Glucide (zaharide)

Notiuni generale, rol, clasificare, structura chimica, proprietati,

reprezentanti
 Glucidele sunt o clasă de substanţe naturale, universal răspândite, având o importanţă
biologică deosebită pentru toate organismele vii. Cea mai mare parte din materia organică a
planetei noastre este alcătuită din glucide.

Glucidele sunt substanţe ternare (conţin în moleculă C, H şi O). Denumirea de glucide

sau zaharuri provine de la faptul că majoritatea au gust dulce (glikis = dulce, respectiv
sakkharon = substanţă dulce, în limba greacă).

Cu toate acestea, numeroase glucide (amidonul, celuloza) nu au gust dulce, iar alte
substanţe, care nu sunt glucide, au gust dulce pronunţat (glicocolul-aminoacid, glicerolul-alcool,
zaharina-imidă).
Rolul glucidelor în organismul animal

Glucidele constituie principalul component al hranei şi totodată principal sursă de

energie a acestuia, asigurând până la 70% din energia necesară; în celulele organismului viu
oxidarea glucozei dezvoltă o energie echivalentă cu 4,1 kcal ( in unele lucrari, 4.5 kcal. )
În organismul animal glucidele îndeplinesc şi un rol structural (plastic) ca elemente
de construcţie ale celulei vii, intrând în constituţia acizilor nucleici, lipidelor complexe,
coenzimelor.
Nu trebuie neglijat nici rolul glucidelor ca furnizori de atomi de carbon necesari
pentru biosinteza proteinelor, acizilor nucleici, lipidelor.
Clasificare

Glucidele se clasifică, în funcţie de comportarea lor la hidroliză, în trei categorii: monoglucide,

diglucide, oligoglucide şi poliglucide.
 Monoglucidele (monozaharide sau oze) sunt glucide simple, nehidrolizabile.
 Diglucide – prin hidroliza formeaza 2 oze identice sau diferite
 Oligoglucidele pun în libertate prin hidroliză 3-10 molecule de oze.
 Poliglucidele sunt macromolecule alcătuite dintr-un număr mare de monoglucide modificate,
care se eliberează prin hidroliză.
 Monozaharidele sunt sintetizate în organismele vegetale în procesul de fotosinteză din dioxid de
carbon şi apă, prin intermediul clorofilei, folosind energia de la lumina solară. Procesul are loc cu degajare
de oxigen. Ulterior acestea sunt transformate în polizaharide. Fotosinteza este un proces chimic complex,
care simplificat poate fi reprezentat prin următoarea ecuaţie chimică:
nCO2 + nH2O + energie → CnH2nOn + nO2
În organismele animale, glucidele sunt degradate oxidativ, în procesul de oxidare celulară, la
dioxid de carbon şi apă, cu eliberare de energie. Reprezentarea simplificată a acestui proces este:
CnH2nOn + nO2 → nCO2 + nH2O + energie
Energia rezultată este transformată parţial în căldură, iar restul este înmagazinată în acidul
adenozintrifosforic (ATP) şi este utilizată ulterior la sintezele din organism
 MONOZAHARIDELE

Definiţie şi clasificare

Monozaharidele sunt compuşi polihidroxicarbonilici, conţinând o grupare carbonil (>C=O), şi mai

multe grupări hidroxil (–OH).
După natura grupării carbonil, monozaharidele se împart în:

• polihidroxialdehide (aldoze), cu formula generala:

• polihidroxicetone (cetoze), care au formula generală:

 Monoglucidele sau ozele, conţin în molecula lor între 3 şi 10 atomi de carbon şi două
tipuri de grupări funcţionale:

a) carbonil: aldehida (-CHO) si cetona (-C=O)

b) hidroxil (alcool) care poate fi alcool primar (-CH2OH ) sau alcool secundar (-CH-OH) .

Monoglucidele sunt, deci, hidroxi-aldehide şi hidroxi-cetone cu catena liniară, rar

ramificată.
După numărul atomilor de carbon din moleculă ele pot fi: trioze, tetroze, pentoze,
hexoze, heptoze, octoze, nonoze şi decoze.
Cele mai semnificative sunt:

• triozele, care conţin trei atomi de carbon în moleculă; acestea nu se găsesc libere în
natură, dar esterii acestora cu acidul fosforic sunt intermediari în procesele de transformare
biochimică a monozaharidelor.
• tetrozele, care conţin patru atomi de carbon în moleculă; nu se găsesc în natură.
• pentozele, au cinci atomi de carbon în moleculă; cele mai importante pentoze sunt
D–riboza, D–ribuloza, şi D–xiloza.
• hexozele, care au şase atomi de carbon în moleculă; importanţă biologică deosebită
prezintă D–glucoza, D–fructoza, D–galactoza şi D–manoza.
Cele mai simple glucide sunt cele două trioze:
 aldehida glicerică
 dihidroxiacetona:
 În reprezentarea liniară a glucidelor s-a convenit ca atomii de carbon să fie numerotaţi începând
cu atomul de C care reprezintă gruparea aldehidică sau de la atomul de carbon cel mai apropiat grupării
cetonice, după cum reiese din formulele reprezentate:
Structura şi izomeria monoglucidelor
Configuraţia monoglucidelor
Cea mai simplă aldoză, aldehida glicerică poate exista în două forme izomere, în funcţie de
poziţia hidroxilului de la carbonul 2. Acesta, este asimetric, întrucât are toţi cei 4 substituenţi diferiţi.
Izomerul care prezintă gruparea hidroxil secundară în partea dreaptă, aparţine seriei D, iar izomerul cu
gruparea hidroxil la stânga, corespunde la seria L.
 Teoretic, se poate considera că lanţul atomilor de carbon ai aldehidei glicerice poate fi prelungit,
obţinându-se celelalte monoglucide. Astfel, din aldehida D- glicerică se pot forma două tetroze, patru pentoze
şi opt hexoze, toate făcând parte din seria D. În mod similar de la aldehida L- glicerică se obţin acelaşi număr
de monoglucide din seria L, care vor roti planul luminii polarizate spre dreapta (+) sau spre stânga (-).
Numărul izomerilor optici se calculează după formula N = 2n unde n = numărul de atomi de carbon
asimetrici.
Întrucât monoglucidele dispun de atomi de carbon asimetrici, ele prezintă activitate optică. Trebuie
făcută însă specificarea că apartenenţa ozelor la seriile D şi L indică numai relaţiile spaţiale şi nu are nici o
legătură cu activtatea optică. De exemplu, D – glucoza este dextrogiră (+), pe când D – fructoza este levogiră
(-).
Majoritatea monoglucidelor naturale fac parte din seria D.
 Structura ciclică (semiacetalică) a ozelor

Monoglucidele cu mai mult de patru atomi de carbon în moleculă, nu mai prezintă o

serie de proprietăţi chimice caracteristice grupării carbonil.
Comportarea acestor oze pledează pentru existenţa altei structuri decât cea liniară, cu
grupare carbonil liberă.
Această structură se realizează în urma reacţiei dintre grupările funcţionale carbonil şi
hidroxil din molecula ozei (sau a altor compuşi, conţinând aceste grupări funcţionale). Reacţia
poate avea loc:
- intermolecular
- intramolecular
 Monozaharidele cu 5 sau mai mulţi atomi de carbon în moleculă, adoptă structuri ciclice, mai
stabile, prin adiţia unei grupări hidroxil la gruparea carbonil. Se formează catene heterociclice (catene
ciclice care conţin pe lângă atomi de carbon şi atomi ai altor elemente organogene), cu 5 atomi (formă
furanozică) sau 6 atomi (formă piranozică).
 Aceste structuri ciclice explică unele proprietăţi chimice, cum ar fi reactivitatea mărită a unei grupe
hidroxil faţă de celelalte, precum şi lipsa reactivităţii monozaharidelor faţă de unii reactivi specifici compuşilor
carbonilici.
În urma reacţiei de ciclizare rezultă o nouă grupare hidroxil, care se numeşte hidroxid glicozidic, care
este mai reactivă decât celelalte grupări –OH din moleculă.
La închiderea ciclului, hidroxilul glicozidic poate fi orientat de aceeaşi parte cu hidroxilul din poziţia
4 (forma alpha), sau în partea opusă faţă de acesta (forma beta). Formele alpha şi beta se numesc anomeri, şi
pot trece una în cealaltă prin intermediul formei aciclice.
Glucoza ciclizează în formă piranozică, prin adiţia grupării hidroxil de la atomul de carbon 5 la
gruparea carbonil, iar fructoza poate adopta fie structură piranozică, prin adiţia grupării hidroxil de la atomul de
carbon 6 la gruparea carbonil, fie structură furanozică, prin adiţia grupării hidroxil de la atomul de carbon 5.
Fructoza liberă are structură piranozică, iar fructoza din di- sau polizaharide are structură furanozică.
Formule de proiecţie.

Ciclul apare reprezentat printr-o linie lungă între C1 şi C4, respectiv C1 şi C5 pentru aldoze, iar
pentru cetoze între C2 şi C5, respectiv C2 şi C6, pe care apare un atom de oxigen (punte de oxigen). Cele
2 forme, alpha si beta se numesc forme anomere.
 Formele ciclice pot fi reprezentate prin formule de proiectie Fisher (prezentate
anterior), sau prin formule de perspectiva Haworth.
Formulele de perspectivă redau:
 ciclul furanozic printr-un pentagon,
 ciclul piranozic printr-un hexagon.
Legăturile dintre atomii de carbon din planul apropiat sunt notate cu linii îngroşate,
celelalte, cu linii subţiri.
De regulă, atomii de carbon nu se scriu. Când se utilizează aceste formule, se ţine
seama de câteva reguli:
 gruparile – OH, care în formula de proiecţie sunt la dreapta, vor fi scrise
întotdeuna sub plan, iar cele de la stânga, deasupra planului;
 gruparea – CH2 – OH va fi scrisă deasupra planului.
Nomenclatura ozelor

Tine seama de caracteristicile structurale ale moleculelor, precum şi de forma anomeră

şi activitatea optică.
Astfel, la denumirea unei oze se menţionează în prefix forma α sau β în care se
prezintă, seria la care aparţine (D sau L) precum şi izomerul optic corespunzător - dextrogir (+)
sau levogir (-) –, iar ca sufix se indică tipul de structură (piranoză sau furanoză) a monoglucidei
respective.
Exemple:
 glucoza naturală este α – D(+) glucopiranoza,
 fructoza este β – D(-) fructofuranoza.
Proprietăţi fizice

Monoglucidele sunt substanţe solide, cristalizate sub formă de cristale albe,

uşor solubile în apă, puţin solubile în alcool şi insolubile în eter şi cloroform.
Majoritatea din ele au gust dulce, care se intensifică cu numărul grupărilor
hidroxilice din moleculă. Cea mai dulce glucidă este fructoza. Monoglucidele
sunt substanţe optic active datorită existenţei în moleculă a atomilor de carbon
asimetrici.
Proprietăţi chimice ale monoglucidelor

Aceste proprietati se studiaza datorita importantei biochimice a compusilor de natura

glucidica.
Datorită existenţei în moleculă a celor două tipuri de grupări funcţionale, respectiv
funcţiunile carbonil şi hidroxil, monoglucidele dau o serie de reacţii caracteristice acestora.
Datorită structurii ciclice, semiacetalice şi apariţiei hidroxilului semiacetalic unele
proprietăţi ale grupei carbonil nu se mai regăsesc, în schimb apar proprietăţi specifice hidroxilului
glicozidic, care are reactivitate deosebită.
Reacţii biochimice specific pentru gruparea carbonil: oxidare, reducere

 Oxidarea are loc la C1, gruparea carbonil de tip aldehidic oxidându-se la grupare carboxil. Rezultă acizi
aldonici.
In metabolismul glucidic (calea pentozofosfatilor) oxidarea glucozo-6-fosfatului la acid 6-fosfo-
gluconic reprezinta inceputul etapei oxidative.
 Acţiunea agenţilor reducători constă în fixarea a doi atomi de hidrogen la gruparea carbonil, cu
formarea polialcoolilor corespunzători.
În acest mod, glucoza dă naştere la sorbitol, iar fructoza la un amestec de sorbitol şi
manitol.
 Reacţii biochimice specific pentru gruparea hidroxil: esterificare, oxidare

 Formarea esterilor.
Grupările alcoolice din molecula ozelor pot reacţiona cu acizii organici şi anorganici, formând
esteri.
Esterii cu acizi anorganici se obţin prin tratarea ozelor cu acizi minerali. Cei mai importanţi
sunt esterii fosforici, întrucât apar ca metaboliţi intermediari în procesele de sinteză sau de transformare
ale monoglucidelor în organism. Ei constituie formele active ale ozelor.
 Reactii de oxidare
Prin oxidarea protejata (cu protejarea gruparii aldehidice) care are loc la C6 al hexozelor se
formeaza acizi uronici.
Exemplu, din glucoza rezulta acid glucuronic; acesta inactiveaza, la nivel hepatic, substantele
toxice cu structura fenolica, prin eliminarea unei molecule de apa intre –OH fenolic si –OH glicozidic al
acidului glucuronic
Pentoze
Pentozele sunt oze, care se găsesc libere în cantităţi mici în natură. Apar însă înregnul vegetal, ca
poliglucide (pentozani), glicozizi sau esteri, iar în organismul animal în constituţia nucleotidelor
(componentele acizilor nucleici) şi a unor enzime. Ele prezintă câteva caracteristici:
- au formula brută C5H10O5;
- majoritatea pentozelor prezintă trei atomi de C asimetrici, deci numărul izomerilor N = 23 = 8;
- în organismul animal pentozele prezintă o stabilitate deosebită.
Introduse prin hrană, nu se metabolizează, ci sunt eliminate prin urină (pentozurie alimentară).
Cele mai importante aldopentoze sunt: D (-) riboza, D (+) xiloza şi L (+) arabinoza.
 Riboza este o pentoză importantă, întrucât intră în constituţia acizilor ribonucleici precum
şi a unor vitamine şi enzime. În nucleotide şi acizii nucleici apare sub forma furanozică. Formele
active ale ribozei sunt esterii ei fosforici: esterul ribozo- 3- fosfat, esterul ribozo- 5- fosfat şi 5-
fosforibozil pirofosfat.
Arabinoza apare în regnul vegetal sub formă de poliglucide, numite arabani, care intră în
alcătuirea materiilor pectice, a gumelor şi mucilagiilor. După o alimentaţie bogată în fructe ce conţin
pentozani (cireşe, prune) aceasta se elimină prin urină (pentozurie alimentară).
Xiloza se găseşte răspândită în plante sub formă de poliglucide (xilani). Ele însoţesc
celuloza în ţesuturi lemnoase, în paie, coceni de porumb, etc. Apare în urină în pentozuria alimentară.
 Deoxiglucide.

Sunt derivaţi ai monoglucidelor în care o grupare hidroxil (alcoolică) este înlocuită cu hidrogen.
Cea mai importanta din punct de vedere biochimic este deoxiriboza.
Deoxiriboza (2-deoxi-D-riboza) este cea mai importantă deoxiglucidă prezentă în organismele
vii, deoarece intră sub formă de deoxiribofuranoză în constituţia acizilor deoxiribonucleici.
 Aminoglucide.

Aminoglucidele rezultă din monoglucide prin substituirea unei grupe hidroxil de la C2 cu o

grupare amino – NH2. Cele mai importante aminoglucide naturale sunt glucozamina, galactozamina şi
acidul neuraminic:
Glucozamina derivă de la glucoză . Ea este un component al mucopoliglucidelor din ţesuturile
animale, ale poliglucidei de structură din exoscheletul insectelor, viermilor şi crustaceelor (chitina), al
unor glicolipide şi al unor poliglucide caracteristice grupelor sanguine. Ea a fost găsită în regnul vegetal
în unele plante şi ciuperci.
Galactozamina derivă de la galactoză. Ea este un component structural al glicolipidelor şi a
unor mucopoliglucide.
OLIGOGLUCIDE
Oligoglucidele sunt ozide, care rezultă în urma condensării a 3-10 molecule de
monoglucide, cu eliminare de apă şi apariţia unor legături de tip eteric, numite legături
glicozidice.
Eliminarea de apă are loc între hidroxilul semiacetalic şi o grupare hidroxil alcoolică,
sau între grupările hidroxilice semiacetalice a moleculelor de monoglucide.

După numărul resturilor de monoglucide prezente în molecula oligoglucidei,

se disting: diglucide, triglucide, tetraglucide, etc.
 După modul de eliminare a moleculei de apă, distingem două tipuri de oligoglucide:
a) reducătoare, şi
b) nereducătoare.

 Dacă eliminarea de H2O se face între un – OH semiacetalic a unei molecule de oză şi un – OH

alcoolic al celeilalte monoglucide, ia naştere o oligoglucidă cu caracter reducător, deoarece un
hidroxil semiacetalic rămâne liber şi se poate oxida cu uşurinţă.

Eliminarea apei se poate face prin participarea oricărui hidroxil alcoolic a celei de-a doua
monoglucide.
Legătura glicozidică realizată astfel, poartă numele de legătură monocarbonilică sau ozidică. O
astfel de legătură o întălnim în maltoză şi de aceea diglucidele reducătoare mai poartă denumirea de
oligoglucide de tip maltozic.
 Dacă eliminarea de apă se face între hidroxilii semiacetalici a celor două
monoglucide, ia naştere o oligoglucidă cu caracter nereducător, deoarece ambele grupări –
OH reducătoare sunt blocate prin implicarea lor în formarea legăturii între ozele respective.

Legătura realizată poartă numele de legătură dicarbonilică sau diozidică. Acest

tip de legătură este întălnit în trehaloză (diglucidă prezentă în unele ciuperci), de aceea poartă şi
denumirea de oligoglucide tip trehalozic.
DIGLUCIDE
Diglucidele sunt cele mai importante şi mai răspândite oligoglucide. Ele apar cu
precădere în regnul vegetal şi mai puţin în cel animal.
Diglucidele cele mai importante sunt:
 maltoza,
 celobioza
 zaharoza – toate in organismele vegetale
 lactoza din lapte.
Diglucidele au formula generală C12H22O11.
Diglucidele reducătoare prezentând în molecule un hidroxil semiacetalicnliber, se pot
oxida. Hidroxilului semiacetalic nu i se poate stabili o configuraţie ( α sau β ), cele două forme
aflându-se în echilibru.
Maltoza

Rezultă din condensarea a două molecule de glucoză. Eliminarea de apă se face între – OH
semiacetalic (C1), ce se află în poziţie α a unei molecule şi – OH alcoolic (C4) a celeilalte moleculă de
glucoză, stabilindu-se o legătură 1,4-α-glicozidică.
Maltoza se găseşte în seminţele de cereale supuse germinării şi se formează prin hidroliza
amidonului sub acţiunea enzimei specifice amilaza. În cantităţi mari se găseşte în orzul încolţit (malţ).
Maltoza apare de asemenea, ca produs intermediar în degradarea enzimatică a glicogenului, deci
maltoza reprezintă unitatea diglucidică constitutivă a amidonului şi glicogenului.
Maltoza se poate oxida, iar sub acţiunea acizilor sau a enzimei maltaza se scindează hidrolitic
în două molecule de D-glucoză. Ea poate fi fermentată de către drojdii.
 Lactoza
Este o diglucidă reducătoare, formată prin condensarea unei molecule de β-galactoză cu o moleculă de
α-glucoză. Legătura monocarbonilică se realizează între –OH semiacetalic al moleculei de galactoză (C1) şi –
OH alcoolic de la C4 al moleculei de glucoză .
Lactoza se găseşte în lapte (4-7 %) şi de aceea se numeşte zahăr de lapte. Ea se sintetizează în glanda
mamară şi este singura diglucidă reducătoare, care se găseşte în stare liberă. În cantităţi mici apare şi în fructele
tropicale. Este o substanţă cristalină, solubilă în apă. Sub acţiunea acizilor sau a enzimei lactaza din intestin,
lactoza este hidrolizată într-o moleculă de galactoză şi una de glucoză. În condiţii normale galactoza este
convertită în glucoză, în prezenţa unei enzime. Când această enzimă lipseşte, galactoza se acumulează în sânge şi
apare o maladie denumită galactozemie, care este de natură genetică şi poate avea consecinţe fatale. Lactoza nu
este fermentată de drojdii, însă unele microorganisme (Bacterium lactis acidi şi Streptococcus lactis) produc
fermentaţia lactică a acesteia, iar unele ciuperci produc fermentaţia alcoolică a lactozei.
 Galactozemia este cauzata de mutatii in genele GALT (galactozo-1-fosfat-uridil-transferaza),
GALK1 si GALE si afecteaza enzimele implicate in descompunerea galactozei. Mutatiile genei
GALT cauzeaza galactozemia clasica (tip I), GALK1 galactozemia tip II, iar GALE galactozemia tip III.

Galactozemia clasica (tip I) este cea mai comuna si cea mai grava forma a afectiunii. Copiii
afectati dezvolta in mod obisnuit probleme de alimentatie, lipsa de energie, crestere defectuoasa, icter,
afectarea ficatului, sangerari anormale, dificultati de vorbire, dizabilitati intelectuale. Nou-nascutii
diagnosticati cu galctozemie tip I trebuie tratati prompt cu dieta bazata pe un continut scazut in
galactoza, deoarece complicatiile care pun viata in pericol apar in cateva zile.
 Zaharoza

Este o diglucidă nereducătoare, formată prin condensarea unei molecule de α- glucoză şi o

moleculă de β-fructoză. Legătura dicarbonilică se formează între hidroxilii semiacetalici de la C1 a
glucozei şi C2 a fructozei.

Ea se mai numeşte zahăr de trestie sau zahăr de sfeclă, pentru că se obţine industrial din aceste
surse. Este larg răspândită în regnul vegetal în cantităţi mici.

Se prezintă sub formă de cristale incolore, uşor solubile în apă şi insolubile în solvenţi
organici. Este dextrogiră.
 Zaharoza este fermentată de către drojdii, întrucât este hidrolizată în prealabil de către invertază
(zaharaza). În organism zaharoza este hidrolizată de către α-glicozidază şi β-fructozidază, care se găsesc în
sucul intestinal.

Sub acţiunea acizilor sau a enzimei zaharază, zaharoza se scindează hidrolitic într-un amestec
echimolecular de glucoză şi fructoză, care poartă numele de zahăr invertit.
Fenomenul se numeşte invertire, deoarece soluţia de zaharoză roteşte planul luminii polarizate
spre dreapta, pe când zahărul invertit îl roteşte spre stânga, datorită faptului că fructoza are unghiul de
rotaţie negativ şi mai mare decât glucoza.
POLIGLUCIDE
Cea mai mare parte din monoglucidele naturale apar în organismele vii sub formă de compuşi
macromoleculari, denumiţi poliglucide sau polioze, care prin hidroliză dau exclusiv monoglucide sau
monoglucide şi derivaţi ai acestora.
Poliglucidele sunt formate deci, dintr-un număr mare de resturi de monoglucide sau derivaţi ai
acestora, legate între ele prin legături glicozidice rezultate în urma eliminării de apă dintre hidroxilii
semiacetalici şi cei alcoolici din moleculele ozelor.
Multe poliglucide conţin în structura lor unităţi diglucidice repetative, cum ar fi maltoza în amidon
şi glicogen sau celobioza în celuloză.
Poliglucidele se găsesc atât în regnul vegetal, cât şi în cel animal şi au o importanţă biologică
deosebită, întrucât îndeplinesc în organismele vii diferite roluri:
- plastic, intrând în structura pereţilor celulari,
- substanţe de susţinere şi protecţie,
- rezervă energetică.
 Proprietăţi fizice şi chimice generale:
- majoritatea sunt pulberi albe, cu aspect amorf, insolubile sau greu solubile în apă. Cele solubile în apă
formează cu aceasta soluţii coloidale, datorită faptului că moleculele poliglucidelor sunt foarte mari;
- structura poliglucidelor este cristalină şi formată din unităţi structural diglucidice;
- legăturile glicozidice dintre monoglucide sunt de tipul 1-4, însă se întâlnesc şi legături glicozidice de tip 1-
6, 1-3 şi 1-2;
- pot prezenta o structură liniară sau ramificată;
- sunt optic active;
- nu au proprietăţi reducătoare, întrucât resturile de monoglucide sunt legate între ele prin intemediul
hidroxilului semiacetalic;

- grupările alcoolice libere (trei pentru fiecare rest de monoglucidă) pot reacţiona cu compuşi hidroxilici sau
acizi, formând eteri sau esteri;

- prin hidroliză acidă sau enzimatică, poliglucidele se scindează în produşi cu masa moleculară tot mai
mică, iar în final se obţin monoglucidele componente, paralel cu înaintarea procesului de hidroliză creşte
caracterul reducător al amestecului de reacţie.
 Clasificarea generală

Poliglucidele se împart în două mari clase, în funcţie de structura lor, şi anume:

- omogene, care dau prin hidroliză o singură oză sau derivat al ei;
- neomogene, care prin hidroliză dau naştere la un amestec de oze sau/şi derivaţi ai acestora.
Poliglucide omogene (Homopoliglucide)
Poliglucidele omogene sunt larg răspândite, în special în regnul vegetal. Din grupa
homopoliglucidelor fac parte substanţe cu o largă răspândire în regnul vegetal şi animal, cum ar fi:
amidonul, glicogenul, celuloza, chitina, acizii sialici.
După natura ozei care le alcătuiesc, ele pot să fie hexozani (formate din hexoze), pentozani
(formate din pentoze) şi poliglucide formate din derivaţi ai monoglucidelor (esteri sau aminoglucide).
 Amidonul

Amidonul este larg răspândit în regnul vegetal ca glucidă de rezervă fiind depozitat sub formă de
granule în tuberculi, seminţe.
În prezenţa iodului, amidonul dă o coloraţie albastră care dispare la cald şi reapare la rece.
Prin hidroliză enzimatică sau acidă amidonul se scindează treptat în compuşi ce se pot identifica
prin reacţii de culoare cu iodul. Degradarea hidrolitică a amidonului reprezintă modul de asimilare al
acestuia în organism, deoarece amidonul nu poate fi absorbit de mucoasa intestinală decât sub formă de
glucoză.
Structura chimică a amidonului: amidonul nu este o substanţă unitară, ci este format din două
componente structurale diferite: amiloza şi amilopectina .
 Amiloza este componenta liniară a amidonului şi este constituit din 250 - 2000 resturi de glucoză
legate 1-4 α glicozidic. Unitatea structurală a amilozei este maltoza. Amiloza formează în apă caldă o
dispersie coloidală care se colorează în albastru cu iodul.

Amilopectina (Izoamiloza) este componenta ramificată a amidonului. Macromolecula sa este

alcătuită din resturi de α glucopiranoză legate 1,4 şi 1,6 -α- glicozidic. Amilopectina formează cu iodul o
coloraţie violet roşcat, iar în apă caldă formează un sistem dispers stabil cu vâscozitate mare.
Glicogenul
Glicogenul denumit şi amidon animal este un poliglucid de rezervă fiind forma de depozit a glucozei
în organismele animale. Se găseşte în cantitate mare în ficat şi în muşchi, iar în urme şi în alte organe. În stare
pură, glicogenul este o pulbere albă, amorfă, care cu apa caldă formează o dispersie coloidală.
Glicogenul dă o coloraţie roşie - brună, în prezenţa soluţiei de iod. Glicogenul are o structură
asemănătoare cu amilopectina din amidon. Spre deosebire de aceasta, molecula glicogenului prezintă
ramificaţii mai dese şi mai scurte, macromolecula sa având masa moleculară mult mai mare (106 - 107).
Glucoza formată prin degradarea glicogenului asigură o glicemie constantă şi reprezintă pentru
animale o sursă importantă de energie. Excesul de glucoză se depune în ficat sub formă de glicogen de rezervă.
 Heteropoliglucide (heteroglicani)

Heteropoliglucidele sunt glucide complexe, de origine vegetală sau animală, alcătuite din 2-4
monoglucide diferite sau derivaţi ai acestora.
Acidul hialuronic
Este răspândit în învelişul celular, în substanţele extracelulare din ţesutul conjuctiv, în lichidul
sinovial. Acidul hialuronic este un polimer liniar, la baza structurii căruia stă diglucidul format din acid
glucuronic şi N - acetilglucozamină legate 1,3 - β - glicozidic.
Acizii condroitinsulfurici (condroitinsulfaţii)
Sunt poliglucide răspândite în carnea de bovine, cartilagii, oase, tendoane, salivă, plasmă.
Structura lor este constituită din acid uronic şi N – acetilgalactozamina, de care este fixată un rest de acid
sulfuric la hidroxilul din C4 sau C6. Între aceste două componente glucidice se stabileşte o legătură 1,3 – β –
glicozidică.
Există diferite tipuri de condroitin sulfaţi (A, B, C) care diferă între ei prin poziţia pe care o ocupă
radicalul – SO3H sau prin acidul uronic prezent. Masele moleculare sunt de ordinul 105.
Condroitin sulfaţii sunt substanţe cu vâscozitate mare şi îndeplinesc un rol important în procesele de
calcifiere a cartilagiilor.
În cartilagii, acizii condroitinsulfurici se asociază cu colagenul, contribuind astfel la dezvoltarea
structurii fibrilare a acestuia.