Relația între două personaje

Felix Sima și Otilia Mărculescu

Romanul „Enigma Otiliei” este un text de referință pentru literatura modernistă, care a fost publicat
în 1938. Romanul dezvoltă două planuri narative, pornind de la două teme antitetice: moștenirea și
iubirea.

Ca roman de dragoste, opera se concentrează asupra iubirii dintre Felix și Otilia, personaje ce ocupă
un loc central în narațiune. Otilia este o întruchipare a femeii ideale, iar Felix este tânărul aflat în
proces de formare, care se inițiază și în dragoste. Temperamentele celor doi tineri sunt opuse. Otilia
este studentă la Conservator și are un temperament de artistă, histrionic, prin cumularea trăsăturilor
contrastante.

În opoziție, Felix este intelectualul în formare, aflat la vârsta adolescenței și a primei iubiri. Între cei
doi există o vagă legătură de rudenie, fiind veri, pentru că Otilia este fiica vitregă a lui Giurgiuveanu,
în timp ce Felix este nepotul de sânge al rentierului, care îi va deveni tutore legal, odată cu ajungerea
tânărului la București pentru urmarea Facultății de Medicină.

Ajuns la București, în casa unchiului său, Costache Giurgiuveanu, Felix o cunoaște pe Otilia, și
frumusețea fetei îl tulbură și îl surprinde în mod plăcut. Portretele fizice ale tinerilor le prezintă
frumusețea și delicatețea tinerească. Felix are „față juvenilă și prelungă, aproape feminină din
pricina șuvițelor mari de păr”.

Tinerii sunt dezinteresați de averea lui moș Costache, pe care-l iubesc sincer. Otilia îl alege pe
Pascalopol, pentru că răspunde nevoii ei de siguranță afectivă. Fata îl iubește pe Felix și, ca expresie
a acestui sentiment, îl lasă liber, să-și urmeze cariera visată.

Otilia este întruchiparea eternului feminin și este un personaj memorabil prin cumulul de calități
antitetice, ea fiind, în același timp, ingenuă și cochetă, nebunatică și meditativă, frivolă și
inteligentă. Deși susține că este superficială și capricioasă, în momentul în care vorbește despre
sine, se observă maturitatea și luciditatea. Otilia se caracterizează tranșant: „Sunt foarte capricioasă,
vreau să fiu liberă! Eu pot avea un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt
contrariată.”

Portretul Otiliei se cnstruiește prin intermediul tehnicilor moderne, recum tehnica

pluriperspectivismului, numită și tehnica oglinzilor paralele, analiza comportamentului său și
reflectarea poliedrică. Otilia este văzută diferit de personajele din roman, pe când femeile din clanul
Tulea îi contestă calitățile și o consideră „o stricată”, bărbații vorbesc cu admirație despre inteligența
și finețea fetei. Pentru Felix și Pascalopol, Otilia a fost și va rămâne o enigmă.

Ultima întâlnire dintre ea și Felix se dovedește un moment hotărâtor pentru ei, însă concepția
diferită asupra iubirii face ca întâlnirea să eșueze. Pentru Otilia, iubirea înseamnă dăruire și libertate
absolută, în timp ce Felix se dovedește un tânăr idealist, care este dispus să aștepte momentul
potrivit ca să se însoare cu femeia iubită. Otilia intuiește că ea ar putea fi un obstacol în calea
devenirii și-i lasă libertatea.

Finalul romanului confirmă teoria Otiliei, conform căreia femeile trăiesc puțin, doar cât sunt
frumoase, pentru că în fotografia de la Pascalopol, Felix o vede pe Otilia schimbată neplăcut: „Femeia
era frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică. Un aer de platitudine feminină
stingea totul. Ce deosebire! Unde era Otilia de altădată? Nu numai Otilia era o enigmă, ci și destinul
însuși”.
Otilia este unul dintre cele mai captivante personaje feminine din literatura română și este
memorabilă pentru că reprezintă profunzimea sufletului feminin, care nu poate fi explicat sau înțeles.
În imaginea Otiliei, romancierul se recunoaște pe sine, asemenea lui Flaubert, care vedea în Madame
Bovary un alter-ego feminin. Felix reprezintă o ipostază a autorului, fiind o evocare a imaginii sale din
tinerețe.