L.1. Concentraţia soluţiilor.

Prepararea unei soluţii 0,1 N de HCl şi determinarea titrului real al acesteia

O soluţie este un amestec omogen, constituit din două sau mai multe componente, care
formează o singură fază. Se numeşte fază o porţiune omogenă dintr-un sistem, despărţită de celelalte
părţi ale sistemului prin suprafeţe, în dreptul cărora are loc o variaţie bruscă a proprietăţilor fizice. Prin
componentă se înţelege o anumită specie moleculară, adică o anumită substanţă.

La soluţiile lichide, substanţa care se găseşte în cantitate mai mare, care prezintă continuitate
moleculară în sistem, se numeşte solvent, dizolvant, dispergent sau mediu de dispersie. Celelalte
substanţe, ale căror particule sunt separate între ele de moleculele dizolvantului, se numesc substanţe
dizolvate, solvate sau dispersate.

Concentraţia procentuală indică numărul de părţi de substanţă dizolvată în 100 părţi de soluţie.
După cum părţile sunt măsurate în unităţi de masă sau de volum, procentele se pot exprima în patru
moduri:

a) procente de masa

md
C%= *100
ms

b) procente de volum

Vg
V%= *100
Va

Concentraţia molară sau molaritatea, (m, M), unei soluţii indică numărul de moli (molecule-
gram) de substanţă dizolvată întrun litru (dm3 ) de soluţie. Astfel, o soluţie 1 M are molaritatea M = 1,
adică 1 mol de substanţă este dizolvat într-un litru de soluţie.

md
Cm= (moli/dm3)
M∗Vs

Concentraţia normală sau normalitatea, (n, N), unei soluţii indică numărul de echivalenţi-gram
(vali) de substanţă dizolvată întrun litru (dm3 ) de soluţie. Astfel, o soluţie 1 N are normalitatea N = 1,
adică, 1 echivalent-gram de substanţă este dizolvat într-un litru de soluţie.

md
Cn= (vali/dm3)
Eg∗Vs

În cel mai comun sens, este masa unui echivalent chimic, ce reprezintă masa unei substanțe
date ce: produce sau reacționează cu 1 mol de ioni de hidrogen (H+) într-o reacție acido-bazică.
 Titrul unei soluţii, (T), reprezintă cantitatea de substanţă dizolvată, exprimată în grame, care se
găseşte într-un mililitru (cm3 ) de soluţie. Soluţiile cărora li se cunoaşte titrul se numesc soluţii titrate.

Fracţia molară, (x), indică raportul dintre numărul de moli de substanţă dizolvată şi numărul
total de moli de substanţă dizolvată şi solvent.

L.2. Apa industrială. Determinarea durităţii apei

Apa este una dintre substanţele absolut indispensabile pentru viaţă, pentru orice ramură de
activitate economică şi care intervine în majoritatea proceselor fizico-chimice de pe scoarţa terestră.

În funcţie de domeniul de utilizare şi de puritatea lor, apele se clasifică în ape potabile, ape
industriale şi ape reziduale.

Apele potabile trebuie să îndeplinească anumite condiţii fizicochimice şi igienico-sanitare.

Apele industriale, la rândul lor, se împart în:

- ape de răcire, folosite pentru răcirea diverselor utilaje şi aparate;

- ape tehnologice, folosite direct în procesele de producţie, pentru obţinerea diferitelor produse (ex: apa
folosită la fabricarea pâinii, la prepararea betoanelor, etc.;

- ape de spălare, folosite la spălarea utilajelor şi a diferitelor piese;

- ape de alimentare a cazanelor, folosite pentru obţinerea aburului tehnologic şi a apei calde menajere.

Apele reziduale sunt apele deja folosite şi impurificate, ca urmare a activităţii omului, cu diferiţi
compuşi, care împietează cel 6 puţin asupra unei folosinţe la care apa putea servi în starea sa naturală.
Ele nu pot fi deversate în râuri decât după o prealabilă epurare de agenţii nocivi pe care îi conţin.

Alcalinitatea apei este dată de prezenţa bicarbonaţilor, carbonaţilor, hidroxizilor (eventual

fosfaţilor) şi este echivalentă cu cantitatea de acid necesară pentru neutralizarea acestora în prezenţa
unor indicatori corespunzători: fenolftaleină pentru pH = 8,4 şi metiloranj pentru pH între 4,5 şi 5,4.

Aciditatea apei se datorează prezenţei CO2 liber, acizilor minerali şi sărurilor acizilor tari cu baze
slabe.

Compuşii de calciu şi magneziu pe care îi conţine apa constituie aşa numita duritate a apei.

Duritate temporară, (dt), este determinată de prezenţa bicarbonaţilor de calciu şi magneziu.

Aceşti compuşi sunt termic instabili, descompunându-se în carbonaţii corespunzători, care fiind mai
puţin solubili, se depun.
 Duritate permanentă, (dp), este determinată de prezenţa celorlalte săruri solubile de calciu şi
magneziu (în afară de bicarbonaţi), în special cloruri, azotaţi, sulfaţi, fosfaţi, etc.), care persistă în apă şi
după fierbere.

Duritatea totală, (dT) este constituită din suma durităţilor temporară şi permanentă.

L3. Determinarea pH-ului soluţiilor

pH-ul unei soluţii indică concentraţia în ioni de hidrogen şi se exprimă prin logaritmul cu semn
schimbat al concentraţiei ionilor H + , [H+ ]:

pH-ul are valori între 0 şi 14.

pOH este o măsură a concentrației de ioni de hidroxid (OH   ). -

Soluţiile tampon sunt amestecuri de substanţe al căror pH, în mediu apos, este puţin sensibil cu
diluţia sau la adăugarea de mici cantităţi de acizi sau de baze. Ele sunt formate în principiu din:

- acid slab şi sarea sa cu o bază tare, de exemplu CH3COOH + CH3COONa;

- bază slabă şi sarea sa cu un acid tare, de exemplu NH3 + NH4Cl;

- două săruri, una cu caracter acid şi cealaltă cu caracter bazic.

Indicatorii acido-bazici sunt substanţe organice cu caracter slab acid sau slab bazic ce îşi
schimbă culoarea într-un anumit domeniu de pH (domeniu de viraj), datorită unor modificări structural
moleculare.

L4. Determinarea viscozităţii uleiurilor lubrifiante. Variaţia viscozităţii Engler a uleiurilor

lubrifiante cu temperatura

Onctuozitatea (sau puterea de ungere) reprezintă capacitatea lubrifianţilor lichizi sau semisolizi
de a adera la suprafeţele metalice şi de a forma pe acestea o peliculă rezistentă, care să împiedice
contactul direct dintre piesele aflate în mişcare, în scopul eliminării frecărilor uscate şi asigurării ungerii
la limită.

Viscozitatea caracterizează frecarea internă a lubrifiantului, rezistenţa sa la curgere şi reprezintă

unul dintre criteriile de bază în alegerea lubrifiantului optim, pentru o anumită situaţie de ungere.
Viscozitatea lubrifiantului determină mărimea coeficientului de frecare şi, implicit, pierderile de putere,
precum şi viteza de curgere a acestuia printre suprafeţele metalice
 L5. Protecţia anticorozivă a metalelor prin acoperiri galvanice: zincarea şi nichelarea

Electrodepunerea metalelor din soluţii apoase constituie baza preparării lor, prin metoda
hidroelectrometalurgică, cu o ramură extractivă din combinaţii (electroextracţia) şi o altă ramură, de
rafinare, obţinându-se astfel metale ca: Ni, Zn, Cu, Cd, Sn şi Ag.

Galvanizarea este cel mai răspândit procedeu de acoperire cu straturi metalice. Prin galvanizare
nu numai că se pot obţine depozite din toate metalele şi aliajele, uzuale şi nobile, dar atât grosimea cât
şi structura şi aspectul exterior al depozitului pot fi reglate după dorinţă şi necesităţi.

Galvanizarea se realizează prin electroliza soluţiilor apoase de săruri simple sau complexe, care
conţin ionul metalului ce trebuie depus. Piesa de acoperit constituie catodul, iar anodul poate fi
confecţionat, fie dintr-un material inert (varianta cu anod insolubil) fie din metalul care urmează să fie
depus (varianta cu anod solubil).

Zincul se foloseşte pe scară largă în industrie pentru protejarea pieselor din fier sau aliajelor
uzuale ale acestuia, care urmează a funcţiona în atmosferă corozivă, cu limitarea umidităţii până la 70 %.
În condiţii de umiditate peste 75%, apar produşi de coroziune ai zincului, solubili în apă de condens.

Depunerea straturilor de zinc prin galvanizare se realizează în electroliţi acizi sau alcalini.
Electroliţii alcalini se împart în soluţii cianurice, de zincat şi de pirofosfaţi. Dintre electroliţii acizi,
importanţă mare au în primul rând cei pe bază de sulfat, clorură şi fluoborat de zinc. În prezent, cel mai
des sunt utilizaţi electroliţii slab acizi şi încă electroliţii cianurici, cu toate că sunt puternic toxici.