UNIVERSITATEA “Alexandru Ioan Cuza “ din IAŞI

FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA AFACERILOR

DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVAŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI
ÎNVĂŢĂMÂNT CU FRECVENŢĂ REDUSĂ

Bogdan Gabriel ZUGRAVU

FINANŢE PUBLICE I
Material de studiu pentru învățământul la distanță

IASI, 2022
 INTRODUCERE

Disciplina Finanțe Publice I este o disciplină de specialitate inclusă în planul de învățământ

al specializării Administrație Publică în semestrul IV (anul II de studiu, semestrul 1).
Disciplina propune să ofere o imagine generală asupra conținutului și formelor concrete ale
fenomenelor financiare ce implică statul sau alte entități publice, mai ales, în plan conceptual, cu
jalonarea manifestării lor în cel aplicativ.
Tematica aferentă problematicii finanțelor publice este împărțită in două mari părți,
corespunzător celor două discipline dedicate din planul de învățământ al specializării Administrație
Publică, anul II de studiu. Prima parte abordează conținutul economic, funcțiile și rolul finanțelor
publice și sistemul cheltuielilor publice, în timp ce partea a doua abordează sistemul resurselor
financiare publice, procesul și sistemul bugetar.
Obiectivul general al disciplinei îl reprezintă însușirea conceptelor fundamentale privind
finanțele publice și a cunoștințelor de bază referitoare la cheltuielile publice, dobândind capacitatea
de a le operaționaliza în activitățile financiare specifice administrației publice.
Obiectivele specifice ale disciplinei sunt:
• înțelegerea conținutului, funcțiilor și rolului finanțelor publice în societățile moderne
• înțelegerea principalelor teorii, metodologii și proceduri cu conținut financiar
specifice organizării și funcționării structurilor administrative
• operaționalizarea conceptelor cheie și principiilor fundamentale privind cheltuielile
publice
• capacitatea de explicare și aplicare a principiilor și metodelor de bază ale finanțelor
publice în cercetarea problematicii cheltuielilor administrațiilor publice
• cunoașterea celor mai relevante norme pentru activitatea financiară în ansamblu și
pentru cheltuielile publice, dobândirea capacității de ale explica și interpreta
Cursul este structurat pe 10 unități de studiu, care facilitează învățarea graduală și
structurată:

US1 Premisele manifestării finanțelor publice

US2 Conținutul economic și trăsăturile finanțelor publice
US3 Sistemul financiar public
US4 Funcțiile finanțelor publice
US5 Rolul finanțelor publice
US6 Politica financiară
US7 Cheltuielile publice – componentă fundamentală a finanțelor publice
US8 Cheltuielile publice pentru acțiuni social-culturale
US9 Cheltuielile publice pentru acțiuni economice
US10 Alte categorii de cheltuieli publice

Formele și criteriile de evaluare sunt următoarele:

2
 A. evaluare pe parcursul semestrului (EVP)
• test grila pe Moodle si un studiu de caz (detalii mai jos)
• pondere 30 %
• nu condiționează prezentarea la examen

B. Examen
• în sesiune (săpt. 15-17)
• tip grilă, din toată materia
• pondere 70%
• nota minimă 5.00

Condiții de promovare
1. nota la examen să fie minim 5.00
2. media celor două forme de evaluare (EVP și Examen) să fie minim 5.00
Aceste condiții trebuie îndeplinite CUMULATIV. În situația în care un student obține la
lucrarea de la examen (din sesiune) o notă mai mare decât 5, dar media rezultată din combinarea
notei de la lucrarea de la examen cu nota de la EVP, conform ponderilor de mai sus, este
insuficienta pentru promovare, studentul în cauză va trebui sa susțină din nou examenul (în
următoarele sesiuni de examene, inclusiv restanțe)

Precizări privind evaluarea activității pe parcursul semestrului:

Evaluarea activității pe parcursul semestrului are 2 componente, cu pondere egala:
1. test grila, susținut online, constând în 20 de întrebări din primele trei unități de studiu.
Data susținerii acestui test va fi comunicata ulterior, după planificarea centralizată a testelor pe care
o va elabora decanatul FEAA
2. un studiu de caz cu tema: „Structura și dinamica cheltuielilor publice din bugetul local (pe
exemplul unei unităti administrativ-teritoriale)”. Structura detaliata a temei si termenul de predare
vor fi comunicate la orele de pregătire și prin intermediul platformelor folosite pentru desfășurarea
activităților didactice.
Nota la evaluarea activității pe parcursul semestrului se va calcula ca medie aritmetica a
notelor de la cele două componente.

3
 CUPRINS

CUPRINS ______________________________________________________________________________ 4
UNITATEA DE STUDIU 1 _______________________________________________________________ 6
PREMISELE MANIFESTĂRII FINANȚELOR PUBLICE _____________________________________ 6
1.1. Noțiunea de finanțe și premisele existenței finanțelor _____________________________________ 7
1.2. Tipuri de stat și impactul lor asupra finanțelor publice __________________________________ 13
UNITATEA DE STUDIU 2 ______________________________________________________________ 19
CONȚINUTUL ECONOMIC ȘI TRĂSĂTURILE FINANȚELOR PUBLICE ______________________ 19
2.1. Conținutul economic al finanțelor ____________________________________________________ 20
2.2. Concepții asupra problematicii finanțelor publice _______________________________________ 27
2.2.1. Concepția clasică __________________________________________________________________ 27
2.2.2. Concepții moderne ________________________________________________________________ 29
UNITATEA DE STUDIU 3 ______________________________________________________________ 33
SISTEMUL FINANCIAR PUBLIC ŞI STRUCTURA ACESTUIA ______________________________ 33
3.1. Conceptul de sistem financiar și structura sa ___________________________________________ 34
3.2. Componentele sistemului de relații financiare publice ___________________________________ 34
3.3. Componentele sistemului de instituții cu atribuțiuni financiar-bancare _____________________ 39
3.4. Componentele sistemului fondurilor financiare publice __________________________________ 47
3.5. Componentele sistemului de planuri financiare _________________________________________ 48
3.6 Componentele sistemului de finanțare a economiei _______________________________________ 54
3.7. Norme juridice privind activitatea financiară __________________________________________ 57
UNITATEA DE STUDIU 4 ______________________________________________________________ 60
FUNCŢIILE FINANŢELOR PUBLICE ____________________________________________________ 60
4.1. Abordări conceptuale ale funcțiilor finanțelor __________________________________________ 61
4.2. Funcția finanțelor publice de repartiție a PIB __________________________________________ 62
4.3. Funcția finanțelor publice de control asupra activităților economice și sociale _______________ 64
4.4. Funcția finanțelor publice de reglare (stabilizare) a economiei ____________________________ 67
UNITATEA DE STUDIU 5 ______________________________________________________________ 70
ROLUL FINANŢELOR PUBLICE ________________________________________________________ 70
5.1. Rolul finanțelor publice în evoluția societății ___________________________________________ 71
5.2. Premise ale influențării proceselor din economia reală prin finanțele publice ________________ 73
5.3. Rolul de pârghii economico-financiare al finanțelor publice_______________________________ 74
UNITATEA DE STUDIU 6 ______________________________________________________________ 78
POLITICA FINANCIARĂ _______________________________________________________________ 78
6.1. Conținutul politicii financiare ________________________________________________________ 79
6.2. Politica cheltuielilor publice (bugetare) și coordonatele sale _______________________________ 82
6.3. Politica resurselor financiare publice și coordonatele sale ________________________________ 84
UNITATEA DE STUDIU 7 ______________________________________________________________ 88
CHELTUIELILE PUBLICE – COMPONENTĂ FUNDAMENTALĂ A FINANŢELOR PUBLICE ____ 88
7.1. Concepte privind cheltuielile publice __________________________________________________ 89
7.2. Clasificarea cheltuielilor publice _____________________________________________________ 92
7.3. Caracterizarea globală a cheltuielilor publice___________________________________________ 94
4
 7.4. Factori de influență asupra evoluției cheltuielilor publice_________________________________ 99
7.5. Abordări moderne ale rolului cheltuielilor publice _____________________________________ 100
UNITATEA DE STUDIU 8 _____________________________________________________________ 105
CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU ACȚIUNI SOCIAL-CULTURALE _______________________ 105
8.1. Caracterizarea generală a cheltuielilor publice pentru acțiuni social-culturale ______________ 106
8.2. Cheltuielile publice pentru învățământ _______________________________________________ 107
8.2.1. Caracterizare generală _____________________________________________________________ 107
8.2.2. Eficiența cheltuielilor publice pentru învățământ ________________________________________ 109
8.3. Cheltuielile publice pentru cultură, artă, sport _________________________________________ 112
8.4. Cheltuielile publice pentru ocrotirea sănătății _________________________________________ 113
8.5. Cheltuielile publice pentru securitate socială __________________________________________ 115
8.5.1 Cheltuielile publice pentru pensii ____________________________________________________ 117
8.5.2 Cheltuielile pentru protecția șomerilor ________________________________________________ 121
8.5.3. Cheltuielile pentru asistență socială __________________________________________________ 126
UNITATEA DE STUDIU 9 _____________________________________________________________ 128
CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU ACȚIUNI ECONOMICE ______________________________ 128
9.1. Cheltuielile publice pentru acțiuni economice finanțate din bugetul statului ________________ 129
9.1.1. Cheltuielile pentru dezvoltarea sectorului economic de stat ________________________________ 129
9.1.2.Cheltuielile cu acordarea de subvenții _________________________________________________ 129
9.1.3.Cheltuielile cu cercetarea științifică și dezvoltarea tehnologică _____________________________ 131
9.2. Eficiența cheltuielilor publice pentru acțiuni economice _________________________________ 134
UNITATEA DE STUDIU 10 ____________________________________________________________ 138
ALTE CATEGORII DE CHELTUIELI PUBLICE ___________________________________________ 138
10.1. Cheltuielile pentru servicii publice generale, ordine publică și siguranță națională__________ 139
10.2. Cheltuielile publice pentru apărare națională_________________________________________ 140
TEST DE AUTOEVALUARE ____________________________________________________________ 142
BIBLIOGRAFIE ______________________________________________________________________ 151

5
 UNITATEA DE STUDIU 1
PREMISELE MANIFESTĂRII FINANȚELOR PUBLICE

CONŢINUT:
1.1. Noțiunea de finanțe și premisele existenței finanțelor
1.2. Tipuri de stat și impactul lor asupra finanțelor publice

OBIECTIVE :
- cunoașterea premiselor ce stau la baza apariției și manifestării finanțelor publice
- înțelegerea particularităților manifestării finanțelor publice în raport cu rolul asumat
de către stat

TIMPUL DE STUDIU NECESAR - 4 ORE

ASIMILAREA UNITĂŢII DE STUDIU – 3 ORE
REZOLVAREA TESTELOR – 1 ORĂ

6
 1.1. Noțiunea de finanțe și premisele existenței finanțelor
Apariția și cristalizarea noțiunii de “finanțe” se înscrie în amplul proces evolutiv al societății
omenești. Semnificațiile sale s-au conturat pe fundalul exprimării valorice prin bani a proceselor și
relațiilor economice, sub impactul dezvoltării schimbului de mărfuri și organizării sociale a
comunităților umane.
Sub aspect etimologic, studiile întreprinse au condus la constatarea că la originea cuvântului
“finanțe” s-au aflat unele expresii utilizate, din vechime, în limba latină, precum “finantio”,
“financias” sau “financia pecuniaria” cu înțelesul generic de “plată în bani”. Se admite, de
asemenea, că aceste expresii proveneau, la rândul lor, din cuvântul latinesc “finis”, care, în mod
obișnuit, avea accepțiunea de “termen de plată”.
Totodată, este de remarcat că, încă din secolul al XV-lea, în limba franceză își făcuseră
apariția cuvintele “finance”, prin care era desemnată o sumă de bani sau un venit aparținând
organelor de stat, respectiv “finances” cu semnificația, mai largă, de patrimoniu al statului.
Aproximativ în aceeași perioadă circulau și expresii ca “hommes des finances” și “financiers”,
folosite pentru a-i denumi pe arendașii de impozite sau persoanele însărcinate cu strângerea
veniturilor pentru rege.
Asemănător, în limba germană, tot din secolul XV, datează folosirea cuvintele “Finanz”, cu
înțelesul de “plată în bani” și “Finanzer”, în accepțiunea generică de cămătar (persoană care acordă
împrumuturi cu dobânzi ridicate).
Rădăcinile de ordin lingvistic ale cuvântului “finanțe” reliefează cu pregnanță îngemănarea
acestora cu “banii”, a căror prezență a marcat profund viața economică și socială, jucând un rol
major în dezvoltarea societății omenești și constituindu-se ca premisă esențială a nașterii și
existenței finanțelor. În mod obiectiv, apariția “banilor” a precedat-o pe cea de “finanțe”, deși, în
planul activității practice, semnificațiile atribuite acestor noțiuni s-au întrepătruns, iar procesele
economice și relațiile bazate pe folosirea banilor sau exprimate bănește sunt considerate, cel mai
adesea, în mod global, “financiare”.
Existența și folosirea banilor, respectiv dezvoltarea relațiilor marfă-bani reprezintă, deci,
prima premisă a manifestării finanțelor, ca fenomen economic și social.
La rândul său, apariția banilor pe scena istoriei a reprezentat un fenomen obiectiv,
determinat de dezvoltarea schimbului de mărfuri, de la forma cea mai simplă, în care o marfă se
schimba pe alta, la folosirea unei singure mărfi, acceptată la schimb ca echivalent general pentru
toate celelalte, denumită generic “bani”. Aceasta s-a produs în cadrul unui proces evolutiv complex
și îndelungat, în relație directă cu diviziunile sociale ale muncii, dezvoltarea factorilor de producție,
ridicarea productivității, creșterea volumului și diversificarea structurii producției, etc.
Este semnificativ faptul că, până la prima diviziune socială a muncii, economia avea un
profund caracter natural închis, producția limitându-se la asigurarea strictului necesar consumului
propriu, fără a permite obținerea unui surplus, care să poată fi destinat schimbului. Abia prin
separarea triburilor de păstori, care a marcat o primă mare diviziune și specializare a muncii, s-a dat
un impuls productivității și s-au creat premisele economiei de schimb, pe seama surplusului de
produse realizat față de nevoile proprii de consum. Adâncirea diviziunii muncii și a specializării în
producție, urmate de separarea negustorilor, au coincis cu dezvoltarea schimbului de mărfuri,
inclusiv a modalităților de realizare a acestuia.

7
 Condițiile obiective de desfășurare a schimbului, ca element esențial în dezvoltarea
producției și economiei, au impus oamenilor preferința pentru procurarea și păstrarea anumitor
mărfuri, ținând seama de valoarea lor de schimb și nu de întrebuințarea lor imediată.
Comparativ cu schimbul direct al unei mărfi pe altă marfă, trecerea la folosirea anumitor
mărfuri și, în final, a uneia singure, respectiv a mărfii-ban ca intermediar a mai multor schimburi, a
eliminat o multitudine de dificultăți în derularea lanțului de tranzacții, permițând reducerea
numărului acestora și un cost cu mult inferior pentru efectuarea lor. Astfel, dacă presupunem că toți
participanții la un lanț de “n” tranzacții acceptă schimbarea mărfurilor lor pe una specială (bani),
oricare combinație de transformare a unei mărfi în altă marfă se reduce la numai 2(două) operațiuni,
ce pot fi redate sintetic prin relațiile:
M1-B și B-Mn.
În noile condiții, gradul de incertitudine și costurile implicate se reduc foarte mult, iar în
contextul mutațiilor survenite pe planul folosirii lor “importanța banilor rezidă, mai ales, în
conținutul lor informațional care reduce incertitudinea implicată în specializare (a muncii - n.n.) și
comerț”1. Cu deosebire în lumea modernă, exprimarea prin bani a valorii diferitelor mărfuri și
servicii, ce se produc și comercializează în condiții de timp și spațiu diferite, asigură, mai ales, în
cadrul procesului decizional “ o legătură esențială între prezent și viitor într-o lume incertă”2.
Prezența banilor este, deci, expresia manifestării unor legități economice, constituind un
rezultat spontan al dezvoltării societății și nu un act de voință cu caracter administrativ. Banii nu
sunt o ficțiune juridică sau o creație a ordinii de drept, ci au o existență obiectivă, deși formele
concrete sub care au apărut și funcționează conțin și elemente de ordin subiectiv.
Desprinsă din lumea mărfurilor, ca o marfă specială având însușiri deosebite, banii s-au
concretizat de-a lungul timpului, mai întâi, prin bunuri de o anumită utilitate, acceptate ca mărfuri la
schimbul cu oricare altă marfă sau serviciu. În această ipostază, inclusiv sub forme ale metalelor
prețioase (aur, argint), banul-marfă echivala, în fapt, cu celelalte bunuri și servicii de diverse
întrebuințări (posibile de achiziționat cu ajutorul său) și exprima valoarea acestora prin raportarea la
propria sa valoare. Utilitatea banului-marfă se revelă, astfel, în primul rând, ca expresie a utilităților
multiple ale bunurilor și serviciilor obtenabile în schimbul său.
Participanții la viața economică și socială desfășoară astfel o amplă activitate mijlocită de
bani și concretizată în evaluarea, procurarea și alocarea resurselor în formă bănească, cumpărarea și
vânzarea diferitelor valori (în schimbul banilor), încasarea de venituri și efectuarea de cheltuieli,
economisirea și investirea unor sume de bani, crearea și stingerea unor datorii sau creanțe bănești,
etc., acestea având și o conotație financiară.
Pe un plan mai larg, menirea social-economică a banului este exprimată prin mai multe
funcții ce revin acestora, dintre care mai reprezentative apar a fi cele de: a) mijlocitor al schimbului
de valori; b) mijloc de măsurare a valorii sau etalon al valorii; c) mijloc de prezervare a valorii.
În mod obiectiv, înfăptuirea fiecăreia dintre funcțiile banilor implică anumite procese și
relații economice în formă bănească ce au loc între participanții la producție, schimb și consum,
prefigurând sau conturând manifestarea finanțelor.
Așa, de pildă, îndeplinirea funcției banilor ca mijloc de schimb, definitorie pentru însăși
existența lor pe fundalul dezvoltării schimbului de mărfuri, presupune folosirea acestora, într-o
formă sau alta, în realizarea transferului de valori de întrebuințare între participanții la diferitele

1 Richard Coghlan, The theory of money and finance, The MacMillan Press Ltd. London -New York, 1980, p.8
2 Ibidem, p.9
8
tranzacții, intermediind mișcarea valorilor de întrebuințare concretizate prin bunuri și servicii. Ea
semnifică, concomitent, anumite procese și relații de alocare – utilizare a unor sume de bani și,
implicit, de vehiculare a valorii în formă bănească, în primul rând, cele de tipul operațiunilor de
încasări și plăți, care sunt asimilate, de regulă, celor financiare.
Din aceeași perspectivă, în funcția de măsurare (etalon) a valorii, banii servesc la evaluarea
și dimensionarea valorică a diferitelor bunuri și servicii prin exprimarea bănească a costurilor și
prețurilor, veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor unei activități, respectiv prin raportarea la valoarea
recunoscută banilor a căror folosire implică, în acest caz, și latura financiară a proceselor de
producere, repartizare /schimb și consum de valori.
De asemenea, prin prisma funcției de prezervare a valorii, banii mijlocesc acumularea și
păstrarea valorii la dispoziția deținătorilor sub forma sumelor de bani, ca și vehicularea ei în condiții
avantajoase, permițând oricând transformarea lor în orice fel de utilități de valori echivalente, în
locurile și proporțiile adecvate. În același timp, se realizează, mai ales prin îndeplinirea acestei
funcții, procese financiare de acumulare, alocare și utilizare a resurselor sub denumirea generică de
fonduri bănești, administrate de către diferite entități sau persoane, dând expresie directă
manifestării finanțelor.
Formele pe care le-au îmbrăcat banii pe parcursul existenței lor sunt diverse, începând cu
cele ale unor mărfuri obișnuite (blănuri, sare, vite, podoabe, etc.) și continuând cu crearea unor
instrumente speciale în acest scop, dintre care cea mai larg cunoscută în lumea civilizată a devenit
“moneda”, care, la rândul său a îmbrăcat mai multe forme.
În corespondență cu specificitatea banului-marfă, funcțiile acestuia au putut fi îndeplinite
corespunzător numai prin folosirea ca ban a monedei, în forma cea mai autentică bătută din metal
prețios, cu valoare proprie deplină, egală celei nominale, inscripționate.
Totuși, prin comparație cu semnificațiile noțiunii de “ban”, noțiunea de “monedă”, în
accepțiunea sa inițială, directă și mai limitativă, a desemnat în mod expres, o piesă din metal (aur,
argint, cupru, etc.) confecționată în anumite condiții, cu scopul de a servi ca mijloc de circulație, de
plată și - eventual - de tezaurizare3. În această accepțiune, noțiunea de “monedă” dă expresie unui
anumit tip de bani, reprezentând o parte a banilor, iar baterea și punerea ei în circulație presupune o
decizie cu caracter administrativ, respectiv o reglementare juridică, fiind un atribut al autorităților
abilitate, care se exercită în lumea modernă prin băncile (institutele) de emisiune.
Cercetările cu privire la folosirea banului-monedă au condus la constatarea că primele
monede ar fi apărut în antichitate, în China (sec. XI î.e.n.), iar mai târziu în statul elen Lidia (sec.
VII î.e.n.). În Evul Mediu, s-au emis monede de către căpeteniile feudale, de către orașe și, mai ales,
de către regi, pornindu-se de la reflectarea conținutului în metal prețios prin valoarea nominală
marcată (inscripționată) pe acestea. Raportul dintre valoarea nominală și cea reală, dată de
conținutul în metal prețios, s-a modificat în timp prin reducerea cantității încorporate efectiv de
moneda folosită ca bani.
În consonanță cu semnificațiile inițiale ale noțiunii de monedă, ea a constituit forma concretă
de reprezentare a banilor până în secolul al XIX-lea, când baterea și circulația monedelor din metal
prețios s-a restrâns și apoi a încetat, după ce cu mult timp în urmă apăruseră, ca înlocuitori, biletele
de bancă (bancnotele) convertibile în aur, iar operațiunile de plăți-încasări începuseră a se efectua și
prin înregistrarea lor în conturi deschise la bănci. Atât folosirea bancnotelor, cât și efectuarea
operațiunilor prin conturi bancare concretizau forme de manifestare ale banilor, aflate în continuă

3 Ibidem, p.212
9
extindere, care însă au fost asimilate și noțiunii de monedă. În cele din urmă, odată cu încetarea
obligației de convertire a bancnotelor în metal prețios și trecerea la baterea monedei (divizionare)
din metal neprețios, s-au conturat ca principale tipuri de bani (mai ales, prin prisma proporțiilor
deținute în volumul operațiunilor bănești): a) banii de cont (scripturali), reprezentați prin înregistrări
ale operațiunilor bănești în conturi și b) banii de hârtie, reprezentați prin bancnote neconvertibile
emise de către băncile centrale (de emisiune); c) banii (moneda) din metal neprețios.
Este de interes și pentru semnificațiile atribuite termenului de “finanțe” faptul că
interpretările date noțiunilor de “bani” și “monedă” evidențiază, adesea, deosebiri care merg de la
diferențierea lor netă până la acceptarea substituirii uneia prin cealaltă. “În conversația de zi cu zi,
termenul de “bani” este utilizat pentru a desemna multe lucruri foarte diferite. Unul dintre acestea
este chiar “moneda”4. În același sens, se înscrie și constatarea că “... termenul de monedă a fost
extins în vorbirea curentă pentru denumirea oricărui semn bănesc, inclusiv pentru banii de cont care
nu au o existență materială”5. Totodată, însă, se remarcă și faptul că “… în știința economică
modernă, banii nu sunt niciodată definiți numai ca monedă...”6.
Față de tendința de substituire a noțiunii de bani cu cea de monedă, pot fi semnalate și alte
interpretări date acestora. Adesea, noțiunea de “bani” capătă un înțeles mult prea larg, prin tratarea
sa ca un sinonim al “veniturilor” sau “avuției”, în general, ignorându-se elementele definitorii ce
stau la baza îndeplinirii unor funcții care le sunt specifice. Alteori, urmărind diferențierea celor două
noțiuni, se dă termenului “bani”, un sens abstract, generalizator, iar celui de “monedă” unul mai
concret, de instrument folosit pentru îndeplinirea anumitor funcții ale banilor.
Pe de altă parte, modificarea continuă a raportului dintre utilitatea directă a mărfii speciale
“bani” (cu anumite însușiri intrinsece) și cea indirectă decurgând din folosirea sa ca "ban", a
favorizat îndepărtarea banului-marfă de forma sa concret-materială. La această evoluție a contribuit
din plin și procesul de erodare a conținutului de metal prețios al banului-monedă (pus în circulație
cu o anumită valoare nominală, dar încorporând, în fapt, o cantitate mai mică de metal și având
implicit o valoare reală mai redusă), ca și practicile de falsificare a monedelor, încă din faza de
emisiune a acestora. S-a ajuns, astfel, la banul-convențional, sub forme ale monedei confecționate
din metale ordinare și la bancnote (mai întâi convertibile în metal prețios și apoi neconvertibile),
respectiv din hârtie și, în final, la banul-semn, care au substituit banul-marfă.
În consecință, banul-semn nemaifiind o marfă de o utilitate în sine reprezintă acum o
creanță asupra emitenților de semne bănești, respectiv asupra economiei unei țări sau chiar a mai
multora - având în vedere că existența și folosirea banilor sub formele actuale sunt asumate și
reglementate la nivel național, prin adoptarea monedelor naționale (dolar, franc, leu, etc.), sau
internațional (ECU, DST, EURO). Aceste semne bănești tind să fie transformate în simple
informații asupra creanțelor și datoriilor, conferind posesorilor dreptul de a dobândi în echivalent
bunuri și servicii de utilitatea dorită și, deci, asigurându-le o anumită putere de cumpărare.
Prin urmare, ca termen generic, în zilele noastre, “banul reprezintă un instrument social..., o
întruchipare transmisibilă și omnivalentă a puterii de cumpărare, care conferă deținătorului dreptul
asupra unei părți din produsul social al țării emitente”7.

4 Thomas Mayer,James S.Duesenberry,Robert Z.Aliber, Banii, activitatea bancară şi economia, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1993, p.25
5 Costin C. Kiriţescu, Op. Cit. p.213
6 Thomas Mayer,James S.Duesenberry,Robert Z.Aliber, op. cit. p.25
7 Costin C. Kiriţescu, Moneda, Mică Enciclopedie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,Bucureşti,1982, p.63
10
 Totodată, se constată că, indiferent de interpretările date noțiunilor de bani și monedă,
îndeplinirea funcțiilor și rolului acestora au oferit cadrul propice nașterii și dezvoltării unor procese
și relații distincte în formă bănească, desemnate prin conceptul de finanțe. Or, în sensul de procese
economice cu relațiile sociale corespunzătoare lor, concretizate prin folosirea banilor (monedei),
implicându-l și pe cel de premisă a finanțelor, se poate admite că “Banii sunt prima și cea mai
fundamentală inovație financiară”8, iar "moneda, drept de creanță, imediat și universal, exercitându-
se asupra tuturor obiectelor reale, este principalul obiect (instrument n.n.) financiar..."9
Folosirea banilor (inclusiv sub forma monedei) și îndeplinirea funcțiilor lor generează, între
altele, și crearea de datorii ori de creanțe din participarea la tranzacții, ca și la procesele de repartiție
și cele de consum, antrenând fluxuri bănești (monetare) între persoanele fizice și/sau juridice,
inclusiv între acestea și stat, ca exponent al unei colectivități umane, cu o anumită organizare social-
economică.
Așadar, procurarea de resurse bănești în vederea satisfacerii diferitelor nevoi personale sau
colective, ca și folosirea lor pentru realizarea de tranzacții cu bunuri și servicii, și efectuarea
operațiunilor de încasări și plăți, respectiv crearea și stingerea obligațiilor între persoane, presupun
anumite procese și relații economice prin care se formează, se distribuie și se redistribuie resursele
în formă bănească, ceea ce constituie esența fenomenului financiar și definește conceptul de finanțe.
Asemenea procese și relații sociale de natură economică reflectă în esența lor mișcarea sau
transmiterea valorii exprimată în bani între participanții la viața economică și socială, în condiții
determinate de poziția și rolul ce revin fiecărui participant. Sub acest aspect, se detașează, prin
semnificații și amploare, raporturile dintre stat, pe de o parte, și persoanele fizice sau juridice, pe de
altă parte.
Existența statului, concretizată prin crearea unor instituții specifice, se constituie, astfel, ca o
a doua premisă (cu impact puternic) a dezvoltării finanțelor și a conturării conceptului de “finanțe”.
Funcționarea instituțiilor de stat, care prin menirea lor socială s-au înscris în sfera activităților
nemateriale de interes public, era de natură să antreneze noi procese de consum de resurse și
implicit de redistribuire a produsului creat pentru satisfacerea acestor nevoi considerate publice. Din
această perspectivă, pentru semnificațiile conceptului de “finanțe” este semnificativ și faptul că în
imperiul roman timpuriu erau utilizate noțiunile de “fisc” și de “tezaur public”.
În accepțiunea inițială, cuvântul “fiscus” desemna un fel de coș (paner, cămară), menit a
servi strângerii veniturilor la dispoziția principelui sau împăratului. Spre deosebire, expresia “tezaur
public” semnifica un alt coș (paner, cămară) în care trebuiau colectate venituri destinate să satisfacă
nevoi de consum public aflate în administrarea senatului. Raporturile dintre “fisc” și “tezaurul
public” au evoluat, însă, odată cu cele dintre împărat și senat. Astfel, pe măsură ce principele și-a
subordonat senatul, s-a ajuns la contopirea celor două “coșuri” sau “cămări”, ceea ce a dus, mai
apoi, la folosirea generalizată a noțiunii de fisc și administrarea, la un loc, a resurselor colectate
pentru a acoperi toate cheltuielile publice, inclusiv ale principelui. În aceste condiții, se poate admite
că noțiunile de “fisc” și “tezaur public” aveau semnificații apropiate celei de “finanțe”, și, cu
deosebire, folosirii acestui termen în sfera activităților publice.
Crearea și funcționarea instituțiilor de tip statal, printre care o poziție prioritară a ocupat-o
armata, conțineau și premisele unor noi procese economice corespunzătoare unui nou tip de relații

8 Richard Coghlan, The theory of money and finance, The MacMillan Press Ltd. London -New York, 1980, p.13
9 Gilbert Abraham-Frois, Economie Politică, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1998, p.14.
11
sociale, ce luau naștere între stat și supușii săi. Anterior, problemele conviețuirii în cadrul
comunităților gentilice, inclusiv cele de apărare împotriva atacurilor din afară, se soluționau în
comun conform tradițiilor și obiceiurilor sau prin reprezentanți aleși, care îndeplineau anumite
funcții în mod onorific, neexistând un aparat special constituit, cu funcții publice. Dar, odată cu
înființarea primelor instituții de stat menite să desfășoare activități nemateriale, (consumatoare de
resurse, dar fără a-și putea asigura direct venituri acoperitoare), a devenit imperios necesară
preluarea și folosirea în acest scop a unei părți din produsul obținut în sfera activităților materiale.
Or, procurarea și utilizarea de către stat a resurselor respective, în virtutea forței sale publice, a dat
naștere la procese și relații de redistribuire a produsului național între acesta - ca exponent al
societății - și membrii colectivităților statale, în ipostaze de contribuabili cu resurse la dispoziția
statului sau beneficiari de servicii publice oferite de către stat persoanelor fizice și juridice, direct
sau indirect, gratuit sau la prețuri inferioare celor de piață.
Căile pe care s-a ajuns la constituirea primelor formații statale și dezvoltarea lor ulterioară se
diferențiază, în timp și spațiu, în funcție de condițiile concrete ale evoluției comunităților umane, iar
procurarea și utilizarea de către stat a resurselor respective a îmbrăcat forme adecvate stadiului
evolutiv al societății. Astfel, la început, resursele utilizate pentru funcționarea statului se asigurau
sub formele naturale ale produselor preluate de la cetățeni, ale trofeelor și jafurilor de război sau ale
prestărilor de servicii către stat. Dar, pe măsura extinderii relațiilor marfă-bani, statul a trecut și la
practicarea unor forme bănești de procurare și utilizare a resurselor (impozite în bani, tributuri în
bani încasate de la popoarele învinse, împrumuturi în bani contractate de stat, cheltuieli cu
întreținerea armatei, plata funcționarilor publici, etc.). Ele marchează prezența finanțelor, ca
fenomen economic și social generat de participarea statului la procesele respective, concomitent cu
cele la care participau numai persoane private.
În mod evident, pentru dezvoltarea finanțelor, prezența statului a avut și are un rol
determinant, inclusiv în conturarea noțiunii de finanțe, atât prin participare directă și impact, în
sensul amplificării fenomenelor financiare, cât și prin prisma preocupărilor de ordin teoretic și
practic, manifestate încă din antichitate, pentru organizarea financiară și tratarea adecvată a
problemelor financiare ale Cetății, pornind de la necesitatea acoperirii cheltuielilor sale din venituri
corespunzătoare.
Este de remarcat, astfel că în statul Egiptean, încă în secolul IV-III î.e.n., exista funcția
numită dioketes, pentru administrarea vistieriei regelui și un funcționar special care răspundea de
finanțe, în ansamblu, numit econom.
Asemănător, în vechile state grecești, s-a introdus o funcție financiară administrativă numită
colacretes, iar în vremea lui Clistene s-a înființat un colegiu format din 10 persoane, însărcinat cu
organizarea finanțelor Atenei. Cetățile grecești (Histria, Tomis, Callatis), de pe teritoriul României
de azi, își administrau finanțele prin vistieri, care gestionau tezaurul, și împărțitori însărcinați cu
distribuirea fondurilor cetății.
La romani, în secolul III î.e.n., un colegiu format din 10 persoane îndeplinea funcția de
“vistier”, iar mânuitorul sumelor de bani ai “visteriei” se numea econom. În Dacia Romană, de
problemele finanțelor se ocupa câte un procurator pentru fiecare din cele trei provincii (Dacii),
ajutat de un corp de slujbași (strângător al succesiunilor vacante, strângător al impozitului,
însărcinat cu ținerea registrelor de birouri, socotitor fiscal, secretar-ajutor în biroul finanțelor, etc.).
De altfel, tocmai prin raportarea la existența și funcționarea instituțiilor de stat, se apreciază
că perioada tranziției de la comunitățile de tip gentilic la statul sclavagist reprezintă momentul

12
istoric al apariției finanțelor10, iar primele elemente de finanțe, implicând participarea statului la un
nou tip de relații bănești, pot fi considerate cele ce au îmbrăcat formele impozitelor în bani (ca
resurse publice) și soldelor acordate militarilor (ca cheltuieli publice).
Ulterior, atât sub impactul dezvoltării producției, schimbului de mărfuri și relațiilor marfă-
bani, cât ca și al amplificării activităților publice și proporțiilor resurselor administrate de stat,
îmbrăcând, din ce în ce mai mult, forma bănească, s-a înregistrat extinderea continuă a ariei de
manifestare a finanțelor, în ansamblu.
Indubitabil, este de admis că elemente ale finanțelor s-au născut și dezvoltat în toate
activitățile economico-sociale caracterizate prin folosirea banilor, începând cu cele din cadrul
proprietății private. În mod deosebit, promovate în sfera activităților private, înțelesurile atribuite
noțiunii de finanțe alcătuiesc o gamă foarte largă, mergând de la a desemna sume de bani implicate
în diferite tranzacții și operațiuni bănești între persoane, până la activități care au ca obiect banii în
toate formele lor de reprezentare, inclusiv pe piețele financiare.
Astăzi, noțiunea de finanțe, având o largă circulație în toate domeniile vieții, este folosită cu
înțelesuri multiple, cele mai uzuale fiind următoarele:
- sume de bani sau fonduri bănești ce se administrează la diferite niveluri și structuri de
organizare a vieții economico-sociale;
- venituri, cheltuieli sau rezultate ale diverselor activități (beneficii, pierderi);
- forme, tehnici și instrumente prin care se acumulează și se distribuie resursele bănești
(impozite, aport de capital, dividende, subvenții, împrumuturi sau credite, etc.);
- operațiuni de plăți-încasări în numerar sau prin conturi bancare;
- tranzacții bursiere sau pe piețe financiare;
- relațiile dintre persoane (fizice, juridice, stat) implicate în derularea proceselor sau
operațiunilor axate pe folosirea banilor;
S-a ajuns, astfel, la atribuirea unui sens foarte larg noțiunii de “finanțe”, tinzându-se spre a i
se da, adesea, un înțeles similar celei de “bani” și a include în sfera sa totalitatea proceselor și
relațiilor economice realizate în formă bănească.

1.2. Tipuri de stat și impactul lor asupra finanțelor publice

Apariția primelor instituții de tip statal în perioada tranziției societății omenești de la
comunitățile de tip gentilic la societatea sclavagistă, a constituit un factor obiectiv ce a dat naștere
unor noi procese economice și relații sociale de redistribuire a produsului național între acestea și
membrii colectivităților statale. Pe măsura dezvoltării instituțiilor de tip statal și amplificării
sarcinilor asumate de stat, ajungând până la statul modern, acest gen de relații s-a amplificat
continuu pe fundalul manifestării din ce în ce mai complexe a funcțiilor statului.
În acest context, formele instituțiilor statale incipiente (armata) s-au caracterizat prin
conținutul nematerial, necreator de valoare, al activităților desfășurate. Implicit, existența și
funcționarea acestor instituții, presupunând consumuri de valori, a impus preluarea, în virtutea forței
publice, de valori create de membrii colectivității respective ce desfășurau activități creatoare de
produs național. Caracterul neproductiv al activităților desfășurate de instituțiile statale reprezintă
principala cauză a redistribuirii produsului creat în activitățile materiale private, respectiv al

10 Iulian Văcărel (coordonator), Finanţe Publice, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti, 1999, p.33
13
proceselor economice de repartiție a unei părți din produsul național prin intermediul instituțiilor
statului. Pe seama valorilor redistribuite de la membrii colectivităților instituțiile de tip statal și-au
putut desfășura activitățile proprii, cu impact asupra vieții sociale și economice a colectivității
respective.
În timp, s-a ajuns la asumarea de către stat a unor noi sarcini, atât în planul susținerii
materiale, direct sau indirect, a unor membri ai colectivității, cât și în planul organizării și
coordonării de activități în sfera activităților materiale sau intervenției statului în reglarea
activităților economice și sociale în vederea atingerii unor obiective de interes comun.
Asupra manifestării finanțelor publice un impact deosebit a avut rolul asumat de către state
în diferitele perioade ale evoluției societății omenești, în lumea modernă distingându-se, din această
perspectivă, următoarele tipuri de stat:
- statul de tip protector (statul jandarm)
- statul de tip socialist
- statul de tip intervenționist.
Statul protector a fost tipic fazelor inițiale ale societății capitaliste, iar caracteristica sa
esențială consta în asumarea numai a unor sarcini tradiționale, cum sunt apărarea națională, ordinea
internă, relațiile diplomatice etc. La baza funcționării acestui tip de stat se află doctrina liberală
clasică, potrivit căreia activitățile creatoare de bunuri trebuiau considerate a fi apanajul exclusiv al
inițiativei private. Deoarece economia funcționa având la bază autoreglarea mecanismelor sale în
virtutea legităților specifice economiei de piață, statul nu trebuia să intervină în desfășurarea
activităților economice, considerându-se că orice intervenție a sa ar avea efecte dereglatoare. Mai
mult, statul era considerat un administrator mai prost al resurselor decât agenții economici privați,
iar eventuala implicare în viața economică, inclusiv prin mobilizarea și redistribuirea de resurse
financiare, devenea o sursă de ineficiență economică.
În condițiile specifice fazei inițiale a dezvoltării capitaliste pentru finanțele statului problema
principală era limitarea cheltuielilor publice la strictul necesar asigurării funcționării normale a
instituțiilor de stat. Cheltuiala publică era considerată un consum nerecuperabil de produs național,
având impact negativ asupra dezvoltării economice și sociale, cu atât mai mult cu cât resursele
respective apăreau pierdute pentru societate. Fără a se contesta ipostazele statului de creator și
supraveghetor al aplicării regulilor de conduită, care făceau din cheltuielile publice, un rău necesar,
finanțelor publice li se rezerva un rol relativ minor.
Funcționând ca stat protector, acesta trebuia să asigure, deci, cadrul organizatoric adecvat
desfășurării activităților economice și sociale, protejând și agenții economici față de eventualii
factori perturbatori. În consecință, cvasitotalitatea utilităților de bunuri și servicii trebuiau oferite și
consumate în varianta privată, sub protecția statului. Deoarece îndeplinea sarcini limitate, de
domeniul asigurării ordinii și protejării cetățenilor, iar în raport cu economia era chemat doar să
stabilească regulile jocului economic și să supravegheze respectarea acestora, el a fost numit și stat
jandarm.
Din perspectiva finanțelor publice, unui asemenea tip de stat (jandarm) îi era caracteristică o
sferă de manifestare mai restrânsă a acestora, dimensiunile proceselor de redistribuire a produsului
creat în corespondență cu consumurile și, implicit, cheltuielile publice fiind relativ reduse.
Ipostaza statului jandarm, cu impactul său asupra finanțelor publice s-a dovedit a fi viabilă o
bună perioadă de timp, în care economia și societatea capitalistă, nu a cunoscut fenomene profund
perturbatorii de tipul crizelor și șomajului, care au apărut ulterior.

14
 Statul socialist, care a funcționat în varianta cea mai concludentă în fostele țări socialiste din
Europa și, mai ales, în fosta URSS, s-a bazat pe asumarea unor funcții și sarcini economice și
sociale foarte cuprinzătoare, pe fundalul desființării proprietății private și promovării altui tip de
proprietate, denumită generic socialistă, care, în esență, era una de stat. Instituirea acestui tip de
proprietate asupra cvasitotalității bunurilor și concentrarea de către partidul unic (comunist) a
dreptului de decizie asupra desfășurării tuturor activităților economice și sociale s-au concretizat în
amplificarea fără limite a activității statului. În mod corespunzător, latura financiară a întregii
activități economice și sociale a devenit, în cea mai mare măsură, de domeniul finanțelor publice.
Un asemenea tip de stat și-a asumat explicit o funcție economică, autoritățile de partid și de
stat dirijând întreaga activitate economică și socială. S-au creat astfel economiile socialiste
centralizate, în cadrul cărora procesele și relațiile economice, inclusiv cele în formă bănească, au
devenit predominant relații financiare publice, la care statul era participant omniprezent, atât direct,
cât și prin multitudinea de entități economice și sociale cu caracter public, de stat. În acest cadru de
funcționare a statului, cea mai mare parte a resurselor financiare se afla la dispoziția statului sau a
întreprinderilor și instituțiilor sale, fiind alocate și utilizate aproape în totalitate prin decizii cu
caracter public (statal). Astfel, oferta de utilități se asigura în cea mai mare măsură de către entitățile
numite generic socialiste, fie că erau întreprinderi producătoare de bunuri, comerciale etc. sau
instituții publice din sfera activităților nemateriale.
În condițiile respective, finanțele publice (ale statului socialist) se caracterizau prin:
- sfera foarte largă de cuprindere, în baza proprietății socialiste de stat;
- constituirea de fonduri financiare la dispoziția statului și entităților socialiste cu o anumită
autonomie funcțională, care se baza pe relațiile de repartizare a produsului creat, reglementate de
către autoritățile statale;
- distribuirea planificată a fondurilor (resurselor) financiare, corespunzător obiectivelor
prevăzute prin planurile centralizate.
Instrumentul principal folosit de statul socialist în procurarea și distribuirea resurselor,
inclusiv a celor financiare, era planul, respectiv planificarea și conducerea centralizată a
ansamblului activităților economice și sociale.
Statul intervenționist s-a conturat în condițiile confruntării societății capitaliste cu
fenomene necunoscute anterior, de tipul crizelor economice și șomajului, care au bulversat
economia și societatea, în ansamblu. Începuturile intervenționismului statal se plasează în perioada
primului Război Mondial, când în țările beligerante a fost necesară concentrarea și coordonarea
eforturilor de război, care nu puteau fi realizate decât de către stat. Astfel, statele beligerante au fost
puse în situația de a concentra la dispoziția lor un mare volum de resurse și de a le dirija pentru a
face față efortului de război. O mare parte din aceste resurse trebuia procurată și alocată în formă
bănească, ceea ce a determinat amplificarea sferei de manifestare a finanțelor publice.
După încheierea războiului, refacerea infrastructurii și a economiei, ca și crearea premiselor
pentru reluarea ascensiunii economice și sociale au fost asumate ca sarcini ce reveneau autorităților
statale. În noile condiții, statul s-a implicat pregnant și prin decizii menite să susțină reglarea și
dezvoltarea economiei, ceea ce a imprimat acțiunilor sale un caracter intervenționist.
Momentul culminant care a determinat nașterea doctrinei intervenționiste este considerat cel
al declanșării crizei economice mondiale din 1929-1933, când statul a trebuit să abandoneze unele
dintre tezele liberale de nonintervenție în viața economică și socială și să se implice mult mai
profund în redistribuirea, alocarea și folosirea resurselor. Confruntat cu dificultățile crizei

15
economice, statul și-a extins activitatea, incluzând în sfera acțiunilor sale și măsuri de contracarare a
factorilor perturbatori. Astfel, alături de sarcinile tradiționale asumate anterior de stat, s-au conturat
și altele noi, care vizau, mai ales, contracararea factorilor destabilizatori sau corectarea impactului
negativ al dereglării vieții economice și sociale.
S-a născut, în acest context, o nouă doctrină privitoare la economie și stat, pledând pentru
creșterea rolului statului în societate și economie, cunoscută ca doctrina intervenționistă, care mai
este numită, prin comparație cu cea clasică, doctrina modernă.
Potrivit noii doctrine, pentru a compensa imperfecțiunile și a contracara disfuncționalitățile
mecanismelor economiei de piață, este de admis implicarea autorităților statale, atât în activitățile
economice pentru a influența evoluția produsului intern brut (asigurându-i o tendință de creștere
echilibrată) cât și în plan social, pentru a ameliora situația materială a persoanelor afectate de
producerea fenomenelor distructive (criza, recesiunea, șomajul etc.)
Suportul doctrinar al intervenționismului statal este considerată opera lui J.M.Keynes, în
special lucrarea intitulată „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor”.
În funcționarea statului intervenționist se disting mai pregnant două tipuri de intervenționism
care marchează și modalitățile de exprimare, respectiv măsurile luate în planul finanțelor publice, și
anume:
- statul intervenționist compensator;
- statul intervenționist corector.
Intervenționismul compensator semnifica implicarea statului, cu mijloacele sale, în
atenuarea ciclicității economice, prin promovarea de măsuri de natură financiară și monetară menite
să impulsioneze activitățile economice în perioadele de declin sau să atenueze ritmurile prea ridicate
de creștere economică în perioadele de boom (economic).
Compensarea adusă astfel tendințelor ce apar în evoluția economiei s-a dovedit favorabilă
atenuării oscilațiilor ciclice, evitând dereglările profunde în plan economic și social. Asemenea
intervenții presupun alocarea sau realocarea adecvată a resurselor, între care un rol major revine
celor financiare, implicând participarea autorităților statale.
Din perspectiva măsurilor ce pot fi aplicate de către statul intervenționist compensator,
doctrina keynesiană fundamentează necesitatea și posibilitatea implicării statului în economie, atât
prin dezvoltarea sectorului economic de stat, cât și prin influențarea evoluției activităților
economice private. În ambele cazuri, se presupune angajarea finanțelor publice prin mobilizarea de
resurse și distribuirea lor adecvată susținerii economiei, apelând la instrumentele principale, cum
sunt: impozitele, cheltuielile publice, bugetul public.
Intervenționismul corector reprezintă o variantă ulterioară de intervenție a statului, în viața
socio-economică, fiind considerat stat al bunăstării generale a cetățenilor săi. Acest tip de
intervenționism statal s-a conturat în contextul economic al societății contemporane, în care
fenomenele de tipul crizelor și șomajului nu numai că s-au atenuat semnificativ, dar au putut fi
anticipate și controlate într-o anumită măsură, iar preocupările pentru protecția socială, mai ales, a
categoriilor sociale defavorizate s-au amplificat. S-a produs, astfel, o mutație din perspectiva
implicării autorităților publice, în sensul accentului pus pe exercitarea unor influențe indirecte
asupra vieții economice și sociale și renunțării sau diminuării intervențiilor directe. Instrumentele
financiare publice sunt folosite acum pentru a influența indirect evoluția fenomenelor economice și
sociale, stimulându-le pe cele cu impact pozitiv și inhibându-le pe cele generatoare de efecte
nefavorabile dezvoltării.

16
 Noul tip de intervenționism statal se manifestă în noile condiții, mai ales, prin redistribuirea
resurselor între membrii societății, ceea ce se poate înfăptui, de regulă, prin metode specifice
finanțelor publice. Ca urmare, resursele financiare redistribuite prin impozite și cheltuieli publice au
crescut considerabil, deținând proporții net superioare în PIB, față de perioadele anterioare. Impactul
acestuia se concretizează, totodată, într-o realocare a resurselor ce favorizează și corelarea cererii
agregate cu oferta și creșterea economică.
Pe de altă parte, ultimele decenii evidențiază apariția unor tendințe de reconsiderare a
pozițiilor statului în societatea contemporană, în sensul diferențierii poziției sale de creator al
regulilor jocului și arbitraj al aplicării lor (stat arbitru) de cea de agent economic (actor sau jucător)
participant direct la activități economice.
În prima ipostază, statul poate desfășura activitățile tradiționale având un rol relativ restrâns
în viață economică și socială, dar realizează coordonarea de ansamblu, stabilind regulile de joc
pentru agenții privați și urmărind respectarea lor prin instituțiile sale.
În a doua ipostază, el organizează și derulează activități economice proprii, luând decizii cu
caracter economic, care presupun și respectarea regulilor general aplicabile, stabilite în ipostaza de
arbitru. În această a doua situație, finanțele publice se dezvoltă și printr-un segment specific, cel al
finanțelor întreprinderilor cu capital de stat, în cadrul căruia se realizează și o activitate financiară
direct legată de procesele economice creatoare de bunuri materiale.
Reflectarea ambelor ipostaze în planul finanțelor publice semnifică, pe de o parte,
amplificare proporțiilor proceselor de procurare, alocare și utilizare a resurselor bănești la care
participă autoritățile publice, iar pe de altă parte, creșterea complexității fenomenelor și tehnicilor
financiare folosite, inclusiv a interdependențelor cu finanțele private.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR

1. Care au fost premisele manifestării finanțelor publice ?

2. În ce constă conținutul economic al finanțelor publice în diferite accepțiuni?
3. Cum s-au manifestat finanțele publice în condițiile statului de tip protector ?
4. Cum s-au manifestat finanțele publice în condițiile statului de tip socialist?
5. Cum s-au manifestat finanțele publice în condițiile statului de tip intervenționist?

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

1. Blaug, M., Teoria economică în retrospectivă , Editura Didactică și Pedagogică, București,

1992
2. Cullis, J., Jones, Ph., Public finance and public choice, Oxford University Press, 1998
3. Filip, Gh.(coord.), Finanțe, Editura Junimea, Iași, 2002
4. Galbraith, J.K., Ştiința economică și interesul public, Editura Politică, București, 1970
5. Friedman, M. Capitalism și libertate, Editura Enciclopedică, București, 1995
6. Leon, Gh., Elemente de știinta financiară, Editura “Cartea românească”, Cluj, 1925
7. Keynes, J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor, Editura
Ştiințifică, București, 1970
8. Văcărel, I. (coord) , Finanțe publice , E.D.P., București, 2007
9. Talpoș, I., Finanțele României, Editura Sedona, Timișoara, 1995

17
18
 UNITATEA DE STUDIU 2
CONȚINUTUL ECONOMIC ȘI TRĂSĂTURILE FINANȚELOR PUBLICE

CONŢINUT:
2.1. Conținutul economic al finanțelor
2.2 Trăsăturile finanțelor
2.3 Sfera de cuprindere și principalele componente ale finanțelor
2.2. Concepții asupra problematicii finanțelor publice

OBIECTIVE :
- înțelegerea conținutului economic al finanțelor
- cunoașterea trăsăturilor și componentelor finanțelor
- înțelegerea problematicii atribuite finanțelor publice (ca știință economică) în
concepția clasică și în concepția modernă

TIMPUL DE STUDIU NECESAR - 4 ORE

ASIMILAREA UNITĂŢII DE STUDIU – 3 ORE
REZOLVAREA TESTELOR – 1 ORĂ

19
 2.1. Conținutul economic al finanțelor
Prin semnificații și modul în care s-a conturat conceptul de “finanțe”, rezultă că esența
economică a finanțelor rezidă în procesele și relațiile bănești pe care le exprimă, deși accepțiunea
mai largă sau mai restrânsă dată acestui concept, ca și sensurile multiple ale folosirii noțiunii
respective generează nuanțări în interpretarea conținutului lor. În acest sens, conținutul economic și
implicit trăsăturile finanțelor apar a fi, atât comune, cât și specifice unor componente circumscrise
sferei acestora.
Prin urmare, pornind de la sensul foarte larg dat finanțelor, conținutul lor economic și, deci,
conceptul de finanțe se definește prin ansamblul sau cvasitotalitatea proceselor și relațiilor
economice în formă bănească, ce se produc în toate sferele reproducției (consum, producție,
repartiție, schimb sau circulație). Asemenea procese și relații economice vizează, în general,
procurarea, distribuirea, utilizarea și reconstituirea continuă a resurselor bănești pentru derularea
diferitelor activități în care sunt implicate, în mod firesc, persoane fizice și juridice, inclusiv statul
sau alte autorități publice. În această accepțiune, sfera de manifestare a finanțelor coincide cu cea a
folosirii banilor, iar conținutul economic al acestora constă în procesele și relațiile economice în
formă bănească ce au loc între participanții la activitățile economice și sociale, în ansamblu.
Prin comparație, în sensul mai restrâns dat conceptului de “finanțe”, prin conținutul lor
economic acestea desemnează numai procesele și relațiile economice prin care se constituie, se
distribuie și se utilizează fondurile bănești destinate funcționării diferitelor entități economice și
sociale private și publice, inclusiv a statului. În consecință, ele se manifestă, în prim plan, ca procese
de procurare și alocare a resurselor bănești ce au loc mai ales în sfera repartiției produsului național.
În această accepțiune, conținutul economic al finanțelor constă preponderent în procesele și relațiile
economice de repartiție în formă bănească a produsului național concretizat în constituirea,
distribuirea sau utilizarea de fonduri bănești corespunzătoare activității specifice fiecărei entități sau
persoane participante la acestea.
Tipice, în abordarea cea mai restrictivă a conceptului de finanțe, sunt considerate procesele
și relațiile economice la care participă statul, pe de o parte, și persoane fizice sau juridice, pe de altă
parte, pentru constituirea și distribuirea sau utilizarea de fonduri bănești necesare îndeplinirii
funcțiilor și sarcinilor sale publice, conturând un domeniu mare al finanțelor, cunoscut sub
denumirea de “finanțe publice”, care prezintă și unele trăsături specifice.
Totodată, însă, în cadrul proprietății private, crearea și funcționarea entităților economico –
sociale, respectiv a întreprinderilor, organizațiilor, asociațiilor, etc. și, în general, desfășurarea
oricărei activități, în condițiile dezvoltării relațiilor marfă-bani, generează procese și relații de
constituire și distribuire sau utilizare de fonduri bănești corespunzătoare activităților desfășurate.
Ele se manifestă între entități ori persoane juridice sau fizice private, ca procese și relații de
procurare, alocare, cheltuire sau recuperare de resurse bănești. Aceste procese și relații bănești, dând
expresie aceluiași conținut economic comun finanțelor, conturează un alt domeniu mare de
manifestare a acestora, denumit generic “finanțe private”, caracterizate și prin unele trăsături
distinctive de cele publice.
Structurarea pe cele două mari domenii ale sferei de manifestare a finanțelor are la bază
diferențierea nevoilor de consum și ofertei de utilități în două mari categorii: publice și private.
Evoluția societății umane a impus o anumită separare (delimitare) aproximativă a nevoilor de
consum de bunuri și servicii și a modalităților de satisfacere a lor pe două paliere (private și
publice), cărora le corespund cele două componente majore ale sferei finanțelor.
20
 S-a constatat, astfel, că nevoile individuale de hrană, îmbrăcăminte, încălțăminte, habitat,
deplasare, informare, comunicare etc., în interesul personal, al individului pot fi satisfăcute, în mod
convenabil, prin consumuri individuale de bunuri sau servicii. Aceste consumuri se realizează, de
regulă, de o manieră privată, pe seama utilităților procurate și administrate, individual sau la nivel
de microgrup (familie), implicând opțiuni și decizii proprii, personale, sub incidența preferințelor,
posibilităților și condițiilor (concurențiale) existente pe piața reală (alimente, haine, locuințe,
diverse servicii etc.).
Pe de altă parte, trăind în societate, indivizii se confruntă cu necesitatea unor activități de
interes mai larg, cu caracter social, care determină consumuri de bunuri și servicii, de o manieră
colectivă, cum sunt cele pentru ordinea internă, apărarea națională, combaterea calamităților naturii,
securitatea socială etc. Ele presupun, în mod obiectiv, existența unor instituții publice adecvate, care
prin activitățile specifice oferă populației asemenea bunuri și servicii, denumite generic utilități
publice. O trăsătură definitorie pentru acestea este caracterul neconcurențial și indivizibil al
accesului la consumarea lor, respectiv posibilitatea folosirii bunurilor și serviciilor publice în comun
de către o multitudine de persoane.
În același timp, satisfacerea unor asemenea nevoi prin oferta de utilități publice nu
contravine individualizării consumului ca proces real, iar în anumite domenii (educație, ocrotire
sanitară, asistență socială etc.) denumite generic cvasipublice sau semipublice, consumurile îmbină
trăsături, atât ale utilităților private, cât și publice. Sunt asimilate acestora și unele nevoi de utilități
cu caracter economic (combaterea eroziunii solului, constituirea de rețele rutiere și căi ferate, lucrări
de irigare, desecare, împădurire, explorări geologice și exploatări miniere sau forestiere, crearea
unor ramuri sau subramuri economice considerate de interes național), mai ales, atunci când sectorul
privat întâmpină dificultăți în asigurarea unei oferte adecvate, adesea indispensabile.
Limitele în care nevoia totală de utilități se acoperă pe cale privată sau publică se pot
modifica sub impactul cerințelor de optim sau mutațiilor de ordin politic, ideologic, etc.
În principiu, însă, satisfacerea nevoilor de utilități prin ofertă privată, respectiv publică
trebuie să răspundă unor criterii de raționalitate, care în final se regăsesc în dimensiunile PIB.
Maximizarea PIB devine, astfel, un criteriu deosebit de relevant în optimizarea raporturilor dintre
utilitățile private și cele publice, în societatea modernă, în care alături de sectorul privat al
economiei ființează și un sector economic public.
Armonizarea ofertei de bunuri și servicii private cu cea publică apare, la rândul său, ca
premisă favorabilă dezvoltării economice și sociale, nivelul optim al acestora situându-se la
confluența utilităților marginale ale celor două tipuri de ofertă. Ea presupune evitarea, atât a unor
acțiuni publice ce asigură o utilitate inferioară celei marginale, cât și acoperirea prin ofertă privată a
unor nevoi care, prin natura lor, pot fi satisfăcute mai avantajos în variantă publică, luând drept
criteriu al opțiunilor, în acest sens, maximizarea utilităților totale oferite pentru satisfacerea cât mai
deplină a cererii.
În concordanță cu raționamentul anterior, optimizarea proceselor de formare, alocare și
cheltuire a fondurilor bănești, în cadrul finanțelor publice, respectiv al celor private, presupune
maximizarea ofertei totale (private și publice) de utilități, la o mărime dată a resurselor ce pot fi
consumate, admițând relațiile următoare:
Ut = U p +Us (2.1.)
C p + Cs = U p + U s (2.2.)

21
în care: Ut = utilități totale; Up = utilități private; Us = utilități sociale (oferite de stat); Cp =
consumuri (nevoi) private; Cs = consumuri (nevoi) sociale.
Sub aspectul posibilităților de asigurare a ofertei de utilități (private și publice) într-o
economie mixtă, raportul de mărime dintre acestea înregistrează modificări importante, atât în timp,
cât și în spațiu, sub influența unei multitudini de factori obiectivi și subiectivi. Acest raport se află și
sub incidența modului de funcționare a mecanismelor economiei de piață care, în condiții specifice,
face necesară sporirea sau restrângerea ofertei de utilități publice, în corespondență cu modificările
ce survin în oferta privată și cererea agregată. Mutațiile ce survin și întrepătrunderea dintre ofertele
și cererile de utilități private și publice se reflectă pregnant în derularea și intercondiționarea
fluxurilor financiar-monetare, ce au loc în cadrul economiei naționale, respectiv între cele două mari
domenii ale finanțelor.
Indiferent de accepțiunea dată (largă sau restrânsă) și de domeniile de manifestare ale
finanțelor (publice sau private), în prim plan, se relevă conținutul lor comun, de procese și relații de
natură economică, ce presupun, în principiu, formarea, distribuirea și utilizarea resurselor bănești în
activitatea economică și socială.
În același context, se remarcă și existența unor diferențieri în interpretarea conținutului
finanțelor, accentuându-se fie asupra laturii economice, fie asupra celei sociologice. Prima pune la
baza conceptului de finanțe conținutul de procese economice în formă bănească și elementele
tehnice de înfăptuire a acestora. Cea de-a doua are în vedere, ca element definitoriu, caracteristicile
relațiilor sau raporturilor sociale dintre participanții la procesele respective.
În raport cu semnificațiile atribuite conceptului de “finanțe” și conținutul economic pe care îl
exprimă, finanțele pot fi definite, deci, ca procese economice și relații sociale, prin care se
constituie, se distribuie și se utilizează fonduri bănești, pentru îndeplinirea funcțiilor și obiectivelor
diferitelor entități economico-sociale, inclusiv ale statului și persoanelor fizice.

2.2 Trăsăturile finanțelor

Prin modul de manifestare și conținutul lor economic, finanțele prezintă anumite trăsături
distinctive, față de celelalte categorii de procese și relații economico-sociale.
Trăsătura definitorie a finanțelor, în ansamblu, rezidă în forma bănească de exprimare a
proceselor și relațiilor economice pe care le desemnează acest concept, atât în accepțiunea largă, cât
și în cea restrânsă, date acestora.
Așadar, se cuprind în sfera finanțelor procesele economice și relațiile sociale bazate pe
folosirea banilor; ele având același conținut economic și această trăsătură comună. Conform acestei
trăsături, se impune constatarea că numai procesele economice care se realizează în formă bănească
au un conținut financiar și se înscriu, deci, în categoria denumită generic “finanțe”. În mod implicit,
este de admis că toate celelalte procese economice, inclusiv cele de repartiție a produsului național
realizate în formă natural-materială nu se încadrează în sfera finanțelor.
Pe de altă parte, în condițiile exprimării valorice prin bani, procesele economice în formă
bănească și cele în formă natural-materială se condiționează reciproc, iar finanțele apar ca parte
integrantă a activității economico-sociale. Sub acest aspect, este de observat că prin derularea
continuă a proceselor respective au loc mișcări ale sumelor de bani, ce descriu fluxuri financiare,
aflate în interacțiune cu cele ale transmiterii valorii între participanți prin fluxurile reale (sub forma
materială a bunurilor și serviciilor).

22
 În concordanță cu această caracteristică, procesele și relațiile economice cuprinse în sfera
finanțelor se concretizează, în principiu, prin formarea și utilizarea de fonduri bănești de către
persoane fizice sau juridice, antrenând fluxuri financiare de intrare (alimentare sau constituire) și de
ieșire (distribuire sau utilizare) a sumelor ce alcătuiesc fiecare fond bănesc, financiar.
O altă trăsătură, ce caracterizează mai pregnant finanțele publice, dar într-un mod aparte și
pe cele private, constă în transferul de valoare care se produce între participanții la respectivele
procese și relații economice. Potrivit acestei trăsături, manifestarea finanțelor (în sens restrâns),
concretizează, în principiu, un transfer din valoarea aflată, la un moment dat, la dispoziția unui
participant, către un alt participant la procesele și relațiile respective. Acest proces de transferare a
valorii, pentru a avea conținut financiar, se presupune a fi efectuat în formă bănească.
În mod obișnuit, un asemenea transfer antrenează și modificarea mărimii patrimoniului
administrat de către participanții la aceste procese și relații. Modificările în mărimea patrimoniului
pot avea loc în ambele sensuri, după cum participanții cedează sau primesc sume de bani în cadrul
acestor raporturi financiare. Astfel, dacă un participant acumulează resurse bănești suplimentare el
își majorează fondurile financiare de care dispune, iar dacă cedează sume de bani altor utilizatori își
diminuează aceste fonduri, înregistrând și modificări corespunzătoare ale patrimoniului
administrat.
De asemenea, este de remarcat că transferul de valoare se realizează printr-o cedare-primire
(între participanți) a unei sume de bani și reprezintă, implicit, un transfer de putere de cumpărare.
El are, deci, ca efect direct și imediat, reducerea disponibilităților bănești și a puterii de cumpărare
la persoana care cedează o sumă de bani și creșterea acestei puteri de cumpărare la cea care primește
suma respectivă. Spre deosebire, un transfer în formă naturală a bunurilor și serviciilor, nu are un
conținut financiar.
În fine, transferul de valoare caracteristic finanțelor are loc, fie cu titlu definitiv, fie pe
principiul rambursabilității. Este evident că, dacă transferul are caracter definitiv, suma de bani și
puterea de cumpărare aferentă nu mai revin persoanei de la care s-a făcut transferarea. Prin
comparație, atunci când suma respectivă urmează a se restitui persoanei de la care provine,
transferul se realizează cu titlu rambursabil și apare numai ca un fenomen temporar. Ca urmare,
după un interval de timp, suma de bani revine la punctul de plecare juridic, concretizând o mișcare a
valorii în sens invers, specifică relațiilor de credit, dar care se înscriu în categoria generală a
finanțelor, în sens larg.
Fenomenul transferului de valoare prezintă însă anumite particularități, în cele două domenii
ale finanțelor. În domeniul finanțelor publice, se pot distinge mai multe particularități ale
transferului de valoare.
În primul rând, transferul are, de regulă, un caracter definitiv, nerestituibil, atât dinspre
persoanele fizice și juridice către stat, cât și invers.
În al doilea rând, transferul respectiv presupune, de regulă, fie acumularea, fie distribuirea
(utilizarea) de resurse (fonduri) bănești și se realizează, în principiu, fără o contraprestație directă
și imediată, din partea beneficiarului sumei de bani transferate. Caracterul de transfer fără
contraprestație presupune că persoana de la care se face transferul nu obține în schimb un echivalent
în bunuri, servicii sau bani din partea persoanei în favoarea căreia se face transferul. Cazul tipic al
unui asemenea transfer se produce între persoane fizice sau juridice, pe de o parte, și stat, pe de altă
parte, cu prilejul constituirii și distribuirii fondurilor bănești administrate de către autoritățile de stat,
implicând, de regulă, trecerea valorii dintr-o formă de proprietate în alta. Astfel, preluarea prin

23
transfer a unor venituri (impozite) de la persoanele fizice sau juridice la aceste fonduri are loc fără
obligația statului de a oferi în mod direct persoanelor respective o valoare compensatorie. În mod
asemănător, transferul în sens invers, de la fondurile financiare publice către persoanele beneficiare
de sumele de bani distribuite, nu implică o contraprestație directă din partea acestora către stat. Sub
acest aspect, este de remarcat că pentru aceeași persoană, nu se stabilește vreo legătură între sumele
transferate către stat și cele de care beneficiază ea din partea statului. Dar, în mod indirect și în
momente diferite, este posibilă, fie și parțial, o compensație valorică privind sumele de bani cedate
de către diferitele persoane și foloasele de care beneficiază ele pe seama cheltuielilor făcute de către
stat.
În al treilea rând, transferul de valoare și de putere de cumpărare vizează, în principiu,
scopuri (nevoi) cu caracter colectiv. Așa, de pildă, transferurile bănești de la persoanele fizice și
juridice la stat au ca scop satisfacerea unor nevoi comune ale societății. Se pot asimila acestora și
transferurile de resurse bănești între persoanele fizice și juridice care vizează realizarea obiectivelor
specifice și desfășurarea activității diferitelor colectivități economice și sociale, cum sunt:
întreprinderile, organizațiile, instituțiile, etc.
Fenomenul de transfer se realizează, de asemenea cu particularități în sfera finanțelor
private, unde relațiile dintre participanți se bazează pe proprietate privată, personală. În mod
deosebit, în cazul întreprinderilor private, mișcarea valorii sub forma sumelor de bani poate avea
loc, fie prin raporturi cu alte persoane fizice sau juridice, fie prin operațiuni interne ce vizează
constituirea (sporirea) sau distribuirea (utilizarea) de fonduri bănești pentru propria activitate. În
primul caz, transferul are loc în mod asemănător celui din domeniul finanțelor publice, deși în
principiu participanții sunt persoane private. În cel de-al doilea caz, nu se mai realizează un transfer
veritabil de valoare dintr-o proprietate în alta, ci doar o dirijare internă a valorii către anumite
fonduri bănești proprii sau de la acestea spre locuri de utilizare ce corespund nevoilor de satisfăcut.
În acest caz, puterea de cumpărare este afectată doar sub aspectul posibilității de acoperire a
diferitelor categorii de cheltuieli (de funcționare, de investiții) în interiorul entității respective. În
plus, toate operațiunile de plăți și încasări, implicând mișcarea sumelor de bani, chiar cele legate de
cumpărări-vânzări de bunuri și servicii sunt asimilate celor financiare, incluzându-se în domeniul
finanțelor private.
Față de unele particularități ale transferului de valoare, evidențiate mai sus, rezultă că
anumite procese și relații economice, deși se realizează în formă bănească, dar presupun schimburi
de echivalente, cum este și vânzarea-cumpărarea mărfurilor pe bani, nu s-ar încadra în accepțiunea
restrictivă a noțiunii de finanțe. În același timp, însă, în accepțiunea largă, sfera finanțelor tinde a se
suprapune pe cea a folosirii banilor, în toate funcțiile acestora. În acest sens, toate operațiunile
bănești efectuate de entități (persoane) private sau publice pot fi și sunt considerate, mai ales în
practică, de domeniul activităților financiare.

2.3 Sfera de cuprindere și principale componente ale finanțelor

Ansamblul proceselor și relațiilor economice în formă bănească constituie sfera largă a

finanțelor care înglobează, în prim plan, atât finanțele publice cât și finanțele private. În cadrul
acesteia se diferențiază mai multe componente sau categorii financiare, cu particularități de
manifestare imprimate de formele de proprietate, specificul activităților, caracterul definitiv sau
temporar al transferului de valoare etc.

24
 Cele mai importante componente ale sferei finanțelor sunt: finanțele statului - reflectate prin
bugetul de stat - și finanțele locale - reflectate prin bugetele entităților administrativ-teritoriale
(locale) - fiecare dintre acestea încadrând categorii financiare specifice, concretizate prin venituri și
cheltuieli bugetare (impozite, taxe, împrumuturi publice, alocații, credite bugetare, subvenții, etc.);
creditul; asigurările; finanțele întreprinderilor (firmelor) etc.
Finanțele statului, respectiv bugetul de stat concentrează relațiile financiare ce se desfășoară
între stat și persoanele fizice și juridice în cadrul proceselor de constituire și distribuire/utilizare a
fondurilor bănești destinate îndeplinirii funcțiilor și sarcinilor statului. Resursele bănești vehiculate
prin relațiile aferente acestei componente a finanțelor se administrează de către stat prin autorități
publice centrale în cadrul fondului bugetar sau altor fonduri financiare destinate realizării unor
acțiuni publice de interes general, ale colectivităților statale.
Finanțele locale, respectiv bugetele locale înglobează ansamblul relațiilor și proceselor
financiare la care participă autoritățile publice locale, pe de o parte, și persoane fizice sau juridice,
pe de altă parte, în ipostaze de contribuabili la constituirea de fonduri sau beneficiari ai distribuirii
și utilizării fondurilor bănești administrate prin bugetele locale. Prin relațiile financiare publice
locale se vehiculează resurse pentru satisfacerea unor nevoi publice considerate a fi în interesul
specific al colectivităților umane din perimetrul teritorial al fiecărei entități administrativ-teritoriale
(locale).
Creditul reprezintă o altă componentă a finanțelor, desemnând acele procese și relații
financiare, ce se desfășoară pe principiul rambursării (restituirii) sumelor de bani (care fac obiectul
lor) și al plății de dobândă de către beneficiar (debitorul) în favoarea părții care cedează temporar
dreptul de folosință a sumei respective (creditorul). Ca relație financiară, creditul presupune, adesea,
participarea unor instituții financiar-bancare (denumite generic intermediari financiari) specializate
în redistribuirea resurselor bănești între deținătorii de disponibilități și utilizatorii acestora, ele
mijlocind un transfer temporar de valoare, grefat pe mișcarea în formă bănească a valorii în ambele
sensuri, între creditor și debitor.
Asigurările de bunuri, persoane și răspundere civilă reprezintă o componentă distinctă a
finanțelor ce constă în procese și relații financiare generate de necesitatea prevenirii și combaterii
efectelor distructive ale unor fenomene sau evenimente cu caracter aleatoriu și cu impact negativ
asupra vieții și activității umane, cunoscute sub denumirea generică de riscuri.
Ele exprimă, deci, raporturi economice, în formă bănească, între participanții la contractul de
asigurare – reprezentați prin societăți sau organizații de asigurare private sau cu capital de stat, pe de
o parte, și asigurați, care pot fi persoane fizice și juridice, pe de altă parte.
Procesele și relațiile financiare aferente se concretizează prin constituirea și utilizarea unui
fond bănesc numit fond de asigurare (pentru bunuri, persoane și răspundere civilă), acestea
îmbrăcând forme specifice dintre care cele mai cunoscute sunt primele de asigurare (plătite) și
despăgubirile primite de către asigurați.
Această componentă a finanțelor se remarcă și prin faptul că îmbină caracteristici ale
bugetelor publice cu cele ale creditului, în funcție de producerea evenimentelor față de care iau
naștere relațiile de asigurare. Astfel, dacă evenimentele (riscurile) asigurate se produc, generând
pagube și nevoia de “despăgubiri”, procesele și relațiile ce compun această categorie financiară se
aseamănă mai mult cu cele de “credit”, întrucât față de mișcarea inițială a valorii, de la asigurat la
asigurător (sub forma contribuțiilor sau a primelor de asigurare), se realizează și o mișcare inversă
ocazionată de plata despăgubirilor (sumelor asigurate), ceea ce semnifică și o restituire a
contribuției plătite, ce poate fi asimilată rambursării unui împrumut (credit).
25
 Asigurările sociale sunt, de asemenea, o componentă a finanțelor și reprezintă un grup de
procese și relații financiare generate de necesitatea protecției unor categorii de persoane care, din
diverse motive obiective, își pierd capacitatea de muncă și nu pot obține venituri din munca
prestată. Participanții la aceste relații sunt autorități de stat specializate în domeniu, sindicate sau
organizații private, care administrează fonduri bănești pentru asigurări sociale, pe de o parte, și
persoane fizice, în calitate de persoane asigurate, care contribuie (parțial) cu resurse bănești la
constituirea acestor fonduri și beneficiază se sumele alocate din fondurile respective.
Este semnificativ și faptul că în sistemul public de asigurări sociale constituirea fondurilor se
realizează în bună măsură prin relații financiare de forma contribuțiilor ce se plătesc de către
angajatorii de persoane în diverse activități (agenți economici, instituții, organizații publice sau
private) dar și de angajați (salariați). La rândul lor, destinațiile ce se dau fondurilor de asigurări
sociale se concretizează prin cheltuieli specifice, dintre care cele mai reprezentative ( prin proporții
și arie de cuprindere) sunt pensiile și ajutoarele /indemnizațiile bănești acordate persoanelor fizice
beneficiare.
Finanțele întreprinderilor (firmelor) constituie o componentă fundamentală a finanțelor (în
ansamblu) și cea mai reprezentativă a finanțelor private. Ea înglobează relațiile economice prin care
sunt procurate, distribuite și utilizate resursele bănești în desfășurarea activității întreprinderilor sau
organizațiilor economice și se concretizează prin procesele de constituire de fonduri bănești la
nivelul acestora sau de formare și utilizare a capitalului lor. Între formele tipice pe care le îmbracă
acestea se disting: aportul de capital (în bani) adus de acționari inclusiv de către stat (prin
cumpărarea acțiunilor emise de firmă); plasamentele de capital în proiecte de investiții, respectiv pe
piața financiară; repartizarea rezultatului financiar (profitului) pentru reinvestire sau acordare de
dividende etc. Dar, în accepțiunea largă, pot fi luate în considerare și veniturile, cheltuielile și
celelalte procese sau relații în formă bănească generate de crearea, funcționarea și eventual
lichidarea întreprinderii.
O componentă distinctivă a finanțelor se consideră a fi finanțele menajelor (gospodăriilor),
cuprinzând relațiile financiare la care participă entitățile de tip familii sau alte comunități restrânse,
celibatari care realizează venituri și le folosesc potrivit nevoilor lor pentru a procura bunurile și
serviciile necesare consumului, inclusiv economisirea și plasamentele de resurse bănești.
Desigur, manifestarea concomitentă a diferitelor componente ale finanțelor implică și
posibilitatea interacțiunii sau întrepătrunderii lor, respectiv existența unor zone de interferență în
care se regăsesc tipuri de procese și relații financiare aparținând diverselor categorii financiare.
În mod obișnuit, însă, finanțele publice sunt asociate cu existența și funcționarea statului,
inclusiv a unităților administrativ-teritoriale și, în general, a instituțiilor de drept public, iar
problematica lor vizează procurarea resurselor bănești necesare funcționării entităților publice,
efectuarea de cheltuieli pentru înfăptuirea de obiective și acțiuni de interes public, inclusiv
contractarea de împrumuturi și datorii publice. În mod implicit, problematica lor include și
asigurarea echilibrului financiar macroeconomic, folosirea eficientă a resurselor, susținerea
dezvoltării economiei și sociale.
Prin comparație, finanțele private sunt asociate cu activitatea economico-financiară bazată
pe proprietatea privată a firmelor, întreprinderilor (societăților comerciale), organizațiilor,
societăților de asigurare, a celor de investiții, a băncilor și altor entități private. Ele abordează
procesele și relațiile de formare a resurselor bănești necesare acestora, cheltuielile, împrumuturile
contractate, creanțele de încasat și obligațiile de plată aferente activității lor, inclusiv rezultatele
financiare, distribuția profitului, echilibrul financiar microeconomic etc. Lumea finanțelor private,
26
în accepțiunea sa modernă, este reprezentată prin ansamblul de operatori (agenți) economici și
sociali care realizează gestiunea financiară a patrimoniilor individuale sau a patrimoniului
întreprinderilor, având la bază exprimarea și evaluarea prin bani a tuturor resurselor angajate în
fiecare activitate, iar domeniul principal de manifestare a ei este cel al piețelor financiare și al
evaluării activelor ce se schimbă pe aceste piețe11.

2.2. Concepții asupra problematicii finanțelor publice

Finanțele, în ansamblu, și cele publice, în special, și-au conturat o problematică de cercetare
specifică, axată pe modalitățile de asigurare și folosire a resurselor destinate funcționării normale a
diferitelor entități, inclusiv a instituțiilor de stat, vizând direct procesele și relațiile bănești de
procurare, mai ales, sub formă de contribuții ale mentorilor colectivității, respectiv de alocare și
utilizare a lor eficientă, sub forme, denumite generic, ale cheltuielilor efectuate.
Preocupările de cercetare asupra problematicii finanțelor publice au evoluat sub impactul
doctrinelor economice dominante, inclusiv al concepțiilor privitoare la apariția, existența și
funcționarea statului. În acest context, principalele concepții referitoare la problematica sau
domeniul de cercetare al finanțelor publice pot fi încadrate în două orientări majore, și anume:
concepția clasică și concepția modernă.

2.2.1. Concepția clasică

Concepția clasică asupra finanțelor publice s-a format în contextul doctrinei economice
liberale, ce a dominat perioada de început a dezvoltării capitaliste, conturâdu-se în secolul al XIX-
lea. Conform acestei doctrine, se susținea necesitatea liberei inițiative private în economie și
evitarea oricărei intervenții din partea statului, considerat un factor perturbator al activității
economice. În acord cu dictonul "laissez-faire, laissez-passer, le monde va de lui meme", doctrina
liberală pleda pentru asigurarea unui cadru economic și social care să nu stânjenească inițiativa
privată și în același timp, milita pentru limitarea sarcinilor statului numai la cele tradiționale (ordine
internă, apărare națională, relații diplomatice, educație). În concordanță cu aceste sarcini, statul era
privit mai mult ca stat jandarm, iar cheltuielile de funcționare a instituțiilor sale erau concepute la
un nivel cât mai redus considerat strict necesar, asigurându-se guvernarea cât mai ieftină. Prevala,
deci, teza limitării cheltuielilor la nivelul strictului necesar funcționării normale a statului, ca
obiectiv determinant în domeniul finanțelor publice.
În consecință, conform doctrinei liberale, se contesta participarea statului la activități cu
caracter economic, cu atât mai mult cu cât, prin prisma efectelor pozitive obtenabile, acestea
apăreau inferioare celor din activitatea economică privată, datorită incapacității acestuia de a
asigura o gestionare eficientă. În aceste condiții, dimensiunile proprietății de stat în economie s-au
situat, în general, la limite reduse, acoperind mai ales domenii pentru care inițiativa privată nu
manifesta interes sau nu dispunea de potențial financiar.
Ipostaza statului jandarm, fără o participare semnificativă la viața economică, a imprimat
științei finanțelor publice orientarea spre a găsi modalități adecvate finanțării instituțiilor sale
neproductive. Ca urmare, în concepția clasică, se consideră că problematica de studiat trebuia să se

11 Stancu Ion, Finanţe, Ed.Economică, Bucureşti, 1997, p.46.

27
refere direct la modalitățile de procurare și utilizare economicoasă a resurselor financiare publice. În
mod corespunzător, aceasta a inclus determinarea cheltuielilor publice de finanțat, stabilirea
sarcinilor fiscale pe contribuabili și urmărirea încasării impozitelor, întocmirea și execuția bugetului
de stat etc.
De altfel, între primele măsuri adoptate de guvernele burgheze s-a înscris instituirea ordinii
în finanțele publice, vizând direct cunoașterea cât mai precisă și controlul cheltuielilor și veniturilor
publice, prin trecerea la întocmirea bugetului de stat și elaborarea principiilor bugetare. În raport cu
această concepție, asigurarea echilibrului bugetar, în sensul egalizării cheltuielilor de finanțat cu
veniturile curente (provenite în cea mai mare parte din contribuții obligatorii), a reprezentat "cheia
de boltă" a finanțelor publice. În același timp, apelul la împrumuturi de stat (ca resursă bugetară
extraordinară) era considerat, în principiu, inacceptabil, folosirea sa având doar un caracter cu totul
excepțional.
În această viziune, faptul că bugetul trebuia să fie echilibrat avea o semnificație chiar mai
profundă decât egalitatea dintre venituri și cheltuieli, și anume, aceea a unui principiu politic în sens
deplin. Echilibrul bugetar urma a se realiza, relativ facil, prin limitarea cheltuielilor publice, el
devenind un mijloc de constrângere a acțiunilor statului.
Totodată, în concepția clasică, modul de abordare a problematicii finanțelor publice avea un
pronunțat caracter juridic și mai puțin unul economic. Identificarea și reglementarea modalităților și
formelor concrete de procurare a resurselor bănești la dispoziția statului, precum și a tehnicilor
privind alocarea și utilizarea acestor resurse constituia principalul domeniu de cercetare pentru
știința finanțelor. În această optică, activitatea financiară implicând prezența statului a fost
interpretată ca reprezentând și gospodăria financiară sau economia financiară a statului.
Prin urmare, în concepția clasică, statul, avea doar un rol protector în societate și trebuia să
stabilească regulile de bază ale jocului pentru toți actorii economici și sociali, acestea decurgând din
necesitatea apărării a două drepturi fundamentale: proprietatea și libertatea individuală; el era doar
un consumator de resurse, pentru că, sub acest aspect, "nu reprezintă decât o prăpastie imensă (o
gaură) care înghite o parte din venitul unei țări, fără speranța de a-l mai regăsi", echivalând cu o
pierdere pentru societate.
Întrucât cheltuielile publice erau interpretate ca simple consumuri finale, se aprecia că
indivizii, neplătind impozite, ar putea valorifica sumele rămase la dispoziția lor într-o manieră mai
rațională și mai productivă.
Deosebit de relevantă pentru concepția clasică asupra finanțelor este celebra sintagmă,
aparținând lui Gaston Jèze (considerat părintele științei finanțelor): "Există cheltuieli publice; ele
trebuie acoperite". Așadar, problema esențială a științei finanțelor publice consta în găsirea
modalităților concrete de a acoperi cheltuielile finanțate de stat, ceea ce echivala și cu a asigura
funcționarea normală a instituțiilor publice.
La rândul său, Adolph Wagner, susținea că: "știința finanțelor este știința economiei
administrate de stat sau de către un corp public în vederea procurării și întrebuințării bunurilor, în
special a banilor, care le sunt necesare funcțiilor lor de comunități economice obligatorii". În plus, el
considera ca obiect de studiu al finanțelor publice și realizarea unei mai juste repartizări a
veniturilor între membrii societății, economia financiară având datoria de a înlătura unele stări
economice și sociale nefavorabile". Se extindea, astfel, aria problematicii finanțelor spre căutarea
unor soluții care să permită o mai echitabilă distribuire a resurselor în societate.
Un alt reprezentant al concepției clasice, Paul Leroy Beaulieu, făcând trimitere la necesitatea
corelării cheltuielilor publice cu procurarea resurselor acoperitoare acestora, afirma că: "știința
28
finanțelor publice este de fapt știința veniturilor publice și a utilizării acestora pentru acoperirea
cheltuielilor publice".
În același context, se cuvine a fi menționată concepția lui Ion Ionescu de la Brad, care
considera, îndreptățit, că finanțele publice trebuie să răspundă la întrebarea, "cum să se așeze, să se
strângă și să se întrebuințeze dările către stat, evitând cheltuielile zadarnice" risipitoare.
Indiferent de unghiul de abordare, concepția clasică asupra științei finanțelor publice s-a
subordonat conceptelor liberale despre economie și stat, dominante în prima fază a dezvoltării
societății capitaliste.

2.2.2. Concepții moderne

Cristalizarea concepției moderne a avut loc în contextul nașterii doctrinei economice
intervenționiste, care a devenit tipică pentru societatea modernă. Debutul acestei concepții, în cadrul
doctrinei intervenționiste, axată pe implicarea statului în viața economico-socială, se situează la
începutul secolului XX, dar, mai ales, în perioada primului război mondial.
Abordările doctrinare cu caracter intervenționist s-au amplificat mult, însă, pe fundalul crizei
economice mondiale din anii 1929-1933, care a evidențiat limitele inițiativei private în rezolvarea
unor probleme economico-sociale cu impact profund în societate și disfuncționalități majore ale
mecanismelor economiei de piață, confruntată cu fenomene perturbatoare grave. Manifestarea
fenomenelor de criză și șomaj au constituit factori decisivi în reconsiderarea doctrinei economice
liberale, după ce se constatase că prezența statului a fost indispensabilă în rezolvarea unor probleme
fundamentale pentru țările beligerante în primul război mondial. Or, în condițiile războiului, alături
de eforturile financiare mari, s-a impus adaptarea economiei la nevoile de desfășurare a ostilităților,
prin restructurarea ei și dezvoltarea producției de război. În acele condiții, statul s-a dovedit singurul
în măsură să asigure concertarea eforturilor și reorientarea resurselor, acționând, mai ales, prin
mijloace financiar-monetare. Ulterior, pentru înlăturarea efectelor dezastruoase ale războiului și
combaterea efectelor distructive ale crizei economice mondiale, inclusiv ale manifestării ciclității
economiei s-a recurs la noi măsuri de intervenție statală, ca alternativă viabilă la dereglările apărute
în funcționarea mecanismelor pieței.
În noile condiții, s-a abandonat teza statului-jandarm (menit să îndeplinească sarcini
tradiționale) în favoarea celei a statului-providență sau al bunăstării (welfare). În această viziune
statul nu se mai limita la finanțarea acțiunilor neproductive, ci își manifesta pregnant prezența în
economie, fie direct, prin dezvoltarea unor întreprinderi de stat, fie indirect prin susținerea și
influențarea întreprinzătorilor de o manieră convergentă politicilor de stabilizare și creștere
economică.
În consonanță cu noua doctrină, statul nu mai este interpretat doar ca un consumator de
produs național. El devine acum redistribuitor de resurse, capabil să orienteze și să susțină evoluția
ascendentă a societății spre realizarea unor obiective de interes larg, ce corespund aspirațiilor de
progres și civilizație.
Doctrina intervenționistă a implicat, firesc, și domeniul finanțelor publice, generând un
intervenționism financiar prin care statul se angajează cu mijloacele de care dispune pentru
contracararea fenomenelor destabilizatoare, perturbatorii, ale vieții economico-sociale (crize, șomaj)
și stimularea factorilor de dezvoltare a societății și de creștere economică. Confruntat cu realitatea
dificultăților de realizare a autoreglării economiei prin mecanismul pieței libere, statul
29
intervenționist își asumă sarcini multiple ce vizează și corectarea unor imperfecțiuni în funcționarea
acestuia.
În același timp, evoluția societății a impus ca necesară asumarea de către stat a unor sarcini
noi, mai ales, în sfera protecției sociale, care au determinat, pe de o parte, creșterea cheltuielilor
statului, iar pe de altă parte, căutarea soluțiilor de procurare a unor resurse suplimentare
acoperitoare. În acest context, s-au înregistrat cheltuieli publice sporite pentru acțiuni economice,
inclusiv cu dezvoltarea sectorului economic de stat, subvenționarea întreprinderilor private sau
protecția categoriilor sociale defavorizate etc., odată cu amplificarea celor tradiționale.
Concomitent, s-au produs mutații și în sfera formării resurselor financiare publice, prin
admiterea apelului la resursele extraordinare, de tipul împrumuturilor de stat sau a emisiunii
inflaționiste de monedă, pentru a favoriza intervenția (reglatoare) a statului în viața economică și
socială.
La baza concepției moderne intervenționiste, stă doctrina elaborată de J.Keynes, prin cea
mai importantă operă a sa, "Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor și a banilor", în
cadrul căreia stimularea investițiilor, atât în sectorul public, cât și în cel privat, prin instrumente de
domeniul finanțelor publice, pentru a asigura o folosire mai completă a forței de muncă, ocupă un
loc prioritar.
Doctrina Keynesistă acordă un rol deosebit statului și folosirii mijloacelor sale, în primul
rând celor financiare, pentru influențarea evoluției societății, inclusiv a economiei. Pe acest fundal,
concepția modernă asumă studiul folosirii tehnicilor financiar-monetare în scop reglator (față de
evoluția vieții social-economice) ca un domeniu nou al științei finanțelor (publice).
Prin urmare, menținând problematica finanțelor publice afirmată de concepția clasică,
abordările moderne adăugă, ca obiect al științei finanțelor, studierea posibilităților de folosire a
instrumentelor financiare în scop reglator (intervenționist), în economie și societate. Domeniul de
cercetare al finanțelor publice, în concepția modernă, include, deci, atât modalitățile de
fundamentare și finanțare a cheltuielilor publice, respectiv modalitățile de procurare a resurselor
financiare acoperitoare lor, cât și pe cele de intervenție prin finanțe în viața economică și socială
pentru corectarea dezechilibrelor și asigurarea mersului ascendent al societății.
În ultimele decenii, însă, s-au produs unele reconsiderări ale acestei concepții, pe fundalul
neoliberalismului contemporan, orientate spre limitarea intervenționismului statal și combaterea
inflației generate de finanțarea deficitelor bugetare.
Dintre autorii cu contribuții majore la crearea concepției moderne asupra finanțelor publice
se pot remarca:
- J. M. Keynes, care prin conținutul lucrărilor sale abordează plenar problemele financiar-
monetare în contextul cerințelor echilibrului economic general punând, implicit, bazele concepției
moderne privind finanțele publice;
- Maurice Duverger, care reliefând deosebirile dintre concepția clasică și cea modernă
asupra problematicii finanțelor publice, le definește domeniul de cercetare, considerându-le ca fiind
"știința care studiază activitatea statului în măsura în care el utilizează tehnici financiare: cheltuieli,
taxe, impozite, buget, procedee monetare etc.". În mod sintetizator, el afirmă că această știință
cuprinde, în condițiile societății moderne, două domenii de studiu:
1. folosirea mijloacelor financiare în scop financiar;
2. folosirea mijloacelor financiare în scop intervenționist.
De asemenea, M.Duverger apreciază că, potrivit concepției moderne, finanțele publice sunt
o ramură a științelor economice, deoarece mijloacele financiare sunt folosite de stat mai ales pentru
30
a interveni în domeniul economic, pentru regularizarea producției și a schimbului, pentru a asigura
echilibrul prețurilor și menținerea puterii de cumpărare a monedei etc. Așadar - conchide M.
Duverger, "în viziune modernă, finanțele publice sunt integrate în mecanismele economiei și
adaptate la acestea", ceea ce le conferă un rol major în influențarea evoluției economiei și societății,
în ansamblu.
- James Buchanan, care, la rândul său ajunge la constatarea că finanțele publice studiază
activitatea economică a guvernului considerat ca entitate (social-economică). El apreciază că știința
finanțelor publice, atât la nivele simple cât și mai complexe, trebuie să cuprindă două stadii
(formulate sub forme ale unor întrebări) și anume: primul, semnifică ce încerca să facă guvernul și
cât de eficace sunt eforturile pentru atingerea obiectivelor sale; al doilea, cum sunt afectate
comportarea și condițiile indivizilor în economia privată sau de piață. J. Buchanan evidențiază, de
asemenea, accentul pus (în concepția modernă) pe abordarea problematicii finanțelor publice prin
prisma eficienței economico-sociale a acțiunilor ce se întreprind. Această direcție de abordare
presupune ca, pentru fundamentarea deciziilor ce se iau de către organele de stat, finanțele publice
să ofere tehnicile adecvate studierii nivelului de eficiență în diferite variante de realizare a
obiectivelor, urmând a se opta pentru cele mai avantajoase. În acest sens, el constată că "opțiunea
publică, teoria și analiza elaborării deciziilor colective au fost tot mai mult incluse în finanțele
publice".12
- William Shultz și Lowell Harris accentuând, la rândul lor, asupra laturii tehnice a
fenomenelor financiare, concluzionează că "știința finanțelor publice se ocupă cu studiul faptelor,
principiilor, tehnicilor și efectelor dobândirii și cheltuirii fondurilor de către organele
guvernamentale și ale administrării datoriei publice".
Un impact major asupra evoluției concepțiilor contemporane cu privire la finanțele publice îl
are doctrina "supply-side economics", îndeosebi în varianta sa "monetarismul". Aceasta, opunându-
se intervenționismului keynesian, pledează pentru restrângerea rolului statului și cheltuielilor
(consumurilor) publice și implicit limitarea folosirii instrumentelor financiare în scop
intervenționist, atribuind o importanță sporită monedei și politicilor monetare.
Pe un plan mai larg, se poate constata că în abordarea problematicii finanțelor, atât în
concepțiile clasice, cât și în cele moderne, latura socială a acestora (văzută prin prisma relațiilor
dintre participanții la procesele financiare) este luată în considerare într-o măsură mai redusă,
accentul fiind pus pe elementele de ordin tehnic. Sub acest aspect, doctrina marxistă asumată de
statul totalitar socialist, s-a remarcat prin definirea și interpretarea finanțelor, în primul rând, ca
relații sociale, subestimând latura lor tehnică.
De asemenea, între concepțiile moderne asupra finanțelor se pot distinge și cele axate pe
latura psihologică a problematicii lor, respectiv pe studierea reacțiilor indivizilor și a
comportamentului lor, ca și a instituțiilor statului, în contextul procurării și utilizării resurselor
financiare publice. Totodată, se remarcă accentuarea tendinței de abordare a problematicii finanțelor
prin metode de cercetare și modelare matematică a fenomenelor financiare.
Ramură a științelor economice, finanțele studiază procesele și relațiile de constituire,
repartizare și utilizare a resurselor financiare, cu instrumentele și tehnicile de realizare a acestora la
nivelul statului și celorlalte entități publice și private. În mod implicit, ele cercetează formele,
metodele și tehnicile utilizabile în dimensionarea și efectuarea operațiilor bănești legate de

12 James M.Buchanan and Marilyn R.Flowers, The public finances, Richard D.Irwin, Inc., London, Georgetown, 1975, p.105.
31
funcționarea acestor entități, dar și modalitățile de folosire a instrumentelor financiare pentru
influențarea evoluției economiei și societății, în ansamblu.
Corespunzător sferei proprii de manifestare, finanțele publice ca domeniu de cercetare
studiază procesele și relațiile economice implicate în formarea, alocarea și utilizarea resurselor
financiare publice, respectiv tehnicile și instrumentele specifice înfăptuirii lor, inclusiv incidența
acestora și modalitățile de influențare asupra celorlalte laturi ale activității economico-sociale.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR

1. În ce constă conținutul economic al finanțelor publice în diferite accepțiuni?

2. Care sunt trăsăturile finanțelor publice ?
3. Care sunt principalele componente ale sferei finanțelor ?
4. În ce constă problematica finanțelor publice în concepția economiștilor clasici ?
5. În ce constă problematica finanțelor publice în concepția economiștilor moderni?

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

1. Blaug, M., Teoria economică în retrospectivă , Editura Didactică și Pedagogică, București,

1992
2. Cullis, J., Jones, Ph., Public finance and public choice, Oxford University Press, 1998
3. Filip, Gh.(coord.), Finanțe, Editura Junimea, Iași, 2002
4. Galbraith, J.K., Ştiința economică și interesul public, Editura Politică, București, 1970
5. Friedman, M. Capitalism și libertate, Editura Enciclopedică, București, 1995
6. Leon, Gh., Elemente de știinta financiară, Editura “Cartea românească”, Cluj, 1925
7. Keynes, J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor, Editura
Ştiințifică, București, 1970
8. Văcărel, I. (coord) , Finanțe publice , E.D.P., București, 2007
9. Talpoș, I., Finanțele României, Editura Sedona, Timișoara, 1995

32
 UNITATEA DE STUDIU 3
SISTEMUL FINANCIAR PUBLIC ŞI STRUCTURA ACESTUIA

CONŢINUT:
3.1. Conceptul de sistem financiar și structura sa
3.2. Componentele sistemului de relații financiare publice
3.3. Componentele sistemului de instituții cu atribuțiuni financiar-bancare
3.4. Componentele sistemului fondurilor financiare publice
3.5. Componentele sistemului de planuri financiare
3.6 Componentele sistemului de finanțare a economiei
3.7. Norme juridice privind activitatea financiară

OBIECTIVE :
- cunoașterea componentelor sistemului financiar și locului ocupat de finanțele publice
în cadrul acestuia
- cunoașterea atribuțiilor principalelor instituții implicate în conducerea și reglarea
activităților financiar-bancare
- cunoașterea tipurilor de fonduri financiare publice
- cunoașterea conținutului și rolului îndeplinit de balanțe și bugete ca instrumente de
conducere și reglare a activității financiare
- cunoașterea tipurilor de norme juridice ce vizează activitatea financiară

TIMPUL DE STUDIU NECESAR - 6 ORE

ASIMILAREA UNITĂŢII DE STUDIU – 4 ORE
REZOLVAREA TESTELOR – 2 ORE

33
 3.1. Conceptul de sistem financiar și structura sa
Asemănător altor domenii, sistemul financiar reprezintă un ansamblu de componente legate
între ele prin esența comună fenomenelor financiare și între care există raporturi de interdependență.
Conceptul de sistem financiar are semnificații multiple, acesta putând fi abordat și
interpretat sub mai multe aspecte, și anume:
a) ca un sistem de relații economice, în expresie bănească, prin care se vehiculează resurse
bănești, respectiv sistem de relații financiare;
b) ca un sistem de instituții sau structuri cu atribuțiuni în organizarea relațiilor financiare sau
ca participant la constituirea, distribuirea și utilizarea fondurilor bănești, precum și la elaborarea și
executarea deciziilor financiare.
c) ca un sistem de fonduri bănești (financiare) ce se constituie, distribuie și utilizează la
nivelul diferitelor structuri economice sau sociale;
d) ca un sistem de planuri financiare (instrumente de conducere și reglare a activității
financiare), care reflectă anumite procese prevăzute a se produce în formă bănească în cursul unei
perioade de timp determinat.
e) ca un sistem de finanțare a economiei
Independent de accepțiunile posibile ale conceptului de sistem financiar, acesta reprezintă un
ansamblu de elemente sau categorii financiare, caracterizat prin legături organice între
componentele sale, care îi imprimă un caracter unitar, de sistem.

3.2. Componentele sistemului de relații financiare publice

Cel mai adesea, literatura noastră tratează sistemul financiar prin prisma conținutului de
relații economice, respectiv al relațiilor în formă bănească ce se manifestă între participanții la
procesele de constituire, distribuire și utilizare a fondurilor bănești (financiare), în întreaga activitate
economică și socială. Din această perspectivă, în cadrul sistemului financiar, considerat global, se
disting două mari subsisteme financiare, caracterizate prin anumite particularități imprimate, mai
ales, de natura intereselor ce se satisfac și forma de proprietate aflată la baza activităților ce se
desfășoară în fiecare, și anume:
- subsistemul financiar public, care înglobează relațiile financiare corespunzătoare
constituirii, distribuirii și utilizării fondurile bănești publice, având în prim plan, ca participanți cu
rol determinant, autoritățile sau entitățile publice, care administrează în interes colectiv (public)
fondurile respective;
- subsistemul financiar privat, care înglobează relațiile financiare corespunzătoare
constituirii, distribuirii și utilizării capitalurilor (fondurilor) bănești private, având ca participanți
tipici entitățile și persoanele private ce administrează fondurile private în interesul privat al
persoanelor respective.
Diferențierile între cele două mari subsisteme ale sistemului financiar sunt determinate, în
principal, de forma de proprietate în care se administrează fondurile financiare (publică sau privată),
și tipul de interese sau obiective ce se înfăptuiesc prin respectivele relații financiare. Astfel, pentru
relațiile financiare ce alcătuiesc subsistemul financiar public sunt definitorii proprietatea publică și
caracterul colectiv, social (public) al intereselor sau nevoilor satisfăcute. Comparativ, pentru
subsistemul relațiilor financiare private este caracteristică natura individuală a intereselor (nevoilor)
ce se satisfac și proprietatea privată ce stă la baza acestora.

34
 În același timp, este de remarcat că pentru subsistemul financiar public sunt operante
reglementările și normele juridice de drept public privind organizarea și conducerea activității
financiare, în timp ce în subsistemul financiar privat operează norme juridice de drept privat, având
la bază deplina autonomie în angajarea relațiilor financiare și fluxurilor bănești corespunzătoare.
În raporturile dintre cele două mari componente ale sistemului financiar, se constată și
existența unor interrelații și zone de interferență între acestea. Așa, de exemplu în cadrul activității
financiare, întreprinderile sunt importante “furnizoare” de resurse publice sub formă de impozite
către bugetul de stat și bugetele locale, sau contribuții la bugetele asigurărilor sociale de stat și
asigurărilor sociale de sănătate, respectiv de taxe prelevate la fondurile speciale, de prime de
asigurare societăților de asigurări și reasigurări, de disponibilități bănești băncilor comerciale la care
își au deschise conturi, de dividende acționarilor și de dobânzi plătite creditorilor. În sens invers,
întreprinderile beneficiază de subvenții de la bugetul de stat și bugetele locale, de sume pentru
finanțarea diferitelor acțiuni din bugetul asigurărilor sociale, de despăgubiri sau sume asigurate de la
societățile de asigurări și reasigurări, de dobânzi bonificate de băncile comerciale pentru
disponibilitățile bănești, de credite acordate de către bănci sau alți creditori, etc.
În principiu, se consideră că finanțele private reprezintă baza întregului sistem financiar,
pornind de la premisa că acestea ocupă un loc primordial în procesele economice creatoare de
valoare nouă supusă repartiției financiare în activitățile specifice sectorului privat. Faptul că la baza
relațiilor financiare stau resursele ce se creează în sectorul economic privat, din care se constituie
atât fondurile private cât și fondurile publice, justifică a considera manifestarea finanțelor publice ca
dependentă de derularea activităților în care sunt direct implicate finanțele private. În acest sens, se
poate admite că manifestarea finanțelor publice are ca premisă activitatea derulată în sfera aferentă
finanțelor private, pe seama căreia sunt prelevate, în principal, resurse bănești la fondurile publice,
urmând ca acestea din urmă să fie distribuite și cheltuite pentru acțiuni și obiective considerate de
interes public.
Pe de altă parte, raporturile dintre cele două subsisteme se manifestă și în sensul invers, de
dependență într-o anumită măsură a finanțelor private de cel publice, ca de exemplu, în cazul în care
sectorul privat beneficiază de subvenții din partea autorităților publice și, în general, în ipostaza de
beneficiar de utilități publice furnizate de stat în mod gratuit sau la prețuri inferioare celor de piață.
Mai mult, atunci când evoluția sectorului privat, inclusiv a finanțelor private se află sub impactul
manifestării unor fenomene cu caracter destabilizator – crize, șomaj – pot dobândi un loc prioritar
procesele de redistribuire financiară și de realocare a resurselor, ce aparțin subsistemului finanțelor
publice în raport cu cel al finanțelor private.
Considerate separat, cele două subsisteme pot fi și trebuie tratate ca sisteme ce conțin, la
rândul lor, alte subsisteme proprii
Din această perspectivă, sistemul financiar public se structurează pe subsisteme
(componente) distinctive, în raport cu particularitățile relațiilor financiare publice pe care le
înglobează acestea. Pe un prim plan de abordare este relevantă, pentru structurarea sistemului
financiar public, delimitarea în raport cu caracterul național sau local al nevoilor publice ce se
satisfac, distingându-se astfel două mari subsisteme:
- subsistemul financiar al statului (subsistemul finanțelor statului);
- subsistemul finanțelor entităților administrativ-teritoriale (subsistemul finanțelor locale)
Subsistemul finanțelor statului cuprinde totalitatea relațiilor financiare ce se manifestă cu
prilejul constituirii, distribuirii și utilizării fondurilor bănești pentru acoperirea unor nevoi publice

35
considerate de interes național. Acest subsistem se structurează, la rândul său, pe următoarele
componente: bugetul de stat, finanțele instituțiilor publice din sfera activităților nemateriale (de
subordonare centrală); finanțele întreprinderilor din sfera activităților materiale inclusiv ale
instituțiilor financiar-bancare cu capital de stat. Fiecare dintre aceste componente se
individualizează prin anumite particularități de manifestare, dar, pe de altă parte, se întrepătrund și
interacționează în cadrul sistemului financiar al statului.
Bugetul de stat înglobează relațiile financiare la care participă autoritățile centrale, pe de o
parte și persoane fizice sau juridice, pe de altă parte, cu prilejul constituirii, distribuirii și utilizării
fondului bugetar ca principal fond financiar al statului.
Finanțele întreprinderilor cu capital de stat cuprind acele relații financiare prin care se
constituie, distribuie și utilizează capitalul și fondurile bănești de care dispune fiecare întreprindere
sau instituție financiar-bancară de stat în baza autonomiei funcționale și la care participă direct cu
celelalte persoane fizice și juridice inclusiv cu statul, cele din urmă aflate, fie în ipostaza de a
contribui la constituirea fondurilor respective, fie în aceea de beneficiari ai cheltuirii lor.
La rândul lor, finanțele instituțiilor publice înglobează acele relații financiare la care una din
părțile participante este o instituție publică, având calitatea de persoană juridică dar un grad mai
redus de autonomie funcțională comparativ cu întreprinderile. Ceilalți participanți la aceste relații
financiare sunt alte persoane fizice sau juridice, inclusiv autoritățile publice.
Subsistemul finanțelor locale înglobează ansamblul relațiilor financiare publice la care
participă autoritățile publice locale și alte persoane fizice sau juridice în ipostaza de contribuabili
sau beneficiari, cu prilejul constituirii, distribuirii și utilizării fondurilor bănești administrate în
principiu prin bugetele locale. Acest subsistem financiar public vehiculează resurse pentru
satisfacerea unor nevoi publice considerate în interesul colectivităților umane existente în perimetrul
teritorial al fiecărei entități administrative locale, delimitându-se de cel al statului.
În raporturile dintre subsistemul financiar al statului și cel al finanțelor locale există,
totodată, o puternică interdependență inclusiv zone de interferență implicând prezența finanțelor
statului în asigurarea unor premise necesare activităților financiare incluse în sfera finanțelor locale.
Gradul de implicare a finanțelor statului diferă de la o țară la alta și de la o perioadă la alta în
aceeași țară, în funcție de politicile promovate de către guverne. În general, această relație este
marcată de dependența, într-o măsură sau alta a finanțelor locale de finanțele statului, prin prisma
opțiunilor în delimitarea nevoilor ce pot fi satisfăcute la nivel local sau central, respectiv a
resurselor financiare ce pot fi utilizate la fiecare nivel al administrației publice.
Așadar, este de admis că, în principiu, dependența finanțelor locale de cele ale statului se
află în relație directă cu gradul de autonomie acordat entităților locale prin politica statului
respectiv. De regulă, în statele unitare, gradul de autonomie locală este mai redus, în prezent însă, se
constată o tendință de creștere a acestuia, care are un impact puternic asupra dimensiunilor
subsistemului finanțelor locale și raporturilor lor cu finanțele statului.
Prin comparație, statele federale se caracterizează printr-un grad de descentralizare care este
mult mai mare și o autonomie locală mai largă a entităților teritoriale (statele membre și structuri
administrative interne ale acestora). Ca urmare, în aceste state sfera de manifestare a finanțelor
locale are dimensiuni mult mai mari și ele îndeplinesc un rol considerabil sporit în îndeplinirea
funcțiilor finanțelor publice.
Funcționarea entităților administrativ-teritoriale în cadrul oricărui tip de stat implică
delimitarea, atât a unor obligații și sarcini comune care antrenează cheltuieli publice locale, cât și a
unor drepturi în ceea ce privește procurarea și utilizarea resurselor financiare necesare. Or, sistemul
36
financiar public, în ansamblul său, este chemat să asigure mobilizarea și redistribuirea resurselor
financiare, în prim plan și, implicit a celorlalte resurse, între comportamentele sale.
În raport cu considerațiile anterioare, la nivelul administrațiilor centrale se constituie și se
dirijează resurse financiare ce provin din activitatea economică și socială desfășurată pe întreg
teritoriul național. Acțiunile de interes național finanțate pe seama acestor resurse se răsfrâng
pozitiv asupra întregii populații, indiferent de mărimea aportului la constituirea resurselor. În același
timp, la nivelul autorităților locale, resursele financiare necesare ar trebui să se formeze, în cea mai
mare parte, pe seama activităților economice și sociale desfășurate în perimetrul structurii teritoriale
respective – ca resurse proprii sau să se obțină prin redistribuire de la nivel central.
În practică, este posibil ca o parte din resursele administrate la nivel central să fie alocate
entităților administrativ-teritoriale în diferite proporții. Este cazul transferurilor sau subvențiilor din
bugetul de stat (central) către bugetele locale, nefiind exclusă nici redistribuirea de resurse între
diferitele entități teritoriale din structura administrativă a statului respectiv.
O asemenea redistribuire de resurse financiare are la bază relațiile dintre autoritățile publice
situate la diferite niveluri ale administrației publice, în primul rând, între autoritățile centrale și cele
locale, fiind recunoscut faptul că înfăptuirea autonomiei locale este condiționată, în mare măsură, de
asigurarea resurselor financiare menite să acopere cheltuielile de efectuat.
Asupra raporturilor dintre cele două subsisteme o influență importantă o are politica
financiară publică privitoare la delimitarea acțiunilor (cheltuielilor) de finanțat la nivel central,
respectiv local, pe de o parte, și a drepturilor de mobilizare a resurselor financiare corespunzătoare,
pe de altă parte. Transferarea unor acțiuni, considerate anterior de interes național în sarcina
autorităților locale trebuie însoțită și de transmiterea unor drepturi de a se dispune de resursele
bănești acoperitoare, fie prin cedarea de către autoritățile centrale a dreptului de a încasa anumite
venituri în favoarea autorităților locale, fie prin transferul direct al unor sume din bugetul de stat la
bugetele locale.
Pe același plan, al raporturilor dintre finanțele locale și finanțele statului, trebuie luată în
considerare și posibilitatea acordării unor împrumuturi din bugetul unei structuri administrative
situate la un nivel superior către bugetele structurilor de nivel ierarhic inferior. Se consideră că
acest tip de relații implică un plus de angajare și de responsabilitate în planul dezvoltării entităților
administrativ-teritoriale împrumutate (debitoare), comparativ cu transferurile directe, deoarece
obligă la eforturi pentru realizarea unor venituri proprii sporite ca suport al rambursării sumelor
împrumutate.
De asemenea, autoritățile locale pot dezvolta relații financiare și prin contractarea, în nume
propriu, de împrumuturi publice, garantate sau nu de către guvernul central. Asemenea relații
financiare, ce se încadrează în categoria generală a creditelor, se manifestă între autoritatea locală,
care lansează împrumutul, și persoanele fizice și juridice care subscriu la acel împrumut.
Prin prisma bugetelor în care se concentrează relațiile financiare publice, sistemul financiar
public se structurează pe mai multe componente: bugetul de stat; bugetele locale; bugetul
asigurărilor sociale; bugetele întreprinderilor și instituțiilor de stat etc.
Bugetul de stat (al administrației centrale de stat) concentrează relațiile bănești dintre stat și
persoanele fizice sau juridice în ipostaza de contribuabili sau beneficiari la constituirea, distribuirea
și utilizarea fondului bugetar al statului. În cuprinsul său se reflectă relațiile financiare exprimate
prin veniturile ce pot fi procurate la dispoziția statului și categoriile de cheltuieli ce se pot efectua pe
seama acestora. Atât veniturile, cât și cheltuielile reflectate în bugetul de stat se diferențiază de cele

37
din alte bugete publice pornind de la caracterul public general, național, al obiectivelor (acțiunilor),
respectiv al nevoilor ce urmează a fi satisfăcute.
Bugetele locale (ale entităților administrativ-teritoriale) exprimă concentrat relațiile
financiare de constituire, distribuire și utilizare a fondurilor bugetare locale, sub formele veniturilor
mobilizate și cheltuielilor efectuate la nivelul entităților administrativ-teritoriale, scopurile vizate
fiind considerate de intere local. În fundamentarea și execuția bugetelor locale (ca și a bugetului de
stat) pornind de la caracterul local al nevoilor de satisfăcut se urmărește respectarea cerințelor de
echilibrare a cheltuielilor cu veniturile obișnuite, admițând însă și apelul la alte resurse inclusiv la
cele extraordinare pentru acoperirea eventualelor deficite. O componentă specifică o reprezintă în
statele federale, bugetele statelor membre ale federației, care concentrează relațiile financiare
corespunzătoare formării veniturilor și efectuării cheltuielilor la nivelul fiecărui stat membru, având
autorități și organisme proprii implicate în derularea acestor relații.
Bugetul asigurărilor sociale reprezintă o componentă a sistemului financiar public în
măsura în care statul organizează activitatea de asigurări sociale, iar o autoritate publică (în
România, în prezent, Ministerul Muncii și Protecției Sociale) administrează resursele destinate
realizării de acțiuni specifice asigurărilor sociale. Această componentă desemnează, deci, grupul de
relații financiare privind constituirea, distribuirea și utilizarea fondului de asigurări sociale sub
formele specifice cheltuielilor și veniturilor aferente. Veniturile reflectate în acest buget sunt
reprezentate, în principal, de contribuțiile la asigurări sociale, iar cheltuielile vizează domeniile
specifice unor acțiuni, cum sunt: pensii, ajutoare, indemnizații.
Bugetele întreprinderilor cu capital de stat (din sfera activităților materiale) sintetizează
relațiile financiare la care participă aceste entități publice sub forme asemănătoare celor reflectate în
bugetele firmelor private; iar în raport cu gradul de autonomie funcțională de care dispune o
asemenea întreprindere, se pot adopta soluții diferite de reglare a soldului acestor bugete prin alte
relații cu bugetul statului. În principiu, soldul acestor bugete ar trebui să fie pozitiv, exprimând
rezultate ale unor activități rentabile pe seama cărora se pot efectua și prelevări de venituri la
bugetul statului. Dimpotrivă, dacă în anumite condiții ele înregistrează un sold negativ, deficitar,
acesta antrenează relații de forma subvențiilor de la bugetul statului pentru acoperirea surplusului de
cheltuieli.
Bugetele instituțiilor publice, din sfera activităților nemateriale, reflectă la rândul lor,
relațiile financiare la care participă aceste instituții ca persoane juridice, sub formele
corespunzătoare cheltuielilor legate de crearea și funcționarea lor, respectiv a resurselor bănești
acoperitoare obținute, în principal, prin alocarea (deschiderea) creditelor bugetare, de la bugetul
statului, sau din eventualele venituri rezultate în propria activitate.
Structurarea pe componente și raporturile dintre componentele sistemului financiar public
evidențiază, delimitări și interdependențe ce corespund organizării și funcționării autorităților
publice implicate, inclusiv structurilor administrative existente în spațiu și timp, admițând mutații
cu impact.
Asigurările de bunuri, persoane și răspundere civilă, reprezintă un alt subsistem financiar
public, distinctiv prin specificul fenomenelor și relațiilor de constituire, distribuire și utilizare a
fondului numit generic de asigurare, în măsura în care la aceste relații financiare participă instituții
de asigurări cu capital de stat, ca asigurători specializați în astfel de activități, pe de o parte, și
persoanele fizice sau juridice ca asigurați, pe de altă parte. Derularea acestor relații financiare este
legată direct de manifestarea unor evenimente cu impact negativ în viața economică și socială
(generatoare de pierderi) denumite generic riscuri asigurate.
38
 Asigurările sociale, ca subsistem financiar public exprimă relațiile prin care se constituie,
distribuie și utilizează, în principiu, fondurile destinate protecției celor ce își pierd total sau parțial,
definitiv sau temporar capacitatea de muncă. Participanții la aceste relații sunt autoritățile publice ce
administrează fondurile de asigurări sociale de stat și persoanele fizice și juridice aflate în ipostaza
de contribuabili sau beneficiari la constituirea sau cheltuirea acestor fonduri. Atât relațiile exprimate
sub formele de colectare a resurselor financiare destinate acțiunilor de asigurări sociale de stat cât și
cele de repartizare a acestor resurse pe destinații își găsesc reflectarea în anumite bugete publice,
cum sunt: bugetul asigurărilor sociale de stat; bugetul asigurărilor de sănătate; bugetul fondurilor
pentru ajutorul de șomaj. Este însă de menționat că relații financiare specifice asigurărilor sociale
pot lua naștere și în cadrul subsistemului financiar privat, prin implicarea unor instituții private care
constituie, administrează și utilizează fonduri private de asigurări sociale, cum ar fi de exemplu,
fondurile private de pensii.
Creditul reprezintă o componentă cu pondere mare a întregului subsistem financiar (public și
privat) și exprimă relațiile financiare caracteristice constituirii și utilizării fondurilor de creditare,
administrate de către instituții financiar-bancare, având la origini încrederea între participanți și
aplicarea principiului rambursabilității și a plății de dobândă, ca preț al folosirii resurselor
împrumutate. Acest grup (subsistem) de relații financiare implică, redistribuirea temporară a
disponibilităților bănești ale creditorilor pentru satisfacerea necesităților suplimentare de resurse
bănești ale debitorilor. În măsura în care asemenea relații vizează satisfacerea unor nevoi (interese)
publice, acestea sunt cunoscute sub denumirea de credit public, constituind una din formele
creditului și o componentă a sistemului financiar public.
Participanți la relațiile de credit public sunt, pe de o parte, persoanele fizice și juridice, în
ipostaza de creditori, iar pe de altă parte, autoritățile publice, în cea de debitori, în măsura în care
prima categorie cedează disponibilitățile bănești proprii, iar cea de a doua primește și utilizează
aceste resurse.
Pe lângă relațiile de credit public, în subsistemul denumit generic al creditului se includ și
acele relații bănești la care participă diferitele instituții financiar-bancare cu capital de stat pe de o
parte, și alte persoane fizice și juridice, private, pe de altă parte. În acest caz, participanții cedează
sau primesc sume de bani, cu împrumut, în cadrul altei forme distincte a creditului, denumită
generic credit bancar, ce se integrează în sistemul financiar privat.
Tot ca o componentă a subsistemului financiar public poate fi considerată și cea a
fondurilor speciale, având în vedere elementele comune ce caracterizează administrarea acestui tip
de fonduri publice, deși relațiile financiare de constituire, distribuire și utilizare a fiecărui fond
special prezintă particularități, inclusiv prin reflectarea sa într-un buget distinct. Adesea,
participanții la relațiile financiare respective se diferențiază (de la un fond la altul) în raport cu
destinația specială a acelui fond (de exemplu, pentru modernizarea punctelor de control și trecere a
frontierei, pentru modernizarea drumurilor publice, etc.), autoritatea publică participantă fiind un
anumit minister sau o instituție specializată în domeniul respectiv.

3.3. Componentele sistemului de instituții cu atribuțiuni financiar-bancare

Prin prisma cadrului organizatoric instituțional, sistemul financiar public se definește prin
totalitatea autorităților (organismelor) și instituțiilor sau structurilor funcționale implicate în
organizarea și derularea activității financiare, considerate la scară națională, între care există, de
asemenea, raporturi de interdependență. Din acest unghi de abordare, se pot distinge două categorii
39
de autorități, instituții, organisme sau structuri implicate în activitatea financiar-bancară, și anume:
autorități (organisme) și instituții nespecializate, dar cu atribuțiuni în sfera finanțelor; instituții sau
structuri funcționale specializate, care desfășoară activități financiar-bancare.
Din prima categorie fac parte organele democrației reprezentative ale puterii de stat centrale
sau celei locale, și anume: Parlamentul, Consiliile județene, Consiliile locale (municipale, orășenești
și comunale) precum și organele administrației de stat, centrale și cele locale: Guvernul, ministerele,
alte organe centrale ale administrației de stat, prefecturile și primăriile.
Din a doua categorie a instituțiilor financiar-bancare specializate fac parte: Ministerul
Finanțelor, băncile, societățile de asigurări și reasigurări etc., compartimente financiare din
ministere și alte organe centrale ale administrației de stat, din prefecturi și primării, sau din
întreprinderi și instituții financiare cu capital de stat sau instituții publice etc.
În raport cu atribuțiile ce le revin prin lege, toate instituțiile sau structurile implicate
contribuie la funcționarea sistemului și mecanismului financiar-monetar.
Parlamentul, ca unică autoritate legiuitoare a țării, adoptă legi referitoare la problemele
financiare și monetare. Între acestea din urmă, o importanță deosebită prezintă: legea privind
finanțele publice; legile privind impozitele și taxele de la persoane fizice și juridice; legea
asigurărilor sociale de stat; legea bancară; legea privind datoria publică; legea asigurărilor de bunuri,
persoane și răspundere civilă; legea contabilității; legea administrației publice locale; legea privind
finanțele publice locale; legea privind impozitele și taxele locale; legile privind organizarea și
funcționarea Guvernului, a ministerelor, a Curții de Conturi și a altor instituții publice.
Guvernul asigură realizarea politicii financiare a statului, conform programului de guvernare
acceptat de Parlament; elaborează anual proiectele bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale
de stat, bugetelor fondurilor speciale, precum și ale conturilor generale anuale de execuție ale
acestora, le supune spre aprobare Parlamentului, iar după aprobare răspunde de realizarea
prevederilor bugetare. De asemenea, exercită conducerea generală a activității executive în
domeniul finanțelor publice, în care scop examinează periodic situația financiară pe economie,
execuția bugetului public național și a bugetelor fondurilor speciale și stabilește măsuri pentru
menținerea sau îmbunătățirea echilibrului bugetar, după caz. Guvernul răspunde de recuperarea
creanțelor externe ale statului român rezultate din activitatea de comerț exterior, de cooperare
economică internațională și din alte activități derulate în baza unor acorduri guvernamentale.
Guvernul emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, precum și ordonanțe în temeiul unei
legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de aceasta.
Ministerul specializat în conducerea activităților financiare se regăsește, în majoritatea
țărilor, ca Minister al Finanțelor (Publice), sau sub forma unui minister cu sarcini mai extinse, cum
este în prezent cazul României (Ministerul Economiei și Finanțelor). În calitate de organ al
administrației publice centrale de specialitate, subordonat Guvernului, acest minister are un rol de
sinteză, aplică strategia și programul Guvernului în domeniul finanțelor publice; exercită
administrarea generală a finanțelor publice, asigurând utilizarea pârghiilor financiare și valutare în
concordanță cu cerințele economie de piață și pentru stimularea inițiativei agenților economici.
În prezent, Ministerul Economiei și Finanțelor îndeplinește următoarele funcții:
a) de strategie, prin care se asigura elaborarea strategiei de punere în aplicare a Programului
de guvernare în domeniul finanțelor publice, precum și elaborarea strategiilor și a programelor
privind creșterea economică în industrie, energie, resursele minerale, industria de apărare,
promovarea exportului, precum și a politicilor din domeniul economic;

40
 b) de reglementare și sinteza, prin care se asigura elaborarea cadrului normativ și
instituțional necesar pentru realizarea obiectivelor strategice din domeniul finanțelor publice, din
domeniul economic și din celelalte domenii conexe: recuperarea și conservarea energiei,
recuperarea instalațiilor, reciclarea materialelor și gestionarea resurselor materiale, restructurarea și,
după caz, privatizarea operatorilor economici care funcționează sub autoritatea Ministerului
Economiei și Finanțelor;
c) de reprezentare, prin care se asigura, în numele statului roman și al Guvernului României,
reprezentarea pe plan intern și extern în domeniul sau de activitate;
d) de aplicare a prevederilor Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană pentru
domeniul financiar, fiscal și economic;
e) de elaborare și implementare a politicii bugetare și a politicii fiscale a Guvernului;
f) de corelare a politicilor fiscale și bugetare cu celelalte politici economico-sociale;
g) de coordonare a relațiilor bugetare cu Uniunea Europeană, precum și a contactelor cu
structurile comunitare, din punct de vedere administrativ, în acest domeniu;
h) de administrare a veniturilor statului;
i) de contractare și administrare a datoriei publice;
j) de administrare a resurselor derulate prin Trezoreria Statului;
k) de exercitare a controlului financiar public intern, inclusiv a auditului intern;
l) de asigurare a evidentei centralizate a bunurilor ce constituie domeniul public al statului;
m) de elaborare și supraveghere a cadrului legal în domeniul contabilității;
n) de coordonare a asistenței financiare nerambursabile acordate României de Uniunea
Europeană și de statele membre ale acesteia;
o) de coordonare a utilizării asistenței financiare nerambursabile acordate României de către
Uniunea Europeană prin fondurile structurale și de coeziune;
p) de administrare financiară a fondurilor PHARE, ISPA și SAPARD;
r) de autoritate de stat, prin care se asigura exercitarea controlului aplicării unitare și
respectării reglementărilor legale în domeniul sau de activitate, precum și al funcționarii instituțiilor
care își desfășoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea sa;
s) de autoritate a administrației publice centrale de specialitate, prin care se asigura
elaborarea și implementarea politicii în domeniul sistemelor de management financiar și control la
instituțiile publice, precum și de autoritate de management și de organism intermediar pentru
programul operațional sectorial pentru creșterea competitivității economice;
t) de administrare a proprietății publice din domeniul resurselor minerale, al transportului
energiei, al transportului și stocării țițeiului și gazelor naturale sau din alte domenii stabilite de lege
ca bunuri proprietate publica, prin operatorii economici care funcționează în subordinea și sub
autoritatea Ministerului Economiei și Finanțelor.
În exercitarea atribuțiilor sale, acest minister colaborează cu celelalte ministere și organe de
specialitate din subordinea Guvernului, cu autoritățile publice locale și cu alte organisme.
Curtea de Conturi constituie organul suprem de control financiar și de jurisdicție în
domeniul financiar și funcționează pe lângă Parlamentul țării. În unitățile administrativ-teritoriale,
funcțiile Curții se exercită prin camerele de conturi județene. Curtea de Conturi este organizată și
funcționează pe baza principiului independenței, supunându-se numai legii. Programul său de
control este decis în mod autonom, se inițiază din oficiu și nu poate fi oprit decât de Parlament dar
numai în cazul competențelor stabilite de lege.

41
 Această instituție își exercită funcția de control asupra modului de formare, de administrare
și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public, precum și asupra
modului de gestionare a patrimoniului public și privat al statului și al unităților administrativ-
teritoriale. Prin activitatea de control pe care o desfășoară, Curtea de Conturi urmărește respectarea
legilor și aplicarea principiilor de economicitate, eficacitate și eficiență în gestionarea mijloacelor
materiale și bănești.
Fac obiectul controlului exercitat de Curtea de Conturi:
a) formarea și utilizarea resurselor bugetului de stat, ale bugetului asigurărilor sociale de stat
și ale bugetelor unităților administrativ-teritoriale, precum și mișcarea fondurilor între aceste
bugete;
b) constituirea, utilizarea și gestionarea fondurilor speciale și a fondurilor de tezaur;
c) formarea și gestionarea datoriei publice și situația garanțiilor guvernamentale pentru
credite interne și externe;
d) utilizarea alocațiilor bugetare pentru investiții, a subvențiilor și transferurilor și a altor
forme de sprijin financiar din partea statului sau a unităților administrativ-teritoriale;
e) constituirea, administrarea și utilizarea fondurilor publice de către instituțiile publice
autonome cu caracter comercial și financiar și de către organismele autonome de asigurări sociale;
f) situația, evoluția și modul de administrare a patrimoniului public și privat al statului și al
unităților administrativ-teritoriale de către instituțiile publice, regiile autonome, societățile
comerciale sau de către alte persoane juridice în baza unui contract de concesiune sau închiriere.
Subiectele supuse controlului financiar al Curții de Conturi asupra domeniilor enunțate sunt:
- statul și unitățile administrativ-teritoriale, în calitate de persoane juridice de drept public,
cu serviciile și instituțiile lor publice, autonome sau nu;
- Banca Națională a României;
- regiile autonome;
- societățile comerciale la care statul, unitățile administrativ-teritoriale, instituțiile publice și
regiile autonome dețin, singure sau împreună, integral sau mai mult de jumătate din capitalul social;
- organismele autonome de asigurări sociale sau de altă natură, care gestionează bunuri,
valori sau fonduri, într-un regim legal obligatoriu, în condițiile în care prin lege sau prin statutele lor
se prevede acest lucru;
Curtea de Conturi exercită controlul ulterior asupra conturilor anuale de execuție a
bugetelor, a fondurilor de tezaur și a contului anual al datoriei publice a statului și a situației
garanțiilor guvernamentale pentru credite interne și externe primite de către alte persoane juridice.
În urma verificării conturilor, Curtea de Conturi este competentă să hotărască asupra
descărcării de gestiune. În cazul descoperirii de nereguli, acestea sunt aduse la cunoștința Colegiului
jurisdicțional care judecă și hotărăște cu privire la plata despăgubirilor civile pentru pagube cauzate
și plata de amenzi pentru abateri cu caracter financiar comise de administratori, gestionari, contabili
și alte persoane.
Banca Națională a României constituie banca centrală a statului român. Pentru atingerea
obiectivului său fundamental – asigurarea stabilității monedei naționale – B.N.R. elaborează, aplică
și răspunde de politicile monetară, valutară, de credit și de plăți, precum și de autorizarea și
supravegherea prudențială bancară, în cadrul politicii generale a statului, urmărind funcționarea
normală a sistemului bancar și participarea la promovarea unui sistem financiar specific economie
de piață.

42
 Banca Națională, în calitate de unică instituție autorizată să emită însemne monetare, emite
și pune în circulație bancnote și monede metalice, ca mijloace legale de plată pe teritoriul României.
În atribuțiile B.N.R. intră, de asemenea, efectuarea de operațiuni de piață monetară, operațiuni cu
băncile, operațiuni de supraveghere bancare, operațiuni pe contul statului, precum și operațiuni cu
aur și active externe.
În cadrul operațiunilor sale cu băncile, B.N.R. le poate acorda credite, pe timp limitat,
garantate cu titluri de stat, cu cambii și bilete la ordin și cu alte hârtii de valoare, le deschide conturi
curente, le poate asigura servicii de compensare, depozitare și de plată.
Pe linia operațiunilor pe contul statului, B.N.R. deschide un cont curent Trezoreriei statului,
îi ține evidența operațiunilor, îi primește încasările și îi efectuează plățile; Banca Națională poate
efectua, de asemenea, operațiuni cu titluri de stat. În cursul exercițiului financiar anual, B.N.R.
poate acorda împrumuturi purtătoare de dobândă, pe termen limitat, pentru acoperirea decalajului
temporar dintre încasările și plățile din contul curent general al Trezoreriei statului.
Banca Națională stabilește și menține rezerve internaționale, alcătuite din aur, active externe,
cambii, cecuri, bilete la ordin, operațiuni și alte valori mobiliare, efecte publice ș.a.; împreună cu
Ministerul Finanțelor urmărește menținerea rezervelor internaționale la un nivel pe care îl apreciază
ca fiind adecvat tranzacțiilor externe ale statului.
B.N.R. poate participa, în numele statului, la tratative și negocieri externe în probleme
financiare, monetare, valutare, de credit și de plăți, precum și în domeniul autorizării și
supravegherii bancare.
Alături de Banca Națională, activitate bancară în țara noastră desfășoară băncile, persoane
juridice române, constituite ca societăți comerciale, precum și sucursalele din România ale băncilor
persoane juridice străine. Aceste bănci pot desfășura, în limita autorizației acordate, următoarele
activități: a) acceptare de depozite; b) contractarea de credite, operațiunile de factoring și scontarea
efectelor de comerț; c) emiterea și gestionarea efectelor de plată și de credit; d) plăți și decontări; e)
leasing financiar; f) transferuri de fonduri; g) emiterea de garanții și asumarea de angajamente; h)
tranzacții în cont propriu sau în contul clienților cu instrumente monetare negociabile, valută,
metale prețioase, valori mobiliare ș.a.; I) intermedierea în plasamentul de valori mobiliare și oferirea
de servicii legate de acesta; j) administrarea de portofolii ale clienților etc.
În activitatea pe care o desfășoară, băncile sunt obligate să respecte cerințele prevăzute de
Legea bancară și de reglementările și ordinele emise de B.N.R., cerințele de capital, precum și
cerințele prudențiale.
Odată cu reconstituirea, prin Legea 52/1994, a pieței valorilor mobiliare, a fost statuată și
înființarea, în plan instituțional, a unor organisme cum sunt Comisia Națională a Valorilor
Mobiliare, Societățile de Valori Mobiliare și Bursa de Valori.
Comisia Națională a Valorilor Mobiliare (CNVM) are, printre principalele atribuții:
favorizarea bunei funcționări a respectivei piețe; protejarea investitorilor contra unor practici
neloiale, abuzive și frauduloase; stabilirea cadrului activității intermediarilor și agenților pentru
valori mobiliare. CNVM este formată din 5 membri, numiți de către Parlament. Ea adoptă norme cu
privire la: organizarea și funcționarea burselor de valori și a altor piețe de valori mobiliare;
autorizarea și funcționarea organismelor colective de investiții și plasament în valori mobiliare;
autorizarea și exercitarea intermedierii de valori mobiliare; promovarea și derularea ofertelor
publice de valori mobiliare; aprobarea și modificarea regulamentelor de operațiuni bursiere, etc.

43
 Societățile de servicii de investiții financiare, sunt persoane juridice, constituite sub forma
unor societăți pe acțiuni, emitente de acțiuni nominative, care au obiect exclusiv de activitate
prestarea de servicii de investiții financiare și care funcționează numai în baza autorizației CNVM.
SSIF participă la oferta publică privind vânzarea, cumpărarea și schimbul de valori mobiliare în
calitate de intermediari autorizați, în forma juridică de societăți pe acțiuni, având exclusiv acest
obiect de activitate. Autorizarea funcționării lor este dată de CNVM, cu îndeplinirea unor condiții,
vizând un nivel minim al capitalului subscris și vărsat, structura activelor lor și încadrarea în
coeficienții de risc stabiliți de CNVM privind activele. În conformitate cu reglementările legale,
aceste societăți urmează proceduri uniforme privind înregistrarea tranzacțiilor, mecanismele de
control intern, sistemele de organizare administrativă și contabilă, stabilite de asemenea de CNVM.
Bursa de Valori este o instituție cu personalitate juridică, asigurând publicului, prin
activitatea intermediarilor autorizați, sisteme, mecanisme și proceduri adecvate pentru efectuarea
tranzacțiilor cu valori mobiliare, constituind piața oficială și organizată pentru negocierea valorilor
mobiliare admise la cotă. Funcțiile Bursei de Valori sunt: concentrarea cererii și ofertei de valori
mobiliare pe o anumită piață la un moment dat; efectuarea tranzacțiilor cu valori mobiliare conform
ordinelor clienților și reglementărilor pieței; urmărirea sistematică a cursului valorilor mobiliare
înregistrate la cota bursei. Conducerea Bursei de Valori este exercitată de Consiliul Bursei de Valori
care are printre atribuții adoptarea regulamentului privind organizarea și funcționarea bursei și a
celui referitor la operațiunile de bursă precum și stabilirea comisioanelor și tarifelor practicate în
bursă. Administrarea Bursei de Valori este încredințată unui Director General.
Problemele financiare ale asigurărilor sociale se află în competența Ministerului Muncii,
Familiei și Egalității de Şanse,, a Casei Naționale de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale și
a Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă, având importante atribuții și
responsabilități în domeniul elaborării, executării și întocmirii bugetului asigurărilor sociale de stat
și bugetul asigurărilor pentru șomaj și a contului general de execuție.
Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Şanse se organizează și funcționează ca organ
de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Guvernului, cu personalitate juridică,
având rol de sinteză pentru asigurarea și coordonarea aplicării strategiei și politicilor Guvernului în
domeniile muncii, solidarității sociale, protecției sociale și familiei.
Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale(CNPAS), este o instituție
publică autonomă de interes național, cu personalitate juridică, având în competența sa
administrarea și gestionarea sistemului public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, care
rezolvă toate problemele de asigurări sociale în colaborare cu sindicatele din România.
Societățile de asigurări și reasigurări. În țara noastră, activitatea de asigurare se desfășoară
prin societăți de asigurare, societăți de asigurare și reasigurare și prin societăți de reasigurări, care
preiau de la asigurați, în schimbul unor prime, riscuri referitoare la bunuri, persoane sau răspundere
civilă legală.
Societățile comerciale din domeniul asigurărilor pot practica una sau mai multe categorii de
asigurări /reasigurări, potrivit obiectului lor de activitate stabilit prin contractul de societate și prin
statut. Conform legislației în vigoare, formele de asigurare ce pot fi practicate în tara noastră se
grupează în asigurări de viață și asigurări generale, acestea cuprinzând un număr de 23 de clase de
asigurări distincte.
În majoritatea covârșitoare a cazurilor, asigurările au caracter facultativ și se realizează pe
baze contractuale. Face excepție asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse prin
accidente, care, potrivit legii, are caracter obligatoriu.
44
 Societățile comerciale din domeniul din domeniul asigurărilor se constituie cu avizul
prealabil al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, care este autoritatea administrativă de
specialitate, cu personalitate juridică, instituită în scopul apărării drepturilor asiguraților și al
promovării stabilității financiare a activității de asigurări și reasigurări în România.
În vederea aplicării principiilor de supraveghere prudențială și preventivă, Comisia de
Supraveghere a Asigurarilor exercită un control permanent asupra activității asigurătorilor,
reasigurătorilor și a brokerilor de asigurare și/sau de reasigurare prin analiza și evaluarea, prin
direcțiile de specialitate la sediul acesteia, a informațiilor cuprinse în rapoartele, informările și
documentele transmise acesteia în conformitate cu prevederile prezentei legi, ale normelor emise în
aplicarea acesteia, precum și în conformitate cu avizele și deciziile emise de comisie
Aceasta colaborează și cu instituții străine, având ca obiect reglementarea sau supravegherea
piețelor de asigurări, în vederea realizării protecției asiguraților, a potențialilor asigurați și a
transparenței pieței asigurărilor.
Pentru îndeplinirea atribuțiilor prevăzute de lege, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor
adoptă avize, norme, decizii și circulare, sub semnătură președintelui, după deliberare în ședințe.
Ministerele și celelalte organe ale administrației centrale de stat îndeplinesc, prin
compartimente specializate, o serie de sarcini în domeniul financiar, astfel: elaborează bugetele de
venituri și cheltuieli și urmăresc realizarea acestora; repartizarea creditelor bugetare organelor
ierarhic inferioare; exercită controlul financiar intern asupra activității unităților subordonate și iau
sau propun, după caz, măsuri pentru înlăturarea deficiențelor constatate, asigurarea integrității
patrimoniului, respectarea disciplinei financiare.
Administrația publică locală funcționează în unitățile administrativ – teritoriale – comune,
orașe și județe – pe principiile autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilității
autorităților administrației publice locale, ale legalității și consultării cetățenilor în problemele
locale de interes deosebit. La nivelul comunelor și al orașelor ființează consilii locale, care au
calitatea de autorități deliberative, și primarii, ca autorități executive. La nivelul județelor și al
capitalei există consilii județene, respectiv consiliul general al municipiului București.
Consiliile locale au atribuții în problemele de interes locale, inclusiv în cele referitoare la
finanțele publice locale și la activitățile economice, sociale și de altă natură de interes local. Astfel,
în plan financiar, consiliului local îi revin atribuțiuni cum sunt:
- aprobă bugetul local și executarea acestuia, inclusiv virările de credite și modul de utilizare
a rezervelor bugetare; precum și contractarea de împrumuturi și contul de încheiere a exercițiului
bugetar;
- stabilește impozite și taxe locale, precum și taxe speciale, pe termen limită, în condițiile
legii;
- administrează domeniul public și privat al comunei ori al orașului și exercită drepturile
prevăzute de lege cu privire la regiile autonome pe care le-a înființat;
- înființează societăți comerciale și servicii publice de interes local, urmărind, controlând si
analizând în prealabil activitatea acestora;
- decide asupra participării cu capital sau cu bunuri, la societății comerciale, pentru
realizarea de lucrări și servicii de interes public local, în condițiile legii;
- analizează și aprobă, în condițiile legii, documentațiile de amenajare a teritoriului și
urbanism ale localităților, stabilind mijloacele materiale și financiare necesare în vederea realizării
acestora;

45
 - aprobă alocarea de fonduri din bugetul local pentru acțiuni de apărare împotriva
inundațiilor, incendiilor, dezastrelor și fenomenelor meteorologice periculoase;
- stabilește măsurile necesare pentru construirea, întreținerea și modernizarea drumurilor,
podurilor, precum și a întregii infrastructuri aparținând căilor de comunicații de interes local;
- asigură, potrivit competențelor sale, condițiile materiale și financiare necesare pentru buna
funcționare a instituțiilor și serviciilor publice de educație, sănătate, cultură, tineret și sport,
apărarea ordinii publice, apărarea împotriva incendiilor și protecția civilă, de sub autoritatea sa;
- acționează pentru protecția și refacerea mediului înconjurător;
- contribuie la realizarea măsurilor de protecție și asistență socială.
Primarul îndeplinește o serie de atribuții principale, între care unele țin de domeniul
finanțelor publice locale, astfel:
- întocmește proiectul bugetului local și contul de închiriere a exercițiului bugetar și le
supune aprobării consiliului;
- răspunde de inventarierea și administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și
privat al comunei sau orașului;
- înființează instituții sociale și culturale, precum și pentru protecția drepturilor copilului și
asigură buna lor funcționare, prin alocarea fondurilor necesare;
- asigură, potrivit competențelor sale, condițiile materiale și financiare necesare în vederea
bunei funcționări a instituțiilor de cultură, a instituțiilor și serviciilor publice de educație, ocrotire
socială și asistență socială, a serviciilor publice de transport de sub autoritatea sa, precum și a altor
activități, în condițiile legii;
- exercită funcția de ordonator principal de credite;
- verifică încasarea și cheltuirea sumelor din bugetul local și comunică consiliului cele
constatate;
- prezintă consiliului local, anual sau ori de câte ori este necesar, informări, privind starea
economică și socială a comunei sau a orașului, în concordanță cu atribuțiile ce revin autorităților
administrației publice locale, precum și informări asupra modului de aducere la îndeplinire a
hotărârilor consiliului local..
Consiliul județean reprezintă autoritatea administrației publice județene pentru coordonarea
activității consiliilor comunale și orășenești, în vederea realizării serviciilor publice de interes
județean. În această calitate îndeplinește o serie de atribuții importante, inclusiv în domeniul
finanțelor publice locale. Astfel, consiliul județean:
- aprobă împrumuturile, virările de credite și modul de utilizare a rezervei bugetare;
- adoptă programe și prognoze de dezvoltare economico-socială a județului și urmărește
realizarea acestora;
- adoptă bugetul propriu al județului și contul de închiriere a exercițiului bugetar;
- stabilește impozite și taxe județene, precum și taxe speciale pe timp limitat, în condițiile
legii;
- hotărăște repartizarea pe comune, orașe și municipii a cotelor din sumele defalcate din
unele venituri ale bugetului de stat sau din alte surse.
Președintele consiliului județean exercită funcția de ordonator principal de credite,
întocmește proiectul bugetului propriu al județului și contul de încheiere a exercițiului bugetar și le
supune spre aprobare consiliului.
Este de precizat că în relațiile dintre administrația publică locală și cea județeană nu există
raporturi de subordonare.
46
 Prefectul conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe
ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale și, în calitatea sa de
ordonator de credite propune bugetele acestora. Prefectului îi revine dreptul de a propune numirea și
eliberarea din funcție a conducătorilor serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale
celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale.
În exercitarea atribuției cu privire la verificarea legalității actelor administrative ale
autorităților administrației publice locale ori județene, prefectul poate ataca, în fața instanței de
contencios administrativ, aceste acte, dacă le consideră nelegale, cu excepția actelor de gestiune.
Regiile autonome, societățile comerciale cu capital de stat și instituțiile publice prin
compartimente specializate întocmesc bugete de venituri și cheltuieli, urmăresc realizarea bugetelor
aprobate de organele competente, îndeplinirea obligațiilor față de stat, utilizarea potrivit destinației
și în mod eficient a resurselor financiare primite din partea statului, păstrarea integrității
patrimoniului social, respectarea disciplinei financiare.

3.4. Componentele sistemului fondurilor financiare publice

Sistemul fondurilor financiare reprezintă o altă formă de manifestare a sistemului financiar,
în sine. Privit în mod distinct, acesta se definește ca totalitatea fondurilor bănești constituite,
distribuite și utilizate în economie și societate, între care se manifestă anumite conexiuni specifice.
Structura sistemului de fonduri financiare stă la baza derulării fluxurilor bănești-financiare
în orice economie, dar, la rândul său, ea decurge din concepția asupra mecanismului financiar-
monetar, având la bază o anumită politică financiar-monetară.
O imagine de ansamblu asupra acestui sistem poate fi realizată prin gruparea acestora după
mai multe criterii:
1. după nivelul organizatoric la care se constituie și administrează fondurile
- fonduri de nivel central (macroeconomice, centralizate), care se constituie și se
administrează de către autoritățile sau instituțiile centrale, presupunând, în principiu, realizarea unor
obiective de interes macroeconomic sau social. Dintre acestea, cel mai reprezentativ este fondul
bugetului de stat, alături de fondul de creditare, fondul de asigurare.
- fonduri de nivel mediu-economic , care sunt constituite și administrate de structuri
funcționale existente la nivelul mediu de organizare (ministerele și unitățile administrativ-teritoriale
coordonatoare de tipul județelor)
- fonduri de nivel microeconomic (descentralizate) , care se constituie și administrează de
către întreprinderi, instituții și entități economice și sociale operative, având drept scop satisfacerea
nevoilor de funcționare și dezvoltare a acestora.
2. după destinația dată resurselor din fondurile financiare:
- fonduri de înlocuire și dezvoltare, printre care se regăsesc fondurile proprii ale
întreprinderilor destinate activității de producție, de comerț, investiții, precum și fondurile
împrumutate pentru activitățile curente sau de investiții, părți din fondurile bugetare destinate creării
sau dezvoltării bazei materiale a întreprinderilor sau instituțiilor publice, fondurile speciale
extrabugetare folosite pentru lucrări cu caracter de investiții etc.
- fonduri de consum, din care fac parte: fondurile bugetare și extrabugetare pentru consumul
curent, fondurile de asigurări sociale, anumite părți din fondurile proprii ale întreprinderilor
destinate acțiunilor cu caracter social sau stimulării materiale a salariaților, precum și partea din
resursele bănești ale populației destinată consumului curent.
47
 - fonduri de asigurare, care sunt destinate, în principal, asigurărilor sociale , asigurărilor de
bunuri, persoane și răspundere civilă, fie pentru consumul curent, fie pentru activități de investiții
- fonduri de rezervă, care se constituie la dispoziția anumitor entități economice și sociale și
sunt destinate finanțării unor nevoi imprevizibile
3. după forma de proprietate în care sunt administrate fondurile financiare:
- fonduri financiare publice, care corespund sistemului financiar public considerat prin
prisma relațiilor, incluzând toate fondurile bugetar, dar și fonduri ale instituțiilor publice
- fonduri financiare private, care corespund sistemului financiar privat considerat prin
prisma relațiilor, concretizate în capitaluri și fonduri bănești proprii entităților private, inclusiv ale
populației
În cadrul primei grupe, un loc central revine fondurilor constituite la dispoziția autorităților
publice, , care se pot clasifica, în funcție de ipostaza în care se găsește statul, și anume:
- autoritate publică. În raport cu această ipostază a statului se disting mai multe fonduri,
cum ar fi cele pentru apărare națională, ordine internă, educație, cercetare științifică etc.
- agent economic În acest caz fondurile financiare publice se constituie ca fonduri de
investiții în sectorul economic sau ca fonduri ale întreprinderilor cu capital de stat, fonduri speciale
etc.
- asigurător În raport cu această ipostază a statului se disting, în principal, fonduri de
asigurare constituite prin instituții publice specializate în asigurări.
- bancher În acest caz fondurile financiare publice se constituie ca fonduri de creditare
administrate prin instituții financiar-bancare cu capital de stat, ca bănci comerciale, case de
economii.
4. după caracterul definitiv sau temporar al constituirii și utilizării resurselor financiare:
- fonduri constituite din prelevări cu caracter definitiv și obligatoriu (fonduri bugetare
publice, fonduri ale asigurărilor sociale de stat, fonduri speciale publice)
- fonduri financiare constituite cu titlu rambursabil (toate fondurile de creditare, unele
fonduri din asigurări).
În accepțiunea de sistem financiar, sistemul fondurilor bănești (financiare) implică existența
conexiunilor concretizate prin fluxuri financiare de intrare și de ieșire între diversele fonduri
constituite și utilizate la nivelul diferitelor structuri economice și sociale, inclusiv posibilitatea
redistribuirii excedentelor unora pentru acoperirea deficitelor altora, în anumite condiții.

3.5. Componentele sistemului de planuri financiare

Desfășurarea normală a activităților economice și sociale, implicând derularea fluxurilor
financiar-monetare în condițiile economiei de piață, bazată pe autoreglare, nu exclude, ci presupune
chiar reglarea prin modalități tehnice adecvate a acestor fluxuri financiar-monetare. O asemenea
preocupare se înscrie într-un context mai larg de previziune, prognoză și orientare a activităților
economice și sociale la diferite niveluri de desfășurare și organizare a economiei și societății.
Corespunzător acestor preocupări sunt folosite ca instrumente principale prognozele, programele și
planurile, al căror scop esențial constă orientarea eforturilor materiale, de muncă și financiare în
direcțiile impuse de atingerea anumitor obiective de ordin economic și social. Orizontul de timp al
acestor instrumente diferă sensibil, mai ales în raport cu obiectivele ce și le propun diversele
entități, distingându-se cele pe termen lung, mediu sau scurt. Impactul pozitiv al utilizării acestor
instrumente se concretizează, în plan financiar, prin prevenirea blocajelor financiare, corectarea
48
dereglărilor în derularea fluxurilor financiare și monetare și creșterea eficienței în utilizarea
resurselor financiare.
Forma cea mai generală sub care se prezintă instrumentele financiare utilizate în reglarea
activităților financiare este cea a balanțelor financiare, care concentrează, după o anumită schemă,
resursele bănești-financiare ce pot fi procurate și utilizate la nivelul unei entități (domeniu, sector,
stat, națiune etc.), pe de o parte, și destinațiile ce urmează a se da acestor resurse, potrivit nevoilor
impuse de derularea unei activități de mai mică sau mai mare complexitate și atingerea obiectivelor
propuse, pe de altă parte.
Structura unei balanțe financiare reflectă așadar sursele de finanțare a activității și
destinațiile concrete date acestor resurse. O asemenea structurare are în vedere tipul de venituri, în
formă bănească, respectiv formele luate de cheltuielile ce concretizează destinațiile resurselor.
Scopul imediat urmărit prin elaborarea acestor balanțe este compararea celor două părți, resurse și
destinații, și asigurarea concordanței acestora, respectiv a cerințelor de echilibru financiar. O
premisă esențială pentru a asigura îndeplinirea rolului acestor balanțe o reprezintă fundamentarea
realistă a surselor(veniturilor) și destinațiilor (cheltuielilor).
Prin conținutul lor, instrumentele de conducere și reglare a activității financiare oferă
posibilitatea dimensionării, din punct de vedere financiar, a obiectivelor de realizat, identificând
surse de finanțare și destinații ale acestora.
Balanțele financiare sunt folosite la nivel macroeconomic, fiind concepute și utilizate în
scop informativ, ca suport în fundamentarea deciziilor la acest nivel. Ele reflectă în principiu
estimările privind resursele financiare și destinațiile acestora (consum public, consum privat,
investiții, rezerve, transferuri către străinătate). Dintre diferitele tipuri de balanțe financiare se
remarcă:
- balanța financiară a economiei naționale;
- balanța de plăți externe;
- balanța veniturilor și cheltuielilor bănești ale populației;
- balanța formării capitalurilor;
- balanța financiară a statului;
Balanța financiară a economiei naționale concretizează resursele financiare totale, publice
și private, indiferent de nivelul la care se administrează acestea, reflectând implicit potențialul
financiar al țării și modul de folosire a acestuia. În conținutul ei se regăsesc și fluxurile financiare ce
decurg din relațiile cu străinătatea, urmărindu-se echilibrarea de ansamblu, la nivelul economiei
naționale, a resurselor financiare cu destinațiile acestora.
Balanța financiară a statului reprezintă o balanță de sinteză care vizează formarea și
utilizarea resurselor financiare la nivelul sectorului public, respectiv a autorităților statului. In
această balanță se structurează în cifre absolute și în procente resursele financiare și destinațiile
acestora în mai multe variante posibile pentru a alege acțiunile menite să echilibreze această balanță
și să regleze soldul său. Ea cuprinde:
(1) venituri curente (de la întreprinderile și proprietățile statului, impozite directe și
indirecte, contribuții pentru asigurări sociale, transferuri din străinătate)
(2) cheltuieli curente (consum public, dobânzi aferente datoriei publice, transferuri către
persoane fizice și juridice din interior, transferuri în străinătate)
(3) economii curente =(1)-(2)

49
 (4) finanțarea formării de capital (sume reprezentând amortismente și transferuri de capital
primite)
(5) formarea de capital (investiții, transferuri de capital, credite acordate, din care se scad
sumele rambursate)
(6) soldul operațiunilor de capital = (5)-(4)
(7) soldul final exprimă nevoia de resurse de acoperit prin împrumuturi externe sau
excedentul de resurse de plasat în exterior.
Elaborarea ei vizează evidențierea mutațiilor previzibile in formarea resurselor financiare ca
volum și structură, precum și cele privind destinațiile preconizate a se da acestor resurse, pentru ca
în final să fie luate decizii vizând reglarea soldului balanței prin relații cu exteriorul. Folosirea
balanței financiare a statului nu substituie bugetele cu caracter operațional, ci favorizează mai buna
fundamentare a acestora.
În practica financiară, la nivel macroeconomic și microeconomic sunt folosite pe scară largă
bugetele , cu structură generală de balanțe financiare, și cu rol fie imperativ, fie orientativ. În primul
caz prevederile din bugete reprezintă sarcini obligatorii de respectat în execuția financiară,
remarcându-se în acest sens bugetele publice, ale căror prevederi sunt obligatorii (niveluri minime
de atins la resurse, adică venituri, și niveluri maxime la destinații, respectiv cheltuieli). În cel de-al
doilea caz, prevederile din bugete au menirea de a orienta factorii de decizie în plan financiar asupra
volumului, structurii și direcțiilor fluxurilor financiare legate de procurarea resurselor bănești sau de
alocarea și cheltuirea lor.
La nivelul fiecărei entități, bugetele reflectă, sub aspect financiar, opțiunile corespunzătoare
deciziilor în activitatea economică și financiară a acestora și permit cuantificarea previzională a
nevoilor de resurse și a posibilităților de procurare a lor, de dimensionare a cheltuielilor de efectuat,
a veniturilor de încasat și a rezultatelor financiare obtenabile pentru perioada respectivă. Pe această
bază se pot face alegeri raționale între alternativele de atingere a diferitelor obiective, ceea ce
impune planificării financiare prin bugete un caracter activ, și nu unul de reflectare pasivă a
diferitelor obiective economice și sociale.
Prin conținutul previzional al bugetului se crează premisele unei gestiuni eficiente a
resurselor și a patrimoniului fiecărei entități, incluzând și posibilitățile de procurare a eventualelor
resurse financiare suplimentare sau de plasare a eventualelor excedente de resurse financiare.
Rolul de instrument de conducere și reglare a activității financiare atribuit bugetelor de
manifestă în următoarele direcții:
- folosirea ca instrumente pentru determinarea volumului și structurii resurselor financiare
aferente diverselor activități, inclusiv în fundamentarea deciziilor din punct de vedere financiar și
stabilirea condițiilor în care se apelează la diferitele surse de finanțare
- exercitarea controlului financiar asupra activităților economice și sociale prin prisma
cerințelor de oportunitate și eficiență în angajarea resurselor
- fundamentarea condițiilor de realizare a echilibrului financiar la nivelul diferitelor entități,
având în vedere corelarea rațională a nevoilor de resurse financiare și a posibilităților de procurare a
resurselor acoperitoare. În aceste sens este de luat în considerare căutarea de soluții alternative
pentru favorizarea echilibrului financiar și a capacității de plată în condițiile folosirii eficiente a
resurselor financiare. Având în vedere acest rol al bugetelor, se urmăresc corelații de tipul:
- venituri = cheltuieli (aplicabilă în toate domeniile de activitate)
- venituri = cost + profit (valabilă în cazul entităților economice)
- alocații bugetare + venituri proprii = cheltuieli (verificabilă în cazul instituțiilor bugetare)
50
 - venituri bugetare = cheltuieli nominalizate + rezerve bugetare (în cazul bugetului de stat)
Fiecare din aceste corelații reflectă condițiile de echilibru financiar corespunzător anumitor
structuri funcționale în activitatea economică și socială, iar criteriul ce se aplică, principial, în toate
cazurile este minimizarea consumurilor de resurse (cheltuielilor) și maximizarea resurselor
utilizabile (venituri, profit)
În raport cu caracterul public sau privat al activităților în care se folosesc, se disting:
a) bugetele întreprinderilor
b) bugetele publice
Alături de acestea, se mai pot folosi și alte forme specifice previziunilor cu caracter
financiar, cum sunt balanțele și prognozele. Dacă bugetele se întocmesc anual, cu defalcare pe
perioade mai scurte, și au un rol operativ sau orientativ, balanțele și prognozele se elaborează pe
perioade mai îndelungate ,iar conținutul lor are o semnificație orientativă.
Bugetele întreprinderilor sunt instrumente de conducere și reglare a activității financiare
folosite de întreprinderi sau firme, aflate în proprietate publică sau privată, ce desfășoară o activitate
economică creatoare de produs național. Forma generală a acestora este a bugetului de venituri și
cheltuieli, dar există și alte tipuri de bugete cu denumiri adecvate domeniului de activitate reflectat
(bugetul de investiții).
Bugetele de venituri și cheltuieli cuantifică și structurează formarea veniturilor bănești,
respectiv efectuarea cheltuielilor bănești, inclusiv rezultatele financiare finale. Prin conținutul lor se
fundamentează, sub aspect financiar, obiectivele sau acțiunile economice de realizat în activitatea
întreprinderii respective, pornind de la planul de afaceri, asigurându-se din punct de vedere financiar
informații utile pentru luarea deciziilor de către întreprindere. Realizarea programului de activitate
corespunzător planului de afaceri presupune definirea unei strategii adecvate, prin indicatorii
reflectați în acest tip de buget, incluzând asigurarea echilibrului financiar. Ulterior, în raport cu
prevederile acestor bugete se analizează execuția obiectivelor de îndeplinit, urmărind concordanța
cu scopurile finale avute in vedere și impactul financiar al acestora, admițând chiar reconsiderarea
activităților respective în funcție de rezultatele obtenabile.
În raport cu specificul activității întreprinderii (publice) reflectată prin buget se pot distinge
următoarele tipuri de bugete:
- bugetul activității generale, care reflectă, în sinteză, rezultatul net al unui exercițiu
financiar prin prisma diferenței dintre veniturile totale și cheltuielile totale presupuse de
desfășurarea activității respective. La venituri, principalele elemente de structură sunt : veniturile
din exploatare (încasări din vânzarea produselor, subvenții etc.), veniturile financiare (dobânzi
încasate, diferențe favorabile de curs valutar, dividende etc.) și veniturile excepționale (din vânzarea
activelor, etc.). La cheltuieli se disting cheltuielile de exploatare (consumuri materiale, salarii,
amortismente etc.), cheltuielile financiare (dobânzi plătite, diferențe de preț nefavorabile, etc.) și
excepționale (amenzi, penalități, pierderi etc.)
- bugetul activității de producție, prin care se reflectă sintetic rezultatele ce se obțin din
activitatea de exploatare ca diferență dintre valoarea producției la prețul de vânzare și costurile
acesteia. Prin acest buget, numit și buget de exploatare, se fundamentează rezultatul obtenabil ca
diferență între veniturile potențiale și cheltuielile aferente acestora.
- bugetul de trezorerie, prin care se determină deficitul sau excedentul de resurse ce rezultă
curent în activitatea financiară a firmei, prin compararea necesarului de resurse financiare pentru
acoperirea cheltuielilor cu resursele utilizabile. Când resursele proprii sunt mai mari decât necesarul

51
de resurse apare un excedent (egal cu diferența dintre ele), iar în situația inversă rezultă un deficit
(de resurse). Scopul urmărit prin folosirea acestui buget este stabilirea soldului dintre resursele
disponibile și cele necesare și identificarea modalităților de reglare a acestuia și de asigurare a
capacității de plată. Astfel, se determină necesarul de credite de trezorerie, pentru acoperirea
deficitului, sau modalitățile de plasare a eventualului excedent de resurse. Specific bugetului de
trezorerie este intervalul foarte scurt de timp pentru care se întocmește și se urmărește echilibrarea
plăților cu încasările.
- bugetul activității de import –export (încasări și plăți în valută), care poate fi folosit pentru
fundamentarea capacității de plată a întreprinderilor, ca operațiuni de efectuat în valută. În acest
scop se pornește de la disponibilitățile în valută existente, la care se adaugă încasările previzibile din
export și se compară apoi cu plățile în valută previzibile. Soldul final al acestui buget reflectă fie un
deficit de resurse valutare, care trebuie acoperit din alte surse, fie un excedent de resurse valutare ce
poate fi plasat sub diferite forme.
- bugetul de investiții (capital), care reflectă corelația dintre resursele proprii de finanțare a
investițiilor și cheltuielile de efectuat pentru realizarea obiectivelor cu caracter de investiții. Acest
buget reliefează soldul dintre cei doi termeni ai corelației și permite identificarea și fundamentarea
modalităților de reglare a acestui sold.
Fiecare buget conține indicatori determinați în faza de elaborare ca previziuni și urmăriți pe
parcursul execuției pentru constatarea evoluțiilor pozitive sau negative în raport cu prevederile
inițiale. Între acești indicatori se remarcă cei privind nivelul capacității de plată (indicatorii de
solvabilitate) și cei privind gradul de îndatorare, nivelul rentabilității etc. determinarea, pe parcursul
execuției, a acestor indicatori oferă posibilitatea constatării abaterilor și stabilirea factorilor de
influență față de care se cere intervenția prin măsuri corective.
Bugetele publice se caracterizează prin conținutul specific domeniului de activitate publică,
cu implicarea autorităților publice în elaborarea și urmărirea respectării prevederilor din aceste
bugete, care au un caracter imperativ. Sub acest aspect, obligativitatea respectării prevederilor din
aceste bugete, aprobate de autoritățile publice, impune promovarea unor soluții de redimensionare
pe parcurs a acestor prevederi cu scopul asigurării concordanței depline dintre prevederile inițiale și
realitățile constate pe parcursul execuției (rectificări ale bugetelor publice).
Principalele tipuri de bugete publice sunt:
- bugetul de stat (al administrației centrale de stat), care este cel mai reprezentativ. În
cuprinsul său se reflectă veniturile ce pot fi procurate la dispoziția statului și categoriile de cheltuieli
ce se pot efectua pe seama acestora. Atât veniturile, cât și cheltuielile reflectate se diferențiază de
cele din alte bugete publice prin caracterul public general, național, al nevoilor ce urmează a fi
satisfăcute.
- bugetele locale (ale unităților administrativ-teritoriale), care conțin veniturile mobilizate și
cheltuielile efectuate la nivelul unităților administrativ-teritoriale. În fundamentarea și execuția
bugetelor locale, ca și a bugetului de stat se urmărește respectare cerințelor de echilibru bugetar,
admițând și apelul la unele resurse extraordinare pentru acoperirea eventualelor deficite. În statele
federale, apare ca specific bugetul statelor membre ale federației, care concentrează veniturile și
cheltuielile aflate la dispoziția acestor entități administrative.
- bugetul asigurărilor sociale, care apare ca buget public în măsura în care statul
organizează activitatea de asigurări sociale, iar o autoritate publică (în România, Ministerul Muncii
și Protecției Sociale) administrează resursele destinate acoperirii necesităților specifice asigurărilor
sociale. Veniturile reflectate în acest buget sunt reprezentate în principal de contribuțiile la asigurări
52
sociale, iar cheltuielile vizează domeniile specifice acestor acțiuni (pensii, ajutoare, indemnizații),
soldul acestui buget reglementându-se, de regulă, prin bugetul de stat.
- bugetele întreprinderilor de stat , al căror conținut a fost prezentat anterior. În raport cu
gradul de autonomie funcțională de care dispun aceste întreprinderi, se pot adopta soluții diferite de
reglare a soldului. În principiu soldul acestor bugete ar trebui să fie pozitiv, reflectând activități
rentabile, pentru a aduce, prin prelevări, venituri la bugetul statului; în cazul înregistrării unui sold
negativ, deficitar, acesta se acoperă prin subvenții de la bugetul statului.
- bugetul instituțiilor publice reflectă cheltuielile legate de crearea și funcționarea acestor
instituții și veniturile acoperitoare provenite, sub forma creditelor bugetare, de la bugetul statului,
inclusiv eventualele venituri rezultate din propria activitate.
În practica internațională se utilizează și alte tipuri de bugete publice ce servesc scopurilor
specifice, concepute după anumite criterii de reflectare a veniturilor și cheltuielilor publice. În acest
sens se distinge bugetul funcțional, numit și buget de mijloace, și care reflectă resursele alocate
diferitelor servicii publice, pe criterii de cost și randament al serviciilor publice de finanțat. Acest
buget, elaborat de regulă pentru o perioadă de un an, are caracter informativ și reflectă cheltuielile,
determinate după finalitatea lor, și soldul dintre acestea și eventualele venituri obținute din prestarea
serviciilor respective. Bugetul funcțional permite evidențierea exactă a soldului dintre veniturile și
cheltuielile publice, eliminând dublele înregistrări și mișcări de fonduri între bugetul general,
bugetele anexe și conturile speciale de trezorerie.
În practică bugetul funcțional prezintă diferențieri ca mod de concepere și structură. În SUA,
bugetul funcțional are ca scop esențial atingerea obiectivelor autorităților publice cu costuri cât mai
reduse, ce implică analize de tip costuri – avantaje și alegerea variantelor de finanțare în care acest
raport este cel mai scăzut . Un astfel de buget folosește două tipuri de nomenclatură:
- administrativă – înscrierea în buget a mijloacelor necesare realizării serviciilor publice
pornind de la structurile administrative
- funcțională – înscrierea în buget a alocațiilor bugetare în corespondență cu raționalitatea în
funcționarea instituțiilor publice, așezând, prin urmare, la baza finanțării serviciilor publice
principiile și criteriile de eficiență caracteristice sectorului privat.
În Franța bugetul funcțional are mai mult un rol informativ, servind mai ales pentru
fundamentarea deciziilor financiare ale autorităților publice. El este prezentat prin intermediul a
două documente:
- un document parlamentar denumit și ”costul și randamentul serviciilor publice”, care
prezintă repartiția pe sectoare și operațiuni economice a creditelor bugetare aprobate de Parlament.
- un document public, elaborat de Ministerul Finanțelor, și publicat anual sub forma unei
“plachete” în care se reflectă creditele bugetare după destinația acestora.
Un alt tip de buget este bugetul program, elaborat în funcție de obiectivele propuse în
condițiile lărgirii orizontului de timp la un număr mai mare de ani. În acest buget se înscriu toate
cheltuielile legate de realizarea unor obiective pe termen mediu și lung, eșalonate pe mai mulți ani
bugetari. Preocuparea vizând realizarea echilibrului pe termen scurt este estompată de programarea
plurianual, în cadrul căreia echilibrul este urmărit pe perioade de trei, cinci sau mai mulți ani
bugetari. Datorită locului central pe care îl ocupă obiectivele de realizat, acest buget se mai numește
și buget de obiective. Pentru elaborarea sa este necesară o programare bugetară pe termen mediu sau
lung, realizată în baza analizei cost-avantaje. Evaluările acestui buget vizează obiectivele în
ansamblu, și nu echilibrarea în fiecare an bugetar.

53
 Un alt instrument de conducere și reglare a activităților financiare îl reprezintă bugetul
economic ( al economiei naționale). Acesta reprezintă un document estimativ care reflectă toate
resursele societății (națiunii) și destinația acestora, cuprinzând informații previzionale în legătură cu
producția, repartiția și consumul PIB, precum și cu privire la formarea și utilizarea resurselor
bugetului de stat. Bugetul economic este conceput ca un ansamblu de conturi ale națiunii, care
reflectă pentru anul în curs și pentru anii următori previziunile asupra tuturor agenților economici
din țara respectivă, inclusiv asupra activității statului. Conținutul acestui buget diferă de la o țară la
alta, reflectând, în sinteză, formarea și utilizarea resurselor bănești la scara economiei naționale prin
prisma corelației dintre resursele totale și utilizările totale. Resursele totale sunt egale cu mărimea
produsului intern brut și a importurilor, iar utilizările sunt egale cu consumul final (public și privat),
consumul intermediar, formarea brută de capital, variația stocurilor și exporturile.
În SUA acest buget îmbracă forma unui document care reflectă cifric veniturile bănești
disponibile, cheltuielile și soldul dintre acestea pe principalele sectoare ale economiei naționale:
întreprinderi private, instituții publice, populație, relații cu străinătatea. Pentru elaborarea acestui
buget se folosesc informații referitoare la produsul național brut, venitul național, veniturile și
cheltuielile publice. Prin acest instrument sunt previzionate mutațiile ce vor surveni în economie și
măsurile adecvate pentru prevenirea tendințelor negative sau stimularea tendințelor pozitive din
evoluția economiei. El nu are caracter imperativ, ci servește la fundamentarea deciziilor de politică
economico-financiară ale autorităților guvernamentale.
În Marea Britanie bugetul economic apare sub forma așa-numitelor “cărți albe”, care
evidențiază veniturile și cheltuielile națiunii pe anul anterior, previziunile privind producția,
consumul, comerțul exterior pe anul următor și defalcarea resurselor provenind din venitul național
și din împrumuturi. Cărțile albe ale guvernului sunt publicate odată cu bugetul de stat.
În Franța bugetul economic apare sub forma “conturilor previzionale (prospective) ale
națiunii”, care reflectă resursele provenind din PIB și din import, pe de o parte, și utilizarea acestor
resurse pentru consum final (individual), consum intermediar public și privat, investiții brute ale
societăților și întreprinderilor private, ale populației, ale administrației publice, ale administrației
private, ale instituțiilor de credit, variația stocurilor și exportul de bunuri și servicii. Bugetul este
elaborat cu ajutorul unui model economico-matematic, care permite simularea evoluției viitoare a
economiei, ținând seama de diversele ipoteze. Modelul oferă informații pe termen scurt și mediu cu
privire la evoluția producției, consumurilor, investițiilor, repartiția activelor financiare, raportul
salarii-profituri etc.

3.6 Componentele sistemului de finanțare a economiei

Considerat la scară națională, sistemul financiar apare și ca un sistem de finanțare a
economiei care se distinge, dar se și integrează în funcționarea mecanismului financiar-monetar
(global), evidențiindu-se în prim plan prin organizarea și reglarea de ansamblu a fluxurilor bănești
în economiile naționale.
Având o largă arie de manifestare, finanțarea economiei se realizează prin mecanismele de
procurare-alocare a resurselor bănești, inclusiv de constituire-distribuire (cheltuire) a fondurilor
financiare la nivel de întreprinderi (firme), distingându-se ca fiind tipice: mecanismul finanțării pe
piețele de capital; mecanismul finanțării prin îndatorare și mecanismul finanțării din resurse proprii
(autofinanțării). Admițând, însă, că autofinanțarea este aplicabilă numai în măsura în care firma
respectivă funcționează și acumulează resurse (fonduri) bănești ce se folosesc pentru dezvoltarea
54
propriei activități, este de admis că primele două variante rămân ca principale alternative pentru
finanțarea investițiilor inițiale (la înființare), ca și a extinderilor de proporții mai mari ale
activităților întreprinse, inclusiv activitatea de exploatare a acestora.
Deși, în principiu, cele două mecanisme principale de finanțare (pe piețele de capital,
respectiv prin îndatorare) pot funcționa concomitent în economiile de piață evoluate, în diferite țări
sau perioade de timp, aria de aplicare a fiecăruia diferă sensibil. Or, în raport cu rolul predominant
ce revine unuia dintre cele două mecanisme aplicate în economia unei țări, în procurarea-alocarea
resurselor (fondurilor) bănești de către operatorii economici, se pot distinge „economii ale piețelor
de capital”, de „economiile de îndatorare”. Sub acest aspect, al preponderenței în aplicare, au existat
alternanțe, în timp și spațiu, iar în unele țări membre ale Uniunii Europene, în ultimele două decenii,
s-a conturat tendințe contrarii evoluției anterioare, de restrângere a finanțării prin îndatorare și de
extindere a finanțării pe piețele de capital.
Funcționarea mecanismelor de finanțare a economiei evidențiază, în prim plan, fluxurile de
procurare a resurselor bănești de către operatorii economici desfășurate, fie pe piețele de capital, fie
pe cele monetare. Primele funcționează în condițiile emisiunii și vânzării-cumpărării de către firme
a titlurilor de valoare (acțiuni, obligațiuni etc.) într-un cadru organizat, de tipul burselor de valori.
Într-un asemenea cadru se derulează tranzacțiile bursiere care antrenează, inițial, fluxuri bănești
între deținătorii de disponibilități și firmele emitente de titluri, primii devenind investitori prin
achiziționarea acestora și dobândind anumite drepturi (de coproprietate asupra activelor firmei
respective, de obținere a dividendelor etc.). Ulterior, resursele bănești procurate astfel sunt alocate și
cheltuite de către firme potrivit nevoilor acestora, ceea ce generează alte fluxuri financiare specifice
activităților derulate, finalizându-se finanțarea economiei.
Apariția piețelor de capital și conturarea mecanismelor de finanțare prin operațiunile de tip
bursier se leagă organic cu dezvoltarea societăților pe acțiuni, iar amplificarea tranzacțiilor bursiere
a fost stimulată și de participarea la astfel de operațiuni a statelor confruntate cu dificultăți
financiare, care apelează la emisiunea și vânzarea de titluri de stat pentru procurarea de resurse
bănești suplimentare destinate finanțării de cheltuieli (inclusiv investiții) publice. În același sens, un
impuls puternic a fost dat de diversificarea instrumentelor folosite în efectuarea operațiunilor pe
piețele de capital, inovația financiară contribuind din plin la creșterea funcționalității acestui
mecanism de finanțare a economiei, ceea ce s-a concretizat și într-o accelerare a ritmului de
capitalizare bursieră, în ultimele decenii.
Impactul pozitiv al finanțării economiei prin operațiuni efectuate pe piețele de capital se
revelă sub multiple aspecte, între care și prin posibilitatea drenării directe a fluxurilor bănești către
activitățile creatoare de valoare. Aceasta face ca moneda devenită pasivă, pentru diferite intervale de
timp, la nivelul unor verigi ale circulației monetare, să fie reintegrată în circuitul economic, ceea ce
contribuie și la sporirea funcționalității mecanismului financiar-monetar, ca și a celui economic, de
ansamblu. Faptul că, în aceste condiții, funcționarea mecanismului nu poate antrena sporirea
nejustificată a masei bănești în economie și, deci, nu generează efecte inflaționiste pledează în
același sens.
Este de remarcat, totodată, că funcționarea mecanismului de finanțare a economiei, propriu
piețelor de capital, se află în relație directă și cu tendințele relativ recente de dereglementare și
dezintermediere, dar și de globalizare care caracterizează evoluția piețelor financiare. Așa, de pildă,
dezintermedierea a avut loc tocmai în contextul creării de noi instrumente financiare negociabile, în
primul rând, pe piețele de capital între firmele solicitante de resurse bănești și ofertanții de

55
disponibilități interesați în efectuarea de plasamente. Ca urmare, reglarea raporturilor dintre cererea
și oferta de fonduri bănești are loc într-o măsură tot mai mare pe piețele financiare prin relații
directe între operatorii economici (firme) cu deficite și excedente, ceea ce, în opinia noastră, trebuie
considerată forma tipică de manifestare a „economiei piețelor de capital”. În acest cadru, o firmă cu
deficit de resurse bănești emite și vinde titluri mobiliare către firmele posesoare de resurse
disponibile, care doresc să facă plasamente în titlurile respective, operațiunile implicând transferarea
sumei de bani corespunzătoare, realizarea primei faze a finanțării (celei dintâi), ca premisă a
efectuării de cheltuieli în activitatea economică.
Alături de finanțarea firmelor sau agenților economici, pe piețele de capital participă la
tranzacții și băncile comerciale, care își pot asigura refinanțarea direct pe aceste piețe, ieșind de sub
tutela băncii de emisiune și beneficiind de o rată a dobânzii mai avantajoasă, rezultată din
confruntarea directă a cererii cu oferta de capital de împrumut.
Un aspect caracteristic mutațiilor survenite în finanțarea pe piețele de capital decurge din
evoluția formelor principale ale titlurilor tranzacționate, semnalându-se o tendință de estompare a
diferențierii dintre acțiuni și obligațiuni. Acestea din urmă au devenit mai atractive prin emiterea
lor, fie sub forma obligațiilor participative, care dau dreptul de a participa la profit și a obține
dividende, fie a celor convertibile, care permit deținătorului să le convertească ulterior în acțiuni,
ceea ce este de natură să favorizeze fluidizarea fluxurilor bănești în economie. În acest context,
considerăm a fi semnificativ faptul că obligațiunea este un instrument al relațiilor de credit
obligatar, iar folosirea sa pe piața de capital nu poate schimba natura relațiilor de credit, care iau
naștere. Însuși mecanismul de finanțare reflectă, în cazul folosirii obligațiunilor, specificitatea
raporturilor ce se stabilesc între creditor și debitor, față de cele bazate pe tranzacționarea acțiunilor,
funcționând diferit și prin prisma reglării fluxurilor bănești aferente. Or, o delimitare a proceselor
financiare prin prisma instrumentelor folosite poate fi relevantă pentru aprecierea mai riguroasă a
fenomenelor implicate în funcționarea celor două mecanisme principale de finanțare a economiei.
Economia de îndatorare se întemeiază, la rândul său, pe funcționarea unui mecanism de
finanțare care realizează reglarea fluxurilor bănești prin împrumuturi acordate operatorilor
economici cu deficit (care devin debitori), de către deținătorii de resurse excedentare (care devin
creditori), în condiții ce presupun, între altele, încrederea dintre participanții la acest tip de relații de
credit.
Pe un plan mai larg, îndatorarea ca fenomen economico-financiar își are baza obiectivă în
procesele de creare, prezervare și vehiculare a valorii în formă bănească, care antrenează
neconcordanțe între momentele și proporțiile acumulării de sume de bani, pe de o parte, și cele ale
manifestării nevoilor de cheltuire a lor, pe de altă parte, la nivelul diverselor entități sau verigi
implicate. Interesul celor ce dețin resurse bănești inactive pentru valorificarea lor și obținerea unui
venit se armonizează cu al celor care au activități de finanțat aducătoare de profit, iar cerințele de
echilibrare impuse de valorile din economia reală fac obiectiv necesară și utilă redistribuirea
excedentelor pentru acoperirea deficitelor în condiții determinate.
În literatura de specialitate, „economia de îndatorare” se consideră a avea la bază creditul
bancar și implicit finanțarea indirectă a agenților economici prin participarea intermediarilor
financiari (bancari și nonbancari). În acest caz, mecanismul de finanțare a economiei apare, în prim
plan, ca un mecanism de creditare bancară, iar lichiditatea sistemului bancar devine condiția
indispensabilă a funcționării acestuia. Caracteristicile sale de funcționare sunt imprimate de esența
și principiile relațiilor de credit, în care transferul resurselor bănești are caracter temporar și privește

56
numai dreptul de folosință, în schimbul obținerii de către creditor a unui venit fix (dobânda), pe
lângă restituirea sumei împrumutate, la termenul convenit, din partea debitorului.
În bună măsură, finanțarea economiei prin îndatorare presupune redistribuirea temporară a
disponibilităților bănești acumulate prin economisire sau degajate din circuitul economic, ele
aparținând diverselor persoane fizice sau juridice, dar fiind preluate și plasate de intermediarii
financiari către agenții economici care înregistrează deficite sau goluri de resurse bănești, fără a se
majora dimensiunile masei monetare aflate în circulație. În această măsură, se poate admite că
intermediarii financiari apar doar ca mijlocitori ai transferului excedentelor pentru acoperirea
deficitelor între operatorii economici fără a provoca creația monetară suplimentară.
Totuși, funcționarea mecanismului finanțării economiei prin îndatorare include posibilitatea
creșterii, chiar nejustificate, a masei monetare și pericolul inflației, prin natura raporturilor dintre
intermediari (bănci comerciale) și banca de emisiune, având în vedere și caracterul de bani de credit
al monedei folosite în prezent. Din acest unghi de analiză, în aprecierea impactului produs apare
relevantă și necesară distincția între intermediarii financiari bancari și cei nonbancari. Astfel, în
cazul intermediarilor din a doua categorie, reglarea fluxurilor bănești de împrumut limitează sumele
transferate la dimensiunile celor pe care aceștia reușesc să le mobilizeze, redistribuindu-se doar părți
din masa monetară existentă în economie, constituite ca excedente preluate de la agenții care le
dețin și plasate celor care au nevoi (deficite) de acoperit, fără a se putea implica și creația monetară.
Dar, partea covârșitoare a finanțării economiei prin îndatorare se realizează prin intermediul
sistemului bancar, respectiv prin mecanismul creditării bancare, ce presupune, de regulă, și
participarea băncii de emisiune. În aceste condiții, pe lângă redistribuirea de excedente monetare
existente, în acordarea de credite către agenții economici este implicată și creația monetară, având în
vedere că băncile comerciale pot obține la rândul lor credite de refinanțare de la banca de emisiune,
iar mecanismul emisiunii este interconectat cu cel al operațiunilor de creditare a economiei.
Corelarea dimensiunilor ofertei de masă monetară cu cele ale cererii de monedă, justificată de
evoluția economiei reale, depinde în mare măsură de funcționalitatea mecanismului finanțării prin
îndatorare și implicit a celui financiar-monetar (global), justificând ca absolut necesară preocuparea
băncilor, în primul rând a băncii centrale, pentru prevenirea supracreditării sau subcreditării
economiei.

3.7. Norme juridice privind activitatea financiară

Normele și normativele referitoare la activitatea financiară, respectiv baza normativă a
activității financiare, reprezintă o componentă importantă a mecanismului financiar monetar
(global) ce vizează ansamblul condițiilor ce trebuie respectate în manifestarea concretă a fluxurilor
financiare. Din această perspectivă, baza normativă a oricărui mecanism financiar se constituie ca
un cadru juridic cu prevederi obligatorii de respectat în organizarea și derularea proceselor și
operațiunilor financiare, diferențiat pe segmente ale activității financiare.
Printre cele mai importante probleme financiare care implică o reglementare juridică, se pot
enumera:
a) veniturile și cheltuielile autorităților publice centrale, ale unităților administrativ-
teritoriale, ale asigurărilor sociale de stat, precum și cele ale fondurilor speciale;
b) procesul de întocmire, adoptare, executare și încheiere a bugetului de stat, a bugetelor
unităților administrativ-teritoriale, a bugetului asigurărilor sociale de stat și a altor bugete;
57
 c) sistemul de impozite și taxe; modul de evaluare a materiei impozabile, de așezare și
percepere a impozitelor; obligațiile fiscale ale persoanelor fizice și juridice; limitele suveranității
fiscale a României;
d) sancțiunile ce se aplică persoanelor fizice și juridice care nu-și îndeplinesc integral și la
termen obligațiile financiare față de stat, nu respectă angajamentele asumate prin contracte sau
încalcă disciplina financiară;
e) regimul de constituire a fondurilor în unitățile economice de stat;
f) regimul de amortizare a mijloacelor fixe;
g) modul de finanțare a diferitelor categorii de cheltuieli publice din fonduri bugetare sau
extrabugetare;
h) structura planurilor financiare ale întreprinderilor de stat și a instituțiilor publice, modul
de elaborare, aprobare și executare a acestora;
i) organele cu atribuții în domeniul finanțelor publice, drepturile și răspunderile acestora;
j) regimul creditului bancar, al decontărilor fără numerar, al emiterii, punerii și retragerii
banilor din circulație; operațiile cu valute străine, aur, precum și alte metale și pietre prețioase;
k) regimul asigurărilor și protecției sociale;
l) regimul asigurărilor și reasigurărilor de bunuri, persoane și răspundere civilă, în lei și în
valută;
m) regimul contractării, utilizării și rambursării împrumuturilor de stat pe piața internă și în
străinătate; modul de achiziționare, vânzare și lombardare a efectelor publice;
n) regimul primirii de depuneri spre păstrare și fructificare de la persoane fizice și juridice și
destinația acestor depuneri;
o) modul de organizare, funcționare și gestionare a regiilor autonome, a societăților
comerciale cu capital de stat și a instituțiilor publice, sistemul de evidență a patrimoniului public;
controlul integrității avutului obștesc, al legalității, oportunității și eficienței actelor de gestiune
efectuate de întreprinderile și instituțiile publice.
În afară de acestea, mai fac obiectul reglementărilor juridice o serie de probleme economice
cu importante implicații de ordin financiar, și anume:
a) intervențiile statului în formarea sau controlul anumitor categorii de prețuri și tarife: când
prețurile nu se pot forma liber, pe baza acțiunii conjugate a cererii și ofertei, din lipsa condițiilor
concurențiale; în cazul unor produse și servicii deficitare, de importanță strategică pentru economia
națională sau având o influență hotărâtoare asupra nivelului de trai al populației; pentru combaterea
speculei ilicite și concurenței neloiale; pentru protejarea intereselor producătorilor autohtoni
împotriva politicii de dumping promovate de unii agenți economici din străinătate.
b) intervenția statului pe piața forței de muncă, prin stabilirea salariului minim și a modului
de indexare a salariilor, acordarea ajutorului de șomaj etc.;
c) intervenția statului pe piața capitalului de împrumut, prin acordarea de credite de la
fondurile publice pentru finanțarea unor investiții de interes național, acordarea unor facilități
agenților economici care crează noi locuri de muncă, garantarea unor credite externe contractate de
întreprinderi private.
Reglementările de natură financiară sau cu efecte financiare, la care ne referim, capătă formă
de legi, hotărâri, ordonanțe, regulamente etc., emise de Parlament, Guvern, miniștri sau alte organe
de stat. Una dintre condițiile esențiale pentru funcționalitatea mecanismului financiar o reprezintă
asigurarea concordanței reglementărilor financiare, indiferent de nivelul de la care emană. Această
cerință presupune ca deciziile financiare, indiferent de formele concrete sub care se adoptă, să se
58
coreleze, asigurând continuitatea operațiunilor și fluxurilor bănești-financiare, ceea ce presupune
implicit evitarea adoptării unor reglementări contradictorii.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR

1. Care sunt componentele sistemului financiar public prin prisma relațiilor financiare ?
2. Cum interacționează sistemul financiar public cu sistemul financiar privat?
3. Care sunt instituțiile specializate în activitatea financiară publică ?
4. Care sunt principalele forme ale fondurilor financiare publice ?
5. Ce conținut are balanța financiară a statului și care este rolul acesteia ?
6. Ce conțin bugetele de venituri și cheltuieli ale întreprinderilor publice și ce rol îndeplinesc
acestea în reglarea activității financiare ?
7. Prin ce se particularizează bugetul program ca instrument de conducere și reglare a activității
financiare ?
8. Prin ce se particularizează bugetul funcțional ca instrument de conducere și reglare a
activității financiare ?
9. Prin ce se particularizează bugetul economiei naționale ca instrument de conducere și reglare
a activității financiare ?

TEMĂ DE CONTROL
Structura sistemului financiar public al României
1. Instituții cu atribuții în organizarea și desfășurarea activitătii financiare publice din
România (organizare și funcționalitate)
2. Sistemul de fonduri financiare publice (structură și dinamică)
3. Planuri financiare utilizate în conducerea și reglarea activității financiare publice
(balante și bugete)

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

1. Filip, Gh.(coord.), Finanțe, Editura Junimea, Iași, 2002

2. Dornbusch, R., Fischer., S, Macroeconomia, Editura Sedona, Timișoara, 1997
3. Hyman, D.N., Public finance, CBS, CBS College Publisching, New York, 1987
4. Voinea, Gh., Finanțe locale, Editura Junimea, Iași, 2002
5. Văcărel, I. (coord) , Finanțe publice , E.D.P., București, 2007
6. Talpoș, I., Finanțele României, Editura Sedona, Timișoara, 1995

59
 UNITATEA DE STUDIU 4
FUNCŢIILE FINANŢELOR PUBLICE

CONŢINUT:

4.1. Abordări conceptuale

4.2. Funcția de repartiție
4.3. Funcția de control
4.4. Funcția de reglare (stabilizare) a economiei
4.5. Rolul finanțelor în evoluția societății

OBIECTIVE :
- cunoașterea conținutului funcției finanțelor publice de repartiție a PIB și
modalităților de înfăptuire a acesteia
- cunoașterea conținutului funcției finanțelor publice de control asupra activităților
economice și sociale și a modalităților de înfăptuire a acesteia
- cunoașterea conținutului funcției finanțelor publice de reglare a economiei și a
modalităților de înfăptuire a acesteia

TIMPUL DE STUDIU NECESAR - 6 ORE

ASIMILAREA UNITĂŢII DE STUDIU – 4 ORE
REZOLVAREA TESTELOR – 2 ORE

60
 4.1. Abordări conceptuale ale funcțiilor finanțelor
Caracterul obiectiv al existenței finanțelor ca și a altor categorii economice se relevă, în
primul rând, prin funcțiile și rolul ce revin acestora în viața economică și socială, concretizată
sintetic prin producerea, repartiția, schimbul și consumul produsului intern brut.
Într-o accepțiune sintetizatoare, conceptul de funcție semnifică menirea socială a categoriei
respective. Această semnificație are în vedere capacitatea unei categorii economice de a mijloci
înfăptuirea unor procese ce nu se pot realiza satisfăcător în absența sa. Asociată, de regulă, cu
funcțiile, este folosită și noțiunea de rol al categoriei respective pentru a exprima rezultatele sau
efectele obtenabile pe seama îndeplinirii funcțiilor sale.
Așadar, ca expresie generalizată a unui anumit grup de procese și relații economice,
finanțele au de îndeplinit o anumită misiune socială, în sensul că prin intermediul lor se înfăptuiesc
anumite procese economico-sociale și joacă un rol important prin aportul adus la realizarea
obiectivelor private sau ale dezvoltării generale a societății, inclusiv la înfăptuirea diverselor
activități economice și sociale.
Adaptat finanțelor, conceptul de funcție atribuită acestora desemnează capacitatea lor de a
mijloci (în condiții considerate optime) realizarea directă a anumitor procese economice exprimate
în formă bănească și derularea relațiilor corespunzătoare dintre participanți, ca și influențarea
modului de înfăptuire a acestora. Cel mai adesea, îndeplinirea funcțiilor finanțelor se concretizează
în formarea, repartizarea și utilizarea fondurilor de resurse bănești (financiare) în contextul
activităților economico-sociale în care sunt implicate persoane fizice și juridice, inclusiv autorități
publice.
Condițiile obiective de manifestare a finanțelor în ansamblu, dar și pe componente ale sferei
de cuprindere a acestora, determină ca înfăptuirea funcțiilor specifice lor să fie grefată pe folosirea
banilor în funcțiile ce le revin dată fiind forma bănească a proceselor și relațiilor economice pe care
le exprimă.
Literatura noastră de specialitate reține, cel mai adesea, ca funcții atribuite finanțelor: funcția
de repartiție și funcția de control, la care se adaugă, uneori, și o funcție de reglare a economiei,
fiecare dintre acestea mijlocind procese economice de repartiție a PIB, realizarea controlului
financiar, respectiv stimularea dezvoltării fenomenelor pozitive sau contracararea unor fenomene
dereglatoare, în economie și societate.
În alte abordări13 sunt luate în considerare funcții atribuite în mod expres anumitor
componente ale finanțelor (bugetul de stat), dar având semnificații care se pot extinde și asupra
altora. Reține atenția, în acest sens, opțiunea economiștilor americani Richard Musgrave și Peggy
Musgrave care menționează trei funcții ale finanțelor publice (bugetului de stat), și anume:
- funcția de distribuire (a resurselor);
- funcția de alocare (a resurselor);
- funcția de stabilizare (reglare) a economiei.
Se remarcă, însă, faptul că primele două se regăsesc prin funcția de repartiție atribuită
finanțelor, în ansamblu. Astfel, funcția de distribuire apare ca o componentă a celei de repartiție,
semnificând mijlocirea de către finanțe a unor procese de redistribuire a resurselor între persoanele
fizice și juridice, cu implicarea autorităților publice. Această funcție se manifestă prin preluarea la

13 Richard Musgrave şi Peggy Musgrave, Public Finance in the Theory and Practice, Fourth Edition, Mc Graw-Hill Book
Company New-York, 1984, p.6-21.
61
fonduri publice a unor părți din veniturile sau averile diferitelor persoane fizice sau juridice sub
forme ale impozitelor, taxelor etc., iar apoi distribuirea lor sub forme ale cheltuielilor publice
efectuate potrivit unor criterii de echitate sau justiție socială. În mod implicit, îndeplinirea sa se
concretizează în redistribuirea unei părți a PIB între membrii societății.
La rândul său, funcția de alocare (alocativă) exprimă mijlocirea de către finanțele publice a
satisfacerii unor nevoi sociale prin oferta de utilități publice, create pe seama resurselor financiare
de care dispun autoritățile publice. Ea presupune, în prim plan, alocarea resurselor necesare
funcționării entităților publice și realizării diferitelor obiective social-economice și, pe această bază,
prestarea de servicii sau furnizarea unor bunuri către membrii societății, fie gratuit, fie la prețuri
mult inferioare valorii lor reale. Prin intermediul finanțelor sunt dirijate, astfel, resursele destinate
consumului public de bunuri și servicii în raport cu nevoile societății și în corelație cu oferta privată,
potrivit criteriilor de optim economic și social.
Așa cum se va vedea ulterior, procesele aferente funcțiilor de distribuire și alocare concordă
prin conținutul lor cu cele caracteristice funcției de repartiție, iar în ceea ce privește funcția de
stabilizare, conținutul său se identifică cu cel al funcției de reglare a economiei, concretizându-se
prin folosirea adecvată a instrumentelor financiare.
În sinteză, luând în considerare abordările diferite și principalele ipostaze în care se
manifestă, se poate admite că finanțele îndeplinesc următoarele funcții:
- funcția de repartiție (alocare-distribuire);
- funcția de control;
- funcția de reglare (stabilizare) a economiei.

4.2. Funcția finanțelor publice de repartiție a PIB

Funcția finanțelor publice de repartiție a PIB exprimă capacitatea acestora de a mijloci
repartiția în formă bănească a produsului creat în activitățile materiale, ca premisă a realizării
acestui proces și în formă materială, pentru satisfacerea nevoilor de consum public. În această
funcție, finanțele publice asigură distribuirea și redistribuirea în formă bănească a unei mari părți
din acest produs, și în primul rând, redistribuirea veniturilor primare realizate în prima fază a
repartiției, de către persoanele fizice și juridice, în favoarea autorităților sau entităților publice.
Manifestarea finanțelor în această funcție presupune, în mod implicit, realizarea unor fluxuri
financiare vizând constituirea de fonduri bănești publice și distribuirea lor la diverse niveluri ale
organizării și funcționării societății.
Prin prisma proceselor de distribuire și redistribuire în formă bănească a produsului național,
concretizate prin fluxurile financiare (corespunzătoare), îndeplinirea acestei funcții a finanțelor
publice presupune două faze (laturi) și anume:
- constituirea fondurilor bănești (publice) la dispoziția autorităților și entităților publice;
- distribuirea pe destinații adecvate a fondurilor bănești respective pentru realizarea de
obiective și acțiuni publice.
Cele două faze ale funcției de repartiție reprezintă două momente ale aceluiași proces, între
ele existând legături strânse, de intercondiționare. Astfel, prima fază se manifestă prin mobilizarea
de resurse bănești la dispoziția statului, respectiv a entităților publice și formarea fondurilor
financiare ale acestora, nu ca scop în sine, ci în concordanță cu nevoile ce se cer a fi satisfăcute,
concretizate prin destinațiile ce urmează a fi date resurselor mobilizate. Cea de-a doua fază
presupune repartizarea pe destinații a fondurilor bănești publice constituite, fiind condiționată în
62
mod inevitabil de desfășurarea anterioară a proceselor de mobilizare a resurselor la aceste fonduri,
în cuantumul și momentele impuse de nevoile ce trebuiesc satisfăcute pe seama lor. În mod logic,
este de admis că procurarea resurselor bănești la fondurile financiare publice, în manifestarea acestei
funcții, se justifică numai prin prisma dirijării lor spre satisfacerea de nevoi publice determinate, iar
repartizarea și folosirea pe destinații a unor asemenea fonduri pot avea loc numai dacă, în prealabil,
au fost constituite fondurile respective.
În cadrul raporturilor de interdependență dintre aceste două faze ale funcției de repartiție,
fiecare îndeplinește, atât rolul de factor determinant, cât și pe cel de factor determinat. Astfel,
constituirea de fonduri bănești, în prima fază, este determinată în mod obiectiv de existența și
mărimea nevoilor de resurse financiare asumate a se satisface la nivelul entităților respective ca
expresie a celei de a doua faze. Aceste nevoi concretizează, de altfel, destinațiile ce trebuie date
fondurilor constituite, în funcție de acțiunile, respectiv activitățile pentru a căror realizare sunt
consumate resursele ce se acumulează în prima fază.
Prin urmare, mărimea și tipurile de fonduri bănești publice ce se constituie, în prima fază,
depind direct de destinațiile ce se vor da prin distribuirea și cheltuirea lor, în cea de-a doua fază,
ceea ce implică necesitatea corelării dimensiunilor nevoilor de acoperit cu resursele posibile de
procurat. Dar, proporțiile acestor procese de constituire a fondurilor bănești publice au o bază
obiectivă dată de dimensiunile reale ale produsului național realizat, deși uneori sunt utilizate în
același cadru și părți din avuția națională.
La rândul său, modul de constituire a fondurilor bănești publice condiționează, în mod
obiectiv și direct, înfăptuirea celei de a doua faze, în primul rând prin dimensiunile la care se asigură
realizarea proceselor corespunzătoare acesteia din urmă. Astfel, procesele de distribuție se pot
înfăptui numai în măsura în care s-au creat fondurile bănești în prima fază a funcției de repartiție. În
același timp, destinația dată resurselor bănești se află în dependență de evoluția procesului de
constituire, ca dinamică și surse de formare a fondurilor publice.
Totodată, constatăm că interdependența celor două faze este amplificată de faptul că
destinațiile ce rezultă, în această a doua fază, includ posibilitatea creării unor premise favorabile
constituirii (sau neconstituirii) fondurilor financiare, în prima fază. În acest sens, este tipică
finanțarea din fonduri publice a unor obiective economice care puse în funcțiune realizează produs
național, ca valoare nouă supusă repartiției și mobilizării de noi resurse financiare. Or, dacă
dimensiunile alocării de resurse cu asemenea destinații sunt mai mari, procesele de constituire și
distribuire a fondurilor financiare publice se întrepătrund și condiționează reciproc în mai mare
măsură.
Privite la nivel macroeconomic (prin prisma finanțelor publice) procesele caracteristice
derulării fluxurilor financiare de constituire, respectiv de distribuire și utilizare a fondurilor bănești
în cadrul funcției de repartiție sunt dependente de cele în care se creează PIB supus repartiției,
inclusiv prin finanțele publice. Astfel, produsul creat și repartizat în formă bănească devine izvorul
resurselor financiare care ajung ulterior la consumatori și devin cerere solvabilă adresată pieței și
prin aceasta sferei producției, generatoare de noi valori ș.a.m.d.
Repartizarea valorică a produsului creat îmbracă forme specifice repartiției bănești, în
primul rând, prin realizarea de venituri în bani de către participanții la procesele direct productive,
iar în al doilea rând prin constituirea și apoi distribuirea de fonduri financiare la dispoziția entităților
publice, respectiv a statului. Este, însă, de remarcat că repartizarea produsului creat, în ambele faze
ale sale se realizează și prin alte mijloace decât cele financiare.

63
 Formele financiare prin care se concretizează constituirea, distribuirea și utilizarea
fondurilor bănești publice de către diferite entități publice, inclusiv de către stat diferă sensibil în
timp și spațiu, semnificând alocări sau prelevări de resurse din și la fondurile respective. Alocând
părți din aceste fonduri pentru satisfacerea diverselor nevoi de consum, entitățile respective
realizează satisfacerea nevoilor proprii de consum sub formă de bunuri și servicii în formă natural-
materială. Însăși cererea agregată de consum înglobează și pe cea formată pe seama resurselor
financiare, adresându-se sferei producției, pentru a se crea bunuri și servicii de mărimea și structura
corespunzătoare. Astfel, înfăptuirea funcției de repartiție ce revine finanțelor publice se
întrepătrunde cu procesele creării, repartizării și utilizării produsului național în formă natural-
materială, evidențiind interacțiunea dintre fluxurile bănești-financiare și cele reale.
În principiu, fluxurile financiare de intrare la fondurile publice pot avea diverse surse de
proveniență a sumelor de bani (inclusiv piețele financiare), după cum fluxurile (financiare) de ieșire
includ o multitudine de destinații date resurselor bănești.
Participanții la relațiile și fluxurile financiare caracteristice acestei funcții a finanțelor
publice sunt entități publice, respectiv statul și persoanele fizice sau juridice, fie în ipostaza de
contribuabili la constituirea diverselor fonduri financiare publice, fie în aceea de beneficiari direcți
sau indirecți ai resurselor bănești distribuite din aceste fonduri. În faza de constituire a fondurilor
financiare, persoanele fizice și juridice sau entitățile economico-sociale cedează părți din resursele
ori veniturile lor, în vederea constituirii de fonduri la dispoziția diferitelor entități sau autorități
publice. În faza distribuției, participanții la relațiile financiare respective beneficiază direct sau
indirect de sume de bani sau de utilități sociale pe seama cheltuielilor finanțate din aceste fonduri
publice.
Principalele forme sub care se realizează funcția de repartiție, în faza de constituire a
fondurilor financiare administrate de către autorități sau entități publice, sunt: impozitele, taxele,
contribuțiile cu caracter obligatoriu, penalizările, amenzile, redevențele, veniturile realizate de
instituțiile publice, împrumuturile de stat, ajutoarele financiare, donațiile în favoarea statului.
La rândul lor, formele sub care se concretizează faza distribuirii fondurilor financiare
publice, în cadrul aceleiași funcții sunt, în principal, cheltuielile publice, care se diferențiază pe
domeniile și acțiunile specifice (educație, sănătate, protecție socială, apărare națională, ordine
publică etc.). Ele îmbracă forme ale cheltuielilor legate de crearea bazei materiale a entităților
publice sau a celor de funcționare a acestora, precum și pe cea a cheltuielilor de personal. Lor le
sunt asimilate și alocațiile din fonduri publice, reprezentând sume de bani transferate în favoarea
unor persoane fizice sau juridice, cunoscute și sub numele de subvenții.
Ca expresie a funcției de repartiție procesele de constituire și distribuire a fondurilor
financiare au un caracter obiectiv, dar modalitățile tehnice sub care se realizează aceste procese,
inclusiv formele menționate, au un caracter subiectiv. Ele se stabilesc prin decizii adoptate de
organisme de conducere și administrare ale diferitelor entități sub impactul politicilor promovate
într-un moment sau altul.

4.3. Funcția finanțelor publice de control asupra activităților economice și sociale

Finanțele publice se manifestă și ca mijlocitor al exercitării controlului prin bani asupra
diverselor aspecte ale vieții economico-sociale. Capacitatea lor de a mijloci efectuarea controlului

64
bănesc-financiar asupra derulării și rezultatelor diferitelor activități economice și sociale definește
funcția de control ce revine acestora.
În principiu, administrarea resurselor, în general, și a celor financiare, în special, necesită
evidențe cât mai exacte, asupra existenței și mișcării acestora, cunoașterea și urmărirea modului de
formare și utilizare a lor, asigurând rezultate pozitive maxime, inclusiv respectarea anumitor
principii de gestiune și a reglementărilor privind activitatea financiară la nivelul fiecărei entități sau
structuri funcționale. În acest context, finanțele publice au și menirea de a mijloci exercitarea
controlului bănesc asupra unor domenii ale activității economice și sociale îndeplinind funcția de
control.
Recunoașterea funcției de control a finanțelor publice are suport obiectiv în faptul că
manifestarea fenomenelor financiare creează cadrul necesar pentru executarea controlului financiar.
Prin comparație, munca de control financiar efectuată de către anumite persoane care îndeplinesc, în
cadrul juridic creat, funcții administrative ce conferă atribuțiuni de controlori financiari imprimă
acestui control și o componentă subiectivă. Latura obiectivă a controlului prin finanțele publice
rezidă în faptul că acesta se poate executa de către persoane numite să presteze o asemenea muncă
de control acolo unde, în prim plan, se derulează procese și relații financiare în care sunt implicate
direct sau indirect autorități sau entități publice, respectiv resurse publice.
Exercitarea controlului prin finanțele publice presupune deci în plan obiectiv existența, ca
suport al său, a relațiilor financiare publice, inclusiv derularea unor activități bazate pe folosirea
banilor cu impact asupra formării și utilizării resurselor bănești publice, presupunând în mod
implicit manifestarea funcției de repartiție cu cele două faze ale sale. În mod firesc controlul
financiar considerat ca expresie a îndeplinirii acestei funcții de control, se grefează pe operațiunile și
relațiile bănești referitoare la constituirea și distribuirea fondurilor financiare publice.
Așadar, între cele două funcții ale finanțelor publice se manifestă anumite raporturi de
determinare, evidențiind în prim plan faptul că activitatea financiară ce concretizează funcția de
repartiție oferă terenul pentru executarea controlului financiar. Pe de altă parte, îndeplinirea funcției
de control financiar favorizează manifestarea funcției de repartiție, inclusiv în sensul generării unor
noi procese de constituire sau distribuire de fonduri bănești publice.
Totodată, este de remarcat că, în mod necesar, sfera de manifestare a funcției de control, deși
se bazează pe manifestarea funcției de repartiție, are dimensiuni mai mari, extinzându-se și asupra
altor procese economico-sociale aflate în raporturi de intercondiționare cu cele financiare. Din acest
unghi de vedere, două sunt categoriile principale de procese materiale incluse în sfera funcției de
control față de cea de repartiție, și anume: cele consumatoare de resurse financiare; respectiv cele
generatoare de valoare nouă și implicit de noi resurse financiare.
Din această perspectivă exercitarea controlului financiar prin finanțele publice include nu
numai sfera repartiției ci și pe cele ale producției, circulației și consumului, întrucât în fiecare dintre
acestea se realizează procese consumatoare sau generatoare de resurse financiare. Așa, de pildă,
controlul financiar se exercită și asupra producției, deoarece în această fază se creează valorile, care
fac obiectul schimbului si consumului, precum și valoarea adăugată, care este supusă repartiției
financiare, vizând cheltuielile, veniturile și rezultatele ce se înregistrează.
Asemănător, în faza consumului controlul financiar vizează structura, proporțiile,
oportunitatea și eficiența cheltuielilor concretizate în consumul intermediar și cel final al entităților
publice.

65
 Pe un plan mai larg, exprimând capacitatea finanțelor de a mijloci exercitarea controlului
prin bani, în baza relațiilor financiare, acesta este cunoscut și sub denumirea de control bănesc
implicând și manifestarea banilor în funcțiile ce le revin. Așa, de pildă, nivelul costurilor, volumul
investițiilor, valoarea producției marfă, cuantumul beneficiului etc. se evaluează prin folosirea
banilor în funcția lor de măsură (etalon) a valorii, dar prin funcția de control a finanțelor se
analizează corelațiile ce se stabilesc între diferiți indicatori valorici pentru alegerea variantelor
avantajoase de înfăptuire a obiectivelor sau acțiunilor respective.
Deosebit de importantă este îndeplinirea funcției banilor ca mijloc de prezervare /rezervare a
valorii care se întrepătrunde cu funcția de control a finanțelor publice (mai ales), prin urmărirea și
analiza derulării proceselor de acumulare a resurselor bănești la fondurile publice centralizate și
descentralizate, respectiv efectuarea controlului asupra modului de administrare și eficienței
folosirii lor.
Îndeplinirea funcției de control ce revine finanțelor publice vizează obiective dintre care se
pot distinge: asigurarea oportunității și legalității operațiunilor financiare care afectează patrimoniul
public; administrarea eficientă a resurselor publice; determinarea judicioasă a nevoilor de resurse și
asigurarea constituirii și cheltuirii raționale a fondurilor bănești publice etc. În mod deosebit, prin
controlul financiar trebuie să se identifice fenomenele care determină dereglări ale fluxurilor
financiare de alimentare, alocare și utilizare a resurselor publice, să se stabilească responsabilitățile
celor implicați și posibilitățile de îmbunătățire a acestora.
Formele cele mai obișnuite sub care se manifestă controlul financiar, având în vedere
criteriul momentului de exercitare a controlului in raport cu operațiunile si procesele supuse
verificării, sunt:
- controlul financiar preventiv;
- controlul financiar concomitent;
- controlul financiar postoperativ (ulterior).
Controlul preventiv presupune efectuarea controlului financiar înainte ca operațiunile sau
procesele supuse controlului să se înfăptuiască, întrucât permite prevenirea unor evoluții
nefavorabile și evitarea pierderilor aferente lor. Eficacitatea controlului scade pe măsura îndepărtării
față de momentul premergător declanșării proceselor controlate și a apropierii de faza lor finală și
devine minimă când exercitarea sa are loc după încheierea acestor procese deoarece: rezultatele
negative nu mai pot fi prevenite ci numai corectate. Cel puțin în parte, eventualele efecte
nefavorabile nu mai pot fi înlăturate și ele se propagă prin legături de cauzalitate afectând și alte
procese ale reproducției și amplificând impactul negativ.
Controlul concomitent se desfășoară în mod curent, pe măsura realizării proceselor și
operațiunilor supuse controlului, urmărind să sesizeze pe parcursul execuției unei decizii
eventualele neconcordanțe între obiectivul urmărit și mersul înfăptuirii sale. În eventualitatea
constatării unor neconcordanțe este posibilă prevenirea unei finalizări nefavorabile obiectivului
urmărit și corectarea operativă a soluțiilor aplicabile pentru înfăptuirea proceselor respective.
Controlul ulterior este caracterizat ca având loc după producerea proceselor sau
operațiunilor supuse controlului. Pe baza sa se stabilesc rezultatele efective comparativ cu cele
preconizate, abaterile înregistrate și cauzele lor, precum și măsurile adecvate ce urmează a se aplica
pentru îmbunătățirea activității viitoare. Finalitatea sa are în vedere și recuperarea eventualelor
pagube rezultate din administrarea defectuoasă a resurselor, dar și crearea unor premise mai bune
pentru derularea proceselor și operațiunilor de același tip în perioadele următoare celei verificate.

66
 Îndeplinirea funcției de control a finanțelor publice presupune crearea cadrului organizatoric
adecvat, inclusiv a structurilor și reglementărilor privind funcționarea organelor de control în raport
cu conținutul activităților economice și sociale supuse controlului. În acest sens, controlul financiar
poate fi exercitat atât din interiorul entităților publice, cât și din exterior, prin instituții specializate,
distingându-se, ca forme, controlul intern și controlul extern.
Controlul financiar intern se integrează în structurile funcționale ale entităților publice
economice-sociale, cel mai adesea sub formele controlului preventiv și operativ curent, mai ales, la
nivelul structurilor operaționale.
La rândul său, controlul financiar extern are la bază crearea și funcționarea unor instituții
sau organisme specializate în exercitarea acestuia situată de regulă la nivelul altor structuri
administrative decât cel al entităților supuse controlului, iar în cadrul său, locul central revine
controlului financiar de stat, efectuat prin organe ale Ministerului Finanțelor (Publice), respectiv ale
Curții de Conturi etc.

4.4. Funcția finanțelor publice de reglare (stabilizare) a economiei

Existența unei asemenea funcții a finanțelor publice se înscrie în contextul asumării de către
stat sau alte organisme publice a unui rol activ în economie, fie prin implicare indirectă în acțiuni
economice, fie în mod indirect prin influențarea activităților economice private. În ambele ipostaze,
însă, această funcție conturează manifestarea finanțelor publice ca mijloc de influențare asupra vieții
economice și sociale și mai ales a economiei în concordanță cu obiectivele de politică generală
promovate de către autoritățile publice. Prin îndeplinirea acestei funcții, finanțele publice mijlocesc
contracararea unor fenomene cu caracter destabilizator (recesiunea, criza, șomajul etc.) care
perturbă procesele economice și sociale pe de o parte, respectiv stimularea evoluției pozitive a
acestor procese, pe de altă parte.
Este de remarcat că dezvoltarea teoriei moderne a finanțelor publice prin recunoașterea
impactului lor posibil stabilizator în economia de piață supusă acțiunii unor factori specifici, care
dereglează mecanismele sale imperfecte, oferă un suport științific concretizării acestei funcții prin
politici financiare publice adecvate.
Așadar, funcția finanțelor publice, de reglare /stabilizare a economiei exprimă capacitatea
acestora de a mijloci reglarea diverselor procese economice, mai ales prin stimularea unora sau
inhibarea altora pentru asigurarea evoluției sale ascendente.
Suportul obiectiv al îndeplinirii funcției reglatoare a finanțelor publice rezidă în
intercondiționarea ce caracterizează derularea proceselor materiale consumatoare sau generatoare de
resurse cu procesele bănești – financiare de constituire, distribuire și cheltuire a fondurilor publice.
Acest suport s-a creat, în mod obiectiv, prin apariția și folosirea banilor în viața economică și
socială, în condițiile îndeplinirii funcțiilor specifice acestora. Pe acest fundal, desfășurarea
proceselor materiale ale reproducției determină și la rândul său depinde de realizarea proceselor
bănești financiare; adesea acestea din urmă trebuind să le preceadă pe cele în formă natural-
materială. Așa, de exemplu, realizarea unei investiții publice este condiționată de procurarea
anticipată a resurselor bănești necesare finanțării achizițiilor, lucrărilor etc. Asemănător, o bună
parte a proceselor de consum final depind de procesele de repartiție financiară, atât ca dimensiune,
cât și ca distribuție în timp și spațiu.

67
 Pe de altă parte, dimensiunile cantitative și calitative ale proceselor materiale creatoare de
valoare nouă se intercondiționează cu cele ale formării și utilizării resurselor financiare publice.
Funcția de reglare (stabilizare) a economiei s-a fundamentat teoretic prin doctrina
intervenționist-statală în viața economică și socială, găsind teren prielnic în condițiile manifestării
tot mai intense a dereglărilor mecanismelor pieței, în societatea modernă, odată cu apariția
ciclicității acesteia.
Impactul posibil reglator al finanțelor publice asupra activităților economice și sociale poate
fi sintetizat pe următoarele direcții principale:
- reglarea sau stabilizarea anticiclică;
- stimularea expansiunii (creșterii) economice;
- modernizarea, restructurarea și adaptarea economiei la cerințele pieței interne și externe.
Sub primul aspect, manifestarea acestei funcții constă în utilizarea tehnicilor și
instrumentelor financiare publice ca mijloace pentru contracararea crizei economice ca fenomen real
sau posibil a se produce, și a șomajului care o însoțește, urmărind asigurarea unei anumite stabilizări
a activității de producției și a ocupării forței de muncă, respectiv atenuarea oscilațiilor ciclice,
determinate de alternarea perioadelor de prosperitate cu cele de declin economic. Ea presupune
facilități sau restricții financiare menite să favorizeze evitarea sincopelor majore.
Prin al doilea aspect se vizează folosirea tehnicilor și instrumentelor financiare ca factori
propulsori ai activităților economice, prin stimularea investițiilor și impulsionarea ritmului de
creștere a producției asigurând, nu numai relansarea economiei sau combaterea tendințelor de
încetinire a ritmului creșterii, ci și o expansiune a acesteia.
Sub cel de al treilea aspect menționat ce are în vedere implicarea finanțelor publice prin
tehnici și instrumente specifice pentru realizarea proceselor de modernizare și restructurare a
economiilor naționale, fie susținând eforturile agenților economici privați sau dezvoltând direct în
cadrul sectorului public, anumite segmente, ramuri sau subramuri economice, fie restricționând alta
și asigurând adaptarea la evoluția cererii pe piețele interne și externe.
Impactul reglator al finanțelor publice, bazat pe interacțiunea proceselor materiale cu cele
financiare, își găsește reflectarea în variabile economice și financiare ale căror dimensiuni
condiționează atingerea obiectivelor urmărite, iar principalele instrumente folosite în acest scop sunt
impozitele, cheltuielile publice, bugetul public. Așa, de pildă, ca premise obiective ale reglării
economiei prin finanțele publice trebuie considerate interrelațiile dependente venitului total, compus
din venit disponibil și impozit pe de o parte, cu mărimea consumului (cheltuielilor) total, structurat
în consum personal și investiții, pe de altă parte, conform relațiilor următoare:
Vt = Vd + T (3.1.);
Ct = Cp + I (3.2.)
în care: Vt = venit total; Vd = venit disponibil; T = impozite, taxe, contribuții; Ct = consum total;
Cp = consum personal; I = investiții.
Din egalizarea celor două relații, sub forma Vt = Ct, decurge și corelarea variabilelor
structurale, ajungându-se la constatarea unor interacțiuni specifice, atât între cele două relații, cât și
între variabile cuprinse în cadrul acestora. Între acestea apare evidentă condiționarea indirectă dintre
variabilele de tipul impozitului și investițiilor în sensul că modificarea mărimii celei dintâi
favorizează modificarea în sens invers a celei din urmă.
În consecință, reglarea economiei prin impozite presupune adaptarea dimensiunii
impozitului față de venitul total cu impactul său asupra venitului disponibil și prin acesta asupra
volumului investițiilor. Astfel, în cazul în care se înregistrează o tendință de stagnare sau recesiune,
relansarea economiei este posibilă prin diminuarea proporției impozitelor, care va antrena creșterea
68
venitului disponibil, din care o bună parte poate deveni sursă de finanțare pentru investiții. Această
redimensionare a mărimii impozitelor devine o premisă a creșterii investițiilor și capacităților de
producție, inclusiv a creării unui număr mare de locuri de muncă și a reducerii semnificative a
șomajului. O asemenea intervenție prin mijloace financiare este specifică situației când se manifestă
un declin al activităților economice, însoțit de restrângerea investițiilor private și creșterea
numărului șomerilor în totalul populației active.
Dimpotrivă, admițând că se constată un ritm prea accelerat al producției (căruia îi
corespunde un număr redus de șomeri), care amenință cu supraîncălzirea economiei și crearea
premiselor pentru intrarea acesteia în declin, devine posibilă intervenția reglatoare în sens invers
prin mărirea impozitelor, diminuarea veniturilor disponibile, a investițiilor private și a producției și
temperând astfel ritmul prea înalt de creștere economică.
Similar, dar adaptată conținutului proceselor specifice, are loc și intervenția reglatoare prin
cheltuielile publice, considerată o variabilă financiară cu impact asupra mărimii consumului total, al
cererii agregate și prin aceasta asupra ofertei. Ea se concretizează prin adaptări ale dimensiunii și
structurii acestora, în funcție de cerințele asigurării unei evoluții ascendente, continue, a economiei.
Impactul reglator rezidă în aceea că o creștere a cheltuielilor bugetare semnificând, atât o
creștere a cererii de consum final public, cât și a investițiilor publice, poate antrena o creștere a
investițiilor, producției și deci a economiei în perioadele când se înregistrează scăderi de proporții
mai mari ale acesteia. Spre deosebire, opțiunea pentru reducerea cheltuielilor publice are ca rezultat
încetinirea ritmului activităților economice și, implicit, atenuarea oscilațiilor ciclice de sens invers.
În același context, acțiunea reglatoare promovată prin finanțele publice include și folosirea
bugetului public, prin acceptarea deficitului bugetar și finanțarea sa din resurse extraordinare, în
fazele de declin economic, acesta devenind un factor de relansare și creștere economică.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR

1. În ce constă funcția finanțelor publice de repartiție a PIB ?

2. Ce interdependențe se manifestă în procesele de constituire și distribuire a fondurilor
financiare publice ?
3. În ce constă funcția finanțelor publice de control asupra activităților economico-sociale?
4. Care sunt formele controlului financiar ?
5. În ce constă funcția finanțelor publice de reglare a activităților economico-sociale?
6. Care este suportul obiectiv al reglării economiei prin impozite și cheltuieli publice ?

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

1. Buchanan, J., Flowers, M., The public finance, Richard Irwin, London, 1975
2. Cullis, J., Jones, Ph., Public finance and public choice, Oxford University Press, 1998
3. Filip, Gh.(coord.), Finanțe , Editura Sedcom Libris, Iași, 2001
4. Hyman, D.N., Public finance, CBS, CBS College Publisching, New York, 1987
5. Musgrave, R. A.; Musgrave, P. B. , Public finance in theory and practice , Mc-Graw Hill
Inc, 1989
6. Văcărel, I. (coord) , Finanțe publice , E.D.P., București, 2007
7. Talpoș, I., Finanțele României, Editura Sedona, Timișoara, 1995
69
 UNITATEA DE STUDIU 5
ROLUL FINANŢELOR PUBLICE

CONŢINUT:
5.1. Rolul finanțelor publice în evoluția societății
5.2. Premise ale influențării proceselor din economia reală prin finanțele publice
5.3. Rolul de pârghii economico-financiare al finanțelor publice

OBIECTIVE :
- cunoașterea rolului îndeplinit de finanțele publice în evoluția societății
- cunoașterea premiselor implicării finanțelor publice în reglarea economiei
- înțelegerea caracterului de pârghii financiare atribuit finanțelor publice

TIMPUL DE STUDIU NECESAR - 4 ORE

ASIMILAREA UNITĂŢII DE STUDIU – 3 ORE
REZOLVAREA TESTELOR – 1 ORĂ

70
 5.1. Rolul finanțelor publice în evoluția societății
Rolul ce revine finanțelor în economie și societate decurge din conținutul proceselor și
relațiilor pe care acestea le exprimă și se concretizează prin efectele sau rezultatele generate de
îndeplinirea fiecăreia dintre funcțiile îndeplinite, în condiții concrete de desfășurare a activității
economice și sociale. În raport cu conținutul și dimensiunile rezultatelor (efectelor) pe care le
produc direct sau la realizarea cărora își aduc contribuția relațiile și tehnicile financiare, poate fi
caracterizat și rolul îndeplinit de către finanțe.
Se pot distinge mai multe direcții de manifestare a rolului finanțelor, având în vedere
procesele economice și sociale pe care le mijlocesc sau le influențează, începând cu contribuția lor
directă la realizarea procesului de repartiție a produsului intern brut (PIB). Din acest unghi de
abordare, este de remarcat că, încă de la începuturi, existența finanțelor a permis distribuirea și
redistribuirea în formă bănească a produsului creat în sfera activităților materiale pentru satisfacerea
unor nevoi de resurse, atât în cadrul acesteia, cât și, mai ales, în cea a activității nemateriale. Astfel,
ca rezultat al îndeplinirii funcției finanțelor de repartiție a PIB, concretizată prin constituirea și
distribuirea unei multitudini de fonduri bănești, se realizează și o realocare a resurselor între sfere de
activitate și în cadrul lor, între diferite domenii, ramuri și subramuri ale economiei, corespunzător
opțiunilor determinate de factori obiectivi sau subiectivi specifici stadiului de dezvoltare al
societății.
În contextul menționat, constatăm că activitățile specifice sferei nemateriale care nu produc,
în mod direct, valoare nouă și nu-și pot asigura resursele necesare propriului consum, nu s-ar putea
înfăptui în absența redistribuirii în acest scop a PIB creat în sfera activităților materiale. Devine
astfel necesară realocarea de resurse realizată, în prim plan, sub forma resurselor bănești
(financiare). Se poate admite, deci, că rolul ce revine finanțelor, în acest caz, se exprimă și prin
crearea unor condiții favorabile funcționării instituțiilor publice și, în general, a entităților care nu-și
pot produce resursele necesare în propria activitate. În măsura în care activitățile respective sau
serviciile prestate de către aceste entități se dovedesc a fi utile societății, realocarea resurselor
destinate creării și funcționării lor trebuie considerată ca premisă indispensabilă asigurată sub aspect
financiar, prin îndeplinirea funcției de repartiție (alocare, distribuție) și concretizând un aspect
important al rolului finanțelor.
Nevoile de utilități ce se manifestă, atât în sectorul public, cât și în cel privat, impun uneori
redistribuirea resurselor (prin intermediul finanțelor) chiar între ramuri sau subramuri ale
economiei, considerată ca ansamblu al activităților materiale creatoare de PIB. În acest sens, de
regulă, crearea și dezvoltarea unor entități noi sau subramuri economice presupune alocarea sau
realocarea corespunzătoare a resurselor, mai întâi, în formă bănească, reliefând rolul ce revine
finanțelor în dezvoltarea economiei, care are ca premisă această redistribuire a resurselor.
De asemenea, ca expresie a rolului finanțelor, se produc realocări de resurse, în primul rând,
în formă bănească, între entitățile administrativ-teritoriale, atunci când, în raport cu nevoile de
funcționare ale acestora resursele proprii sunt insuficiente, iar diferența poate fi acoperită pe seama
redistribuirii resurselor acumulate la nivelul altor structuri administrative.
Manifestarea rolului finanțelor, implicând și procese de realocare a resurselor se exprimă și
prin redistribuirea acestora între membrii societății. Sub acest aspect, este revelator faptul că
resursele prelevate de la populație pentru constituirea diferitelor fonduri bănești (financiare) publice
se depersonalizează, iar între contribuțiile aduse de fiecare persoană și utilitățile de care ea
71
beneficiază nu există o legătură nemijlocită, ceea ce favorizează redistribuirea resurselor între
membrii societății și realizarea unor obiective de ordin social. Prelevările mai mari de la persoanele
cu capacitate contributivă mai ridicată asigură astfel satisfacerea unor nevoi ale persoanelor cu
venituri insuficiente sau fără venituri. În mod deosebit, interesul sporit pentru acțiunile de domeniul
protecției sociale manifestat de către autoritățile publice, bazat pe redistribuirea mai intensă a
veniturilor și implicit a resurselor, evidențiază cu pregnanță un alt aspect al rolului jucat de finanțe
în societatea contemporană.
De o mare importanță se dovedește a fi rolul finanțelor ca expresie a influenței reglatoare
(stabilizatoare) exercitate asupra economiei, folosind în mod adecvat tehnicile și instrumentele
financiare, pentru a stimula sau restricționa evoluția diferitelor procese sau fenomene economice. În
acest context se înscrie, de altfel, conceperea și aplicarea unor mecanisme de influențare a
economiei de piață, urmărind atingerea unor obiective specifice față de starea în care se află
economia într-o perioadă sau alta. Astfel, rolul reglator în economie atribuit finanțelor se
concretizează și prin integrarea variabilelor valorice financiare în structura unor mecanisme sau în
modele de creștere economică echilibrată și dezvoltare durabilă a societății.
Reprezentativ, în acest sens, este cunoscutul sistem al stabilizatorilor încorporați, alcătuit
din componente financiare, cum sunt impozitele, cheltuielile publice, asigurările sociale etc., menit
să intre în acțiune pentru a contracara manifestarea factorilor perturbatori, destabilizatori,
complinind deficiențe de funcționare ale mecanismelor pieței. Evidențiind un rol major atribuit
finanțelor publice, un asemenea sistem presupune integrarea acestor instrumente financiare în
mecanismul economiei de piață de o manieră care să corecteze imperfecțiunile funcționării acestuia,
sporindu-i funcționalitatea. În acest sens, Paul Samuelson consideră că "Sistemele noastre
economico-bugetare moderne sunt structural dotate cu forțe de stabilizare automată foarte eficace.
Ziua și noaptea, indiferent dacă Președintele se află sau nu la Casa Albă, sistemul bugetar
contribuie, aidoma unui resort, la neutralizarea factorilor de dezechilibru".
În principiu, un asemenea stabilizator ar urma să intre în funcțiune cu un anumit impact
asupra cererii, respectiv ofertei agregate. Astfel, considerând impozitul ca variabilă ce determină
reducerea cererii de consum și investițiilor private (când impozitele se majorează) sau dimpotrivă,
creșterea volumului investițiilor și consumurilor private (când impozitele scad), influențarea
dimensiunilor activității economice poate fi concepută a se produce ca reacție automată la
modificările operate asupra mărimii impozitelor. În același cadru, admițând că în faza de declin
economic nivelul șomajului crește, scăderea impozitului devine factor de reducere a acestuia,
antrenând creșterea cererii de consum și a investițiilor private, care creează locuri de muncă.
Însoțit de o acțiune concomitentă prin intermediul cheltuielilor publice, un asemenea demers
presupune creșterea acestor cheltuieli publice în perioade de declin economic și reducerea lor în
perioadele de boom economic, antrenând modificarea corespunzătoare a consumului și investițiilor
publice. Prin creșterea cererii agregate (publice și private) în perioadele de declin, efectul obtenabil
posibil va fi sporirea producției și ofertei (cu reducerea șomajului) și, în final, s-ar înregistra o
creștere economică. Spre deosebire, în perioadele de supraîncălzire a economiei, cei doi stabilizatori
ar urma să acționeze în sens invers, prin ajustări adecvate ale mărimii lor constând într-o creștere a
impozitelor și reducerea cheltuielilor bugetare, cărora le corespunde scăderea cererii agregate, care
va atrage după sine încetinirea ritmului producției, cu diminuarea ofertei.
Așadar, acțiunea acestor stabilizatori s-ar declanșa în corespondență cu fazele caracteristice
evoluției relativ ciclice a economiei, în funcție de anumiți parametri prestabiliți, astfel încât pe

72
ansamblu să se mențină o tendință de creștere economică, prevenind dereglările profunde, cu
consecințele lor economice și sociale.
În același context, se înscrie și susținerea prin mijloace financiare a unor programe de
sprijinire a agriculturii sau cercetării științifice etc. Astfel, în situațiile când cererea solvabilă scade
și consumul se reduce, iar prețurile produselor agricole se diminuează, guvernul poate achiziționa o
parte din recoltă, menținând relativ constant nivelul cererii și prețurilor pe piață. Dimpotrivă, în
situația în care prețurile tind să crească prea mult, statul va vinde produsele achiziționate, mărind
oferta în raport cu cererea existentă și contribuind la menținerea relativ stabilă a nivelului prețurilor
pentru produsele agricole.
Folosirea instrumentelor financiare, în cadrul diferitelor mecanisme de reglare a vieții
economice și sociale, este pusă pe seama doctrinei intervenționist-statale, iar acestea au permis
obținerea de rezultate pozitive de-a lungul unei perioade semnificative, după criza economică
mondială din 1929-1933. Ultimele decenii ale sec. XX marchează, însă, unele reconsiderări și
conturarea unor soluții menite să răspundă și nevoii de contracarare a altui fenomen negativ
(inflația) generat de apelul excesiv la aceste mijloace. Devenită un fenomen deosebit de periculos,
inflația a impus limitarea acțiunilor bazate pe folosirea instrumentelor financiare, în cadrul
preocupărilor de jugulare a presiunilor inflaționiste.
Rolul finanțelor în evoluția societății poate fi apreciat, de asemenea, prin prisma impactului
pe care îl are îndeplinirea funcției lor de control având în vedere contribuția controlului financiar la
îmbunătățirea modului de administrare a resurselor și rezultatelor obținute la nivelul diferitelor
entități economice și sociale.
Pe un plan mai larg, acest rol se concretizează și prin combaterea consumului abuziv al unor
produse dăunătoare sănătății oamenilor (de exemplu, majorând impozitele indirecte la aceste
produse) sau prin susținerea unor politici demografice raționale, promovând un sistem adecvat de
impozitare a veniturilor mai avantajos celor ce au în îngrijire copii sau acordarea de indemnizații ori
alocații acestora, etc.

5.2. Premise ale influențării proceselor din economia reală prin finanțele publice
Finanțele publice îndeplinesc un rol major în redistribuirea, alocarea și utilizarea resurselor
și implicit în desfășurarea proceselor din economia reală, având ca premise multiplele conexiuni ce
se realizează între repartiția financiară și diferitele sfere ale reproducției.
O imagine de ansamblu asupra conexiunilor ce caracterizează înfăptuirea proceselor
economice reale cu cele financiare (considerate succesiv în ipostaze de factori determinanți,
respectiv determinați), poate fi redată prin următoarea schemă (fig.1):

CONSUM PRODUCŢIE

REPARTIŢIE
REPARTIŢIE
FINANCIARĂ
73
 Figura nr.1. Conexiuni ale repartiției financiare cu procesele reale

Produsul realizat în sfera producției, de o anumită dimensiune valorică, este supus

repartiției, care în bună măsură (aproximativ 50%) se realizează prin finanțele publice. În această
sferă a repartiției se manifestă multiple categorii financiare, ca bugetul de stat, impozite, taxe,
contribuții obligatorii, cheltuieli publice etc. prin care se constituie fondurile financiare publice la
dispoziția anumitor entități. Pe seama acestor fonduri se formează veniturile derivate și se realizează
alocarea resurselor publice pentru satisfacerea nevoilor de consum public. Ca urmare, o bună parte a
proceselor ce se realizează în sfera consumului depind de formarea cererii de consum, având la bază
și resursele financiare publice alocate în acest scop. Realizarea efectivă a consumului (consum final,
investiții) depinde de dimensiunile și orientarea fluxurilor financiare private și publice.
Comparând legăturile dintre sfera producției și sfera repartiției cu cele dintre sfera
consumului și sfera repartiției se constată, că, în primul rând, repartiția prin finanțele publice este
direct de determinată de dimensiunile valorice ale producției supuse repartiției și de structura
repartiției ca proces de ansamblu (cu proporții mai mari sau mici ale repartiției financiare publice).
În al doilea rând, repartiția condiționează în mare măsură consumul, atât ca dimensiuni cât și ca
structură. Modificările pe care le înregistrează repartiția financiară publică influențează
dimensiunile și structura cererii solvabile, ce se transmite ca o comandă de bunuri și servicii spre
sfera producției. Pe această bază, evoluția consumului reflectă impactul repartiției financiare
publice, înglobând această influență în acțiunea pe care consumul o exercită asupra producției. Apar
astfel relații de condiționare reciprocă între consumul agregat, public și privat, și producție, prin
prisma mărimii și structurii comenzilor adresate producției.
În mod implicit repartiția financiară publică, respectiv categoriile financiare publice, apar în
relație de determinare cu producția, prin intermediul consumului. Prin urmare, producția va
reacționa la cererea agregată publică și privată nu numai sub impactul cererii private, ci și sub
impactul cererii de consum public (bunuri de consum public și bunuri de investiții publice).
În consecință, este posibilă exercitarea unor influențe semnificative , inclusiv de
impulsionare a activităților creatoare de bunuri din sfera producției, prin folosirea adecvată a
instrumentelor financiare publice, adoptând diverse variante de realizare a repartiției financiare
publice în raport cu diferitele obiective de ordin economic și social.
Interacțiunea obiectivă ce decurge din procesul reproducției face ca aceste categorii
financiare să servească pentru exercitarea unor influențe semnificative asupra ansamblului
economic și social, grefându-se ca pârghii financiare pe mecanismele economiei de piață.

5.3. Rolul de pârghii economico-financiare al finanțelor publice

Noțiunea de pârghie provine din fizică, cu semnificația unei forțe care dă un impuls unui
anumit proces sau fenomen, și este adaptată la domeniul economic, semnificând, în acest cadru,
utilizarea categoriilor financiare ca instrumente de influențare a activităților economice și sociale
într-un anumit sens și pentru realizarea anumitor obiective.

74
 Suportul obiectiv al folosirii unei asemenea categorii de instrumente îl constituie baza
obiectivă a finanțelor ca procese și relații economice și financiare ce se manifestă în interdependență
cu procesele economice reale, și interdependența dintre fluxurile financiare pe care se grefează
aceste instrumente și fluxurile reale.
Din această perspectivă este de admis că diversele categorii financiare (impozite, cheltuieli,
buget, credit, asigurări etc.) se pot manifesta ca pârghii economice (sau economico-financiare) în
măsura în care favorizează soluționarea unor probleme de ordin economic și social, în condiții
avantajoase, prin cointeresarea factorilor implicați. În acest sens, acțiunea exercitată prin pârghiile
economico-financiare contribuie la o îmbunătățire a performanțelor diferitelor activități cu caracter
economic și social, suplinind eventualele disfuncționalități ale mecanismului economic, respectiv
ale mecanismului financiar.
Asemenea pârghii pot fi concepute de pe pozițiile finanțelor publice de către factorii de
decizie din această sferă, mizând pe impactul pozitiv al funcționării acestora. Nu este exclusă însă
obținerea de efecte pozitive și prin utilizarea unor instrumente financiare caracteristice finanțelor
private. Cele mai cunoscute pârghii economico-financiare sunt cele din sfera finanțelor publice,
rolul central revenind impozitelor, taxelor și contribuțiilor obligatorii instituite de autoritățile
publice, respectiv formelor concrete și modalităților tehnice de distribuire și utilizare a resurselor
financiare.
O asemenea pârghie poate exercita o influență pozitivă in raport cu obiectivele urmărite fie
prin capacitatea de a stimula anumite procese, fie prin capacitatea de a le inhiba. În primul caz se
scontează pe efectul de cointeresare a factorilor implicați în atingerea obiectivului respectiv prin
stimulare financiară, iar în cel de al doilea caz se are în vedere limitarea posibilităților de
manifestare a factorilor cu impact negativ față de realizarea obiectivului urmărit, mergând chiar
până la sancționarea materială a factorilor responsabili.
Referindu-ne la impozit ca principală pârghie financiară, trebuie subliniat faptul că acesta
reprezintă nu numai o resursă financiară publică, ci și un mijloc de stimulare a investițiilor, de
orientare a consumului, de extindere a schimburilor externe, de corectare a unor tendințe negative în
evoluția proceselor economice și sociale. Este relevantă în acest context aprecierea lui Maurice
Duverger conform căreia “În neocapitalismul modern, impozitul capătă o semnificație mai largă; el
încetează de a mai constitui grăuntele de nisip care jenează angrenajele, pentru a deveni unul
dintre regulatoarele și motoarele mașinii" (economice și sociale - n. n.) .
Folosirea pârghiilor financiare poate avea efecte pozitive mai mari sau mai mici în funcție de
modul în care au fost concepute și se integrează în mecanismul economic. Pornind de la premisa că
pot funcționa în același timp mai multe pârghii, devine necesară corelarea acțiunii lor și implicit
tratarea lor ca un subsistem în cadrul mecanismului economic.
Pot fi evidențiate, în acest sens, mai multe cerințe ale îndeplinirii rolului ce revine pârghiilor
financiare:
În primul rând, se cere ca pârghiile financiare să se încadreze organic în sistemul categoriilor
economice existente și să se asigure deplină concordanță a pârghiilor financiare cu normele și
normativele economico-financiare, iar acțiunea lor să fie circumscrisă îndeplinirii obiectivelor de
politică economico-socială. Se crează, astfel, premisele necesare pentru îndeplinirea funcțiilor
acestor pârghii în deplină corelație cu celelalte metode de conducere folosite, contribuind la
realizarea obiectivelor urmărite.

75
 În al doilea rând, este necesară armonizarea acțiunii tuturor pârghiilor financiare pentru a se
completa și a nu se anihila reciproc. Potrivit acestei cerințe se impune ca pârghiile financiare să fie
tratate ca un sistem, în care acțiunea componentelor este convergentă și vizează realizarea
obiectivelor stabilite. Neluarea în considerare a acestei cerințe poate avea ca urmare anihilarea sau
chiar anularea reciprocă a acțiunii unor pârghii, comportarea lor contradictorie și, pe ansamblu,
diminuarea rolului acestora în procesul conducerii activității economico-sociale și al îndeplinirii
acestor obiective.
În al treilea rând, acțiunea pârghiilor financiare trebuie să aibă un caracter diferențiat în
raport cu specificul ramurilor și subramurilor de activitate și cu condițiile existente în fiecare etapă a
dezvoltării. În acest scop este indicată, încă în faza proiectării pârghiilor financiare, studierea
reacțiilor posibile din partea unităților economice, considerate în situații diverse, față de folosirea
uneia sau alteia dintre pârghii și, în principiu, experimentarea lor în activitatea unor unități
reprezentative înainte de a fi generalizate, iar periodic devine necesară verificarea comportamentului
lor în practica economico-financiară pe baza rezultatelor obținute, și adoptarea măsurilor corective
ce se impun.
În al patrulea rând, este necesar ca în conceperea și folosirea pârghiilor financiare să fie luate
în considerare conexiunile ce se realizează între acestea și diferitele componente ale mecanismului
economico-financiar. Luarea în considerare a legăturilor de conexiune permite atât valorificarea
deplină a valențelor pârghiilor financiare, cărora le revine astfel rolul de a complini imperfecțiunile
mecanismului în ansamblu, cât și funcționarea normală a acestui mecanism.
Rostul acestor pârghii financiare rezidă, în esență, în a suplini prin funcționarea lor
imperfecțiunile mecanismului economic, respectiv atenuarea disfuncționalităților acestuia. În acest
sens, limitele recunoscute ale autoreglării mecanismului economiei de piață justifică instituirea și
grefarea pe acest mecanism a pârghiilor financiare publice cu rolul menționat anterior.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR

1. Care sunt direcțiile principale în care se manifestă rolul finanțelor publice în economie și
societate?
2. Care sunt premisele influențării proceselor din economia reală prin finanțele publice ?
3. În ce constă caracterul pârghii economico-financiare atribuit finanțelor publice ?
4. Care sunt cerințele ce trebuie îndeplinite în utilizarea pârghiilor financiare ?

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ
1. Buchanan, J., Flowers, M., The public finance, Richard Irwin, London, 1975
2. Cullis, J., Jones, Ph., Public finance and public choice, Oxford University Press, 1998
3. Filip, Gh.(coord.), Finanțe , Editura Sedcom Libris, Iași, 2001
4. Hyman, D.N., Public finance, CBS, CBS College Publisching, New York, 1987
5. Musgrave, R. A.; Musgrave, P. B. , Public finance in theory and practice , Mc-Graw Hill
Inc, 1989
6. Văcărel, I. (coord) , Finanțe publice , E.D.P., București, 2007
7. Talpoș, I., Finanțele României, Editura Sedona, Timișoara, 1995

76
77
 UNITATEA DE STUDIU 6
POLITICA FINANCIARĂ

CONŢINUT:
6.1. Conținutul politicii financiare
6.2. Politica cheltuielilor publice (bugetare) și coordonatele sale
6.3. Politica resurselor financiare publice și coordonatele sale

OBIECTIVE :
- cunoașterea conținutului politicii financiare
- cunoașterea componentelor politicii financiare a autorităților publice
- cunoașterea coordonatelor politicii cheltuielilor publice
- cunoașterea coordonatelor politicii resurselor financiare publice

TIMPUL DE STUDIU NECESAR - 4 ORE

ASIMILAREA UNITĂŢII DE STUDIU – 3 ORE
REZOLVAREA TESTELOR – 1 ORĂ

78
 6.1. Conținutul politicii financiare
Politica financiară este o componentă a politicii generale, în care se integrează, deși dispune
de o relativă independență, indiferent de nivelul de organizare sau structura funcțională a societății,
la care este abordată ea. De aceea, se impune caracterizarea politicii financiare în contextul politicii
generale, care, la rândul său, privită la nivel de colectivitate umană organizată în stat, poate fi
definită generic ca un ansamblu de activități orientate spre dobândirea și păstrarea puterii în
societate de către formațiuni politice, subordonându-se realizării anumitor scopuri sau obiective ale
acestora. În mod implicit, este de admis că politica, în general, promovează anumite interese, care,
de regulă, corespund obiectivelor urmărite de societate sau de anumite segmente ale societății, de
mai mare sau mai mică întindere, reprezentate prin grupări (partide) politice. Pe această bază, există
tendințe și orientări diferite ale politicii generale (promovate de către diverse formațiuni politice),
incluzând, între altele, componente financiare specifice.
Totodată, politica mai este definită, în mod mai pragmatic, ca formă de organizare și
conducere a unei comunități umane, pentru satisfacerea intereselor sale, sau ca ansamblu al
deciziilor (opțiunilor) luate de către autorități pentru organizarea și conducerea activității economice
și sociale. În această accepțiune, ea se manifestă la toate nivelurile și structurile organizatorice ale
societății.
Indiferent de modul de abordare a conceptului de politică, concretizarea sa implică obiective
și mijloace sau instrumente de înfăptuire a acestora, în acord cu interesele grupării sau comunității
umane respective. Ea presupune, în mod direct, metode și modalități de acțiune specifice diferitelor
domenii de activitate umană, pentru realizarea diferitelor obiective economico-sociale.
Considerată distinct, politica financiară exprimă opțiunile privind metodele, mijloacele și
instituțiile cu caracter financiar, antrenate în procurarea, alocarea și utilizarea resurselor bănești,
inclusiv modalitățile de folosire a instrumentelor și tehnicilor financiare pentru influențarea
activităților economico-sociale în sensul dorit. Domeniul său de manifestare îl constituie activitatea
financiară, în general, dar prin conținut, ea repercutează asupra întregii activități a entităților de la
care emană, îmbrăcând forme ale deciziilor financiare.
Într-o accepțiune limitativă, conceptul de politică financiară este folosit în sensul de politica
finanțelor publice, pentru a desemna fenomenele care dau naștere unei sarcini publice, la baza căreia
se află factorul financiar. În acest sens, existența sarcinii financiare antrenează punerea în aplicare a
unor tehnici politico-juridice și a unor mecanisme de acțiune specifice domeniului finanțelor
publice.
Prin conținutul său, politica financiară este indisolubil legată de celelalte componente ale
politicii economice. Astfel, dacă politica economică a statului își propune, ca obiective, dezvoltarea,
retehnologizarea și modernizarea ramurilor economiei naționale, relansarea economică, participarea
mai largă a țării la schimburile internaționale și, pe această bază, creșterea economică durabilă,
distribuirea mai echitabilă a veniturilor etc., politica financiară trebuie să se înscrie pe aceleași
coordonate.
În mod obișnuit, obiectivele politicii financiare sunt puse în legătură directă cu scopul
declarat al dezvoltării economico-sociale a unei țări, respectiv cu obiectivele ce și le propune fiecare
entitate economică sau socială. Astfel, asigurarea creșterii economice și contracararea stagnării sau
recesiunii economice, declarate ca obiective ale politicii generale, trebuie să aibă corespondent într-
o politică financiară de stimulare a investițiilor și a consumului etc. Asemănător, includerea în

79
programul de guvernare (al unei grupări sau alteia) a creșterii capacității de apărare națională trebuie
să-și găsească un corespondent în deciziile privind finanțarea acestui obiectiv.
În opinia unor autori, cum este francezul Alain Barrère, obiectivele politicii financiare (a
statului) ar putea fi sintetizate astfel: să favorizeze progresul economic; să regularizeze conjunctura
economică; să realizeze justiția socială, sub aspect financiar.
Instrumentele și tehnicile de realizare a obiectivelor politicii financiare reprezintă, la rândul
lor, componente ale acesteia, prin care se conturează modul concret de înfăptuire a fluxurilor
bănești, în corespondență cu scopurile cărora le sunt subordonate activitățile financiare. În același
sens, la nivelul întreprinderilor, politica financiară se integrează programelor vizând funcționarea și
dezvoltarea acestora, inclusiv adaptarea activității lor la cerințele pieței interne și externe.
Totodată, pornind de la accepțiunea largă dată finanțelor, se conturează și un conținut mai
cuprinzător al politicii financiare, incluzând politica financiar-monetară - în care sunt implicate
autorități publice - și politicile financiare ale entităților economico-sociale private. În această
accepțiune, se pot distinge mai multe componente ale politicii financiar-monetare, între care,
politica fiscală, politica bugetară, politica monetară și valutară etc., promovate de către autoritățile
publice și politica financiară a întreprinderii, promovată de firme, organizații, instituții autonome
etc.
Conceptul de politică fiscală este prezentat adesea cu nuanțe diferite, accentuându-se, de
regulă, asupra laturii sale referitoare la sistemul de impozite promovat de un stat sau altul. De fapt,
politica fiscală nu poate fi concepută decât ca un mixaj între modalitățile de procurare a resurselor la
dispoziția statului și cele privind destinațiile ce se dau acestor resurse, în îndeplinirea funcțiilor și
sarcinilor ce-i revin.
Politica fiscală este, deci, o componentă a politicii financiare a statului, care cuprinde, atât
ansamblul reglementărilor privind stabilirea și perceperea impozitelor și taxelor, concretizând
opțiunile statului în materie de impozit și taxe, cât și deciziile privind cheltuielile publice ce se
finanțează. Dar, componentele sale trebuie concertate cu cele de politică bugetară sau monetară,
respectiv cu politica prețurilor și cu cea a ocupării forței de muncă etc., pentru a se integra în
politica generală.
În același timp, politica fiscală are și scopuri specifice, între care, în opinia lui Paul
Samuelson, sunt de avut în vedere și acelea de a contribui la atenuarea oscilațiilor caracteristice
ciclurilor economice sau de a favoriza menținerea unei economii progresive, care să asigure un grad
ridicat de ocupare a forței de muncă.
În viziune modernă, se consideră că politica fiscală presupune folosirea conștientă a
veniturilor și cheltuielilor bugetului de stat pentru a influența viața economică și socială. În mod
deosebit, conținutul său face imperativă utilizarea ansamblului de instrumente și procedee cu
caracter fiscal pentru a stabili nivelul și structura prelevărilor obligatorii; operațiile, activitățile și
veniturile impozabile; regimul exonerărilor și reducerilor de impozite sau cel al subvenționărilor,
conturând modul de a realiza redistribuirea produsului creat între sfere de activitate, ramuri
economice, entități administrativ-teritoriale, persoane fizice și juridice.
Politica fiscală își poate pune amprenta, influențând asupra derulării proceselor economico-
financiare și implicit asupra evoluției întregii societăți. Dar, la rândul său, ea este condiționată de
mediul economic, printr-o serie de factori, dintre care se remarcă: starea economiei, raporturile
dintre sectorul public și cel privat, nivelul veniturilor cetățenilor etc.
În sinteză, politica fiscală se reprezintă prin totalitatea metodelor, mijloacelor, formelor,
instrumentelor și instituțiilor folosite de stat pentru procurarea resurselor financiare fiscale și
80
utilizarea lor în finanțarea de acțiuni publice, inclusiv pentru influențarea vieții economice și
sociale. Ea abordează, în mod firesc, atât problematica impozitelor (prelevărilor fiscale), cât și pe
cea a cheltuielilor publice, care adesea joacă rolul determinant în cadrul politicii financiare a
statului.
Politica bugetară se concretizează prin deciziile privitoare la formarea, repartizarea și
utilizarea resurselor fondului bugetar sub forme ale veniturilor și cheltuielilor bugetare, inclusiv
finanțarea deficitului bugetar, folosind ca instrument principal bugetul public, atât pentru
redistribuirea PIB, cât și în scopul influențării asupra dezvoltării durabile a societății.
Politica monetară înglobează deciziile și acțiunile vizând oferta de monedă și derularea
circulației monetare în economia națională, asigurarea echilibrului monetar și menținerea puterii de
cumpărare a monedei, inclusiv folosirea instrumentelor monetare în scopul realizării unor obiective
ale politicii generale.
Politica valutară se referă, în esență, la modalitățile de procurare și utilizarea a resurselor
valutare și echilibrarea balanței de plăți externe, crearea rezervelor de valută, evoluția cursului
valutar și efectuarea de tranzacții pe piețele financiar-valutare etc.
Politica financiară a întreprinderii (firmei) se constituie, la rândul său, ca o componentă a
politicii economice proprii și vizează, în general, procurarea și utilizarea resurselor bănești,
corespunzător cerințelor impuse de îndeplinirea propriilor obiective. Ea este concepută și aplicată în
acord cu nevoile de funcționare ale fiecărei întreprinderi, dar în același timp, se află în
corespondență cu politica financiară a statului, interferând cu deciziile adoptate de organele de stat,
care au impact în plan financiar. Din această perspectivă, politica financiară a statului, și în primul
rând politica fiscală, care vizează direct, pe de o parte, sistemul impozitelor practicate de stat, iar pe
de altă parte, cheltuielile publice efectuate, poate influența, în bună măsură, asupra deciziilor luate
de întreprindere în plan economic și financiar. În mod obișnuit, toate măsurile de orientare a
dezvoltării și ajustare macroeconomică bazate pe instrumente financiar-monetare se reflectă și în
politica financiară a întreprinderilor.
Între elementele de politică financiară, indiferent de nivelul la care se manifestă aceasta și
componentele bazei economice se stabilesc raporturi de interdependență, în sensul că politica
financiară apare, pe de o parte, ca emanație a unui sistem social-economic dat, iar pe de altă parte,
ea poate determina modificări în structura sistemului, respectiv în baza economică a societății.
Politica, în general, și implicit cea financiară poate conține elemente specifice, atât acțiunilor
cu caracter strategic, cât și tactic. Primele se concretizează prin decizii de politică financiară privind
realizarea unor obiective pe termen mai îndelungat și de mai mare amploare, reflectate în planul
activității financiare. Prin comparație, elementele de tactică financiară vizează, în mod direct,
aspectele de ordinul tehnicilor folosite pentru efectuarea operațiilor bănești-financiare curente,
oferind și cadrul organizatoric adecvat atingerii obiectivelor strategice.
În principiu, se admite că deciziile (opțiunile) care stabilesc coordonatele politicii financiare
pentru o anumită etapă a evoluției societății sau unei entități economico-sociale, reflectate în
programele financiare de perspectivă mai îndelungată alcătuiesc strategia financiară, în timp ce
actele administrative de planificare și programare a operațiunilor bănești, pe perioade scurte, ca și
măsurile sau deciziile luate pentru executarea obiectivelor specifice unei perioade sau alteia,
constituie componente ale tacticii financiare.

81
 Structurarea politicii financiare, pe elemente strategice și tactice, este prezentă la diferite
niveluri la care se iau deciziile financiare, iar implicațiile lor se regăsesc în rezultatele înregistrate
de fiecare componentă funcțională, cu activitate financiară.
O abordare a politicii financiare, prin prisma problematicii la care se referă, evidențiază
structurarea sa pe mai multe domenii mari, dintre care se pot distinge:
a) mobilizarea, respectiv procurarea resurselor bănești la fondurile financiare ce se
constituie, fie în sectorul public, fie în cel privat;
b) repartizarea sau alocarea pe destinații și utilizarea fondurilor bănești constituite;
c) îndatorarea, respectiv activitatea de creditare, incluzând regimul de practicare a
împrumuturilor și dobânzilor;
d) organizarea și funcționarea piețelor financiare;
e) organizarea și realizarea activității privind asigurările, care, la rândul lor, se diferențiază
în asigurări sociale și asigurări de bunuri, persoane și răspundere civilă;
f) organizarea și funcționarea aparatului financiar-bancar;
g) organizarea și exercitarea controlului financiar;
h) folosirea pârghiilor financiare pentru influențarea activității social-economice;
i) asigurarea premiselor necesare menținerii echilibrului financiar și monetar în economie.
Tuturor acestor domenii le corespund competențe decizionale de politică financiară, menite
să asigure derularea proceselor economice și fluxurilor bănești în concordanță cu obiectivele
politicii fiecărei entități economico-sociale, respectiv cu cele ale politicii generale a statului. Deși cu
diferențieri sensibile, politica financiară a oricărei entități, inclusiv a statului, cuprinde anumite
categorii de opțiuni, distincte prin conținutul proceselor vizate, dar care se întrepătrund și se
condiționează reciproc, cum sunt cele asupra cheltuielilor de efectuat; resurselor (veniturilor)
utilizabile etc.

6.2. Politica cheltuielilor publice (bugetare) și coordonatele sale

Cheltuielile publice concretizează una din componentele fundamentale ale politicii fiscale și,
în același timp, ale politicii financiare a statului, având un impact profund în politica generală.
Deoarece politica fiscală apare în prim plan ca expresie a nevoilor cu caracter public
asumate spre a fi satisfăcute de către autoritățile publice, coordonatele majore ale politicii privind
cheltuielile publice vizează, în primul rând, dimensionarea, respectiv cuantificarea acestora și, în al
doilea rând, structurarea lor corespunzător obiectivelor de politică generală promovată într-o
perioadă sau alta.
În plan larg, problematica politicii financiare, în sfera cheltuielilor publice, se referă
inevitabil la stabilirea obiectivelor de realizat din punct de vedere financiar, în corespondență
directă cu deciziile de ordin economic și social luate de stat. Ca urmare, ea presupune opțiuni ale
factorilor de decizie asupra dimensiunii și structurii destinațiilor date resurselor financiare publice,
sub formele concrete ale cheltuielilor pentru acțiuni considerate de interes public.
Elaborarea deciziilor de politică fiscală pe acest segment trebuie să aibă în vedere și
impactul cheltuielilor publice asupra proceselor economice și sociale, inclusiv asupra celor din
sectorul privat. Această apreciere are în vedere faptul că dimensiunile sau structura cheltuielilor
publice condiționează, în bună măsură, proporțiile la care se realizează procesele economico-
sociale, ceea ce impune preocuparea pentru optimizarea lor. În acest scop, sunt analizate informații

82
privind dinamica în timp și spațiu a cheltuielilor publice, respectiv se fac comparații cu situații
înregistrate în alte state.
Așadar, în cadrul dimensionării cheltuielilor publice, prin politica financiară se stabilesc, în
funcție de obiectivele de realizat, mărimile absolute și ponderile pe total și pe categorii de cheltuieli
în PIB și în totalul cheltuielilor bugetare. De primă însemnătate apare, astfel, determinarea mărimii
cheltuielilor publice ca proporție în PIB, deoarece acesta reprezintă sursa de bază în finanțarea lor și
condiționează, în mod decisiv, potențialul financiar al țării. Or, menținerea volumului cheltuielilor
publice în limite acceptabile față de dimensiunile PIB obtenabil este premisa indispensabilă pentru
ca acestea să fie finanțate din resursele normale (obișnuite) și să se evite apelul la resurse
extraordinare. În acest context, se impune și supravegherea riguroasă a deficitului bugetar, care
rezultă ca o consecință a angajării unor cheltuieli mai mari decât veniturile curente ce se pot
procura.
La rândul său, structurarea pe destinații a cheltuielilor publice reprezintă o condiție esențială
pentru asigurarea concordanței lor cu obiectivele economice și sociale urmărite în fiecare etapă,
respectiv în cadrul unui an bugetar. Unele obiective de îndeplinit se pot eșalona pe mai mulți ani
bugetari, ceea ce impune corelarea dimensiunilor și structurii cheltuielilor pe perioade mai mari.
O coordonată importantă a politicii financiare, reflectată prin dimensiunile și structura
cheltuielilor publice, vizează asigurarea funcționării normale a instituțiilor publice.
Subdimensionarea ca și supradimensionarea sumelor alocate au impact negativ, nu numai asupra
îndeplinirii sarcinilor fiecărei instituții, ci și asupra societății, în ansamblu. În acest cadru, o
importanță deosebită o are realizarea unui raport optim între cheltuielile de personal și cheltuielile
materiale. Adesea, se constată, ca fenomen negativ ce se manifestă în multe state
supradimensionarea cheltuielilor de funcționare și, mai ales, a celor de personal care dețin ponderi
prea mari în defavoarea cheltuielilor de capital, respectiv a celor materiale.
În relație directă cu cele anterioare, o altă coordonată a politicii financiare, în acest domeniu,
se referă la asigurarea unei eficiențe ridicate a cheltuielilor publice ce se efectuează. Aceasta
presupune determinarea și aprecierea gradului de eficacitate economico-socială a acțiunilor
finanțate, optând pentru cheltuielile publice care permit maximizarea ofertei de utilității publice în
condițiile armonizării ei cu oferta privată.
Totodată, pentru acest segment al politicii fiscale, este determinantă alegerea metodelor și
instrumentelor tehnice folosite în derularea proceselor de alocare și utilizare a resurselor, în raport
cu specificul activităților publice. Se înscriu aici și opțiunile asupra metodelor de gestionare a
resurselor financiare de către entitățile publice. În acest sens, trebuie să se opteze între finanțarea
integrală (sau parțială) nerambursabilă din fondurile statului și autofinanțarea din veniturile
obtenabile în propria activitate a instituțiilor sau a întreprinderilor publice.
În principiu, finanțarea integrală presupune acoperirea tuturor cheltuielilor unei entități de la
bugetul statului și se consideră a fi nestimulativă, pentru că nu realizează legătura firească între
cheltuielile efectuate și rezultatele activității finanțate. Ea este, însă, aplicabilă acolo unde prin
natura activității entităților respective nu pot fi obținute venituri acoperitoare cheltuielilor, așa cum
este cazul instituțiilor publice din sfera activităților nemateriale.
La rândul său, autofinanțarea integrală este recomandată în situația întreprinderilor cu capital
de stat din sfera activităților materiale. Ea asigură o legătură directă între calitatea, cantitatea și
conținutul activității economico-financiare realizată de entitatea respectivă și posibilitatea acoperirii
cheltuielilor de efectuat. Această variantă cointeresează în măsură mult mai mare utilizatorii de

83
resurse publice în desfășurarea unor activități calitativ superioare, pentru a acoperi integral, din
veniturile proprii, cheltuielile efectuate și a obține, în plus, un profit cât mai ridicat.
Este, de asemenea, posibilă opțiunea pentru aplicarea autofinanțării parțiale, mai ales, în
cazul instituțiilor publice care obțin unele venituri din propria activitate, fără a putea acoperi în
întregime cheltuielile necesare funcționării normale. Așa, de pildă, se folosesc direct anumite
venituri realizate de diferite instituții bugetare, pentru efectuarea propriilor cheltuieli (în afara
bugetului de stat), ceea ce creează condiții mai bune pentru cointeresarea acestora în creșterea
eficienței activităților cu caracter public pe care le realizează.
O coordonată majoră a politicii fiscale privind cheltuielile publice vizează influențarea
evoluției vieții economico-sociale corespunzător obiectivelor dezvoltării de ansamblu, folosind
adecvat tehnicile și modalitățile de finanțare. Pe un plan larg, acestea trebuie să stimuleze
manifestarea fenomenelor pozitive și să le inhibe pe cele negative prin tehnicile de alocare și
cheltuire a banului public. În mod deosebit, cheltuielile publice, care reprezintă o componentă a
cererii agregate, pot fi orientate de o manieră favorabilă dezvoltării economice și sociale,
contribuind la înfăptuirea unor obiective de politică generală, cum sunt: relansarea economică,
reducerea șomajului, asigurarea protecției sociale etc.

6.3. Politica resurselor financiare publice și coordonatele sale

Formarea resurselor financiare la dispoziția autorităților publice presupune, la rândul său,
opțiuni ale acestora asupra cuantumului și modalităților de procurare a lor, ea fiind axată pe anumite
coordonate specifice acestui domeniu.
Astfel, o coordonată esențială a acestei politici constă în dimensionarea judicioasă a
resurselor financiare publice posibil de procurat. În acest scop, o primă opțiune se referă la stabilirea
volumului de resurse ce se pot mobiliza din interiorul țării, pornind de la mărimea PIB, care
reprezintă sursa de bază în formarea resurselor financiare, atât publice, cât și private. Cuantificarea
acestora trebuie să țină seama, atât de dimensiunile PIB previzibil a se realiza în anul financiar avut
în vedere, cât și de proporțiile posibile ale distribuirii și redistribuirii sale pentru constituirea
diferitelor fonduri financiare, private și publice, inclusiv de condițiile specifice asigurării resurselor
bănești necesare realizării activităților materiale și nemateriale din sectorul public. Sub acest din
urmă aspect, posibilitățile de procurare a resurselor financiare și dimensiunile acestora în sectorul
economic de stat depind, în principiu, de cantitatea și calitatea activității proprii, a întreprinderilor
respective. Spre deosebire, pentru instituțiile publice neproductive, asigurarea acestor resurse
presupune, de regulă, redistribuirea de PIB prin intermediul bugetului public și, deci, procurarea lor,
mai întâi, la fondurile financiare publice, mai ales, sub forme ale prelevărilor obligatorii.
Prin urmare, o evaluare globală, care să stea la baza opțiunii de politică financiară privind
cuantumul resurselor publice bugetare, ce provin din PIB, poate rezulta ca produs între mărimea
previzionată a acestuia și o cotă procentuală (medie) a prelevărilor la bugetul public, conform
relației următoare:
PIB x c
Rb = (6.1.)
100
în care: Rb - resursele bugetare; c - cota procentuală (medie) a prelevărilor din PIB.
Dependența cvasitotală a cuantumului resurselor financiare publice utilizabile de mărimea
PIB realizat are un caracter obiectiv și se impune a fi reflectată în deciziile de politică fiscal-
bugetară. Supradimensionarea sau subdimensionarea PIB și evaluarea eronată a resurselor financiare
84
utilizabile în satisfacerea nevoilor publice pe seama acestuia poate antrena efecte negative profunde,
nu numai în planul financiar, ci și în cel general, economico-social.
Sub aspectul cotei (medii) procentuale a prelevărilor din PIB (la bugetul public), care
influențează, la rândul său, opțiunea asupra cuantificării resurselor financiare utilizate de către stat,
se constată că dimensiunile mai reduse ale PIB, îndeosebi în țările în curs de dezvoltare, limitează și
proporțiile posibile ale redistribuirii acestuia, având în vedere că aceeași sursă (insuficientă) trebuie
să asigure un minim de venit necesar consumului privat.
Pe de altă parte, în aprecierea nivelului optim de redistribuire a PIB, sub forme ale resurselor
financiare publice, se poate porni de la satisfacerea maximă a nevoii totale de utilități, prin
combinarea rațională și optimizarea ofertelor de utilități private și publice, ceea ce corespunde
cerințelor de folosire mai eficientă a resurselor, în ansamblu.
Resursele financiare publice provenite prin repartizarea PIB sunt cele mai importante și se
realizează în mod curent (obișnuit), dar, uneori, ele nu acoperă integral nevoile de finanțat, ceea ce
determină apelul la alt tip de resurse, numite extraordinare, utilizabile în mod excepțional.
În consecință, o altă coordonată a politicii financiare, în acest domeniu, rezidă în opțiunea
pentru folosirea de resurse extraordinare de tipul împrumuturilor publice sau a emisiunii
inflaționiste de monedă și stabilirea proporțiilor acestora. Apelul la aceste resurse trebuie să țină
seama de impactul folosirii fiecăreia, în plan financiar-monetar, economic și social, ceea ce face
necesară evaluarea efectelor pozitive sau negative însoțitoare, cum sunt: creșterea datoriei publice și
cheltuielilor legate de ea, posibilitatea relansării economiei stagnante sau în criză, reducerea
șomajului, creșterea inflației etc.
Altă coordonată a politicii privind resursele financiare publice, în acest domeniu, vizează
posibilitatea folosirii unor resurse externe, care, în mod obișnuit, îmbracă forma împrumuturilor
obținute de la creditori externi. În principiu, folosirea de resurse externe trebuie să aibă un caracter
excepțional, apelându-se la ele numai după epuizarea posibilităților de procurare din interior,
deoarece acestea generează datorie publică externă, care grevează situația financiar-valutară a țării.
Ea va trebui ulterior achitată tot pe seama resurselor interne, amplificând efortul valutar al țării și
generând scurgerea de PIB, în afară, prin plata dobânzilor aferente. Totuși, în anumite limite și
condiții, îndatorarea externă este posibilă și cu efecte benefice, dar o asemenea decizie de luat în
cadrul politicii financiare a statului, se cere a fi fundamentată sub toate aspectele specifice pe care le
incumbă.
O altă coordonată a politicii resurselor financiare publice se referă la alegerea formelor,
metodelor, instrumentelor și tehnicilor de efectuare a prelevărilor la fondurilor financiare publice. În
cadrul acestei coordonate, se stabilesc formele concrete sub care se pot mobiliza resursele financiare
publice din diferite surse de proveniență. Astfel, un interes major prezintă conceperea și promovarea
unui sistem de impozite cu o structură adecvată (ca forme și număr de impozite) specificului
fiecărei țări. Aici se încadrează opțiunea pentru un număr mai mare sau mai mic de forme ale
prelevărilor obligatorii, în funcție de condițiile social-economice concrete și obiectivele politicii
generale. În mod obișnuit, se optează pentru varianta unui număr relativ mai mare de forme de
prelevare, deoarece aceasta permite atingerea mai multor obiective de politică generală, ca și
promovarea anumitor principii de politică financiară. Teoretic, este de admis și varianta unui număr
cât mai redus al formelor de prelevare, mergând până la practicarea unui singur impozit, dar în acest
caz pot să apară dificultăți, atât în planul procurării resurselor financiare, cât și în rezolvarea unor
probleme de ordin economic și social mai larg.

85
 Așadar, de un interes deosebit, pentru acest domeniu al politicii fiscale, este alegerea
sistemului de impozitare a veniturilor, urmărind să se asigure echitatea fiscală, dar, în același timp,
să fie evitat egalitarismul social, ce poate decurge dintr-o progresivitate prea înaltă a cotelor de
impozit, care antrenează efecte negative în planul interesului pentru muncă și al nivelului
productivității muncii. În raport cu aceste cerințe, repartizarea sarcinilor fiscale trebuie să ia în
considerare puterea contributivă a diferitelor categorii de persoane, exprimată prin mărimea
veniturilor brute și nete de care pot să dispună, urmărind să se încurajeze eforturile de a investi,
produce și economisi, ca premise ale prosperității și progresului social.
O coordonată a politicii resurselor financiare publice, cu impact profund, constă în folosirea
instrumentelor fiscale pentru influențarea evoluției proceselor economice și sociale în raport cu
conjunctura economică și obiectivele dezvoltării țării. În această direcție, au fost concepute și sunt
folosite pe scară largă mecanisme fiscale de influențare a economiei de piață, atât de țările
dezvoltate, cât și de cele în curs de dezvoltare.
În strânsă legătură cu cele anterioare, această politică se manifestă și prin conceperea și
acordarea de facilități fiscale agenților economici, în scopul stimulării anumitor domenii de
activitate, ramuri sau subramuri economice, ca suport în dezvoltarea societății. Între acestea, se
remarcă: scutirile sau reducerile la plata impozitului pe veniturile obținute în anumite condiții;
acordarea de bonificații la calcularea impozitului de plată; modificarea cotelor de impozit și a
structurii sistemului de impozite, de o manieră favorabilă realizării anumitor obiective etc.
Tot ca o coordonată a politicii resurselor financiare publice, trebuie considerată alegerea
modalităților de reglare a relațiilor financiare dintre stat și întreprinderile din sectorul public (cu
autonomie funcțională largă), existând, principial, mai multe variante aplicabile. Așa, de pildă, se
poate opta, fie pentru preluarea integrală a veniturilor realizate de acestea la bugetul public și
acoperirea integrală de la buget a cheltuielilor efectuate de ele, fie pentru reglarea per sold (preluând
la buget excedentul de venituri sau acoperind diferența de cheltuieli), fie pentru încasarea de
dividende din profitul obținut de întreprinderile respective. Fiecare dintre aceste opțiuni prezintă,
desigur, avantaje și dezavantaje importante, față de care autoritățile publice urmează să decidă,
mergând până la a lua în considerare redimensionarea sectorului economic de stat, tendința generală
actuală fiind de restrângere a acestuia prin privatizarea unor întreprinderi.
Totodată, se înscrie și ca o coordonată a politicii financiare, atât în sfera cheltuielilor, cât și
în cea a resurselor publice, asigurarea premiselor necesare stării de echilibru financiar-monetar în
economie. Sub acest aspect, este necesar și, adesea, posibil ca prin măsuri de politică fiscală să se
asigure o evoluție corelată, echilibrată, a formării resurselor financiare publice cu efectuarea
cheltuielilor publice. În anumite condiții, însă, mai ales, datorită unor influențe conjuncturale
nefavorabile, se poate acționa printr-o politică fiscală orientată spre promovarea unui dezechilibru
bugetar în prezent, cu scopul de a depăși o situație de impas financiar a statului și de a da un impuls
activității economice creatoare de noi resurse bugetare, în viitor.
De altfel, se poate constata că acceptarea sau inacceptarea unor cheltuieli publice mai mari
decât resursele financiare curente (ordinare) acoperitoare și, deci, a unui deficit bugetar finanțat din
resurse extraordinare a devenit una din principalele opțiuni de politică financiar-monetară în
perioadele de stagnare sau recesiune economică, având ca scop relansarea și stimularea creșterii
economice. Din acest punct de vedere, este semnificativ faptul că reglementarea prin lege a
condițiilor în care se poate apela la asemenea soluții a devenit o realitate în politica financiară a
statelor, în lumea contemporană. Dar, în același timp, constituie o preocupare de prim plan a

86
guvernelor de a preveni sau ține sub control fenomenele inflaționiste ce se pot declanșa prin
promovarea acestor politici financiar-monetare, a căror eficacitate stă sub semnul incertitudinilor.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR

1. Care sunt componentele politicii financiare în accepție extinsă ? Dar în accepțiune restrânsă
?
2. În ce constă politica fiscală și care sunt obiectivele specifice ale acesteia?
3. În ce constă politica bugetară?
4. Care sunt principalele coordonate ale politicii cheltuielilor publice ?
5. Care sunt principalele coordonate ale politicii resurselor financiare publice?

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ
1. Băcescu, M.; Băcescu-Cărbunaru,A., Macroeconomie și politici macroeconomice , Editura ALL,
București, 1998
2. Filip, Gh. (coord.), Integrarea politicilor financiar-monetare în strategiile de dezvoltare durabilă,
Editura Junimea, Iași, 2002
3. Filip, Gh.; Onofrei, M., Politici financiare, Editura Sedcom Libris, Iași, 2001
4. Musgrave, R. A.; Musgrave, P. B. , Public finance in theory and practice , Mc-Graw Hill Inc, 1989
5. Vasile, R., Monedă și politică fiscală, Editura Uranus, București, 1994
6. Văcărel, I. (coord) , Finanțe publice , E.D.P., București, 2007

87
 UNITATEA DE STUDIU 7
CHELTUIELILE PUBLICE – COMPONENTĂ FUNDAMENTALĂ A
FINANŢELOR PUBLICE
CONŢINUT:
7.1. Concepte privind cheltuielile publice
7.2. Clasificarea cheltuielilor publice
7.3. Caracterizarea globală a cheltuielilor publice
7.4. Factori de influență asupra evoluției cheltuielilor publice
7.5. Abordări moderne ale rolului cheltuielilor publice

OBIECTIVE :
- cunoașterea conținutului economic al cheltuielilor publice
- cunoașterea formelor cheltuielilor publice
- cunoașterea indicatorilor de apreciere a nivelului, structurii și dinamicii cheltuielilor
publice
- cunoașterea factorilor care influențează evoluția cheltuielilor publice

TIMPUL DE STUDIU NECESAR - 6 ORE

ASIMILAREA UNITĂŢII DE STUDIU – 4 ORE
REZOLVAREA TESTELOR – 2 ORE

88
 7.1. Concepte privind cheltuielile publice
Conceptul de cheltuială publică este utilizat cu mai multe sensuri, dintre care se disting cel
juridic și cel economic.
În sens juridic, noțiunea de cheltuială publică semnifică o plată legată de funcționarea
instituțiilor publice și, în general, de înfăptuirea activităților cu caracter public, inclusiv a
întreprinderilor cu capital de stat. În această primă accepțiune, apare în prim plan faptul că
cheltuielile publice se realizează printr-un complex de organe și entități publice (instituții,
întreprinderi etc.), cu competențe în avizarea și efectuarea operațiunilor de plăți pe seama resurselor
financiare publice, respectiv în cheltuirea banului public, potrivit normelor legale.
Spre deosebire, în sens economic, noțiunea de cheltuială publică exprimă procesele
economice de repartiție a PIB, concretizate prin alocarea și utilizarea resurselor bănești (financiare),
pentru realizarea de acțiuni considerate de interes public, la nivel național sau al colectivităților
locale etc. Această a doua accepțiune include în sine și conținutul de procese economice de consum
public de resurse, ce se efectuează în legătură directă cu satisfacerea nevoilor de utilități sociale
publice.
Așadar, în sens economic, conceptul de cheltuială publică exprimă o anumită categorie de
procese și relații economice care se manifestă între autoritățile publice (de stat), pe de o parte și
persoane fizice sau juridice, pe de altă parte, cu prilejul alocării (pe destinații) și utilizării resurselor
financiare administrate de către aceste autorități. Expresie a manifestării finanțelor, conținutul
cheltuielilor constă în procesele și relațiile economice în formă bănească prin care are loc
distribuirea și utilizarea efectivă a fondurilor financiare publice. În acest caz, este avut în vedere
conținutul cheltuielilor publice de relații de redistribuire financiară a PIB sau chiar a avuției
naționale, respectiv de realocare a resurselor, prin intermediul autorităților publice, în favoarea
diferitelor persoane fizice și juridice aflate în ipostaza de beneficiare de utilități sociale, inclusiv de
bani publici. Astfel, ele se află la baza ofertei de utilități publice, sub formele bunurilor și serviciilor
destinate consumului public și, în principiu, trebuie să asigure, sub aspect financiar, funcționarea
normală instituțiilor de stat, respectiv îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor statului. În același timp,
conținutul lor se află sub incidența programelor de guvernare ale grupurilor care dețin puterea în
stat, iar, în mod obișnuit, se concretizează prin finanțarea de acțiuni, considerate de interes public,
ce corespund obiectivelor urmărite de către autoritățile publice.
Pe de altă parte, specificul activităților ce antrenează alocarea și cheltuirea de resurse
bănești, fie direct de către entități publice, fie prin intermediul bugetului public, determină și o altă
interpretare a noțiunii de cheltuială publică. Sub acest aspect, conceptul de cheltuială publică are un
sens mai larg, atunci când se referă la ansamblul activităților cu caracter public, incluzând și pe cele
materiale din întreprinderile cu capital de stat, în care cheltuielile se acoperă, în principiu, din
venituri proprii. Comparativ, el are un sens mai restrâns, atunci când sunt avute în vedere doar
activități ce se desfășoară prin instituții publice (bugetare), iar cheltuielile acestora sunt, în
principiu, reflectate în bugetul public. În acest din urmă caz, conceptul de cheltuială publică
presupune alocarea de sume din buget și se confundă, adesea, cu cel de cheltuială bugetară (a
statului) .
În interpretarea noțiunii de cheltuială publică prezintă un deosebit interes abordarea acesteia
de pe pozițiile, fie ale concepției clasice, fie ale concepției moderne, cu privire la finanțele publice.

89
 Astfel, în concepția economiștilor clasici, cheltuiala publică reprezintă o consumațiune de
valori cu caracter definitiv, nerecuperabil. Ea afectează în sens negativ mărimea produsului național
și duce la o diminuare a avuției naționale, având și un impact nefavorabil asupra reproducerii
capitalului și prosperității națiunii. Această interpretare corespunde viziunii clasice asupra activității
neproductive a statului, care era considerat doar un consumator de resurse pentru realizarea
acțiunilor cu caracter public finanțate din resursele publice. În mod firesc, cheltuielile aferente
acestora se cereau reduse la strictul necesar, pentru ca astfel efectul negativ antrenat să fie cât mai
redus.
Prin comparație, în concepția modernă, cheltuiala publică este interpretată în contextul
reconsiderării rolului atribuit statului, văzut în altă ipostază decât aceea de simplu consumator de
resurse pentru îndeplinirea sarcinilor tradiționale. Prevalează acum ideea că prin rolul ce-i revine, ca
stat al bunăstării, acesta realizează în bună măsură o redistribuire a produsului creat și, prin urmare,
cheltuielile publice nu mai reprezintă doar consumuri definitive de resurse, ci și procese de
realocare a resurselor, în scopul folosirii mai raționale a acestora, respectiv al asigurării unei
dezvoltări echilibrate a economiei și al stabilității sociale.
În noile condiții, conform teoriei regulaționiste, statul este prezentat ca partener social,
având ca preocupare păstrarea echilibrului întregului sistem și implicit satisfacerea mai deplină a
nevoilor întregii colectivități. Astfel, cheltuielile specifice instituțiilor de stat care funcționează în
sfera activităților nemateriale, pot avea, fie și numai indirect, unele efecte pozitive asupra
produsului creat și avuției naționale. În contrast cu interpretarea clasică, se admite acum că
instituțiile de stat tradiționale și, mai ales, unele nou create pot exercita o acțiune favorabilă
dezvoltării societății și creșterii avuției naționale.
Caracteristic, pentru concepția modernă asupra cheltuielilor publice, apare faptul că ele sunt
privite și ca procese de realocare a resurselor, deoarece o bună parte a acestora concretizează
preocupările statului pentru orientarea utilizării lor în concordanță cu anumite criterii de optim
social-economic. Realocarea resurselor financiare ca procese de redistribuire prin cheltuieli publice,
(fără a reprezenta un consum public), poate fi invocată ca argument în favoarea asimilării acestora
celor private, considerate, în principiu, recuperabile pe seama rezultatului global al activităților în
care sunt angajate.
Așadar, în interpretarea modernă, cheltuielile publice sunt recunoscute doar parțial ca
expresie a unor procese de consum final; cealaltă parte a lor are, fie un caracter recuperabil, fie
unul de realocări de resurse, ele generând, pe ansamblu, în mod direct sau indirect, efecte pozitive
asupra reproducției sociale. Această interpretare, determinată de specificul acțiunilor ce se
finanțează, se reflectă și în dimensionarea și structurarea cheltuielilor publice, chiar dacă, într-o
anumită măsură, opțiunile în acest domeniu au o semnificație politică ce prevalează asupra celei
economice.
Abordarea diferențiată prin prisma efectelor antrenate de cheltuielile publice permite
aprecierea mai nuanțată a eficienței lor și fundamentarea deciziilor prin utilizarea de criterii și
modele de optimizare adecvate. În acest context, limitarea unor categorii de cheltuieli, ca cele de
tipul transferurilor, cu acordarea de subvenții etc., se consideră a avea o influență pozitivă,
favorabilă creșterii eficienței și dezvoltării economice și sociale.
Prin urmare, considerate global, cheltuielile publice vizează atât sfera activităților
nemateriale, cât și pe cea a activităților materiale. Ele se concretizează prin finanțarea de acțiuni de
interes public cu un conținut preponderent social-cultural și de servicii generale, inclusiv de apărare
națională, dar și unul economic. Prin efectuarea lor, se creează condițiile necesare funcționării
90
organelor și instituțiilor de stat, care, principial, desfășoară activități nemateriale, sau realizării unor
procese economice (materiale), de producere de bunuri și servicii, ce se reflectă în produsul
național. Aceasta implică plăți efectuate pe seama resurselor financiare publice pentru
achiziționarea sau crearea de bunuri și echipamente, atât de natura investițiilor (terenuri, clădiri,
instalații etc.), cât și de funcționare curentă a instituțiilor și întreprinderilor din sectorul public
(materiale, energie electrică, salarii etc.).
Conținutul cheltuielilor publice s-a diversificat continuu, corespunzător mutațiilor survenite
în planul activității instituțiilor și al rolului statului, ajungându-se ca sistemul acestora să înglobeze
și unele cheltuieli specifice, menite să servească drept instrumente de influențare asupra evoluției
societății.
În raport cu modul de finanțare a cheltuielilor de interes public la care se referă, sistemul
cheltuielilor publice cuprinde următoarele componente majore: cheltuieli bugetare; cheltuieli
extrabugetare; cheltuieli speciale; cheltuieli ale întreprinderilor (entităților economice) cu capital de
stat.
Cheltuielile bugetare sunt acelea înscrise în bugetul public și finanțate din fondurile
bănești administrate de către autoritățile publice (centrale sau locale). La rândul lor, cheltuielile
bugetare, care reprezintă principalul subsistem al cheltuielilor publice, se structurează în funcție de
componentele bugetului public și de autoritățile publice la nivelul cărora se administrează resursele
destinate finanțării acestora, pe următoarele categorii:
- cheltuieli finanțate din bugetul administrației de stat centrale sau federale;
- cheltuieli finanțate din bugetele administrațiilor locale sau ale statelor membre ale
federației;
- cheltuieli finanțate din bugetul asigurărilor sociale de stat.
Cheltuielile extrabugetare sunt acelea care se efectuează din resurse (venituri) obținute și
utilizate direct de către instituții publice, în cadrul propriei activități, fără a mai fi vehiculate prin
fondurile bugetare, nemaifiind reflectate în bugetul public.
Cheltuielile speciale vizează realizarea anumitor obiective sau acțiuni de interes public și
sunt finanțate din resurse publice ce se constituie în fonduri speciale, distincte, administrate direct
de către anumite ministere sau alte organe de stat. Așa, de exemplu, fondul pentru asigurări sociale,
fondul pentru sănătate, fondul pentru agricultură, fondul pentru construirea și modernizarea
drumurilor etc. sunt administrate de către ministerele de resort și servesc finanțării unor nevoi
specifice domeniilor respective.
Cheltuielile întreprinderilor sau instituțiilor financiar-bancare cu capital de stat fac parte,
de asemenea, din sistemul cheltuielilor publice, dar, în principiu, nu se reflectă în bugetul public și
deci nu sunt cheltuieli bugetare. Cheltuielile acestor întreprinderi, fie că sunt de investiții sau de
exploatare, au un caracter public (în totalitatea lor) dată fiind proprietatea publică pe care acestea se
întemeiază. În mod firesc, toate întreprinderile publice care funcționează în sfera activităților
materiale, economice, pot obține venituri și constitui fonduri financiare, pe seama cărora să-și
acopere integral cheltuielile și chiar să realizeze, per sold, un beneficiu (profit).
Dacă avem în vedere autoritățile publice care pot angaja diferitele cheltuieli publice, acestea
se compun din:
- cheltuieli ale administrațiilor centrale (federale) de stat, finanțate din fondurile bugetare,
extrabugetare și speciale, inclusiv din fondul asigurărilor sociale de stat;

91
 - cheltuieli ale administrațiilor locale, regionale etc. finanțate din fondurile bugetare ale
entităților administrativ – teritoriale;
- cheltuieli ale întreprinderilor și altor entități economico-financiare cu capital stat.
La aceste categorii se mai pot adăuga și cheltuielile cu caracter public ale organizațiilor
internaționale, finanțate din resursele mobilizate de la membrii acestora, respectiv de la statele
membre ale acestor organizații.

7.2. Clasificarea cheltuielilor publice

Clasificarea cheltuielilor publice după diferite criterii face posibilă cunoașterea conținutului
economic și rolului diferitelor categorii de cheltuieli, precum și structura lor în cadrul unor
clasificații bugetare adecvate. Principalele criterii generale de clasificare a cheltuielilor publice sunt
de două tipuri, și anume: administrative și economice.
Potrivit criteriilor administrative, cheltuielile publice se grupează în funcție de structura
organelor și instituțiilor publice. În cadrul acestei clasificări se disting: gruparea organică, în care
cheltuielile sunt împărțite după fondurile din care se finanțează (din bugetul general sau ordinar al
statului, din bugetele locale, din bugetele anexe, din conturile speciale de trezorerie); gruparea
funcțională, în care cheltuielile sunt împărțite după specificul activității instituțiilor publice
(administrație publică, armată, învățământ, cultură, sănătate, cercetare științifică etc.).
În cadrul criteriilor economice se întâlnesc mai multe modalități de grupare a cheltuielilor
publice, și anume: după rolul acestora în realizarea procesului reproducției sociale; după natura
cheltuielilor; după caracterul productiv al muncii; după conținutul material sau nematerial al
cheltuielilor publice.
După rolul pe care cheltuielile publice îl au în înfăptuirea reproducției sociale, acestea sunt
grupate astfel: cheltuieli reale sau negative și cheltuieli economice sau pozitive.
Cheltuielile reale reprezintă un consum de produs național, și nu au ca efect crearea de venit
național. Cheltuielile reale au un caracter neproductiv și se referă la: întreținerea aparatului de stat,
plata dobânzilor și comisioanelor la împrumuturile de stat, întreținerea și dotarea cu armament și
tehnică de luptă a armatei etc.
Cheltuielile economice au un caracter productiv și se concretizează în: investiții efectuate de
stat pentru înființarea de noi întreprinderi, modernizarea întreprinderilor existente, construirea de
drumuri, poduri și, în general, dezvoltarea infrastructurii.
Cheltuielile economice au drept consecință crearea de produs național, având efecte
favorabile asupra procesului de ansamblu al dezvoltării societății.
Un asemenea criteriu de grupare a cheltuielilor publice permite delimitarea și analiza
acestora după aportul activ la creșterea PIB și avuției naționale și luarea unor eventuale măsuri de
către stat pentru diminuarea cheltuielilor reale și creșterea celor economice.
După natura și aportul cheltuielilor la crearea condițiilor privind activitatea entităților
publice, acestea se grupează în cheltuieli de funcționare sau curente, cheltuieli de transfer și
cheltuieli de investiții.
În categoria cheltuielilor de funcționare sunt cuprinse acele cheltuieli care asigură bunul
mers al activității instituțiilor publice, concretizându-se în plăți pentru salarii, consumuri materiale
sau cheltuieli administrativ-gospodărești.
În categoria cheltuielilor de transfer sunt cuprinse sumele transmise către diferite persoane
care nu participă direct la activitatea curentă a entităților publice: dobânzi, comisioane și câștiguri
92
aferente împrumuturilor de stat, subvenții acordate firmelor, pensii acordate veteranilor de război
sau altor categorii sociale, ajutoare de șomaj și alte cheltuieli cu caracter social.
În categoria cheltuielilor de investiții sunt cuprinse cele privind înființarea unor noi
întreprinderi sau modernizarea celor existente și, în general, dotarea cu mijloace de natura activelor
fixe corporale, care asigură cadrul necesar funcționării entităților publice.
După caracterul productiv al muncii, conform căreia și activitatea din sfera neproductivă
creează produs național, cheltuielile publice se grupează astfel: cheltuieli care se autolichidează
(care se recuperează de la beneficiarii acestora, de exemplu: cheltuielile cu întreținerea locuințelor
aparținând statului se recuperează de la beneficiarii acestora, prin plata chiriilor de către chiriași);
cheltuielile reproductive (prin care se creează anumite avantaje economice societății și presupun
încasări de impozite și taxe, care urmează sau preced efectuarea cheltuielilor, de exemplu: taxe
aferente serviciilor de sănătate, de învățământ, contribuții pentru asigurări sociale ș.a.); cheltuieli
productive, prin care se creează diferite comodități curente ale vieții, de exemplu, mijloace de
recreație publică în locuri de agrement care nu asigură creșterea bazei fiscale a statului (pe calea
unor impozite sau taxe aferente); cheltuieli neproductive sau risipitoare în care sunt cuprinse, în
special, acele cheltuieli militare care depășesc nevoile concrete ale apărării naționale.
După conținutul material sau de muncă vie al proceselor prin care se concretizează,
cheltuielile sunt grupate în două mari categorii: cheltuieli materiale și cheltuieli de personal.
În categoria cheltuielilor materiale sunt cuprinse cele ocazionate de achiziționarea materiilor
prime și materialelor, obiectelor de inventar, combustibilului, energiei, utilajelor, instalațiilor,
mijloacelor de transport ș.a. necesare consumului curent sau înzestrării cu active fixe corporale a
întreprinderilor sau instituțiilor de stat.
În categoria cheltuielilor de personal sunt incluse plățile privind salariile și asimilate lor,
pensiile, ajutoarele de șomaj, indemnizațiile acordate personalului angajat în sectorul de stat etc.
În funcție de caracterul permanent sau incidental, cheltuielile statului pot fi grupate astfel:
cheltuieli ordinare, care au caracter permanent și cheltuieli extraordinare, care au caracter
excepțional.
Față de clasificările anterioare se remarcă și faptul că, mai ales în plan bugetar, practica
financiară a statelor și a organismelor internaționale a statuat diferite tipuri de clasificări, cunoscute
și sub denumirea de clasificații bugetare, și anume: a) administrativă; b) economică; c) funcțională;
d) financiară; e) gruparea folosită în organismele ONU ș.a.
Clasificația administrativ-departamentală are la bază instituțiile prin care se efectuează
cheltuielile publice; ministere, instituții publice autonome, unități administrativ-teritoriale, fiind
utilă deoarece alocațiile bugetare se stabilesc pe acești beneficiari. Ea prezintă însă dezavantajul că
un minister, departament, agenție guvernamentală, județ, municipiu, oraș, comună reunește
cheltuieli cu destinații variate. În plus, structura ministerelor (altor structuri centrale și
departamentale) și, respectiv, subordonarea instituțiilor publice se modifică periodic, ceea ce face ca
gruparea cheltuielilor publice conform acestei clasificații să nu asigure comparabilitatea lor, în timp.
De regulă, acest criteriu este folosit pentru repartizarea cheltuielilor publice pe ordonatorii de
credite bugetare.
Clasificația economică se bazează pe folosirea a două criterii de grupare: primul are în
vedere conținutul proceselor de consum exprimate, conform căruia cheltuielile se împart în:
cheltuieli curente (de funcționare) și cheltuieli de capital (cu caracter de investiții); al doilea are în

93
vedere natura acțiunilor finanțate și împarte cheltuielile în: cheltuieli pentru prestarea serviciilor
publice și cheltuieli de transfer (de resurse bănești).
Cheltuielile curente sunt cele care asigură buna funcționare și întreținere a instituțiilor
publice. Ele reprezintă un consum definitiv de produs intern brut, iar sumele cheltuite trebuie să se
reînnoiască anual, având ponderea cea mai mare din totalul cheltuielilor publice.
Cheltuielile de capital (de investiții) se concretizează în achiziționarea de bunuri destinate
sferei producției materiale sau dotării sferei nemateriale (instituțiilor publice) cu active fixe, care
duc la dezvoltarea și modernizarea patrimoniului public.
Cheltuielile pentru prestarea serviciilor publice cuprind, în general, remunerarea
personalului, alte elemente de cost al prestațiilor, inclusiv a furniturilor necesare bunei funcționari a
instituțiilor publice sau achiziționării de mobilier, aparatură și echipamente.
Cheltuielile de transfer se concretizează prin operațiuni de transmitere a unor sume de bani
de la buget la dispoziția unor persoane juridice (instituții cu activități autofinanțate, întreprinderi
productive), sau fizice (pensionari, șomeri, studenți, elevi etc.), respectiv la bugete ale
administrațiilor locale. Din acest unghi de vedere, ele pot avea un caracter economic (subvenții,
prime pentru stimularea exportului, restructurarea unor activități economice etc.) sau un caracter
social (burse, pensii, ajutoare și alte indemnizații). Se include aici și finanțarea unor acțiuni de
importanță deosebită efectuate prin intermediul administrațiilor publice locale.
Clasificația funcțională folosește drept criterii (în gruparea cheltuielilor publice) domeniile
de activitate, ramurile economiei etc. spre care sunt dirijate resursele financiare publice sau alte
destinații date acestor resurse, legate de efectuarea unor transferuri între diferitele niveluri ale
administrației publice, plata dobânzilor la datoria publică sau constituirea de rezerve la dispoziția
autorității executive.
Gruparea cheltuielilor publice, conform acestui criteriu, reflectă implicit obiectivele politicii
financiare a statului, prin repartizarea resurselor financiare publice pe domenii de activitate și
obiective care definesc nevoile publice.
Clasificația financiară are în vedere momentul în care se efectuează plățile, respectiv modul
în care se concretizează folosirea resurselor financiare publice. Conform acestei clasificații,
cheltuielile se grupează în: a) definitive; b) temporare sau operațiuni de trezorerie; c)virtuale sau
posibile.
Cheltuielile definitive finalizează distribuirea resurselor financiare, având în structură atât
cheltuieli curente, cât și cheltuieli de capital. Cheltuielile publice de acest tip se finalizează cu plăți
la scadențe certe și atestă lichidarea completă a angajamentului statului pentru efectuarea lor,
conform prevederilor din buget. Cheltuielile definitive apar ca posturi distincte în bugetele publice.
Cheltuielile temporare reprezintă, în marea lor majoritate, operațiuni de trezorerie și sunt
evidențiate în conturi speciale ale trezoreriei. Aceste cheltuieli nu figurează în bugetele publice, ci
se gestionează separat prin conturi ale trezoreriei publice, fiind urmate de finalizarea prin plăți cu
scadențe certe.
Cheltuieli virtuale sau posibile sunt acelea pe care statul se angajează să le efectueze în
anumite condiții, cum ar fi cele legate de acțiuni sau obiective neprevăzute și finanțate pe seama
rezervelor la dispoziția guvernului sau cele rezultate din garantarea de către stat a împrumuturilor
contractate de persoane private.

7.3. Caracterizarea globală a cheltuielilor publice

94
 Manifestarea cheltuielilor publice ca fenomen financiar este marcată de condițiile economice
și sociale ce au caracterizat evoluția societății în diferitele etape istoricește determinate. O
caracterizare globală a cheltuielilor publice trebuie efectuată, atât prin prisma nivelului cheltuielilor
publice, cât și a structurii și dinamicii acestora.
Nivelul (cuantumul) cheltuielilor publice totale și al diferitelor categorii de cheltuieli poate fi
și trebuie apreciat, în primul rând, ca volum sau mărime absolută a acestora luând în considerare,
atât în expresia lor nominală (Cpn), cât și pe cea reală (Cpr).
Diferența de mărime între cheltuielile publice în expresie nominală și cele în expresie reală
decurge din nivelul de preț în care sunt exprimate acestea. În condițiile creșterii inflaționiste a
prețurilor, volumul cheltuielilor publice în expresie nominală are la bază exprimarea cheltuielilor
publice în prețuri curente, iar volumul cheltuielilor publice în expresie reală are la bază exprimarea
cheltuielilor publice în prețuri constante. Pentru transformarea mărimii cheltuielilor publice din
expresia nominală în cea reală, se folosește indicele prețurilor (Ip) denumit și "deflatorul", formula
de calcul fiind următoarea:
Cp1n
Cp1 =
r
(7.1.)
Ip1 / 0
unde:
P
Ip1 / 0 = 1 (7.2.)
P0
în care: P1 - nivelul prețurilor în perioada curentă; P0 - nivelul prețurilor în perioada de bază.
Influența exercitată de creșterea inflaționistă a prețurilor, ce se regăsește în volumul
cheltuielilor exprimate prin prețuri curente, este astfel corectată, comparațiile și aprecierile devenind
concludente, în aceste condiții.
Nivelul cheltuielilor publice, în expresie nominală sau reală, este util pentru a reflecta
volumul acestora (în monedă națională) și servește la efectuarea de analize numai pe plan intern,
național. Pentru efectuarea de comparații pe plan internațional, se folosesc , în principal, următorii
indicatori:
- ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut (CPPIB), calculată prin raportarea
mărimii nominale a cheltuielilor publice la produsul intern brut, exprimat de asemenea în prețuri
curente, după relația:
C np
CPPIB =  100 (7.3.)
PIB n
unde: Cpn – volumul cheltuielilor publice în prețuri curente; PIBn – produsul intern brut, în prețuri
curente.
- cheltuielile publice medii pe locuitor, în dolari SUA, calculat pe baza relației:
CPUSD
CPloc. = (7.4.)
N
unde: CPUSD – cheltuieli publice exprimate în dolari SUA; N – numărul de locuitori.
În țările în care volumul PIB pe locuitor este mai mare, cheltuielile publice pe locuitor sunt
mai ridicate, comparativ cu situația din țările mai puțin dezvoltate. De exemplu, în țări cu un PIB pe
locuitor de peste 10.000 dolari, cheltuielile publice reprezintă în deceniul anterior circa 6.000
$/locuitor, în timp ce pentru cele slab dezvoltate, cu un volum al PIB de până la 2.000$/locuitor,
cuantumul acestor cheltuieli se ridică numai până la circa 600$/locuitor.

95
 Evoluția cheltuielilor publice, ca fenomen economic, se înscrie în contextul dezvoltării
economice și sociale a fiecărei țări, aflându-se în relație directă cu dezvoltarea instituțiilor de tip
statal și cu particularitățile sistemului social-economic existent. Apar, astfel, diferențieri sensibile în
privința volumului și structurii cheltuielilor publice, atât în timp cât și în spațiu, ele înregistrând, în
principiu, o tendință generală de creștere.
La scară mondială, se constată că ele au evoluat de la nivelul redus de câteva procente la
sfârșitul secolului XIX, până la peste 50% din PIB-ul unor țări, în prezent. Această evoluție
înregistrează diferențieri importante între țări sau grupuri de țări, dar, ca o caracteristică generală, în
evoluția cheltuielilor publice, se constată că ritmul de creștere și proporțiile ce revin acestora sunt
superioare în țările dezvoltate și relativ mai reduse în cele în curs de dezvoltare. Astfel, de exemplu,
se constată că în S.U.A. ponderea cheltuielilor publice în produsul național a crescut de la câteva
procente, la începutul secolului XX, la circa 30% în unii ani din ultimele decenii.
Caracterizarea structurii cheltuielilor publice poate fi realizată din punctul de vedere al
ponderii (greutății specifice) diferitelor categorii de cheltuieli publice fie în total cheltuieli publice,
fie în totalul cheltuielilor dintr-o anumită grupă (de exemplu, ponderea cheltuielilor publice pentru
învățământ în total cheltuieli publice pentru acțiuni social-culturale, ponderea cheltuielilor publice
pentru învățământ în total cheltuieli publice etc.), ponderi calculate după relația:
CPi
GS CPi =  100 (7.5.)
CPt
unde: GSCPi – ponderea (greutatea specifică) a cheltuielilor publice din categoria „i”; CPi – volumul
cheltuielilor publice din categoria „i”; CPt – cheltuieli publice totale (sau dintr-o anumită grupă).

Cunoașterea ponderii diferitelor categorii de cheltuieli publice este necesară pentru a urmări
spre realizarea căror obiective au fost orientate resursele financiare publice, precum pentru a efectua
comparații pe plan internațional.
Structura cheltuielilor publice realizate de diferite țări evidențiază situații diferite, inclusiv
sub aspectul preocupărilor luate în considerare. În acest sens este de remarcat că în țările dezvoltate
o pondere mai mare revine cheltuielilor publice pentru acțiuni sociale, inclusiv de protecție socială,
de gospodărire comunală, în timp ce în țările în curs de dezvoltare accentul cade pe acțiunile cu
caracter economic. O explicație rezidă în preocupările impuse fiecăreia din cele două categorii de
țări de realitatea economico-socială cu care se confruntă. Pentru țările dezvoltate sectorul privat
asigură o puternică dezvoltare, ceea ce permite statului să-și concentreze preocupările și să orienteze
resursele financiare publice cu prioritate în sfera protecției sau asigurărilor sociale. Ţările în curs de
dezvoltare se confruntă însă cu nevoia de a pune bazele unei dezvoltări economice, implicând mai
puternic sectorul economic de stat, dat fiind că cel privat nu dispune de resursele necesare unui
progres mai rapid. Pentru aceste țări, cheltuielile publice vizând acțiunile economice reprezintă circa
30-40% din totalul cheltuielilor publice.
În caracterizarea cheltuielilor publice, un interes major prezintă cunoașterea tendințelor și
dinamicii lor, pe ansamblu și pe categorii, în diferite etape ale evoluției societății omenești, cu
elemente specifice pe grupuri de țări și de la o țară la alta.
În același timp, este de remarcat că dinamica cheltuielilor publice a fost marcată de apariția
și amplificarea proceselor inflaționiste, fenomen ce trebuie să se ia în considerare prin exprimarea
volumului lor, atât în prețuri curente, cât și prețuri constante, pentru a reflecta mai exact
consumurile reale la care se referă. Din acest punct de vedere, este relevant faptul că cheltuielile

96
publice ale S.U.A. înregistrează pe parcursul acestui secol o creștere de circa 200 ori în prețuri
curente, dar aproximativ de 50 de ori în prețuri constante.
Pe plan mondial, dinamica cheltuielilor publice evidențiază nivelul înalt atins de acestea ca
pondere în PIB, care în deceniile anterioare a depășit 40% pe ansamblul țărilor industrializate și
chiar 50% în unele țări dezvoltate europene, dar atingând doar 20% - 30% în țările în curs de
dezvoltare.
Nivelurile și tendințele diferite în evoluția cheltuielilor publice sunt influențate și de modelul
social-economic promovat prin politica guvernelor aflate la putere. Sub acest aspect, se conturează
tendința ca guvernele cu orientare social-democratică (mai pronunțat de stânga) să promoveze
politici și modele cu un accent mai puternic pe socializarea consumului (prin redistribuirea PIB) și
finanțarea mai intensă a unor acțiuni de interes public, ceea ce duce la proporții mai ridicate ale
cheltuielilor publice. Spre deosebire, guvernele cu orientare politică liberală sau conservatoare (de
dreapta) optează, ca tendință, pentru limitarea proporțiilor redistribuirii PIB, punând accentul pe
satisfacerea necesităților sociale în varianta privată, și înregistrând un nivel mai redus al
cheltuielilor publice finanțate de stat.
Pe de altă parte, diferențele existente, privind nivelurile de dezvoltare economico-sociale
dintre cele două mari grupuri de țări, au impus limite diferite de implicare a statului în efectuarea de
cheltuieli publice. Din acest punct de vedere, este de admis că și posibilitățile de redistribuire a PIB
sunt mai reduse pentru țările sărace, comparativ cu cele de care dispun țările bogate, având în vedere
dimensiunile diferite ale părților din produsul național ce rămân pentru satisfacerea nevoilor de
consum personal.
Dinamica cheltuielilor publice poate fi apreciată cu ajutorul unor indicatori care exprimă
mutațiile survenite, în mărimi absolute sau relative, nominale sau reale, ale acestora, de la o
perioadă la alta, urmărind asigurarea comparabilității datelor.
Modificarea (creșterea) absolută a cheltuielilor publice se determină, în principiu, ca
diferență între nivelul cheltuielilor publice dintr-o perioadă luată ca bază de comparație și cel
înregistrat în perioada curentă. Ea se poate stabili în expresie nominală sau reală.
Astfel, modificarea (creșterea) absolută nominală rezultă ca diferență între mărimea
cheltuielilor publice înregistrate în cele două perioade, care însă sunt exprimate prin prețurile
practicate în fiecare dintre acestea, conform relației următoare:
Cp1n/ 0 = Cp1n − Cp n0 (7.6.)
în care: Cpn1/0 - modificarea cheltuielilor publice (în expresie nominală); Cpn1 - cheltuielile publice
realizate, în prețuri curente (în expresie nominală), în perioada curentă; Cpn0 - cheltuielile publice
realizate, în prețuri curente (în expresie nominală), în perioada de bază.
Modificarea (creșterea) reală a cheltuielilor publice se calculează ca diferență între mărimile
cheltuielilor publice realizate în două perioade, dar exprimate prin același nivel de preț, adică
evaluate în prețuri constante. Această modificare poate fi redată sintetic prin relația:
Cp1r / 0 = Cp1r − Cp r0 (7.7.)
în care: Cpr1/0 - modificarea cheltuielilor publice (în expresie reală); Cpr1 - cheltuielile publice
realizate (în prețuri constante) în perioada curentă; Cpr0 - cheltuielile publice realizate (în prețuri
constante) în perioada de bază în care:
Cp1n
Cp1r = (7.8.)
Ip1 / 0
iar :

97
 P1
Ip1 / 0 = (7.9.)
P0
unde: P1 - nivelul prețurilor în perioada curentă; P0 - nivelul prețurilor în perioada de bază.
Pe de altă parte, în caracterizarea dinamicii cheltuielilor publice este de interes și
cunoașterea mărimilor relative (în procente) ale modificărilor privind cheltuielile publice. În acest
scop, se pot utiliza următorii indicatori:
- Indicele creșterii relative nominale (Icrn), care exprimă raportul dintre modificarea
cheltuielilor publice în expresie nominală dintr-o anumită perioadă și mărimea cheltuielilor publice
nominale din perioada de bază:
Cp n 1 / 0
I crn = • 100 (7.10)
Cp n 0
- Indicele creșterii relative reale (Icrr), care se bazează pe aceleași elemente de calcul,
exprimate însă în mărime reală, și anume:
Cp r 1 / 0
I crr = • 100 (7.11.)
Cp r 0
Folosirea indicilor permite aprecieri mai realiste din punct de vedere al dinamicii
cheltuielilor publice și oferă concluzii utile pentru comparațiile în timp și spațiu.
În același cadru, se mai poate utiliza un indicator sintetic ce caracterizează dinamica
cheltuielilor publice, denumit elasticitatea cheltuielilor publice în raport cu P.I.B., al cărui calcul se
poate efectua conform relației următoare:
Cp
Cp
Ke = (7.12.)
PIB
PIB 0
în care: Ke - coeficientul elasticității cheltuielilor publice, față de PIB; Cp - variația volumului
cheltuielilor publice; Cp0 - volumul total al cheltuielilor publice, în perioada de bază; PIB -
variația mărimii PIB; PIB0 - mărimea absolută a PIB, în perioada de bază.
La același rezultat se poate ajunge și prin raportarea indicelui de modificare a cheltuielilor
publice la indicele de modificare a PIB, folosind următoarea relație de calcul:
I Cp
Ke = (7.13.)
I PIB
unde:
Cp
ICp = • 100 (7.14.)
Cp 0
PIB
I PIB = • 100 (7.15.)
PIB 0
Coeficientul de elasticitate poate fi apreciat ca având o relevanță mai mare, deoarece
favorizează aprecierea dinamicii cheltuielilor publice prin prisma ritmului de creștere a acestora,
față de ritmul de creștere a PIB. Din acest punct de vedere, o constatare generală privind dinamica
cheltuielilor publice este deosebit de semnificativă și anume că, pe termen mediu și lung, ritmul de
creștere al cheltuielilor publice, a devansat ritmul de creștere al PIB, în toate țările. Aceasta
confirmă tendința generală de sporire a ponderii cheltuielilor publice în PIB și, implicit, de folosire
a unei părți tot mai mari din produsul creat, pentru finanțarea de acțiuni considerate de interes
public.
98
 7.4. Factori de influență asupra evoluției cheltuielilor publice
În contextul mai larg al evoluției cheltuielilor publice, analiza acestora evidențiază influența
exercitată de către o multitudine de factori cu semnificații diferite. Tendința generală de creștere și
chiar ritmul mai rapid al cheltuielilor publice față de cel al PIB pot fi explicate prin acțiunea
următoarelor grupuri de factori de influență:
a) factori demografici. Asupra volumului și structurii cheltuielilor publice au exercitat și
exercită o puternică influență creșterea populației globului, precum și modificările structurale ale
acesteia pe vârste, categorii socio-profesionale etc. Atât pe plan mondial, cât și pe țări este
confirmată statistic tendința generală de creștere a populației, antrenând creșterea nevoii de utilități
publice. Explozia demografică caracteristică secolului XX are un corespondent și în amplificarea
activității instituțiilor publice și a acțiunilor cu caracter public finanțate de stat, în toate țările lumii.
Modificarea numărului și structurii populației pe categorii de vârstă și socio-profesionale apare ca
factor cu influență importantă asupra evoluției cheltuielilor publice prin prisma acțiunilor cu
caracter social ce se finanțează, mai ales, pentru protejarea celor din categoriile de vârstă mică sau
înaintată. Așa, de exemplu, creșterea duratei medii de viață apare ca element cu impact indirect
asupra creșterii proporției populației de vârstă înaintată, pentru care sunt necesare acțiuni de
protecție socială finanțate de stat.
Sub aspectul modificărilor pe plan socio-profesional, un element important îl reprezintă
creșterea numărului populației ocupate în sectorul public, coroborată cu preocupările pentru
dezvoltarea cadrului adecvat reciclării forței de muncă, restructurări și recalificări profesionale, pe
fundalul extinderii acțiunilor vizând securitatea și protecția socială.
b) factori economici. Din acest grup de factori, o influență majoră exercită gradul de
dezvoltare economică și de modernizare a economiei fiecărei țări, ca și cel de implicare a statului în
susținerea progresului economic, în general, inclusiv prin acțiuni de stabilizare a economiei și de
stimulare a creșterii economice. În acest cadru, este de remarcat faptul că în majoritatea țărilor,
statul s-a implicat în economie, atât prin sprijinirea cu subvenții a sectorului privat, cât și prin
dezvoltarea sectorului economic public, creând și dezvoltând unele ramuri sau subramuri
economice, considerate de interes strategic național etc., ceea ce a determinat sporirea cheltuielilor
publice în ansamblu.
În același sens, odată cu apariția fenomenelor destabilizatoare în economie și societate, de
tipul crizelor și șomajului, a devenit necesară și s-a realizat intervenția statului prin cheltuieli
publice pentru contracararea conjuncturii nefavorabile, relansarea economiei și creșterea economică
durabilă.
Un factor economic cu influență semnificativă asupra creșterii cheltuielilor publice în
expresie nominală îl reprezintă moneda națională. În majoritatea țărilor lumii, în secolul nostru, s-a
manifestat, adesea, cu putere fenomenul deprecierii monetare, uneori provocată de către stat, tocmai
pentru a finanța cheltuieli publice sporite, având ca efect direct creșterea sumei absolute a
cheltuielilor efectuate, care a fost net superioară creșterii reale a consumurilor publice.
c) factori sociali. Într-o accepțiune mai largă, factorii sociali s-au manifestat în conexiune cu
cei economici. Din acest punct de vedere, preocuparea statului pentru o mai bună repartizare a
veniturilor în societate, între indivizi sau grupuri de populație, și acordarea de sprijin material unor
categorii sociale defavorizate au exercitat o influență majoră în direcția creșterii cheltuielilor
99
publice. În același timp, dezvoltarea rețelei de instituții social-culturale, în consonanță cu cerințele
de progres și civilizație, a determinat sporirea sumelor alocate de stat în acest scop, contribuind la
amplificarea cheltuielilor bugetare, în ansamblu.
Cu deosebire după cel de-al doilea război mondial, s-a manifestat o creștere puternică a
acțiunilor de protecție și securitate socială finanțate de stat, mai ales în țările dezvoltate.
d) urbanizarea. Fenomen care presupune crearea și dezvoltarea de centre urbane, respectiv
transformarea localităților rurale și adaptarea lor la cerințele unei civilizații superioare, urbanizarea
presupune un consum colectiv sporit de resurse, în general. Astfel, ea a devenit un factor important
de creștere a cheltuielilor cu caracter public la nivelul colectivităților de acest tip, concretizându-se
prin finanțarea de lucrări publice edilitare, construcții de străzi, canalizare, gospodărie comunală,
locuri de agrement, lăcașe de cultură etc.
e) factori militari. Factorii cu caracter militar a căror prezență se leagă, mai ales, cu politica
externă a țărilor, au exercitat o influență puternic resimțită în dinamica cheltuielilor publice,
acțiunile cu caracter militar având aportul cel mai ridicat la sporirea dimensiunilor acestora, în
majoritatea țărilor lumii. În acest sens, sunt de remarcat analizele întreprinse și concluziile la care au
ajuns cercetătorii acestui domeniu. Astfel, studiile efectuate de către americanul Harold Groves,
atrag atenția asupra faptului că una din cauzele majore ale creșterii cheltuielilor publice au fost
războaiele, în general și cele două războaie mondiale în special. La rândul său, germanul Robert
Nöll von der Nahmer constată că factorii principali care explică creșterea cheltuielilor publice sunt
înarmările, războaiele și lichidarea urmărilor războaielor, iar americanul James Buchanan conchide
că cheltuielile federale (SUA) au crescut în salturi, cele mai spectaculoase având loc în timp de
război.
f) factori politici. Acțiunea acestor factori decurge, în principal, din opțiunile grupărilor
politice aflate la putere într-o țară sau alta. Un rol decisiv, în acest sens l-a avut trecerea de la statul-
jandarm la statul-providență. Politica de stat intervenționistă este orientată, doctrinar, spre
implicarea mai profundă a acestuia în viața socială și economică, presupunând cheltuieli publice
mult sporite. Spre deosebire, guvernele de orientare liberală promovează, de regulă, o politică ce se
opune intervenției statului, mai ales, în economie, ceea ce antrenează o limitare a acțiunilor
finanțate de stat, respectiv a cheltuielilor publice.
Mai mult, guvernele de orientare social-democratică, care pun accentul pe protecția oferită
de stat categoriilor sociale defavorizate, privilegiază intervenția prin cheltuieli publice și realizează,
astfel, o redistribuire mai accentuată între membrii societăți.
Pe lângă factorii semnalați, în cazul multor țări dezvoltate și, mai ales, al celor în curs de
dezvoltare, o contribuție importantă la creșterea cheltuielilor statului a avut-o volumul mare al
plăților în contul datoriei publice, îndeosebi al dobânzilor aferente acesteia.
Creșterea cheltuielilor publice constituie, deci, un fenomen caracteristic societății moderne,
care confirmă poziția exprimată de Adolph Wagner cu privire la acțiunea unei "legi a nevoilor
financiare crescânde ale statului și organelor autonome" în raport cu evoluția cererii de utilități
publice.

7.5. Abordări moderne ale rolului cheltuielilor publice

Problematica cheltuielilor publice a devenit un domeniu de larg interes în sfera deciziilor
factorilor de conducere, mai ales de la nivel macroeconomic, în contextul integrării acestora în
modelele de creștere economică.
100
 La baza acestor orientări se consideră a fi doctrina keynesiană, care a fundamentat includerea
variabilei cheltuieli publice în ecuațiile de echilibru general. Cheltuielile publice, atât cele pentru
consumul public, cât și cele cu investițiile publice, au fost asimilate cererii de consum agregate, ca
variabilă ce condiționează oferta.
Ca premise ale acestor interpretări date cheltuielilor publice se găsesc anumite legi
psihologice fundamentale, formulate inițial de J.M. Keynes:
a) legea înclinației spre consum, respectiv spre economisire. Conform acestei legi, la o
creștere a venitului are loc și o creștere a consumului, dar nu în aceeași măsură. Astfel, sporul de
venit se împarte, de o manieră semiautomată, între sporirea consumului și sporirea economisirilor.
C
Proporțiile în care crește consumul depind de mărimea înclinației marginale spre consum ( c = ),
Y
care are valori pozitive, dar subunitare (0<c<1). Partea din creșterea venitului care nu se regăsește
într-o creștere a consumului se economisește, mărimea economisirilor depinzând de înclinația
S
marginală spre economisire ( s = ; s = 1 − c ). Pe măsură ce venitul crește, ponderea consumului
Y
în venit se reduce, diferența regăsindu-se într-o creștere a ponderii economisirilor. În virtutea acestei
legi psihologice, consumul, respectiv cerea de consum rămâne în urma venitului, și deci a
producției, ducând în cele din urmă la declanșarea crizei economice. Keynes considera că principala
cauză a crizelor economice o reprezintă decalajul dintre producție și consum.
În acest context o soluție de creștere a cererii de consum, pentru a evita producerea crizelor
sau recesiunilor economice, se consideră a fi creșterea cererii agregate, respectiv a celei de consum
public, prin creșterea cheltuielilor publice. Pornind de la componentele consumului agregat (consum
privat și consum public), se observă că o creștere a consumului public ar duce la creșterea
consumului total , respectiv la creșterea cererii agregate, compensând astfel eventuala reducere a
consumului privat.
b) legea înclinației spre investiții, sau legea eficienței marginale a capitalului. Potrivit acestei
legi psihologice, întreprinzătorii privați manifestă interes pentru efectuarea de investiții numai
atunci când eficiența marginală a capitalului investit (privită ca o rată internă de rentabilitate), este
mai mare decât rata dobânzii de pe piața financiară, mai ales rata dobânzii bonificată la depozitele
bancare.
O persoană cu disponibilități bănești va alege, în virtutea acestei legități, varianta care-i
aduce cel mai mare câștig cu eforturi și riscuri cât mai mici: fie realizarea unei investiții reale, fie
plasarea disponibilităților în depozite bancare.
În consecință, atunci când oportunitățile de investiții sunt reduse, investițiile private se
reduc, amplificând decalajul dintre cererea agregată și oferta agregată. Mai mult, reducerea
investițiilor determină și scăderea numărului de locuri de muncă, deci creșterea șomajului.
Pornind de la componentele investiției totale în care se includ investițiile private și cele
publice sau guvernamentale și ale cererii agregate din care o bună parte reprezintă consum public, se
fundamentează posibilitatea și necesitatea intervenției statului, fie prin stimularea investitorilor
privați (acordarea de facilități fiscale, acordarea de subvenții, de credite cu dobândă avantajoasă,
etc.), fie prin creșterea directă a investițiilor publice. Ambele intervenții au rolul de a favoriza
creșterea investițiilor și, prin aceasta, creșterea cererii agregate și prevenirea apariției
dezechilibrelor. Creșterea investițiilor publice necesită creșterea cheltuielilor publice, considerată cu
atât mai acceptabilă cu cât această creștere este finanțată din împrumuturi contractate de stat pe

101
piața financiară, așadar prin redistribuirea disponibilităților, nefructificate prin investiții, ale
agenților economici privați.
c) legea înclinației spre valori lichide. Potrivit acestei legi psihologice, indivizii manifestă o
înclinație sporită pentru deținerea de active cu un grad ridicat de lichiditate. În virtutea acestei legi,
indivizii preferă deținerea activelor financiare, care au un grad mai ridicat de lichiditate, în
detrimentul activelor reale, cu un grad mai redus de lichiditate. Impactul acestei legități se regăsește
într-o reducere a investițiilor private. Devine astfel necesară intervenția autorităților publice prin
creșterea cheltuielilor publice de investiții pentru a compensa reducerea investițiilor private și a
asigura o evoluție echilibrată a economiei.
Keynes constată că îndeosebi pentru perioada de declin economic este recomandată
angajarea de cheltuieli publice mai mari vizând și efectul multiplicator pe care îl antrenează cererea
publică de consum final și de investiții.
Continuatorii doctrinei lui Keynes au fundamentat diverse modele și tipuri de politică
financiară publică menite să susțină eforturile de relansare economică (în situația de stagnare), de
stimulare a cererii și implicit a ritmurilor producției, de reducere a nivelului șomajului (menținându-
l în limite acceptabile) etc.
În aceeași viziune se înscrie și concepția lui Alvin Hansen care a dezvoltat tezele lui Keynes
prin raportarea la condițiile concrete ale SUA.
Formulată într-o perioadă în care fenomenele de criză și șomaj erau o prezență cu impact
puternic în viața economică și socială, concepția sa se concretizează prin acceptarea punctului de
vedere keynesist și a intervenției statului prin cheltuieli publice, dar și prin impozite pentru a realiza
o acțiune stabilizatoare. El se referă tocmai la impactul cheltuielilor publice care ar trebui să fie
orientat de către stat spre contracararea crizei și recesiunii economice și impulsionarea creșterii
economice. Hansen insista mai ales asupra posibilităților de influențare prin creșterea cheltuielilor
publice pentru investiții, evidențiind caracterul multiplicator al acestora în lanțul de determinări ce
pornește de la finanțarea prin împrumuturi a cheltuielilor statului, continuând cu creșterea producției
și de aici la creșterea venitului pe seama căruia se vor putea efectua noi cheltuieli cu efect de
creștere economică.
El acorda o atenție deosebită și cheltuielilor publice pentru acțiuni militare, considerând că
ar fi posibil ca, în situații de criză să crească aceste cheltuieli, pentru că “cheltuielile militare
crescânde, care pot să se opună unei eventuale scăderi a cheltuielilor de investiții private
(“capitale”), pot să ne ofere o perioadă aproape nesfârșită de folosire la nivel ridicat a brațelor de
muncă”.
P.A. Samuelson s-a remarcat, în mod deosebit, prin dezvoltarea conceptelor keynesiste
reconsiderând ecuația de echilibru general, pornind de la observația că economiile contemporane
sunt economii mixte, în sensul coexistenței sectorului privat și a celui public. În viziunea sa,
economia nu este guvernată strict de raportul între cerere și ofertă pe piață, ci conține elemente
importante de control public. Statul a devenit un agent economic care influențează atât consumul,
cât și investițiile. Din această perspectivă unele din bunurile pe care le procură statul prin cheltuieli
publice sunt produse de întreprinderi private, iar o parte din consumurile populației se bazează pe
resursele bănești alocate din fondurile statului. Există un sector economic de stat care realizează o
parte din PIB implicând, atât poziția de producător, cât și de consumator. În aceste condiții se poate
vorbi chiar de o piața de stat pentru bunuri și servicii, cu profunde rezonanțe în planul finanțelor
publice.

102
 Astfel, ecuația de echilibru general, Y = C+I devine Y=C+I+Pu, unde Pu este valoarea
achizițiilor efectuate de stat, respectiv a cheltuielilor publice pentru achiziționarea de bunuri și
servicii. Din unghiul de vedere al lui Samuelson, prezența statului în ipostaza de consumator de
bunuri și servicii poate influența în bună măsură dimensiunea și structura produsului național,
respectiv poate stimula dezvoltarea consumului și a ofertei. În acest scop, el pledează pentru
elaborarea unor programe de acțiune statală cu impact asupra pieței și asupra economiei mixte, iar
în cadrul acestor programe un loc esențial ar trebui să revină celor privitoare la lucrări publice, atât
pentru a spori cererea, cât și pentru a asigura absorbția unei bune părți a forței de muncă disponibile.
Alți autori, ca W. Schultz si Lowell Harris, consideră cheltuielile publice ca injecții de
putere de cumpărare în fluxurile veniturilor. În consecință, ei recomandă orientarea cheltuielilor
publice și structurarea lor astfel încât să favorizeze creșterea economică, inclusiv prin
subvenționarea întreprinderilor private.
Punctele de vedere menționate anterior sunt axate pe doctrina keynesistă, dar dezvoltate pe
anumite direcții determinate de evoluția contemporană a economiei fiecărei țări.
Spre deosebire de acestea se distinge și o concepție opusă celor de sorginte keynesistă, cea
care se încadrează în doctrina ofertei, de esență neoliberală, cunoscută și ca modelul „supply-side
economics”, având în prim plan „monetarismul” contemporan.
În viziunea reprezentanților acestei doctrine, cheltuielile publice sunt considerate ca mai
puțin eficiente sau chiar inacceptabile în susținerea creșterii economice echilibrate. În concordanță
cu optica „monetaristă”, această concepție se opune măsurilor de politică bugetară expansionistă,
implicit celei axate pe creșterea cheltuielilor publice pentru că ar periclita stabilitatea monedei
naționale și ar duce la amplificarea inflației.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR

1. În ce constă conținutul economic al cheltuielilor publice?

2. Care sunt principalele criterii de clasificare a cheltuielilor publice?
3. În ce constă clasificația cheltuielilor publice ?
4. Care sunt indicatorii folosiți pentru caracterizarea nivelului cheltuielilor publice ?
5. Cum se poate măsura dinamica cheltuielilor publice?
6. Ce semnificații are indicatorul elasticitatea cheltuielilor publice în raport cu PIB ?
7. Care sunt factorii care influențează evoluția cheltuielilor publice?
8. Ce implicații au legile psihologie formulate de Keynes asupra rolului atribuit cheltuielilor
publice ?

TEMĂ DE CONTROL
Analiza structurii și dinamicii cheltuielilor publice din bugetul de stat al României

1. Clasificația cheltuielilor publice din bugetul de stat

2. Dinamica cheltuielilor publice totale în perioada 2009-2012
3. Structura și dinamica principalelor categorii de cheltuieli publice în perioada 2009-2012

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

1. Filip, Gh., Finanțe publice, Editura Junimea, Iași, 2010

103
2. Filip, Gh. (coord), Finanțe , Editura Junimea, Iași, 2002
3. Hoanță, N. , Economie și finante publice , Editura Polirom, Iași, 2000
4. Moșteanu, T, Finante publice, Ed. Universitara, București, 2008
5. Musgrave, R. A.; Musgrave, P. B. , Public finance in theory and practice , Mc-Graw Hill Inc,
1989
6. Văcărel, I. (coord) , Finanțe publice , Editura Didactică și Pedagogică, București, 2008 Filip,
Gh., Finanțe publice, Editura Junimea, Iași, 2010

104
 UNITATEA DE STUDIU 8
CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU ACȚIUNI SOCIAL-CULTURALE
CONŢINUT:
8.1. Caracterizarea generală a cheltuielilor publice pentru acțiuni social-culturale
8.2. Cheltuielile publice pentru învățământ
8.3. Cheltuielile publice pentru cultură, artă, sport
8.4. Cheltuielile publice pentru ocrotirea sănătății
8.5. Cheltuielile publice pentru securitate socială

OBIECTIVE :
- cunoașterea formelor cheltuielilor publice pentru acțiuni social-culturale
- cunoașterea factorilor specifici de influență asupra cheltuielilor pentru acțiuni social-
culturale
- cunoașterea modalităților de apreciere a eficienței cheltuielilor publice pentru acțiuni
social-culturale

TIMPUL DE STUDIU NECESAR - 6 ORE

ASIMILAREA UNITĂŢII DE STUDIU – 4 ORE
REZOLVAREA TESTELOR – 2 ORE

105
 8.1. Caracterizarea generală a cheltuielilor publice pentru acțiuni social-culturale

Cheltuielile publice bugetare din această categorie joacă un rol deosebit de important prin
impactul pe care îl au asupra dezvoltării fiecărei țări sub aspect social și economic, contribuind din
plin la progresul umanității, în general.
Rolul pozitiv îndeplinit de cheltuielile cu acțiuni social-culturale a determinat tendința
statului modern de asumare a unor sarcini sporite, vizând îmbunătățirea posibilităților de acces al
cetățenilor la serviciile caracteristice acestui domeniu, cu atât mai mult, cu cât revoluțiile tehnico-
științifice au amplificat nevoia de instruire și cunoaștere, ca premise indispensabile mersului
ascendent al omenirii.
Prin conținutul acestor cheltuieli, sunt avute în vedere acțiuni de interes general ce se
întreprind în scopul asigurării de servicii publice destinate populației, în ansamblu, sau anumitor
categorii ori indivizi, fie gratuit, fie cu plată redusă față de costurile acestora, inclusiv sub forma
acordării unor sume de bani (burse, pensii, indemnizații etc.).
Condițiile concrete și formele specifice de manifestare a lor sunt determinate de natura
activității instituțiilor publice profilate pe acest domeniu, între care: școli, spitale, biblioteci, teatre,
filarmonici etc.
Prin prisma impactului lor asupra produsului național, aceste cheltuieli apar, în prim plan,
drept consumuri definitive de resurse, determinând diminuarea PIB, respectiv a avuției naționale. Pe
de altă parte, este însă recunoscut impactul lor pozitiv indirect asupra PIB, prin contribuția adusă la
crearea unor premise favorabile sporirii acestuia, deoarece majoritatea acțiunilor de acest fel
antrenează creșterea capacității creatoare și a potențialului productiv al națiunii.
În condițiile specifice lumii contemporane, în majoritatea statelor s-au înregistrat creșteri
importante ale acestor cheltuieli, atât în sume absolute, cât și ca pondere în PIB și în total cheltuieli
bugetare. În cazul țărilor în curs de dezvoltare, aceste ponderi sunt cu mult inferioare celor din țările
dezvoltate. Diferențierea importantă între cele două grupuri de țări trebuie pusă în primul rând, pe
seama nivelului diferit de dezvoltare, care impune limite de redistribuire a PIB și priorități diferite
în alocarea resurselor respective pe categorii de cheltuieli. Așa, de pildă, s-a conturat ca o
caracteristică faptul că în majoritatea țărilor slab dezvoltate statul alocă sume mai mari pentru
acțiuni economice și dezvoltarea infrastructurii, ceea ce reprezintă o opțiune firească, dar implică
alocații mai mici și ponderi mai reduse în PIB ale altor categorii de cheltuieli.
Totodată, pornind de la corelația indirectă ce se manifestă între această categorie de
cheltuieli și dezvoltarea economică a diferitelor țări, o bună parte a lor, în primul rând cele pentru
învățământ, se consideră a fi investiții în capital uman, apreciate ca fiind cele mai rentabile.
În ceea ce privește structura internă a cheltuielilor pentru acțiuni social-culturale, se disting
următoarele subgrupe: cheltuieli pentru învățământ; cheltuieli pentru cultură și artă; cheltuieli
pentru ocrotirea sănătății; cheltuieli cu securitatea socială. Într-o altă variantă de grupare, primele
două se regăsesc împreună sub denumirea de cheltuieli pentru educație.
Din punct de vedere al compoziției reale a acestei categorii de cheltuieli, înregistrată în
diferite țări, ponderea cea mai mare aparține, în țările dezvoltate, subgrupei referitoare la securitate
socială, care în ultimele decenii a reprezentat peste 50% din totalul cheltuielilor social-culturale în
țări ca: Germania, Franța, Danemarca, Marea Britanie etc. Spre deosebire, în țările în curs de
dezvoltare, ponderea cea mai ridicată în totalul cheltuielilor social-culturale revine celor pentru

106
învățământ. Prin comparație, ponderea cea mai mică în cheltuielile din această categorie o dețin cele
pentru cultură și artă, atât în țări dezvoltate, cât și în țările în curs de dezvoltare.
Sursa principală de finanțare a cheltuielilor pentru acțiuni social-culturale o constituie fondul
bugetar, respectiv bugetul public. În mod obișnuit, ele se reflectă în raport cu aria de interese vizate,
în fiecare dintre verigile sistemului bugetar, regăsindu-se, fie în bugetul general sau federal, fie în
bugetele unităților administrativ-teritoriale sau ale statelor membre ale unei federații.
În mai multe țări, o a doua sursă de finanțare o reprezintă anumite fonduri cu destinație
specială, cum sunt: fondul asigurărilor sociale, fondul de sănătate, fondul de șomaj etc.
Deoarece unele dintre instituțiile cu caracter social-cultural desfășoară și activități
aducătoare de venituri, o parte din cheltuieli se poate acoperi din surse proprii, ceea ce semnifică o
autofinanțare parțială.
În fine, o altă sursă de finanțare o reprezintă ajutoarele financiare externe acordate, fie de
către instituții și organisme internaționale (UNICEF, UNESCO), fie de alte state, de regulă, de către
cele industrializate celor în curs de dezvoltare.

8.2. Cheltuielile publice pentru învățământ

8.2.1. Caracterizare generală

Cheltuielile bugetare pentru învățământ constituie o componentă definitorie a cheltuielilor

cu caracter social-cultural, ocupând un loc central între acțiunile finanțate de către stat, în cadrul
acestei categorii, în actuala etapă a evoluției societății, confirmând creșterea rolului învățământului
ca factor de progres și civilizație. Recunoașterea contribuției decisive a școlii, ca lăcaș de cultură, de
instruire și formare profesională, la propășirea societății moderne, cu deosebire în condițiile
revoluțiilor științifice contemporane, a impus dezvoltarea și modernizarea rețelelor școlare și,
implicit, alocarea din bugetele publice a unor sume tot mai mari pentru finanțarea învățământului.
Constatările referitoare la corelația dintre nivelul de dezvoltare al învățământului și
progresul economic și social, în diferite țări, au convins guvernele despre necesitatea îmbunătățirii
învățământului, ca premisă indispensabilă pentru asigurarea prosperității economice și ridicarea
gradului de civilizație, inclusiv a nivelului de trai al oamenilor.
Constituie o realitate faptul că, în toate țările, se manifestă o preocupare susținută a statelor
pentru o mai bună organizare și dezvoltare a învățământului public gratuit sau cu taxe reduse ori
pentru sprijinirea celui privat prin subvenții, ceea ce implică cheltuieli publice sporite pentru acțiuni
de învățământ.
După ce la finele secolului trecut, statul cheltuia, în acest scop, mult sub 1% din PIB, în
secolul nostru ponderea cheltuielilor cu învățământul în PIB a crescut semnificativ depășind în
unele țări chiar 7%, în unii ani bugetari.
. Ponderea cheltuielilor publice pentru învățământ în produsul intern brut este determinată
atât de proporția sectorului public în totalul activităților economico – sociale în fiecare țară, precum
și de intensitatea folosirii cheltuielilor publice pentru sprijinirea sau influențarea învățământului.
În același timp, este evident că proporțiile ce revin cheltuielilor cu învățământul în
ansamblul cheltuielilor publice variază, atât în timp, cât și în spațiu, după cum se poate observa și
din tabelul nr.4, multe țări, mai ales dintre cele în curs de dezvoltare, confruntându-se cu dificultăți
de finanțare a acțiunilor de învățământ, fie și la nivelul strictului necesar.
107
 Evoluția fluctuantă, dar în general, în creștere, a acestor cheltuieli a fost determinată de
acțiunea mai multor factori, cantitativi și calitativi. Între aceștia, creșterea numărului populației, în
general, și a celei de vârstă școlară, în special, ca factor demografic, a influențat sensibil creșterea
cheltuielilor pentru învățământ, determinând asumarea de către guvernele democratice a unor
obligații mult mai mari în sfera organizării și dezvoltării învățământului public gratuit sau cu taxe
mult inferioare costurilor reale. Creșterea numărului celor ce frecventează școala, în aceste condiții,
a făcut necesară sporirea alocațiilor, în primul rând, pentru asigurarea bazei tehnico-materiale a
rețelei instituțiilor de învățământ.
Concomitent, ca factor cu acțiune corelată, au sporit cheltuielile de funcționare a instituțiilor
școlare, mai ales cele de personal, decurgând, în primul rând, din creșterea numărului cadrelor
didactice.
În același context, ca factor cu influență majoră, a acționat reconsiderarea cadrului
reglementativ privind învățământul, în sensul introducerii obligativității sale, în multe țări, cel puțin
la nivelul inferior de școlarizare. Aceasta s-a corelat cu extinderea sferei de cuprindere a populației
în învățământ, incluzând și alte categorii de persoane, care anterior nu erau școlarizate.
Un alt factor cu impact puternic în sensul creșterii cheltuielilor de acest fel a fost progresul
tehnic și modernizarea economiei naționale, care a impus o pregătire generală și profesională a
lucrătorilor la nivel mai înalt. În acest sens, nevoia de forță de muncă calificată superior, capabilă să
lucreze cu o productivitate a muncii mai mare, se consideră a fi un factor de presiune asupra
guvernelor, inclusiv din partea patronatului, pentru alocarea de sume sporite în vederea finanțării
învățământului, devenit un obiectiv de interes general. Această nevoie s-a coroborat cu impactul
revoluției tehnico-științifice contemporane, ale cărei cuceriri pot fi puse în valoare doar de un
personal cu înaltă calificare. Câștigul rezultat pe această cale interesează nu numai indivizii sau
grupurile de indivizi, ci și societatea, în ansamblu, având un suport material în efectul de creștere a
PIB și de dezvoltare a economiei naționale.
În aceeași direcție a acționat ca factor de influență și creșterea gradului de dotare procesului
de învățământ, în general, prin asigurarea unei baze tehnice superioare cantitativ și calitativ, dar și
mai costisitoare. În acest sens, tendințele de informatizare a societății generează un interes mai larg,
individual, dar și social, implicând profund școala și amplificând sarcina publică de finanțat.
De asemenea, în concordanță cu evoluția generală și implicit cu cea din sfera
învățământului un alt factor de sporire a cheltuielilor publice, în acest domeniu, este reprezentat de
creșterea generală a costurilor procesului de învățământ, inclusiv sub impactul deprecierii
monedelor naționale. În fapt, creșterea absolută a cheltuielilor cu învățământul trebuie explicată și
prin acțiunea factorului inflaționist, concretizat în creșterea prețurilor pentru toate consumurile de
resurse privind procesul de învățământ.
În funcție de structura funcțională a rețelei instituțiilor școlare publice, cheltuielile cu
învățământul se pot grupa pe trepte ale acestuia, respectiv pentru învățământul: preșcolar; primar;
secundar; universitar; postuniversitar. Fiecare tip de instituție școlară realizează, atât cheltuieli
comune celorlalte, cât și unele specifice procesului de învățământ corespunzător treptei respective.
În principiu, însă, cheltuielile pentru învățământ, ca și cele social-culturale, în ansamblu, se
împart în două grupe mari, și anume: cheltuieli de investiții, denumite și de capital; cheltuieli
curente denumite și de funcționare.

108
 Din prima grupă fac parte cheltuielile pentru crearea și dezvoltarea bazei tehnico-materiale a
procesului de învățământ, constând în clădiri, terenuri, utilaje, echipamente de laborator, mobilier
școlar etc., fiind concretizate, deci, în bunuri de natura mijloacelor (activelor) fixe cu care se
dotează instituțiile de învățământ pentru a putea funcționa.
Din a doua grupă fac parte toate cheltuielile reprezentând consumuri legate de funcționarea
fiecărei instituții reprezentând materiale de laborator, combustibil, energie, apă, rechizite, servicii
poștale, reparații și întrețineri curente ale mijloacelor fixe etc., dar ponderea cea mai mare o au, în
mod firesc, salariile și plățile asimilate lor pentru personalul didactic și auxiliar.
Sursele de finanțare folosite în cazul cheltuielilor pentru învățământ sunt cele comune
acțiunilor social-culturale, dar în mod deosebit se remarcă faptul că, în cazul învățământului public,
ele se asigură, în principiu, din fondul bugetar, cheltuielile respective fiind incluse, fie în bugetul
administrației centrale, fie în bugetele locale. În mai mică măsură, instituțiile de învățământ public
pot utiliza și alte resurse, (în afara celor bugetare) și anume, atunci când activitatea instituției școlare
favorizează obținerea directă a unor venituri, mai ales, de tipul taxelor, fiind aplicabilă și
autofinanțarea parțială a acestora.
În unele țări se practică pe scară largă, ca sursă de finanțare, contribuțiile sau taxele școlare
suportate de către cei interesați, stabilite la un nivel, care, de regulă, este inferior costurilor, statul
acoperind în acest caz, numai o parte a cheltuielilor efectuate cu instituțiile școlare.
Uneori, se utilizează, ca surse de finanțare, donațiile făcute de alte persoane sau ajutoare
externe primite din partea unor organizații internaționale sau a altor state.
Instituțiile de învățământ privat își acoperă cheltuielile din resurse proprii, adică se
autofinanțează, dar ele pot fi și subvenționate parțial, de către stat. În acest caz, sursele de bază sunt
fie taxele școlare, fie eventualele venituri din activități anexe proprii, fie donațiile (sponsorizările).
În cazul instituțiilor de învățământ superior din unele țări dezvoltate sunt cunoscute și
practicate modalități de finanțare de la bugetul public, ce se diferențiază în funcție de opțiunea
acestora sau prin reglementări elaborate de forul coordonator. O asemenea modalitate constă în
alocarea sumelor repartizate din bugetul statului la dispoziția instituțiilor de învățământ sub formă
de credite bugetare, iar acestea se administrează, în mod direct și independent de către fiecare
instituție, alături de eventualele venituri proprii, efectuând cheltuielile necesare. O altă modalitate
de finanțare presupune acordarea sumelor necesare ca ajutoare financiare, în mod direct studenților,
fie sub formă de burse, fie sub formă de împrumuturi utilizabile pe parcursul școlarizării, urmând să
fie restituie din venituri obținute după absolvirea facultății și încadrarea în muncă.
În cazul țărilor în curs de dezvoltare, o regulă mai generală de finanțare a învățământului
este aceea de alocare din bugetul public a sumelor repartizate fiecărei instituții pentru efectuarea
tuturor cheltuielilor aprobate prin bugetul de stat.

8.2.2. Eficiența cheltuielilor publice pentru învățământ

Impactul cheltuielilor publice pentru învățământ apare deosebit de pregnant prin efectele
pozitive generate în viața socială și economică, atât la nivelul individului, cât și al întregii societăți
și trebuie apreciat în raport cu eforturile făcute, în primul rând, în plan financiar. De aceea, un
aspect important al deciziilor, în acest domeniu, se referă la dimensiunile sau volumul acestor
cheltuieli determinate pe bază de criterii obiective, urmărind obținerea de efecte sociale utile
maxime cu eforturi financiare minime.

109
 Astfel, cuantificarea cheltuielilor cu învățământul trebuie să pornească, în mod firesc, de la
cunoașterea contingentelor școlare care se exprimă prin numărul de elevi și studenți ce urmează a fi
școlarizați, considerat indicatorul de bază, alături de costul unitar sau cheltuiala ce revine pe un elev
sau student. În același scop, există și posibilitatea elaborării și folosirii unor norme de cheltuieli, fie
cu un caracter orientativ, fie cu unul obligatoriu, care, însă, se cer a fi corect fundamentate. De
asemenea, se utilizează pe scară largă analiza cheltuielilor efectuate într-o perioadă anterioară
comparabilă, pentru a determina necesarul de finanțat sub influența mutațiilor ce survin în
perspectiva unei perioade următoare.
Indiferent de metodele de dimensionare folosite, atât la nivelul instituțiilor de învățământ,
cât și la nivel național, în finanțarea acestor cheltuieli este necesară asigurarea unui grad de eficiență
economico-socială cât mai ridicat. Din acest punct de vedere prezintă un interes major urmărirea
conexiunilor ce se stabilesc indirect între cheltuielile cu învățământul, pe de o parte și dezvoltarea
economico-socială concretizată în PIB, pe de altă parte. În acest sens, la nivel macroeconomic se
impune corelarea dimensiunii cheltuielilor privind învățământul cu indicatorii social-
economici, în primul rând cu PIB, inclusiv prin determinarea ponderii lor în PIB. Sub cel din urmă
aspect, în ultima perioadă, s-a conturat tendința de cuantificare a prevederilor bugetare pentru
diferite categorii de cheltuieli, respectiv a celor cu învățământul, pornind de la o cotă procentuală
minimă din PIB, conform relației:

Cpip = PIBp  c (8.1.)

în care: Cpip – cheltuieli publice pentru învățământ prevăzute în buget; PIBp – produsul intern brut
previzibil; c - cota procentuală din PIB destinată acestor cheltuieli.
Prin prisma cerințelor de eficiență, se acceptă ca logică și necesară verificarea corelației
dintre creșterea cheltuielilor cu învățământul, pe de o parte, și creșterea PIB, pe de altă parte,
deoarece, principial, efectul scontat a se obține prin învățământ trebuie să includă și un spor de
productivitate a muncii, care se regăsește într-un spor de PIB. Pe seama sporului de PIB ar urma să
se recupereze cheltuielile cu învățământul, realizând și o creștere suplimentară a acestuia în viitor.
În consecință, pentru aprecierea eficienței acestor cheltuieli se apelează la calcularea unor
indicatori caracteristici, între care și termenul de recuperare. Acest indicator se calculează în baza
raportului dintre volumul cheltuielilor pentru învățământ și sporul de PIB realizabil într-un interval
de timp, fără a se delimita cu exactitate creșterea (de PIB) rezultată ca efect al acestora. În același
timp și în mod implicit, ritmul de creștere a PIB trebuie să condiționeze ritmul de creștere a
cheltuielilor cu învățământul. Aceste condiții se pot exprima schematic prin relațiile:
IPIB  ICpi (8.2.)

sau
PIB1 Cpi1
 (8.3.)
PIB0 Cpi 0
în care: PIB – produsul intern brut; Cpi – cheltuieli publice pentru învățământ; IPIB – indicele
produsului intern brut; ICpi – indicele cheltuielilor publice pentru învățământ.
iar
PIB Cpi
 (8.4.)
PIB 0 Cpi 0
unde: PIB – variația (modificarea) mărimii produsului intern brut; Cpi – variația (modificarea)
mărimii cheltuielilor publice pentru învățământ.
110
 Totuși, această condiționare nu exclude acceptarea unor situații particulare în care ritmul
creșterii cheltuielilor cu învățământul poate să nu concorde sau să devanseze pe cel al creșterii PIB,
mai ales când se produc transformări profunde în economie și societate, inclusiv în sfera
învățământului.
Corelarea cheltuielilor pentru învățământ cu rezultatele obtenabile în plan economic și
social, impune structurarea adecvată a rețelei de învățământ astfel încât absolvenții să poată pune în
valoare cunoștințele acumulate în școală. Sub acest aspect, un impact puternic îl are cunoașterea
evoluției reale de pe piața muncii, pentru adaptarea rețelei școlare și a ofertei de absolvenți la
cerințele acesteia.
În asigurarea eficienței maxime a acțiunilor finanțate în domeniul învățământului, un interes
deosebit prezintă aplicarea metodei numite “analiza cost-avantaje ”sau “cost-beneficii”. Această
metodă pornește de la considerentul că în orice acțiune întreprinsă se presupun anumite eforturi sau
costuri și se obțin anumite rezultate. În acest sens, pentru acțiuni specifice învățământului se pune
problema delimitării, pe de o parte a elementelor de efort sau de cost caracteristice și, pe de altă
parte, a elementelor de efect sau de beneficii, denumite generic avantaj,e ce decurg din înfăptuirea
acțiunilor finanțate.
În principiu, este necesară compararea mai multor variante de realizare a acțiunilor
respective, fiecare dintre acestea presupunând costuri diferite și avantaje diferite, pentru a opta
asupra variantei în care raportul dintre cele două variabile este mai favorabil. Se admite, deci, că
același obiectiv sau scop ar putea fi atins pe mai multe căi, folosind mijloace diferite și antrenând
costuri și avantaje diferite.
Astfel, în cazul cheltuielilor cu învățământul, o bună parte dintre elementele de cost sunt
cuantificabile și permit compararea lor pentru alegerea variantei optime. Acestea apar ca elemente
de cost obișnuite, comune și altor domenii de activitate, cum sunt consumurile materiale de orice
fel, inclusiv uzura echipamentelor sau cheltuielile de personal. Pentru elementele de avantaje, în
mod direct, pot rezulta anumite venituri (la nivelul indivizilor sau instituțiilor), dar, mai ales,
indirect apare contribuția la creșterea produsului național prin valorificarea superioară a capacității
de muncă și a productivității muncii cadrelor calificate în școală.
În analiza cost-avantaje a cheltuielilor cu învățământul se acordă o semnificație deosebită
relației dintre vârsta indivizilor școlarizați și câștigul realizat. Se admite principial că o creștere a
treptei de instruire în școală trebuie să se regăsească într-un spor de venit realizat de către absolvent.
În acest caz, abordarea eficienței acțiunilor de învățământ la nivelul persoanelor interesate să
frecventeze cursurile unei școli presupune ca “avantajul” să se concretizeze într-o sumă
suplimentară de venit obținut de individ pe seama instruirii suplimentare. Pentru aprecierea
eficienței, sub acest aspect, se ia în calcul întreaga durată a vieții active, determinând mărimea
câștigului obtenabil suplimentar pe seama punerii în valoare a cunoștințelor dobândite prin studiile
absolvite, la un loc de muncă retribuit corespunzător. În același context, în evaluarea costurilor
devine necesar să se țină seama, atât de cheltuielile directe finanțate din fonduri publice sau din alte
surse private, cât și de așa-zisele cheltuieli indirecte, suportate din venituri ale familiilor, etc.,
inclusiv cele concretizate în “lipsa de câștig” pe perioada studiilor, care îi afectează pe viitorii
absolvenți ai școlilor.
Aplicarea metodei cost-avantaje la domeniul învățământului se axează pe ideea că aceste
cheltuieli reprezintă o investiție producătoare de venituri viitoare pentru individ și societate. Prin
urmare, atât indivizii, cât și statul ar trebui să fie interesați în formarea profesională a membrilor

111
societății de o manieră care să limiteze costurile la nivelul cel mai redus posibil și să favorizeze
amplificarea avantajelor, asigurând concordanța cât mai deplină între cererea și oferta de forță de
muncă, nu numai pe ansamblu, ci și pe diferite specializări. Din acest punct de vedere este
recomandată adaptarea continuă a rețelei de învățământ, pe tipuri de școli și forme de pregătire
generală sau profesională, pentru a permite evitarea unor cheltuieli suplimentare cu recalificarea
forței de muncă.
Impactul pozitiv profund al cheltuielilor cu învățământul asupra dezvoltării durabile a
societății, pe fundalul revoluțiilor tehnico-științifice contemporane, face ca ele să fie considerate
veritabile investiții în capital uman sau "în resurse umane" valorificabile pe termen lung, cu cel mai
ridicat randament. Studii întreprinse în această direcție atestă aportul important adus de învățământ
la creșterea economică, în plan mondial, apreciat pentru deceniul anterior la cote cuprinse între 16 și
30% din sporul de PIB. În aceeași idee, prin prisma productivității muncii s-a relevat interacțiunea
puternică dintre nivelul acestui indicator și numărul de clase (de școală) absolvite de către subiecți,
în sensul unei creșteri exponențiale a celui dintâi în raport cu cel de-al doilea.

8.3. Cheltuielile publice pentru cultură, artă, sport

Pentru realizarea unor obiective ale politicii sociale privind serviciile culturale, artistice,
sportive etc. autoritățile statului utilizează o parte din resursele financiare publice pentru
organizarea unor acțiuni sau întreținerea și funcționarea unor instituții specializate în aceste
domenii. Resursele financiare destinate culturii contribuie la creșterea calității factorului uman,
acțiuni care își aduc aportul la formarea personalității umane. Aceste resurse intră în componența
“investiției în resurse umane”, ele au un efect indirect, dar influențează pozitiv activitatea
economică și socială și, în final, contribuie la creșterea economică.
Cheltuielile publice pentru cultură au în structura lor diferite componente; în unele țări ele
apar împreună cu acțiunile pentru culte, activități sportive și de tineret, iar în altele apar sub forma
cheltuielilor pentru “recreere, cultură, culte”. În mod obișnuit asemenea cheltuieli dețin în bugetele
statelor, ponderi relativ reduse, atât în totalul cheltuielilor social-culturale, cât și în totalul
cheltuielilor publice.
Instituțiile și acțiunile finanțate în cadrul acestor cheltuieli sunt cele de cultură (biblioteci,
muzee, case de cultură, edituri), instituții artistice (teatre, case de film, filarmonici), acțiunile
sportive și de tineret, cultele. Activitatea desfășurată de aceste instituții se poate concretiza în
anumite bunuri materiale (care au și o valoare spirituală) cum sunt: cărțile, filmele, discurile,
picturile, sculpturile sau se prezintă sub forma unor servicii culturale, spirituale, artistice, sportive,
cum sunt: concertele, spectacolele de teatru, operă, balet, campionate sau concursuri sportive etc.
Aceste particularități influențează și sistemul de finanțare a acțiunilor respective. Așa de
pildă, în cazul producerii de bunuri materiale, se desfășoară o activitate cu caracter economic, chiar
dacă este generată de o muncă de creație literară sau artistică. Din vânzarea acestor bunuri se obțin
venituri care sunt folosite pentru autofinanțarea activității respective. Realizarea serviciilor
culturale, artistice și sportive se poate face gratuit sau cu plată (taxe, tarife sau prețuri) care însă, nu
acoperă întotdeauna valoarea de piață a serviciului respectiv. De aceea, în aceste cazuri, instituțiile
respective au nevoie de subvenții ce se asigură din bugetul statului sau din alte surse. Este de
remarcat că instituțiile cultural-artistice pot fi publice, de importanță națională sau locală, sau pot fi
proprietate particulară.

112
 Instituțiile și activitățile cultural-artistice, cultele, acțiunile sportive și de tineret se
finanțează de la bugetul statului fie integral, fie parțial, prin acordarea de subvenții în completarea
veniturilor lor proprii. În totalul cheltuielilor publice pentru cultură preponderente sunt cheltuielile
curente (de personal, materiale), cheltuielile de capital având o pondere mai redusă.
În afara bugetului, finanțarea cheltuielilor publice pentru cultură se mai realizează și din
veniturile proprii ale instituțiilor respective, realizate din activități specifice. În această categorie se
includ instituțiile artistice de spectacole, muzicale etc. care obțin venituri din activitatea desfășurată.
O importanță mare o au donațiile și sponsorizările, ca resurse ce acoperă o parte din cheltuielile
acestor instituții. În toate țările, legislația fiscală prevede o serie de facilități pentru persoanele fizice
sau juridice care sprijină material sau financiar activități culturale, artistice, sportive, religioase, etc.

8.4. Cheltuielile publice pentru ocrotirea sănătății

Starea de sănătate a populației unei țări reprezintă unul din cei mai importanți factori care
asigură desfășurarea normală a vieții și tuturor activităților într-o societate. Din acest motiv,
ocrotirea sănătății este o preocupare permanentă a fiecărui membru al societății, dar în egală măsură
și a colectivității, în ansamblul său. În acest scop, statele pun în aplicare o politică sanitară adecvată,
ca parte integrantă a politicii sociale și pentru înfăptuirea ei, în numeroase țări ale lumii se
cheltuiesc importante resurse financiare.
Cheltuielile pentru sănătate prezintă o tendință de creștere, datorită unor factori, cum sunt:
amplificarea nevoilor de ocrotire a sănătății, ca efect al creșterii numărului populației și modificării
structurii sale; accentuarea unor noi factori de risc; creșterea costului prestațiilor medicale; sporirea
personalului medical antrenat în serviciile sanitare etc. Aceste cauze, dar și racordarea serviciilor
medicale la revoluția tehnico-științifică contemporană în domeniu, determină ca ponderea
cheltuielilor publice cu ocrotirea sănătății să fie semnificativă în totalul cheltuielilor social-culturale,
în ansamblul cheltuielilor publice și în PIB.
Volumul mare de cheltuieli, specific țărilor dezvoltate, din sfera ocrotirii sănătății se
datorează manifestării unui cumul de condiții: pe de o parte, existența fondurilor publice necesare
acoperirii cheltuielilor, pe de altă parte creșterea cererii de servicii medicale, din cauza îmbătrânirii
demografice a populației, preocupărilor sporite pentru menținerea unei stări de sănătate optime, dar
și sporirea costului unui act medical.
Există și mari disparități între grupe de țări și în ceea ce privește modul de finanțare a
cheltuielilor cu sănătatea. În țările dezvoltate există două categorii de cheltuieli pentru sănătate, din
punct de vedere al celui care le suportă: cheltuieli publice și cheltuieli private. Ponderea
cheltuielilor private pentru sănătate înregistrează valori medii între 26% și 33% pentru țările
dezvoltate în timp ce în țările în curs de dezvoltare aceste valori sunt nesemnificative, sau nici nu
apar în raportări internaționale.
Ca și în cazul celorlalte acțiuni social-culturale, și în domeniul ocrotirii sănătății
funcționează instituții medicale de stat și particulare.
Cheltuielile publice pentru sănătate reprezintă însă numai acea parte finanțată din fondurile
publice, fiind reflectate în bugetele publice.
Resursele financiare alocate ocrotirii sănătății au ca scop fie realizarea de investiții
(construcții de unități sanitare și dotarea lor cu aparate, tehnică medicală, instrumentar, mijloace de
transport specifice etc.), fie, mai ales, întreținerea curentă și funcționarea normală a rețelei sanitare
113
(salarii și alte drepturi de personal, materiale sanitare, medicamente, hrană, cheltuieli de întreținere
și reparații etc.).
De regulă, în țările dezvoltate în această grupă de cheltuieli se cuprind finanțările pentru
instituțiile sanitare (publice), cercetări în domeniul medical, administrația în acest sector și
acoperirea (totală sau parțială) a cheltuielilor persoanelor cu îngrijirea sănătății. În afara acestora,
există cheltuieli cu caracter medical efectuate prin intermediul unor instituții speciale (case de
asigurări de sănătate sau alte organizații mutuale) care se bazează pe cotizațiile plătite de salariați,
patroni și alte surse.
În funcție de sistemul de ocrotire a sănătății folosit într-o țară, pot predomina cheltuielile
bugetare care se efectuează de administrația publică, sau cheltuielile care se finanțează pe seama
cotizațiilor sociale suportate de salariați și agenții economici.
În acest sens, sunt cunoscute în practica internațională, două sisteme principale de finanțare
a sănătății, și anume: sistemul german (cunoscut ca sistemul Bismark inițiatorul său încă din anul
1883); sistemul englez(denumit și sistemul Beveridge după numele celui care l-a conceput).
Sistemul german se bazează pe cotizații obligatorii suportate, în părți egale, de salariați și de
întreprinderi. Aceste cotizații se mobilizează la instituții specializate, denumite Case de Asigurări,
care încheie contracte cu “prestatorii” de servicii medicale (medici, farmaciști) și prin care se
finanțează cheltuielile pentru consultații, tratamente specifice etc. În cadrul acestui mecanism,
cunoscut și sub denumirea de asigurare socială (publică) de sănătate, asigurații plătesc contribuții
administrate distinct de Casa de Asigurări. Nivelul contribuției este corelat atât cu nivelul venitului
individual al asiguratului și cu nivelul fondului de salarii dintr-o firmă și nu este legat de riscul
personal de îmbolnăvire. Administratorul fondului este terț plătitor, decontând serviciile prestate
pentru asigurați. În principiu, asigurații (cetățenii) nu suportă direct costul serviciilor medicale de
care beneficiază.
În acest sistem din bugetul de stat (prin ministerul de resort, cel al sănătății) se finanțează
doar anumite programe de prevenire a sănătății și o parte din cheltuielile instituțiilor medicale
(dotări, o parte din salarii etc.). Bugetul de stat apare însă implicat și în subvenționarea, în anumite
limite, a fondului asigurărilor de sănătate, în cazul în care cheltuielile specifice nu pot fi acoperite
doar pe seama resursele financiare provenite din contribuții.
Cu adaptări și elemente caracteristice, un astfel de sistem se aplică în numeroase țări, ca
Germania, Franța, Belgia, Olanda, Luxemburg, România etc.
Sistemul englez oferă servicii medicale, în principiu, gratuite pentru toți cetățenii, statul
finanțând din bugetul public ocrotirea sănătății prin Sistemul Național de Sănătate (SNS). În acest
sistem, pacienții nu plătesc nimic, dar au obligația de a se înscrie la un medic, acesta primind
remunerația de la S.N.S. pe bază de contract încheiat cu această instituție. Finanțarea bugetară a
sănătății acoperă, de regulă, circa 85%, restul resurselor (15%) asigurându-se din alte fonduri sau
prin plata parțială de către pacienți a costului medicamentelor.
În România, în ultimul deceniu al secolului XX, s-a optat pentru o variantă a sistemului
german prin înființarea Casei Asigurărilor de Sănătate, prin care sunt administrate și fondurile
destinate ocrotirii sănătății.
În principiu, sursele de finanțare a acțiunilor de ocrotire a sănătății sunt compuse din:
- bugetul public, care deține, în multe țări cea mai mare pondere în acoperirea cheltuielilor
din această grupă. Astfel, din bugetul de stat, se finanțează, în principal, crearea și funcționarea
instituțiilor sanitare publice, dar și unele acțiuni speciale în acest domeniu, mai ales dintre cele cu
caracter profilactic, de masă (vaccinări, tratarea anumitor boli profesionale etc.);
114
 - contribuții (cotizații) pentru asigurări de sănătate, care sunt suportate în mod obligatoriu
de salariați, patroni sau alte persoane fizice. Mărimea acestora diferă în funcție de cuantumul
veniturilor (salariilor) realizate în, mai ales de specificul activităților desfășurate;
- resurse de la populație, care sunt cheltuite în calitate de pacienți, în cazul când persoanele
respective nu sunt cuprinse în sistemul asigurărilor de sănătate sau suportă parțial costul prestațiilor
medicale, medicamentelor, tratamentelor;
- ajutor extern, întâlnit mai ales în cazul țărilor în curs de dezvoltare, sub forme ale
ajutoarelor bănești nerambursabile oferite de organizații specializate (Organizația Mondială a
Sănătății, Crucea Roșie Internațională etc.), precum și sub formă de împrumuturi cu destinație
sanitară, de exemplu, cele oferite prin finanțarea unor programe ale Băncii Mondiale.
Similar altor domenii, și în cazul cheltuielilor cu ocrotirea sănătății se pune problema
eficienței cu care sunt folosite resursele alocate. În general, activitățile specifice sănătății generează
mai multe categorii de efecte: medicale, sociale și economice, care concretizează aspecte ale
eficienței acestor cheltuieli.
Efectele medicale se exprimă prin rezultatele concrete ale acțiunilor întreprinse pentru
ocrotirea sănătății (consultații, analize, diagnostic, tratamente) și se reflectă în refacerea și păstrarea
sănătății persoanelor beneficiare de asistență medicală. Aceste efecte au, în general, un caracter
individual, prin modul cum sunt receptate.
Efectele sociale reflectă impactul acțiunilor de ocrotire a sănătății la nivelul întregii societăți
și se răsfrâng asupra stării de sănătate a întregii populații. Ele se exprimă printr-o serie de indicatori
statistici, cum sunt: speranța medie de viață la naștere, natalitatea, morbiditatea, mortalitatea
infantilă și cea generală etc. care dau conținut eficienței sociale.
Efectele economice constau în prevenirea sau reducerea perioadelor de incapacitate de
muncă, eradicarea unor boli profesionale, creșterea perioadei active a vieții, sporirea capacității de
muncă și productivității etc. Aceste efecte se concretizează și în economisirea de resurse prin
evitarea sau diminuarea ponderilor aferente, ca și în creșterea PIB, prin aportul adus îmbunătățirea
validității forței de muncă și a randamentului muncii.
Eficiența economică a ocrotirii sănătății nu poate fi apreciată cu exactitate și sub diversele
sale aspecte, iar pentru cuantificare se folosesc metode, cum sunt:
- analiza cost-beneficiu, care permite compararea costurilor diferitelor servicii medicale, cu
rezultate ale acestora ce pot fi exprimate în bani; această metodă are o aplicabilitate relativ redusă
datorită numărului restrâns de „produse” ale serviciilor medicale care pot fi evaluate în bani;
- analiza cost-eficacitate (avantaje), care presupune compararea costului serviciilor
medicale cu efectele exprimate prin nivelul unor indicatori, cum ar fi numărul de îmbolnăviri
evitate, ani de supraviețuire, grad de recuperare a capacității de muncă, etc. Ea apare utilă, de
exemplu, în compararea diferitelor metode de tratament pentru o anumită maladie.

8.5. Cheltuielile publice pentru securitate socială

Securitatea socială cuprinde ansamblul acțiunilor întreprinse de societate pentru prevenirea,
diminuarea sau înlăturarea consecințelor unor evenimente considerate ca riscuri sociale, care
repercutează negativ asupra vieții și nivelului de trai al cetățenilor. Riscurile implicate sunt de

 În unele ţări această noţiune este sinonimă cu protecţia socială

115
natură fizică (cele care afectează parțial sau total capacitatea de muncă), riscuri economice (care
împiedică o persoană să exercite o activitate producătoare de venit) sau riscuri sociale (care
diminuează în mod substanțial veniturile persoanelor și implicit mijloacele de subzistență).
Securitatea socială este o componentă de mare importanță a politicilor sociale promovate de
toate statele lumii, cuprinzând acțiuni care diferă, însă, de la o țară la alta. În acest sens, diferitele
state finanțează cheltuieli cu o structură diversă în care se remarcă acordarea de ajutoare, alocații,
indemnizații etc., unor categorii de persoane confruntate cu dificultăți materiale majore.
Cheltuielile cu securitatea socială se structurează, la rândul lor, pe mai multe componente, ce
presupun forme și tehnici distinctive, și anume:
- cheltuieli pentru asigurările sociale;
- cheltuieli pentru asistență socială;
Mărimea globală a cheltuielilor cu securitatea socială diferă de la o țară la alta, în funcție de
potențialul economic, de numărul și structura populației, de orientarea politicilor sociale. O
apreciere globală a proporțiilor lor, arată că, în majoritatea țărilor dezvoltate, ele reprezintă între
50% și 80% din totalul cheltuielilor social-culturale, ocupând un loc important și în ansamblul
cheltuielilor publice
În prezent, mecanismele financiare pentru realizarea securității sociale în diferite țări
dezvoltate se caracterizează prin:
- situarea la baza acțiunilor privind asigurarea securității sociale a principiului mutualității și
solidarității sociale;
- universalizarea acordării ajutoarelor sau prestațiilor sociale;
- existența unor instituții specializate din sectorul public și privat care furnizează prestații
sau servicii sociale;
- practicarea de cotizații salariale și patronale pentru constituirea fondurilor destinate
finanțării cheltuielilor cu securitatea socială;
- instituirea (sau nu) a unui venit minim garantat.
Resursele financiare destinate securității sociale reprezintă (în țările dezvoltate)
concretizarea unor vaste programe sociale, cele mai semnificative fiind legate de combaterea
sărăciei și șomajului, ajutorarea familiilor cu mulți copii, a persoanelor cu handicap etc.
Sursele de finanțare a cheltuielilor cu securitatea socială deși prezintă diferențieri, pot fi
sintetizate în raport cu categoriile de acțiuni finanțate astfel:
Cheltuielile pentru asigurările sociale se finanțează pe seama contribuțiilor salariaților, a
liber-profesioniștilor și a patronilor, la care se mai pot adăuga subvențiile de la bugetul de stat, din
fondurile asigurărilor sociale.
Cheltuielile pentru asistență socială se acoperă în principal pe seama resurselor din bugetul
statului, dar și din fonduri speciale, precum și a resurselor provenite din donații sau contribuții
voluntare, etc. La aceste resurse interne, se adaugă, în unele țări, și resursele externe provenite de la
organisme internaționale specializate.
Sistemele de finanțare a cheltuielilor pentru securitatea socială, în diferite țări, se
caracterizează prin folosirea a două tipuri de surse, și anume: contributive și necontributive. Primul
tip se bazează pe plata de contribuții sau cotizații sociale, iar cel de al doilea pe finanțări din bugetul
statului, între ele neexistând, însă, o linie de demarcație strictă. Se constată că ambele sisteme se
confruntă în prezent cu serioase probleme pe linia asigurării echilibrului între resursele procurate și
plățile de efectuat.

116
 Cheltuielile pentru asigurările sociale reprezintă componenta principală a cheltuielilor
publice pentru securitate socială atât prin aria de cuprindere, cât și prin proporțiile deținute în cadrul
cheltuielilor publice cu securitatea socială. Principale componente sunt cheltuielile pentru pensii ,
cheltuielile pentru protecția șomerilor și cheltuielile pentru ocrotirea sănătății.

8.5.1 Cheltuielile publice pentru pensii

Obiectivul principal al pensiilor, numite și asigurări sociale pentru vârstă înaintată, este de a
asigura un venit sigur celor care au pierdut capacitatea de muncă din cauza vârstei înaintate.
Subsumat acestuia pot fi menționate încă două obiective secundare: redistribuirea economiilor sau a
investițiilor
Asigurările de pensii pot fi organizate atât în sistemul public, cât și în cel privat. Între
asigurările private și cele publice nu există raporturi de excludere. Chiar în lipsa complementarității
sau a concurenței, cele două sisteme se pot influența și susține reciproc – extinderea și generalizarea
sistemelor publice ar diminua posibilitățile de organizare a celor private iar acestea din urmă, în caz
de eșec, ar găsi un suport în primele.
Sistemele publice de pensii sunt de obicei finanțate după principiul PAYG (pay as you go),
în care beneficiile actuale sunt finanțate din contribuțiile actuale, la care se pot adăuga, într-o
anumită măsură, și resurse financiare publice colectate prin impozite generale și redistribuite prin
bugetul public. Valoarea pensiilor este predeterminată (adesea prin corelare cu valoarea salariului și
durata angajării), iar mărimea contribuțiilor depinde de mecanismul ales. Principalul obiectiv al
sistemul PAYG este asigurarea bunăstării pe baza principiului redistribuirii inter și intra-
generaționale
Sistemul public românesc de pensii și alte drepturi de asigurări sociale a fost construit după
modelul german, fiind un sistem de tip redistributiv, având la bază o asigurare în legătură cu munca,
în cea mai mare parte a sa, resursele fiind constituite din contribuțiile achitate de participanții la
sistem, în dependență directă cu veniturile asigurate, iar redistribuirea, prin repartiție, făcându-se
proporțional cu nivelul contribuțiilor plătite și, implicit, cu veniturile asigurate.
În comparație cu sistemul anterior, actualul sistem păstrează principiul repartiției “pe baza
căruia fondurile realizate se redistribuie pentru plata obligațiilor ce-i revin”, însă prevede schimbări
fundamentale în modul de aplicare, respectiv în stabilirea și în plata contribuțiilor de asigurări dar și
în ceea ce privește rolul statului. Contribuțiile se stabilesc în cote diferite în funcție de condițiile de
muncă (normale, deosebite sau speciale), cotele de contribuții urmând să fie aprobate anual prin
legea bugetului asigurărilor sociale de stat .
Sistemul de pensii publice din țara noastră este coordonat de către Casa Națională de Pensii
Publice (fosta Casă Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale - CNPAS) care a fost
înființată prin Legea 19/2000 .
În principiu, toate persoanele care desfășoară o activitate aducătoare de venituri sunt obligate
să se asigure în cadrul sistemului public de pensii.
În sistemul public prestațiile de asigurări sociale reprezintă veniturile de înlocuire acordate,
la intervenirea riscurilor asigurate (invaliditate, bătrânețe și deces), sub formă de pensii, ajutoare sau
alte tipuri de prestații prevăzute de lege, pentru pierderea totală sau parțială a veniturilor asigurate;
Prestațiile de asigurări sociale se acordă sub formă de pensii, ajutoare și alte tipuri de
prestații ( tratament balnear, bilete de odihnă pentru asigurați, ajutor de deces)

117
 Formele pensiilor sunt pensia pentru limită de vârstă, pensia anticipată (integrală sau
parțială), pensia pentru invaliditate, pensia de urmaș
Pensia pentru limită de vârstă se acordă asiguraților care îndeplinesc, cumulativ, la data
pensionării, condițiile privind vârsta standard de pensionare și stagiul minim de cotizare realizat în
sistemul public.
Vârsta de pensionare apare, la determinarea condițiilor de pensionare, ca vârstă standard de
pensionare ( de la 1 ianuarie 2011 de 63 de ani pentru femei și 65 de ani pentru bărbați, la care se va
ajunge prin creșterea treptată a vârstelor inițiale , de 57 de ani pentru femei, respectiv 62 de ani
pentru bărbați) și ca vârstă redusă .
Conform Legii nr.19/ 2000, cu modificările și completările ulterioare, asigurații care au
realizat stagiul complet de cotizare și care și-au desfășurat activitatea, total sau parțial, în condiții
deosebite sau speciale de muncă au dreptul la pensie pentru limită de vârstă cu reducerea vârstelor
standard de pensionare.
Odată cu adoptarea Legii nr.19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de
asigurări sociale, vechimea în muncă, condiție generală pentru acordare pensiei pentru limita de
vârstă în legislația anterioară, a fost înlocuită cu stagiul de cotizare care include perioadele în care
persoanele au plătit contribuția de asigurări sociale în sistemul public din România, precum și din
alte țări, indiferent dacă acestea au un venit rezultat dintr-un raport de muncă sau plătesc contribuția
pe baza unui contract de asigurare încheiat cu casele teritoriale de pensii pe raza cărora își au
domiciliul
Stagiul complet de cotizare este de 30 de ani pentru femei și de 35 de ani pentru bărbați, însă
persoanele care îndeplinesc condițiile și își doresc să continue activitatea, o pot face numai cu
acordul angajatorului. Atingerea stagiului complet de cotizare se va realiza în aceeași perioadă, până
în anul 2014, prin creșterea progresivă a acestuia, pornindu-se de la 25 de ani pentru femei și 30 de
ani pentru bărbați.
La stabilirea stagiului de cotizare se au în vedere și anumite perioade necontributive,
denumite perioade asimilate (în care asiguratul a beneficiat de pensie de invaliditate sau a urmat
cursurile de zi ale învățământului universitar sau a satisfăcut serviciul militar ca militar în termen
sau militar cu termen redus, pe durata legal stabilită etc. )
În sistemul public de pensii, cuantumul pensiei pentru limită de vârstă la data înscrierii la
pensie se determină prin înmulțirea punctajului mediu anual realizat de asigurat în perioada de
cotizare cu valoarea unui punct de pensie la data ieșirii la pensie.
Pensia anticipată se acordă asiguraților care au depășit stagiul complet de cotizare cu cel
puțin 8 ani (și care nu au îndeplinit vârsta pentru pensia de limită de vârstă). Pensia anticipată poate
fi obținută cu cel mult 5 ani înaintea vârstelor standard de pensionare
Față de pensia pentru limită de vârstă, în determinarea stagiului de cotizare pentru acordarea
pensiei anticipate nu se iau în considerare perioadele asimilate, precum și perioadele în care
asiguratul a beneficiat de pensie de invaliditate.
Cuantumul pensiei anticipate se stabilește în aceleași condiții ca cel pentru pensia pentru
limită de vârstă. La data îndeplinirii condițiilor pentru a beneficia de pensie pentru limită de vârstă,
pensia anticipată devine pensie pentru limită de vârstă și se recalculează prin adăugarea perioadelor
asimilate și a eventualelor stagii de cotizare realizate în perioada de anticipare, trecerea la pensie
pentru limită de vârstă făcându-se la cerere.
Pensia anticipată parțială se poate acorda asiguraților care au realizat stagiile complete de
cotizare și cei care au depășit stagiul complet de cotizare cu cel mult 8 ani, și care nu au îndeplinit
118
vârsta pentru pensia de limită de vârstă, pot solicita pensie anticipată parțială cu reducerea vârstelor
standard de pensionare cu până la 5 ani.
În ceea ce privește stabilirea stagiului de cotizare, pensia anticipată parțială se aseamănă cu
pensia anticipată și de aceea nu se iau în calcul perioadele asimilate și perioadele în care asiguratul a
beneficiat de pensie de invaliditate.
Pentru determinarea cuantumului acestui tip de pensie se pornește de la cuantumul pensiei
pentru limită de vârstă care se diminuează în raport cu stagiul de cotizare realizat și cu numărul de
luni cu care s-a redus vârsta de pensionare. Reducerea este între 0,05% și 0,75% pentru fiecare lună
de anticipare.
La data îndeplinirii condițiilor pentru a beneficia de pensie pentru limită de vârstă, pensia
anticipată parțială devine pensie pentru limită de vârstă și se recalculează prin eliminarea reducerilor
operate anterior și prin adăugarea perioadelor asimilate și a eventualelor stagii de cotizare realizate
în perioada de anticipare, trecerea la pensia pentru limită de vârstă făcându-se la cerere.
Pensia de invaliditate se acordă asiguraților care și-au pierdut total sau cel puțin jumătate
din capacitatea de muncă, din cauza accidentelor de muncă, bolilor profesionale și tuberculozei;
neoplaziilor, schizofreniei și SIDA; precum și persoane care și-au pierdut total sau parțial
capacitatea de muncă din cauza unor boli obișnuite sau în împrejurări speciale (elevi, militari etc.)

În raport cu cerințele locului de muncă și cu gradul de reducere a capacității de muncă,

invaliditatea poate fi de trei grade:
- gradul I, când are loc pierderea totală a capacități de muncă, de autoservire, de
autoconducție sau de orientare spațială, individul necesitând îngrijire sau supraveghere permanentă
din partea altei persoane;
- gradul II, când se constată pierderea totală a capacității de muncă, cu posibilitatea
invalidului de a se autoservi, de a se autoconduce și de a se orienta spațial, fără ajutorul altei
persoane;
- gradul III, când individul suferă pierderea a mai mult de jumătate din capacitatea de muncă,
dar poate să presteze o activitate profesională.
Asigurații care și-au pierdut capacitatea de muncă din cauza unor boli obișnuite sau a unor
accidente care nu au legătură cu munca beneficiază de pensie pentru invaliditate dacă îndeplinesc
stagiul de cotizare necesar în raport cu vârsta.
Față de asigurații care și-au pierdut capacitatea de muncă din cauza unor boli sau accidente
care nu au legătură cu munca, asigurații care și-au pierdut capacitatea de muncă din cauza unor
accidente de muncă, a unor boli profesionale, SIDA, neoplaziilor pot beneficia de pensie de
invaliditate indiferent de stagiul de cotizare.
Chiar dacă pensionarii sunt încadrați într-un anumit grad de invaliditate, aceștia sunt supuși,
în funcție de afecțiune, revizuirii medicale la intervale de 6-12 luni până la împlinirea vârstelor
standard de pensionare, la termenele stabilite de casele teritoriale de pensii, iar după fiecare
revizuire, pe baza celor constate, medicul expert al asigurărilor sociale emite o nouă decizie prin
care se stabilește, după caz: menținerea în același grad de invaliditate, încadrarea în alt grad de
invaliditate, încetarea calității de pensionar de invaliditate, ca urmare a redobândirii capacității de
muncă.
Cuantumul pensiei de invaliditate se determină prin înmulțirea punctajului mediu anual cu
valoarea punctului de pensie. Punctajul mediu anual se determină însă pe baza așa-numitului stagiu

119
potențial , determinat, în principiu, ca diferența dintre stagiul complet de cotizare și stagiul de
cotizare realizat efectiv până la data încadrării într-un grad de invaliditate.
Pentru asigurații care au realizat cel puțin jumătate din stagiul de cotizare necesar, stagiul
potențial se determină ca diferență între stagiul complet de cotizare și stagiul de cotizare necesar.
Stagiul potențial rezultat nu poate fi mai mare decât stagiul de cotizare pe care asiguratul l-
ar fi putut realiza de la data ivirii invalidității până la împlinirea vârstei standard de pensionare
Pentru stagiul potențial, acordat asiguraților în drept să obțină o pensie de invaliditate,
punctajul anual al asiguratului este de:
- 0,70 puncte pentru gradul I de invaliditate
- 0,55 puncte pentru gradul II de invaliditate
- 0,35 puncte pentru gradul III de invaliditate
Pensionarii de invaliditate încadrați în gradul I de invaliditate au dreptul, în afara pensiei, la
o indemnizație pentru însoțitor, în cuantum fix (80% din valoarea unui punct de pensie).
Pensia de urmaș poate fi obținută de copii sau soțul supraviețuitor, dacă persoana decedată
era pensionar sau îndeplinea condițiile obținerii unei pensii.
Pensia de urmaș se calculează în funcție de cuantumul pensiei (pentru limită de vârstă sau
invaliditate) aflată în plată sau la care ar fi avut dreptul, în condițiile legii, susținătorul decedat
Cuantumul pensiei de urmaș se calculează prin aplicarea unor procente la pensia
susținătorului, în funcție de numărul urmașilor îndreptățiți: pentru un singur urmaș - 50%; pentru 2
urmași - 75%; pentru 3 sau mai mulți urmași - 100%

Elementele tehnice centrale ce stau la baza determinării cuantumului pensiilor din

sistemul public de pensii punctajul anual și valoarea punctului de pensie.
Punctajul anual se determină, principial, ca punctaj mediu, rezultat din împărțirea numărului
de puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale realizate de asigurat în perioada de cotizare la
numărul de ani corespunzători stagiului complet de cotizare.
Valoarea punctului de pensie se stabilește prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat.

Asigurații sistemului public au dreptul, în afară de pensie, la:

a) concediu și indemnizație pentru incapacitate temporară de muncă, cauzată de boli
obișnuite sau de accidente în afara muncii, boli profesionale și accidente de muncă;
b) prestații pentru prevenirea îmbolnăvirilor și recuperarea capacității de muncă;
c) concediu și indemnizație pentru maternitate;
d) concediu și indemnizație pentru creșterea copilului ;
e) concediu și indemnizație pentru îngrijirea copilului bolnav;
f) ajutor de deces
g) tratament balnear, altul decât cel care, potrivit legii, se suportă de la bugetul fondului
național unic de asigurări sociale de sănătate, pentru asigurați și pensionari
h) bilete de odihnă, pentru asigurați
Începând cu anul 2006, prestațiile de la categoriile a)- e) se suportă din Fondul Național
Unic pentru Asigurări de Sănătate, devenind prestații din sistemul public de asigurări de sănătate.
Ajutorul de deces se acordă, in cazul decesului asiguratului, pensionarului sau al unui
membru de familie care nu are un drept propriu de asigurări sociale si se află în întreținerea
titularului la data decesului, unei singure persoane care face dovada că a suportat cheltuielile
ocazionate de deces și care poate fi, după caz: soțul supraviețuitor, copilul, părintele, tutorele,
120
curatorul, moștenitorul in condițiile dreptului comun sau, in lipsa acestora, orice altă persoană care
dovedește cu acte că a suportat cheltuielile ocazionate de deces.
Dreptul asiguraților la ajutor de deces nu este condiționat de îndeplinirea unui stagiu de
cotizare.
Ajutorul de deces se acordă in cuantumul prevăzut de Legea bugetului asigurărilor sociale de
stat și făcut public de CNPAS, valabil la data decesului.
Ajutorul de deces se suporta integral din bugetul asigurărilor sociale de stat (se plătește de
angajator urmând a fi compensat cu contribuția individuală a angajatorului la asigurările sociale ).
Tratamentul balnear se acordă pentru o durată de 12-18 zile asiguraților și pensionarilor
sistemului public de pensii:
a) gratuit – pensionarii de invaliditate, în cadrul programului de recuperare întocmit de
medicul expert al asigurărilor sociale
b) cu suportarea de către beneficiar a unei contribuții bănești – asigurații sistemului public
de pensii și pensionarii, alții decât cei menționați anterior
Biletele la odihnă se oferă asiguraților sistemului public de pensii care își desfășoară
activitatea în instituțiile publice în care nu este reglementată constituirea fondului social, cu
suportarea de către beneficiar a unei părți din costul biletului.

8.5.2 Cheltuielile pentru protecția șomerilor

Protecția șomerilor a devenit, în majoritatea statelor lumii, o preocupare însemnată în

condițiile în care șomajul afectează într-o manieră complexă, dar inegală ca intensitate, forța de
muncă din diferite spații, sectoare, ramuri și subramuri ale economiei
Protecția șomerilor poate fi finanțată din bugetul public (necondiționat de contribuția
persoanelor, mai puțin practicat în zilele noastre) sau printr-un sistem bazat pe asigurări de șomaj.
Asigurările de șomaj reprezintă o formă specială de asigurare ce compensează lipsa
veniturilor pe o perioadă limitată de timp ca urmare a pierderii locului de muncă. Programele de
asigurare pentru șomaj au fost create inițial pentru a furniza o formă de asistență financiară celor
care și-au pierdut locul de muncă și care sunt în căutarea altuia. În cele mai multe țări persoanele cu
dizabilități, incapabile de muncă, sau cei care și-au pierdut locul de muncă de o lungă perioadă de
timp nu sunt cuprinși în acest sistem.
Finanțarea sistemelor de asigurare pentru șomaj diferă de la țară la țară. Chiar dacă atât
angajatorii cât și angajații contribuie la fondul de asigurare (ca principale surse) diferențele constau
atât în modalitățile de calcul ale acestora cât și în prezența sau absența sursei suplimentare care, de
regulă, este cea guvernamentală.
De asemenea diferențe se observă și atunci când este vorba de tipologia mecanismelor și
măsurilor de suport social destinate șomerilor. Astfel beneficiile destinate șomerilor, care diferă în
funcție de legislația fiecărei țări, se încadrează în două seturi de măsuri: pasive și active.
Beneficiile financiare, sub formă de indemnizații, ajutoare de șomaj, apar ca instrumente
specifice pentru măsurile pasive de protecție socială a șomerilor și sunt corelate cu veniturile
dobândite în perioada ocupării, iar durata de furnizare a acestora este limitată. Având în vedere
salariul anterior disponibilizării, vechimea în muncă și stagiul de cotizare se acordă asigurarea de
șomaj diferențiat de la o țară la alta. De pildă, în Suedia ajutorul de șomaj este stabilit la un nivel
ridicat și poate atinge până la 90% din venitul realizat anterior. În alte țări, precum SUA, nivelul
121
ajutorului de șomaj este stabilit la un prag de 30-50% din câștigul obținut anterior de muncitorii
calificați, respectiv 60% din câștigul muncitorilor necalificați. Aceste beneficii se mai
individualizează prin aceea că pot avea un nivel regresiv sau fix, stabilit pe săptămână și egal pentru
toți beneficiarii. Totodată, trebuie menționat faptul că aceste beneficii nu se pot îndrepta către
persoanele voluntar neocupate. În ceea ce privește asistența socială pentru șomeri, alocațiile se
acordă din resurse bugetare (funcționând pe baze necontributive), nu sunt limitate în timp, și de ele
pot beneficia și alte categorii ale populației, care sunt defavorizate.
Principalele categorii de prestații din fondurile asigurărilor de șomaj sunt:
- Beneficiile în caz de șomaj : compensează pierderea salariului în cazul persoanelor apte de
muncă și disponibile să muncească, dar care nu găsesc loc de muncă potrivit; aceste beneficii se
acordă inclusiv persoanelor care nu au mai lucrat înainte.
- Indemnizația de șomaj : reprezintă un beneficiu plătit lucrătorilor care satisfac condiția de a
fi contribuit la fondurile de asigurări de șomaj. Indemnizațiile sunt adesea plătite doar pentru o
perioadă limitată de timp.
- Asistența în caz de șomaj : beneficii plătite persoanelor care fie nu au contribuit la
fondurile de asigurări de șomaj, fie au depășit perioada pentru care erau îndreptățite să primească
indemnizația de șomaj. Asistența în caz de șomaj este, în mod obișnuit, condiționată de nivelul
veniturilor.
- Beneficiile „parțiale” în caz de șomaj sunt beneficii care compensează pierderile de
venituri sau salariul datorită lucrului involuntar cu program redus și/sau cu program de lucru
intermitent din diverse cauze (perioade de recesiune, dificultăți financiare sau economice, defecțiuni
ale mașinilor și utilajelor, condiții meteorologice nefavorabile, accidente etc.) și în condițiile în care
relațiile angajat-angajator nu se întrerup.
- Plățile compensatorii sunt sume de bani plătite din fonduri publice salariaților care au fost
disponibilizați, independent de voința lor, de către o întreprindere care și-a redus sau încetat
activitatea.
Se apreciază faptul că beneficiile de șomaj, ca formă generică a unor sume de bani acordate
șomerilor, prin mărimea ei poate genera și efecte „perverse” în rândul șomerilor, cu repercusiuni
negative asupra întregii economii. Astfel, acordarea unei sume care se apropie de nivelul salariului
net conduce la un comportament din partea șomerilor caracterizat prin dezinteres față de
redobândirea statului de persoană ocupată, ceea ce determină o scădere la nivelul întregii economii a
ocupării forței de muncă. Se atribuie deci o importanță deosebită în determinarea nivelului acestor
prestații, care, în majoritatea țărilor este stabilit în mod deliberat spre descurajare. În state precum
Danemarca, Canada și Olanda beneficiile pentru șomaj se situează la nivelul concediului medical de
scurtă durată, iar în Germania, Ungaria sau Grecia, beneficiile pentru șomaj apar la un nivel mai
redus decât cele care sunt destinate refacerii sănătății. Italia și Bulgaria stabilesc cuantumul
ajutorului de șomaj la un nivel fix.
Aceste beneficii pot genera efecte negative și prin durata de acordare. Aceasta este cea care
presupune o problemă de risc moral (șomerii preferă să stea mai mult în șomaj decât ar face-o în
absența prestației). În principiu durata de șomaj eficientă pentru o persoană este cea pe care aceasta
ar alege-o dacă ar fi ca ea să își finanțeze șomajul din propriile economii sau împrumutându-se pe o
piață de capital perfectă. Ineficiența survine în cazul în care un individ preferă să stea în șomaj mai
mult deoarece asigurarea a redus costul marginal pe care acest individ trebuie să-l suporte cât stă în
șomaj. Perioada de timp pentru care șomerul încasează ajutorul de șomaj variază între 4 și 32 de
luni. Ţări precum Ungaria, Italia, Olanda, SUA, Marea Britanie au stabilit o perioadă de plată
122
limitată la 6 luni, Franța și Germania acordă beneficii pe o perioadă cuprinsă între 4 și 32 de luni,
iar Bulgaria are o durată de furnizare a beneficiilor de 13 săptămâni. În cele mai multe dintre țări
ajutorul se corelează și cu vârsta șomerului, rezultând o relație de directă proporționalitate între
aceasta și perioada de plată (se mărește perioada pentru cei de peste 50 de ani, în țări precum Suedia
sau Franța)
Măsurile active pentru combaterea șomajului marchează un concept relativ nou atât în
teorie cât și în practică și se referă la acele măsuri care vizează crearea de noi locuri de muncă,
reconversia profesională, având scopul declarat de creștere a ocupării la nivelul unei unități
administrativ teritoriale bine determinate (localitate, regiune sau ramură industrială).
În mod concret se consideră că pentru combaterea șomajului este nevoie de creșterea
prestațiilor active: orice mărire a nivelului ajutorului de șomaj va conduce pe termen lung la
creșterea ratei șomajului, pe când crearea de noi locuri de muncă și recalificarea șomerilor vor
conduce la absorbirea lor, la scăderea ratei șomajului. Aplicarea măsurilor active reclamă
transferarea de resurse bănești de la plata ajutoarelor de șomaj către direcțiile amintite și multe țări
procedează la utilizarea lor (Belgia, Franța, Danemarca, Germania). Alte țări nu-și pot permite astfel
de transferuri deoarece fondurile bănești nu sunt suficiente și atunci ele sunt orientate prioritar spre
alocații sau ajutoare bănești.
Programele, dispozitivele și strategiile de măsuri active pentru combaterea șomajului
presupun fie o susținere doar pe seama resurselor bugetare ale statului care este interesat în creșterea
ocupării forței de muncă, și care acționează în acest scop în colaborare cu indivizii sau organizațiile
comunitare naționale, fie presupun o participare în comun a resurselor la nivel regional, în scopul
relansării anumitor ramuri sau sectoare economice.
Totodată, statul poate acționa de o manieră preventivă, implementând măsuri înainte de
declanșarea situației generatoare de șomaj, sau se implică în economie după momentul generator de
criză, și transpune în practică acele programe de măsuri active specifice pentru situația respectivă.
Statul îndeplinește principala misiune în echilibrarea balanței cerere-ofertă pe piața forței de
muncă prin elaborarea strategiilor de redresare a economiei, a politicilor eficiente de ocupare, prin
crearea cadrului instituțional adecvat și prin inițiative legislative care să urmărească dinamica
ocupării forței de muncă. În acest sens statul are o serie de parteneri interni și externi: comunitățile
locale, asociațiile, agenții economici, instituțiile de cercetare, unitățile de învățământ, organizațiile
internaționale.
Măsurile active de combatere a șomajului se caracterizează printr-o eficacitate sporită,
reprezentând direcția spre care trebuie să se tindă, pentru a asigura funcționarea optimă a pieței
forței de muncă. Chiar dacă aceste măsuri se dovedesc a fi mai costisitoare decât simpla acordare de
ajutoare financiare, deoarece necesită întocmirea de programe și studii de fundamentare pentru a
răspunde cât mai bine necesităților beneficiarilor, ele au efecte pe termen lung, contribuind la
creșterea gradului de ocupare și astfel la progresul economic. Politicile pasive, au, totuși, rolul lor
benefic în societate, acestea putând fi însă îmbunătățite pe latura mărimii și a duratei de acordare
astfel încât să aibă o eficiență crescută, iar pentru prevenirea abuzurilor este necesară o administrare
corespunzătoare a ajutorului de șomaj.
În România, protecția șomerilor se realizează , în cea mai mare parte, printr-un sistem de
asigurări obligatorii de șomaj, bazat pe contribuții obligatorii ale asiguraților și prestații acordate
persoanelor aflate în situația de șomaj.

123
 Organizarea și reglementarea protecției șomerilor s-a realizat inițial (în perioada socialistă
șomajul nu a fost recunoscut oficial) prin Legea nr.1/1991, care a fost modificată în repetate rânduri,
conducând la adoptarea în anul 2002 a Legii nr.76 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și
stimularea ocupării forței de muncă.
În anul 1991 s-a creat fondul de șomaj, care constituia unul din principalele mijloacele de
protecție socială de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent. Resursele acestui fond se
formau dintr-o contribuție de 5% a angajatorilor, o contribuție de 1% angajaților și, în completare,
subvenții de la bugetul de stat. Fondul de șomaj era administrat de Direcția de Muncă și Protecție
Socială.
Caracteristica principală a sistemului creat în anul 1991, modificat adesea ulterior, o
reprezintă accentul pus pe măsurile pasive, constând în plăți din fondul de șomaj. Principalele
categorii de beneficii acordate șomerilor erau ajutorul de șomaj și alocația de sprijin.
Cuantumul ajutorului de șomaj se stabilea în funcție de nivelul salariului brut obținut
anterior, minus impozitul pe salariu, dar și de lungimea perioadei de contribuție la fondul de șomaj.
Ajutorul se acorda pentru o perioadă de până la 270 de zile.
Alocația de sprijin a reprezentat un beneficiu de asistență socială, necorelat cu venitul
anterior. Această sumă se acorda persoanelor care au beneficiat de ajutorul de șomaj sau de ajutorul
de integrare profesională și nu au reușit la expirarea perioadei de plată a acestora să se încadreze în
muncă. Perioada de plată era de maxim 18 luni și reprezenta 60% din salariul minim net pe
economie. Începând cu anul 2005 alocația de sprijin a fost desființată.
Reforma sistemului de protecție a șomerilor a demarat mai consistent în anul 2002, odată cu
adoptarea Legii nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj si stimularea ocupării forței
de muncă. Noua lege modifică în mod semnificativ sistemul de protecție a șomerilor, atât sub aspect
instituțional, cât și financiar.
Ministerul Muncii (regăsit sub diferite denumiri : Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de
Şanse, sau Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, așa cum este organizat în prezent) este
instituția responsabilă cu elaborarea, promovarea și implementarea politicilor și strategiilor
Guvernului în domeniul social.
Ministerului Muncii îi revine sarcina de a crea un cadru legislativ și instituțional necesar
fundamentării, elaborării, implementării și monitorizării politicilor, programelor și a strategiilor în
domeniul social. Instituția specializată în protecția șomerilor și stimularea ocupării forței de muncă
este, în prezent, Agenția Națională de Ocupare a Forței de Muncă (ANOFM).
Bugetul asigurărilor de șomaj cuprinde veniturile si cheltuielile sistemului asigurărilor
pentru șomaj, se fundamentează anual de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale pe baza
propunerilor Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă și se aprobă anual prin legea
bugetului asigurărilor sociale de stat
Sursele de venituri constau în
a) contribuțiile angajatorilor si ale persoanelor juridice la care îsi desfășoară activitatea
asigurații
b) contribuțiile individuale ale asiguraților
c) venituri din alte surse, inclusiv din finanțare externă
d) subvenții de la bugetul de stat, în cazul în care sursele anterioare nu acoperă finanțarea
cheltuielilor

124
 Din bugetul asigurărilor pentru șomaj se finanțează cheltuielile pentru protecția pasivă (
plata indemnizațiilor de șomaj, plățile compensatorii acordate potrivit legii), o parte din măsurile
active (finanțarea măsurilor pentru stimularea ocupării forței de muncă si a măsurilor pentru
prevenirea șomajului, finanțarea serviciilor de formare profesională pentru persoanele ) și alte
cheltuieli (finanțarea studiilor, rapoartelor si analizelor privind piața muncii, cheltuielile Agenției
Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă etc.)
Indemnizația de șomaj reprezintă principala prestație bănească acordată din bugetul
asigurărilor de șomaj. De această indemnizație beneficiază șomerii care îndeplinesc, cumulativ,
următoarele condiții:
a) au un stagiu de cotizare de minimum 12 luni în ultimele 24 de luni premergătoare datei
înregistrării cererii (nu este aplicabilă pentru persoanele asimilate șomerilor);
b) nu realizează venituri sau realizează din activități autorizate potrivit legii venituri mai
mici decât salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată;
c) nu îndeplinesc condițiile de pensionare, conform legii;
d) sunt înregistrați la agențiile pentru ocuparea forței de muncă în a căror rază teritorială îsi
au domiciliul sau, după caz, reședința, dacă au avut ultimul loc de muncă ori au realizat venituri în
acea localitate.
Stagiul de cotizare este reprezentat de perioadele în care angajații sau, după caz, si
angajatorii au plătit contribuții de asigurări pentru șomaj în sistemul asigurărilor pentru șomaj în
România, precum si în alte țări, în condițiile stabilite prin acordurile si convențiile internaționale la
care România este parte.
Indemnizația de șomaj se acordă pe o durată ce se stabilește diferențiat în raport cu stagiul
de cotizare, astfel:
a) 6 luni, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puțin un an;
b) 9 luni, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puțin 5 ani;
c) 12 luni, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare mai mare de 10 ani.
d) 6 luni, pentru persoanele asimilate șomerilor
În cazul șomerilor, indemnizația de șomaj este o sumă acordată lunar si în mod diferențiat,
în funcție de stagiul de cotizare, :
a) 75% din valoarea indicatorului social de referință în vigoare la data stabilirii acestuia,
pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puțin un an;
b) suma prevăzută la lit. a) la care se adaugă o sumă calculată prin aplicarea asupra mediei
salariului de bază lunar brut pe ultimele 12 luni de stagiu de cotizare, a unei cote procentuale
diferențiate în funcție de stagiul de cotizare:
- 3% pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puțin 3 ani;
- 5% pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puțin 5 ani;
- 7% pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puțin 10 ani;
- 10% pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puțin 20 de ani.
c) pentru persoanele care au fost asigurate în baza unui contract de asigurare pentru șomaj, la
determinarea sumei calculate prin aplicarea unei cote procentuale diferențiate în funcție de stagiul
de cotizare, se ia calcul venitul lunar declarat în contractul de asigurare pentru șomaj.
În cazul persoanelor asimilate șomerilor (absolvenți ai instituțiilor de învățământ),
indemnizația de șomaj este o sumă fixă acordată lunar în cuantum de 50% din 75% din valoarea
indicatorului social de referință in vigoare la data stabilirii acestuia.

125
 Indicatorul social de referință al asigurărilor pentru șomaj si stimulării ocupării forței de
muncă, reprezintă unitatea exprimată in lei la nivelul căreia se raportează prestațiile bănești
suportate din bugetul asigurărilor pentru șomaj, acordate atât in vederea asigurării protecției
persoanelor in cadrul sistemului asigurărilor pentru șomaj, cât și in vederea stimulării anumitor
categorii de persoane pentru a se încadra in muncă, precum și a angajatorilor pentru a încadra in
muncă persoane in căutarea unui loc de muncă. De la 1 ianuarie 2011 valoarea acestui indicator este
de 500 lei.

8.5.3. Cheltuielile pentru asistență socială

Cheltuielile pentru asistență socială vizează finanțarea acțiunilor întreprinse de societate

pentru ocrotirea și susținerea materială persoanelor care nu beneficiază de asigurările sociale sau
protecția socială și sunt în imposibilitatea de a obține venituri minime necesare traiului, între care:
persoane în vârstă fără susținători, săraci, handicapați, invalizi, orfani și văduve de război,
emigranți, foști combatanți etc.
Formele concrete de realizare a cheltuielilor din această categorie sunt variate, dar cel mai
adesea reprezentate prin ajutoare sau indemnizații de asistență socială. În unele țări, ca SUA,
Suedia, Marea Britanie, o pondere însemnată au alocațiile pentru familii nevoiașe și emigrante.
Semnificative sunt în majoritatea țărilor cheltuielile în cadrul asistenței sociale acordate bătrânilor
sau altor persoane marginalizate social, sub forma unor sume de bani, sau prestații de servicii prin
instituții specializate finanțate de către autoritățile publice.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR

1. În ce constau cheltuielile pentru acțiuni social-culturale și care sunt sursele de finanțare ale
acestora ?
2. Cu ce indicatori se poate exprima eficiența cheltuielilor publice pentru învățământ ?
3. Care sunt formele cheltuielilor publice pentru cultură și artă ?
4. Care sunt principalele sisteme de finanțare a cheltuielilor pentru ocrotirea sănătății ?
5. În ce constau efectele medicale, sociale și economice ale cheltuielilor publice pentru
ocrotirea sănătății ?
6. Care sunt formele cheltuielilor pentru securitatea (protecția) socială ?
7. Care sunt categoriile de pensii acordate în România ?
8. În ce constau măsurile pasive de protecție a șomerilor ? Dar cele active ?
9. În ce condiții se acordă indemnizația de șomaj în România?

TEMĂ DE CONTROL
Eficiența cheltuielilor publice pentru educație în România și posibilități de creștere a
acesteia

1. Principii și criterii de evaluare a eficientei cheltuielilor publice pentru educație

2. Indicatori de eficiență a cheltuielilor publice pentru educație în România
3. Posibilități de creștere a eficienței cheltuielilor publice pentru educație în România

126
BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

1. Bistriceanu, Gh., ș.a., Finanțele agenților economici, Editura Didactică și Pedagogică,

București, 2004 International, New York, USA, 2008
2. Cace, C. - Asigurările sociale; Management, evoluție și tendințe, Editura Expert, București,
2004
3. Filip, Gh., Finanțe publice, Editura Junimea, Iași, 2010
4. Filip, Gh. (coord), Finanțe , Editura Junimea, Iași, 2002
5. Frunzaru, V., Sistemul de pensii românesc, Ed Economica, București, 2007
6. Moșteanu, T, Finante publice, Ed. Universitara, București, 2008
7. Musgrave, R. A.; Musgrave, P. B. , Public finance in theory and practice , Mc-Graw
8. Hill Inc, 1989
9. Stancu, I., Finanțe, Ed.IV, Editura Economică, București, 2007
10. Văcărel, I. (coord) , Finanțe publice , Editura Didactică și Pedagogică, București, 2008

127
 UNITATEA DE STUDIU 9
CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU ACȚIUNI ECONOMICE

CONŢINUT:

9.1. Cheltuielile publice pentru acțiuni economice finanțate din bugetul statului
9.2. Eficiența cheltuielilor publice pentru acțiuni economice

OBIECTIVE :
- cunoașterea formelor cheltuielilor publice pentru acțiuni economice
- cunoașterea metodelor de eficientizare a cheltuielilor publice pentru acțiuni
economice

TIMPUL DE STUDIU NECESAR - 6 ORE

ASIMILAREA UNITĂŢII DE STUDIU – 4 ORE
REZOLVAREA TESTELOR – 2 ORE

128
 9.1. Cheltuielile publice pentru acțiuni economice finanțate din bugetul statului
În cadrul cheltuielilor publice pentru acțiuni economice, cu un loc central revine celor
suportate direct din bugetul statului, care se pot grupa în:
- cheltuieli cu dezvoltarea sectorului economic de stat;
- cheltuieli cu acordarea de subvenții;
- cheltuieli cu cercetarea științifică și dezvoltarea tehnologică.
În țările dezvoltate, cheltuielile publice pentru acțiuni economice – pentru transport și
telecomunicații, agricultură și silvicultură, vânătoare și pescuit, combustibili, energie și industrie
extractivă – consumă în medie numai 9-13% din total, în timp ce cheltuielile destinate scopurilor
sociale – asigurări și asistență socială, sănătate, învățământ, locuințe, recreație – ocupă 50-70% din
totalul cheltuielilor publice.
Ţările în curs de dezvoltare situează în schimb pe primul loc cheltuielile publice pentru
scopuri economice, care ajung până la 30-40% din total, fiind urmate de cheltuielile pentru
învățământ, cele de administrație și ordine publică, pe ultimele locuri situându-se cheltuielile pentru
sănătate, asigurări și asistență socială, locuințe, cultură.

9.1.1. Cheltuielile pentru dezvoltarea sectorului economic de stat

Apariția sectorului economic de stat nu este de dată recentă; încă de timpuriu, statul s-a
implicat în finanțarea de acțiuni economice prin exploatarea unor bunuri sau proprietăți ale sale, iar
apoi prin crearea unor subramuri sau ramuri economice noi, începând cu industria extractivă,
construcția de nave etc. sau dezvoltarea altora, ca agricultura, transporturile, telecomunicațiile,
construcțiile. În societatea modernă, cheltuielile de acest fel sunt orientate preponderent spre
domenii sau ramuri economice considerate de interes strategic național, cum sunt: producerea și
distribuirea energiei electrice, agricultură și silvicultură, industrii prelucrătoare, construcții,
transporturi și comunicații, hidrologie și gospodărirea apelor, protecția mediului, etc.
În principiu, aceste cheltuieli sunt cheltuieli de capital, concretizate în investiții efectuate de
stat în diferite ramuri economice producătoare de bunuri și servicii destinate consumului public și
privat. Cheltuielile pentru acțiuni economice cuprinse în această subgrupă se finanțează direct din
bugetul de stat și se concretizează în realizarea unor obiective economice constând în: construirea
de noi întreprinderi; dezvoltarea, modernizarea sau reutilarea, de proporții mai mari, a
întreprinderilor existente; răscumpărarea întreprinderilor preluate în proprietatea statului
(naționalizate) de la întreprinzătorii privați; plăți legate de datoriile contractate de stat pentru
dezvoltarea acestui sector, inclusiv a dobânzilor aferente. În principiu, acestea reprezintă cheltuieli
de investiție în obiective economice proprietate de stat.

9.1.2.Cheltuielile cu acordarea de subvenții

Cheltuielile din această subgrupă vizează, în esență, acoperirea pierderilor pe care le pot
înregistra întreprinderile, atât din sectorul privat, cât și din cel public, ca urmare a acțiunii unor
factori cu impact negativ, inclusiv a practicării unor prețuri mai scăzute, controlate de stat, pentru
anumite bunuri și servicii destinate consumului intern sau exportului. Finanțarea acestor acțiuni,
prin acordarea de subvenții din bugetul public, se justifică prin prisma interesului național, de a
129
asigura, pe de o parte, un consum satisfăcător de bunuri și servicii strict necesare pentru populație,
la prețuri acceptabile, sau stimularea exporturilor, ca suport al încasărilor în valută, iar pe de altă
parte, recuperarea cheltuielilor și obținerea unui profit acceptabil pentru întreprinderile furnizoare.
Mărimea cheltuielilor de acest tip depinde atât de condițiile de producție și vânzare ale
întreprinderilor, cât și de nivelul la care se angajează statul să subvenționeze diferitele produse și
servicii de acest fel, garantând întreprinzătorilor obținerea unui venit satisfăcător.
În principiu, se poate admite că mărimea acestui venit (profit) trebuie să fie comparabilă cu
cea posibil de realizat pe piața internă, prin vânzarea bunurilor și serviciilor respective la prețuri
libere, nedirijate de stat. Prin urmare, statul se angajează să garanteze producătorilor respectivi un
asemenea nivel de preț (obtenabil pe piața internă în condițiile non-intervenției sale), compensând
întreprinzătorilor diferența nefavorabilă, prin acordarea de subvenții. Acestea se pot stabili și acorda
de către stat și cu scopul de a se acoperi pierderile realizate de întreprinderi cu capital de stat,
datorate costurilor mari înregistrate de acestea din cauze obiective, care depășesc prețurile formate
liber pe piață, în condiții de concurență. În acest sens, prețul garantat de stat ar urma să acopere
integral costurile recunoscute și, eventual, să permită obținerea unui profit minim de către
producător. În consecință, mărimea subvenției va fi, în principiu, egală cu diferența dintre prețul
garantat de stat și prețul efectiv la care se valorifică bunurile și serviciile respective, conform relației
următoare:
S = Pg – Pe (9.1)
în care: S= subvenția pe unitate de măsură a produsului; Pg= prețul unitar garantat de stat; Pe=
prețul unitar efectiv de vânzare al produsului.
La nivelul unei întreprinderi, suma ce se va acorda ca subvenție depinde de subvenția pe
unitate de produs și volumul vânzărilor de bunuri și servicii subvenționate.
La scara economiei naționale, mărimea cheltuielilor publice pentru subvenții efectuate din
bugetul de stat va fi reprezentată prin suma subvențiilor acordate, pentru diferite produse și servicii,
tuturor întreprinzătorilor.
Subvenționarea, ca formă de cheltuială publică este practicată larg în relație directă cu
dezvoltarea producției pentru export, iar forma ei concretă, cea mai cunoscută, o reprezintă primele
de export. Scopul principal urmărit prin acordarea primelor de export este stimularea producătorilor
în creșterea volumului producției vândute pe piețele externe, care permite lărgirea activității și
asigurarea unui număr sporit de locuri de muncă, mai buna valorificare a resurselor naționale,
exportul fiind și principala cale de obținere a valutei necesare efectuării plăților externe.
Subvențiile, sub denumirea generică a primelor de export, se practică în mai multe variante,
între care, cele mai cunoscute sunt: acordarea de prime în bani; reducerea tarifelor la servicii publice
oferite întreprinzătorilor; restituirea impozitelor, etc.
Prima de export în bani poate fi stabilită, fie ca sumă fixă, pe care o acordă statul pe unitatea
de măsură a producției ce se exportă, fie ca diferență între prețul cel mai ridicat pe piața internă și
prețul cel mai scăzut ce se obține pe piața externă. În acest fel, se urmărește să se asigure
exportatorului un venit suficient de mare din activitatea privind exportul pentru a putea fi
comparabil cu cel obtenabil la producția vândută pe piața internă, stimulându-l să-și sporească
vânzările la export.
Restituirea impozitelor sau taxelor aferente producției exportate, încasate anterior, sau
renunțarea la a mai încasa impozitele corespunzătoare producției exportate reprezintă o altă formă
de subvenționare a economiei. Subvenția se concretizează prin venituri suplimentare rezultate din

130
impozitele sau taxele plătite anterior, dar restituite de stat și rămase definitiv la dispoziția
întreprinzătorilor exportatori.
Reducerea tarifelor de transport cu mijloacele statului pentru bunurile ce se exportă
reprezintă o variantă indirectă de subvenționare a exportatorilor, întrucât aplicarea unui tarif redus
presupune renunțarea de către stat la o parte a veniturilor proprii, egală cu diferența de tarif
neîncasată și lăsată în favoarea întreprinzătorului respectiv.
O altă variantă de subvenționare indirectă se realizează prin comenzi făcute de stat la prețuri
superioare celor de pe piața internă sau externă, pentru anumite bunuri sau servicii, asigurând
furnizorilor acestora acoperirea unei părți a cheltuielilor și/sau obținerea de profituri.
Se asimilează subvenționării și acordarea de avantaje valutare, prin acceptarea unui regim
avantajos de folosire a valutei de către firmele respective, statul lăsând o parte mai mare sau toată
valuta încasată de exportatori la dispoziția acestora, deși, ca regulă, ea este preluată și preschimbată
în monedă națională, în funcție de cursul valutar.
În condiții determinate, subvenționarea, ca expresie a cheltuielilor publice cu caracter
economic, poate servi drept instrument eficace de protejare a economiei naționale și de stimulare a
dezvoltării anumitor ramuri, respectiv de restructurare și modernizare a acesteia.
În ultimele decenii, în plan mondial, s-a conturat o politică de atenuare și chiar eliminare a
practicilor protecționiste, inclusiv de limitare a subvenționării economiei, pornind de la
considerentul că subvențiile ar avea un impact negativ asupra derulării schimburilor internaționale și
dezvoltării globale. Totuși, majoritatea țărilor lumii, fie în curs de dezvoltare, fie dezvoltate
continuă să efectueze, în proporții variate, cheltuieli publice bugetare cu acordarea de subvenții unor
întreprinderi, subramuri sau ramuri economice, cum este, de exemplu, agricultura, urmărindu-se
susținerea producătorilor autohtoni.
Alte cheltuieli publice cu caracter economic finanțate din bugetul statului se referă la
anumite acțiuni de interes național întreprinse prin instituții specializate, asimilate celor bugetare.
Între acțiunile economice de acest fel se pot menționa: combaterea dăunătorilor și bolilor la culturile
agricole, combaterea epizootiilor și asigurarea de servicii sanitar-veterinare în zootehnie; selecția și
ameliorarea soiurilor; combaterea eroziunii solului; realizarea unor lucrări de irigații, amenajări de
teritoriu sau servicii de cadastru, de meteorologie, etc. Asemănătoare prin conținut celorlalte
cheltuieli economice, subvenționarea acestor acțiuni poate contribui la conservarea și producerea
valorii și implicit la creșterea economică.

9.1.3.Cheltuielile cu cercetarea științifică și dezvoltarea tehnologică

Activitatea de cercetare științifică, considerată global sau numai în domeniul economic, s-a
dovedit a avea un impact puternic asupra progresului economic și social al omenirii, justificând
preocupările pentru organizarea și finanțarea sa, atât în forme private, cât și publice. În mod
deosebit, se impune a remarca faptul că știința și cunoașterea, în general, reprezintă cei mai
dinamici factori de progres și civilizație, contribuind direct sau indirect la dezvoltarea economică a
fiecărei țări, indiferent de domeniul pe care îl vizează o acțiune de cercetare științifică.
Cheltuielile cu cercetarea științifica au devenit un factor important de impulsionare a
creșterii economice, confirmat de faptul că țările care înregistrează un procent mai ridicat al acestor
cheltuieli in PIB au progresat mai rapid, atât în plan economic, cât și social-cultural. Decalajul
existent între cele două grupuri de țări, cu tendință de accentuare, se datorează și diferențelor de
potențial științific. In acest context, este semnificativă constatarea că, în deceniul anterior, numai
131
pentru finanțarea cercetării științifice se alocau din PIB, în țările dezvoltate peste 2%, iar în țările în
curs de dezvoltare sub 1%.
În principiu, orientarea cheltuielilor cu cercetarea științifică trebuie să corespundă unor
obiective prioritare de politică generală, iar o bună parte a acestor cheltuieli se realizează pentru
aplicarea unor programe de dezvoltare, fie în domeniul civil, fie în cel militar. Mai ales în țările
dezvoltate, diferite programe de amploare vizând cercetarea științifica absorb un volum mare de
resurse financiare publice, iar pe prim plan s-au situat multă vreme programele de cercetare cu
caracter militar. Alături de acestea se remarcă proporțiile mari ale cheltuielilor cu cercetarea
științifica orientate spre dezvoltarea unor noi surse de energie, cucerirea spațiului cosmic etc.
Asemănător celorlalte cheltuieli cu caracter economic, această componentă trebuie
considerată o investiție cu o durată de recuperare variabilă: de termen mai lung - pentru cheltuielile
cu cercetarea fundamentală și de termen mai redus - pentru cele privind cercetarea aplicativă sau
dezvoltarea tehnologică.
Conținutul specific al acțiunilor întreprinse în sfera cercetării științifice conduce la
diferențierea cheltuielilor corespunzătoare lor în trei subgrupe, distingându-se: cheltuieli cu
cercetarea științifică fundamentală; cheltuieli cu cercetarea științifică aplicativă; cheltuieli privind
dezvoltarea (tehnologică).
Cheltuielile cu cercetarea științifica fundamentală se adresează acțiunilor de cercetare ce
vizează dezvoltarea cunoașterii în diferite domenii, descoperirea de legități ce guvernează
fenomenele, etc., având adesea un conținut abstract, dar asigurând, între altele, suportul conceperii
și aplicării în practică, de către om, a unor soluții adecvate la problemele vieții sale materiale și
spirituale.
Cheltuielile cu cercetarea științifică aplicativă sunt caracteristice realizării acțiunilor de
cercetare axate pe aplicarea în practică a cunoștințelor din diverse domenii, în primul rând, pentru
crearea de noi produse și procedee tehnice, etc.
Cheltuieli privind dezvoltarea tehnologică se referă la finanțarea acțiunilor de producere
la scară industrială a noi produse, asimilare și introducere de noi tehnologii, etc.
Încadrarea acțiunilor cu cercetarea științifică în aceaste subgrupe este utilă și în alegerea
surselor și modalităților de finanțare utilizabile, favorizând opțiunea pentru varianta mai
avantajoasă, în raport cu specificul și eficiența fiecăreia.
Sursele de finanțare a cercetării științifice și dezvoltării tehnologice sunt: fondul bugetar
(bugetul statului); fondurile proprii ale întreprinderilor; fondurile institutelor de cercetări (profilate
pe anumite domenii); fondurile instituțiilor de învățământ superior și, în unele cazuri,
împrumuturile.
De regulă, statul se implică în organizarea cercetării științifice și în finanțarea, mai ales, a
acțiunilor cuprinse în prima subgrupă și acoperă din bugetul statului cheltuielile cu cercetarea
științifică fundamentală. Spre deosebire, cheltuielile din celelalte două subgrupe sunt finanțate
prioritar din resurse financiare proprii, ale întreprinderilor sau din împrumuturi(credita bancare).
Sub acest aspect, este semnificativ faptul că la sfârșitul deceniului anterior, pe glob, cheltuielile
totale cu cercetarea științifică se suportau de către stat în proporții cuprinse aproximativ între 30 -
60% - în țările dezvoltate, respectiv 50 - 95% în țări în curs de dezvoltare, diferențele până la 100%
fiind acoperite din resursele proprii ale întreprinderilor. Nivelul înalt al finanțării de către stat a
acestor acțiuni, în țările nedezvoltate, se explică și prin potențialul financiar scăzut al
întreprinderilor private, care face dificilă asumarea unor asemenea eforturi, astfel că statul preia și o
bună parte din sarcinile privind cercetarea științifică aplicativă și dezvoltarea tehnologică.
132
 Opțiunile privind finanțarea diferențiată a activității de cercetare științifică, în funcție de
caracterul său fundamental ori aplicativ, se bazează pe impactul diferit al rezultatelor cercetării și
efectul de cointeresare pe care îl generează.
Astfel, în cazul cercetării fundamentale, obținerea de rezultate utile prezintă un grad mai
ridicat de incertitudine și acestea sunt, de regulă, valorificabile pe termen lung. Ca urmare,
recuperarea cheltuielilor are loc într-un interval de timp mai îndelungat, existând și posibilitatea,
mai mare, a nerecuperării lor, ceea ce face puțin atractivă angajarea în asemenea acțiuni a
întreprinzătorilor privați. În mod implicit, finanțarea cercetărilor de acest tip cade, mai ales, în
sarcina statului, luând forma cheltuielilor publice.
Prin comparație, acțiunile de cercetare științifică aplicativă și dezvoltare tehnologică apar
mult mai atractive pentru întreprinzătorii privați, sub mai multe aspecte. Ele pot fi orientate în
funcție de nevoile proprii și posibilitatea aplicării rezultatelor cercetării științifice în propria
activitate, permițând recuperarea cheltuielilor și contribuind direct la realizarea unui profit sporit.
Finanțarea directă de către întreprinderi a acestor acțiuni cointeresează factorii implicați și
favorizează, încă din start, o mai bună corelare a efortului financiar cu efectele obtenabile, prin
asigurarea prealabilă a concordanței temelor de cercetare și rezultatelor previzibile aplicabile cu
cerințele și posibilitățile reale ale finanțatorilor. Spre deosebire, finanțarea de către stat a cercetărilor
de acest tip riscă să ducă la o risipă de resurse, generată, atât de lipsa cointeresării cercetătorilor, cât
și de frecventele neconcordanțe dintre rezultatele utile obținute în cercetare și posibilitățile reale de
aplicare a lor.
În raport cu aceste considerații, se poate admite că, în principiu, este rațională opțiunea de
finanțare bugetară a cercetării științifice fundamentale și de autofinanțare (din resurse proprii) sau
prin contractarea de împrumuturi de către întreprinderi a acțiunilor de cercetare-dezvoltare cu
caracter aplicativ.
Finanțarea cercetării științifice, în cadrul acestor cheltuieli, atât din resurse publice, cât și
private, se află în concordanță cu cerințele de ridicare a eficienței lor. Rezultatele cercetării
științifice sunt valorificate, prin aplicarea lor de către întreprinderi, de stat și private, indiferent dacă
acestea au contribuit la finanțarea acțiunilor de cercetare. În acest fel, alături de întreprinderile
publice, firmele private devin beneficiare ale cercetării științifice finanțate de stat, prin accesul la
aplicarea rezultatelor acesteia, favorizându-le creșterea competitivității, extinderea activității și
obținerea de profituri mai mari, cu impact pozitiv asupra întregii vieți economice și sociale.
Eficiența cheltuielilor cu cercetarea științifică trebuie apreciată, pe baze asemănătoare celor
privind activitatea economică, pornind de la raportul dintre efectele (rezultatele) și eforturile
exprimate prin resursele consumate în acest scop. Considerate global, în acest caz, efectele utile se
concretizează prin contribuția, ce decurge din aplicarea rezultatelor cercetării științifice, la creșterea
PIB, iar eforturile, prin mărimea resurselor financiare cheltuite. Dar, cu deosebire în cazul cercetării
științifice fundamentale, aprecierea eficienței devine mai dificilă, având în vedere că este posibil ca
unele rezultate ale acțiunilor finanțate să nu fie cuantificabile sau să nu se concretizeze în efecte
utile imediate. Or, principial, chiar dacă cercetarea nu duce la un rezultat concret imediat, efectul ar
putea fi considerat util, fie și numai pentru că s-a “descoperit”, astfel, că un anumit scop urmărit nu
se poate atinge pe calea abordată, orientând eforturile în altă direcție și , de regulă, acumulându-se
cunoștințe noi, valorificabile în viitor.
În scopul fundamentării opțiunilor și deciziilor privitoare la finanțarea diferitelor programe
de cercetare-dezvoltare, mai ales a celor cu pronunțat conținut aplicativ, poate fi folosită, adaptând-

133
o la specificul acțiunilor, analiza cost-avantaje. Aceasta presupune evaluarea tuturor elementelor de
cheltuieli (costuri) și de rezultate utile (avantaje) cuantificabile aferente fiecărui program de
cercetare, combinând în variante diferite factorii implicați în atingerea obiectivului urmărit și
alegând , în final, pe aceea în care raportul costuri/avantaje este cel mai mic

9.2. Eficiența cheltuielilor publice pentru acțiuni economice

Efectuarea cheltuielilor publice în general și a celor pentru acțiuni economice, în special,
presupune cuantificarea și alocarea volumului de resurse financiare necesare realizării diferitelor
obiective sau acțiuni, urmărind obținerea unei eficiențe cât mai ridicate. În acest scop, sunt necesare
calcule de fundamentare bazate pe o documentație specifică, luând în considerare factorii tehnici,
economici și uneori sociali, care condiționează realizarea fiecărui obiectiv, atât prin prisma efortului
financiar, cât și prin cea a rezultatelor (efectelor) utile ce urmează a se obține.
În mod deosebit, în cazul obiectivelor economice de natura investițiilor (crearea de noi
întreprinderi, dezvoltări, modernizări, reutilări, etc.) se impune elaborarea mai multor variante de
realizare a acestora, pentru a se putea alege, în final, cea mai avantajoasă.
Din această perspectivă de abordare a cheltuielilor pentru acțiuni economice, prezintă
importantă majoră calcularea unor indicatori de exprimare a eficienței lor folosind raționamente
similare fundamentării deciziilor privitoare la investiții.
Cel mai adesea, asemenea indicatori se bazează pe luarea în calcul a elementelor de efort,
constând din sumele ce se investesc și cheltuielile de exploatare, și a celor de efect care se regăsesc
în profit sau beneficiu.
În mod sintetic, avantajele ce rezultă prin finanțarea de acțiuni sau obiective economice, se
concretizează prin beneficiul sau profitul previzibil a se obține pe perioada de exploatare a
obiectivului, respectiv în anii de funcționare a acestuia și poate fi determinat, global, ca diferență
între veniturile și cheltuielile de exploatare realizabile în fiecare an. La rândul lor, eforturile totale
aferente unui obiectiv economic însumează cheltuielile corespunzătoare investițiilor pentru crearea
sa cu cele de exploatare, ce se vor efectua pe parcursul funcționării sale.
Pentru fiecare proiect de realizare a unui obiectiv economic profitul actualizat (Pa) obtenabil
pe seama veniturilor și cheltuielilor pentru crearea și exploatarea unui obiectiv economic, poate fi
determinat (pornind de la relația anterioară de calcul a profitului) prin expresia:

(V1 − C1 ) (V2 − C 2 ) (V3 − C 3 ) (V − C n )

P = −I + + + + .... + n (9.2)
a
(1 + a) (1 + a) 2
(1 + a) 3
(1 + a) n
unde:
Pa – profitul actualizat
Vt - venitul obtenabil în anul „t”
I - investiția totală
Ct – cheltuielile de exploatare în anul „t”
a - rata de actualizare
t – momentul (anul) de referință

Este evident că alocarea unor sume din fonduri publice pentru finanțarea de acțiuni sau
obiective economice echivalează cu decizia de investiție ce trebuie fundamentată și sub aspectul
cerințelor de eficiență.

134
 Dintre indicatorii principali utilizați în determinarea și aprecierea nivelului eficienței acestor
cheltuieli ca și a investițiilor, în general, se disting, alături de profitul actualizat:

a) Valoarea netă (prezentă) actualizată (venit net actualizat), care se exprimă prin relația:
unde: Vn – valoare (netă) prezentă actualizată (venit net actualizat); Vt - venitul obtenabil; It -
n
[ Vt − (I t + Ct )]
Vn = t =1 (1 + a) t
(9.3)

investiția finanțată; Ct – cheltuielile de exploatare; a - rata de actualizare; t – momentul (anul) de

referință.
Indicatorul calculat, astfel, pune în evidență mărimea venitului net actualizat, ce se poate
obține în diferite variante de realizare și finanțare a obiectivului respectiv și orientează spre a alege
varianta în care nivelul său este cel mai ridicat și, implicit, eficiența apare a fi mai mare.

b) Investiția specifică, care exprimă mărimea investiției de finanțat, pe unitatea de măsură a

produsului sau a capacității de producție, și poate fi determinată:
- fie ca raport între investiția totală (It) și volumul producției realizabil (Q), conform relației:
I
Is = t (9.4.)
Q

- fie ca raport între investiția totală (It) și capacitatea de producție (Cq exprimată în unități de
măsură corespunzătoare) a obiectivului ce se finanțează, potrivit relației:

It
Is = (9.5.)
Cq
Calculat pentru variante diferite de realizare a obiectivului, nivelul cel mai redus al acestui
indicator evidențiază varianta care, sub acest aspect, asigură cea mai mare eficiență.
c) Efectul negativ antrenat de imobilizarea fondurilor financiare (în investiția ce se
finanțează). Acest efect constă în aceea că fondurile financiare corespunzătoare sumelor ce se
cheltuiesc rămân blocate pe perioada de la începerea finanțării lucrărilor de investiții până la darea
în exploatare a obiectivului și atingerea parametrilor proiectați. În acest interval, resursele cheltuite
nu contribuie la producerea de valoare nouă, respectiv de PIB și acesta este un efect economic
negativ, care se produce în mod obiectiv. În principiu, însă, ar fi de dorit ca acest efect să fie cât mai
redus, ceea ce este posibil, fie prin reducerea perioadei de timp în care fondurile financiare folosite
stau imobilizate (aplicând soluții tehnice mai rapide în execuția lucrărilor), fie prin alegerea
variantei cu un volum mai redus de investiții și eșalonarea, în timp, mai rațională a sumelor ce se
cheltuiesc, pentru realizarea obiectivului. Sub acest din urmă aspect, dacă suma investițiilor se
eșalonează într-un mod care presupune cheltuieli mai mici la început și mai mari spre sfârșitul
perioadei de execuție a investiției, efectul negativ va fi mai mic, sau invers.
În determinarea mărimii efectului negativ al imobilizării fondurilor financiare este necesar a
lua în calcul suma de cheltuit, eșalonată pe durata de realizare a obiectivului, durata perioadei de
execuție a investiției și rata de venit net sau valoarea netă obtenabilă în condiții comparabile de
funcționare a unui obiectiv similar. Admițând, de exemplu, că suma cheltuielilor de investiții pentru
un obiectiv se eșalonează pe un număr întreg de ani, efectul negativ al imobilizării fondurilor
investite (Eni) la nivelul unui an al perioadei de execuție, rezultă din relația:
135
 n
1
Eni = a {I t [d − (t − )]} (9.6)
t =1 2
unde: a - rata de actualizare; It – cheltuiala cu investiția realizată în anul t ; d - durata în ani a
perioadei de execuție a investiției; t - anul de referința.
Fracțiunea - 1/2 – este inclusă în calcul semnificând faptul că sumele cheltuite pe parcursul
unui an stau imobilizate un număr diferit de zile, care în medie reprezintă circa jumătate din an. În
mod implicit, durata efectivă de imobilizare pentru fiecare moment t la care se referă calculul
efectului negativ se reduce cu ½ , adică cu jumătate de an.
Luat în considerare pentru alegerea variantei de investiții ce se poate finanța, acest indicator
ar trebui să prezinte un nivel cât mai redus, dat fiind faptul că o anumită pierdere din venit este
inevitabilă în cazul investițiilor în obiective economice, pentru care este necesară o perioadă mai
îndelungată de la începerea execuției până la punerea în exploatare și atingerea parametrilor
proiectați.
d) Termenul de recuperare a investiției, care exprimă în ani sau fracțiuni de ani timpul
necesar pentru recuperarea sumelor cheltuite(investite), fie din profitul obtenabil anual, fie din
venitul brut realizat (anual) prin vânzarea producției (după punerea în funcțiune a obiectivului),
conform relațiilor:
I I
Tr ( D r ) = t (7.10.) sau D r (Tr ) = t (9.7.)
Pa Vba

în care: Tr(Dr) – termenul (durata) de recuperare a sumei investite; It – investiția totală (suma totală
cheltuită) pentru realizarea și punerea în funcțiune a obiectivului; Pa – profitul realizabil anual; Vba
– venitul brut (înainte de deducerea cheltuielilor de exploatare) anual.
Prima relație de calcul a termenului (duratei) de recuperare a cheltuielilor de investiții, pe
seama profitului anual, este, evident, mult mai concludentă decât a doua și se utilizează în mod
obișnuit. Rezultatul stabilit astfel arată care este numărul de ani sau fracțiuni de an necesar pentru
recuperarea sumelor avansate, fiind considerată mai eficientă varianta pentru care nivelul acestui
indicator este cel mai redus. Eficiența cheltuielilor pentru acțiuni economice, respectiv a investițiilor
se exprimă și cu ajutorul altor indicatori, pe lângă cei prezentați, dar calcularea lor pentru diferite
variante de realizare a unui obiectiv duce, de regulă, la rezultate contradictorii. În timp ce valorile
unor indicatori apar favorabile alegerii unei variante, altele indică a fi mai eficiente alte variante de
realizare și finanțare a aceluiași obiectiv. În această situație, devine necesară opțiunea pentru
varianta în care rezultatele indicatorilor calculați evidențiază, pe ansamblu, o eficiență globală mai
mare. Rezolvarea acestei probleme este, însă, cu atât mai dificilă, cu cât diferiții indicatori exprimă
fiecare în parte, cu intensități diferite, numai anumite laturi ale eficienței globale. Încă nu s-a
construit un indicator agregat, care să concentreze ansamblul elementelor de efect și efort privind
investiția, astfel încât să exprime sintetic gradul de eficiență al oricărei variante de realizare a
acesteia și să permită alegerea celei mai avantajoase.
O soluție posibilă, în acest sens, ar putea fi ordonarea într-un tabel virtual a indicatorilor
folosiți în prezent, atribuind fiecăruia un număr de puncte, după importanța și puterea de exprimare
a eficienței investițiilor, dintr-un punctaj total de 100 sau 1000 de unități, care să servească drept
bază de evaluare a fiecărei variante. Ulterior, ar urma să se procedeze la calcularea valorilor tuturor
indicatorilor (în toate variantele concrete avute în vedere pentru realizarea unui obiectiv) și
determinarea punctelor ce revin efectiv fiecăruia, în funcție de nivelul real calculat pe fiecare
variantă. În acest scop, se poate porni cu acordarea numărului maxim de puncte (prestabilit în tabel)
136
indicatorului respectiv în varianta cu cel mai bun nivel al său și determinarea numărului
proporțional de puncte cuvenite aceluiași indicator, în fiecare dintre celelalte variante. În final,
totalizând punctele rezultate pentru fiecare variantă, ar urma să se opteze pentru aceea care
însumează cel mai mare număr de puncte aferente indicatorilor calculați, comparativ cu celelalte
variante.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR

1. Care sunt formele cheltuielilor publice pentru acțiuni economice ?

2. Care sunt modalitățile de subvenționare a economiei?
3. Care sunt formele cheltuielilor publice pentru cercetare științifică și dezvoltare tehnologică ?
4. Cu ce indicatori poate fi analizată eficiența cheltuielilor publice pentru acțiuni economice ?

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

1. Filip, Gh., Finanțe publice, Editura Junimea, Iași, 2010

2. Filip, Gh. (coord), Finanțe , Editura Junimea, Iași, 2002
3. Hoanță, N. , Economie și finante publice , Editura Polirom, Iași, 2000
4. Moșteanu, T, Finante publice, Ed. Universitara, București, 2008
5. Musgrave, R. A.; Musgrave, P. B. , Public finance in theory and practice , Mc-Graw Hill Inc,
1989
6. Văcărel, I. (coord) , Finanțe publice , Editura Didactică și Pedagogică, București, 2008 Filip,
Gh., Finanțe publice, Editura Junimea, Iași, 2010

137
 UNITATEA DE STUDIU 10
ALTE CATEGORII DE CHELTUIELI PUBLICE

CONŢINUT:
10.1. Cheltuielile pentru servicii publice generale, ordine publică și siguranță națională
10.2. Cheltuielile publice pentru apărare națională

OBIECTIVE :
- cunoașterea conținutului și modalităților de realizare a cheltuielilor pentru servicii
publice generale, ordine publică și siguranță națională
- cunoașterea conținutului și modalităților de realizare a cheltuielilor publice pentru
apărare națională

TIMPUL DE STUDIU NECESAR - 3 ORE

ASIMILAREA UNITĂŢII DE STUDIU – 2 ORE
REZOLVAREA TESTELOR – 1 ORĂ

138
 10.1. Cheltuielile pentru servicii publice generale, ordine publică și siguranță națională
Toate statele își organizează și finanțează instituții tradiționale menite să asigure
funcționarea în bune condiții a administrației publice, care asigură ordinea publică și securitatea
civilă. Existența lor reprezintă un răspuns la necesitățile publice de organizare și funcționare a
structurilor și aparatului de stat care, prin activitatea specifică, contribuie la desfășurarea normală a
activităților în toate domeniile vieții economice și sociale.
În consecință, cheltuielile din această categorie se grupează după structura organizatorică a
autorităților publice generale, care cuprinde:
a) organele puterii și administrației publice, în cadrul cărora includ:
- instituția (sau administrația) prezidențială;
- organele puterii legislative centrale și locale (parlamente, consilii sau autorități locale);
- organele puterii judecătorești;
- organele executive centrale și locale (guvern, ministere, prefecturi, primării și alte
instituții).
b) organele de ordine publică în care se cuprind: poliția, jandarmeria, securitatea națională,
servicii de informații, servicii speciale de protecție și pază.
Așadar, cheltuielile pentru serviciile publice generale satisfac necesități publice, de ordin
general, care interesează întreaga societate, având un caracter indivizibil și dând substanță
suveranității unui stat. În acest scop, toate statele alocă importante resurse financiare din bugetul
public.
Sub aspectul evoluției în timp, această categorie de cheltuieli publice manifestă o tendință de
creștere. Printre factorii care influențează nivelul și dinamica acestor cheltuieli se pot menționa:
mărimea și structura aparatului de stat și organelor de ordine publică; nivelul salarizării
funcționarilor publici; apariția unor sarcini și atribuțiuni noi și complexe pentru organele aparatului
de stat, legate de: soluționarea unor noi probleme social-economice, administrative, edilitar-
gospodărești; adaptarea permanentă a formelor administrației la modificările mediului social și
economic; apariția și amplificarea unor noi riscuri pentru societate, cum sunt: crima organizată,
traficul de droguri, terorismul, corupția, manifestarea unor tensiuni sociale ca urmare a crizelor
economice, creșterea concentrării populației în marile aglomerații urbane, etc.
- înzestrarea cu echipamente și aparatură specifică, mijloace de transport și alte mijloace
tehnice necesare îndeplinirii diferitelor activități și misiuni.
În cadrul cheltuielilor pentru servicii publice generale, cheltuielile curente sunt
predominante (aproximativ 85%) și se concretizează în salarii și alte drepturi bănești, achiziții de
bunuri și servicii, cheltuieli administrativ-gospodărești ș.a. Prin cheltuielile de capital (circa 15%) se
finanțează investiții în construcții, dar mai ales în înzestrări cu echipamente de informatizare,
mijloace de transport, tehnică specială.
Principala sursă de finanțare a acestor cheltuieli o reprezintă bugetul de stat central sau
bugetele locale, în funcție de subordonarea instituțiilor respective. Mai pot fi folosite și alte surse de
finanțare a acestor cheltuieli și anume: venituri proprii realizate din anumite activități specifice,
donații, ajutoare financiare externe, credite externe, mai ales, în cazul combaterii în comun a unor
activități criminale transfrontaliere etc.
Eficiența cheltuielilor pentru servicii publice generale se poate aprecia, mai ales, indirect
prin prisma unor indicatori specifici, cum ar fi:
139
 - "densitatea administrației", care exprimă numărul persoanelor ocupate în aparatul de stat,
la 1000 de locuitori;
- "costul administrației publice", care arată mărimea cheltuielilor publice aferente finanțării
aparatului de stat, ce revin la 1000 sau 1.000.000 u.m. PIB.
Dificultățile de cuantificare a rezultatelor reale ale acțiunilor tipice finanțate în acest
domeniu conduc la aprecieri foarte aproximative a eficienței cheltuielilor, dar analizele dinamicii lor
și factorilor de influență, inclusiv comparațiile în timp și spațiu, pot oferi concluzii interesante.

10.2. Cheltuielile publice pentru apărare națională

Apărarea națională reprezintă o componentă importantă a strategiei fiecărui stat pentru
asigurarea suveranității și siguranței naționale, în același timp fiind o concretizare a funcției externe
a statului. În acest scop, se alocă importante resurse financiare care servesc întreținerii și menținerii
în stare operațională a armatelor naționale, participării la diferite alianțe militare, purtării de
războaie sau înlăturării urmărilor acestora, menținerii de baze militare pe teritorii străine, ajutoare
militare acordate altor țari.
O caracteristică a cheltuielilor militare constă în faptul că ele sunt finanțate în toate țările din
bugetele centrale sau federale (ale statelor), la care se pot adăuga resurse financiare provenite din
apartenența la anumite alianțe militare sau din credite externe.
Cheltuielile de apărare se împart, în funcție de destinația lor concretă, în două mari categorii:
directe și indirecte.
Cheltuielile militare directe cuprind cheltuielile cu întreținerea forțelor armate în țară sau în
cadrul bazelor militare din alte țari și se concretizează în procurarea de bunuri și servicii necesare
bunei funcționări a organismului militar, precum și pentru dotarea cu armament, tehnică de luptă și
echipamentul specific. Aceste cheltuieli figurează în bugetul Ministerului Apărării. În afara
acestora, există și alte cheltuieli cu caracter și finalitate militară finanțate din fonduri speciale
separate de bugetul de stat, sau există și anumite cheltuieli "civile" legate de activitățile militare
cuprinse în bugetele altor ministere.
Cheltuielile militare indirecte sunt considerate cele legate de lichidarea urmărilor
războaielor sau pentru pregătirea unor viitoare acțiuni armate. În această categorie se includ plăți în
contul datoriei publice contractate pentru înzestrarea armatei sau pentru ducerea războaielor;
despăgubiri de război datorate de țările învinse; cheltuieli de refacere a propriei economii distruse;
plăți de pensii cuvenite orfanilor, invalizilor și văduvelor de război; cercetări științifice cu finalitate
militară ș.a.
Cunoașterea tuturor acestor categorii de cheltuieli și identificarea lor în ansamblul
cheltuielilor publice ale statelor, fac posibilă măsurarea mai aproape de adevăr a întregului efort
financiar de natură militară.
Ponderea cheltuielilor directe și indirecte în totalul cheltuielilor militare se modifică în timp
de la o etapă la alta. De regulă, în timpul conflictelor militare (războaielor) greutatea specifică a
cheltuielilor militare directe crește în mod vertiginos, iar în perioadele postbelice, cresc cheltuielile
indirecte.
Cu toate acestea, după al II-lea Război Mondial, în condițiile "războiului rece" și ale
existenței unor blocuri militare antagonice, cursa înarmărilor a antrenat imense cheltuieli militare
directe. Acest fapt a dus la militarizarea economiei principalelor puteri mondiale, fenomene în care
au fost antrenate și țările în curs de dezvoltare, multe din ele purtând pustiitoare războaie regionale.

140
 Privite din punctul de vedere al conținutului economic, cheltuielile militare prezintă o
structură aparte, în sensul că ponderea celor curente este mai apropiată de cea a cheltuielilor de
capital. Dacă volumul cheltuielilor curente destinate întreținerii forțelor armate (cheltuieli materiale,
de personal, transferuri) depinde în principal de efectivele armatei, cheltuielile de capital, destinate
tehnicii militare, dezvoltării și modernizării acesteia, presupune alocarea unor însemnate resurse
financiare. Această orientare este mai pregnantă în cazul marilor puteri nucleare care au acordat (și
acordă) prioritate cheltuielilor de capital în raport cu cheltuielile curente.
Este de admis că volumul mare al cheltuielilor militare și mai ales creșterea lor au efecte
nefavorabile asupra dezvoltării economice și sociale a statelor lumii, luate separat sau împreună, la
nivel mondial deoarece ele consumă importante resurse materiale, umane și financiare.
În vederea realizării acțiunilor cu caracter militar, sunt scoase din circuitul economic
semnificative cantități de materii prime, combustibili, energie, materiale etc., care se folosesc pentru
a asigura întreținerea forțelor armate, instruirea și echiparea efectivelor militare.
Concomitent sunt irosite și importante resurse umane, deoarece o mare parte din forța de
muncă înalt calificată este implicată direct sau indirect în servicii legate de activități militare, de
industria care lucrează pentru armată etc. În cercetarea științifică din domeniul militar sunt antrenați
mulți cercetători științifici și alte cadre deosebit de performante profesional iar numai cheltuielile de
cercetare-dezvoltare cu caracter militar reprezintă circa 1/4 din totalul cheltuielilor publice
mondiale. Nu este de neglijat nici faptul că pentru activitățile cu caracter militar, inclusiv industria
militară sunt necesare importuri sau se fac împrumuturi în exterior, iar statele respective sunt
obligate la un important efort valutar care influențează negativ balanțele de plăți și duc la creșterea
datoriei lor externe.
În plan mai larg, creșterea cheltuielilor militare are influențe nefavorabile asupra activităților
civile și deturnează resurse importante către scopuri distructive prin natura lor, ceea ce impune o
dimensionare corectă a acestora în funcție de obiectivele dezvoltării și asigurării securității fiecărui
stat.

141
 TEST DE AUTOEVALUARE
(timp de rezolvare: 2 ore)

1. Printre premisele directe ce au stat la baza aparitiei si manifestarii finantelor se pot

mentiona:
a) aparitia monedelor cu valoare intrinseca
b) crearea institutiilor de tip statal
c) indeplinirea de catre bani a functiei de etalon al valorii
d) indeplinirea de catre bani a functiei de mijloc de prezervare a valorii
e) dezvoltarea productiei si schimbului de bunuri in natura

2. Care din urmatoarele formulari corespunde acceptiunii extinse data conceptului de finante
si sferei sale de cuprindere:
a) finantele inglobeaza procesele si relatiile economice legate de procurarea, distribuirea, utilizarea
si reconstituirea continua a tuturor resurselor banesti necesare desfasurarii diferitelor activitati in
care sunt implicate persoanele fizice si juridice, inclusiv autoritatile publice
b) finantele inglobeaza proceselor si relatiilor economice in forma baneasca ce au loc intre
participantii la procesul reproductiei economice si sociale
c) finantele inglobeaza procesele si relatiilor economice ce vizeaza constituirea, distribuirea sau
utilizarea fondurilor banesti pentru functionarea diferitelor entitati
d) finantele inglobeaza procesele si relatiile economice in forma baneasca ce au loc intre
participantii la repartitia produsului national

3. Forma baneasca de exprimare a proceselor si relatiilor economice:

a) reprezinta trasatura definitorie a finantelor
b) caracterizeaza finantele in orice acceptiune data conceptului de finante si sferei de cuprindere a
acestora
c) caracterizeaza finantele numai in acceptiune restransa
d) este considerata definitorie pentru conceptul de finante numai in conditiile utilizarii banului cu
valoare intrinseca

4) In sfera finantelor locale:

a) transferul de valoare se realizeaza cu caracter definitiv sau rambursabil
b) transferul de valoare vizeaza satisfacerea unor nevoi de interes local
c) nu este posibila contractarea de imprumuturi
d) dimensiunile proceselor si relatiilor financiare sunt influentate de tipul de organizare statala

5. Interventionismul statal de tip corector:

a) are la baza doctrina statului jandarm
b) se manifesta mai ales prin redistribuirea veniturilor intre membrii societatii
c) presupune implicarea statului mai ales in corectarea oscilatiilor ciclului economic
d) presupune folosirea cu precădere a instrumentelor financiare directe pentru realizarea obiectivelor
în plan socio-economic

6. Potrivit conceptiei liberale clasice:

a) cheltuielile de functionare ale institutiilor statului trebuiau concepute la un nivel cat mai redus,
considerat strict necesar
b) limitarea cheltuielilor publice la asigurarea functionarii normale a statului reprezenta un obiectiv
determinant in gestiunea finantelor publice

142
c) statul trebuia să utilizeze cheltuielile publice ca instrument de influentare a activitatilor
economice
d) participarea directă a statului la activitatile cu caracter economic nu era contestata

7. Sub impactul promovării conceptiei moderne (intervenționiste) asupra finantelor publice:

a) statul este chemat să asigure potecția socială a cetățenilor
b) statul este chemat sa sustina dezvoltarea activitatilor economice, prin implicarea directa sau prin
sustinerea si influentarea agentilor economici privati
c) statul este interpretat ca un consumator definitiv al produsului national
d) statul este considerat ca redistribuitor de resurse

8. Care dintre urmatoarele afirmatii privitoare la componentele sistemului financiar sunt

adevarate:
a) subsistemul financiar public se afla in relatii de interdependenta cu subsistemul financiar privat
b) baza intregului sistem financiar o reprezinta finantele publice
c) finantele private nu depind in nici un mod de finantele publice
d) manifestarea finantelor publice are ca premisa activitatea derulată în sfera finanțelor private

9. Care dintre urmatoarele componente ale sistemului de institutii cu atributiuni financiar-

bancare pot fi considerate ca nespecializate in activitatea financiara:
a) bancile comerciale
b) societatile de reasigurare
c) Parlamentul
d) Guvernul

10. Fondurile banesti ce se constituie si se administreaza la dispozitia anumitor entitati si care

sunt destinate finantarii unor nevoi imprevizibile se incadreaza in categoria:
a) fondurilor (financiare) de inlocuire si dezvoltare
b) fondurilor (financiare) de rezerva
c) fondurilor (financiare) de consum
d) fondurilor (financiare) de asigurare

11.Bugetele (publice ) functionale:

a) se intocmesc, de regula, pentru o perioada de un an (bugetar)
b) cuprind toate cheltuielile legate de realizarea unor obiective pe termen mediu si lung
c) sunt similare cu bugetele institutiilor publice
d) se mai numesc si bugete de obiective

12.Care din urmatoarele instrumente de conducere si reglare a activitatilor financiare include

indicatori ce vizeaza o perioada de timp mai indelungata (termen mediu si lung):
a) bugetul de stat
b) bugetul program
c) balanta financiara a economiei nationale
d) bugetul economiei nationale

13. In care din urmatoarele bugete de venituri si cheltuieli intocmite de o intreprindere

publica sunt reflectate veniturile si cheltuielile totale (de exploatare, financiare si
exceptionale):
a) bugetul de capital
b) bugetul activitatii generale
143
c) bugetul de trezorerie
d) bugetul activitatii de productie

14. Mijlocirea de către finanțele publice a satisfacerii unor nevoi sociale prin oferta de utilități
publice, creată pe seama resurselor financiare ale autorităților publice, exprimă, în opinia
economiștilor Richard Musgrave și Peggy Musgrave, conținutul funcției de :
a) distribuire
b) reglare
c) alocare
d) stabilizare

15. Caracterul obiectiv al funcției de control rezidă în :

a) existența finanțelor ca procese și relații economice în formă bănească
b) metodele și tehnicile de control folosite
c) operațiunile ce se supun controlului
d) exercitarea controlului de către persoane din afara entității controlate

16. Care din următoarele afirmații sunt adevărate:

a) funcția de control are o sfera de manifestare mai cuprinzătoare decât funcția de repartiție
b) necesitatea constituirii si distribuirii de fonduri financiare conferă funcției de repartiție un
caracter subiectiv
c) modalitățile tehnice de constituire si distribuire a fondurilor conferă funcției de repartiție un
caracter obiectiv
d) in faza circulației produsului național controlul financiar vizează viteza cu care mărfurile circula
de la producător la consumator

17. Intervenția reglatoare prin instrumente financiare a autorităților publice în faza de

supraîncălzire a economiei se poate realiza prin :
a) majorarea impozitelor ( directe și/sau indirecte)
b) diminuarea cheltuielilor publice de consum și/sau de investiții
c) întocmirea de bugete extraordinare
d) acceptarea deficitului bugetar si finanțarea acestuia din resurse extraordinare
e) întocmirea de bugete ciclice

18. Rolul finanțelor în dezvoltarea societății, ca expresie directă a îndeplinirii de către finanțe
a funcției de control asupra activităților economico sociale, se concretizează în :
a) atenuarea oscilațiilor ciclice ale economiei
b) îmbunătățirea modului de administrare a resurselor
c) redistribuirea resurselor între unități administrativ-teritoriale
d) redistribuirea resurselor între diferitele persoane fizice și juridice

19. Redistribuirea de resurse financiare intre ramuri si subramuri economice este expresia
manifestarii finantelor in functia de :
a) repartie a PIB
b) control asupra activitatilor economico-sociale
c) distribuire (a resurselor)
d) alocare ( a resurselor)

20. Sustinerea prin mijloace financiare a unor programe de sprijinire a agriculturii, ca

expresie a rolului finantelor in dezvoltarea economiei si evolutia societatii, presupune:
144
a) achizitionarea de produse agricole, de catre stat, atunci cand oferta de produse agricole este
excedentara
b) vanzarea de produse agricole, de catre stat, atunci cand preturile manifesta o tendinta de scadere,
pentru a proteja producatorii
c) fixarea unor preturi maxime si/sau minime la produsele agricole
d) achizitionarea de produse agricole de catre stat, atunci cand preturile manifesta o tendinta de
crestere, pentru a proteja consumatorii

21. In care din urmatoarele situatii se reflecta ipostaza de parghie financiara a cheltuielilor
publice:
a) diminuarea cheltuielilor publice in faza de boom a economiei, pentru a atenua ritmul prea ridicat
de crestere economica
b) acordarea de ajutoare banesti tuturor membrilor societatii
c) subventionarea produselor sau activitatilor de o deosebita importanta pentru consumul populatiei
sau pentru economia nationala
d) majorarea cheltuielilor publice in faza de recesiune a economiei, pentru a stimula relansarea
economiei

22. În care din urmatoarele situatii se reflecta ipostaza de parghie financiara a impozitului :
a) instituirea de accize pentru produsele din alcool
b) restituirea taxelor vamale de import aferente materiilor prime incorporate in productia destinata
exportului
c) reducerea cotelor de impozitare sau renuntarea la practicarea unor impozite in fazele de recesiune
sau stagnare a economiei
d) practicarea unor cote diferentiate de impunere a profitului societatilor comerciale in raport cu
natura activitatilor desfasurate
e) acordarea de facilități fiscale tuturor persoanelor fizice și juridice

23. In acceptiune limitativa (restransa) conceptul de politica financiara a statului semnifica:

a) politica finantelor publice
b) politica fiscala
c) fenomenele care dau nastere unei sarcini publice la baza careia se afla factorul financiar
d) ansamblul optiunilor privind metodele, mijloacele si institutiile cu caracter financiar antrenate de
procurarea, alocarea si utilizarea resurselor banesti, la diferite nivele de organizare, inclusiv
influentarea activitatii economico-sociale in sensul dorit

24. Optiunile privind emisiunea de moneda pentru finantarea deficitului bugetar reprezinta
coordonate specifice:
a) politicii finantelor publice
b) politicii bugetare
c) politicii financiar-monetare a autoritatilor publice
d) politicii monetare

25. Politica fiscala vizeaza:

a) stabilirea si perceperea impozitelor si taxelor
b) stabilirea destinatiilor si alocarea resurselor financiare publice
c) finantarea deficitului bugetar
d) asigurarea echilibrului monetar

145
26. Strategia financiara se defineste prin:
a) decizii financiare pe termen mediu sau lung
b) decizii financiare pe termen scurt
c) decizii financiare referitoare la operatiunile banesti curente
d) decizii financiare referitoare la obiective majore

27. In cadrul politicii cheltuielilor publice (bugetare), asigurarea functionarii normale a

institutiilor publice impune:
a) maximizarea ofertei totale de utilitati la o marime data a resurselor ce pot fi consumate
b) optiunea intre finantarea integrala, autofinantarea partiala si autofinantarea integrala
c) optimizarea raportului dintre cheltuielile materiale si cheltuielile de personal
d) cresterea cheltuielilor materiale și reducerea cheltuielilor de personal

28. Asigurarea premiselor necesare realizarii starii de echilibru financiar-monetar in

economie reprezinta o coordonata a:
a) politicii resurselor financiare publice
b) politicii cheltuielilor publice
c) politicii bugetare
d) politicii financiar-monetare a autoritatilor publice
e) politicii finantelor publice

29) In conceperea si promovarea unui sistem fiscal modern trebuie urmarite:

a) progresivitatea moderata a cotelor de impozitare
b) repartizarea egala a sarcinii fiscale intre contribuabili
c) apelul la emisiunea de moneda pentru finantarea deficitului bugetar
d) egalitarismul social

30. In sens economic larg, global, conceptul de cheltuiala publica se refera la:
a) ansamblul proceselor economice, in forma baneasca, de consum public de resurse
b) cheltuielile bugetare(ale statului)
c) ansamblul activitatilor cu caracter public
d) toate platile legate de infapturirea activitatilor cu caracter public

31) Ca si criteriu de clasificare a cheltuielilor publice, gruparea organica aacestora se

realizeaza dupa :
a) specificul activitatii institutiei publice
b) fondurile din care se finanțează
c) rolul acestora în realizarea procesului reproducției sociale
d) conținutul material sau nematerial al cheltuielilor publice

32. Pentru a caracteriza cheltuielile publice ca fenomen financiar se pot folosi urmatorii
indicatori:
a) deflatorul PIB
b) ponderea cheltuielilor publice in produsul intern brut
c) cheltuielile publice medii pe locuitor, exprimate intr-o valuta liber utilizabila
d) modificarea absoluta (nominala sau relativa) a cheltuielilor publice
e) elasticitatea cheltuielilor publice in raport cu produsul intern brut

33. Volumul cheltuielilor publice exprimat în prețuri constante intervine în calculul:

a) modificării (creșterii) reale a cheltuielilor publice
146
b) coeficientului de elasticitate a cheltuielilor publice în raport cu PIB
c) indicelui creșterii relative nominale a cheltuielilor publice

34. Pentru a calcula elasticitatea cheltuielilor publice in raport cu produsul intern brut este
necesar cunoasterea:
a) volumul cheltuielilor publice (in perioada curenta si in perioada de baza) in preturi curente
b) produsul intern brut (in perioada de baza si perioada curenta) exprimat in preturi constante
c) deflatorul produsului intern brut
d) volumul cheltuielilor publice (in perioada curenta si in perioada de baza) in preturi constante
e) produsul intern brut (in perioada de baza si perioada curenta) exprimat in preturi curente

35. O crestere a cheltuielilor publice in preturi curente inferioara cresterii preturilor are ca
efect:
a) o crestere a ponderii cheltuielilor publice in produsul intern brut
b) scaderea puterii de cumparare a salariatilor din sectorul public
c) o scadere, in termeni reali, a cheltuielilor publice
d) o scadere a ponderii cheltuielilor publice in produsul intern brut

36. Cheltuielile publice virtuale:

a) se transforma dupa o anumita perioada, automat, in cheltuieli definitive
b) sunt cheltuieli efectuate numai pe baza de contraprestatie
c) reprezinta cheltuieli pe care statul se angajeaza sa le efectueze in anumite conditii
d) sunt evidentiate in conturile speciale ale trezoreriei

37) Cheltuielile publice temporare (conform clasificatiei financiare):

a) sunt acele angajamente ale statului care nu se pot finaliza prin plati viitoare
b) sunt evidentiate in conturi speciale de trezorerie
c) presupun restituirea sumelor la o data ulterioara
d) sunt acele cheltuieli pe care statul se angajeaza sa le efectueze in anumite conditii

38. Care din urmatoarele cheltuieli publice se incadreaza in categoria cheltuielilor de transfer:
a) pensiile acordate veteranilor de razboi
b) cheltuielile cu achizitionarea materiilor prime si materialelor necesare consumului curent al
institutiilor publice
c) primele de export
d) bursele acordate elevilor si studentilor

39. Printre factorii economici ce influenteaza dinamica cheltuielilor publice se regasesc:

a) modificarile in structura populatiei
b) deprecierea monedei nationale
c) preocuparea autoritatilor publice pentru o mai buna repartizare a veniturilor in societate
d) crearea si dezvoltarea de intreprinderi cu capital de stat (in sfera activitatilor materiale)

40. In conceptia lui Paul Samuelson asupra rolului cheltuielilor publice:

a) cheltuielile publice reprezinta un stabilizator incorporat in mecanismul sistemele economice
b) cheltuielile cu lucrarile publice pot fi folosite in scopul sporirii cereri si pentru a asigura absorbtia
unei insemnate parti a fotței de munca disponibile
c) cheltuielile publice sunt considerate ineficiente in sustinerea cresterii economice echilibrate
d) la o crestere a venitului, consumul unui individ va creste in aceeasi masura

147
41. Ca factori ce au determinat cresterea semnificativa, in ultimele decenii, a cheltuielilor
publice pentru ocrotirea sanatatii, se pot mentiona:
a) amplificarea factorilor de risc
b) cresterea costului serviciilor medicale
c) cresterea productivitatii muncii in sectoarele productive
d) cresterea numarului personalului angajat in unitatile sanitare

42.Printre efectele sociale benefice ale cheltuielilor publice pentru ocrotirea sanatatii se pot
mentiona:
a) refacerea si pastrarea sanatatii personelor beneficiare a asistenta medicala
b) eradicarea unor boli profesionale
c) reducerea perioadelor de incapacitate de munca
d) cresterea sperantei medii de viata la nastere
e) reducerea mortalitatii infantile

43) Sistemul german (Bismark) de finantare a sanatatii se caracterizeaza prin:

a) oferirea de servicii medicale gratuite pentru toti cetatenii
b) existenta unei delimitari intre sistemul ambulatoriu de ingrijiri medicale si sistemul clinic din
spitale
c) finantarea integrala de catre stat a ocrotirii sanatatii prin Sistemul National de Sanatate
d) plata unor cotizatii obligatorii suportate, in parti egale, de salariati si intreprinderi

44. Printe factorii ce au determinat cresterea cheltuielilor publice pentru invatamant se pot
mentiona
a) modificarea structurii pe varste a populatiei, in sensul cresterii ponderii populatiei de varsta
scolara
b) extinderea sferei de cuprindere a populatiei in invatamant
c) progresul tehnic si modernizarea economiei nationale
d) cresterea productivitatii muncii in sfera activitatilor productive

45. Printre sursele de finantare a cheltuielilor publice cu invatamantul se pot regasi:

a) fondul bugetar
b) contributiile sau taxele scolare suportate de cei interesati
c) venituri proprii realizate de institutiile de invatamant
d) donatii sau ajutoare externe

46. Acordarea de subventii intreprinderilor private poate urmari:

a) stimularea exporturilor
b) cresterea gradului de ocupare a fortei de munca
c) cresterea capitalului social al intreprinderii
d) reducerea importurilor

47. Printre variantele de subventionare indirecta a economiei (agentilor economici) se pot

mentiona:
a) acordarea de prime de export
b) restituirea unor impozite si taxe aferente productiei exportate
c) reducerea tarifelor la transporturile efectuate cu mijloacele statului
d) acordarea de avantaje valutare

148
48. Reducerea efectului negativ al imobilizarii fondurilor in cheltuieli de investitii se poate
realiza prin:
a) reducerea duratei de exploatare a obiectivului
b) aplicarea de solutii tehnice rapide in realizarea lucrarilor de investitii
c) esalonarea descrescatoare a cheltuielilor de investitii
d) cresterea profitului anual obtenabil

49. In calculele de fundamentare a eficientei cheltuielilor publice pentru actiuni economice,

cresterea ratei de actualizare determina:
a) reducerea efectului negativ al imobilizarii fondurilor investite
b) reducerea ratei dobanzii
c) cresterea ratei dobanzii
d) reducerea valorii nete actualizate (ca marime prezenta)
e) cresterea profitului actualizat obtenabil

50. La care din urmatorii indicatori un nivel cat mai scazut exprima o eficienta economica mai
mare:
a) efectul (negativ al) imobilizarii fondurilor financiare investite
b) investitia specifica
c) venitul net actualizat
d) profitul actualizat
e) rata de actualizare

149
 RĂSPUNSURI CORECTE

Întrebare RĂSPUNS Întrebare RĂSPUNS Întrebare RĂSPUNS

1 BCD 18 B 35 C
2 AB 19 AC 36 C
3 AB 20 A 37 B
4 BD 21 ACD 38 ACD
5 B 22 ABCD 39 BD
6 AB 23 AC 40 AB
7 ABD 24 ABCD 41 ABD
8 AD 25 AB 42 DE
9 CD 26 AD 43 BD
10 B 27 C 44 ABC
11 A 28 ABCDE 45 ABCD
12 BD 29 A 46 AB
13 B 30 AC 47 CD
14 C 31 B 48 AB
15 A 32 BCDE 49 D
16 AD 33 A 50 AB
17 AB 34 AE

150
 BIBLIOGRAFIE
1. Abraham-Frois, Gilbert, Economie Politică, Editura Humanitas, București, 1998
2. Albrecht, P. W., Economics, Prentice Hall Inc., New Jersey, 1993
3. Artus, P., Deficits publics, Economica, Paris, 1996
4. Băcescu, M.; Băcescu-Cărbunaru,A., Macroeconomie și politici macroeconomice , Editura ALL,
București, 1998
5. Bălănescu, R., ș.a., Sistemul de impozite, Editura Economică, București, 1994
6. Blaug, M., Teoria economică în retrospectivă , Editura Didactică și Pedagogică, București, 1992
7. Bran, P., Mecanismul monetar actual, Editura Ştiințifică și Enciclopedică, București, 1984
8. Buchanan, J., Flowers, M., The public finance, Richard Irwin, London, 1975
9. Cullis, J., Jones, Ph., Public finance and public choice, Oxford University Press, 1998
10. Dăianu, D., Echilibrul economic și moneda, Editura Humanitas, 1993
11. Dornbusch, R., Fischer., S, Macroeconomia, Editura Sedona, Timișoara, 1997
12. Duverger, Maurice, Finances Publiques, Editura P.U.F., Paris, 1975
13. Filip, Gh. (coord.), Impactul factorilor financiar-monetari asupra dezvoltării economice, Editura
Sedcom Libris, Iași, 2001
14. Filip, Gh.(coord.), Finanțe, Editura Junimea, Iași, 2002
15. Filip, Gh., Finanțe Publice, Editura Junimea, Iași, 2010
16. Filip, Gh.; Onofrei, M., Sisteme administrative comparate, Editura Sedcom Libris, Iași, 2000
17. Filip, Gh.; Onofrei, M., Administrație publică, Editura Fundația Gh.Zane, Iași, 1998
18. Filip, Gh. (coord.), Probleme ale modernizării administrației publice, Editura Sedcom Libris, Iași,
2002
19. Filip, Gh.; Onofrei, M., Politici financiare, Editura Sedcom Libris, Iași, 2001
20. Friedman, M. Capitalism și libertate, Editura Enciclopedică, București, 1995
21. Galbraith, J.K., Ştiința economică și interesul public, Editura Politică, București, 1970
22. Gallois, D., Bursa. Origine și evoluție, Editura Teora, București, 1997
23. Gines de Rus, Analisis coste-beneficio, Editura Ariel S.A., Barcelona, 2001
24. Gwartney, J., Stroup, R., Macroeconomics. Private and public choice, New York, London etc.
1990
25. Gwartney, J., Stroup, R., Economie și propseritate, Editura Alutus, București, 1995
26. Hoanță, N. , Finanțele firmei , Editura Continent, București, 1996
27. Hyman, D.N., Public finance, CBS, CBS College Publisching, New York, 1987
28. Jèze, G., Cours de finances publiques, Paris, 1936
29. Jose, M.Marin; Gonzala, Rubio, Economia financiera, Editura A.Bosch, Barcelona, 2001
30. Keynes, J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor, Editura

151
 Ştiințifică, București, 1970
31. Kiritescu, C., Moneda-mică enciclopedie, Editura Enciclopedică, București, 1998
32. Leon, Gh., Elemente de știinta financiară, Editura “Cartea românească”, Cluj, 1925
33. Llau, P., Economie financiere publique, , P.U.F., Paris, 1996
34. Madgearu V.N., Drumul echilibrului financiar, Atelierele "Adevărul", București, 1935
35. Manolescu, Gh., Buget : abordare economică și financiară, Editura Economică, București, 1997
36. Manolescu, Gh. (coord.), Politici economice, Editura Economică, București, 1997
37. Mayer, T., Dusenberry, J., Aliber, R., I, Banii, activitatea bancară și economia, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1993
38. Moșteanu, T., Buget și trezorerie publică, , Ed. Universitara, București, 2008
39. Musgrave, R. A.; Musgrave, P. B. , Public finance in theory and practice , Mc-Graw Hill Inc,
1989
40. Orsoni, G., Finances publiques, Paris, Publisud, 1989
41. Percebois, J., Economie des finances publiques, Armand Colin, Paris, 1991
42. Picard, J.F., Finances publiques, LITEC, Paris, 1997
43. Samuelson, P.; Nordhaus, W., Economie politică , Editura Teora, București, 2000
44. Smith, Adam, Avuția națiunilor, Editura Academiei Române, București, 1965
45. Stancu, I., Finanțe, Editura Economică, București, 2007
46. Talpoș, I., Finanțele României, Editura Sedona, Timișoara, 1995
47. Toma, M.; Alexandru,F., Finanțe și gestiune financiară, Editura Economică, București, 2003
48. Turliuc, V., Cocriș, V., Monedă și credit, Editura Ankarom, Iași, 1997
49. Utrila, A.; Urbanos, R., La economia publica en Europa, Editorial Sintesis Espana, Madrid, 2001
50. Văcărel, I, Bercea, F., Asigurări și reasigurări, Editura Expert, 1999
51. Văcărel, I., Relații financiare internaționale, Editura Academiei Române, București, 1995
52. Văcărel, I. , Politici economice și financiare de ieri și de azi , Editura Economică, București, 1996
53. Vasile, R., Monedă și politică fiscală, Editura Uranus, București, 1994
54. Văcărel, I. (coord) , Finanțe publice , E.D.P., București, 2008
55. Voinea, Gh. (coord.), Mecanismele financiar-monetare în procesul tranziției la economia de
piață, Editura Sedcom Libris, Iași, 1999
56. Zugravu, B.G., Politici financiare publice, Editura Tritonic, București, 2013
57. Voinea, Gh., Finanțe locale, Editura Junimea, Iași, 2002

152