Ibrahim Râmniceanul

Gazeluri de Smarald

Editura, anul
1
Gazelul: definiție și istorie

2
 Ce este gazelul (pl.gazeluri)?

Conform unei definiții prezente în Dicționarului Explicativ al Limbii Române (DEX):

„GAZEL (< fr. ghazel < arab ghazal, poezie erotică) Specie a genului liric, poezie cu formă fixă.
Alcătuit din distihuri, gazelul se caracterizează prin folosirea aceleiași rime din primul vers, în
versul al doilea al celorlalte distihuri, după ce primele două versuri rimează între ele. Celelalte
versuri ale distihurilor nu rimează. Fiecare distih poate fi socotit o maximă, prin adevărul moral
cuprins în el.”

Conform unei alte definiții prezente în DEX:

„GAZÉL ~uri n. Poezie lirică (orientală), cu conținut erotic sau filosofic, având formă fixă și
constând din distihuri, în care strofa întâi are rimă împerecheată, iar, în strofele următoare,
fiecare al doilea vers rimează cu versurile primei strofe. /<fr. Ghazel.”

Din definițiile de mai sus constatăm faptul că gazelul, ca specie a genului liric, are trei
caracteristici esențiale:

- Tematică erotică sau filosofică;

- Structura în distihuri;
- Utilizarea aceleiași rime din primul distih în al doilea vers al tuturor celorlalte distihuri;

Din punct de vedere istoric, gazelul apare și se dezvoltă în Lumea orientală, mai precis în
spațiul arab, ca o formă mult mai restrânsă a qasidei. Conform Encyclopediei Britannica, cele
mai vechi gazeluri cunoscute sunt cele ale poeților Jamil ibn Mu’ammar Al-Uzri (d.701) și Umar
ibn Abi Rab’iah (644-719) din epoca Umayyazilor (661-750).

Prin excelență, gazelul era o poezie de tip erotic, făcând trimitere la persoana iubită. Chiar
etimologia termenului trădează acest aspect: gazel vine de la verbul arhaic arab gazal sau gazila
(a flirta, a vorbi dulce, a purta o conversație amoroasă). Ulterior, sensul original este deturnat,
iar gazelul se diversifică în ceea ce privește tematica. În acest sens, vorbim despre apariția unor
gazeluri de tip filosofic, religios, mistic sau meditativ. Astfel de gazeluri sunt specifice literaturii
sufiste ce se adresează divinității ca unei persoane iubite, conținând invocații și încearcând să
exprime sau să explice anumite senzații, stări, trăiri, paradoxuri.

Inițial, gazelul era compus și scris în limba arabă, dar cu timpul este introdus și în alte
literaturi. Din secolul al X-lea, apar gazelurile persane ce ating apogeul cu poeții Saadi (1210-
1292) și Hafez (1315-1390). Cel din urmă ar fi compus peste 500 de gazeluri, consacrându-se
drept un maestru desăvârșit al acestei specii.

Gazelul s-a răspândit și în alte spații mult mai îndepărtate, între care Africa de Vest sau
India. Cei care l-au adus în aceste regiuni erau, în general, mistici sufiști sau derviși. Gazelurile
sunt compuse în nenumărate limbi din spații diferite, de la arabă, persană, azeră, uzbecă și turcă,

3
până la urdu, bengaleză, gujarati, hausa sau fulani. De asemenea, existau gazeluri și în ebraică
sau mozarabă, ce apar din secolul al XI-lea în Spania musulmană.

La cumpăna secolelor XVII-XVIII, gazelul devine o specie tot mai cunoscută în Europa, în
special în spațiul german. Opera persanului Saadi fusese tradusă în limba latină și publicată la
Amsterdam încă din 1651. Johann Wolfgang von Goethe (1749-1832), Friedrich Rückert (1788–
1866) și August von Platen (1796–1835) au compus o serie de gazeluri celebre.

În literatura română, gazelul a fost introdus ca parte a influenței orientale în secolul al XIX-
lea (cu toate că era cunoscut în spațiul românesc mult mai devreme) și este prezent inclusiv în
opera marilor poeți Mihai Eminescu (1850-1889) și George Coșbuc (1866-1918).

În volumul de față, intenționez să readuc în actualitate această specie aparte a genului liric
pe care majoritatea poeților români contemporani au abandonat-o. Gazelurile fac parte dintr-o
moștenire veche și importantă a patrimoniului mondial al literaturii universale. De asemenea,
precizez faptul că interesul meu pentru gazeluri a fost generat de iubirea și atașamentul față
cultura și spiritualitatea orientală. În consecință, m-am străduit să compun o serie de gazeluri, cu
tematică diversă, pentru a cinsti vechea moștenire a Orientului, prezentă și în literatura română.

Despre această moștenire orientală universală ne vorbește cărturarul Dimitrie Cantemir

(1673-1723) ce îi plasează pe poeții arabi, turci și persani deasupra europenilor:

„Dacă cineva dintre poeți sau dintre toți cei ce s-au dedat științelor m-ar întreba ce cred eu
despre poeții vechi și contemporani greci și latini și despre compozițiile lor față de cei arabi,
persani și turci, cu îngăduința și aprobarea, tuturor le-aș răspunde că poeții acestor nații orientale,
atât cei dintâi, cât și cei mai de pe urmă, progresând în această artă, au obținut întâietatea. Și la
fel ca mine vor spune, după cum socotesc, toți cei iscusiți în aceste limbi, cărora li s-a întâmplat
să-i citească pe poeții arabi, persani și turci, anume că, prin sublimul sentințelor, dulceața
elocinței, căci au un alt mod al rimelor și compunerii, prin frazeologie, frumusețea, abundența și
subțirimea metaforelor și a altor tropi, ei îi depășesc cu mult pe greci și pe latini.”

(Dimitrie Cantemir, Sistemul sau Întocmirea Religiei Muhammedane, Capitolul 36, în „Opere
Complete”, vol.VIII, tomul.II, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
1987, p.545).

Prin urmare, avem rolul de a ne apleca mai mult asupra literaturii orientale, atât de neglijate
în prezent.

În final, precizez faptul că prin volumul de față am adoptat următorul pseudonim literar:
Ibrahim Râmniceanul. Numele nu a fost ales la întâmplare, ci are o puternică rezonanță
orientală. Ibrahim este versiunea arabizată a numelui profetului și patriarhului biblic Avraam\
Abraham, foarte cinstit și apreciat în tradiția musulmană și nu numai, fiind considerat părintele
marilor religii monoteiste (numite de unii avraamice), dar și părintele multor popoare orientale,

4
între care arabii și evreii. În schimb, Râmniceanul arată originea mea: municipiul Râmnicu
Sărat, localitate în care m-am născut, am crescut și pe care o prețuiesc.

Cristi Rusin

5
 Gazeluri de Smarald
Dragostea este un smarald. Lumina sa strălucitoare

alungă dragonii pe această cale perfidă.

(Mevlana Celaleddin Rumi)

Ibrahim

6
Ibrahim eu mă numesc,
Versurile întocmesc,

Pentru orice cititor,

Fără să îl zăpăcesc.

Patruzeci de gazeluri de smarald,

Căci nu vreau să mă lungesc.

Teme multe, variate,

Fiecăruia îi servesc.

Despre credință și Paradis,

Și alte lucruri ce uimesc.

Despre moarte și răbdare,

Și cele ce ne lovesc.

Despre dragoste și frumos,

Și cele ce ne privesc.

Cu verdele condei de apă,

Munca mi-o îndeplinesc.

Binecuvântează-mă, dar, Doamne,

Căci acum la drum pornesc!

Deschiderea

7
Mintea se deschide împarte,
Atunci când citești o carte.

Dar nu-i vorba de orice text,

Ci de unul mai aparte.

Nu de scrieri aiurite,
Multe puse pe pancarte.

Pe hârtie pot fi multe,

Inclusiv gânduri deșarte.

Nu te lăsa amăgit,
De eseuri și rapoarte.

Mă refer la ceva măreț,

Ceva util după moarte.

O Carte unică în toate,

De-o citești, ajungi departe!

Ajungi în Paradis,
Unde vei fi pus deoparte!

Slăvit fii, Tu, Doamne Sfânt,

De fiece om în parte!

Paradisul

8
Nu oricui îi e permis,
Să ajungă-n Paradis.

E nevoie de mult efort,

Altfel nu vei fi admis.

Trebuie să urmezi porunca,

Cea adusă de trimis.

Adevărul fulgerător,
Închis într-un nobil zapis.

Cel sub formă de versete,

Sfântul nostru manuscris.

Ascultă învățătura,
Nu urma ce-i interzis.

Fii stabil și hotărât,

Nu fii ca un indecis.

Fă ceea ce trebuie,
Dar nu uita ce-ai comis.

Căiește-te în fața Lui,

Să n-ajungi cumva-n abis!

Mare esți, Tu, Doamne Sfânt,

Și urmăm tot ce ne-ai zis!

Infernul

9
Infernul cel amintit,
Nu este deloc un mit.

Acolo vor ajunge,

Toți cărora le e sortit.

Uită-te la om un pic,
Cum se lasă el momit.

Se lasă atras de toți,

Cei ce nelegiuiri comit.

La final, după ce moare,

Omul rămâne uimit.

Nici măcar habar nu are,

Cât are de pătimit.

Foc, lanțuri și catran,

Asta le e pregătit,

Scorpioni și șerpi hidoși,

De care n-au auzit.

V-a plânge omul în lacrimi,

Și va fi nemulțumit.

De ce a ajuns acolo?
El a zis că a glumit.

A crezut că viața-i joacă,

Și din lene a dormit.

Nu a dorit Adevărul,
A iubit lucrul oprit!

O, Tu, Cel Milostiv, ține-mă departe,

De locul cel dogorit!

Divinitatea

10
Când vorbim de divinitate,
Ne referim la unitate,

Asta Îl caracterizează,
Încă din eternitate,

Unii zic că Dumnezeu nu există,

Dar e o realitate.

Cine sunt cei ce-L contestă,

Sunt doar o impuritate,

Nu vă luați după orice ateu,

După orice nulitate.

Cel Milostiv ne vede,

Cu deplină claritate.

Divinul nu-l poți pricepe,

Mințile sunt limitate.

Dumnezeu este prezent,

Este în actualitate.

Te iubesc, Doamne sfânt,

Cu mare intensitate!

Creația

11
Privesc spre cerul înstelat, plin de frumusețe,
Și reflectez la creația, cea cu multe fețe.

Pâmăntul, munții, marea, pădurea și vietățile,

Să fi fost toate produse răzlețe?

Să fi apărut totul dintr-un nimic,

Inclusiv oamenii ca ființe istețe?

Să fi fost acel Big Bang și totul din greșeală,

Ce rost mai are viața și ce mai e justețe?

Să fii urmașul lui Macaca, Tamarin sau Mandril,

Ce mai înseamnă pentru noi atunci noblețe?

Unde mai e iubirea fără un Creator,

Și fără Adevăr decât numai tristețe?

Nu! Universul cel complex și necunoscut,

Este creația unei Ființe Mărețe.

Slavă Ție, Doamne, Milos și Înțelept,

Care ne-ai dat nouă întreaga mândrețe!

Lumina

12
Lumina e cea mai frumoasă,
Este cartea cea faimoasă.

Ea te ferește de rele
Pe calea cea prețioasă

Te face să mergi drept,

În existența tenebroasă.

Viața asta nu-i ușoară,

Este rece și spinoasă,

E plină de dureri și tristețe,

Căci lumea asta-i lăcrimoasă.

Dar dacă ai statornicie,

Uiți, cu timpul, de angoasă,

Mergi după lumină drept,

Cu o credință zeloasă!

Vreau Paradisul cel vestit

Nu vreau viața dureroasă!

La tine îmi găsesc Doamne,

Plăcerea cea călduroasă!

Răbdarea

13
Răbdarea e dificilă,
Nu este deloc facilă.

Să ai firea înfrânată,
Care să fie stabilă.

Greutățile sunt mari

Și ispita e ostilă.

Ispita cea diavolească,

Ea nu e deloc docilă.

Ea te atacă permanent,
Până ți se face silă.

Urâtă mai e ispita,

Ea nu are nicio milă.

Că așa este omul,

Are firea instabilă.

Dar nu dispera, frate,

Credință îți e utilă,

Și vei birui deplin,

De nu ești cumva sucilă!

Doamne, dă-ne nouă dar,

O fire cât mai stabilă!

Moartea

14
Despre ea mi-am amintit,
Musafirul nepoftit.

Cea care sosește atunci,

Chiar de n-oi fi pregătit.

N-ai cum s-o întorci din drum,

Doar dacă ai fi smintit.

Nu poți, nu ai cum,
Asta îți este vestit.

Niciodată nu poți fugi,

Oriunde vei sta pitit.

Orice om trebuie să moară,

E un adevăr rostit.

Pentru tânăr sau bătrân,

Moartea are un apetit.

Sună trist, e adevărat,

Dar nu fi neliniștit.

Moartea nu e un final,
Moartea nu-i de neclintit.

Va veni cândva și Ziua,

Ziua spre care-am țintit,

Ziua Învierii noastre,

Căci asta ne e sortit!

Doamne, când îți sunt supus,

Mor cu gândul liniștit!

Timpul

15
Timpul fuge una, două,
Acum e trei, apoi e nouă,

Nu știi cum mai este vremea,

Azi e soare, mâine plouă,

Așa trece viața noastră,

Ca picătura de rouă,

Orele sunt prețioase,

Fragile ca niște ouă,

Trăiți clipa cu folos,

Asta vă transmit eu vouă!

Doamne, slăvit să fii,

Ține-ne credința nouă!

Dragostea

16
Ce este dragostea și cine o poate înțelege,
Acest lucru care între inimi să se închege,

Nu e ușor să o definești,
Nici pentru cine reculege,

De unde se ia dragostea,
De unde se culege?

Este foarte greu de spus,

Dar se tot subînțelege

De se unesc două inimi,

E greu să se mai dezlege.

Despre dragoste e cert,

Nimeni nu poate s-o nege!

Dumnezeu a rânduit-o,
Ea face parte din lege!

Femeile

17
Dintre făpturi, femeile sunt cele mai alese,
Frumuseți din natură culese.

Făpturi complexe fără de care nu putem trăi,

Femeile înseamnă viață și bine se spusese.

Femeia este greu de înțeles,

Cu stările ei dese.

Zicea Oscar Wilde,

Cu gânduri reculese.

Femeile trebuiesc iubite,

Ci nu înțelese.

Verde

18
Verdele e culoarea misterioasă,
Ea arată cât e de prețioasă.

Verdele înseamnă speranța,

E viața armonioasă.

Verdele e crud și proaspăt,

E natura grandioasă.

Verde e și Paradisul,
În gândirea evlavioasă.

Verde este și smaraldul,

Piatra cea glorioasă.

Verzi sunt și ochii tăi,

Fată dulce și duioasă.

Te-aș dori acum, să știi,

Floare rară, grațioasă.

Cu ochii tăi de smarald,

Și cu privirea sfioasă.

Fata cu ochii verzi

19
Sângele mi l-ai încins,
Fată cu chipul distins.

Cu părul castaniu și ochii verzi,

Focul inimii mi-ai aprins.

Totul a pornit de la un pupic,

Pe care eu l-am respins.

Nu am realizat că dragostea,
Ca într-o menghină m-a prins.

Iubirea te lovește îndată,

Nimeni nu-i de neatins.

Cred că și tu mă placi,
Dar indiferentă te-ai pretins.

Nu din răutate, ci din teamă,

Căci rușinea te-a cuprins.

Dar ascultă-mă ce-ți zic,

Focul iubirii greu va fi stins.

Poate tu ești jumătatea din Banchetul lui Platon,

Spre care am fost împins.

Numele tău e puritate,

Și de asta sunt convins.

O-i fi cea pe care o caut,

Și dragostea m-a surprins.

De ești tu, eu te doresc,

Și voi fi al tău învins.

Dar inima îmi sângerează,

Și n-o face dinadins.

Ne desparte o barieră,
Iar dragostea-i de neatins.

Fluturii

20
Am doar fluturi în stomac când mă uit la tine,
Și mă gândesc neîncetat dacă avem două destine.

Sau poate că avem doar un destin,

Cu aspirații celestine.

Am în minte ceva serios,

Nu gânduri adolescentine.

Te-aș iubi ca un nebun,

Obsedat de narcotine.

Dar ne despart ziduri înalte,

Ne despart cele creștine.

Doar dacă ai face tu un pas,

Printre multele rutine.

Și ai călca în picioare,
Bariere și cortine.

Așa dragostea ar triumfa,

Prin toleranță de diftine.

Dacă tu chiar ții la mine,

Sau sunt vorbe și gesturi cretine.

Prietenia

21
Prietenul tău te cinstește,
Când îl vezi te-nveselește,

Împarți totul cu el,

Vorba lui te liniștește,

Vă păstrați secretele,
Crezi că el te ocrotește,

Îl iubești din inimă,

Ții la el sufletește,

Dar să ai grijă uneori,

Nici nu știi ce unelește.

Și mai fi atent,
La ce se tot povestește,

Că Ibn Taymiyya din Damasc,

Un cuvânt real rostește,

Atunci când se lasă noaptea

Și umbra ta te părăsește!

Doamne, ferește-ne dar,

De cel ce se travestește!

Trădarea

22
De-am vorbi despre trădare, am umple tot tomul,
Căci de când există lumea, trădarea este sindromul.

Iuda, Brutus și Bicilis au trădat din interes,

Au vrut aur și au obținut cernoziomul.

Ține minte tot ce-ți spun,

E de bază ca atomul!

Vara când e cald și bine,

Are frunze multe pomul,

Numărul frunzelor pălește,

La câte fețe are omul!

Doamne, ce doare trădarea,

Mai ceva ca hematomul!

Iertarea

23
Unii mă învinuiesc că te-am iertat,
Dar ei nu înțeleg că ura nu e de suportat,

Lunile au trecut de când n-am mai vorbit,

Iar timpul parcă s-a scurtat,

A fost doar o răceală între noi,

Într-adevăr, nu ne-am certat.

Să ne dăm mâna acum,

Chiar dacă te-ai îndepărtat.

Să lăsăm răul în urmă,

Chiar de rău te-ai comportat.

Ți-ai mărturisit greșelile,

Îți pare rău cum te-ai purtat.

Credința bună ne învață,

Că nimeni nu e de neiertat!

Doamne, profeții ne-au spus asta,

Și bine ne-au raportat!

Depresia

24
Depresia e ca un zvârcol,
Este un real pericol.

Depresia afectează mintea,

Iar în viață e un obstacol.

Multora le e greu să o priceapă,

Li se pare ridicol.

Dar nici măcar nu intuiesc,

Că depresia e un răscol.

De te lovește depresia,
Mai scapi doar prin miracol.

Nu degeaba se spune peste tot,

Că depresia este boala noului secol!

Doamne, ferește-ne de rău,

Și să-i facem un ocol!

Durerea

25
Un foc te arde, o durere,
Dar reziști, căci ai putere.

Viața nu-i deloc ușoară,

Este o mare zicere.

Trăim clipe dificile,

Dintre cele mai severe.

Sângele fierbe în noi,

Printre vene și artere.

Ne mâhnim și ne frustrăm,
Cu gânduri tot austere.

Dar trebuie să rezistăm,

Să biruim orice zbatere.

Asta este existența,

Este plină de mistere.

Misterios e viitorul,
Plin de clipe adultere.

Dar mă-ncred în Tine, Doamne,

Și trec marile cratere!

Dușmanii

26
Omul are patru dușmani,
Și nu sunt deloc umani,

Primul este Satan cel izgonit,

Rege peste hoțomani,

El te îndeamnă doar la rău,

Să-ți bați joc de cei sărmani.

Al doilea dușman e ego-ul,

Vestit printre grandomani.

El îi roade pe toți cei,

Ce se vor megalomani!

Al treilea dușman e plăcerea,

Cea pentru erotomani.

Obsedații sexuali, curvarii,

Și alții ce se cred șoimani!

Ultimul dușman este lumea materială,

După ea fugim ca vânătorii boșimani.

Cu cei patru ne luptăm,

Ca oștile de romani.

Să-i înfrângem, asta vrem,

Pentru a fi și noi umani!

Doamne, ajută-ne să-i batem,

Pe cei patru mari dușmani!

Banii

27
Lumea fuge după bani,
Dorește doar gologani,

Asta este în mintea lor,

Se visează suverani.

Vor doar cășcaval,

Parcă ar fi niște guzgani.

Ei nu realizează,
Că banii îi fac dușmani.

Avarii strâng și doar strâng,

Inclusiv de la orfani.

Lacomi după averi și aur,

Sunt precum niște zăgani.

Nu-i interesează credința,

Au mințile de profani.

Vor ajunge precum Qarun,

Și alții dintre tirani.

Vor ajunge în Infern

Printre flăcări și vulcani.

Doamne, ferește-ne dar,

De cei ce nu sunt umani!

Sticla

28
Lasă sticla jos din mână,
O ții de-o săptămână!

Vinul nu e bun,
Bea apă de la fântână!

Mulți stau cu sticla-n nas

Și nu au deloc vreo frână.

Nu se lasă și tot beau,

Până intră în țărână!

Mulți din cei ce beau alcool,

N-au nimic în căpățână.

Au doar băutura lor,

O porcărie desfrână.

Mintea lor e posedată,

De o ființă păgână.

De Bacchus romanul,
Sau de vreo diavolească zână.

Tu, cel ce tot bei,

Nu te uita ca la stână!

Sparge sticla acum,

Până nu-ți va fi stăpână!

Păcatul anticilor

29
Anticii au păcătuit,
Și moartea i-a înlănțuit,

Multe neamuri s-au succedat,

Și unul n-a dăinuit!

Neamul din vremea lui Noe,

Înecat s-a năruit,

Neamul Ad al lui Hud,

De vânt a fost zguduit,

Neamul Thamud al lui Salih,

Distrus de un strigăt vuit,

Sodoma lui Lot s-a dus,

Neamul cel nelegiuit.

Madian al lui Șuayb,

N-a fost nici el mântuit,

Faraon cu oștenii săi,

A fost și el chinuit,

Neamul lui Tubba și Ar-Rass,

Fiecare a pătimit!

Anticii au fost condamnați,

Pentru păcatul vădit!

Pildă pentru noi sunt, Doamne,

Toți cei ce s-au prăpădit!

Singurătatea

30
Este grea singurătatea,
Când vine maturitatea.

Când ești bătrân,

Vine și dificultatea.

Singur este și un tânăr,

Ce-a respins societatea.

Nu s-a regăsit în colectiv,

Și a ales singurătatea.

Suntem străini unii de alții,

Unde e sensibilitatea?

Așa sunt oamenii de azi,

Unde mai e bunătatea?

Domane, dă-ne nouă iar,

Iubirea și unitatea!

Masa

31
Unii vin ca pe nepusă masă,
Și vor să-i așezi în capăt la masă.

Unii nu te salută și nu te respectă,

Dar vor să-i pui cu tine la masă.

Au un interes ascuns pe care-l urmăresc,

Altfel nu ar sta să vorbim la masă.

Dacă nu-i accepți și îi respingi,

Vor da cu pumnul în masă.

Cu cei ce nu te respectă, nu discuta,

Nu-ți mai pune sufletul pe masă.

Căci se vor șterge cu el pe mâini,

Crezând că e fața de masă!

Doamne, ferește-ne de dușmani,

Și sfințește a noastră masă!

Morala războiului

32
În vremuri de război vezi ce e morala umană,
Cum se comportă fiecare cu oastea cea dușmană.

Cum se comportă militarii cu civilii cei săraci,

De îi respectă sau îi bat prin firea lor șoimană.

Când averile oamenilor de rând sunt ocrotite sau prădate,

Iar soldații își arată noblețea sau firea hoțomană.

Cum se comportă cu femeile, de le respectă sau nu,

De se arată cavaleri sau cu firea erotomană.

Soldații se feresc să atace clădiri pentru a nu-i lovi pe civili,

Sau părjolesc totul în cale ca o mintea piromană.

Războiul este dificil, iar modul cum se poartă,

Ține de conducători și de ambiția lor megalomană.

Asta e cu morala ce e definită în război,

De poruncile celor lucizi ori cu mintea opiomană.

Doamne, ferește-ne de război,

Și de oastea cea dușmană!

Pasărea

33
Am văzut o pasăre într-un copac înalt,
Cânta maiestuos, zici că era un psalt.

Vocea naturii te eliberează,

Te ridică, te trimite în exalt.

Îți dă o stare de bine,

De frumos și de tresalt.

Zborul păsării arată divinul,

Te îndeamnă să faci un salt.

Un salt spre mulțumire,

Către Domnul Preaînalt.

Șarpele

34
În vechime șarpele însemna viclenie,
În modernitate e opus la omenie.

El lucrează pe la spate,
Cu multă urâțenie.

Șarpele te trădează,
Nu ține cont de rudenie.

Șarpele te vorbește de rău,

Nu ține cont de prietenie.

Dar de ești în preajmă,

Șarpele o ține în lăudăroșenie.

Așa e șerpele, târâtor și murdar,

De parcă ar fi o tenie.

Ferește-te de el acum,
De vrei pace și curățenie!

Noaptea

35
Noaptea în vis eu te-am văzut,
Și reală te-am crezut.

Iar verzeala ta din ochi,

Credeam că-i de revăzut.

Păreai o floare frumoasă,

Nedemnă de-un încrezut.

Mulți se iubeau intens,

Dar uite cum au decăzut.

Oare nu înseamnă asta,

Un destin neprevăzut?

Întâlnirea

36
Ne-am întâlnit chiar acum,
Și te-am zărit doar acum.

Nu mă gândeam să te văd,
Tocmai în data de acum.

Mă priveai neîncetat,
Parcă m-ai fi vrut acum.

Eu nu mi-am dorit niciând,

Ce ți-ai dorit tu acum.

S-a sfârșit cu dragostea,

Și te las singură acum.

Focul

37
Mă arde focul când mă gândesc la tine,
Și nu mai știu deloc de mine.

Un foc aprins eu îl îndur,

Dar nici nu știu de unde vine.

De unde este focul dragostei,

De unde tot provine?

Din inima neliniștită unde se aprinde,

Apoi trece în sânge așa cum se cuvine.

Focul dragostei e greu, sfâșietor,

Chiar de nici nu ne convine.

Dragostea e un sentiment aparte,

Dintre cele mai divine!

Gheața

38
Lumea s-a răcit ca gheața,
Nimeni nu mai sparge gheața.

Te aștepți să-ți vorbească,

Dar inima sa e ca gheața.

Te înspăimântă din privire,

Cu ochii săi reci ca gheața.

Glasul dur, ca de metal,

E și el rece ca gheața.

Iar atingerea sa tandră,

A devenit frate cu gheața.

A dispărut toată căldură,

Și a rămas singură gheața.

Unde mai este iubirea,

Care să topească gheața?

Apusul

39
Vremea bună a apus,
Și timpurile s-au dus.

Nu te poți lupta cu ceasul,

Timpului îi ești supus.

Nu mai este cum a fost,

Nici măcar ceea ce-ai spus.

Ai pretins ceva, cândva,

Dar acum gândești opus.

Să fim iar ca înainte,

Nu știu cine e dispus.

Ce a fost între noi doi,

Timpul vitreg a răpus.

Răsăritul

40
Soarele a răsărit,
Și pomii au înflorit.

Când la tine m-am gândit,

Inima mi-a tresărit.

Nebunia m-a cuprins,

Când chipul ți l-am zărit.

Nu mai știam ce-i cu mine,

Pe unde am hoinărit.

În ochii tăi cei frumoși,

Am văzut un licărit.

Ma-m blocat, căci m-ai învins,

Sângele mi-ai opărit.

Tu, figură feminină,

Dragostea mi-ai tâlhărit.

Zâmbetul

41
Zâmbetul tău mă doboară,
Când privirea îmi coboară.

Către chipul tău frumos,

Și mintea departe-mi zboară.

E o stare ciudată,
Nu este deloc ușoară.

Asta o fi dragostea,
Dacă da, cum se măsoară?

De unde știm cât iubim,

Și pentru a câta oară?

Cert e că Eros cel rău,

În inimă se strecoară!

Muntele de smarald

42
În față este muntele cel verde,
Pădurea îl face verde.

Copacii cei numeroși,

Dau senzația de verde.

Sau e munte de smarald,

Iar roca sa e verde?

Un mister e acest munte,

Ca privirea ta cea verde.

Verde de la ochii tăi,

Ochi vopsiți cu totu-n verde.

Ochii tăi sunt de smarald,

Iar muntele este verde.

Floarea soarelui

43
Ochii verzi, păr ondulat,
Inima mi-ai răsculat.

În lanul de floarea soarelui,

Pe oriunde ai umblat.

În urma ta e primăvara,
Pe oriunde ai călcat.

Frumusețea ta e rară,
Este greu de egalat.

Visul mi l-ai invadat,

Și mi l-ai manipulat.

Te doresc acum, să știi,

Inima mi-ai mutilat.

Să fim mereu împreună,

Fată cu trup catifelat.

Luna

44
Nu te-am mai văzut de-o lună,
De când ne uitam la lună.

Când stăteam sub cerul nopții,

Și priveam în sus, la lună.

Ce frumos era atunci,

Doar noi doi eram sub lună.

Sub lumina cea lucie,

Lumina albă de lună.

Singuri suntem incompleți,

Precum o semilună.

Dar de ne unim acum,

Formăm o completă lună.

Și lumina noastră atunci,

Se va vedea de pe lună!

Ziua ta

45
Ziua ta cea prețioasă,
Ți-o doresc armonioasă.

Dintre florile de mai,

Tu ești cea mai virtuoasă.

Fată cu ochi de smarald,

Și cu privirea duioasă.

Ai părut castaniu,
Ca natura grandioasă.

Și ai numele tău pur,

Și firea ți-e mângâioasă.

Și ai sufletul tău bun,

Și ești isteață, dar sfioasă.

Un gazel pentru o muză,

Drăguță și grațioasă!

Pentru tine aceste versuri,

Din dragostea-mi serioasă.

Ți le dedic din suflet,

Cu limba-mi elogioasă.

Și acceptă acest dar,

Din inima mea pioasă!

Iar de nu vei accepta,

Și vei fi mai urâcioasă.

Dumnezeu îmi e de ajuns,

Și firea religioasă!

Cuprins:

46
Gazelul: definiție și istorie
Ibrahim
Deschiderea
Paradisul
Infernul
Divinitatea
Creația
Lumina
Răbdarea
Moartea
Timpul
Dragostea
Femeile
Verde
Fata cu ochii verzi
Fluturii
Prietenia
Trădarea
Iertarea
Depresia
Durerea
Dușmanii
Banii
Sticla
Păcatul anticilor
Singurătatea
Masa
Morala Războiului
Pasărea
Șarpele
Noaptea
Întâlnirea
Focul
Gheața
Apusul
Răsăritul
Zâmbetul
Muntele de smarald
Floarea soarelui
Luna
Ziua ta

47