Veduta

Arta vedutelor (în italiană „vedutismo", de la veduta = vedere, perspectivă) este un gen de pictură
foarte detaliată, de cele mai multe ori în format mare, în care sunt reprezentate în perspectivă largă
peisaje sau vederi panoramice citadine. Acest stil s-a dezvoltat în special în pictura venețiană,
atingând apogeul la mijlocul secolului al XVIII-lea.

Acest mod de reprezentare a peisajelor a apărut mai întâi în pictura flamandă, în care artiști ca Paul
Bril pictau „vedute" încă în secolul al XVI-lea. Un secol mai târziu, pictorii olandezi își făceau o
specialitate în redarea detaliată și precisă a orașelor în care trăiau, flatând orgoliul bogatelor
notabilități locale. Un exemplu tipic este tabloul lui Johannes Vermeer intitulat „Vedere din Delft".
„Părinte al vedutelor" moderne este socotit pictorul olandezo-italian Gaspar van Wittel (Vanvitelli),
de formație olandeză, dar care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții la Roma.

Arta vedutelor este fundamental legată de perspectivă. În anul 1620, marchizul Vincenzo Giustiniani
situează perspectiva și reprezentarea arhitectonică pe locul al șaselea între diversele tehnici de
pictură. Pe atunci, reprezentările arhitectonice sau vedutele se diferențiau net de peisajele idealizate
sau de compozițiile fanteziste ale pictorilor manieriști.

Genul de pictură „vedutist" își află geneza în sinteza multor curente artistice care s-au dezvoltat în
Europa, începând cu secolul al XVI-lea. Primul dintre ele este înrudit cu munca cartografilor: în
Europa de Nord vederile urbane erau executate cu acuratețea caracteristică unui geograf. Rezultatul
căutat avea în primul rând un caracter descriptiv. Pentru a realiza o asemenea muncă, artiștii se
serveau de mijloace auxiliare, cum ar fi camera obscură, introdusă în realizarea picturilor de Gaspar
van Wittel des folosită în secolul al XVII-lea în Olanda. Vermeer este unul din marii pictori care
folosește frecvent camera obscură.

Peisajele urbane reprezintă un motiv rar întâlnit în Italia înainte de secolul al XVII-lea. Ele servesc
exclusiv ca decor al scenelor istorice, cum este, de pildă, cazul tabloului „Procesiune în Piața San
Marco”, pe care Gentile Bellini l-a pictat în anul 1496. Treptat, vederea urbană își pierde poziția
secundară care îi fusese rezervată. Studiul ruinelor antice îi va determina pe mulți artiști - mai ales pe
cei de la Roma și, mai târziu, pe cei din Veneția - să se intereseze de arta vedutelor. Tocmai în timpul
șederii la Roma, în anul 1719, pictorul venețian Canaletto se hotărăște să se consacre picturii ample a
peisajelor citadine. La Veneția, acest gen de pictură se afla abia în fază incipientă. Doar Luca
Carlevaris mai pictase peisaje din Veneția. Canaletto le dezvoltă și le conferă superioritate; prin
rafinamentul și geniul său, va ridica arta vedutelor la cel mai înalt nivel. Se creează astfel o adevărată
„școală venețiană" a vedutelor, ai căror exponenți majori - alături de Canaletto - sunt Francesco
Guardi și Bernardo Bellotto (nepot al lui Canaletto). Unii dintre ei au lucrat în alte orașe europene,
Canaletto la Londra, Bellotto la Dresda și Varșovia.
 Icnografie
Iconografia este o ramură a istoriei artei care se ocupă cu identificarea, descrierea și interpretarea
conținutului imaginilor. Cuvântul iconografie provine din limba greacă: εἰκών - imagine și γράφειν - a
scrie. Un alt înțeles al termenului este pictura de icoane în tradiția creștină bizantină și ortodoxă.

Tot în istoria artei, o iconografie poate însemna și o descriere particulară a unui subiect în ceea ce
privește conținutul imaginii, cum ar fi numărul de figuri folosite, plasarea lor și gesturile acestora.
Termenul este, de asemenea, utilizat în multe domenii academice, altele decât istoria artei, de
exemplu, semiotica și studiile media, și în uzul general, în ceea ce privește conținutul de imagini,
reprezentarea tipică în imagini a unui subiect și sensurile conexe.

Uneori, se face distincție între iconologie și iconografie, cu toate că definițiile, și astfel și distincția,
variază.