Importanta compusilor

halogenati
Compușii halogenați (denumiți și combinații halogenate și haloalcani sau haloizi alchil, pentru cei derivați de
la alcani) [1] sunt o clasă de compuși organici care derivă formal de la hidrocarburi, prin înlocuirea atomilor de hidrogen cu
atomi de halogen, respectiv: fluor, clor, brom sau iod.[2]:p. 418
Compușii sunt răspândiți și în natură; de exemplu, bromometanul este un component al apelor oceanice.[3]
Izomerie structurală[modificare | modificare sursă]
Numărul compușilor izomeri structurali care pot lua naștere astfel este foarte mare. Numai de la metan derivă 4 compuși
halogenați, care sunt CH3Cl, CH2Cl2, CHCl3 si CCl4. De la etan, un alt exemplu, sunt posibili și cunoscuți 9 derivați clorurați:
CH3CH2Cl, CH3CHCl2, CH3CCl3, CH2ClCCl3, CHCl2CCl3, CCl3CCl3, CH2ClCH2Cl, CH2ClCHCl2, CHCl2CHCl2.[2]:p. 418
Teoria[care?] prevede existența a 29 derivați clorurați ai propanului, 666 ai n-hexanului, 1998 ai n-heptanului, și tot atâția
derivați cu fiecare din ceilalți halogeni. Numai un mic număr dintre aceștia au fost preparați și au importanță practică.[2]:p. 418
Proprietăți fizice[modificare | modificare sursă]
Compușii halogenați sunt substanțe incolore (cu excepția celor poliiodurați). Primii termeni din seria omoloagă a halogeno-
alcanilor sunt gazoși la temperatura obișnuită, ceilalți sunt lichizi. Termenii inferiori ai seriei au puncte de topire scăzute, cei
superiori și derivații aromatici disubstituiți (în poziție pară), la fel și cei polisubstituiți, sunt solizi.[2]:p. 427
Densitatea compușilor bromurați și iodurați este, în general, mai mare decât a apei, a celor monoclorurați ceva mai mică.
Densitatea compușilor iodurați este mai mare decât cea a compușilor bromurați corespunzători, iar densitatea compușilor
bromurați mai mare decât a compușilor clorurați (ρ(CH3I)=2,29; ρ(CH3Br)=1,73; ρ(CH3Cl)=0,953).[2]:p. 427
Compușii halogenați sunt practic insolubili în apă; în dizolvanții organici, cum sunt hidrocarburile, alcoolii, eterul, se dizolvă
ușor. Compușii halogenați alifatici au miros dulceag și proprietăți narcotice. În concentrație mare sunt toxici. Clorura, dar mai
ales bromura și iodura, de benzil sunt puternic lacrimogene.[2]:p. 427
 .
• Pentru a denumi derivaţii halogenaţi, se indică poziţia în catenă
sau nucleu, natura halogenului şi numele hidrocarburii. Uzual, aceşti
compuşi pot fi denumiţi şi sub forma: halogenură de numele
radicalului (exemplu: clorură de etil) Derivaţii halogenaţi sunt
caracterizaţi de câteva proprietăţi fizice:- Starea de agregare:
compuşii pot fi solizi, lichizi sau gazoşi;- Punctul de topire: indică
temperatura necesară pentru a schimba starea de agregare de la solid
la lichid;- Punctul de fierbere: indică temperatura necesară pentru a
schimba starea de agregare de la lichid la gazos.Starea de agregare,
precum şi punctele de topire şi fierbere diferă de la compus la
compus!- Solubilitatea: deoarece au în structura lor legături covalente
polare carbon - halogen,compuşii halogenaţi sunt solubili în solvenţi
polari (etanol, acetonă etc), dar aproape insolubili în solvenţi nepolari
şi în apă (în general, o substanţă este solubilă în apă, dacă poate
forma cu moleculele acesteia legături de hidrogen).
 Distrugerea Stratului De Ozon
• Stratul de ozon este zona stratosferei terestre care este alcătuită în
mare parte din ozon. Acest strat conține 90 % din ozonul care se
găsește în atmosferă și absoarbe 97 %-99 % din radiațiile ultraviolete
de frecvență înaltă. Stratul de ozon se întinde de la circa 15 km la
aproximativ 40 km altitudine. Ozonul face parte din gazele care
compun atmosfera: el ia naștere din oxigen, prin reacții fotochimice
provocate de radiațiile solare. Pământul este înconjurat de un strat de
ozon situat la o altitudine foarte mare. Acest strat filtrează
aproximativ două treimi din razele ultraviolete (UV) emise de Soare.
Dacă toate razele ar ajunge pe Pământ, ar fi dăunătoare vieții de pe
planetă. Stratul de ozon este situat în stratosferă, însă cel mai
concentrat fiind la 20–25 km. Practic, este vorba de aer ozonat și nu
de ozon pur, având un număr mai mare de molecule de ozon în
compoziție decât aerul obișnuit (care conține mai ales azot și oxigen).
• În.stratul de ozon are loc o transformare continuă între diferitele forme de
oxigen. Moleculele obișnuite de oxigen, O2, scindează în atomi de oxigen,
O. Aceștia se unesc cu moleculele de oxigen formând ozonul, O3. În timp,
ozonul se descompune din nou în oxigen normal O2 și atomi singulari de
oxigen, O.În ultimii 40 de ani a crescut producția industrială care utilizează
mulți compuși chimici ce conțin clor, cum sunt clorofluorocarburile (CFC)
aflate în spray-uri, agenții frigorifici și solvenții folosiți în industria
electronică. Aceste substanțe au fost interzise prin Protocolul de la
Montreal. În septembrie 2014, Organizația Națiunilor Unite și Organizația
Meteorologică Mondială au publicat un raport[1] cu privire la evoluția
stratului de ozon susținând că acesta s-ar putea reface până la jumătatea
secolului, urmare a măsurilor adoptate prin Protocolul de la Montreal.
Conform raportului, stratul de ozon a scăzut la nivel global în anii '80 și la
începutul anilor '90, a rămas relativ neschimbat începând din 2000 și s-ar
putea reface valorile din 1980 înainte de anul 2050.
 Reactia De Nitrare
• Nitrarea este o reacție chimică cu care una sau mai multe nitro- NO 2 grupe,
derivate din acid azotic, se introduc într - un compus organic.Exemple simple
de nitrație sunt conversia glicerolului în nitroglicerină prin acțiunea acidului
azotic și a acidului sulfuric și conversia esterilor de 2-brom în 2-nitroesterii
corespunzători prin acțiunea nitritului de sodiu .La nivel industrial, majoritatea
reacțiilor de nitrație implică compuși aromatici . Prin acțiunea unui amestec de
acid azotic și acid sulfuric (așa-numitul amestec de nitrare sau sulfonici) , este
posibil să se introducă -NO2 grupuri pe inelele compușilor aromatici, printr - o
reacție de substituție aromatică electrofilă . Reacția a conduce la introducerea
unei grupări nitro (NO 2) în benzen inelul. Reacția este fundamentală din două
motive principale:nitrobenzenul (produs de nitrație al benzenului ) este inert
față de reacțiile Friedel-Crafts și din acest motiv este utilizat ca solvent pentru
alchilări și acilări.gruparea nitro poate fi redusă la o grupare amino prin care
este posibilă obținerea sărurilor de diazoniu care permit sinteza diferiților
compuși (reacții de tip Sand-Mayer).
• Reacția nu este foarte selectivă asupra compușilor aromatici substituiți, adică
.

se formează cantități semnificative atât din produsul substituit din orto, cât și
din cel para- substituit. Selectivitatea crește pentru compușii aromatici
substituiți cu reactivitate redusă.Un exemplu de nitrare pe compuși aromatici
este conversia toluenului în trinitrotoluen .
 Reactia De Hidroliza
• Hidroliza este procesul de desfacere a unei legături chimice prin combinare cu
apa (H2O). Aceasta se realizează prin scindarea moleculei de apă în hidrogen
și hidroxil (-OH). Reacția inversă a hidrolizei este reacția de condensare când
se acceptă ionul de hidroxil cu formare de apă.
• În acest fel sunt desfăcute în biologie prin procesele metabolice cu ajutorul
enzimelor moleculele mari de proteine, polizaharahide sau lipide în molecule
mai mici monomere. Sursa de energie necesară reacției o asigură ATP-ul
(acidul adenozintrifosforic).
• Vorbim despre un tip de reacție chimică care poate apărea atât între
moleculele organice, cât și cele anorganice. Condiția esențială este ca apa să
fie implicată, astfel încât să poată rupe legăturile acestor molecule. Cuvântul
hidroliză provine din grecescul hydro, care înseamnă apă și din lysis, care
înseamnă ruptură. Traducută sub formă, hidroliza ar putea fi cunoscută sub
numele de descompunerea apei. În acest caz, vorbim despre ruperea
legăturilor unor reactanți prin participarea apei.
• Molecula de apă este formată din doi atomi de hidrogen și unul din oxigen.
.

Datorită acestei combinații de atomi, se formează un echilibru între ionii

sărurilor de acizi slabi și baze. Acizii și bazele sunt concepte care apar în studiile
generale de chimie și chimie analitică. Se poate spune că hidroliza este una
dintre cele mai simple reacții chimice de acolo.
• Există mai multe exemple de hidroliză în care apa sau prin ea însăși nu poate
rupe o anumită legătură covalentă. Ne amintim că o legătură covalentă este una
în care mai multe molecule cu caracteristici nemetalice se unesc pentru a forma
o altă moleculă nouă. Legătura care le unește este cunoscută sub numele de
legătură covalentă. Când apa singură nu este capabilă să rupă această legătură,
procesul este accelerat sau catalizat prin acidificare sau alcalinizare a mediului.
Adică, în prezența ionilor, hidroliza poate fi catalizată. Și este că există enzime
care sunt capabile să catalizeze reacția chimică a hidrolizei.
 Reactia De Aditie

• Reacția de adiție este, în chimie în general și în chimia organică în special, un

tip de reacție chimică specifică compușilor cu cel puțin o legătură dublă
(nesaturați), prin care compusul nesaturat reacționează sau se combină cu un
altă substanță pentru a forma un compus cu masă molară mai mare (produsul
de adiție) care are doar legături simple.
• Reacțiile de adiție au loc numai pentru compușii nesaturați sau polinesaturați,
care conțin una sau mai multe legături duble (alchene, silene, diene și poliene,
arene) sau triple (alchine). De asemenea, și unele grupe funcționale dau reacții
de adiție prin legătura dublă pe care o conțin, precum grupele carbonil (C=O)
sau imină (C=N).
• Reacția de adiție poate fi urmată de o reacție de eliminare. În majoritatea
reacțiilor, adiția și eliminarea presupune adiția nucleofililor la compuși
carbonilici, printr-o substituție nucleofilă.
• Reacția de adiție este inversa reacției de eliminare; de exemplu, hidratarea
.

(adiția de apă) unei alchene cu obținerea unui alcool este reacția inversă
deshidratării (eliminare de apă) alcoolilor cu obținere de alchene
• Procesul de hidrogenare decurge in conditii catalitice, la temperaturi cuprinse
intre 80 200°C si presiuni pana la 200 atm. Drept catalizatori sunt folosite
metale in stare fin divizata, ca Ni, Pt, Pd etc. Deoarece catalizatorul solid se afla
intr-o stare de agregare diferita de a reactantilor hidrogenul gazos, alchena gaz
sau lichid , procesul catalitic este numit cataliza eterogena. Procesul chimic de
hodrogenare catalitica a alchenelor are loc la suprafata catalizatorului, la nivelul
centrilor activi ai acestuia.
• Deoarece in cazul hidracizilor cele doua fragmente care se aditioneaza nu sunt
identice, se pune problema locului pe care il va ocupa fiecare in molecula
derivatului halogenat.In cazul alchenelor simetrice aditia nu este orientata,
halogenul putandu-se lega de oricare din cei doi atomi de carbon
 Hidrogenarea Grasimilor Lichide
• Grăsimile sunt amestecuri naturale de compoziţie complexă, alcătuite în cea
mai mare proporţie din gliceride, în special trigliceride mixte. În grăsimi mai
apar: ceruri (esteri ai alcoolilor superiori), coloranţi (carotinoide), proteine,
sterine (alcooli policiclici), fosfatide (esteri organici şi fosforici ai glicerinei),
glicozide, vitamine (A, D, E, K), acizi graşi liberi, hidrocarburi superioare etc.
• Grăsimile se clasifică după originea lor în: grăsimi animale, care sunt de obicei
solide, şi grăsimi vegetale, de obicei lichide. Propietatea grăsimilor de a fi
solide sau lichide este condiţionată de tipul de gliceride care predomină:
gliceridele cu acizi saturaţi generează grăsimi solide; cele cu acizi nesaturaţi
generează grăsimi lichide. Între aceste două stări de agregare nu pot fi trasate
limite riguroase, deoarece nu există grăsimi alcătuite dintr-o singură gliceridă
unitară, toate fiind amestecuri, uneori foarte complexe, de diferite gliceride.
Din acest motiv, grăsimile nu au puncte de topire nete, ci se topesc congelează
în intervale de temperatură.
• Grăsimile sunt substanţe insolubile în apă, cu care emulsionează puternic; sunt
.

solubile în dizolvanţi organici. Principala lor propietate chimică este hidroliza

(saponificarea), practicată mai des în mediu alcalin, când, alături de glicerină,
se obţin sărurile (de sodiu) ale acizilor respectivi, folosite ca săpunuri.
• Prin păstrarea îndelungată, grăsimile se alterează datorită procesului de
râncezire, care constă în degradarea, în special a gliceridelor sau de natură
oxidativă. În ambele cazuri se formează acizi liberi, cetoacizi, cetone, aldehide
etc., cu număr redus de atomi de carbon, care dau gust neplăcut şi miros urât
grăsimilor.
• Caracteristic grăsimilor lichide este procesul de sicativare, care este legat de
prezenţa acizilor nesaturaţi în trigliceride. În acest sens se cunosc grăsimi
lichide sau uleiuri vegetale: a) sicative, care dau pelicule rezistente, în cca 24
de ore (de ex. ulei de in, de tung etc.); b) semisicative, care dau pelicule slabe
şi în timp îndelungat (de ex. ulei de rapiţă, de bumbac etc.); c) nesicative, care
nu formează pelicule (de ex. ulei de măsline). Procesul de sicativare este legat
de posibilitatea polimerizării acizilor graşi nesaturaţi, prin intermediul dublelor
legături din molecula lor.
• Grăsimile se extrag prin procedee diferite: din ţesuturile animale, prin topirea
.

globală a ţesutului şi separarea stratului de grăsime, şi din seminţe sau fructe,

prin presarea sau prin extracţie cu dizolvanţi selectivi. După extragere,
grăsimile destinate consumului alimentar sunt supuse rafinării, în scopul
eliminării unor componente sau însuşiri nedorite (acizi liberi, fosfatide, culoare
închisă, miros neplăcut etc.).Grăsimile se întrebuinţează cel mai mult în
alimentaţie (fiecărui adult fiindu-i necesară zilnic o raţie de circa 100 g de
grăsimi). De aceea, în scopul măririi bazei de grăsimi alimentare, unele grăsimi
necomestibile, cum sunt uleiurile sicative, au fost transformate, prin
hidrogenare catalitică, în grăsimi solide comestibile. Prin hidrogenarea uleiului
de rapiţă, de bumbac, de cânepă, de peşte s-au obţinut grăsimi întărite pentru
fabricarea margarinei. Grăsimile mai folosesc la fabricarea săpunurilor, a
unsorilor consistente, a lacurilor şi a vopselelor (pe bază de ulei) şi, în unele
cazuri, drept combustibil (pentru iluminat sau chiar pentru încălzit).
 Reactia De Eliminare
• Reacția de eliminare este, în chimia organică, un tip de reacție
chimică în care doi substituenți sunt eliminați dintr-o moleculă.[1]
Mecanismul de reacție poate fi într-o singură etapă (E2) sau în două
etape (E1).
• Reacția de eliminare este inversa reacției de adiție; de exemplu,
hidratarea (adiția de apă) unei alchene cu obținerea unui alcool este
reacția inversă deshidratării (eliminare de apă) alcoolilor cu obținere
de alchene.
• Viteza de reacție este influențată doar de concentrația halogenurii de
alchil (a substratului), și nu a bazei, deoarece formarea
carbocationului este etapa cea mai lentă, mai exact este etapa
limitantă de viteză (cinetică de ordinul 1).
.

• Este o reacție ce se produce într-o singură etapă, fiind deci un

exemplu de reacție concertată ce decurge printr-un singur
intermediar denumit stare de tranziție.
• Reacția are de obicei loc în prezența unei baze îndeajuns de puternice
pentru a putea elimina hidrogenul slab acid
• Reacția de eliminare monomoleculară se desfășoară în două etape: o
etapă monomoleculară care implică doar molecula derivatului
halogenat pe partea reactantă, care este etapa limitativă cinetic,
urmată de o etapă bimoleculară. În consecință, cinetica reacției, în
aproximarea etapei determinante (sau limitative ) cinetic , depinde
doar de concentrația speciei RX.
 Aminoacizii
• Aminoacizii sunt unitatile constituente ale proteinelor si cuprind in molecula
lor doua grupari functionale carboxil si amino.Exista 20 de aminoacizi
proteinogeni specificati prin codul genetic, prezenti in toate organismele vii.
• Aminoacizii naturali au formula generala R-CH-COOH NH2 in care gruparea
aminica se afla la carbonul ? fata de carboxil.Exceptie face prolina al carui
azot,desi tot in pozitia ? fata de carboxil, face parte dintr-un inel pirolidinic,
fiind o grupa aminica secundara.Diversitatea aminoacizilor naturali este data
de natura lui R care poate fi o catena hidrocarbonata alifatica sau aromatica,
un heterociclu sau care poate sa cuprinda o functie aditionala.
• O varietate mare de aminoacizi ale caror functii metabolice nu sunt definite
inca, se gasesc in ciuperci si plantele superioare; unii dintre acestia,cum sunt
canavanina,acidul djencolic si ?-cianoalanina sunt toxici pentru alte vietuitoare
!
• In afara acestor 20 de aminoacizi uzuali s-au izolat un numar de aminoacizi
noi din hidrolizatul unor proteine foarte specializate, toti derivand din
aminoacizii uzuali. Astfel, 4-hidroxiprolina a fost gasita intr-o proteina
fibroasa,colagen si unele proteine vegetale; 5-hidroxilisina in
colagen;desmosina si izodesmosina in elastina.(Stucturile acestor ultimi doi
aminoacizi pot fi considerate ca fiind formate din 4 molecule de lisina,cu
catenele laterale unite intr-un nucleu de piridiniu substituit.Aceasta structura
permite desmosinei si izodesmosinei sa lege patru lanturi peptidice in
structuri radiare.Elastina difera de alte proteine fibroase prin capacitatea sa
de a suporta tensiuni in doua directii).In anumite proteine musculare s-au
gasit unii derivati metilati ai aminoacizii uzuali cum sunt?-N-metillisina,?-N-
trimetillisina si metilhistidina.
 Proteinele
• Proteinele sunt, din punct de vedere chimic compusi macromoleculari
naturali, cu structura polipeptidica, care prin hidroliza formeaza a-amino acizi.
Ele contin pe langa carbon, hidrogen, oxigen, azot, sulf, potasiu si alti halogeni.
Denumirea de proteine vine din limba greaca , proteias insemnand primar.
Alaturi de glucide si lipide proteinele furnizeaza energie pentru organism, dar
ajuta si la refacerea tesuturilor lovite. Pe langa acestea, ele intra in structura
tuturor celulelor, si ajuta la cresterea si refacerea celulelor. Unii hormoni
contin proteine, acestia avand rol in reglarea activitatii organismului. Participa
la formarea anticorpilor , ajutand la debarasarea de toxine si microbi.
Formarea unor enzime si fermenti necesita prezenta proteinelor. Si nu in
ultimul rand, ele participa la formarea dioxidului de carbon, a apei, prin
aportul energetic rezultat din arderea lor.
• Proteinele fibroase se gasesc in organismul animal in stare solida si confera
.

tesuturilor rezistenta mecanica (proteine de schelet) sau protectie impotriva

agentilor exteriori.
• In regnul vegetal nu se gasesc proteine fibroase; functia lor este indeplinita in
plante de celuloza. Proteinele fibroase se dizolva numai in acizi si baze
concentrate, la cald, dar aceasta dizolvare este insotita de o degradare a
macromoleculelor; din solutiile obtinute nu se mai regenereaza proteina
initiala. Proteinele fibroase nu sunt hidrolizate de enzimele implicate in
digestie si deci nu au valoare nutritiva.
 Acizii Nucleici
• Acizii nucleici reprezintă componenta prostetică a nucleoproteinelor
și sunt purtătorii informației genetice, adică a informațiilor necesare
dezvoltării celulelor din organismele vii
• Acizii nucleici reprezintă lanțuri polinucleotidice, formate din
nucleotide, care la rândul lor sunt formate dintr-un radical fosforic, o
pentoză și o bază azotată. În cadrul acidului nucleic sunt prezente
legături covalente (în cadrul nucleotidelor între bazele azotate și
pentoze) și legături de hidrogen (între bazele azotate a 2 nucleotide
diferite, de ex.: între adenină și timină/uracil sau între citozină și
guanină).
• Bazele azotate sunt substante organice in care atomii de carbon si de
azot sunt grupati in cicluri; ele sunt de doua tipuri, purinice si
pirimidinice.
. • Acizii nucleici reprezintă lanțuri polinucleotidice, formate din
nucleotide, care la rândul lor sunt formate dintr-un radical fosforic, o
pentoză și o bază azotată. În cadrul acidului nucleic sunt prezente
legături covalente (în cadrul nucleotidelor între bazele azotate și
pentoze) și legături de hidrogen (între bazele azotate a 2 nucleotide
diferite, de ex.: între adenină și timină/uracil sau între citozină și
guanină).
• Acizii nucleici reprezintă lanțuri polinucleotidice, formate din
nucleotide, care la rândul lor sunt formate dintr-un radical fosforic, o
pentoză și o bază azotată. În cadrul acidului nucleic sunt prezente
legături covalente (în cadrul nucleotidelor între bazele azotate și
pentoze) și legături de hidrogen (între bazele azotate a 2 nucleotide
diferite, de ex.: între adenină și timină/uracil sau între citozină și
guanină).
 Asigurarea Calitatii Vietii
• Asigurarea calitatii este un concept care include ansamblul
activităților planificate și sistematice implementate în cadrul
sistemului calității și demonstrate (dovedite, probate) ca fiind
necesare pentru generarea încrederii corespunzătoare în faptul că o
entitate va satisface cerințele referitoare la calitate.
• Conceptul de asigurarea calității apare în anul 1950 în SUA și a fost
aplicat în primul rând în industria spațială și în cea nucleară, apoi s-a
extins în alte domenii prin apariția familiei de standarde ISO 9000.
• Asigurarea calității poate fi furnizată propriei conduceri a organizației
care execută produse sau servicii (asigurarea internă a calității), ori
poate fi furnizată în situații contractuale clienților sau beneficiarilor
care nu sunt implicați activ în realizarea produselor/serviciilor
(asigurarea externă a calității).
 Dosar la chimie
• Mihai Dragos Florinel
.
• Importanta compusilor halogenati
• Distrugerea stratului de ozon
• Reactia de nitrare
• Reactia de hidroliza
• Reactia de aditie
• Hidrogenarea grasimilor lichide
• Reactia de eliminare
• Reactia de transpozitie
• Aminoacizii
• Proteinele
• Acizii nucleici
• Importanta calitatii vietii