K,™,.
Coeficientul de ramificaţie este cu atât mai mare cu cât sursele care debitează în
staţia B, în paralel cu linia protejată, au o putere mai mare şi efectul lui este micşorarea
zonei de acţionare a protecţiei din A. într-adevăr, datorită acestui coeficient, distanţa
măsurată de protecţia din A , în cazul unui defect pe linia BC este mai mare decât cea
reală. Există însă şi situaţii când acest coeficient este mai mic decât unitatea şi are ca efect
măsurarea unei impedanţe mai mici decât cea reală, adică o mărire a zonei de acţionare a
protecţiei. O astfel de situaţie se produce când în staţia B din exemplul de mai sus există nu
o sursă, ci o a doua linie. Coeficientul de ramificaţie se calculează de fapt din raportul
dintre curentul de scurtcircuit prin ramificaţie în cazul unui scurtcircuit la capătul ramifi-
caţiei şi curentul prin protecţie, în cazul aceluiaşi scurtcircuit. După cum se. va vedea în
dezvoltările ulterioare, interesează atât valorile minime ale acestor coeficienţi (la stabilirea
lungimii zonei superioare de măsură a distanţei), cât şi valorile maxime (pentru verificarea
sensibilităţii elementului de pornire pe bază de distanţă). Este evident că valoarea coefi-
cientului de ramificaţie este, în orice reţea, o mărime variabilă care depinde de configuraţia
şi de regimul de funcţionare al reţelei.
La alegerea reglajelor protecţiei de distanţă trebuie să se ţină seama (în afară de
condiţia selectivităţii) şi de necesitatea de a se obţine o sensibilitate cât mai marc. Totodată
însă, trebuie asigurată circulaţia prin linia protejată a puterii maxime necesare.

12.9.2. Calculul reglajului elementelor de pornire

Dacă elementele de pornire sunt realizate prin relee maximale de curent, reglajul lor se
face după relaţiile:

Sensibilitatea acestor relee este relativ mică. Dacă nu se poate asigura condiţia:
I SC . min
K sens   1,2 12.92
I pp

se impune folosirea ca elemente de pornire a releelor de distanţă.

În acest caz mărimea de pornire se deduce pornind de la condiţia necesara readucem
releului în poziţia iniţială, după deconectarea unui scurtcircuit exterior, adică:
Z rev . p  Z regim . min 12.93

188
în care prin ZL s-a notat impedanţa liniei pe care este montată proiecţia de distanţă, iar prin
Zu impedanţa liniei din aval de linia protejată.
Elementele de pornire pe bază de impedanţă se realizează cu ajutorul releelor de
distanţă fără temporizare, având caracteristica de funcţionare, în planul complex al
impedanţelor, un cerc cu centrul în originea axelor de coordonate sau uneori cercuri cu
centrul deplasat în planul impedanţei, respectiv alteori o caracteristică elipsă. Ele asigura o
sensibilitate mai mare decât clementele de pornire pe bază de curent şi de aceea se folosesc
pentru protecţia liniilor de înaltă tensiune încărcate, la care curenţii de suprasarcina sunt de
acelaşi ordin de mărime cu curenţii de scurtcircuit în regim minim.
Se deosebesc relee la care impedanţa de pornire Zpr este funcţie de curentul prin
releu (caracteristica 2 din fig. 12.45) sau la care Zpr este independentă de valoarea curentu-
lui prin releu (caracteristica 1 din fig. 12.45). în practică este mai răspândită caracteristica
de tipul 1. în cazul caracteristicii de tipul 2, cu toate că cercul caracteristicii de acţionare
are centrul în origine, deci Zpr este constant, dependenţa dintre Zpr şi Ir se realizează prin
introducerea unei bobine cu miez de fier saturabil în circuitul de tensiune. Z pr se determină
după partea independentă a caracteristicii.

189
12.9.3. Calculul reglajului elementului de măsură a distanţei
Modul concret în care se stabilesc reglajele protecţiei de distanţă a liniei AB (care face
parte dintr-o reţea complexă), din staţia A, se poate înţelege pe baza exemplului din fig. 12.46.

Zona I (Z') se alege ţinând seama de eroarea posibilă în funcţionarea elementului de

măsurare al protecţiei (după cum s-a menţionat) şi reprezintă 80% din impedanţa liniei protejate:
'
Z reglat  K sig * Z 1 12.99

unde Ksig = 0,8 este coeficientul de siguranţă. Zona I a protecţiei 1 se calculează cu relaţia:

190
 Z 1'  K sig Z L1

unde se admite Ksig = (0,8...0,85).

În mod asemănător se alege şi zona I (Z'3) a protecţiei liniei BC, din staţia B, ş.a.m.d.
Timpul t' al treptei I nu este reglabil. El este determinat de timpul propriu de acţio-
nare al diferitelor relee care constituie protecţia de distanţă şi variază între 0,1 şi 0,3 s în
cazul protecţiilor clasice.
Zona II (Z") se alege astfel încât să satisfacă următoarele condiţii:
Condiţia a)
Să fie selectivă în raport cu treapta a II - a a protecţiei de distanţă de pe liniile din
aval care pleacă de pe barele de la capătul liniei protejate şi astfel să se poată alege un timp t"
numai cu o treaptă de timp mai mare decât timpul treptei I (rapide) a acestei protecţii.
Pentru exemplul considerat în fig.12.46, zona a II - a a protecţiei de distanţă din 1,

" , trebuie să fie selectivă în raport cu treapta a II - a a protecţiilor de distanţă 3 şi 7

Z 1
de pe liniile L2 şi L4, adică:

Condiţia b)
Să fie selectivă în raport cu protecţia transformatorului din staţia de la capătul
liniei (în exemplul considerat transformatorul din B). Defectele din interiorul transfor-
matoarelor staţiei B sunt sesizate de treapta a II - a a protecţiei din staţia A, dar ele sunt
deconectate de protecţia rapidă (diferenţială sau de gaze) a transformatoarelor. Defectele
de pe barele B' trebuie deconectate de protecţia maximală de curent temporizată a
transformatorului din staţia B .
Notând impedanţa minimă a transformatoarelor din staţie cu Z-r, condiţia b) se
exprimă sub forma:

191
 Z "
1  K sig .T ( Z L1  K ram.T Z
12.101
unde Kram.t diferă de Kram. în raport cu linia şi se calculează pentru defecte după
transformatorul B. De asemenea, Ksig.T este diferit de Ksig, pentru că impedanţa
transformatorului are un unghi diferit de cel al impedanţei liniei (însumarea lor trebuie
efectuată vectorial, nu algebric). însumarea algebrică dând o valoare mai mare decât cea
vectorială (reală), prin adoptarea unui coeficient de siguranţă mai mic se introduce o
corecţie. De obicei se alege K sig = 0,8 şi K sig. T = 0,7

Pentru Z
" trebuie aleasă valoarea minimă rezultată din (12.100) şi (12.101).
1
Notând această valoare cu Z"1.prim, se poate scrie şi expresia ei raportată la secundar:

Condiţia c)
Zona a II - a trebuie să asigure o sensibilitate suficientă în raport cu întreaga linie
protejată. Această condiţie se verifică cu relaţia:

Z 1"  K sens Z L1
12.104
Valoarea treptei a III - a (Z'"1) a protecţiei (în cazul protecţiei de distanţă cu patru
trepte) se alege în mod asemănător în raport cu treapta a II - a a protecţiei liniei alăturate.
În diagrama b din fig. 12.46 este reprezentat un exemplu de caracteristică aleasă astfel.
În majoritatea cazurilor condiţia determinantă este condiţia a), satisfacerea ei ducând
implicit şi la satisfacerea celorlalte.
Există însă şi cazuri când nu pot fi îndeplinite toate cele trei condiţiile menţionate.
Astfel, în cazul unei linii BC scurte, zona I a protecţiei din B ar fi mică şi zona a II - a a
protecţiei din A, aleasă conform condiţiei a), poate rezulta chiar mai scurtă decât linia
proprie (de exemplu, mai scurtă ca AB). Pentru exemplificare se consideră că în reţeaua din
fig. 12.46 parametrii liniilor L1 şi L2 sunt:
• lungimea liniilor: l1 = 80 km, l2 = 15 km;

192
 • parametrii pe unitatea de lungime: Z (0)«  X (0) = 0,4  / km;
• Kram = 0,9.
Cu relaţiile de mai sus se obţine pentru acest caz:

Se observă ca
Z  Z L1
"
1
,adică K sens  1

Într-un asemenea caz, pentru a se obţine totuşi sensibilitatea necesară a treptei a II- a în
raport cu linia proprie, timpul acesteia se alege superior timpului treptei a II - a a protecţiei
din B; în acest fel zona a II - a a protecţiei din A se poate suprapune pe o porţiune cu zona
a II-a protecţiei din B. Caracteristica din fig. 12.46.C corespunde unui asemenea caz. ,
Valoarea treptei a IV - a a protecţiei de distanţă (în cazul protecţiei cu patru trepte), care,
după cum s-a văzut, nu este o treaptă de măsurare, se alege de obicei astfel încât să permită
circulaţia pe linie a puterii maxime. Acţionarea în treapta a IV- a (ultima treaptă) a protecţiei
de distanţa este delimitată de elementul de pornire.
Sensibilitatea elementului de pornire se verifică astfel încât să fie asigurată acţionarea,
la defecte apărute la capătul opus al elementului următor celui protejat Pentru exemplul
considerat rezultă:

Dacă nu se îndeplineşte condiţia de sensibilitate se vor folosi ca elemente de pornire

în locul releelor de impedanţă pură, relee de admitanţă mixtă sau relee cu caracteristică
elipsă. Reglajele protecţiei de distanţă ale tuturor liniilor se aleg ca şi pentru protecţia liniei
AB obţinându-se caracteristici de funcţionare de felul celor prezentate în fig. 12.46.

193
 După alegerea caracteristicilor protecţiilor, acestea se reprezintă pe scheme comune
pentru întreaga reţea sau pentru porţiuni ale acesteia şi se analizează acţionarea protecţiei în
diferite regimuri de funcţionare şi configuraţii. Pe baza analizei se verifică sensibilitatea,
introducându-se corecţiile necesare. Această verificare este necesară pentru că datorită
coeficienţilor de ramificaţie, cu excepţia zonei 1, celelalte zone se lungesc sau se scurtează
după regimul de funcţionare.

12.10. Comportarea protecţiei de distanţă la defecte în circuitul transformatoarelor de

tensiune şi blocajele prevăzute pentru astfel de situaţii
Protecţiile de distanţă sunt prevăzute cu blocaj împotriva acţionărilor greşite la
defecte în circuitele transformatoarelor de tensiune, când unele dintre tensiunile aplicate
releelor (sau toate tensiunile) pot deveni nule şi Z r = Ur/Ir se anulează, conducând la con-
diţia de acţionare Zr < Zpr.
În cazul deranjamentelor în circuitele transformatoarelor de tensiune, protecţia de
distanţă cu elemente de pornire pe bază de curent nu poate porni, neexistând un scurtcircuit
în zona respectivă. De aceea, la aceste proiecţii de distanţă este suficientă numai semnali-
zarea apariţiei defectului în circuitul transformatoarelor de tensiune.
Protecţiile de distanţă cu elemente de pornire pe bază de impedanţă pot să acţioneze
greşit în cazul deranjării circuitelor de tensiune. De aceea, aceste protecţii se prevăd cu
relee de tensiune care controlează circuitele transformatoarelor de tensiune şi blochează
protecţia de distanţă în asemenea situaţii. Sunt răspândite, în acest scop, scheme de
conectare a releului la un filtru de secvenţă homopolară conectat în circuitul secundar al
transformatorului principal de tensiune (fig. 12.47).
Capitolul 13
PROTECŢIA LINIILOR ELECTRICE DE
INTERCONEXIUNE DE ÎNALTĂ ŞI FOARTE
ÎNALTĂ TENSIUNE

13.1. Defecte posibile şi protecţii prevăzute

Pe liniile de transport de energie electrică de foarte înaltă tensiune, cât şi pe liniile
lungi de înaltă tensiune, de obicei linii de interconexiune, făcând parte din reţelele cu
neutrul legat direct la pământ, sunt posibile atât scurtcircuitele polifazate, cât şi cele
monofazate. La astfel de linii, urmărindu-se deconectarea rapidă şi selectivă a lor, la
apariţia defectului oriunde pe linia protejată, protecţia direcţională maximală de curent şi
cea minimală de distanţă nefiind uneori suficient de rapide pe întreaga linie, iar protecţia
diferenţială longitudinală, având conductoare auxiliare ce limitează folosirea ei numai la
linii scurte din cauza costului mare şi al fiabilităţii reduse, a apărut necesitatea introducerii
unor protecţii rapide: protecţiile prin înaltă frecvenţă sau prin curenţi de înaltă frecvenţă.
La toate liniile de 220, 400 sau 750 kV protecţia de bază împotriva scurtcircuitelor
polifazate şi monofazate va fi asigurată (conform PE 504/96), la fiecare capăt de alimentare,
de regulă, cu câte două protecţii de distanţă independente, de tipuri constructive diferite,
completate cu câte un canal de transmisie spre capătul opus, pe căi separate. Fiecare protecţie
de distanţă va emite, simultan cu ordinul de declanşare a întreruptorului de la capătul

194
local, un semnal prin canalul său de transmisie. Semnalul recepţionat la capătul opus va fi
utilizat de către protecţia de distanţă corespondentă, pentru a realiza una din următoarele
funcţii:
• prelungirea treptei rapide sau accelerarea treptei a doua;
• declanşarea rapidă, cu control local al demarajului şi al direcţiei.
în ambele cazuri, declanşarea rapidă va fi selectivă (pe faze), în cazul utilizării
reanclanşării automate monofazate.

13.2. Principiul de realizare al protecţiei prin înaltă frecvenţă

Pentru realizarea protecţiilor prin înaltă frecvenţă (î.f.) se pot transmite semnale de
acţionare sau semnale de blocare.
Semnalele transmise pentru scopuri de protecţie sunt de două tipuri:
• logice (de tipul "tot sau nimic"), indicând starea releelor de la un capăt al liniei;
• analogice, indicând valoarea sau faza curentului la un capăt al liniei.
Pentru transmiterea semnalelor de înaltă frecvenţă în scopul protecţiei se cunosc
soluţiile prezentate în fig. 13.1.

Având în vedere că folosirea curenţilor de înaltă frecvenţă în sistemul energetic nu se

limitează numai la protecţia prin relee, ci aceşti curenţi sunt utilizaţi şi pentru
telecomenzi şi telemăsurări, construcţia canalului de înaltă frecvenţă trebuie realizată cu
considerarea acestui fapt, costul canalului repartizându-se între diferitele utilizări.
În ceea ce priveşte echipamentele actuale, pentru transmisiuni prin curenţi purtători de
înaltă frecvenţă pe L.E.A., acestea au evoluat, caracterizându-se prin: tranzistorizare completă,
utilizarea circuitelor integrate, construcţie modulată, consum şi dimensiuni reduse ele.

13.2.1. Canale de î.f. prin conductoarele liniei protejate

În cazul folosirii conductoarelor de fază a liniei protejate pentru transmiterea
semnalului de înaltă frecvenţă în scopuri de protecţie - atât în varianta "fază-fază" cât şi în
variante "fază-pământ" (ultima mai des întâlnită) - semnalul de înaltă frecvenţă este
cuprins între (18 - 40) kHz pentru protecţiile de pe liniile de distribuţie, respectiv între
(40 - 600) kHz la liniile de intreconexiune de înaltă şi foarte înaltă tensiune. Nivelul de
frecvenţă este limitat în jos de costul aparatelor de cuplaj, iar înspre limita superioară de

195
pierderile datorate capacităţii.
Soluţia se practică începând din anul 1928. Prezentând o atenuare scăzută şi
rezistenţă mecanică corespunzătoare, liniile electrice prevăzute cu echipament de înaltă
frecvenţă reprezintă un mediu de transmisie deosebit de sigur.
Conductoarele liniilor de transport de înaltă tensiune sunt folosite ca element
auxiliar, prin crearea unui canal de legătură de înaltă frecvenţă, în care scop la capetele
liniei sunt instalate blocaje şi condensatoare de cuplare, prin care se conectează la linie
receptoarele şi emiţătoarele de înaltă frecvenţă E - R, comandate de protecţia prin relee
(vezi fig. 13.2, care prezintă schema de principiu a unui canal de frecvenţă prin conductoa-
rele liniei protejate; pentru transmiterea semnalelor s-a reprezentat cazul "fază-păinânt").

Blocajele au rolul de a limita propagarea energiei electrice de înaltă frecvenţă în

sistemul electroenergetic. Ele reprezintă un circuit oscilant format dintr-o inductanţă L şi o
capacitate C legate în paralel. Acest circuit se acordează pe înalta frecvenţă de funcţionare,
aleasă pentru sectorul protejat şi, de aceea, el prezintă pentru aceasta o impedanţă foarte
mare. Inductanţă circuitului se alege destul de mică, pentru ca practic ea să nu influenţeze
asupra funcţionării liniei de transport de energic electrică. La f1= 50 Hz, reactanţa:

Frecvenţa f2 parcurge numai porţiunea de linie dintre a şi P (vezi fig.13.2). Trecerea

frecvenţei f2 prin L este blocată. Pentru o blocare mai bună s-a prevăzut capacitatea C,
astfel ca la frecvenţa înaltă să apară o rezonanţă de curent, deci la frecvenţă înaltă să fie:
IC  I L
Conductor de întoarcere este pământul. După circuitele de blocaj se conectează în derivaţie
condensatoarele de cuplaj c (fig. 13.2) care au o reactanţă foarte marc la 50 Hz. Astfel, !a 50 Hz:

196
Potenţialul punctului m la 50 Hz este foarte apropiat de potenţialul pământului. Spre
exemplu, bobina L poate avea valoarea (0,1...0,2)mH.
Condensatorul de cuplare, conectat după blocaj în sensul de la bare spre linie,
izolează dispozitivele de recepţie emisie de joasă tensiune faţă de înaltă tensiune a liniei
protejate. Ei prezintă pentru curenţii de frecvenţă industrială o impedanţă foarte mare şi
împiedică trecerea lor prin aparatele de înaltă frecvenţă. Descărcătorul cu coarne D are
rolul de a proteja condensatorul C în cazul supratensiunilor atmosferice sau de comutaţie.
Descărcătorul d protejează instalaţia de înaltă frecvenţă în cazul străpungerii condensato-
rului c. F este un filtru "trece - bandă", care împreună cu condensatorul c permite trecerea
numai a frecvenţelor înalte din banda folosită pentru protecţie. Separatorul s, de punere la
pământ, se închide când se lucrează la filtrul F sau la emiţătorul E-R. Receptorul - emiţătorul
E-R, realizat cu tranzistoare, asigură generarea, emiterea şi recepţia semnalelor de înaltă
frecvenţă. Valoarea capacităţii condensatoarelor de cuplaj este cuprinsă în plaja de valori
(1000... 10000) pF, în funcţie de banda de frecvenţă utilizată.
Cel mai economic şi mai răspândit procedeu constă în folosirea drept canal de
legătură a circuitului "fază-pământ"; în felul acesta se va echipa pentru înaltă frecvenţă
numai conductorul unei faze a liniei protejate.
Trebuie precizat că utilizarea canalelor de î.f. pe liniile electrice de înaltă tensiune are
o largă răspândire în schemele de protecţie din sistemul electroenergetic interconectat al
ţărilor din Europa de Est, în special în Rusia, Cehia, Slovacia, partea de est a Germaniei.
La noi în ţară. domeniul de frecvenţă, aprobat de Ministerul Comunicaţiilor pentru
acest tip de transmisii este limitat la 250 kHz.

13.2.2. Canale radio

Semnalul de înaltă frecvenţă folosit în acest caz este cuprins între (450 - 15000)
MHz, benzile folosite concret, variind de la ţară la ţară. Schema de principiu a unui canal
radio este dată în fig. 13.3.

La fiecare capăt al liniei protejate sunt instalate emiţătoarele - receptoarele 1, legate

prin cablu coaxial 2 de antenele radio 3. în cazul folosirii frecvenţelor foarte înalte, în

197
locul cablului coaxial se foloseşte un ghid de unde.
Utilizarea acestor semnale de foarte înaltă frecvenţă, f.î.f. (VIF), focalizate prin antene
parabolice, nu este posibilă decât între două puncte vizibile între ele. Se pot atinge astfel
lungimi de 150 km, dar acestea sunt considerabil reduse de obstacole naturale (munţi),
iar în prezent şi de cele artificiale (clădiri). Există de asemenea în prezent o opoziţie în
creştere din partea autorităţilor publice, în particular din partea celor ce se • ocupă cu
sistematizarea oraşelor sau a ţării, din cauza complicaţiilor care survin în stabilirea
corespunzătoare a terenului pentru transmisie şi recepţie.
În cazul unor lungimi mari ale liniilor protejate, canalele radio se realizează prin
intermediul unor staţii de radio relee, schema deosebindu-se de cea din fig. 13.3 numai
prin aceea că în anumite puncte intermediare ale liniei apar staţii de emisie - recepţie, care
recepţionează, amplifică şi retransmit semnalele staţiei următoare.
Canalele radio prezintă avantajul unei siguranţe mărite faţă de soluţia precedentă
(în special în perioadele cu chiciură, care măreşte atenuarea semnalului pe canalele prin
conductoarele liniei de înaltă tensiune). De asemenea pot fi utilizate benzi de trecere foarte
largi, transmiţându-se simultan mai multe semnale (de exemplu şi pentru telemecanizări).
Folosirea canalelor radio (începută prin anul 1950) permite realizarea de protecţii
selective şi rapide, independente de configuraţia reţelei şi de numărul surselor racordate la
sistem.
Trebuie menţionat că această soluţie, mult folosită în America, se pretează în
situaţiile în care liniile de înaltă tensiune protejate parcurg terenuri accidentale.

13.2.3. Canalele reţelei poştale

Folosirea pentru transmiterea semnalelor de înaltă frecvenţă, în scopul protecţiei
LEA, prin canalele reţelei poştale este posibilă în zonele cu reţea dezvoltată de telecomu-
nicaţii din sistemul poştal. în acest caz, este posibilă închiderea unui număr de canale
pentru transmiterea impulsurilor de protecţie, soluţie utilizată pe scară largă în sistemul
energetic din Marea Britanic, cu rezultate foarte bune, având un nivel de siguranţă deosebit.

13.2.4.Soluţii noi de transmitere a semnalelor

Se menţionează următoarele soluţii noi de transmitere a semnalelor:
a)Transmiterea semnalului de î.f. pentru protecţie pe circuite de telecomunicaţii incluse
în cabluri de gardă, situaţie în care circuitele de telecomunicaţii (cablu cu manta în
polietilenă) sunt prevăzute cu o manta de conductoare de oţel şi aluminiu sau din aliaje
speciale de aluminiu, care preia rolul conductorului de gardă. Soluţia se întâlneşte în
special în Elveţia şi Germania.
b) Transmisia prin fibre optice reprezintă una din soluţiile cele mai interesante,
având
avantajul eliminării influenţei electromagnetice a LEA asupra transmisiei. Cercetările
experimentale, începute în anul 1984, au condus la rezultate promiţătoare. Construcţia
lor este asemănătoare ce cea pentru cabluri de gardă cu circuite de telecominucaţii
incluse (vezi fig. 13.4). Cu toate că sistemele cu fibre optice sunt capabile să transmită
informaţii analogice prin modulare în intensitate a sursei optice, atenţia cercetătorilor
se îndreaptă în special spre dezvoltarea tehnicilor de transmisie digitală, când sursa de
tensiune poate fi cuplată într-un cod binar pentru a folosi lăţimea mare a benzii proprii
canalului. Fibrele optice se pretează la transmisii digitale operând o capacitate de

198
 transmisie mai mare (30, 120 sau 480 canale de transmisie simultan) decât sistemele
clasice de curenţi purtători. în fig. 13.5. se prezintă schema sinoptică a unei transmisii
prin fibre optice. Preocupări susţinute în acest domeniu sunt în Franţa, Japonia, S.U.A.,
Germania, Anglia. Comunicaţiile prin fibre optice utilizează lungimi de undă în
infraroşu în gama (800... 1600) nm, adică (1,875...3,75) 105 GHz.

13.3. Protecţii prin înaltă frecvenţă

13.3.1. Protecţia secţională prin înaltă frecvenţă
Protecţia secţională prin înaltă frecvenţă, în diferitele ei forme, este "tipul cel mai
răspândit de protecţii prin înaltă frecvenţă. Ea constă în combinarea cu protecţiile
existente în orice caz la cele două capete ale liniei (protecţia de supracurent, direcţională,
de distanţă) şi a unor dispozitive şi a unei legături prin conductoare prin canal de înaltă
frecvenţă. Tot acest ansamblu comandă declanşarea rapidă a ambelor întreruptoare în
cazul defectelor pe linia proprie şi declanşarea temporizată, conform planului de protecţie,
în cazul defectelor în alte instalaţii. La protecţia secţională dependentă de distanţă şi de
direcţie, la cele două capele ale liniei se folosesc protecţii de distanţă. La protecţia
secţională dependentă de direcţie se foloseşte protecţia maximală direcţională (a fost răspândită
în trecut). Protecţia compară sensurile curentului la cele două capete, comandând sau
blocând declanşarea rapidă, după cum aceste sensuri sunt opuse sau identice. în prezent se
foloseşte mai mult protecţia secţională cu relee de distanţă la cele două capete (fig.13.6).
în schema din fig.13.6, 1 este protecţia de distanţă existentă la cele două capete ale liniei;
P - element de pornire; Z - element de măsură; D - element direcţional; 2 este dispozitivul
auxiliar prin care se permite sau se blochează declanşarea, după cum defectul este în
interiorul sau exteriorul liniei; 3 este instalaţia de emisie - recepţie, care conţine un
emiţător E şi un receptor R (care sunt dispozitive complexe).
În 2 sunt cuprinse: Rem - releu de emisie, Rec - releu de ecou, Rr - releu de recepţie, T -
releu de timp.

199
 Această protecţie permite deconectarea rapidă în cazul defectelor produse pe linia
protejată. De aceea, prima treaptă a protecţiei de distanţă nu mai trebuie limitată la 80 %
din lungimea liniei, ci o poate chiar depăşi, fără a exista pericolul unei deconectări
neselective, asigurându-se totodată sensibilitatea necesară pentru întreaga linie. De fapt, se
reglează zona I - a a protecţiei de distanţă la valoarea Z = 1,2 ZL.
Funcţionarea acestei scheme se va analiza în trei situaţii:
a)Un defect pe linia protejată (alimentată de la ambele capete)
La ambele capete, protecţia de distanţă acţionează în treapta I şi se vor închide
contactele releelor P, D, Z. Astfel la ambele capete Rem vor fi excitate şi intră în funcţiune
E. Receptoarele R de la ambele capete, primind semnalul, vor excita releele R r şi prin
închiderea contactelor acestora, protecţia de distanţă va comanda declanşarea
întreruptoarelor. Deci un defect apărut pe linie (în orice porţiune a acesteia) este

200
deconectat rapid de la ambele capete (singura întârziere, foarte mică, fiind cea necesară
transmiterii semnalului).
b)Un defect pe o linie alăturată racordată la barele staţiei B
Protecţia de distanţă porneşte de la ambele capete ale liniei AB, dar pe când în A îşi
închid contactele toate cele trei relee P, D şi Z, în B nu-şi închide contactele D, pentru că
puterea este de la linie spre bare. în acest caz nu se produce deconectarea din capele
pentru că în B, E nu este pus în funcţiune, deci în A, Rr nu-şi închide contactele pentru ca
protecţia de distanţă să poată comanda declanşarea. Totodată, în B, deşi releul Rr are
contactele închise, nu soseşte un impuls de declanşare, nefiind închis contactul lui D.
Deci, în cazul unui defect pe o linie alăturată chiar zonei I (extinsă, după cum s-a văzut) a
uneia dintre protecţii, nu se produce declanşarea întreruptoarelor. în cazul refuzului de a
declanşa al întreruptorului din staţia B, al liniei defecte, protecţia secţională comandă
declanşarea întreruptorului din A, cu o temporizare reglabilă, care se alege de obicei egală
cu cea a treptei a II - a a protecţiei de distanţă. Această declanşare se produce datorită
releului T, care după un timp reglat îşi închide contactele şi excită releul de recepţie R r,
suplinind prin aceasta impulsul care soseşte de la celălalt capăt în cazul unui defect pe
linie. Funcţionarea este analoagă în cazul unui defect pe o linie racordată la barele B, în
zona a II - a protecţiei A, dar declanşarea se produce cu întârziere, atât datorită releului T,
cât şi a închiderii întârziate a releului Z. După închiderea contactelor lui T, protecţia de la
fiecare capăt acţionează ca o protecţie de distanţă obişnuită.
c)Un defect pe linie, dar linia alimentată numai de la un capăt
Se asigură deconectarea rapidă a liniei defecte prin declanşarea întreruptorului de la
acel capăt. Acest lucru se realizează cu ajutorul releelor de ecou R ec de la ambele capete, în
cazul unui defect pe linia AB, alimentată numai din A, în staţia B nu porneşte nici un releu
al protecţiei de distanţă, deci Rec îşi menţine contactele închise, impulsul sosit de la E din
A şi primit de R din B excită prin contactele închise ale lui R ec pe Rem în B, ceea ce permite
declanşarea rapidă în A, ca şi în cazul liniei alimentată la două capete. Simultan cu
excitarea releelor de emisie din B, plusul curentului operativ ajunge şi la contactul
releului Rr din B, având ca rezultat comanda de declanşare rapidă şi în B.
Dacă defectul are loc pe o altă linie dincolo de staţia B, releul P din B îşi închide
contactele şi excită Rec, împiedicând pornirea emiţătorului pe această cale, deci şi declan-
şarea rapidă în A.

201
 Capitolul 15
PROTECŢIA TRANSFORMATOARELOR ELECTRICE

15.1. Defecte posibile, regimuri anormale de funcţionare şi protecţii prevăzute la

transformator
Transformatoarele trebuie echipate cu protecţii împotriva defectelor interioare şi a
regimurilor anormale de funcţionare, cauzale de defecte exterioare din reţea. Trebuie
prevăzute protecţii pentru următoarele deranjamente:
• împotriva scăderii nivelului uleiului şi degajării de gaze provocate de defecte
interioare (scurtcircuite între spirele aceleiaşi faze, scurtcircuite polifazate în
înfăşurări). Se protejează prin protecţii cu relee de gaze (sau mai simplu prin "protecţii
de gaze") toate transformatoarele cu ulei cu puteri S 2:1000 kVA.
• împotriva defectelor ce apar ca urmare a scurtcircuitelor interne şi la bornele
transformatorului pot fi protejate prin protecţia diferenţială longitudinală trifazată (ca
o completare a protecţiei de gaze) în cazul transformatoarelor de putere marc sau medic
(S > 6,3 MVA) sau prin secţionări de curent montate pe partea alimentării în cazul
transformatoarelor de puteri mici (S < 6,3 MVA). La transformatoarele cu puteri S >
100 MVA, la care pentru reglajul raportului de transformare sub sarcină există o unitate
separată de reglaj, se va prevedea câte o protecţie diferenţială pentru fiecare unitate
componentă. Se utilizează şi o protecţie diferenţială homopolară.
• împotriva defectelor interne însoţite de puneri la pământ se protejează prin proiecţia de
cuvă, care este o protecţie simplă maximală de curent, numită şi protecţia Chcvalicr.
• Împotriva supracurenţilor provocaţi de scurtcircuite polifazate exterioare se
folosesc protecţii maximale de curent temporizate cu sau fără blocaj de tensiune
minimă, şi protecţii de distanţă, iar împotriva scurtcircuitelor exterioare cu punere la
pământ se prevăd protecţii maximale de curent sau de tensiune homopolare temporizate.
Protecţiile de distanţă se prevăd la transformatoare având tensiunea superioară U £ 220 kV.
• împotriva suprasarcinilor (de exemplu în perioada de vârf sau de autopornire a
motoarelor pot apărea suprasarcini inadmisibile) se prevede o protecţie specială sau o
protecţie maximală de curent fără blocaj minimal de tensiune temporizată, care se
execută pentru a comanda semnalizarea şi se prevede de obicei pe o singură fază.
• împotriva supratemperaturii se prevede, la transformatoarele S > 10 MVA, o protecţie
care comandă numai semnalizarea.
Proiecţia care acţionează la defecte interioare şi exterioare se execută pentru a
comanda declanşarea tuturor întreruptoarelor transformatorului, cu sensibilitate cât mai mare şi
cu acţiune cât mai rapidă, prin aceasta reducându-se proporţiile defectării transformatorului
şi asigurându-se o funcţionare stabilă a sistemului energetic, în caz de scurtcircuit.
Protecţiile menţionate împotriva defectelor şi a regimurilor anormale de funcţionare se
folosesc toate sau în parte, în funcţie de puterea transformatorului, de importanţa şi de
lipul lui, conform normativului.
La circuitele de comandă ale declanşărilor şi semnalizărilor protecţiilor prin relee,
menţionate, vor fi racordate şi acţionările de la protecţiile tehnologice (ale instalaţiei de răcire,
de supraveghere a temperaturilor ş.a.) prescrise de fabrica constructore a transformatorului.

202
 Problemele referitoare la protecţia transformatoarelor de mică putere, conectate la
barele de j.t. sau care alimentează reţele buclate de joasă tensiune, vor fi tratate separat, în
subcapitolul 15.9

15.2. Protecţia transformatorului împotriva defectelor interioare

15.2.1. Protecţia cu relee de gaze
Această protecţie, folosită contra defectelor interne, poate fi aplicată numai la
transformatoare cu ulei şi cu conservator de ulei, ea acţionând numai în cazul defectelor din
interiorul cuvei. Arcul electric sau căldura dezvoltată de scurtcircuitul din interiorul cuvei
au ca urmare descompunerea uleiului şi a materialelor organice ale pieselor izolante şi
formarea de gaze. Acestea fiind mai uşoare decât uleiul, se ridică spre conservator. în cazul
defectelor mai grave, formarea gazelor poate fi atât de violentă, încât presiunea interioară
care ia naştere poate imprima şi uleiului o deplasare spre conservator.
Aparatul care sesizează formarea gazelor sau a curentului de ulei este releul de gaze
1, cunoscut sub numele de releu Buchholz, care se montează pe conducta de legătură
dintre cuvă şi conservator (fig. 15.1). La instalarea transformatorului, cuva acestuia trebuie
înclinată cu (1 -1,5) % prin introducerea penelor 2 sub două dintre roţi, astfel încât conducta
spre conservator să aibă o pantă de (2 - 4) %, pentru a se uşura trecerea eventuală a gazelor
sau uleiului spre conservator.

Releul de gaze este format dintr-un mic rezervor prevăzut pe două laturi opuse, cu
orificii pentru racordarea la conducta de ulei (fig. 15.2). In interiorul rezervorului este un
flotor (un plutitor) sau două flotoare (după tipul releului). Flotoarele sunt piese mobile
aflate în circuitul de ulei, de care sunt fixate contactele de forma unor întreruptoare
basculante cu mercur, capsulate.

203
 Carcasa releului este prevăzută cu un capac uşor demontabil sub care se află bornele
contactelor şi un robinet pentru evacuarea gazelor şi a uleiului. In spaţiul D se adună gaze,
apasă uleiul în jos. Plutitorul FI coboară şi închide contactele 1-2 semnalizând prezenţa
unei situaţii anormale în transformator (la avarie incipientă). Dacă este o avarie netă, cu
intensă degajare de gaze, nivelul coboară şi mai mult, încât al doilea flotor F2 să poată da
comanda de declanşare prin închiderea contactelor 3-4.
La noi se construiesc relee RB1 şi RB2 cu 1 şi 2 floloare. RB1 este folosit pentru
semnalizare. Conform prescripţiilor, RB1 este prevăzut a fi instalat la transformatoare cu
puteri până la 1000 kVA, iar RB2 la transformatoare cu puteri peste 1000 kVA.
La primele tipuri de relee de gaze, dintre care uncie pot fi întâlnite şi azi, în
exploatare, flotoarele erau executate din tablă sub forma unor corpuri de revoluţie, pentru
ca apoi să se ajungă la flotoarele sferice realizate din două emisfere de tablă ambutisată.
Soluţia modernă o constituie executarea flotoarelor sferice, din materiale plastice cu punctul
de înmuiere mult superior temperaturii maxime pe care o poate atinge uleiul din transfor-
mator. Avantajul acestor flotoare constă în faptul că, eliminându-se necesitatea lipiturilor cu
cositor, se elimină şi pericolul apariţiei unor pori ca urmare a unor lipituri necorespunzătoare,
prin care uleiul poate pătrunde în interiorul flotorului, anulându-i funcţia în cadrul releului.
În legătură cu întreruptoarele capsulate, trebuie precizat că pe lângă întreruptoare
basculante cu mercur se folosesc şi întreruptoare cu acţionare magnetică (relee Recd).
Releele Reed au o durată mare de viaţă şi o viteză mare de răspuns (sub 0,8 ms).
Sensibilitatea releelor de gaze la acţiunea jetului de gaze şi ulei se reglează în mod
obişnuit prin variaţia suprafeţei active a paletei echipajului mobil inferior. Există astfel
posibilitatea reglării sensibilităţii releului în gama (0,5... 1,5) m/s.
Schema electrică a protecţiei de gaze este dată în fig. 15.3. Contactul superior al
releului de gaze 1 comandă semnalizarea, care trebuie să fie acustică şi optică. Contactul
inferior comandă declanşarea tuturor întreruptoarelor transformatorului. Deoarece impulsul
dat de acest contact poate fi de scurtă durată (în funcţie de caracterul deplasării uleiului sau
a gazelor în releu), schema electrică trebuie să asigure prelungirea acestui impuls până la
declanşarea întreruptoarelor. Aceasta se realizează de exemplu în schemă prin releul 3 al
cărui contact este temporizat la revenire. Contactul releului 3 transmite impulsul de declanşare
releului general de ieşire al protecţiei transformatorului 4. Schema conţine şi releul de
semnalizare 2, de tip serie, pentru semnalizarea acţionării protecţiei cu impuls pentru
declanşare şi dispozitivul de deconectare 5, prin care protecţia poate fi comutată pentru a
comanda semnalizarea, în cazul când s-au constatat declanşări intempestive ale protecţiei.

204
 Transformatoarele şi autotransformatoarele mari, constituite din elemente monofazate,
sunt prevăzute cu relee de gaze şi de semnalizare la fiecare cuvă, impulsurile de declanşare
fiind aduse la un acelaşi intermediar.
La realizarea practică a circuitelor electrice ale protecţiei de gaze se are în vedere că:
• pentru legarea releului la circuitul electric să se folosească cablu cu izolaţie de hârtie,
pentru că izolaţia de cauciuc este atacată de uleiul de transformator;
• la staţiile exterioare, trebuie asigurată o protecţie eficace a bornelor împotriva umezelii.
Avantajele protecţiei de gaze sunt;
• simplitate;
• sensibilitate (cea mai sensibilă la scurtcircuite între spire);
• rapiditate, comandă semnalizarea sau declanşarea în funcţie de caracterul defectului;
• acţionează practic la toate defectele din interiorul cuvei.
Dezavantajele în funcţionarea acestei protecţii reies din principiul de funcţionare:
• aerul care este introdus în cuvă odată cu uleiul se ridică, în cazul creşterii
temperaturii acestuia, spre conservator şi trecând prin releu poate determina
acţionarea lui. Pentru a se evita acest neajuns, primele trei zile după repunerea în
funcţiune a transformatorului, protecţia este comutată pe semnalizare (în această
perioadă aerul este evacuat din cuvă). '
• posibilitatea acţionării releului de către fluxul de uleiul care se formează în
transformator, în urma unor scurtcircuite exterioare violente sau în urma pornirii şi
opririi pompelor din circuitul de ulei al transformatorului cu răcire în circuit închis.
Pentru a se evita acest neajuns, se micşorează sensibilitatea elementului de
declanşare prin reglarea paletei acestuia.
• protecţia nu acţionează la defectele transformatorului produse în afara cuvei lui (la
borne) şi pe conductoarele de legătură a transformatoarelor cu întreruptoarele. De
aceea protecţia nu poate fi utilizată ca protecţie unică contra scurtcircuitelor
interioare din transformator.
Progrese înseninate s-au făcut în direcţia perfecţionării releelor de gaze. Astfel, a
apărut o construcţie nouă de releu care se bazează pe măsurarea vitezei de deplasare a

205
uleiului în conducta de legătură între cuvă şi conservator cu ajutorul unei diafragme şi a
unui manometru diferenţial cu mercur. Releul acţionează la viteze cuprinse între
(0,7 - l)m/s, închizând circuitul de declanşare în 0,2 s. Alte relee măsoară viteza de variaţie
a presiunii în transformator.

15.2.2. Protecţia diferenţială longitudinală

15.2.2.1. Principiul de realizare
Protecţia diferenţială longitudinală a transformatorului electric este utilizată pe scară
largă, ca o completare a proiecţiei de gaze, împotriva scurtcircuitelor interne şi la bornele
transformatorului. Se aplică la toate transformatoarele cu puteri S > 10 MVA, cât şi la
transformatoarele de puteri mai mici care funcţionează în paralel, cu scopul deconectării
selective a transformatorului avariat. Ea comandă deconectarea tuturor întreruptoarelor
transformatorului.
Principiul ei de funcţionare este principiul comparării curenţilor. în cazul transfor-
matorului se compară valorile şi sensurile curenţilor aceloraşi faze din cele două sau trei
înfăşurări ale transformatorului protejat. Transformatorul trebuie să aibă instalate pe fiecare
fază a tuturor înfăşurărilor sale TC. înfăşurările acestora se leagă între ele astfel încât, de
exemplu în cazul unui transformator cu două înfăşurări (fig. 15.4), releul să măsoare diferenţa:
I r  I sI  I sII `
La funcţionarea normală sau la scurtcircuite exterioare schema protecţiei trebuie să asigure
egalitatea curenţilor secundari (Is I = ISII ), deci curentul în releu să fie I r = 0, şi acesta să
nu acţioneze. în cazul scurtcircuitului în zona protejată (sensul cu săgeţi punctate), curentul
în releu este egal cu suma:
I r =I s I +IsII
Dacă Ipr este curentul de pornire al releului şi dacă I r  I pr ,releul acţionează şi
comandă deconectarea transformatorului.
15.2.2.2. Particularităţile protecţiei diferenţiale a transformatorului
a) Curentul de magnetizare al transformatoarelor protejate trece numai prin
înfăşurarea de pe partea sursei de alimentare, valorile lui în regim normal fiind de
numai (3...5) % din curentul nominal. Acest curent de magnetizare (pe lângă alţi factori)
face ca Ir * 0 chiar în regim normal. La punere sub tensiune a transformatorului are loc
un şoc al curentului de magnetizare, a cărui valoare atinge în primul moment (5...8) In .
Durata curentului de şoc de magnetizare depinde de parametrii transformatorului şi ai
reţelei, putând atinge (2.. .3) s şi creşte cu puterea transformatorului.
Curentul de magnetizare al unui transformator se caracterizează printr-o importantă
componentă aperiodică, de aproximativ (40...60) % din armonica fundamentală, şi printr-o
armonică a doua pronunţată, de circa (30...70) % din armonica fundamentală, armonica
a treia reprezentând circa 27 %, a patra 5 %, a cincea 4 %, a şasea 3,7 %, a şaptea 2,4 %.
Armonica a treia şi armonicile multiplu de 3 se închid prin bobinajele în triunghi ale
transformatorului protejat şi prin transformatoarele de curent conectate în triunghi ale
protecţiei diferenţiale, astfel că nu circulă prin bobinele releelor şi deci nu influenţează
comportarea protecţiei; dintre armonicile superioare, în curentul de magnetizare rămâne
astfel preponderentă influenţa armonicii a doua asupra comportării proiecţiilor

206
 diferenţiale. Componentele expuse ale şocului de curent de magnetizare diferă de cele
ale curenţilor de scurtcircuit, întrucât în aceşti curenţi armonica a doua este de regulă
redusă, iar componenta aperiodică se amortizează foarte repede (în (2...3) perioade).
Componenta aperiodică a şocului curentului de magnetizare are o amortizare rapidă în
perioada iniţială, apoi ca se amortizează foarte lent, durata totală a şocului putând atinge
câteva secunde.
Pentru desensibilizarea protecţiei diferenţiale faţă de şocurile curentului de
magnetizare se aplică diferite metode:
• temporizarea protecţiei diferenţiale la un timp de (0,5 - 1) s, soluţie în detrimentul
rapidităţii, din care cauză utilizarea acestei metode s-a restrâns mult în ultimul timp;
• desensibilizarea prin curent a protecţiei diferenţiale (fig. 15.4.), care constă în reglarea
releului la un curent de pornire I pp = (3...4) I„. Deşi această valoare în primul
moment este inferioară curentului de şoc la magnetizare, deoarece atenuarea acestuia
este mai rapidă decât timpul propriu de acţionare al protecţiei, aceasta nu acţionează.
Protecţia reglată astfel se numeşte protecţie diferenţială cu tăiere de curent;
• desensibilizarea protecţiei cu transformatorul cu saturaţie rapidă (fig. 15.5), care
foloseşte proprietatea TSR de a nu lăsa să treacă în secundarul lor, decât în foarte
mică măsură, componenta aperiodică, care reprezintă cea mai mare parte a curentului
de magnetizare;
• desensibilizarea protecţiei faţă de armonica a doua din curentul de magnetizare, care
utilizează un releu diferenţial prevăzut cu filtru de armonica a doua.

b) Diferenţa de fază dintre curenţii primari ai protecţiei şi compensarea acesteia. La

transformatoare cu conexiuni Y/A curenţii Ip I şi Ip II ai celor două înfăşurări au
unghiuri de fază diferite, între aceşti curenţi primari existând un defazaj de 30° sau
multiplu de 30° (de exemplu, la un transformator cu conexiuni Y/A -11 diferenţa de fază
între curenţi este 30°, curentul pe partea în A fiind defazat în urma curentului de pe partea
în Y). Considerând IpI = IpII, aceşti curenţi în secundarul TC dau, pentru exemplul
considerat, curentul de dezechilibru prin releu:
I r  I sI  I sII  2 I sI sin 15 0 15.1

207
care are ca efect acţionarea greşită a protecţiei.
Din această cauză, este necesară compensarea defazajului curenţilor primari,
astfel încât curenţii secundari să fie în fază. Compensarea se realizează conectând
secundarele celor două grupuri de transformatoare de curent în mod diferit (la un grup
secundarele se conectează în stea, iar la celălalt grup în triunghi), cu aceeaşi schemă de
conexiuni ca şi a transformatorului de protejat. în acest mod se realizează o rotire în sens
invers a fazelor curenţilor secundari, care compensează rotirea curenţilor primari
provocată de conexiunile stea - triunghi ale transformatorului protejat. Se vor conecta în
triunghi secundarele transformatoarelor de curent montate pe partea bobinajelor legate în
stea ale transformatorului protejat (fig,15.6.b), şi respectiv în stea secundarele TC
montate pe partea bobinajelor legate în triunghi ale transformatorului protejat.
Ţinând seama de conexiunea în A a acestor TC, care face ca prin conductorul
circuitului diferenţial spre releu să circule un curent de 3 ori mai mare decât curentul
din secundarele TC, raportul lor de transformare se alege cu relaţia:
I p.stea I pstea
nTC  * K sch  3 15.2
Is Is

în care:
Ksch, = 3 este coeficientul de schemă, definit ca raportul dintre curentul prin bobina
releului şi curentul din secundarul TC (în cazul TC conectat în stea rezultă Ksch = 1);
Is - curentul nominal secundar al transformatoarelor de curent;
Ipstea - curentul primar pe partea stelei transformatorului protejat;
Iptriunghi - curentul primar pe partea triunghiului transformatorului protejat. Pentru
transformatoarei conectate în stea, rezultă deci relaţia
Releele se leagă în derivaţie, între conductoarele secundare ale circuitelor diferenţiale de
pe cele trei faze şi conductorul de întoarcere, care se leagă la steaua grupului de TC de
pe partea legată în A a transformatorului de protejat. Schema protecţiei diferenţiale
pentru diferite conexiuni se vede în fig.15.6.
c) Inegalitatea curenţilor secundari şi egalizarea lor. Cu toate că raportul de

208
 transformare al transformatorului de curent se alege în funcţie de curenţii nominali ai
transformatorului de forţă, în majoritatea cazurilor curenţii din circuitul secundar al
protecţiei diferenţiale nu sunt egali, din cauza nepotrivirii dintre curenţii nominali ai
transformatorului de forţă şi cei ai transformatorului de curent, care au valori
standardizate, şi a modificării curentului secundar de către conexiunea în  a TC. Una
din condiţiile de funcţionare a protecţiei diferenţiale a fost însă egalitatea curenţilor
secundari, în regim normal al transformatorului, deci:
I pI I s2
I sI   I s2  15.3
nTC1 nTC1
dar,
I p1
 NT ,
I p2

unde N T este raportul de transformare al transformatorului protejat Rezultă că ar trebui

să existe relaţia:
nTC1
 NT 15.4
nTC 2

ceea ce nu se poate asigura totdeauna.

Când între curenţii secundari rezultanţi în circuitele protecţiei diferenţiale există o
diferenţă mai mare decât 5 % din valoarea lor, trebuie folosite mijloace auxiliare de
egalizare. Se practică în acest scop compensarea pe cale electrică a diferenţei curenţilor
prin autotransformatoare sau transformatoare intermediare de egalizare (ATE în fig.15.7).
15.2.2.3. Reglarea protecţiei diferenţiale a transformatorului
Se prezintă desensibilizarea protecţiei faţă de curenţii de dezechilibru. Curenţii de
dezechilibru apar din cauza diferenţei între curenţii de magnetizare Im ai TC care
alimentează releele protecţiei. Pentru protecţia diferenţială a reţelelor această diferenţă este:
I dez .tot .TC  I 1m  I 2 m
La protecţia diferenţială a transformatoarelor acest Idez creşte, datorită:
• existenţei curentului de magnetizare al transformatorului de forţă care determină în
releu un curent Idez.mT;
• erorii de egalizare a curenţilor secundari care dau un curent Idez.e (datorită inegalităţii
curenţilor secundari sau erorilor introduse de transformatorul de egalizare);
• existenţei reglajului raportului de transformare al transformatorului de forţă, care
modifică valoarea curenţilor secundari, introducând în releu un curent de
dezechilibru Idezr. • Astfel, curentul de dezechilibru total este:
I dez  I dez.tot .TC  I dez .mT  I dez .e  I dez .r 15.5

unde în general se acceptă I dez .mT  0 (curenţii de magnetizare ai transformatorului de

forţă nu depăşesc (3 - 5) % I n ).
Influenţa curenţilor de dezechilibru apare la scurtcircuite exterioare. Desensibilizarea
protecţiei diferenţiale faţă de curenţii de dezechilibru se realizează reglând protecţia cu
Ipr > Idez, iar releele de curent se leagă direct în circuitul diferenţial. Această soluţie are
dezavantajul unei sensibilităţi reduse, deoarece curenţii de dezechilibru ai

209
 transformatorului sunt mai mari decât ai altor instalaţii.

Sensibilizarea protecţiei se realizează prin folosirea TSR şi a releelor cu bobine de

frânare.
Curentul de pornire se calculează din următoarele condiţii:
a) Desensibilizarea protecţiei faţă de curentul de dezechilibru:

in care:
Ksig=1,2…1,5

 I scc" . max .ext. este componenta periodică a curentului de scurtcircuit, la momentul t = 0,

în cazul unui scurtcircuit exterior în regim maxim

 Kid=1…0,5
 Kaper=1 în cazul folosirii TSR,respective Kaper  2 în cazul protecţiilor fără
TSR
  i  0,1 este eroarea maximă admisă a TC(de fapt  i rezultă din diferenţa erorilor
de curent a celor două TC,  i   i1   i 2 ,fiecare din ele putând fi maximum10%)
 f eg % este diferenţa curenţilor secundari, exprimată în % (chiar după
transformatorul de egalizare rămâne un f eg  0 );

210
  U % estevariaţia maximă posibilă, în %, a raportului de transformare al transforma-
torului protejat, în raport cu valoarea sa nominală (în practică  U = ± 15 %).
b) Desensibilizarea protecţiei faţă de întreruperea circuitului diferenţial:
I pp  k sig * I nT
cu Ksig’1,5
Dintre cele două valori calculate cu relaţiile (15.6) şi (15.7) se adoptă pentru I pp
valoarea maximă.
Curentul de pornire al releului se calculează având în vedere raportul de transformare
al TC:

15.2.3. Secţionarea de curent

Numită şi protecţia prin tăiere de curent, se foloseşte împotriva defectelor (scurt-
circuite) interne, pentru completarea protecţiei de gaze la transformatoare de puteri relativ
mici (vezi subcapitolul 15.1). Este o protecţie maximală reglată în funcţie de curentul de
scurtcircuit la capătul elementului protejat. Schema protecţiei este dată în fig. 15.14.
Se realizează cu releele 1 (pot fi şi simple relee electromagnetice) sau cu relee de tip
RTpC, la care elementele electromagnetice sunt prevăzute pentru secţionare, iar clementele
de inducţie pentru protecţia maximală temporizată.
Curentul de pornire al releelor de curent pentru secţionare:
I
I pr  K sig * scc. max .ext 15.18
nTC
unde :
Ksig=(1,2..1,4)pentru releele de tip RC (electromagnetice ) care acţionează prin
releu intermediar ;
Ksig=(1,5…1,6) pentru relee cu caracteristica semiindependentă
n TC -raportul de transformare al TC.

211
 De asemenea trebuie ca:
I P p =(3-5)I n , (15.19)
pentru ca releele să nu fie acţionate de şocul curentului de magnetizare. Dintre cele două
valori de reglaj se alege valoarea maximă.
Avantajul acestei protecţii constă în simplitate în execuţie.
Dezavantajul este că zona de acţionare variază în funcţie de regimul reţelei şi, chiar în cazul
cel mai favorabil, protecţia nu acoperă întreaga înfăşurare, vezi fig. 15.15.

15.2.4. Protecţia de cuvă (protecţia Chevalier)

Protecţia de cuvă este o protecţie contra defectelor interne însoţite de puneri la
pământ şi se bazează pe considerentul că orice defect intern în transformator este însoţit de
o punere la masă. Protecţia Chevalier constă dintr-un releu maximal de curent 1 racordai la

212
un transformator de curent 2, montat pe legătura dintre cuva transformatorului 3 şi priza de
pământ 5. Bine înţeles că în acest caz cuva trebuie să fie izolată faţă de pământ (fig. 15.16).
Problema izolării cuvei nu este prea dificilă, de obicei fundaţia de beton având o
rezistenţă suficientă (dacă se întrerupe legătura dintre şinele de pe fundaţie şi şinele trans-
formatorului prin plăcuţe sau rondele 4 din textolit sau pertinax).
în funcţionare normală, prin legătura cu priza de pământ circulă numai curentul
determinat de capacitatea proprie a înfăşurărilor transformatoarelor, care este foarte mic. în
cazul unui defect în transformator, curentul de circulaţie care apare este mai mare la trans-
formatoare al căror punct neutru este legat direct la pământ sau care sunt conectate în reţele
cu punctul neutru legat la pământ, acesta fiind chiar curentul de scurtcircuit monofazat în
punctul respectiv. De aceea, această protecţie este mai avantajoasă în astfel de reţele, curentul de
acţionare al protecţiei putând fi reglat, după date experimentale, la (40-50) A, pentru realizarea
unei protecţii sensibile. Pentru transformatoare cu neutru izolat aplicarea acestui sistem de
protecţie este mai dificilă, mai ales dacă curentul capacitiv al reţelei este sub (20-30) A.
Schema de curent operativ al protecţiei este asemănătoare cu aceea a protecţiei de
gaze, fiind necesară şi aici automenţinerea releului intermediar de declanşare. De aceea, cele
două protecţii (de gaze şi Chevalier) pot fi încadrate într-o singură schemă cu acelaşi releu
intermediar. Pentru o corectă protecţie, transformatorul de curent trebuie să aibă un raport
de transformare astfel ales încât să asigure în secundar un curent suficient, la un curent
primar de acţionare de (40 - 50) A. De exemplu, se pol folosi TC cu raport n TC = 100/5 şi
relee de curent RC2-2 cu limite de reglaj (0,5 - 2) A. Deci: Iprim = 40 A , iar Ir = 2 A.

Avantajele acestei protecţii constau în simplitate, siguranţă în funcţionare şi

uşurinţă în exploatare.
Dezavantajul este că nu acţionează în cazul scurtcircuitelor între faze sau între spire,
fără punere la pământ. De aceea, ea se prevede împreună cu protecţia de gaze care
acţionează la astfel de defecte; alt dezavantaj constă în instabilitatea mecanică în caz de
seisme.
15.9. Particularităţile protecţiei transformatoarelor electrice de mică putere
15.9.1. Soluţii posibile
Transformatoarele electrice de mică putere, utilizate în reţele de distribuţie sau în
instalaţii industriale de j.t., au tensiunile nominale primare 6, 10 sau 20 kV, iar cele secun-
dare sunt 220/127, 380/220 sau 500 V. Puterea acestor transformatoare coborâtoare poate

213
fi (conform valorilor standardizate) 50, 100, 160, 250, 400, 630 sau 1000 kVA.
Conform normativului, la aceste transformatoare protecţia maximală de curent poale fi
înlocuită printr-o protecţie cu siguranţe fuzibile, instalată pe partea tensiunii superioare.
La transformatoarele coborâtoare cu tensiunea inferioară mai mică de 1 kV, care
alimentează tablouri de distribuţie, se vor prevedea, pe partea de j.t., întreruptoare automate
cu protecţie maximală de curent temporizată (relee directe) sau siguranţe fuzibile. Aceste
aparate vor fi montate în tabloul respectiv, dacă lungimea legăturii dintre transformator şi
tablou nu depăşeşte 30 m, respectiv în apropierea nemijlocită a transformatorului, dacă
lungimea legăturii depăşeşte 30 m. Se admite instalarea acestor aparate lângă tablou sau în
tablou, indiferent de lungimea legăturii, cu condiţia prevederii unei protecţii homopolare.
La transformatoarele coborâtoare care funcţionează în paralel pe barele de j.t. sau
alimentează reţelele buclate de joasă tensiune, se va prevedea o protecţie de întoarcere de
putere pe partea de joasă tensiune a transformatorului.
În concluzie, protecţia transformatoarelor mici împotriva defectelor interne este
montată pe partea de î.l., utilizându-se siguranţe fuzibile (notate cu SF fig.l5.37.a) sau
întreruptoare automate (notate cu IA în fig.l5.37.b).

Protecţia împotriva suprasarcinilor şi a defectelor exterioare este de obicei realizată

pe partea de j.t., utilizându-se siguranţe sau întreruptoare automate.
15.9.2. Reglarea protecţiei transformatoarelor de mică putere
15.9.2.1. Protecţia cu SF pe medie tensiune
Curentul nominal al fuzibilului se calculează cu relaţia:
I n. sig  (1,3...2) I nt (15.31)
în care Int reprezintă curentul nominal al transformatorului de m.t.
Se adoptă valoarea standardizată cea mai apropiată din tabelul 15.1 (care conţine
curenţii nominali ai SF de m.t. pentru protecţia transformatoarelor trifazate de m.t./j.t.) şi se
verifică selectivitatea lor, atât faţă de protecţia din amonte, cât şi faţă de cea din aval (din
reţeaua de j.t.).

214
 Capitolul 17
PROTECŢIA GENERATOARELOR SINCRONE

17.1. Defecte posibile, regimuri anormale de funcţionare şi protecţii

prevăzute la generator
Generatoarele sincrone (GS) sunt elementele cele mai sensibile care intră în compunerea unui
sistem energetic. Ele sunt elementele de bază ale producerii energiei electrice şi, în
afară de cazul puterilor mici, ele sunt şi foarte scumpe. De aceea, problema unei protecţii
sigure a generatorului împotriva tuturor defectelor interne sau externe şi a regimurilor
anormale de funcţionare constituie una din problemele importante ale protecţiei prin relee
a sistemelor electroenergetice. Construirea în ultimii ani a unor generatoare de puteri
unitare tot mai mari a făcut să crească şi mai mult importanţa protecţiei. Protecţia este cu
atât mai complexă cu cât generatorul este de putere mai mare. Numai generatoarele din
micro-centrale au o protecţie simplă, formată doar din relee de supracurent.
La avarii în exteriorul generatorului, protecţia nu trebuie să fie neapărat instantanee,
pentru că generatorul suportă timp de câteva secunde efectele curentului de scurtcircuit.
Temporizarea are ca scop asigurarea selectivităţii. La avarii interne apare adesea un arc
care poate să ardă local miezul de fier şi bobinajul, producând pagube foarte mari, iar
repararea necesită scoaterea generatorului din funcţie pentru mult timp. De aceea, arcul
trebuie stins în cel mai scurt timp, deconectând rapid generatorul de la bare şi anulând
tensiunea indusă în generator, prin dezexcitarea automată rapidă (numită şi stingerea
câmpului). De remarcat că totdeauna când o protecţie comandă deconectarea

215
generatorului de la bare, ca trebuie să comande şi pornirea automatului de
dezexcitare rapidă (A.D.R.). Dacă n-ar acţiona A.D.R., atunci la scurtcircuite interioare
generatorul, continuând să se rotească, ar alimenta mai departe arcul de la locul
defectului şi acesta ar continua să provoace deteriorarea generatorului. La un
scurtcircuit exterior, generatorul rămas în gol ar intra în alt regim periculos, datorită
creşterii tensiunii la bornele sale.
în fig. 17.1 este dată schema principială a unui automat de dezexcitare rapidă. A.D.R.
întrerupe circuitul rotoric al generatorului sincron, comutându-1 pe o rezistenţă de stingere
a câmpului Ri, de (4...5) ori mai mare decât rezistenţa bobinajului rotoric. în acelaşi timp,
în circuitul de excitaţie al excitatoarei se introduce o rezistenţă suplimentară R 2, de circa
10 ori mai mare decât rezistenţa bobinajului de excitaţie, pentru limitarea curentului
de excitaţie şi evitarea producerii de supratensiuni la bornele excitatoarei, care rămâne
în gol după deschiderea contactului 2. Schema A.D.R. este astfel concepută încât întâi se
închide contactul 1 şi abia după aceea se deschide contactul 2.
Sunt şi scheme mai complexe pentru A.D.R., care asigură o stingere mai rapidă a
câmpului.

Trebuie prevăzute protecţii pentru următoarele deranjamente:

a) defecte în stator:
• scurtcircuite între faze, împotriva cărora se folosesc: protecţia diferenţială longitudinală
(pentru generatoare cu puteri Pn  6 MW) şi protecţia maximală cu tăiere de
curent (pentru generatoare cu puteri Pn < 6 MW care lucrează în paralel), respectiv
o protecţie maximală de curent (la generatoare cu Pn < 6 MW care lucrează izolat).
Aceste protecţii vor comanda declanşarea întreruptorului principal, pornirea A.D.R.,
oprirea turbinei şi punerea în funcţiune a instalaţiei de stingere a incendiului la
generator;
• scurtcircuite între spirele aceleiaşi faze împotriva cărora se folosesc: protecţia
diferenţială transversală, protecţia de tensiune homopolară, protecţia de dezechilibru.
Protecţia va acţiona ca cea de la punctul a);
• puneri la pământ în stator, împotriva cărora se prevede: protecţia homopolară de
curent (sau de putere) homopolară sau protecţia diferenţială de curent homopolar.
Această protecţie comandă declanşarea, ca şi la protecţia de la a), dacă curentul de

216
 punere la pământ I pp  5 A. Dacă I pp < 5 A, atunci va acţiona numai asupra
semnalizării
b) defecte din circuitul de excitaţie (defecte rotorice)
• pierderea excitaţiei, care se protejează prin: protecţia cu relee de curent minim în
circuitul de excitaţie sau relee de impedanţă maximă;
• defecţiuni în funcţionarea regulatorului de tensiune, împotriva cărora se prevede
protecţia maximală de curent temporizată rotorică;
puneri la pământ rotorice împotriva cărora se folosesc: o protecţie care comandă
semnalizarea, în cazul simplei puneri la pământ, şi o protecţie care comandă deconectarea,
în cazul dublelor puneri la pământ.
c) defecte în sistem (în exteriorul generatorului) şi regimuri anormale de funcţionare:
• supracurenţii datorită scurtcircuitelor simetrice şi nesimetrice din sistem şi a supra
sarcinilor sunt deconectaţi de protecţia maximală de curent trifazată temporizată cu
blocaj de tensiune sau de protecţia maximală de curent temporizată cu filtru de curent
de secvenţă inversă (la suprasarcini se admite şi numai semnalizarea);
• la creşterea tensiunii acţionează protecţia maximală de tensiune;
• funcţionarea în regim de motor este deconectată de protecţia de putere inversă cu
acţiune temporizată;
• protecţia împotriva funcţionării în regim asincron cu excitaţie se realizează cu relee
de putere sau cu relee de impedanţă (se recomandă pentru GS cu Pn > 100 MW).
• protecţia împotriva funcţionării la frecvenţă scăzută se asigură printr-o protecţie de
minimă frecvenţă (se prevede la GS cu P n  50 MW).
În cazul turbogeneratoarelor, protecţiile electrice care comandă A.D.R. vor comanda şi
oprirea turbinei, cu excepţia protecţiei împotriva pierderii excitaţiei şi a protecţiei
împotriva creşterii tensiunii statorice.
In cazul hidrogeneratoarelor, protecţiile electrice, care comandă declanşarea între-
ruptorului principal vor acţiona la oprirea completă a grupului.
Unele protecţii ale turbinei (protecţiile de deplasare axială şi de presiune minimă de
ulei) vor comanda declanşarea întreruptoarelor generatorului şi acţionarea A.D.R.

17.2. Protecţiile generatorului împotriva defectelor în stator

17.2.1. Protecţia împotriva scurtcircuitelor polifazate
17.2.1.1. Protecţia diferenţială longitudinală
Se aplică foarte mult pentru protecţia generatoarelor de puteri mijlocii şi mari
(Pn  6 MW) împotriva scurtcircuitelor polifazate în înfăşurarea statorică.
Scurtcircuitul între două faze ale bobinajului unui generator modern este un defect
care se produce destul de rar. De obicei acest defect provine din dezvoltarea unei puneri la
pământ statorice care nu a fost eliminată suficient de rapid de protecţia specială împotriva
punerilor la pământ. în orice caz, curentul mare care apare în cazul unui scurtcircuit între
faze poate produce deteriorări extrem de grave, datorită în special arderii fierului. Rezultă
că protejarea generatorului împotriva scurtcircuitelor între faze trebuie să fie completă,
rapidă şi sigură. în prezent se consideră că pentru evitarea acestor defecte cea mai eficace
este protecţia diferenţială longitudinală.
Principiul de funcţionare se bazează pe compararea valorilor şi a sensurilor
curenţilor la intrarea şi la ieşirea fiecărei faze a elementului protejat. Pentru realizarea

217
protecţiei diferenţiale longitudinale generatorul trebuie să aibă scoase afară şi echipate cu
TC ambele capete ale fiecărei faze. Schema de principiu a protecţiei diferenţiale longitu-
dinală este dată în fig. 17.2. Releul măsoară diferenţa geometrică:
I r  I sI  I sII
unde:

Pentru ca protecţia să nu acţioneze, trebuie ca I pr  I dez . Deci, pentru ca protecţia să fie

sensibilă, trebuie curent de dezechilibru mic. Pentru micşorarea lui Idez, se folosesc TSR.
Schema protecţiei diferenţiale longitudinale cu relee de curent este dată în fig. 17.3. Releele
1 sunt relee maximale de curent (sau diferenţiale), parcurse de diferenţa curenţilor din cele
două secundare ale celor două TC. Releul de curent 2 este legat pe conductorul de nul şi are
rolul de a semnaliza întreruperile sau alte defecte în circuitele protecţiei, eliminându-se astfel
cazurile posibile de acţionare greşită a acesteia. Releul de curent 2 comandă semnalizarea
preventivă cu t2 > t din centrală. Dacă se folosesc TSR în această schemă, releele 1 se
alimentează prin TSR.

218
 Pentru protecţia diferenţială a generatorului la noi în ţară se mai folosesc, relee dife-
renţiale cu bobine de frânare şi relee diferenţiale cu blocaj direcţional în cazul scurtcircu-
itelor exterioare.
Curentul de pornire al protecţiei diferenţiale longitudinale (releul 1) se stabileşte din
două condiţii:
a) Desensibilizarea protecţiei faţă de curentul de dezechilibru:
I pp  K sig I dez . max . p
unde I dez . max . p este valoarea efectivă a curentului maxim de dezechilibru care poate apărea
la un scurtcircuit exterior, în anumite ipoteze de calcul raportat la primarul TC al protecţiei,
deci la circuitul statoric al generatorului protejat. El se calculează cu relaţia:

I dez.max. p  K K  I "
id aper i scc. max .ext
în care:
Kaper - ţine seama de creşterea erorii transformatoarelor de curent (în raport cu
valoarea de 10 %) în regimul tranzitoriu al scurtcircuitului la un defect exterior (în
scheme cu TSR Kaper = 1, iar în scheme fără TSR Kaper  2);
 i este diferenţa erorilor relative de curent ale celor două TC, fiecare fiind mai mică
sau egală cu 10 % (se consideră  i = 10 % = 0,1):
 i   i1   i 2 17.3
Kid = (0,5... 1) este coeficientul de identitate, care ţine seama că eroarea relativă y,
este de fapt mai mică decât 10 %;
I”scc.max.ext este valoarea efectivă supratranzitorie a componentei periodice a
curentului de scurtcircuit la un defect exterior imediat după întreruptorul generatorului, în
regim maxim;
K sig  (1,2..1,4)
deci:

219
17.2.1.2. Protecţia maximală cu tăiere de curent
La generatoare de putere mică (< 6 MW), care în general nu au capetele înfăşurării pe
partea punctului neutru scoase afară, se utilizează împotriva scurtcircuitelor polifazate
protecţia de curent rapidă (cu tăiere de curent) legată la două faze, fig. 17.4.
Curentul de pornire al releelor este:
I scc. max
I pr  K sig 17.7
nTC
unde:
Ksig=(1,25…1,4)
Iscc.max este componenta periodică la momentul 0 a curentului debitat de generator la
scurtcircuitele trifazate pe bare (Ke).
Această protecţie acţionează numai în cazul scurtcircuitelor în generatorul protejat,
acţiunea curenţilor de scurtcircuit daţi de sistem sau de celelalte generatoare ce
acţionează în paralel (vezi relaţia (17.7)). Nu acţionează însă la generatoare care
acţionează izolat.

220
 În cazul generatoarelor de puteri mari, de construcţie modernă, posibilitatea produ-
cerii unui scurtcircuit între spirele aceleiaşi faze este în general exclusă pentru că într-o
crestătură nu se află mai multe spire.

17.2.3. Protecţia împotriva punerilor la pământ în stator

Punerile la pământ în statorul generatorului se consideră că sunt defectul cel mai
frecvent al izolaţiei acestuia. Celelalte defecte statorice (scurtcircuite polifazate sau între-
spirele aceleiaşi faze) provin de obicei din dezvoltarea unei puneri la pământ, neeliminată la
timp. Defectele de punere la pământ duc în general la reparaţii grele şi costisitoare, pentru
că se produce arderea tolelor circuitului magnetic. De aici rezultă importanţa mare ce
trebuie acordată protecţiei împotriva punerilor la pământ în stator. Această protecţie
depinde atât de modul de conectare a generatorului protejat la reţea (direct sau în legătură
bloc cu transformatorul), cât şi de modul de tratare a neutrului reţelei la care este conectat
generatorul (neutrul izolat, tratat prin bobina de stingere sau prin rezistor de limitare).
Se consideră curentul de punere la pământ periculos atunci când atinge valoarea de 5
A, deoarece în acest caz arcul deteriorează fierul statoric şi apare în acelaşi timp pericolul
trecerii în scurtcircuit polifazat. De aceea trebuie ca protecţia împotriva punerilor la pământ
monofazate în stator să acţioneze începând de la curenţi de defect de 5 A, comandând deco-
nectarea generatorului de la reţea.
Valoarea curentului de punere la pământ depinde de procentul a al spirelor cuprinse între
neutrul generatorului şi punctul defect (fig.17.9). în cazul deplasării punctului de defect în lungul
bobinajului unei faze a statorului, valoarea tensiunii Ua faţă de pământ, în punctul apariţiei
defectului, variază proporţional cu procentul de spire a dintre neutrul generatorului şi defect:
U   U f
unde Uf este tensiunea pe fază la bornele generatorului, iar 0    1 . în cazul unei puneri
la pământ directe (nete) pe faza T, la bornele generatorului (  = 1),
U  U f
iar curentul de punere la pământ are valoarea
I pam  3C 0U f , în care C 0 reprezintă capacităţile dintre fiecare bobinaj statoric şi
pământ.

221
 Dacă  < 1, se obţine:
I pam  3C 0U f
Deci, valoarea maximă a curentului de defect apare la punere la pământ lângă bornele
generatorului (pentru  = 1).
Întrucât această protecţie trebuie să acţioneze la curenţi de defect mici, ea trebuie să
fie deosebit de sensibilă. Asigurarea sensibilităţii reprezintă principala problemă în
realizarea protecţiei generatoarelor împotriva punerilor la pământ monofazate în stator.
17.2.3.1. Protecţia de curent homopolar
Protecţia împotriva punerilor la pământ se realizează cu ajutorul filtrelor de curent de
secvenţă homopolară care permit obţinerea componentei de secvenţă homopolară a
curentului,
3I h  I r  I s  I T
care apare în cazul unei puneri la pământ. Prin releul de curent legat la bornele filtrului va
circula un curent proporţional cu componenta homopolară, care în regim normal este nulă şi
care apare la puneri la pământ. Din cauza caracteristicilor magnetice diferite ale celor trei
TC care compun FCSH, apar şi în regim normal curenţi de dezechilibru care vor circula
prin releu. Pentru a evita eventualele acţionări greşite ale protecţiei, valoarea curentului de
pornire a releului se va lua mai mare decât valoarea maximă Ideimax a curentului de deze-
chilibru care apare la un scurtcircuit în cel mai apropiat punct exterior generatorului, deci
I pr  K sig I dez . max ,

în care Idez.max este dat de suma geometrică a curenţilor de magnetizare a celor trei TC care
formează FCSH. în regim normal de funcţionare, la FCSH realizate cu TC obişnuite, acest
curent este de ordinul 0,1 A, iar la FCSH realizate cu TC de clasă de precizie ridicată se
ajunge la Idez = (0,01... 0,03) A . La creşterea valorii curenţilor primari (de exemplu un
scurtcircuit exterior generatorului protejat), Imagn şi respectiv Idez cresc faţă de valorile din
regim normal, creşterea datorându-se în special componentelor aperiodice care apar în
perioada iniţială a scurtcircuitului.
Schema în care curentul homopolar se obţine cu relee de curent legate la bornele
unui filtru de curent de secvenţă homopolară (FCSH) se utilizează rar, din cauza curenţilor
de dezechilibru mari, de aceea se foloseşte mai mult schema cu un transformator special de
secvenţă homopolară (TSH), cu care se pot detecta curenţii de punere la pământ de (3.. .5) A.
Transformatoarele speciale de secvenţă homopolară sunt de două tipuri constructive:

222
 • de tip toroidal, pentru generatoare legate la bare prin (1... 12) cabluri pe fază;
• de tip ramă, pentru generatoare legate la bare prin mai mult de 12 cabluri pe fază sau
pentru cele legate la bare colectoare prin bare.
Pentru că TSH toroidale au un singur miez, spre deosebire de FTSH, nu pot apărea
curenţi de dezechilibru provocaţi de neidentitatea caracteristicilor magnetice ale miezurilor.
Pot apărea însă curenţi de dezechilibru (mult mai mici decât la FCSH) din cauza nesimetriei
aşezării conductorilor primari ai celor trei faze în raport cu bobinajul secundar al TSH,
nesimetrie care conduce la inducţie mutuală şi deci la apariţia unor tensiuni electromotoare
de dezechilibru în circuitul secundar al TSH.
17.3. Protecţiile generatorului împotriva defectelor în rotor
17.3.1. Protecţia generatorului împotriva scăderii sau pierderii excitaţiei
Pierderea excitaţiei la un generator sincron poate surveni în cazul declanşării
atempestive a automatului de dezexcitare rapidă, a slăbirii unei conexiuni sau a întreruperii
unui conductor din circuitul de excitaţie. La pierderea excitaţiei, GS conectat la un sistem
energetic trece la funcţionarea în regim de generator asincron cu o viteză hipersincronă. în
acest regim se poate produce o supraîncălzire a bobinajului statoric şi o mărire a pierderilor
statorice, datorită curentului indus în rotor şi în bobinajul de amortizare. Deci, în cazul când
aest regim durează un timp îndelungat, poate fi dăunător pentru maşină şi de aceea trebuie
avertizat personalul de serviciu şi, eventual, deconectat generatorul. Pe de altă parte, prin
pierderea excitaţiei, GS încetează să mai debiteze puterea reactivă, consumând în plus din
sistem puterea reactivă necesară pentru magnetizarea sa proprie. Apare deci în SEE un
consum suplimentar de putere reactivă, care, în anumite condiţii, poate conduce la supra-
încărcarea celorlalte generatoare sau chiar să pericliteze stabilitatea sistemului. De aceea, se
prevăd, atât la turbogeneratoarcle cu puteri > 50 MW, cât şi la hidrogeneratoarele cu puteri
>6MW, protecţii speciale împotriva pierderii excitaţiei, protecţii care comandă declanşarea
întreruptorului generatorului cu o temporizare determinată de durata admisibilă de mers în
regim asincron, indicată de constructorul maşinii sau de condiţiile de sistem. La GS cu
puteri < 100 MW se admite ca protecţia de pierdere a excitaţiei să acţioneze la semnalizare,
în cazul în care nu se pot realiza reglajele care să permită încărcarea capacitivă a grupului
până la limita indicată de fabricant.
Cel mai simplu mod de realizare a protecţiei împotriva pierderii excitaţiei se obţine cu
ajutorul unui releu de curent minim, introdus printr-un sunt în circuitul rotorului gene-
ratorului. Deoarece la generatoarele mari pot apare regimuri de funcţionare cu un curent de
excitaţiei foarte mic, releul trebuie să aibă un reglaj cât mai coborât. Unii autori recomandă
reglarea protecţiei la 10 % din curentul nominal de excitaţie, cu o temporizare de 1 s.
Alte scheme de protecţii supraveghează integritatea circuitului de excitaţie, cu relee de
rezistenţă maximă. Acest sistem de protecţie poate funcţiona şi la GS cu sarcini capacitive
mari, la care curentul de excitaţie poate, în anumite condiţii, să se anuleze sau să aibă chiar
valori negative. Alte soluţii constau în realizarea protecţiei împotriva pierderii excitaţiei
bazate pe criteriul schimbării sensului de circulaţiei al puterii reactive, sau cu relee de
impedanţă, ca de exemplu cele de tip RPEx realizate la ICEMENERG Bucureşti, folosite
pentru GS cu puteri' P > 100 MW, care sunt prevăzute cu două trepte: semnalizare, apoi
declanşare (fig. 17.19). Temporizarea declanşării este determinată în funcţie de durata
admisibilă de mers în acest regim pentru generatorul respectiv.
Alte protecţii folosite în SEN pentru supravegherea regimului sincron de funcţionare a GS
sunt: protecţiie RMZ 210 (CdC - Franţa) pentru grupurile de 315 MW şi 330 MW; D21

223
(ZPA - Cehoslovacia) pentru majoritatea grupurilor de 100 MW şi 200 MW; D20 (ZPA -
Cehoslovacia) pentru câteva grupuri cu putere <. 100 MW.

În perioada anilor 1987-1989, funcţionarea SEN cu frecvenţa redusă şi exploatarea mor

grupuri energetice la sarcini scăzute, au creat riscuri de declanşare neselectivă a unor 3S
subexcitate de către aceste protecţii în primele (1 ...3) s ce urmează acţionărilor DAS f.
Pentru prevenirea acestor declanşări, ca soluţie imediată, se adoptă temporizarea cu (1... 5) s i
acţiunii protecţiei de pierdere a excitaţiei.

17.3.2. Protecţia împotriva defecţiunilor în funcţionarea regulatorului

automat de tensiune (R.A.T.)
Funcţionarea greşită a regulatorului automat de tensiune a unui generator sincron, în sensul
aplicării excitaţiei maxime, poate să producă declanşarea intempestivă a GS prin protecţia
maximală de curent sau să provoace deteriorarea rotorului. Pericolul supra încălzirii
rotorului este foarte mare în acest caz, mai ales la generatoarele mari, care sunt prevăzute cu
răcirea directă a bobinajului rotoric. De aceea, unii autori recomandă să se introducă o
protecţie specială contra funcţionării greşite a R.A.T. Regulatorul automat de tensiune poate
provoca în mod greşit forţarea excitaţiei în două situaţii: în cazul defectării regulatorului
propriu-zis sau la întreruperea alimentării cu tensiuni a regulatorului.
Pentru cazul defectării regulatorului propriu-zis se prevede un releu maximal de
curent în circuitul rotoric, cu o temporizare superioară tuturor protecţiilor din sistem. în
cazul când forţarea excitaţiei persistă un timp mai îndelungat decât cel reglat, se scoate din
funcţiune R.A.T. şi se comută excitaţia la o valoare predeterminată.
Întreruperea alimentării cu tensiune a R.A.T. şi acţionarea acestuia în sensul
forţării excitaţiei se poate produce în cazul arderii unui fuzibil pe partea de joasă tensiune a
transformatorului de tensiune. Protecţia care se prevede în acest caz trebuie să facă selecţia
între dispariţia tensiunii provocată de arderea unui fuzibil şi căderea de tensiune provocată de
un scurtcircuit în sistem. O soluţie simplă este să se prevadă în circuitul de alimentare al
R..A.T. o protecţie de tensiune minimă cu o temporizare superioară celei necesară pentru
eliminarea scurtcircuitelor din sistem. Alte scheme realizează protecţia prin compararea
tensiunii dată de TT al R.A.T. cu tensiunea dată de TT care alimentează circuitele de
măsură. Dacă tensiunea dispare numai la regulator, menţinându-se în circuitele de măsură,
înseamnă că s-a produs un deranjament în circuitele de alimentare a R.A.T. şi protecţia
acestuia trebuie să scoată R.A.T. din funcţiune.

224
17.3.3. Protecţia împotriva punerilor la pământ
În funcţionarea generatoarelor pot apărea, relativ des, simple puneri la pământ în
circuitul rotoric sau duble puneri la pământ în circuitul rotoric.
Apariţia unei puneri la masă a bobinajului rotoric al generatorului nu constituie în
sine un defect periculos pentru maşină. Parametrii excitaţiei nu sunt modificaţi, deci
generatorul poate rămâne în funcţiune până când condiţiile de exploatare permit oprirea sa
pentru reparare.
Dubla punere la pământ în circuitul de excitaţie urmează, în majoritatea cazurilor,
după prima punere la pământ neîndepărtată şi constituie un defect net. în această situaţie, o
porţiune a circuitului rotoric este scurtcircuitată; prin locul defect curg curenţii de
scurtcircuit şi, totodată, datorită desimetrizării câmpului inductor, pot apărea solicitări
mecanice nesimetrice, periculoase asupra rotorului.
17.3.3.1. Protecţia împotriva simplei puneri la pământ rotorice (s.p.p.r.)
Defectul se poate constata printr-un control periodic al izolaţiei circuitului rotoric, de către
personalul de exploatare, soluţie care se aplică la turbogeneratoare cu P ^ 6 MW. La GS cu
P>6MW se foloseşte schema de protecţie din fig. 17.20, care datorită simplităţii şi
eficacităţii ei, este foarte răspândită.

Un punct a al circuitului de excitaţie este legat la pământ printr-un releu maximal de

curent 1. în cazul scăderii rezistenţei de izolaţie a circuitului rotoric, de exemplu în urma
unei puneri la pământ într-alt punct (K1), prin releu trece un curent care determină
acţionarea acestuia. în absenţa transformatorului T, circuitului de protecţie rotorică
aplicându-i-se tensiunea continuă (din rotor), după trecerea perioadei tranzitorii, prin
condensator nu mai circulă nici un curent. Deci curentul staţionar este:
i'  0
În perioada tranzitorie până se încarcă condensatorul C curge curentul liber:
t

i"  I " e 1T
cos(t   )
Pentru a se mări sensibilitatea schemei pentru orice loc de defect, releul este alimentat în
ca. la (30...50) V (de obicei 40 V), prin transformatorul intermediar 2 conectat la TT al

225
 generatorului. Transformatorul 2 serveşte şi pentru separarea galvanică a circuitului rotoric
de reţeaua de ca. Condensatorul de protecţie 3, de 6  F, are rolul de a separa circuitul de
c.c. al rotorului de circuitul de ca., legat la pământ, al transformatorului 2. Protecţia
împotriva primei (simplei) puneri la pământ comandă numai semnalizarea în cazul
turbogeneratoarelor, iar la hidrogeneratoare comandă şi declanşarea. Siguranţa 4 este
necesară pentru întreruperea circuitului în cazul străpungerii condensatorului C, când prin
circuit ar circula şi o importantă componentă continuă a curentului, existând o legătură
galvanică în locul lui C.
În regim normal de funcţionare a generatorului, curentul alternativ circulă pe calea:
pământ, secundarul transformatorului 2, bobina releului 1, siguranţa 4, condensatorul 3,
bobinajul rotoric şi capacitatea C a bobinajului rotoric faţă de pământ, pământ. Pentru că
C are reactanţa mare (C = 0,5  F), prin bobinajul lui 1 circulă un curent foarte mic, < Ipp.
La o punere la pământ în circuitul rotoric, în punctul K1, impedanţa circuitului scade
(C este scurtcircuitată), deci creşte mult ca. şi releul 1 acţionează.
Schema poate funcţiona în c.c, fără 2 şi 3, dar ar avea dezavantajul că redistribuirea
curenţilor între circuitul rotoric şi cel format de punere la pământ perturbă funcţionarea
generatorului. Schema de curent alternativ are dezavantajul necesităţii desensibilizării în
raport cu ca. care circulă prin 1 în regim normal, datorită lui C. Acest dezavantaj este
esenţial dacă C > 0,5  .F. Atunci în secundarul lui 2 se introduce o punte redresoare, iar 1
este alimentat în c.c. (40 V).
Având în vedere că, datorită nesimetriei în câmpul de excitaţie, apare o forţă radială,
perpendiculară pe axul maşinii şi de valoare constantă, care determină vibraţii, la hidroge-
neratoarele din centralele telecomandate protecţia împotriva s.p.p.r. comandă declanşarea
întreruptorului prin care GS se racordează la bare, semnalizarea defectului fiind inoperantă.
În ţara noastră se fabrică la ICEMENERG releul ASPP-3 împotriva simplei puneri la
pământ rotorice şi dispozitivele DPPE (dispozitive de protecţie împotriva p.p. a excitaţiei):
DPPE-r pentru GS cu excitaţie rotativă şi DPPE-s pentru GS cu excitaţie statică.
17.3.3.2. Protecţia împotriva dublei puneri la pământ rotorice
În acest scop se prevede o protecţie maximală de curent realizată pe principiul
punţii de c.c, ramurile punţii fiind formate din înfăşurarea de excitaţie a generatorului,
care la început are un singur punct pus la pământ (de exemplu punctul K1), şi din
potenţiometrul 1 (fig.17.21).

226
 Într-o diagonală a punţii, respectiv între punctul c şi o legătură fixă la pământ, este
legat fie releul de curent 2, fie voltmetrul 3. Schema fiind comună pentru toate
generatoarele unei centrale, în timpul funcţionării normale ea nu este conectată la nici unul
dintre agregate, întreruptoarele 11 fiind deschise. După apariţia unei simple puneri la
pământ la unul dintre generatoare, detectată după cum s-a arătat mai sus, se închide manual
întreruptorul 11 corespunzător acelui generator. Se deschide întreruptorul 4 şi se închide
contactul butonului 5, introducându-se astfel în circuit milivoltmetrul 3 în locul releului 2.
Drept voltmetru 3 se foloseşte un milivoltmetru de c.c, având tensiunea nominală de 3 V, cu
diviziunea zero la mijlocul scării. Cu ajutorul potenţiometrului 1 se echilibrează puntea
până când acul voltmetrului revine la zero. Puntea apare ca în fig.17.22, în care:
(aK1 + K1b) - înfăşurarea de excitaţie E;
(ac + cb) - potenţiometrul 1. ]
La echilibru:
Rak 1 Rcb  Rbk 1 Rca
După aceasta se eliberează butonul 5 şi se închide întreruptorul 4, astfel că schema este
pregătită pentru a sesiza o a doua punere la pământ, de exemplu în punctul K 2, în înfăşura-
rea de excitaţie a generatorului respectiv. Când apare această a doua punere la pământ,
puntea se dezechilibrează, releul 2 este alimentat cu curentul din diagonala punţii şi comandă
declanşarea generatorului, prin releul de timp 8. Acesta introduce o temporizare de (0,5... 1) s,
necesară pentru a preveni acţionarea greşită a protecţiei în unele cazuri de scurtcircuite
exterioare.

227
 Din practica exploatării a rezultat că există pericolul acţionării releului 2 din cauza
curentului alternativ care poate lua naştere în circuitul rotoric, datorită învârtirii rotorului
cu o punere la pământ, într-un întrefier nesimetric. Pentru a preveni acţionarea protecţiei.
În astfel de cazuri, s-au introdus în schemă bobina de inducţie 9 şi TC 6, cu ajutorul cărora
se creează un câmp de compensare în releu, respectiv de la care se alimentează bobina de
frânare a releului 2. Curentul de pornire a protecţiei se stabileşte pe baza condiţiei ca releul
să nu acţioneze la curentul de dezechilibru generat de echilibrarea neprecisă a punţii şi de
compensarea insuficientă a curentului alternativ de către TC 6. Curentul alternativ dat de
nesimetria fuxului generatorului circulă prin înfăşurarea principală a releului 2 şi prin
înfăşurarea primară a TC 6. Curentul secundar al TC circulă prin înfăşurarea suplimentară a
releului în sens invers faţă de curentul din înfăşurarea principală (fig. 17.23). Datorită
acestui fapt, fluxurile magnetice create de curentul alternativ care circulă prin înfăşurări se
compensează reciproc.
17.4. Protecţiile generatorului împotriva defectelor în sistem şi a regimurilor
anormale de funcţionare
17.4.1. Protecţia generatorului împotriva supracurenţilor datorită scurtcircuitelor
în sistem şi a suprasarcinilor
Protecţia împotriva scurtcircuitelor exterioare se realizează printr-o protecţie
maximală de curent temporizată, cu blocaj de tensiune minimă. Pentru ca această
protecţie să constituie rezerva pentru toate protecţiile generatorului (chiar şi
împotriva defectelor interne), ea se conectează pe TC dinspre neutrul stelei
înfăşurărilor generatorului (fig. 17.24). a generatoare de puteri mici, sub 6 MW
inclusiv, se poate renunţa la blocajul de tensiune, ir releele de curent se vor monta pe
două faze (TC conectate în stea incompletă), în fig. 17.24 s-au notat:
FCSI - filtrul de curent de secvenţă inversă;
1 , 2 , 3 - releele protecţiei împotriva suprasarcinilor simetrice;
4 , 5 , 6 , 7 , 8 , 9 - releele protecţiei împotriva scurtcircuitelor exterioare simetrice;
10- releul protecţiei împotriva scurtcircuitelor exterioare nesimetrice;
11- releul protecţiei împotriva suprasarcinilor nesimetrice;
12,13 - releul intermediar final şi releul de semnalizare .

228
 Pentru a asigura o sensibilitate mărită la scurtcircuite exterioare nesimetrice, schema
este prevăzută cu o protecţie maximală de curent de secvenţă inversă. De fapt, protecţia GS
împotriva scurtcircuitelor exterioare şi a suprasarcinilor nesimetrice se realizează diferenţiat,
în funcţie de puterea lor: GS cu P <50MW se prevăd cu o protecţie maximală de curent pe
trei faze, temporizată, completată cu blocaj de tensiune minimă realizat cu trei relee de
tensiune conectate la tensiunile secundare între faze. Pentru GS cu P > 50 MW trebuie
prevăzută o protecţie împotriva scurtcircuitelor nesimetrice şi a suprasarcinilor nesimetrice,
completată cu o protecţie împotriva scurtcircuitelor trifazate.
Reglajele protecţiei se fac după relaţiile:

229
 Releele de tensiune minimă 6 şi 7 se prevăd pentru ca protecţia să deosebească toate
cazurile de scurtcircuit de cele cu suprasarcină. Releele de tensiune sunt alimentate de TT
ale generatorului şi nu ale barelor, pentru că, dacă generatorul nu este conectat la bare (de
exemplu la pornire) protecţia lui să nu fie influenţată de tensiunea barelor. Releele sunt
alimentate cu tensiuni dintre faze, fiind prevăzute să sesizeze scurtcircuite polifazate
(generatorul debitează energie la m.t, deci de cele mai dese ori în reţele cu neutrul izolat
sau tratat prin bobină de stingere).
t 8  t L. max  t 17.20
notându-se prin tL.max temporizarea maximă dintre temporizările protecţiilor elementelor
alimentate de generator.
Releul de timp 8 este acţionat de releul intermediar 9, pentru a fi posibilă
semnalizarea apariţiei defectelor în circuitele de tensiune alternativă de alimentare a
releelor de tensiune minimă.
I pr10 se alege pe baza următoarelor condiţii :
a) Evitarea deteriorării generatorului din cauza componentei de secvenţă inversă:

230
c) Coordonarea sensibilităţii cu protecţiile elementelor următoare:
I pra
I pr10  K sig 17.24
K i.rep
unde:
Ki.rep - coeficientul de repartiţie determinat pentru schema echivalentă de secvenţă inversă,
Ipra - cea mai mare dintre valorile de pornire ale releelor protecţiilor de curent de secvenţă
inversă instalate pe elementele alimentate de la barele GS (de obicei I pr10 se alege din
condiţia (17.21), care determină o valoarea mai mare pentru Ipr10). Curentul de pornire al
releului Ipr.11 se alege din următoarele două condiţii:
a) Desensibilizarea în raport cu curentul de secvenţă inversă Ii.adm, admis în funcţionarea
îndelungată, deci:

b) Desensibilizarea în raport cu curentul de dezechilibru al FCSI în regim de

sarcină maximă a generatorului, datorită erorii TC care alimentează FCSI, erorii
de acordare a filtrului, variaţiei de frecvenţă în sistem (vezi relaţia 17.23):

231
 K sig
c) I pr .11  I dez . p 17.26
K rev
unde Ksig=1,05
Pentru I pr .11 se alege valoarea superioară rezultată din (17.25,17.26)

17.4.2. Protecţia generatorului împotriva creşterii tensiunii

Cauzele creşterii tensiunii unui generator peste valoarea nominală pot fi: descărcarea
bruscă după scurtcircuite, defectarea RAT, ambalarea grupului (creşterea turaţiei), defecte
în circuitele secundare de tensiune alternativă ce alimentează schema.
La turbogeneratoare, regulatorul de turaţie intervine rapid, modificând admisia
aburului în turbină. De aceea la turbogeneratoare nu apar creşteri de tensiune şi nu este
necesară o protecţie specială împotriva acestora decât la generatoarele de puteri mari.
La hidrogeneratoare, masele mari de apă în mişcare neputând fi oprite rapid, pot
apărea suprasturaţii importante (până la dublul turaţiei nominale). Odată cu turaţia creşte
liniar frecvenţa şi pătratic tensiunea, care poate depăşi deci de mai multe ori valoarea
nominală, Un.
De aceea normele prevăd instalarea, la toate hidrogeneratoarele a unei protecţii
împotriva creşterii tensiunii. De asemenea se va prevedea o astfel de protecţie la
turbogeneratoarele cu P < 50 MW cu excitaţie statică sau cu excitaţie de înaltă frecvenţă,
cât şi la TG cu P  50, indiferent de tipul excitaţiei. Schema folosită este cea din fig. 17.25

Releul maximal de tensiune comandă temporizat, prin releul de timp, declanşarea

întreruptorului principal şi al celui de excitaţie. Releul intermediar de acţionare este comun
pentru toate protecţiile generatorului, în scopul evitării declanşărilor false, ca urmare a
supratensiunilor de scurtă durată:
U pp  (1,2...1,7)U n
t acţ  0,5s
Releul U fiind de tensiune alternativă, are dezavantajul că la creşterea frecvenţei,
reactanţa sa creşte, deci curentul din bobina releului creşte mai puţin decât tensiunea

232
aplicată şi s-ar putea ca releul să nu acţioneze.
O protecţie mai perfecţionată este cea care foloseşte un releu de tensiune continuă,
alimentat prin redresoare de la tensiunea alternatorului, deci un releu de tensiune maximă, a
cărui funcţionare este independentă de frecvenţă.

17.4.3. Protecţia generatorului împotriva funcţionării în regim de motor

În cazul când, în urma unei defecţiuni a maşinii primare, dispare cuplul mecanic la
arborele generatorului, acesta trece în regim de motor sincron şi primeşte de la reţea puterea
activă, pe care o consumă, antrenând el maşina primară. în acest regim generatorul debitează
putere reactivă. Pentru a se evita extinderea defectului pe partea mecanică şi defectarea GS,
ceea ce se poate întâmpla, de exemplu, dacă turbina se gripează din cauza solicitării mari la
care este supusă, este absolut necesar ca în această situaţie, generatorul să fie separat de
reţea.
În acest scop se prevede o protecţie de putere (protecţie de întoarcere de putere),
realizată prin schema din fig. 17.26.

dfmpwjfijgkjgingk[ndfk[pgjvisdovjisdjfvsdji[fsdfsdo
[jfs[pdjfsdjkof[sdjf[psjdf[oijsd

Capitolul 21

233
 PROTECŢIA MOTOARELOR ELECTRICE

Supravegherea motoarelor electrice se face prin aparate de măsurat pentru mărimile

mecanice sau electrice: turaţie, temperatură, curent, tensiune etc.
Buna funcţionare motorului este supravegheată de personalul de exploatare.
întrucât însă este necesară menţinerea unor anumite valori limită, se folosesc în acest
scop aparate de măsurat cu contacte pentru valorile limită sau relee. Lămpile de
semnalizare şi hupele anunţă depăşirea unor valori limită maxime sau minime, avertizând în
cazul unor regimuri de funcţionare periculoase. Majoritatea dispozitivelor de protecţie a
motoarelor acţionează prin deconectare, ducând prin aceasta la întreruperea procesului de
producţie.
Dacă natura defectului o permite, motorul mai rămâne un timp oarecare în
funcţiune, permiţând să se termine operaţia începută în procesul de producţie. După
aceea se deconectează motorul, iar înlăturarea defectului se face fie într-o pauză, fie chiar
la terminarea lucrului.
în literatura de specialitate din ultimii ani sunt prezentate numeroase sisteme de protecţie
a motoarelor electrice. Ele trebuie păzite de praf şi trepidaţii. Cazul mai dificil din acest
punct de vedere îl prezintă aparatele montate direct pe întreruptor.
21.1. Defectele posibile, regimuri anormale de funcţionare şi protecţii prevăzute la
motoarele electrice
La motoare poate apare ca regim anormal de funcţionare suprasarcina, provocată la motoare
asincrone de supraîncărcarea mecanismului acţionat de motor, scăderea tensiunii de
alimentare, întreruperea unei faze a circuitului de alimentare sau funcţionarea cu sarcină
asimetrică, iar la motoarele sincrone de supraîncălzirea mecanismului acţionat de motor,
ieşirea din sincronism datorită întreruperii unei faze a reţelei de alimentare sau scăderea
tensiunii. în cazul unei suprasarcini tehnologice (provocată de încărcarea excesivă a
mecanismului de acţionat), motorul poate depăşi cuplul maxim şi dacă suprasarcina nu este
înlăturată, el se opreşte şi apoi absoarbe de la reţea curentul de pornire (de câteva ori mai
mare decât curentul nominal).
Scăderea tensiunii produce totodată o creştere a curentului rotoric, în timp ce curentul
statoric poate să crească sau să scadă, în funcţie de încărcare. Dacă tensiunea de alimentare
a motorului a scăzut cu mai mult de 5 % din Un, motorul se admite să funcţioneze numai cu
sarcină mai mică decât sarcina nominală, în caz contrar se supraîncarcă bobinajul rotorului,
ajungându-se la uzura prematură a acestuia.
În cazul scurtcircuitelor în reţeaua de alimentare, tensiunea scade mult, deci turaţia
motoarelor scade, curentul absorbit creşte datorită creşterii alunecării. Dacă tensiunea scade
foarte mult pe o durată mai lungă de timp, motoarele se opresc. După izolarea defectului,
tensiunea se restabileşte în reţeaua de alimentare, iar motoarele, care au funcţionat cu o
turaţie redusă sau chiar s-au oprit, fără să fi fost deconectate, se accelerează fără intervenţia
personalului şi, la restabilirea completă a tensiunii, ajung la turaţia nominală. în timpul
acestui proces, curenţii absorbiţi de motor depăşesc valoarea nominală, însă nu sunt
periculoşi, pentru că procesul durează un timp scurt. Proprietăţile motoarelor asincrone de a
porni sau de a-şi mări turaţia până la valoarea nominală, la revenirea tensiunii după
eliminarea unui scurtcircuit, este numită autopornire. Ea este posibilă atât la motoare cu

234
rotor în scurtcircuit, cât şi la cele cu rotor bobinat. Unele motoare asincrone cu rotor
bobinat nu pot însă autoporni, având un cuplu de pornire mai mic decât cuplul rezistent al
mecanismului acţionat (Mp < Mrezist). Dacă aceste motoare nu se deconectează de la reţea,
prin înfăşurările lor circulă timp îndelungat un curent mult mai mare decât I n, care duce la
încălzirea inadmisibilă a înfăşurării motoarelor. De aceea, aceste motoare se prevăd cu
protecţia înfăşurării împotriva supracurenţilor.
Motoarele sincrone pot ieşi din sincronism la scăderea tensiunii sau a curentului de
excitaţie sau la supraîncărcarea mecanismului acţionat. în regim asincron motorul sincron
poate să se frâneze complet sau să funcţioneze cu turaţie redusă. Acest regim este
inadmisibil pentru motor un timp mai lung pentru că apare încălzirea înfăşurării. De aceea,
motoarele sincrone se prevăd cu o protecţie împotriva funcţionării în regim asincron.
Defectele motoarelor electrice sunt următoarele:
• scurtcircuite monofazate şi polifazate;
• puneri la pământ ale unei faze;
• scurtcircuite între spirele aceleiaşi faze a înfăşurării statorice.
Alegerea tipului de protecţie a motoarelor electrice este funcţie de puterea lor, de
tipul lor constructiv, de importanţa mecanismului acţionat, de condiţiile de autopornire etc.

21.2. Protecţia motoarelor electrice cu tensiune de alimentare până la 1 kV

Aceste motoare se protejează contra scurtcircuitelor prin siguranţe fuzibile şi prin
întreruptoare automate, care au instalate în interiorul lor protecţii diferite, astfel:
a)împotriva scurtcircuitelor
Se realizează cu relee electromagnetice, pe două sau trei faze, cu:
i pp  i p .motor

b)împotriva suprasarcinilor
Se prevăd relee termice cu bimetal. Pentru motoare cu P < 1 kW nu este obligatorie,
uneori realizându-se prin siguranţe cu inerţie a întreruptoarelor.
c)împotriva tensiunii minime
Se prevede numai la motoarele care nu pot fi pornite prin conectare directă la reţea, la
cele a căror autopornire nu este permisă de condiţiile procesului tehnologic sau prezintă
pericol pentru personalul de exploatare şi la cele a căror deconectare în cazul scăderii
tensiunii sau întreruperii alimentării este necesară pentru uşurarea autopornirii motoarelor
mai importante. La celelalte motoare nu este necesară această protecţie. De altfel, folosirea
protecţiei minimală de tensiune la toate motoarele ar face imposibilă utilizarea avantajelor
R.A.R.: când tensiunea la bare dispare complet, toate motoarele ar fi deconectate prin
această protecţie, fără să li se dea posibilitatea să autopornească (la fel şi cu A. A.R.).
21.2.1. Protecţia motoarelor electrice prin siguranţe fuzibile
Siguranţele fuzibile (SF) folosite pentru protejarea motoarelor electrice trebuie astfel
dimensionate, încât să nu se topească la pornirea motoarelor, când
I p .motor  (5...7) I n.motor
dar în acelaşi timp să întrerupă circuitul înaintea deteriorării conductorului de alimentare cu
energie electrică (deteriorare ca urmare a încălzirii produse de curentul de scurtcircuit).
Dimensionarea fuzibilelor de protecţie a circuitului unui motor se face în funcţie de
curentul de pornire IPM al acestuia şi de timpul tp de pornire.

235
 Curentul nominal al Rizibilului se calculează pe baza relaţiilor:
I pM
I nF  21.1
C
I nF  I C 21.2
I nF  3I adm 21.3
în care:
C este un coeficient care depinde de durata pornirii:
• C = 2,5 pentru tp<10s (porniri uşoare),
• C = (l,6... 2) pentru t p> 10 s (porniri grele);
Ic este curentul de calcul, corespunzător puterii cerute Pc de un grup de receptoare, care
ţine seama de gradul de încărcare a acestora şi de simultaneitatea funcţionării lor (în
cazul unui singur motor Ic = In);
I adm este curentul admisibil de lungă durată al conductorului de alimentare a motorului;
In este curentul nominal al motorului.
Timpul de pornire tp ,calculat în secunde, poate fi exprimat prin relaţia:
t p  4  2 Pn (21.4)
în care Pn este puterea motorului, în kW.
Protecţia prin SF a motorului are următoarele dezavantaje:
• apariţia unor supratensiuni mari, datorită timpului foarte scurt de întrerupere a
circuitului, în special la siguranţele ultrarapide. Acest timp scurt, de circa (2 ... 5) ms,
este impus pentru evitarea atingerii valorii de şoc a curentului de scurtcircuit (s-ar
produce solicitări mecanice mari, datorită forţelor electrodinamice);
• imposibilitatea asigurării protecţiei motorului la suprasarcini mici, de (1,5 ... 2) I n
dar de durată mare, pentru că în vederea evitării funcţionării SF la pornire, când
Ip = (2 ... 3) I„ , chiar dacă I nSF = I nM , la valorile mici ale suprasarcinii fuzibilul
siguranţelor rapide se topeşte numai după (1 ...2) ore, timp în care motorul atinge o
temperatură peste cea admisibilă;
• patroanele siguranţelor arse trebuie înlocuite cu patroane noi, timp în care motorul
este oprit;
• arderea SF pe o singură fază duce la rămânerea motorului în două faze.
Din aceste motive, la instalaţiile «importante, la care cerinţele continuităţii în
alimentarea cu energie sunt mari, în locul SF se folosesc întreruptoare automate.
21.2.2Protecţia motoarelor electrice prin întreruptoare automate (IA)
întreruptoarele automate au protecţie maximală de curent reglabilă, temporizată, pe
toate fazele, relee termice pentru protecţia la suprasarcini de durată şi, eventual, relee de
tensiune minimă.
Curentul de declanşare al IA cu relee maximale, fără temporizare, se calculează cu baza
relaţiilor:
I p  1,2 I pM 21.5
I p  4,5 I adm 21.6
Ip este curentul de pornire (minim de acţionare) al IA;
I pM este curentul de pornire al motorului;

236
 Iadm este curentul admisibil de durată al conductoarelor de alimentare.
Curenţii de rupere ai IA sunt mai mici decât curenţii de rupere ai SF de aceeaşi
curenţi nominali. De aceea, în instalaţiile cu curenţi mari se pot întâlni atât IA, cât şi SF
pentru protejarea aceluiaşi motor. Justificarea faptului că este necesară, pe lângă siguranţe
fuzibile, şi protecţia inclusă în întreruptoare, rezultă clar din fig.21.1.

În fig.21.1.a se indică modul de conectare a motorului M prin cablul C şi

întreruptorul I la barele colectoare BC. Fiecare element din schemă are o caracteristică a
temportării lui la un proces tranzitoriu, ca acela de pornire. La întreruptor caracteristica ce
ne interesează este cea a declanşării, t = f I (I), la cablu caracteristica duratei admisibile
de încărcare funcţie de curent, t = f I (I), iar la motor curentul de pornire funcţie de timp,
t=fM(I) (fig.21.1.b). Trebuie remarcat că, curentul reprezentat în abscisă este considerat
constant începând cu t = 0, deci caracteristica motorului indică nu variaţia reală a
curentului It în timpul pornirii, ci variaţia unui curent eficace, definit prin relaţia:
t
1 2
t 0
I  I t dt

În intervalul de timp scurt, de la 0 la t, curentul I este echivalent, din punct de vedere al

încălzirii, cu cel real It. Caracteristicile trebuie să fie situate aşa cum s-a reprezentat în
fig.21.1.b. Ele trebuie să fie suficient de apropiate, fără să se intersecteze. într-adevăr, dacă
ele nu ar fi apropiate, ar rezulta un cablul de alimentare supradimensionat, iar dacă s-ar
intersecta, atunci fie că întreruptorul ar deconecta în timpul pornirii, fie cablul s-ar încălzi
peste măsură. Astfel, de exemplu, dacă în loc de caracteristica I a întreruptorului am
considera caracteristica unui fuzibl F, fiindcă fuzibilul are inerţie termică mică, la curentul
mare de la începutul pornirii motorului va rezulta topirea fuzibilului. Este deci necesar un
fuzibil F" de un curent nominal mai mare, acesta însă nu va proteja cablul C de
supracurenţii care apar la supraîncărcarea motorului. Este deci necesar un cablu supradi-
mensionat C. Rezultă că protecţia motoarelor nu poate fi realizată cu fuzibile normale, de
inerţie termică mică. De altfel, fuzibilele nu corespund pentru protejarea motoarelor şi
pentru faptul că ele întrerup uneori numai o fază, lăsând motorul alimentat în două faze,
ceea ce este periculos pentru motor. Caracteristica I (fig.21.1.b) a întreruptorului de
protecţie a motorului trebuie să asigure, atât temporizarea necesară pornirii (partea I'), cât

237
şi deconectarea rapidă în caz de scurtcircuit (partea I"). Temporizarea I' se asigură cu relee
bimetalice puse pe două faze, iar întreruperea instantanee I" cu relee electromagnetice
montate pe fiecare din cele trei faze. Deci, în cazul când puterea de scurtcircuit este mai
mare decât puterea de rupere a întreruptorului, se folosesc fuzibile de mare putere de rupere
şi curent nominal mare, în serie cu întreruptorul.

21.3. Protecţia motoarelor electrice cu tensiune de alimentare peste 1 kV

Aceste motoare se prevăd cu următoarele protecţii:
a)protecţia împotriva scurtcircuitelor polifazate: protecţii maximale de curent cu acţiune
instantanee sau protecţii diferenţiale longitudinale;
b) protecţia împotriva scăderii tensiunii, prin relee de tensiune minimă;
c)protecţia împotriva suprasarcinilor, prin protecţia maximală de curent temporizată;
d) protecţia împotriva punerilor la pământ: protecţii maximale de curent homopolare;
e)protecţia împotriva ieşirii din sincronism;
f)protecţia împotriva funcţionării în două faze.
21.3.1. Protecţia împotriva scurtcircuitelor polifazate în stator
21.3.1.1. Protecţia maximală de curent
Schema protecţiei poate fi realizată cu relee primare sau cu relee secundare, cu
acţiune directă sau indirectă. Protecţia acţionează fără temporizare pentru că motoarele
reprezintă ultimul element al reţelei (de la sursă spre consumator).
În fig.21.2 se dă, spre exemplu, schema protecţiei maximale de curent în montaj
bifazat pentru protecţia motorului împotriva scurtcircuitelor. Se putea folosi şi schema cu
un singur releu de curent a cărui înfăşurare era parcursă de diferenţa curenţilor de fază, dar
sensibilitatea ei este mai redusă decât cea a schemei din fig.21.2. Dacă motoarele acţionează
mecanisme ce nu sunt supuse suprasarcinii, protecţia maximală de curent împotriva scurt-
circuitelor se realizează cu relee de supracurent cu caracteristica de temporizare independentă.

Dacă acţionează mecanisme ce sunt supuse la suprasarcini, se realizează cu relee cu

caracteristica semidependentă, pentru ca să se poată obţine cu aceleaşi relee atât protecţia
împotriva scurtcircuitelor, cât şi împotriva suprasarcinii. în acest caz acţionarea împotriva
scurtcircuitelor se face pe porţiunea independentă, instantaneu, iar la suprasarcini tempo-

238
cat, pe porţiunea dependentă a caracteristicii. Curentul de pornire al releului prevăzut
pentru protecţia împotriva scurtcircuitelor motoarelor asincrone este:
I p. max
I pr  K sig K sch 21.8
nTC

care:
I p . max este valoarea eficace maximă a componentei periodice a curentului de pornire a
motorului, corespunzând lui U = Unom, alunecării s = 1 şi rezistenţei scoase din circuitul
rotoric (în cazul motoarelor cu rotor bobinat);
K sig =(1,2…1,35) pentru protecţia cu relee cu caracteristica independentă;
K sig =(1,5…1,70) pentru protecţia cu relee de inducţie;
K sch  3 (releul parcus de diferenţa curenţilor de fază)
K sch  1 ( TC în stea)
La motoarele sincrone Ipr se calculează tot cu relaţia (21.8), dar în loc de Ipmax se
produce I" debitat de motor în reţea în cazul unui scurtcircuit trifazat la bornele lui sau se
menţine IP.max, dacă acesta este mai mare decât I". Sensibilitatea se caracterizează prin:

"( 2 )
I scc
K sens 
I pp
21.9

unde: I pp  I pr nTC

trebuie îndeplinită condiţia :

Ksens>2
21.3.1.2. Protecţia diferenţială de curent
Se foloseşte numai la motoare cu puteri peste 2 MW, care au şase borne accesibile, şi
se realizează ca şi pentru generatoare (capitolul 17).
21.3.2. Protecţia împotriva scăderii tensiunii
Protecţia minimală de tensiune a motoarelor sincrone şi asincrone are rolul de a
preveni încălzirea motoarelor, la motoare cu Mp < Mă, de a asigura deconectarea unora
pentru a uşura regimul de autopornire al altora, de a asigura condiţiile de tehnica securităţii
muncii şi cele de desfăşurare a procesului tehnologic.
Protecţia minimală de tensiune se realizează cu relee minimale de tensiune şi relee
de timp, sub forma unui grup comun pentru mai multe motoare. Când motoarele sunt
alimentate de la sisteme sau secţii de bare diferite, cele alimentate în grup de la aceeaşi
secţie sau sisteme de bare se prevăd, din considerente economice, cu un singur grup de
protecţii minimale de tensiune. în fig.21.3 se prezintă schema protecţiei minimale de
tensiune a unui grup de motoare electrice alimentate de la aceeaşi secţie de bare, realizată
cu două trepte de tensiune şi de timp.

239
 Treapta I-a este asigurată de releele de tensiune minimă 1 şi de releul de timp 3, iar
treapta a II - a este asigurată de releul de tensiune minimă 2 şi releul de timp 4.
Releele minime de tensiune 1 se conectează la înfăşurarea secundară (legată în stea)
a unui TT cu cinci coloane, fiind alimentate cu tensiuni între faze. Contactele releelor de
tensiune 1 se leagă în serie, pentru a se bloca acţionarea protecţiei în cazul arderii unei
siguranţe din circuitul secundar al TT. Tensiunea de pornire a releelor 1 se alege:
U pr1  0,7U n / nTT (21.10)
în care:
Un este tensiunea nominală a reţelei de alimentare a motoarelor;
n TT este raportul de transformare al transformatoarelor de tensiune.
Temporizarea releului 3 se alege:
t 3 =0,5s. (21.11)
Releul minimal de tensiune 2, alimentat tot cu tensiune între faze, are contactul în
serie cu contactele releelor 1, deci nu va putea excita releul de timp 4 decât dacă toate
releele 1 îşi au contactele închise, adică dacă tensiunile au scăzut pe toate fazele sub
valoarea de 0,7 Un .
Releul de timp 3 asigură deconectarea motoarelor puţin importante ce nu pot
autoporni din condiţii de proces tehnologic sau de protecţia muncii personalului de
exploatare, a celor ce au cuplul de pornire prea mic şi nu pot autoporni, dar şi a celor puţin
portante care, deşi pot autoporni, sunt sacrificate pentru a uşura condiţiile de autopornire
motoarelor mai importante.
Releul de tensiune 2 se reglează valoarea de pornire:
U
U pr .2  0,5 n 21.12
nTT
temporizarea lui 4 la valoarea: .
t 4 = 9s . (21.13)
În treapta a II - a se deconectează motoarele importante, care nu pot însă autoporni.
Vor rămâne, în final, conectate motoarele importante care pot autoporni (de exemplu
motoarele pompelor de ulei pentru ungere, ale pompelor de incendiu etc).
În cazul scăderii tensiunii sub valoarea de pornire a releelor de tensiune 1, acestea îşi
închid contactele şi excită releul de timp 3. Dacă tensiunea nu revine în 0,5 s, releul de

240
timp comandă deconectarea motoarelor M1 şi M2 prin releele intermediare 5 şi 6.
Dacă tensiunea scade sub valoarea de pornire a releului de tensiune 2, acesta îşi lude
contactele şi excită releul de timp 4, care va comanda, cu temporizarea reglată,
deconectarea motorului M3 prin releul intermediar 7. Rămâne conectat motorul M4.
Pentru a nu se semnaliza şi a nu acţiona protecţia greşit, în cazul deschiderii
separatorului TT (la revizii, reparaţii etc), circuitul de c.c. operativ se trece prin
contactele 8 ale separatorului. Prin aceasta, la deschiderea separatorului se întrerupe
alimentarea cu c.c. a releelor şi protecţia nu mai poate comanda deconectarea motoarelor.
Releele de semnalizare 4, cu revenire manuală, avertizează personalul de exploatare că
motoarele au fost deconectate.
Din considerente economice, se pot folosi scheme cu două relee de tensiune minimă.
21.3.3. Protecţia maximală de curent temporizată împotriva
suprasarcinilor
Se aplică la motoare electrice care se pot supraîncarcă prin procesul tehnologic sau
condiţiile de pornire. Ea comandă semnalizarea sau reducerea sarcinii mecanismului uiat
şi numai dacă reducerea sarcinii nu este posibilă fără oprirea motorului, sau la )arele
care lucrează fără supraveghere permanentă, oprirea motorului.
Schemele de protecţie sunt asemănătoare cu cele prevăzute împotriva
scurtcircuitelor. Se pot realiza cu relee de curent cu caracteristica independentă
combinate cu relee de timp sau cu relee de curent cu caracteristica semidependentă, tip
RTpC sau, mai de tip AB-21 şi AB-31, care au caracteristica de timp dependentă (cu
imagine termică). Aceste relee conţin în aceeaşi carcasă elemente pentru protecţia
maximală rapidă (electromagnetice) şi elemente pentru protecţia împotriva
suprasarcinilor (cu imagine termică). Elementele care urmăresc imaginea termică a
motorului protejat sunt formate dintr-un bimetal şi o bobină de încălzire. Ajustarea
curentului reglat se face prin mărirea sau micşorarea numărului de spire al bobinei de
încălzire care intră în circuit. Elementul rapid asigură protecţia motorului împotriva
scurtcircuitelor, iar elementele cu imagine termică asigură protecţia temporizată împotriva
suprasarcinilor.
În fig.21.4 se prezintă schema de protecţie a unui motor realizată cu relee tip
AB-21. în prospectul releului AB simt indicate caracteristicile lor de acţionare, care au o
alură de forma curbei 1 din fig.21.5.

241
 Pentru a se asigura valori mai mari ale timpului de declanşare t în funcţie de curentul
de funcţionare Ie, în serie cu elementele termice se montează TSR, cu raport de transfor-
mare crescător, şi se obţin caracteristici de forma curbei 2 din fig.21.5, sau chiar se pot
adăuga şi rezistenţele suplimentare R|, R2 (pe lângă TSR), asigurându-se astfel caracteristici
de funcţionare de forma curbei 3 din fig.21.5.
Curentul de pornire pentru releul împotriva suprasarcinilor, în cazul protecţiilor
realizate cu relee de curent (RC sau RTpC), este:

care n TCs este raportul de transformare al transformatorului cu saturaţie rapidă (TSR1

242
şi TSR2), restul notaţiilor având aceeaşi semnificaţie ca cea din relaţia (21.14).
Motoarele de putere medie sau mare, utilizate în acţionările electrice din centrale şi
staţii (şi nu numai de aici), au o protecţie termică bazată pe măsurarea temperaturii
punctelor critice ale motorului, cu ajutorul unor traductoare termice montate în aceste
puncte de fabrica constructoare. Semnalele date de aceste traductoare (termocupluri,
termorezistenţe u termistoare) indică în permanenţă temperatura, cu ajutorul unor
milivoltmetre sau logometre. La depăşirea temperaturii admisibile se comandă deconectarea
motorului.
Reamintim că un termistor este un rezistor nemetalic - un semiconductor - ale cărui
proprietăţi şi caracteristici depind în mod controlat, stabil şi reversibil de temperatură (fig.21.6).

Variaţia în timp a rezistenţei termistoarelor utilizate ca sonde amplasate în punctele

critice ale motorului este de forma 3 din fig.21.6. Se observă că aceste termistoare au o
rezistenţă aproximativ constantă până la atingerea unei anumite temperaturi, la care
valoarea rezistenţei creşte brusc.
În fig.21.7 se prezintă schema de protecţie a motorului realizată cu un astfel de
termistor. Termistorul, înseriat cu un releu sensibil, d1, este alimentat de un mic redresor,
atingerea temperaturii maxime admisibile, egală cu temperatura critică a termistorului,
releul declanşează şi întrerupe circuitul de alimentare a bobinei contactorului. După ce
motorul s-a răcit cu circa 10° C, prin apăsarea pe butonul b1 se poate conecta din nou la
reţea, l, în prealabil, s-au examinat şi înlăturat cauzele care au dus la supraîncărcarea
motorului.

243
21.3.4. Protecţia homopolară împotriva punerilor la pământ
Se prevede la acele motoare la care curentul de punere la pământ în reţeaua la care
este legat motorul este mai mare de 10 A. Schema este cea din fig.21.8.

TC de secvenţă homopolară este instalat pe un cablu de alimentare a motorului,

lângă întreruptor. Protecţia comandă, fără temporizare, declanşarea întreruptorului motorului.

Svdggdfb vfbhgf bghgfbn vbhyhjdghbn

bvnhgdjhgnbn
Calculul curenţilor de scurtcircuit

Metode:
1. Metoda impedanţelor, folosită la JT
2. Metoda componentelor simetrice, CEI 60909

Ipoteze de bază:
1. Reţeaua considerată este radială, iar tensiunea ei nominală este cuprinsă în zona
JT până la IT (nu depăşeşte 550 kV, valoare limită conform normelor CEI 60909)
2. La un scurtcircuit trifazat curenţii se consideră că se stabilesc pe cele trei faze
simultan,
3. Pe timpul scurtcircuitului numărul de faze afectate se consideră neschimbat: un
scurtcircuit trifazat rămâne trifazat, la fel un scurtcircuit fază-pământ rămâne
fază-pământ,
4. In timpul scurtcircuitului tensiunile care au provocat circulaţia curenţilor şi
impedanţele de scurtcircuit nu se modifică în mod semnificativ,
5. Poziţia comutatoarelor de prize ale regulatoarelor sau schimbătoarelor de tensiune
se consideră a fi în poziţia lor principală (în cazul unui scurtcircuit depărtat de
generatoare pot fi ignorate poziţiile reale ale regulatoarelor sau schimbătoarelor
de tensiune ale transformatoarelor)

244
 6. Rezistenţele arcurilor electrice nu se iau în considerare,
7. Capacităţile liniilor se neglijează,
8. Curenţii de sarcină se neglijează,
9. Se ţine seama de toate impedanţele homopolare

2. Metoda impedanţelor

2.1 Curenţii de scurtcircuit pentru diferite tipuri de scurtcircuite

Curentul de scurtcircuit trifazat
Scurtcircuitul trifazat corespunde unui defect între toate cele trei faze. Intensitatea
curentului de scurtcircuit este:
U/ 3
I cc 3 
Z cc
unde tensiunea U (tensiunea de linie compusă) corespunde tensiunii la mers în gol a
transformatorului, care este superioară cu 3-5% tensiunii la borne în sarcină. De exemplu,
pentru reţeaua de 390 V tensiunea compusă adoptată este de 410 V, adică o tensiune de
fază U/ 3 = 237 V.
Calculul intensităţii curentului de scurtcircuit se reduce la calculul impedanţei de
scurtcircuit Zcc, care este impedanţa echivalentă a tuturor impedanţelor parcurse de
curentul de scurtcircuit Icc, de la generator până la punctul de defect – ale sursei şi a
liniilor conform fig. 12. Aceasta este de fapt impedanţa directă pe fază:
Zcc = (R) 2  (X ) 2 , unde
Σ(R) – reprezintă suma rezistenţelor în serie
Σ(X) – reprezintă suma reactanţelor serie

U/ 3
I cc 3 
Z cc

Defect trifazat
Defectul trifazat este în general considerat ca fiind acela care provoacă cei mai mari
curenţi de scurtcircuit. Intr-adevăr, în acest caz curentul de scurtcircuit nu este limitat
decât de impedanţa directă la o tensiune aplicată egală cu aceea de fază. Calculul
curentului de scurtcircuit trifazat este important pentru alegerea echipamentului datorită
solicitărilor electrodinamice.

Scurtcircuit bifazat izolat

U
I cc 2 
2 Z cc

Defect bifazat
Acest scurtcircuit corespunde unui defect între două faze alimentat cu tensiunea de linie
compusă U. Intensitatea curentului Icc2 este inferioară celui de defect trifazat:

245
 U 3
I cc 2   I cc 3  0.86 I cc 3
2 Z cc 2
În cazul unui defect apropiat de maşini rotative impedanţele acestora sunt astfel încât
I cc 2 este apropiat de I cc 3 .

Scurtcircuit monofazat izolat

U/ 3
I cc1 
Z cc  Z Ln
Defect monofazat
Acest scurtcircuit corespunde unui defect între o fază şi conductorul de nul alimentat cu
tensiunea de fază:
V = U/ 3
Intensitatea I cc1 debitată este:
U/ 3
I cc1 
Z cc  Z Ln
În unele cazuri particulare de defect monofazat impedanţa homopolară a sursei este mai
mică decât Zcc ( de exemplu la bornele unui transformator cu conexiune stea/zig-zag sau
al unui generator în regim subtranzitoriu). Intensitatea curentului de scurtcircuit
monofazat este atunci mai mare decât aceea a curentului de scurtcircuit trifazat.

Scurtcircuit cu pământul (monofazat sau bifazat)

U/ 3
I cco 
Z cc  Z 0

Defect cu pământul
La acest tip de scurtcircuit intervine impedanţa homopolară Zo. Cu excepţia
scurtcircuitelor în prezenţa maşinilor rotative când impedanţa homopolară este redusă,
intensitatea curentului de scurtcircuit în acest caz Icc0 este mai mică decât în cazul
scurtcircuitului trifazat.
Calcului curentului de scurtcircuit cu pământul poate fi necesar în funcţie de regimul
neutrului (schema de legare la pământ), pentru calculul reglajelor protecţiei homopolare
sau diferenţiale.

2.2 Determinarea impedanţelor de scurtcircuit.

Conform acestei metode, curenţii de scurtcircuit se determină plecând de la impedanţa

echivalentă a „circuitului” parcurs de curentul de scurtcircuit. Această impedanţă se
calculează după ce s-au totalizat separat rezistenţele şi reactanţele circuitului parcurs de
curentul de defect, inclusiv cele ale sursei, până la locul de defect.
( Numerele x , permit ca plecând de la exemplele de la sfârşitul capitolului, să se
găsească explicaţiile date în lucrare)

246
Impedanţa reţelei
În cele mai multe cazuri nu se consideră schema reţelei electrice din amonte de punctul
de furnizare al energiei. Cunoaşterea reţelei din amonte se rezumă în general la datele
furnizate de către distribuitor şi anume la cunoaşterea puterii de scurtcircuit Scc (în
MVA).
Impedanţa echivalentă a reţelei amonte este :
U2
1 Za 
S sc
Unde U este tensiunea de linie compusă a reţelei în gol. Rezistenţa şi reactanţa din
amonte se calculează plecând de la rapoartele Ra/Za în circuitele de înaltă tensiune:
Ra/Za = 0.3 la 6 kV,
Ra/Za = 0.2 la 20 kV,
Ra/Za = 0.1 la 150 kV
Dar Xa  Za 2  Ra 2 , de unde
Xa R
 1 ( a )2
Za Za
2 Pentru 20 kV avem:
Xa
 1  0.2 2  0.98
Za
Xa = 0.98 Za, de unde aproximarea Xa ≈ Za
Impedanţa internă a transformatorului
Impedanţa se calculează plecând de la tensiunea de scurtcircuit usc exprimată în procente:
%
u sc U 2
ZT  , unde
100 S n
U este tensiunea compusă la mers în gol a transformatorului
Sn este puterea nominală a transformatorului
%
u sc
U este tensiunea ce trebuie aplicată primarului transformatorului pentru ca
100
înfăşurările să fie parcurse de curenţii nominali, bornele secundare de JT fiind
scurtcircuitate.
Pentru transformatoarele de IT/JT utilizate la distribuţia publică valorile tensiunii de
scurtcircuit sunt fixate şi publicate la nivel european. Referitor la aceste valori trebuie
notat că precizia acestor valori ale tensiunii de scurtcircuit influenţează direct asupra
calculului curenţilor de scurtcircuit deoarece o eroare de x % a lui usc provoacă o eroare de
acelaşi ordin supra lui ZT.

Puterea transformatorului IT/JT ( în kVA ) ≤ 630 800 1000 1250 1600 2000
Tensiunea de scurtcircuit usc ( în % ) 4 4.5 5 5.5 6 7

4 În general RT << XT , fiind de ordinul a 0.2 XT, astfel că impedanţa de scurtcircuit a

transformatorului poate fi considerată egală cu reactanţa acestuia XT.
Totuşi, pentru puteri nominale mici este necesar să se calculeze Z T deoarece raportul
RT/XT este mai mare. Rezistenţa transformatorului se poate calcula, pe baza pierderilor
Joule în scurtcircuit, cu formula:

247
 W
W = 3 RT In2, de unde RT  3 In 2
Observaţii:
5
Când sunt n transformatoare de puteri egale conectate în paralel, valorile impedanţelor
cât şi ale reactanţelor şi rezistenţelor se împart la n.
Este necesar să se acorde o atenţie aparte transformatoarelor speciale: de exemplu,
transformatoarele pentru alimentarea grupurilor de redresare au valori ale tensiunii de
scurtcircuit usc care ating 10 până la 12% pentru a limita curentul de scurtcircuit.
Dacă se ţine seama de impedanţa reţelei din amonte de transformator şi de impedanţa
internă a transformatorului, curentul de scurtcircuit este:
U
I sc 
3 (Z a  Z T )
În primă aproximaţie, Za şi ZT sunt asimilate cu valorile reactanţelor respective.
Impedanţa de scurtcircuit se poate atunci scrie ca suma algebrică a celor două impedanţe
Za şi ZT.
În cazul când se poate neglija impedanţa reţelei din amonte valoarea curentului de
scurtcircuit este:
U
I ' sc 
3 ZT
Eroarea relativă este:
U2
I sc I ' sc  I sc Z S sc I sc 100 S n
  a  adică 
I sc I sc ZT u sc U 2 I sc u sc S sc
100 S n

Fig. 14: Eroarea la calculul curentului de scurtcircuit când se neglijează impedanţa Z a a

reţelei amonte

Figura 14 prezintă nivelul erorii prin exces care apare la calculul curentului de
scurtcircuit Isc când se neglijează impedanţa reţelei din amonte. Din această figură se
observă că se poate neglija impedanţa reţelei din amonte pentru reţele la care puterea de

248
scurtcircuit Ssc este mare în raport cu puterea nominală Sn a transformatorului: astfel dacă
Ssc/Sn = 300, eroarea este în jur de 5%.

Impedanţele liniilor de legătură.

Impedanţa liniilor de legătură ZL depinde de rezistenţa şi reactanţa lineică şi de lungimea
liniilor.
Rezistenţa lineică RL a liniilor aeriene, a cablurilor şi a barelor colectoare se calculează cu
relaţia:

RL  unde S este secţiunea conductorului iar ρ este rezistivitatea lui, dar a căror
S
valoare ce se adoptă nu este aceeaşi , ci este în funcţie de curentul de scurtcircuit calculat,
minim sau maxim.
6 Tabelul din fig. 15 dă aceste valori pentru fiecare din cazuri.
În realitate, la JT pentru conductoarele cu secţiunea mai mică de 150 mm 2, se ia în
considerare doar rezistenţa ( RL < 0.15 mΩ/m la S > 150 mm2)
Reactanţa lineică a liniilor aeriene, a cablurilor şia barelor colectoare se poate calcula cu
formula:
d
X L   L  [15.7  144.44 Log ( )]
r
exprimată în mΩ/km pentru un sistem de cabluri monofazate sau trifazate cu dispunere în
triunghi, unde în mm avem:
r – raza firelor conductoare;
d – distanţa medie dintre conductoare
Log = reprezintă logaritmul zecimal

Regula Rezistivitate Valoarea Conductoare

(*) rezistivităţii implicate
(Ω mm2/m)
Cu Al

Curent de scurtcircuit maximal ρ0 0.01851 0.02941 Fază-N

Curent de scurtcircuit minmal
 cu fuzibil ρ2 = 1.5 ρ0 0.028 0.044 Fază-N
 cu întreruptor ρ1 = 1.25 ρ0 0.023 0.037 Fază-N (**)
Curent de defect în scheme TN şi IT ρ1 = 1.25 ρ0 0.023 0.037 Fază-N
PE-PEN
Cădere de tensiune ρ1 = 1.25 ρ0 0.023 0.037 Fază-N
Supracurentul pentru verificarea solicitărilor ρ1 = 1.25 ρ0 0.023 0.037 Fază, PE şi
termice a conductoarelor de protecţie PEN
0 2
(*) ρ0 = rezistivitatea conductoarelor la 20 C: 0.01851 Ωmm /m pentru Cu şi 0.02941
Ωmm2/m pentru Al
(**) N secţuinea conductorului neutru este inferioară celeia a conductoarelor de fază
Fig. 15 Valorile rezistivităţii ρ a conductoarelor care se iau în considerare în funcţie de
scurtcircuit calculat, maxim sau minim.

Pentru linii aeriene, reactanţa creşte uşor cu creşterea distanţei dintre conductoare

249
(conform Log(d/r)), deci cu creşterea tensiunii de utilizare;
7 Sunt de reţinut valorile medii următoare:
X = 0.3 Ω/km (linii de JT sau MT)
X = 0.4 Ω/km (linii de MT sau IT).
Pentru cabluri, în funcţie de modul de pozare, tabelul din fig. 16 recapitulează diferitele
valori ale reactanţei la JT (valori practice extrase din normele franceze, folosite şi în alte
ţări europene).
Valorile medii de reţinut sunt:

- 0.08 mΩ/m pentru un cablu trifazat , la IT această valoare medie

este puţin mai mare fiind cuprinsă între 0.1 şi 0.15 mΩ/m;
8 - 0.09 mΩ/m pentru cabluri unipolare serie ( în linie sau în triunghi

9 - 0.15 mΩ/m per defect pentru bare colectoare ( ) şi cabluri unipolare

distanţate ; pentru bare colectoare cu faze „sandvich” (gen Canalis –
Telemecanique) această reactanţă este considerabil mai mică.

Observaţii:
 Impedanţa legăturilor scurte dintre punctul de distribuţie şi transformatorul de
IT/JT poate fi neglijată admiţând o eroare prin exces pentru curentul de
scurtcircuit ; eroarea este cu atât mai mare cu cât puterea transformatorului este
mai mare;
 Capacitatea cablurilor faţă de pământ (modul comun), de 10-20 de ori mai mare
decât aceea a liniilor, trbuie să fie luată în considerare pentru defectele cu
pământul. De exemplu, capacitatea unui cablu trifazat de IT de 120 mm 2 este de
ordinul a 1 μF/km; dar curentul capacitiv rămâne mic, de ordinul a 5A/km la 20
kV;
 Rezistenţa sau reactanţa conexiunilor poate fi neglijată.
Dacă una din mărimile RL sau XL este mică faţă de cealaltă ea poate fi neglijată, eroarea
asupra impedanţei ZL fiind foarte mică; de exemplu pentru un raport 3 între RL şi XL
eroarea asupra lui ZL este de 5.1%.

Modul de Bare Cablu Cabluri Cabluri 3

pozare colec- trifazat unipolare monopolare cabluri d = 2r d = 4r
toare distanţate serie în în linie
triunghi
Schema

Reactanţa 0.08 0.13 0.08 0.09 0.13 0.13

250
lineică
recomandată
m Ω/m
Reactanţa 0.15 0.08 0.15 0.085 0.095 0.145 0.19
lineică
medie
m Ω/m
Reactanţa 0.12- 0.06- 0.1-0.2 0.08-0.09 0.09-0.1 0.14- 0.18-
lineică 0.18 0.1 0.15 0.2
Valori
extreme
m Ω/m
Fig. 16. Valorile reactanţelor cablurilor în funcţie de modul de pozare

Folosirea curbelor lui RL şi XL ca acelea din fig. 17 permite să se deducă secţiunile

cablurilor pentru care impedanţa poate fi asimilată cu rezistenţa sau cu reactanţa.

Fig. 17. Impedanţa ZL a unui cablu trifazat de Cu, la 200 C.

Exemple:
 Primul caz: cablu trifazat de Cu la 200 C
Reactanţa lor este egală cu 0.08 mΩ/m. Curbele lui RL şi XL (fig.17) arată că
impedanţa ZL are două asimptote: dreapta RL pentru secţiuni reduse şi dreapta XL =
0.08 mΩ/m pentru secţiuni mari. Pentru astfel de secţiuni este posibil să se considere
curba ZL confundată cu asimptotele. Impedanţa acestui cablu se poate asimila, cu o
eroare mai mică de 5.1%, cu:
- o rezistenţă, pentru secţiuni mai mici de 74 mm2
- o reactanţă, pentru secţiuni mai mari de 660 mm2
 Al doilea caz: cablu trifazat, la 200 C, cu conductoare din Al
Ca în cazul anterior, curba impedanţei ZL se confundă cu asimptotele, dar pentru
secţiuni inferioare lui 120 mm2 şi superioare lui 1000 mm2 (curbe ce nu sunt
reprezentate)

251
 Impedanţa maşinilor rotative
Generatoare sincrone
Impedanţele maşinilor se exprimă în general sub formă de procent, astfel:
x In
 (x este echivalent cu usc de la transformatoare)
100 Isc
Adică:
x U2
10 Z  unde U-este tensiunea compusă la mersul în gol al generatorului iar Sn
100 Sn
este puterea aparentă a generatorului în VA.
11 În plus, R/X fiind mic , de ordinul a 0.05-0.1 la MT şi 0.1-0.2 la JT, impedanţa Z se confundă cu
reactanţa X. Valorile lui x sunt date în tabelul din fig. 18 pentru turbogeneratoare cu rotor înecat şi pentru
hidrogeneratoare cu rotorul cu poli aparenţi (la turaţii reduse). La examinarea acestui tabel am putea fi
surprinşi de faptul că reactanţele sincrone de scurtcircuit depăşesc 100% ( în acest caz Isc < In ). Dar în
acest caz intensitatea curentului de scurtcircuit are caracter pur inductiv şi corespunde întregii
Reactanţa Reactanţa Reactanţa
subtranzitorie tranzitorie sincronă
Turbogenerator 10-20 15-25 150-230
Generator cu poli aparenţi 15-25 25-35 70-120
Fig. 18 Valorile reactanţelor generatoarelor, în %.
energii reactive pe care o poate furniza generatorul, chiar supraexcitat, în timp ce curentul
nominal corespunde mai ales puterii active furnizate de turbină ( cosφ de la 0.8 la1 ).

Motoare şi compensatoare sincrone

12 Comportarea acestor maşini este asemănătoare celei a generatoarelor: ele debitează în reţea un curent a
cărui intensitate este în funcţie de reactanţa lor în % ( conform fig.19 ).
Reactanţa Reactanţa Reactanţa
subtranzitorie tranzitorie sincronă
Motoare de turaţie mare 15 25 80
Motoare de turaţie mică 35 50 100
Compensatoare 25 40 160
Fig. 19 Reactanţele în % ale motoarelor şi compensatoarelor sincrone.

Motoare asincrone
Un motor sincron separat brusc de reţea menţine la bornele sale o tensiune care se
amortizează în câteva sutimi de secundă. Când se produce un scurtcircuit la bornele sale,
motorul debitează un curent care se anulează rapid cu o constantă de timp de cca.:
 20 ms pentru motoarele cu simplă colivie de până la 100 kW,
 30 ms pentru motoarele cu dublă colivie şi cele mai mari de 100 kW,
 30 la 100 ms pentru motoarele foarte mari de IT (1000 kW) cu rotor bobinat.
Motorul asincron este aşadar, în caz de scurtcircuit, un generator căruia i se atribuie o
impedanţă (doar subtranzitorie) de 20 la 25%.
În acelaşi timp, numărul mare de motoare de JT de mică putere prezent în instalaţiile
industriale este încă un subiect de meditaţie, deoarece este dificil de prevăzut numărul
mediu de motoare în funcţiune care vor debita pe defect în momentul scurtcircuitului.
Prin urmare este inutil să se calculeze curentul debitat de fiecare motor individual în
momentul unui scurtcircuit ţinând seama de impedanţa lor de legătură. De aceea se

252
obişnuieşte (îndeosebi în SUA) să se considere o contribuţie globală la curentul de defect
a ansamblului motoarelor asincrone de JT dintr-o instalaţie.
13 Ele sunt astfel substituite cu o sursă unică, ce debitează pe barele colectoare o
intensitate egală cu de Ipornire/Ir ori suma intensităţilor atribuite tuturor motoarelor
instalate.
Conform Electrical installation guide, Merlin Gerin, 2005 pentru calcule mai precise ,
îndeosebi în cazul unor motoare mari şi/sau a numeroase motoare de mică putere,
contribuţia totală a lor poate fi estimată cu formula:
Iscm = 3.5 In de la fiecare motor sau Iscm = 3.5 m In
pentru m motoare similare funcţionând concomitent. Se vor lua în considerare doar
motoarele trifazate, contribuţia celor monofazate fiind nesemnificativă.

Alte impedanţe
Condensatoare
O baterie de condensatoare paralel situată în apropierea punctului de defect se descarcă în
timpul scurtcircuitului crescând astfel intensitatea curentului de scurtcircuit. Această
descărcare oscilatorie amortizată este caracterizată printr-un prim vârf de valoare ridicată
care se suprapune peste valoarea de vârf a intensităţii curentului de scurtcircuit, şi aceasta
în timp ce frecvenţa sa este mult superioară celei a reţelei. Dar în funcţie de coincidenţa
momentului iniţial al defectului cu unda tensiunii reţelei deosebim două cazuri extreme:
 Dacă momentul iniţial al scurtcircuitului coincide cu trecerea prin zero a tensiunii,
curentul de curentul de descărcare de scurtcircuit este asimetric, cu un prim vârf
de amplitudine maximă,
 Invers, dacă acest moment coincide cu un maxim al tensiunii, bateria debitează o
intensitate care se suprapune peste primul vârf al curentului de defect de mică
valoare, fiind simetric. Prin urmare, este puţin probabil ca, exceptând bateriile
foarte puternice, această suprapunere să provoace un prim vârf mai important
decât curentul de vârf al unui defect asimetric. Astfel, pentru calculul curentului
maxim de scurtcircuit, nu este necesar să se ţină seama de bateriile de
condensatoare. Dar este necesar să se ţină seama de acest lucru la alegerea tipului
tehnologic al întrerupătoarelor. Într-adevăr, la deconectare ele reduc considerabil
frecvenţa proprie a circuitului, si au astfel o influenţă asupra deconectării.

Aparataj
14 Unele aparate (întreruptoare, contactoare cu bobină de suflaj, relee termice primare..)
au o impedanţă ce poate fi luată în considerare. Aceasta nu trebuie luată în seamă, la
calculul lui Isc , decât pentru aparatele situate în amonte de cel care trebuie să deconecteze
la scurtcircuitul luat in seamă, şi care rămân conectate (întrerupătoare selective).
15 De exemplu, pentru întreruptoarele de JT, o valoare de 0.15 mΩ pentru reactanţă este
corectă, rezistenţa fiind neglijabilă. Pentru aparatele de deconectare trebuie făcută o
distincţie în funcţie de rapiditatea deschiderii:
 unele aparate deconectează foarte rapid şi astfel reduc foarte mult curenţii de
scurtcircuit, este cazul întrerupătoarelor denumite „limitatoare rapide”, având ca
avantaj solicitări electrodinamice şi termice ale părţii de instalaţie solicitate mult
mai mici decât maximele teoretice,
 altele, cum sunt cele cu declanşare întârziată, nu oferă acest avantaj .

253
Arcul de defect
Curentul de scurtcircuit se închide adesea printr-un arc electric la locul de defect, a cărui
rezistenţă este apreciabilă şi extrem de fluctuantă: căderea de tensiune pe un arc de defect
variază între 100 şi 300 V.
La înaltă tensiune această valoare este neglijabilă faţă de tensiunea reţelei, iar arcul nu are
influenţă asupra reducerii curentului de scurtcircuit.
La JT , dimpotrivă, curentul real de defect cu arc este cu atât mai redus în comparaţie cu
curentul calculat (defect net, metalic) cu cât tensiunea este mai joasă.
16 De exemplu, arcul ce apare la un scurtcircuit între conductoare sau la barele colectoare
poate reduce intensitatea curentului de scurtcircuit cu 20-50% ş uneori mai mult de 50%
pentru tensiuni nominale mai mici de 440 V. Acest fenomen extrem de favorabil la JT,
pentru 90% din defecte, nu poate fi luat în considerare pentru determinarea puterii de
rupere deoarece 10% din defecte se produc la conectarea unor aparate pe defect net, fără
arc. Dimpotrivă, el trebuie luat în considerare la calculul curentului de scurtcircuit minim.

Diferite impedanţe
Există şi alte elemente care pot adăuga impedanţe deloc neglijabile. Este cazul filtrelor
antiarmonice şi a bobinelor destinate să limiteze curentul de scurtcircuit, de care trebuie
ţinut seama în calcul, dar de asemenea şi de transformatoarele de curent cu primarul
bobinat a căror impedanţă variază în funcţie de mărime şi construcţie.

2.3 Relaţii între impedanţele diferitelor nivele de tensiune ale unei instalaţii

Impedanţe funcţie de tensiune

Puterea de scurtcircuit într-un punct dat al reţelei este definită de formula:
U2
Ssc  3 U I sc 
Z sc
Această expresie a puterii de scurtcircuit implică prin definiţie faptul că Ssc este
invariabilă într-un punct dat al reţelei, indiferent de tensiune.
Şi expresia:
U
I sc 3  implică faptul că toate impedanţele trebuie calculate raportându-le la
3 Z sc
tensiunea de la punctul de defect, de unde intervine o oarecare complicaţie, în calculele
care cuprind reţele cu două sau mai multe nivele de tensiune. Astfel, impedanţa unei linii
de IT trebuie să fie multiplicată cu pătratul inversului raportului de transformare , pentru
calculul curentului de defect pe partea de JT a transformatorului:
U JT 2
17 Z JT  Z IT ( )
U IT
O metodă simplă de evitare a acestor complicaţii este aceea a impedanţelor relative
propusă de H. Rich.

Calculul impedanţelor relative

Este o metodă de calcul ce permite stabilirea unei relaţii între impedanţele diferitelor
nivele de tensiune ale unei instalaţii electrice.

254
Această metodă se bazează pe următoarea convenţie: impedanţele exprimate în ohmi sunt
împărţite la pătratul tensiunii compuse (în volţi) pe care o are reţeaua în punctul unde se
ele în funcţiune; ele devin astfel impedanţe relative ( ZR ).
 Pentru linii şi cabluri, rezistenţele şi reactanţele relative sunt:
R X
RCR  2 şi X CR  2 cu R şi X în ohmi şi U în volţi.
U U
 Pentru transformatoare, impedanţa acestora se exprimă plecând de la tensiunea
lor de scurtcircuit usc şi de la puterea lor nominală:
1 u sc
Z TR 
S n 100
 Pentru maşinile rotative, formula este identică, x reprezentând impedanţa
exprimată în %:
1 x
Z MR 
S n 100
 Pentru ansamblu, după ce s-au compus toate impedanţele relative, puterea de
scurtcircuit se calculează cu:
1
S sc  , de unde se deduce intensitatea curentului de scurtcircuit la locul cu
ZR
tensiunea U:
S sc 1
I sc  
3U 3U Z R

unde ΣZR reprezintă compunerea (şi nu suma) tuturor impedanţelor relative a elementelor
situate în amonte de locul de defect.
Prin urmare, ΣZR este impedanţa relativă a reţelei amonte văzută din punctul de tensiune
U.
De exemplu, dacă se consideră schema simplă din fig. 20 în punctul A:

2
U JT
S sc 
U
Z T ( JT ) 2  Z c
U IT
de unde:
1
S sc 
ZT Z
2
 c2
U IT U JT

Fig. 20. Calculul puterii de scurtcircuit în punctul A.

Metoda unităţilor relative

Calculul curenţilor de scurtcircuit se efectuează mai comod , folosind sistemul
unităţilor relative. În acest sistem de calcul toate mărimile se exprimă în unităţi relative.,
raportate la anumite mărimi, considerate ca mărimi de bază.

255
 Sistemul mărimilor de bază cuprinde:
 Sb – puterea de bază,
 Ub – tensiunea de bază,
 Ib – curentul de bază,
 Zb – impedanţa de bază sau Xb – reactanţa de bază
Din cele patru mărimi de bază două pot fi alese arbitrar, celelalte două rezultând din
relaţiile:
Sb = 3 Ub Ib
Ub = 3 Ib Zb sau U b = 3 Ib X b
Valorile relative ale mărimilor considerate vor fi:
S U I Z X
S* = ; U*  I*  z* = sau x* =
Sb Ub Ib Zb Xb
În calcule se aleg, de obicei, arbitrar puterea de bază S b şi tensiunea de bază Ub.
Drept putere de bază e convenabil să se aleagă un număr întreg, multiplu de 10, de
exemplu 100 MVA sau 1000 MVA, etc.
Ca tensiune de bază se alege tensiunea medie a treptei respective. Rezultă că fiecare
treaptă de tensiune va avea tensiunea de bază proprie.
Parametrii elementelor schemei electrice se dau fie în valori absolute, fie în valori
relative, raportate la mărimile nominale ale elementului respectiv. Valorile relative ale
parametrilor raportate la mărimile de bază se pot obţine cu următoarele relaţii:
3 Ib S
x*  X sau x *  X b2
Ub Ub
Unde: X – este reactanţa elementului în ohmi, x* - este reactanţa relativă a elementului,
raportată la mărimile de bază.
Dacă se cunosc parametrii elementului raportate la mărimile nominale, valorile
relative ale parametrilor raportate la mărimile de bază se pot obţine cu următoarele relaţii:

2
Ib U n * Sb U n
x  xn
* *
x  xn
*
sau
In Ub Sn U b 2

Unde: xn* - este reactanţa relativă a elementului, raportată la mărimile nominale ale
elementului respectiv; x* - este reactanţa relativă a elementului raportată la mărimile de
bază. Relaţiile scrise anterior sunt valabile şi pentru rezistenţe.
Tensiunile de bază se aleg egale cu tensiunile medii de calcul:
UbI = 10.5 kV, UbII = 115 kV, UbIII = 6.3 kV
Rezultă curenţii de bază:
Sb 100
I bI    5.5 kA
3 U bI 3 10.5
Sb 100
I bII    0.5 kA
3 U bII 3 115
Sb 100
I bIII    9.2 kA
3 U bIII 3 6.3

256
 Pentru a calcula curenţii de scurtcircuit prin metoda unităţilor relative schema de
calcul se reduce la o schemă în care fiecare element al schemei să figureze cu reactanţa
lui relativă, raportată la mărimile de bază de la nivelul de tensiune la care se află
elementul respectiv. Curentul de scurtcircuit supratranzitoriu, adică valoarea efectivă a
componentei periodice a curentului de scurtcircuit într-un punct al reţelei, în unităţi
relative, se calculează cu formula:
* 1.1
I sc  ,
xe*
unde xe* este reactanţa echivalentă a circuitului dintre sursă şi locul
scurtcircuitului în unităţi relative, raportată la mărimile de bază.
2.4 Exemple de calcul (pentru reţele cu impedanţe ale surselor, reţele
amonte şi transformator de alimentare şi linii electrice)
Problemă
Fie o reţea de 20 kV care alimentează printr-o linie aeriană de 2 km un post de IT/JT, şi
un generator de 1 MVA care alimentează în paralel barele colectoare ale postului de
transformare. Două transformatoare de 1000 kVA în paralel debitează pe barele
colectoare de JT pe care sunt conectate 20 de plecări ca aceea a motorului M. Cele 20 de
motoare de 50 kW sunt toate racordate la reţea prin cabluri identice şi sunt toate în
funcţiune în momentul scurtcircuitului.
Curentul de scurtcircuit trifazat Isc3 şi ip trebuie
calculate în diferite puncte de defect indicate pe
schema reţelei (fig. 21) şi anume:
 în A pe barele colectoare de IT, de
impedanţă neglijabilă,
 în B pe barele colectoare de JT la 10 m de
transformator,
 în C pe barele colectoare ale unui tablou
secundar de JT,
 în D la bornele unui motor M.
Apoi se va calcula curentul de retur al motoarelor
în C şi B, apoi în D şi A.
Reţeaua amonte: U1 = 20 kV, Ssc = 500 MVA

Linia aeriană: 3 conductoare, 50

mm2 , Cu, lungimea = 2 km

Generator : 1 MVA, xsubtranzit = 15%

2 transformatoare : 1000 kVA, tensiunea

secundară 237/410 V, usc = 5%

257
TG ca : bare colectoare, 3 bare, 400 mm2/fază, Cu, lungimea = 10 m

Plecarea 1 : 3 cabluri unipolare, 400 mm2, Al, distanţate în linie, lungimea = 80 m

Tabloul de JT : lungimea barelor colectoare neglijabilă

Plecarea 2 : 3 cabluri unipolare de 35 mm2 , Cu, trifazate, lungimea = 30 m

Motorul : 50 kW (randament = 0.9, cosφ = 0.8)

x = 25 %

Fig. 21 : problema de calcul a lui Isc3 şi ip în punctele A, B, C şi D.

În acest exemplu, reactanţele X şi rezistenţele R sunt calculate la tensiunea lor din

instalaţie (vezi fig. 22); nu este utilizată metoda impedanţelor relative.

258
Rezolvare
Tronsonul Calcule Rezultate
( numerele marcate x fac trimitere la explicaţiile din textul precedent)
20 kV↓ X [Ω] R [Ω]
3 2 6
1. reţeaua amonte Za = (20 x 10 ) / 500 x 10 1
Xa = 0.98 Za 2 0.78
Ra = 0.2 Za ≈ 0.2 Xa 0.15
2. linia aeriană Xca = 0.4 x 2 7 0.8
2
(50 mm ) Rca = 0.018 x 2000/50 6 0.72
3. generator 15 ( 20 10 3 ) 2
XA =  60
100 10 6
10 6
RA = 0.1 XA 11
20 kV ↑ X [m Ω] R[m Ω]
Defect în A
4. transformatoare 1 5 410 2
ZT raportat la JT Z T    3
2 100 10 6
5 4.2
XT ≈ ZT 0.84
RT = 0.2 XT 4
410 V ↓
5. întrerupător Xd = 0.15 15 0.15
-3
6. bare colectoare XB = 0.15 x 10 x 10 9 1.5
( o bară de 400 RB = 0.023 x (10/400) 6 0.57
mm2/fază)
Defect în B
7. întrerupător Xd = 0.15 0.15
-3
8. plecarea 1 prin Xc1 = 0.15 x 10 x 80 12
cabluri (un cablu de Rc1 = 0.036 x (80/400) 6 7.2
400 mm2/fază)
Defect în C
9. întrerupător Xd = 0.15 0.15
10. plecarea 2 prin Xc2 = 0.09 x 10-3 x 80 8 2.7
2
cabluri (35 mm ) Rc2 = 0.023 x (30/35) 19.3
Defect în D
11. motor de 50 kW 25 410 2 605
Xm  
100 (50 / 0.9  0.8) 10 3
12 121
Rm = 0.2 Xm

Fig. 22 Calculul impedanţelor

259
I – Defect în A (barele colectoare de IT)
(elemente luate în considerare: 1.2,3)
Impedanţa „reţelei + linia” este în paralel cu aceea a generatorului; dar aceasta din urmă,
mult mai mare, poate fi neglijată:
XA = 0.78 + 0.8 ≈ 1.58 Ω
RA = 0.15 + 0.72 ≈ 0.87 Ω
ZA = R A 2  X A 2 ≈ 1.8 Ω, de unde
20 10 3
IA  ≈ 6415 A
3 1.8
IA este curentul de scurtcircuit Isc permanent, iar pentru a calcula ipA (maxim asimetric):
(RA/XA) = 0.55 ceea ce dă k = 1.2 pe curba din figura 9, şi prin urmare ipA :
1.2 x 2 x 6415 = 10887 A

II – Defect în B (barele colectoare TGca)

[ elemente luate în considerare: (1, 2,3) + (4, 5, 6)]

Cuprins

260
 Capitolul 1 NOŢIUNI INTRODUCTIVE……………………………………………….1
1.1. Definirea şi obiectivele automatizării şi protecţiei prin relee din sistemele
electroenergetice………………………………………………………………….2
1.4. Relee electrice de protecţie……………………………………………………4
1.4.1. Definirea releului electric de protecţie………………………………………4
1.4.2. Funcţiile releelor electrice……………………………………………………6
1.4.3. Parametrii principali ai releelor………………………………………..7
1.4.4. Calităţile cerute unui releu de protecţie……………………………………8
1.4.5. Clasificarea releelor ……………………………………….9
1.4.7. Principiul constructiv şi funcţional al principalelor relee electrice de
protecţie………………………………………………………………………...9
Capitolul 2 PROBLEME GENERALE ALE INSTALAŢIILOR DE PROTECŢIE UTILIZATE
ÎN SISTEMELE ELECTROENERGETICE……………………………………………..27
2.1. Schema de principiu a unei instalaţii de protecţie prin relee……………………………27
2.2. Performanţe impuse unei bune protecţii………………………………………….28
2.3. Clasificarea instalaţiilor de protecţie prin relee…………………………………31
2.3.1. Din punct de vedere al mărimii controlate………………………………….31
2.3.2. Din punct de vedere al rolului în sistem…………………………………….32
2.3.3. Din punct de vedere al principiului constructiv…………………………………..33
2.4. Protecţii numerice……………………………………………………………34
2.4.1. Probleme generale……………………………………………………….34
2.4.2. Subsistemul de intrare analogic şi interfaţa analogică……………….39
2.4.3. Convertorul analog - numeric (convertorul A/N)…………………………..41
2.4.4. Interfaţa de ieşire şi conversia numeric - analogică N/A……………41
2.4.5. Observaţii finale……………………………………………………..42
Capitolul 3 TRANSFORMATOARE DE CURENT ŞI DE TENSIUNE UTILIZATE ÎN
SCHEMELE DE PROTECŢIE ŞI AUTOMATIZĂRI DIN SISTEMELE
ELECTROENERGETICE……………………………………………………….43
3.1. Transformatoare de curent…………………………………………………..43
3.1.1. Rolul şi aplicabilitatea transformatoarelor de curent……………………43
3.1.2. Parametrii principali ai TC………………………………………………44
3.1.3. Clasificarea TC……………………………………………………45
3.1.4. Probleme speciale ale TC pentru protecţia liniilor de foarte înaltă tensiune
Transformatoare de tensiune……………………………………………………51
.1. Rolul şi aplicabilitatea transformatoarelor de tensiune………………………….51
.2. Parametrii principali ai TT……………………………………………….51
3.2.4. Clasificarea TT………………………………………………………..52
3.2.4.1.Probleme speciale ale TT folosite pentru protecţie şi automatizări….52
3.3. Indicaţii pentru alegerea şi verificarea transformatoarelor de curent şi de tensiune
……………………………………………………………………………………54
3.3.1. Transformatoare de curent (TC)…………………………………………………….54
3.3.2. Transformatoare de tensiune (TT)……………………………………….59
Capitolul 4 ANCLANŞAREA AUTOMATĂ A ALIMENTĂRII DE REZERVĂ (A.A.R.)
……………………………………………………………………………………….60
4.1. Scopul şi domeniul de aplicare al A.A.R………………………………………60
4.2. Clasificarea sistemelor de A.A.R………………………………………………63

261
4.3. Scheme de A.A.R……………………………………………………………….63
4.3.1. Schema bloc a unui sistem de A.A.R……………………………………….63
4.3.2. Scheme principiale de A.A.R. pentru o linie electrică de distribuţie……….65
4.3.3. Schema principială de A.A.R. pentru întreruptorul de cuplă……………66
4.3.4. Schema dispozitivului de conectare automată a rezervei (DCR)………67
Capitolul 5 REANCLANŞAREA AUTOMATĂ RAPIDĂ (R.A.R.)…………………..70
5.1. Scopul şi domeniul de utilizare a R.A.R………………………………………….70
.2. Clasificarea dispozitivelor de R.A.R………………………………………………73
5.3. Scheme de RA.R………………………………………………………………..75
5.3.1. Schema bloc a unui sistem de R.A.R……………………………………….75
5.3.2. Scheme interioare ale unor dispozitive de R.A.R…………………………….76
5.3.3. Probleme specifice unui R.A.R. monofazat……………………………….80
5.3.4. Dispozitive de R.A.R. utilizate în SEN…………………………………….81
5.4. Coordonarea dispozitivelor de R.A.R. cu schemele de protecţie prin relee……….82
Capitolul 6 DESCĂRCAREA AUTOMATĂ A SARCINII (D.A.S.)…………………83
6.1. Scopul şi domeniul de utilizare al D.A.S………………………………………..83
6.3. Schema de D.A.S. f…………………………………………………………….86
6.4. Reanclanşarea automată a sarcinii (R.A.S.)…………………………………..88
6.5. Scopul şi domeniul de utilizare al D.A.S. U……………………………………88
6.6. Schema unui dispozitiv de D.A.S. U…………………………………………..89
Capitolul 7 PROTECŢIA LINIILOR ELECTRICE DIN REŢELELE RADIALE CU
ALIMENTARE DE LA UN CAPĂT……………………………………………….91
7.1. Defecte posibile şi protecţii prevăzute………………………………………91
7.1.1. Defecte şi regimuri anormale de funcţionare…………………………….91
7.1.2. Schema echivalentă a unei linii……………………………………….92
2. Calculul reglajelor protecţiei………………………………………………..94
7.2.5. Scheme principiale desfăşurate…………………………………………..97
7.2.6. Avantaje şi dezavantaje…………………………………………………98
Protecţia prin secţionare de curent……………………………………………..98
7.3.1. Principiul de realizare şi elemente componente………………………98
7.3.2. Avantaje şi dezavantaje………………………………………………..100
3. Secţionarea de curent temporizată…………………………………………….100
7.4. Protecţia maximală de curent în două trepte……………………………...102
7.4.1. Principiul de realizare al protecţiei şi elemente componente………...102
7.4.2. Calculul reglajelor protecţiei…………………………………………..102
7.4.3. Avantaje şi dezavantaje……………………………………………………….104
7.5. Secţionarea de curent în două trepte………………………………………105
7.6. Proiecţia homopolară a reţelelor radiale…………………………………..106
7.6.1. Principiul de realizare…………………………………………………...106
7.6.2. Protecţia de curent homopolar a reţelelor cu neutrul legat direct la pământ..108
3. Protecţia homopolară a reţelelor cu neutrul legat la pământ prin rezistor de limitare
………………………………………………………………………………………111
7.6.4.1. Protecţia neselectivă de tensiune homopolară…………………………………115
7.7. Protecţia împotriva suprasarcinilor……………………………………………..116
Capitolul 8 Protecţia liniilor electrice din reţelele cu alimentare de la doua capete….117
8.1. Defecte posibile şi protecţii prevăzute……………………………………………117

262
8.2 Protecţia maximală de curent direcţională temporizată……………………………117
8.3. Secţionarea de curent pe o linie cu alimentare de la două capete………………...121
8.4. Principiul constructiv şi funcţional al releelor direcţionale ……………………….123
8.4.1. Probleme generale…………………………………………………………123
8.4.2. Releul direcţional de inducţie cu rotor cilindric……………………………….127
Sensibilitatea releelor direcţionale……………………………………………………..127
8.4.3. Caracteristicile de funcţionare ale releelor direcţionale de putere…………..128
8.5. Schemele principiale de conectare a releelor direcţionale……………………….133
8.5.1. Principii de elaborare…………………………………………………………...133
8.6. Protecţia de putere homopolară…………………………………………………..135
Capitolul 9 PROTECŢIA LINIILOR ELECTRICE SCURTE…………………………136
9.1. Principiul de realizare……………………………………………………………136
9.4. Protecţia comparativă a liniilor (P.C.L.)…………………………………………137
9.5. Construcţia şi funcţionarea unor relee diferenţiale……………………………….145
9.5.1. Relee diferenţiale cu bobină de frânare……………………………………….141
9.5.2. Releul diferenţial pentru linii (RDL)…………………………………………148
Capitolul 10 PROTECŢIA LINIILOR ELECTRICE DUBLE DE ÎNALTĂ ŞI MEDIE
TENSIUNE……………………………………………………………………………149
10.1. Defecte posibile şi protecţii prevăzute…………………………………………149
10.2. Principiul de realizare al protecţiei diferenţiale transversale………………………149
10.3. Calculul curentului de pornire………………………………………………….151
10.5. Zona de acţionare în cascadă şi zona moartă ale protecţiei diferenţiale
transversale…………………………………………………………………………….152
10.6. Măsuri pentru mărirea siguranţei în funcţionarea protecţiei diferenţiale transversale
………………………………………………………………………………………..155
Capitolul 11 PROTECTIA REŢELELOR DE DISTRIBUŢIE……………………..156
11.1 Schemele de conexiuni ale reţelelor electrice de distribuţie a energiei electrice...156
11.3. Protecţia maximală de curent a liniilor de distribuţie de m.t. realizată cu
microprocesor…………………………………………………………………..160
11.4. Protecţia reţelelor de distribuţie de joasă tensiune 4.1. Probleme generale..162
11.4.2. Protecţia prin siguranţe fuzibile …………………………………163
Reţele în cablu subteran radiale………………………………………………….167
Reţele în cablu subteran, buclate…………………………………………………168
Racorduri la abonaţii casnici şi a lămpilor de iluminat public…………………..169
11.4.3. Protecţia reţelelor de distribuţie prin întreruptoare automate…………..169
1.4.4. Selectivitatea protecţiilor în reţeaua de joasă tensiune……………………170
11.5 Protecţia bateriilor de condensatoare electrice ……………………………….173
Capitolul 12 PROTECŢIA REŢELELOR COMPLEXE DE INTERCONEXIUNE..175
12.3. Construcţia şi funcţionarea unor relee de distanţă……………………………177
12.3.1. Principii constructive…………………………………………………………177
12.3.2. Releul de distanţă de impedanţă tip "balanţă electrică"……………………176
12.5. Influenţa arcului electric de la locul de scurtcircuit asupra funcţionării protecţiei de
distanţă………………………………………………………………………………179
12.9. Stabilirea reglajelor protecţiei de distanţă…………………………………….186
12.9.1. Erori posibile în determinarea distanţei……………………………………186
12.9.2. Calculul reglajului elementelor de pornire…………………………………188

263
12.9.3. Calculul reglajului elementului de măsură a distanţei……………………..190
12.10. Comportarea protecţiei de distanţă la defecte în circuitul transformatoarelor de
tensiune şi blocajele prevăzute pentru astfel de situaţii……………………………….193
Capitolul 13 PROTECŢIA LINIILOR ELECTRICE DE INTERCONEXIUNE DE
ÎNALTĂ ŞI FOARTE ÎNALTĂ TENSIUNE…………………………………………194
13.1. Defecte posibile şi protecţii prevăzute………………………………………….194
13.2. Principiul de realizare al protecţiei prin înaltă frecvenţă………………………..194
13.2.1. Canale de î.f. prin conductoarele liniei protejate…………………………….195
13.2.2. Canale radio……………………………………………………………………197
13.2.3.Canalele reţelei poştale…………………………………………………………198
13.2.4. Soluţii noi de transmitere a semnalelor………………………………………198
13.3. Protecţii prin înaltă frecvenţă…………………………………………………….199
13.3.1. Protecţia secţională prin înaltă frecvenţă…………………………………….199
Capitolul 15 PROTECŢIA TRANSFORMATOARELOR ELECTRICE……………….202
15.1. Defecte posibile, regimuri anormale de funcţionare şi protecţii prevăzute la
transformator……………………………………………………………………………202
15.2. Protecţia transformatorului împotriva defectelor interioare……………………….203
15.2.1. Protecţia cu relee de gaze……………………………………………………..203
15.2.2. Protecţia diferenţială longitudinală…………………………………………206
15.2.3. Secţionarea de curent………………………………………………………….211
15.2.4. Protecţia de cuvă (protecţia Chevalier)………………………………………..212
15.9. Particularităţile protecţiei transformatoarelor electrice de mică putere…………213
15.9.1. Soluţii posibile………………………………………………………………….213
15.9.2. Reglarea protecţiei transformatoarelor de mică putere……………………..214
Capitolul 17 PROTECŢIA GENERATOARELOR SINCRONE…………………….215
17.1. Defecte posibile, regimuri anormale de funcţionare şi protecţii prevăzute la generator
………………………………………………………………………………………..215
17.2. Protecţiile generatorului împotriva defectelor în stator………………………..217
17.2.1. Protecţia împotriva scurtcircuitelor polifazate ………………………………217
17.2.1.1. Protecţia diferenţială longitudinală…………………………………………….217
17.2.3. Protecţia împotriva punerilor la pământ în stator…………………………..223
17.3. Protecţiile generatorului împotriva defectelor în rotor………………………..223
17.3.1. Protecţia generatorului împotriva scăderii sau pierderii excitaţiei………….223
17.3.2. Protecţia împotriva defecţiunilor în funcţionarea regulatorului
automat de tensiune (R.A.T.)…………………………………………………….224
17.3.3. Protecţia împotriva punerilor la pământ………………………………….225
17.4. Protecţiile generatorului împotriva defectelor în sistem şi a regimurilor anormale de
funcţionare………………………………………………………………………228
17.4.1. Protecţia generatorului împotriva supracurenţilor datorită scurtcircuitelor în
sistem şi a suprasarcinilor………………………………………………………228
17.4.2. Protecţia generatorului împotriva creşterii tensiunii……………………232
17.4.3. Protecţia generatorului împotriva funcţionării în regim de motor………233
Capitolul 21 PROTECŢIA MOTOARELOR ELECTRICE……………………..234
21.1. Defectele posibile, regimuri anormale de funcţionare şi protecţii prevăzute la
motoarele electrice……………………………………………………………….234
21.2. Protecţia motoarelor electrice cu tensiune de alimentare până la 1 kV……..235

264
21.2.2Protecţia motoarelor electrice prin întreruptoare automate (IA)…………236
21.3. Protecţia motoarelor electrice cu tensiune de alimentare peste 1 kV………..238
21.3.1. Protecţia împotriva scurtcircuitelor polifazate în stator………………..238
21.3.2. Protecţia împotriva scăderii tensiunii………………………………….239
21.3.3. Protecţia maximală de curent temporizată împotriva suprasarcinilor….241
21.3.4. Protecţia homopolară împotriva punerilor la pământ………………..244
Calculul curenţilor de scurtcircuit………………………………………………244

265