Finante Publice

Petre Popeangă
Carmen Bragadireanu
Finanţe publice
- suport de curs -
EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

BUCUREŞTI
2017
Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă.
Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi

transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al
Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti.
Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau
difuzarea conţinutului sub orice formă.
Acest manual a fost analizat si aprobat în ședința Departamentului de Științe Politice și

Administrative din data de 6 februarie 2017.
UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ
Petre Popeangă, Carmen Bragadireanu
Finanţe publice
Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”
Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Tel./fax: 0213309032/0213308606
Email: editura@univnt.ro
ISBN: 978-606-751-381-3
CUPRINS
INTRODUCERE 7
Unitatea de învățare 1. Finanţele, consideraţii teoretice 10
1.1. Conceptul şi conţinutul economic al finanţelor 11
1.2. Funcţiile finanţelor 14
1.3. Rolul finanţelor 19
1.4. Teme de referate 23
1.5. Evaluare 24
1.6. În concluzie 25
1.7. Bibliografie 27
Unitatea de învățare 2 - Mecanismul financiar 29
2.1. Resursele financiare publice 30
2.2 Programarea financiară 35
2.3. Instituţii cu atribuţii în domeniul finanţelor publice 38
2.5. Evaluare 46
Unitatea de învăţare 3- Politica financiară 50
3.1. Conceptul de politică financiară 51
3.2. Politica financiară în domeniul resurselor financiare 53
3.3. Politica financiară în domeniul cheltuielilor publice 57
3.5. Evaluare 60
Unitatea 4 de învățare - Cheltuielile publice 64
4.1. Concept, clasificarea cheltuielilor publice 65
4.2. Structura cheltuielilor publice 68
4.3. Factori care influențează creșterea cheltuielilor publice 101
4.5. Evaluare 104
Unitatea 5 de învățare - Resursele financiare publice 109
5.1. Structura resurselor financiare publice 110
5.2. Factori care influențează creșterea resurselor financiare 116
5.4. Evaluare 120
Unitatea 6 de învățare Impozitele, aspecte teoretice 125
6.1. Conținut si rol 126
5
6.2. Elementele componente ale impozitelor 127
6.3. Principiile impunerii, așezarea si perceperea impozitelor 130
6.5. Evaluare 139
Unitatea 7 de învățare - Clasificarea impozitelor 143
7.1. Impozitele directe 144
7.2. Impozitele indirecte 151
7.3. Evaziunea fiscală 156
7.5. Evaluare 158
Unitatea 8 de învățare Datoria publică, noțiuni generale 164
8.1. Împrumuturile de stat, conținut economic 165
8.2. Datoria publică externă, concept 172
8.4. Evaluare 180
8.6 Bibliografie 183
6
INTRODUCERE
Modulul „Finanţe Publice” se adresează studenţilor Facultăţii de Ştiinţe
Sociale şi Administrative, specializarea Administraţie Publică forma de
învăţământ la distanţă, anul II.
Acest modul are ca obiectiv însuşirea de către studenţii de la învăţământul
la distanţă a noţiunilor generale şi a limbajului economic. Scopul formativ
al cursului constă în formarea de către student a unei viziuni de ansamblu
Obiectivele asupra teoriei şi practicii economice, în dobândirea abilităţilor în
modulului rezolvarea problemelor economice şi în utilizarea acestor noţiuni la
disciplinele de specialitate.
Prin însuşirea conţinutului modulului, studenţii vor dobândi următoarele
competenţe generale şi specifice:
1. Competente instrumentale:
 Capacitate de analiza şi sinteză
 Capacitatea de a soluţiona probleme
 Capacitatea de analiză şi sinteză a fenomenelor economice şi
administrative
 Capacitatea de organizare şi planificare în administraţia publică, centrală
Competenţele şi locală
generale  Cunoştinţe de bază necesare profesiei de funcţionar public
 Cunoştinţe generale de bază
 Deprinderea unui limbaj economic şi administrativ
 Voinţa de a asigura promovarea şi respectarea legalităţii
2.Competente interpersonale:
 Capacitatea de a aprecia deontologia funcţionarului public european,
comunitar şi naţional
 Abilitatea de a colabora cu specialişti/experţi din alte domenii
 Abilitatea de a lucra intr-un context internaţional
 Abilităţi de comunicare, relaţii publice şi protocol
 Capacitatea de a avea un comportament etic şi de
respectare a regulilor deontologiei profesionale
 Capacitatea de a lucra in echipa
 Capacitatea de evaluare si autoevaluare a rezultatelor sau performanţelor
3.Competente sistemice:
 Abilităţi de cercetare în domeniul social, economic şi administrativ
 Abilităţi de conducător
 Abilităţi de gestionare a resurselor economice
 Capacitatea de a concepe proiecte si de a le derula
 Capacitatea de a înţelege mecanismele de funcţionare a structurilor
administrative
 Capacitatea de a se adapta procesului de integrare europeană şi de
armonizare a legislaţiei
 Capacitatea de a transpune in practica cunoştinţele dobândite
Competenţe 1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a
specifice noţiunilor specifice disciplinei):
disciplinei  Cunoaşterea unor concepte, teorii, modele specifice economiei
 Înţelegerea contextelor economiei la nivel macroeconomic
 Aplicarea teoriei în practică prin simulări (studii de caz, grile,
7
probleme)
2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte,
procese, precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei):
 Explicare unor situaţii concrete la nivel macroeconomic
 Interpretarea atitudinilor angajaţilor şi managerilor în diverse situaţii
apărute în economia naţională
 Explicarea utilităţii interdisciplinarităţii
3. Instrumental – aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea
activităţilor practice specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi
instrumente de investigare şi de aplicare):
 Evaluarea performanţei la nivel macroeconomic - metode
 Evaluarea calităţii la nivel macroeconomic ; standardele de calitate
 Instrumente de investigare a eficienţei macroeconomice
4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de
domeniul ştiinţific/ cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi
relaţii democratice/ promovarea unui sistem de valori culturale, morale şi
civice/ valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile
ştiinţifice/ implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea
inovaţiilor ştiinţifice/angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane –
instituţii cu responsabilităţi similare/ participarea la propria dezvoltare
profesională):
 Cultivarea unor atitudini constructive în contexte organizaţionale
variate
 Încurajarea unor comportamente morale la nivel de parteneriate
 Promovarea unui sistem de valori coerent (responsabilitate, implicare,
moralitate etc.).
Acest modul este structurat în 8 unităţi de învăţare pentru care
recomandăm a fi studiate în ordinea în care sunt numerotate deoarece este
o legătură logică între informaţiile furnizate în această ordine:
- Unitatea de învăţare 1 Finanţele, consideraţii teoretice, după

Structura parcurgerea căreia veţi fi familiarizaţi cu noţiunile privind conceptul şi
modulului conţinutul economic al finanţelor, funcţiile şi rolul finanţelor veţi înţelege
importanţa finanţelor în economie.
- Unitatea de învăţare 2 Mecanismul financiar, după parcurgerea căreia
veţi fi familiarizaţi cu: resursele financiare publice; programarea
financiară, instituţii cu atribuţii în domeniul finanţelor publice veţi
înţelege elementele fundamentale privind finanţele.
- Unitatea de învăţare 3 Politica financiară, studiază aspecte teoretice
privind conceptul de politică financiară, politica financiară în domeniul
resurselor financiare şi a cheltuielilor publice.
- Unitatea de învăţare 4 Cheltuielile publice, în care veţi studia aspecte
teoretice privind conceptul, clasificarea, structura cheltuielilor publice,
precum şi factorii care influențează creșterea cheltuielilor publice.
- Unitatea de învăţare 5 Resursele financiare publice, pe parcursul
căreia vă veţi familiariza cu aspectele privind structura resurselor şi
factorii care influențează creșterea resurselor financiare.
- Unitatea de învăţare 6 Impozitele, aspecte teoretice, în care veţi
8
studia particularităţi ale conținutului şi rolului, elementelor componente
ale impozitelor, principiile impunerii, așezarea si perceperea impozitelor.
- Unitatea de învăţare 7 Clasificarea impozitelor, în care vă veţi
familiariza cu aspecte privind impozitele directe, impozitele indirecte şi
evaziunea fiscală.
- Unitatea de învăţare 8 Datoria publică, noțiuni generale, în care vă
veţi familiariza cu aspecte privind împrumuturile de stat, conținutul
economic al acestora, precum şi despre datoria publică externă, concept.
Durata medie de studiu individual

Timpul necesar parcurgerii fiecărei unităţi de învăţare este de 2-3 ore de
studiu individual.
Evaluarea
Componenţa notei finale:
 ponderea evaluării finale (examen) 70 %;
 ponderea evaluărilor pe parcurs (teme de control, verificări pe
parcurs) 30 %;
9
Unitatea de învăţare 1
Finanţele, consideraţii teoretice
1.1. Conceptul și conținutul economic al finanțelor
1.2. Funcțiile finanțelor publice
1.3. Rolul finanțelor publice
1.4. Teme de referate
1.5. Evaluare
1.6. În concluzie
1.7. Bibliografie
Însuşirea conceptelor privind finanțele

publice
Însuşirea conceptelor privind funcțiile
finanțelor publice
Înţelegerea rolului finanțelor publice
10
Unitatea de învăţare 1. - Finanţele, consideraţii teoretice
1.1. Conceptul şi conţinutul economic al finanţelor
00:00
Cuvântul finanţe îşi are sorgintea în limba

latină. În secolele al XIII-lea - al XlV-lea se
foloseau expresiile finatio, finançais şi finançai
pécuniaire, în sensul de „plată în bani". În
secolul al XV-lea, în Franţa se foloseau
expresiile hommes de finances şi financiers,
pentru a denumi arendaşii de impozite şi
Timp necesar: 165 minute
persoanele care încasau impozitele regelui;
După parcurgerea unităţii
veţi fi în măsură să finance însemna o sumă de bani şi mai ales un
răspundeţi la întrebările:
 Ce sunt finanțele venit al statului, iar finances întregul patrimoniu
publice? al statului1.
 Care sunt funcțiile
finanțelor publice?
 Care este rolul
O dată cu trecerea timpului, cuvântul
finanțelor publice? finanţe a căpătat un sens mai larg, cuprinzând
 Ce presupune funcția
de repartiție a bugetul statului, creditul, operaţiunile bancare şi
finanțelor publice?
 Dar cea de control? de bursă, s.a., adică sfera resurselor, a relaţiilor
şi a operaţiilor băneşti.
În epoca modernă, finanţele sunt considerate ca fiind fondurile băneşti aflate la

dispoziţia statului, constituite din venituri, resurse băneşti aflate la dispoziţia statului
utilizate pentru realizarea funcţiilor şi a obiectivelor sale, precum mijloace de acoperire a
cheltuielilor administraţiei centrale de stat şi ale colectivităţilor locale etc.
Finanţele mai sunt considerate şi ca mijloace de intervenţie a statului în economie,

sub forma impozitelor, a împrumuturilor, alocaţiilor bugetare, subvenţiilor ş.a., cu care
statul contribuie la desfăşurarea activităţii economice.
De-a lungul istoriei, conceptele despre finanţe au evoluat în permanenţă, conturându-

se două etape. Prima etapă corespunde, în linii generale, capitalismului premonopolist, iar
1
Finanţe publice, I. Văcărel şi colectivul, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2008
11
cea de a doua - epocii imperialismului. Conceptele din prima etapă sunt considerate
clasice, iar cele din etapa următoare - moderne.
În concepţiile clasice se consideră că sarcina finanţelor publice constă în asigurarea

resurselor necesare întreţinerii instituţiilor publice, funcţionării normale a acestora, iar
impozitele, împrumuturile şi celelalte metode de procurare a resurselor financiare trebuie
astfel create încât să aibă un caracter neutru, să nu aducă modificări relaţiilor social-
economice existente.
O caracteristică esenţială a acestor concepţii clasice era cea privind păstrarea

echilibrului între veniturile şi cheltuielile bugetare, considerată cerinţă fundamentală a
bunei gestiuni şi denumită cheia de boltă a finanţelor publice2. Deficitului bugetar,
generator de inflaţie, era considerat ca un fenomen nedorit, cu efecte negative asupra
funcţionării normale a mecanismului economic.
În concepţiile moderne, finanţele publice sunt asociate cu statul, unităţile

administrativ-teritoriale şi alte instituţii de drept public, în legătură cu resursele,
cheltuielile şi împrumuturile acestora.
Pentru statul modern, finanţele publice nu mai reprezintă un mijloc de acoperire a

cheltuielilor sale de administraţie, ci un mijloc de intervenţie în economie, iar principala
preocupare a specialiştilor o reprezintă aflarea modalităţilor şi instrumentelor cu care
acesta poate interveni în viaţa economică.
În aceste condiţii, finanţele constitute o ramură a ştiinţelor economice, sfera

acestora, cuprinzând doar relaţiile băneşti care exprimă un transfer de valoare, nu şi pe
cele care reflectă o schimbare a formelor valorii.
Din tratarea finanţelor ca relaţii economice, apărute în procesul repartiţiei

produsului intern brut, rezultă că acestea fac parte integrantă din baza economică a
societăţii, fiind utilizate în scopul realizării unei dezvoltări economice şi sociale, pe cât
posibil într-un mod echilibrat.
În cele ce urmează se tratează finanţele publice, legate de constituirea şi repartizarea

fondurilor de resurse financiare la dispoziţia autorităţilor publice.
Pentru realizarea obiectivelor unei societăţi, indiferent de forma socială de

organizare a acesteia, este necesară constituirea unor fonduri băneşti la dispoziţia
2
12
autorităţilor publice. Aceste fonduri se formează pe seama produsului intern brut şi sunt
utilizate pentru finanţarea nevoilor sociale.
Sfera finanţelor este formată de ansamblul relaţiilor băneşti care exprimă un

transfer de valoare, care generează relaţii financiare şi anume:
 generarea relaţiilor financiare este determinată, în primul rând, de transferul, în

formă bănească, de valoare de la persoane juridice (societăţi comerciale, instituţii) sau
persoane fizice (salariaţi, ţărani) la fondurile statului.
 transferul de valoare la fondurile ce se constituie în economie se efectuează fără

contraprestaţie directă. Astfel, societatea comercială care a vărsat la buget o sumă de bani,
reprezentând impozit, nu are dreptul să solicite rambursarea acestuia şi nici o altă prestaţie
egală ca valoare.
 transferul de valoare la şi de la fondurile ce se constituie în economie se

realizează, parţial, în condiţii de rambursabilitate (sumele de bani vărsate în contul
împrumuturilor contractate de stat pe piaţa internă).
În literatura de specialitate, ca şi în vorbirea curentă, noţiunea de finanţe este

folosită în dublu sens:
- în sens larg –cuprinde toate cele 3 categorii de relaţii;
- în sens restrâns –cuprinde numai relaţiile financiare ce au la bază principiile

prelevării fără contraprestaţie la fondurile de resurse băneşti;
Definiţi finanțele publice ca relații economice.

Caracterizați finanțele publice.
13
1.2. Funcțiile finanțelor publice
00:50
Într-o accepţiune mai largă, finanţele publice sunt considerate ca fiind resursele care
contribuie la realizarea unor obiective stabilite, a anumitor sarcini care nu ar putea fi
efectuate în alt mod sau cu alte mijloace. Din punct de vedere social, finanţele publice
îndeplinesc misiunea lor cu ajutorul funcţiilor pe care le exercită, şi anume funcţia de
repartiţie şi funcţia de control.
Funcţia de repartiţie
Funcţia de repartiţie a finanţelor publice se realizează în două faze distincte, strâns

legate între ele, constituirea fondurilor şi, respectiv, distribuirea acestora. Prima fază
constă în formarea fondurilor publice de resurse băneşti. La constituirea fondurilor
participă toate instituţiile, indiferent de forma lor de organizare (instituţiile publice şi
unităţile aflate în subordinea acestora, regii autonome, societăţi comerciale cu capital de
stat), societăţi comerciale cu capital privat/mixt, organizaţii cooperatiste şi asociaţii cu
scop lucrativ, populaţia, persoane juridice şi fizice cu rezidenţa în străinătate.
Constituirea fondurilor publice de resurse financiare se realizează din surse forme,

cum sunt impozitele, taxele, contribuţiile pentru asigurări sociale, amenzile, penalităţile.
Tot în categoria surselor de constituire a fondurilor publice sunt vărsămintele din profitul
regiilor şi din veniturile instituţiilor publice, chirii din concesiuni şi închirieri de terenuri şi
alte bunuri aflate în proprietatea statului, veniturile din capital (valorificarea unor bunuri
proprietate de stat), împrumuturile de stat de la persoane juridice şi fizice, rambursările
împrumuturilor de stat acordate, dobânzi, donaţii, ajutoare şi alte transferuri primite, alte
forme de venituri.
Cea de a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice, respectiv distribuirea

fondurilor financiare categoriilor de beneficiari (pe obiective şi acţiuni) reprezintă, de fapt,
stabilirea cheltuielilor publice pentru principalele destinaţii, şi anume:
1. învăţământ, sănătate, cultură;
2. asigurări sociale şi protecţie socială;
3. gospodărie comunală şi locuinţe;
14
4. apărare naţională;
5. ordine publică;
6. acţiuni economice;
7. datorie publică;
8. alte acţiuni de interes social.
Dirijarea resurselor financiare de la fondurile publice către diverşi beneficiari se

realizează în procesul distribuirii şi redistribuirii venitului naţional care are loc între stat şi
diverse persoane juridice şi fizice3.
Prin urmare, constituirea şi dirijarea fondurilor publice de resurse financiare

constituie un proces unitar şi neîntrerupt care se realizează cu ajutorul funcţiei de repartiţie
a finanţelor.
Un scop bine determinat al transferurilor de resurse financiare de la fondurile publice

centralizate la unităţile administrativ-teritoriale, diferenţiate în funcţie de potenţialul
economic al acestora, constă în eliminarea treptată a rămânerii în urmă atât sub raport
economic, cât şi social, a unor zone geografice sau a unor localităţi.
Rezultă de aici că prin intermediul finanţelor publice se realizează şi o redistribuire a

veniturilor între membrii societăţii, în vederea aplatizării diferenţelor existente între
persoane şi asigurării unor condiţii de trai normale.
Separat de această redistribuire mai există şi o redistribuire a resurselor financiare pe

plan internaţional, determinată de :
 împrumuturile externe care, pe de o parte completează resursele financiare, iar pe

de altă parte determină cheltuieli cu rambursarea ratelor scadente şi plata
dobânzilor aferente;
 acordarea de împrumuturi externe care, pe de o parte antrenează plăţi din

resursele financiare ale ţării, iar pe de altă parte generează încasări de resurse din
rambursarea ratelor scadente şi plata dobânzilor aferente de către debitori;
3
15
 plata către stat sau alte entităţi de drept public a cotizaţiilor şi contribuţiilor
datorate organismelor internaţionale;
 primirea sau acordarea de către stat a unor ajutoare externe, în vederea înlăturării
efectelor negative provocate de calamităţi naturale, accidente, războaie, revoluţii
etc.
Această formă de redistribuire de resurse financiare între state se efectuează în baza

unor acorduri şi convenţii bi şi/sau multilaterale, în condiţii de rambursabilitate sau cu titlu
definitiv, cu sau fără contraprestaţie directă.
Provenienţa fondurilor financiare publice se modifică în funcţie de politica

promovată de stat, de gradul de dezvoltare a sectoarelor sociale, , de raportul dintre
resursele interne şi cele atrase din exterior, de raportul dintre creditele externe primite şi
cele acordate etc.
Destinaţia fondurilor financiare publice suferă modificări ca urmare a acţiunii a

numeroşi factori interni şi externi. De la o perioada la alta, acestea pot suferi modificări ale
proporţiilor în care fondurile publice sunt dirijate către obiective şi acţiuni economice,
social-culturale, de apărare, administrate etc. Modificările cantitative şi structurale ale
fondurilor publice pot favoriza accelerarea ritmului de creştere economică, satisfacerea
nevoilor materiale şi spirituale ale populaţiei, păstrarea echilibrului ecologic, creşterea
calităţii vieţii în general sau, dimpotrivă, pot provoca o încetinire a dezvoltării sau chiar o
anumită involuţie, prin degradarea condiţiilor de trai ale populaţiei sau degradarea
mediului înconjurător etc.
Funcţia de control
Cea de a doua funcţie a finanţelor publice este cea de control. Funcţia de control
rezultă din faptul că resursele financiare, constituite şi aflate la dispoziţia statului, aparţin
întregii societăţii care nu poate rămâne indiferentă la modul de utilizare a acestora.
16
Faptul că resursele financiare materializează o bună parte din produsul intern brut,
constituie un motiv în plus pentru ca statul să organizeze şi să exercite controlul modului
de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor publice de resurse financiare, al păstrării
integrităţii şi bunei gospodăriri a bunurilor proprietate de stat, al încasării integrale şi la
timp a creanţelor statului şi onorării plăţilor datorate de acesta faţă de terţi.
Prin rezultatele sale, controlul financiar constituie una dintre pârghiile economice
care oferă tuturor conducătorilor, indiferent de treapta ierarhică pe care se află,
posibilitatea utilizării, în orice moment, a unui sistem complex, complet şi continuu de
informaţii în legătură cu starea unui fenomen sau a unei activităţi, dintr-un anumit
domeniu economic de interes pentru factorii de decizie4.
Prin rezultatele sale, activitatea de control financiar serveşte unui triplu sistem de
interese, şi anume:
În primul rând, controlul financiar este instrumentul care, prin efectele de prevenire
şi de reglare a disfuncţionalităţilor ce pot interveni la un moment dat în activităţile
desfăşurate în cadrul unităţilor economice, serveşte intereselor statului în realizarea
politicii acestuia, pe termen lung, în domeniul fiscalităţii5.
Într-un sistem economic pot să apară, la un moment dat, unele disfuncţionalităţi în

relaţiile pe care statul le instituie, prin prevederi şi/sau norme legale, între entităţile
economice, indiferent de forma acestora, sau între acestea şi diferitele instituţii sau
organisme guvernamentale.
Disfuncţionalităţile pot fi generate de cauze subiective, cum sunt sustragerile

deliberate ale reprezentanţilor entităţilor economice de la îndeplinirea obligaţiilor
financiare şi fiscale faţă de stat sau gestionarea defectuoasă (bad management) a
activităţilor, situaţie care, de asemenea, nu le-ar mai permite agenţilor economici asumarea
şi realizarea acestor obligaţii stabilite prin prevederi legale.
În cele mai multe cazuri însă disfuncţionalităţile apărute în cadrul sistemelor

economice au cauze obiective, determinate de situaţii care nu au putut fi prevăzute pentru a
fi preîntâmpinate.
4
Control financiar şi fiscal, Popeangă, P., Popeangă, G., Editura CECCAR, Bucureşti, 2004
5
Control financiar şi fiscal, Popeangă, P., Popeangă, G., Editura CECCAR, Bucureşti, 2004
17
Analiza acestor cauze, atât a celor subiective, cât şi a celor obiective, se efectuează în
majoritatea situaţiilor pe baza informaţiilor rezultate din acţiunile de control financiar,
informaţii ce se constituie în elemente importante de realizare a funcţiilor de prevenire sau
de remediere a disfuncţionalităţilor din activitatea entităţilor economice care ar prejudicia
în acest fel şi interesele statului.
În al doilea rând, controlul financiar serveşte intereselor agenţilor economici care îl

organizează şi exercită, atât prin acţiunea de prevenire a situaţiilor de disfuncţionalitate în
procesul de gestionare a patrimoniului, cât şi, mai ales, prin cea de remediere a unor
abateri de la prevederile legale, cu efecte perturbatorii în activitatea acestora.
Din acest punct de vedere, controlul financiar constituie una din cele mai importante
pârghii ale activităţii de management a entităţilor economice, deoarece poate furniza
conducătorilor acestora importante informaţii necesare realizării, în condiţii de eficienţă, a
programelor, respectiv a obiectivelor propuse.
În al treilea rând, controlul financiar serveşte intereselor entităţilor economice

partenere pe piaţă, cărora le oferă informaţii exacte asupra stării patrimoniului unităţii
economice de ale cărei rezultate sunt interesate, prin mediatizarea aspectelor pozitive sau
negative, după caz, ale acesteia.
Controlul statului are o arie vastă de manifestare, acoperind toate domeniile,

respectiv economic, cultural-educativ, asistenţă medicală şi protecţie socială, asigurări
sociale, de stat, de menţinere a ordinii publice, de apărare a ţării, de promovare a relaţiilor
cu celelalte state ale lumii etc. Astfel, controlul îmbracă forme diferite, se realizează de
organe diferite şi foloseşte instrumente diferite.
Funcţia de control a finanţelor publice este strâns legată, de funcţia de repartiţie,

dar are o sferă de manifestare mai largă decât aceasta6, deoarece, pe lângă constituirea şi
repartizarea fondurilor din economie, vizează şi modul de utilizare al resurselor.
Între cele două funcţii ale finanţelor publice există raporturi de intercondiţionare:
funcţia de repartiţie oferă câmp de manifestare funcţiei de control, iar funcţia de control, la
rândul său, generează uneori forme de manifestare a funcţiei de repartiţie.
6
18
În ţara noastră, controlul financiar se exercită de către structuri de specialitate ale
Ministerului Finanţelor, ale băncilor şi altor instituţii financiare care participă la executarea
de casă a bugetului; organe specializate ale ministerelor, departamentelor, întreprinderilor
de stat şi instituţiilor publice; direcţiile de finanţe publice locale şi administraţiile
financiare, precum şi Curtea de Conturi a României, instituţia supremă de control şi audit.
Fazele funcției de repartiție a finanțelor publice presupun:

.................................................................................................................
.................................................................................................................
.................................................................................................................
01:10
1.3. Rolul finanţelor
Finanţele publice, prin atribuţiile pe care le îndeplinesc, contribuie la realizarea

repartizării unei importante părţi din produsul intern brut şi care are efecte utile pentru
întreaga societate.
Pentru a putea răspunde la întrebarea „care este rolul finanţelor publice într-o
economie?" trebuie luate în considerare nevoile sociale care pot şi trebuie să fie satisfăcute
cu ajutorul statului şi care sunt modalităţile realizare a acestora. Astfel, pot fi deosebite
două categorii de nevoi, individuale şi, respectiv, sociale (colective).
În economia de piaţă, prin intermediul finanţelor publice statul pune la dispoziţia

societăţii o arie vastă şi diferită de utilităţi în vederea satisfacerii nevoilor colective.
Procurarea acestor utilităţi presupune înfăptuirea unui amplu proces de redistribuire a

veniturilor şi averii persoanelor fizice şi a resurselor financiare ale agenţilor economici,
după criterii stabilite de organele de decizie politică.
Rolul finanţelor publice, într-un sens mai restrictiv este de a asigura utilităţile publice
pe care statul le oferă membrilor societăţii şi care se realizează prin acţiuni cu caracter
social, economic, de menţinere a ordinii interne, de apărare naţională, de dezvoltare a
relaţiilor internaţionale etc.
Dintre acţiunile cu caracter social, realizate de către stat se menţionează:
 educaţia, specializarea, recalificarea, atât pentru copii, tineri şi adulţi, cât şi pentru
angajaţi sau în căutare de lucru;
19
 sănătatea, cu caracter preventiv ori curativ, prin unităţi spitaliceşti sau ambulatorii;
 sprijinirea celor aflaţi în incapacitatea de a se întreţine singuri datorită vârstei, lipsei
de venituri, pierderii susţinătorului legal, incapacităţii de muncă, temporare sau
definitive, din naştere, ca urmare a îmbolnăvirii sau a unui accident;
 odihna şi recrearea, sportul şi educaţia fizică, protecţia mediului înconjurător;
 cultura, pentru marea masă a populaţiei, minorităţile naţionale sau anumite grupuri
sociale sau regionale.
Statul realizează, de asemenea, unele acţiuni cu caracter economic, dintre care se

menţionează:
 construirea, modernizarea şi întreţinerea drumurilor şi podurilor;
 dezvoltarea şi modernizarea şi întreţinerea flotei fluviale, construirea de porturi,

dane de încărcare-descărcare, procurarea de echipamente portuare;
 amenajarea de aeroporturi, asigurarea controlului traficului aerian, extinderea

flotei aviaţiei civile;
 serviciile de poştă, telefonie, telegraf, radio şi televiziune;
 exploatări forestiere şi reîmpăduriri;
 alte acţiuni cu caracter economic.
Separat de cele două tipuri de acţiuni, statul mai realizează acţiuni de menţinere a
ordinii interne, de apărare naţională şi dezvoltare a relaţiilor internaţionale.
Efectul finanţelor publice asupra economiei se manifestă atât sub formă utilităţilor
puse la dispoziţia membrilor societăţii, care influenţează mărimea şi structura acumulării
de capital, a consumului total, privat şi public, individual şi social, cât şi sub forma
redistribuirii veniturilor şi averii în rândurile populaţiei, precum şi ale întreprinzătorilor.
Rolul finanţelor publice constă, de asemenea, în realizarea unei dezvoltări economice

şi sociale a ţării, pe cât posibil într-un cadru echilibrat.
Există totuşi concepţii care nu fac o demarcaţie clară între funcţiile şi rolul finanţelor
publice. Unele dintre aceste concepţii, abordând problema funcţiilor finanţelor, prezintă, de
fapt, doar efectele acestora asupra economiei naţionale. O altă categorie nu tratează
finanţele publice la modul general, ci numai rezultatele obţinute din fondurile constituite
20
din impozite, împrumuturi de stat, emisiuni monetare, cheltuieli bugetare ş.a. folosite de
autorităţile publice ca instrumente de intervenţie în economie.
I.4. Impactul finanţelor publice asupra dezvoltării economiei naţionale
În economia de piaţă, prin mecanismul finanţelor publice statul pune la

dispoziţia membrilor societăţii o gamă largă şi variată de utilităţi, realizarea acestora
presupunând implementarea unui amplu proces de redistribuire a unei părţi din
veniturile şi averea persoanelor fizice, ca şi a resurselor financiare ale agenţilor
economici.
Aceste transferuri de putere de cumpărare şi de redistribuire de venituri constituie

un mijloc important de ocupare a forţei de muncă, de reciclare a disponibilităţilor băneşti
din economie, de combatere a fenomenelor inflaţioniste, având ca efect asigurarea
echilibrului financiar şi monetar.
Utilităţile publice se realizează prin acţiuni cu caracter social, economic, de

menţinere a ordinii interne, de apărare naţională, de dezvoltare a relaţiilor internaţionale,
etc.
Au caracter social, acţiunile:
 de educaţie, specializare, recalificare;
 sanitare;
 de sprijinire a celor incapabili să se întreţină singuri datorită vârstei, lipsei de
venituri, incapacităţii de muncă;
 de odihnă şi recreare, sport, închirieri;
 culturale şi de cult.
Constituie acţiuni cu caracter economic:
 construirea, modernizarea şi întreţinerea drumurilor şi podurilor;

 construirea de noi trasee feroviare, modernizarea parcului existent;
 dezvoltarea şi modernizarea flotei fluviale şi maritime;

 amenajarea de aeroporturi, extinderea flotei;
21
 servicii de poştă, telefoane, radio, televiziune;
 sporirea puterii instalate a energiei electrice şi termice;

 lucrări de irigaţii, desecări şi îmbunătăţiri funciare.
Acţiuni ce vizează menţinerea ordinii interne, apărarea naţională, dezvoltarea
relaţiilor internaţionale:
 buna funcţionare a instituţiei prezidenţiale, a guvernului, a administraţiei de stat,

poliţiei, jandarmeriei, justiţiei;
 prevenirea şi stingerea incendiilor, a inundaţiilor, lichidarea urmărilor calamităţilor;
 menţinerea armatei sub raportul efectivului, a pregătirii, înzestrării tehnice conform

cerinţelor mondiale;
 dezvoltarea şi consolidarea relaţiilor diplomatice, politice, economice, culturale, cu

alte ţări.
Redistribuirea finanţelor trebuie efectuată având în vedere interesele naţionale

armonizate cu cele individuale, priorităţile existente la un moment dat, îmbinând armonios
avantajele imediate cu cele de perspectivă.
Impactul finanţelor publice asupra dezvoltării economiei se manifestă atât sub

forma utilităţilor puse la dispoziţia membrilor societăţii, cât şi sub forma redistribuirii
veniturilor şi averii în rândurile populaţiei şi a întreprinzătorilor.
Prelevările de impozite şi taxe de la persoane fizice şi juridice la fondurile publice

de resurse financiare se realizează cu titlu definitiv şi nerambursabil şi în proporţii diferite.
Redistribuirea realizată prin intermediul impozitelor şi taxelor este urmată de o

nouă redistribuire, realizată prin alocaţiile bugetare, a subvenţiilor şi transferurilor de
resurse de la fondurile publice la diverşi beneficiari.
Rezultă din cele prezentate că finanţele publice sunt utilizate în scopul realizării
unei dezvoltări economice şi sociale a ţării într-un cadru echilibrat, impactul acestora
depinzând în mod determinant de starea economiei şi de politica statului în acest domeniu.
22
Descrieţi pe scurt conținutul, funcțiile și rolul finanțelor
publice.
.......................................................................................................
..........
.......................................................................................................
.......................................................................................................
.......................................................................................................
.......................................................................................................
.......................................................................................................
.......................................................................................................
.......................................................................................................
.......................................................................................................
.......................................................................................................
.......................................................................................................
.......................................................................................................
.......................................................................................................
.......................................................................................................
.................
1. Modul de constituire a fondurilor publice.

02:15
2. Sfera finanțelor publice. 5
3. Finanțele publice în diferite concepții.
4. Funcția de control a finanțelor publice.
23
1. Finanțele constituie o ramură a :
a) ştiinţei schimbului de mărfuri;
b) ştiinţei conducerii centralizate; 01:30
c) ştiinţelor economice; 5
d) ştiinţei politice și sociale.
2. Sfera finanțelor este formată din:

a) fonduri băneşti la dispoziţia autorităţilor publice;
b) transferul de valoare la fondurile ce se constituie în economie;
c) ansamblul relaţiilor băneşti care exprimă un transfer de valoare, care generează
relaţii financiare;
d) impozite.
3. Prima fază a funcției de repartiție a finanțelor publice constă în:

a) distribuirea fondurilor financiare categoriilor de beneficiari;
b) cheltuielilor publice pentru principalele destinaţii;
c) Dirijarea resurselor financiare de la fondurile publice către diverşi beneficiari;
d) formarea fondurilor publice de resurse băneşti.
4. Funcţia de control a finanțelor publice rezultă din faptul că:

a) resursele financiare, constituite şi aflate la dispoziţia statului, aparţin întregii
societăţii care nu poate rămâne indiferentă la modul de utilizare a acestora;
b) resursele financiare, constituite şi aflate la dispoziţia statului, aparţin agenţilor
economici;
24
c) resursele financiare, constituite şi aflate la dispoziţia statului, aparţin proprietăţii
publice în totalul formelor de proprietate;
d) resursele financiare, constituite şi aflate la dispoziţia statului, aparţin sectorului
privat.
Cuvântul finanţe a căpătat un sens mai larg,

cuprinzând bugetul statului, creditul, operaţiunile
bancare şi de bursă, s.a., adică sfera resurselor, a
relaţiilor şi a operaţiilor băneşti.
Finanţele mai sunt considerate şi ca mijloace de
intervenţie a statului în economie, sub forma
impozitelor, a împrumuturilor, alocaţiilor bugetare,
subvenţiilor ş.a., cu care statul contribuie la
desfăşurarea activităţii economice.
În concepţiile moderne, finanţele publice sunt asociate
cu statul, unităţile administrativ-teritoriale şi alte instituţii
de drept public, în legătură cu resursele, cheltuielile şi
împrumuturile acestora.
Funcţia de repartiţie a finanţelor publice se realizează în
două faze distincte, strâns legate între ele, constituirea
fondurilor şi, respectiv, distribuirea acestora.Economia
publică studiază impactul acţiunii statului atât în cadrul
25
economiei naţionale, cât şi pe plan internaţional, şi modul în
care se repercutează acesta asupra bunăstării cetăţenilor săi;
Prima fază constă în formarea fondurilor publice de
resurse băneşti. La constituirea fondurilor participă
toate instituţiile, indiferent de forma lor de organizare
(instituţiile publice şi unităţile aflate în subordinea
acestora, regii autonome, societăţi comerciale cu
capital de stat), societăţi comerciale cu capital
privat/mixt, organizaţii cooperatiste şi asociaţii cu scop
lucrativ, populaţia, persoane juridice şi fizice cu
rezidenţa în străinătate.
Cea de a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor

publice, respectiv distribuirea fondurilor financiare
categoriilor de beneficiari (pe obiective şi acţiuni)
reprezintă, de fapt, stabilirea cheltuielilor publice pentru
principalele destinaţii, şi anume:
- învăţământ, sănătate, cultură;
- asigurări sociale şi protecţie socială;
- gospodărie comunală şi locuinţe;
- apărare naţională;
- ordine publică;
- acţiuni economice;
- datorie publică;
- alte acţiuni de interes social.
Funcţia de control rezultă din faptul că resursele

financiare, constituite şi aflate la dispoziţia statului,
aparţin întregii societăţii care nu poate rămâne
indiferentă la modul de utilizare a acestora.
Finanţele publice, prin atribuţiile pe care le îndeplinesc,
contribuie la realizarea repartizării unei importante părţi
26
din produsul intern brut şi care are efecte utile pentru
întreaga societate.
Efectul finanţelor publice asupra economiei se

manifestă atât sub formă utilităţilor puse la dispoziţia
membrilor societăţii, care influenţează mărimea şi
structura acumulării de capital, a consumului total, privat
şi public, individual şi social, cât şi sub forma redistribuirii
veniturilor şi averii în rândurile populaţiei, precum şi ale
întreprinzătorilor.
Rolul finanţelor publice constă, de asemenea, în

realizarea unei dezvoltări economice şi sociale a ţării, pe
cât posibil într-un cadru echilibrat.
1. Popeangă P., Bragadireanu C, Finanțe publice – suport de curs, Editura Pro

Universitaria, 2013;
2. Stanciu, S., Hotcă, M., Popeangă, P., Radu, C., Bragadireanu, C., Deleanu,
D., Administrație Publică – Teste pentru licență, Ed. Pro Universitaria, 2014;
3. Iulian Văcărel, G. Anghelache, Gh. D. Bistriceanu, Tatiana Moşteanu, Florian
Bercea, Maria Bodnar, Florin Georgescu, Finanţe publice, Ediţia a IV-a,
Editura Didactică şi Pedagogică, 2008;
4. Mosteanu Tatiana – Politici fiscale şi bugetare pentru reformarea economiei şi
relansarea creşterii economice, Editura Economică, 2003;
5. Moşteanu Tatiana, coord. – Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2004;
6. Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată în M.O. nr. 458 din 18 iunie 2008, cu
modificările și completările ulterioare;
7. Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1752/17.11.2005, pentru aprobarea
reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, publicat în M.O.
nr.108 din 30 noiembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare;
27
8. Legea nr. 500/2002, privind finanţele publice, publicată în M.O. nr. 597 din 13
februarie 2002, cu modificările și completările ulterioare;
9. Legea nr. 356 a bugetului de stat pe anul 2014, publicată în M.O. nr. 805 din 19
decembrie 2013
10. .***Dicţionar de economie, Ediţia a II a, Editura Economică, Bucureşti, 2001.
1. c; 2. c; 3. d; 4. a.
28
Mecanismul Financiar
2.1. Resursele financiare publice
2.2. Programarea financiară
2.3. Instituţii cu atribuţii în domeniul finanţelor publice
2.5. Evaluare
2.6. În concluzie
2.7. Bibliografie
Însuşirea conceptelor privind resursele

financiare publice
Însuşirea aspectelor privind programarea
financiară
Instituții cu atribuții în domeniul finanțelor
publice
29
Unitatea de învăţare 2. – Mecanismul financiar
2.1. Resursele financiare publice
00:00
Mecanismul financiar este alcătuit dintr-o serie
de componente de natură financiare care fac parte din
mecanismul de funcţionare a economiei naţionale.
Structura mecanismul financiar cuprinde:
 sistemul financiar;
 pârghiile financiare utilizate de stat pentru

influenţarea activităţii economice;
 metodele administrative de conducere folosite
După parcurgerea unităţii în domeniul finanţelor;
veţi fi în măsură să
 Ce sunt resursele
 cadrul instituţional alcătuit din instituţii şi
financiare publice? organe cu atribuţii în domeniul finanţelor;
 Ce presupune
programarea
financiară?
 cadrul juridic (legi, decrete, alte reglementări
 Care sunt cu caracter normativ).
principalele instituții
cu atribuții în
Fiecare ţară dispune de un volum mai mare
domeniul finanțelor
publice? sau mai mic de resurse materiale, umane şi de altă
natură dintre care unele sunt integrate în circuitul de
valori pe plan naţional şi internaţional.
În orice societate, statul trebuie să asigure fonduri care urmează a fi puse la

dispoziţia autorităţilor publice, în vederea finanţării obiectivelor generale atât cele de
interes naţional, cât şi local.
Fondurile de resurse financiare publice constituite la nivelul economiei naţionale

sunt realizate prin prelevări cu caracter obligatoriu ori facultativ atât de la diverse persoane
juridice, cât şi fizice şi sunt dirijate către beneficiari care pot fi din sectorul public, privat
sau populaţia, cu titlu definitiv şi nerambursabil, sau în condiţii de rambursabilitate după
caz, în funcţie de forma de proprietate şi de natura fondurilor de resurse financiare.
30
Fondurile sunt constituie pe seama transferului de valoare, de putere de cumpărare
de la diverse persoane fizice si juridice la dispoziţia organelor administraţiei publice de
stat, centrale si locale. Din aceste fonduri sunt efectuate transferuri de putere de cumpărare
către diverşi beneficiari - persoane fizice si juridice.
Rezultă din cele de mai sus că transferurile de fluxuri de resurse băneşti se

realizează în dublu sens, respectiv către şi de la fondurile publice, fapt care determină
crearea unor raporturi sociale între diferitele categorii de participanţii la acest proces.
Formarea şi repartizarea fondurilor de resurse financiare publice în vederea

asigurării dezvoltării economico-sociale a ţării şi satisfacerii altor nevoi obşteşti generează
o multitudine de relaţii financiare între participanţii la procesul de constituire a fondurilor
de resurse financiare, agenţi economici care desfăşoară activităţi cu scop lucrativ,
indiferent de forma de proprietate, şi ceilalţi membrii ai societăţii luaţi în mod individual,
în calitate de cetăţeni ai statului care realizează venituri, pe de o parte, şi societate,
reprezentată prin stat, pe de altă parte.
Un alt tip de relaţii care pot să apară sunt relaţiile între societate, reprezentată prin
stat, pe de o parte, şi beneficiarii fondurilor băneşti care sunt constituite în economie,
respectiv întreprinderi, instituţii publice, membri ai societăţii luaţi în mod individual, ca
persoane care încasează pensii, alocaţii pentru copii, ajutoare, burse şi alte indemnizaţii, pe
de alta parte.
Din analiza acestor aspecte rezultă că finanţele publice constituie un sistem de

relaţii economice, prin intermediul cărora se asigură formarea şi repartizarea fondurilor
publice de resurse financiare în scopul dezvoltării economice şi sociale a ţării, precum şi al
satisfacerii celorlalte nevoi ale populaţiei.
Sistemul financiar public este alcătuit din următoarele componente: finanţele

întreprinderilor de cu capital stat; bugetul administraţiei centrale de stat; bugetele locale;
bugetul asigurărilor sociale de stat; asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă
realizate prin societăţi cu capital de stat; creditul acordat de băncile cu capital de stat;
împrumuturile contractate de stat.
31
În afara fondurilor publice de resurse financiare la nivel naţional se mai formează şi
o serie de fonduri private de resurse financiare, respectiv fonduri ale întreprinderilor
private, fonduri ale asigurărilor sociale şi ţăranilor cu gospodărie individuală, ale
avocaţilor, slujitorilor cultelor, fonduri de creditare ale băncilor private şi cooperatiste,
fonduri ale caselor de ajutor reciproc, fonduri ale societăţilor private de asigurări şi
reasigurări. Fiecare fond are propriile sale reguli de constituire şi distribuire, legăturile sale
specifice cu celelalte fonduri şi o anumită raţiune de a fiinţa.
Din fondurile de resurse publice sunt efectuate plăţi cu titlu definitiv şi

nerambursabil (alocaţii de la buget pentru finanţarea cheltuielilor curente ale instituţiilor
publice, investiţii, acordarea de burse, pensii, ajutoare etc.) şi cu titlu rambursabil (credite
etc.).
Atât fondurile de resurse financiare publice, cât şi cele private sunt strâns legate
între ele printr-un sistem de comunicare, dar excedentul unui anumit fond poate fi preluat
numai la fondul cu care acesta are corespondenţă. Deficitul de resurse al unui fond nu se
poate completa decât de la fondul cu care acesta are legături. Cu alte cuvinte, în procesul
de echilibrare a fondurilor individuale de resurse financiare trebuie să se respecte principiul
compatibilităţii fondurilor, folosindu-se mecanismul de reglare corespunzător.
Fiecărei componente a sistemului financiar îi corespund, de regulă, mai multe

fonduri de resurse financiare, fiecare dintre acestea având propriile sale reguli de
constituire şi distribuire şi propriile legături specifice cu celelalte fonduri.
Aceste fonduri se pot grupa după mai multe criterii:
1. După nivelul la care se constituie:
 la nivel central (macroeconomic)
 la nivel intermediar (la dispoziţia unităţilor administrativ-teritoriale)
 la nivel microeconomic (la dispoziţia agenţilor economici, instituţiilor, etc)
32
La nivel central se constituie:
 fondul bugetar al administraţiei centrale;
 fondurile asigurărilor sociale;

 fondurile asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă;
 fondurile de creditare.
La nivel intermediar se constituie:
 fondurile bugetare ale judeţelor;
 fondurile bugetare ale municipiilor;

 fondurile bugetare ale oraşelor;
 fondurile bugetare ale comunelor.
La nivel microeconomic se constituie:
 fondurile proprii ale întreprinderilor;

 fondurile proprii ale instituţiilor;
 fondurile proprii ale persoanelor fizice.

2. După destinaţia pe care o capătă:
 fonduri de înlocuire şi dezvoltare;
 fonduri de consum;
 fonduri de rezervă
 fonduri de asigurare.
În scop de înlocuire (a mijloacelor fixe scoase din uz) şi dezvoltare (crearea de noi
întreprinderi, dezvoltarea celor existente) se utilizează fondurile proprii ale întreprinderilor,
o parte din fondurile bugetare şi extrabugetare ale statului şi o parte din resursele proprii
ale populaţiei.
33
În scop de consum se utilizează o parte din fondurile bugetare, fondurile
asigurărilor sociale, o parte din fondurile întreprinderilor, o parte din resursele proprii ale
populaţiei.
Servesc ca fond de rezervă – fondurile înscrise în bugetul administraţiei centrale şi

bugetele unităţilor administrativ-teritoriale – şi se utilizează pentru finanţarea unor
obiective şi acţiuni noi şi neprevăzute.
Fondurile de asigurare sunt cele constituite la dispoziţia societăţii de asigurare cu

acest titlu şi servesc pentru acoperirea pierderilor suferite de bunuri de pe urma
calamităţilor naturale, accidentelor şi a altor fenomene, abateri.
3. După forma de proprietate fondurile de resurse financiare pot fi:
 fonduri proprietate de stat

 fonduri proprietate privată
Fondurile proprietate de stat sunt:
 fondul bugetar al administraţiei centrale de stat;

 fondurile publice extrabugetare;
 fondurile bugetare ale unităţilor administrativ-teritoriale;

 fondurile asigurărilor sociale de stat;
 fondurile proprii ale întreprinderilor de stat şi instituţii;
 fondurile proprii ale băncilor şi societăţilor agricole cu capital de stat.
00:20
5
Fondurile proprietate privată sunt:
 fondurile aparţinând societăţilor comerciale bancare cu capital privat şi mixt;
 fondurile întreprinzătorilor particulare;
 fondurile asociaţilor cu scop lucrativ;
 resursele băneşti ale populaţiei.
34
4. După titlul cu care se constituie:
 prelevări cu titlu definitiv şi caracter obligatoriu (impozite, taxe, CAS);
 prelevări cu titlu rambursabil şi caracter facultativ (depuneri la bănci, subscrieri la

împrumuturi de stat);
 transferuri externe rambursabile (împrumuturi sau credite contractate în afară);
 transferuri nerambursabile (donaţii, ajutoare).
Care sunt criteriile după care se pot grupa fondurile de resurse

financiare ?
00:30
5
2.2. Programarea financiară
Pentru constituirea fondurilor publice, statul apelează la metode de prelevare a

resurselor financiare care devin pârghii, în măsura în care, asigurând realizarea funcţiei de
repartiţie a finanţelor, influenţează în sens pozitiv anumite laturi ale activităţilor economice
în diverse faze ale reproducţiei sociale.
În vederea influenţării unor procese economice sunt utilizate una, două sau mai multe
pârghii, dintre care unele au un pronunţat caracter financiar (impozitele, taxele,
împrumuturile, subvenţiile, transferurile ş.a.), în timp ce altele nu sunt legate în mod
expres de funcţia de repartiţie a finanţelor (preţurile, tarifele, cursul de schimb s.a.).
Aceste pârghii economice sunt instrumente fiscal bugetare utilizate de către stat în
diferite faze ale reproducţiei sociale în vederea realizării unui anumit obiectiv, având un
pronunţat caracter financiar fiind denumite pârghii economico - financiare.
Aplicarea acestor instrumente fiscal-bugetare, a creditului şi dobânzii, a emisiunii

monetare şi împrumuturilor publice, a preţurilor şi tarifelor, a cursului de schimb etc., nu
exclude utilizarea în paralel a altor instrumente de tip administrativ.
35
Acestea pot fi prognoze, programe şi planuri pentru a şti în ce direcţie, în ce ritm,
cu ce eforturi şi cu ce rezultate se dezvoltă economia, elaborarea de balanţe materiale, la
nivel central, pentru produsele de interes naţional deficitare, pentru a asigura echilibrarea
acestora, etc.
După anul 1989 s-a renunţat la planificarea rigidă, supercentralizată şi obligatorie de

sus şi până jos, adoptându-se un nou sistem de orientare şi supraveghere a dezvoltării
economico-sociale a ţării.
Denumit generic program de dezvoltare a economiei naţionale, acest instrument are

caracter orientativ şi urmăreşte reflectarea necesităţilor şi posibilităţilor economiei noastre,
a cerinţelor pieţei interne, precum şi a conexiunilor acesteia cu economia mondială.
La baza elaborării programelor de dezvoltare a economiei naţionale stau balanţele

financiare de sinteza, care cuprind resursele financiare estimate a se realiza într-o perioadă
de referinţă, precum şi destinaţia acestor resurse pentru consum public şi privat. Această
balanţă are un caracter orientativ, fiind un instrument de fundamentare a echilibrului
financiar la nivel macroeconomic.
Separat de aceasta se întocmesc planuri financiare publice cu caracter executoriu,

respectiv bugetul administraţiei centrale de stat, bugetele unităţilor administrativ-
teritoriale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele de venituri şi cheltuieli ale regiilor
autonome, ale societăţilor comerciale de stat şi ale instituţiilor publice.
Planurile financiare cu caracter executoriu se utilizează ca instrumente cu ajutorul

cărora se urmăreşte asigurarea echilibrului financiar în cursul anului.
În programarea financiară un alt instrument de lucru îl constituie indicatorii

financiari, care au un rol important în determinarea rezultatelor activităţii desfăşurate, a
efectelor care urmează să fie obţinute de pe urma unui anumit efort financiar.
Exemplu de indicatorii utilizaţi în practica financiară a ţării noastre:
 încasări din activitatea desfăşurată de unităţile economice de stat (din vânzarea

produselor, executări de lucrări, prestări de servicii etc.) şi cheltuielile aferente acesteia;
 vărsăminte la bugetul de stat (impozit pe profit, impozit pe salarii, impozit pe

circulaţia mărfurilor, taxe vamale, alte impozite şi taxe);
 venituri ale bugetului de stat (chirie, contribuţii şi alte venituri destinate bugetului
asigurărilor sociale de stat, venituri de la instituţiile publice, impozite şi taxe de la
36
societăţile comerciale de stat şi private, precum şi de la populaţie ş.a.);
 credite bugetare (sume aprobate de Parlament, în limita cărora se pot efectua

cheltuieli de la bugetul de stat pentru finanţarea economiei naţionale, acţiuni social-
culturale, apărarea ţării ş.a.);
 atragerea disponibilităţilor băneşti de pe piaţă în circuitul economic pe calea

depunerilor la C.E.C. şi la alte instituţii de credit, a împrumuturilor de stat şi pe alte cai şi
destinaţia dată acestora (pentru acordări de credite pe termen scurt, mijlociu şi lung etc.);
 eficienţa fondurilor utilizate de instituţiile publice din sfera nematerială

(învăţământ, cultură, sănătate etc.);
 gradul de dezvoltare a acţiunii de economisire şi a eficientei plasamentelor

efectuate, etc.
Indicatorii privind nivelurile, ritmurile şi proporţiile activităţii economice au căpătat

un caracter orientativ, indicatorii financiari privind impozitele, taxele, contribuţiile şi
celelalte venituri datorate bugetului de stat, precum cheltuielile pentru diferite destinaţii
finanţate de la bugetul de stat au caracter imperativ, reflectând deciziile Parlamentului
privind participarea agenţilor economici şi a populaţiei la efortul financiar naţional, precum
şi opţiunile acestuia cu privire la dezvoltarea economică şi socială a ţării.
Comentați instrumentele de programare financiară:

.................................................................................................................
.................................................................................................................
.................................................................................................................
…………………………………………………………………………. 00:53
.................................................................................................................
.................................................................................................................
.................................................................................................................
37
2.3. Instituţii cu atribuţii în domeniul finanţelor publice
Din categoria instituţiilor cu atribuţii în domeniul finanţelor publice fac parte

organele puterii centrale şi locale de stat,: Parlamentul şi consiliile judeţene, municipale,
orăşeneşti şi comunale. Sub directa îndrumare a acestor organe funcţionează organele
administraţiei de stat, centrale şi locale, respectiv Guvernul, ministerele, alte organe
centrale ale administraţiei de stat, prefecturile şi primăriile.
Din categoria instituţiilor financiare specializate fac parte: Ministerul Finanţelor,

băncile, societăţile de asigurări şi reasigurări etc. În ministere şi alte organe centrale ale
administraţiei de stat, în prefecturi şi primării, precum şi în regiile autonome, societăţile
comerciale cu capital de stat, instituţiile publice funcţionează compartimente financiare.
Unele dintre instituţiile menţionate sunt învestite prin prevederi legale cu dreptul de a
lua decizii şi de a controla modul de aplicare a acestora; altele sunt însărcinate cu
executarea deciziilor organelor superioare, cu drept de decizie în anumite limite, precum şi
cu competenţe în materie de control şi îndrumare.
Unele organe şi instituţii specializate au atribuţii în domeniul planificării financiare,

executării planurilor, îndrumare şi control, în timp ce altele au numai, atribuţii de control.
Principalele instituţii publice şi atribuţii ale acestora, precum şi ale regiilor autonome
şi ale societăţilor comerciale cu capital de stat, în materie de finanţe sunt următoarele:
- Parlamentul, ca organ reprezentativ suprem al poporului român şi unică autoritate

legiuitoare a ţării, dezbate şi accepta programul Guvernului care trasează liniile directoare
ale politicii economice şi financiare şi controlează aplicarea acestuia; aprobă legea
finanţelor publice; stabileşte şi aprobă prin lege impozitele, taxele şi alte venituri ale
bugetului administraţiei centrale de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat;
examinează şi aprobă bugetul administraţiei centrale de stat, bugetul asigurărilor sociale de
stat şi contul general anual de execuţie a bugetului; aprobă legea bancară, legea asigurărilor
sociale, legea asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă, legea privind primirea,
păstrarea şi fructificarea economiilor populaţiei, legea privind organizarea şi funcţionarea
ministerelor, legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi etc.
- Guvernul, ca organ suprem al administraţiei de stat, elaborează proiectul bugetului

administraţiei centrale de stat, al bugetului asigurărilor sociale de stat, precum şi al
contului general anual de execuţie a bugetului, le supune aprobării Parlamentului; aprobă şi
38
răspunde de realizarea prevederilor bugetare; exercită conducerea generală a activităţii
executive în domeniul finanţelor, examinează periodic situaţia financiară pe economie,
execuţia bugetului public naţional şi stabileşte măsuri pentru îmbunătăţirea echilibrului
financiar.
- Ministerul Finanţelor, în calitate de organ de specialitate al administraţiei publice

centrale, aplică strategia şi programul Guvernului în domeniul economiei şi al finanţelor
publice; elaborează propuneri cu privire la dezvoltarea economiei româneşti în ansamblu şi
a sectoarelor acesteia; fundamentează principiile dezvoltării economice şi administrează
finanţele publice.
Ministerul Finanţelor are următoarele atribuţii principale:
 propune Guvernului politicile macroeconomice, asigură aplicarea uniformă a

acesteia prin gestiunea balanţelor monetar-financiare, valutare şi a celor
materiale interramuri;
 elaborează proiectul bugetului public naţional, iar după aprobarea acestuia

de către Parlament asigură execuţia veniturilor şi cheltuielilor prevăzute în
legea bugetară anuală;
 elaborează propuneri privind strategiile de dezvoltare economică şi socială;
 elaborează studii de oportunitate la nivel naţional şi sectorial privind

programele de investiţii, coordonează investiţiile finanţate de la bugetul
public naţional;
 exercită, prin organele sale, controlul şi supravegherea financiară a

organelor şi instituţiilor de stat; controlează, în condiţiile legii, activitatea
financiară a regiilor autonome şi a societăţilor comerciale, precum şi a
celorlalţi agenţi economico-sociali;
 elaborează cadrul normativ şi instituţional general privind organizarea

contabilităţii;
 iniţiază, negociază şi încheie acorduri internaţionale în domeniul relaţiilor

financiare şi în cel monetar-valutar;
 organizează şi coordonează activitatea Gărzii Financiare, etc.
39
Banca Naţională a României (B.N.R.), în calitatea sa de bancă centrală a statului
român, este organul unic de emisiune al statului; stabileşte reglementările în domeniile
monetar, de credit valutar şi de plăţi; supraveghează activitatea tuturor societăţilor bancare.
Ministerele şi celelalte organe ale administraţiei publice centrale, prin

compartimentele specializate, îndeplinesc atribuţii în domeniul financiar, prin elaborarea
bugetelor de venituri şi cheltuieli şi urmărirea realizării acestora; repartizarea creditelor
bugetare organelor ierarhic inferioare; exercitarea controlului financiar intern asupra
activităţii unităţilor subordonate, dispunerea sau propunerea de măsuri în vederea
înlăturării deficienţelor constatate, asigurării integrităţii patrimoniului, respectării
disciplinei financiare.
Consiliile comunale, orăşeneşti, municipale şi ale sectoarelor municipiului

Bucureşti, în calitatea de organe ale administraţiei publice locale, au următoarele atribuţii
principale care constau în aprobarea anuală a bugetului local, execuţia acestuia, utilizarea
sumelor încasate în plus în cursul anului din venituri proprii şi contul de încheiere a
exerciţiului bugetar; stabilirea impozitelor şi taxelor locale, etc.
Care sunt principalele instituții cu atribuții în domeniul finanțelor

publice?
/:
Administraţia fiscală .................................................................................................................
01:10
.................................................................................................................
O importanţă deosebită pentru realizarea obiectivelor de dezvoltare a unei
.................................................................................................................
colectivităţi sociale o reprezintă activitatea de percepere a impozitelor şi taxelor.
Dacă serviciile publice, de interes general, precum transportul public, furnizarea de

gaze, serviciile de salubritate, pot fi realizate de către organizaţiile private, activitatea de
percepere a impozitelor şi taxelor trebuie realizată de organizaţii publice.
40
De gradul de colectare a impozitelor şi taxelor depinde funcţionarea tuturor
instituţiilor publice atât cele de la nivel naţional, cât şi cele local. Dacă structura ale cărei
sarcini sunt cele de colectarea impozitelor şi taxelor dintr-o ţară nu şi-ar mai realiza
sarcinile, rezultatul ar fi intrarea în incapacitate de plată a ţării respective.
Structura ale cărei obiective de activitate constau în perceperea impozitelor şi

taxelor trebuie să asigure;
 un mediu de afaceri prielnic pentru toţi agenţii economici;
 apărarea drepturilor şi libertăţilor tuturor contribuabililor;
 tratarea egală a tuturor contribuabililor în funcţie de comportament şi domeniul

de activitate.
Statutul şi regulile de funcţionare ale acestei instituţii trebuie să fie asimilate celor
internaţionale, pentru ca şi la nivel internaţional să poată să existe o colaborare determinată
de:
 internaţionalizarea afacerilor;
 libera circulaţie a capitalului şi a forţei de muncă;
 evaziunea fiscală care nu are frontiere.
Activitatea de percepere a impozitelor şi taxelor este stabilită în orice ţară prin

Legea Fundamentală, iar responsabilitatea realizării acestei activităţi revenind Ministerului
Finanţelor din ţara respectivă. La început în majoritatea ţărilor, activitatea de percepere a
impozitelor şi taxelor
s-a desfăşurat prin structuri ale Ministerului de Finanţe care făceau parte din departamente
diferite din cadrul acestui minister. Acest mod de organizare a activităţilor de administrare
a veniturilor bugetare nu asigură:
 separarea activităţii în departamentul de legislaţie fiscală de activitatea

departamentului de administrare a impozitelor şi taxelor, apărând unele
incompatibilităţi;
 responsabilitatea în activitatea de percepere a impozitelor şi taxelor

acompaniată cu pârghiile pentru realizarea acestei activităţi;
 coordonarea unitară a activităţii de percepere a impozitelor şi taxelor

desfăşurată de instituţiile de la nivel regional şi local;
41
 aplicarea unitară a legislaţiei fiscale şi a procedurilor de administrare a
impozitelor şi taxelor;
 constituirea unei baze de informaţii fiscale la nivel naţional.
Pentru creşterea responsabilităţii şi a eficienţei în activitatea de percepere a

impozitelor şi taxelor pe plan internaţional mai multe ţări au ajuns la concluzia că trebuie
să creeze o structură care să reunească toate activităţile de administrare a impozitelor şi
taxelor într-un departament sau crearea unei instituţii autonome în subordinea Ministerului
Finanţelor.
În unele ţări (Franţa) colectarea creanţelor bugetare se exercită de departamentul de

impozite şi taxe sau direcţia generală de impozite organizate pe baza principiilor
independenţei, autonomiei, ierarhizării, teritorialităţii.
Alte ţări (Spania, Ungaria, Suedia) au considerat că acest departament trebuie să

funcţioneze pe principiul eficienţei şi să aibă mai multă responsabilitate în faţa
contribuabililor şi a guvernului. Din această cauză toate structurile specifice administrării
impozitelor au format o singură instituţie autonomă în subordinea Ministerului Finanţelor,
sub denumirea de administraţie fiscală.
Modul de organizare al activităţii de administrare a impozitelor şi taxelor nu poate

fi acelaşi în toate ţările democratice, având în vedere factorii ce influenţează această
activitate şi anume:
 mediul de afaceri;
 mediul politic;
 civismul fiscal;
 experienţă în activitatea de administrare a impozitelor şi taxelor.

Deşi nu toate ţările au înfiinţat o instituţie de tip „administraţie fiscală” ca structură
autonomă, totuşi, în limbajul specialiştilor din domeniul impozitelor şi taxelor apare tot
mai des noţiunea de administraţie fiscală.
Termenul de administraţie provine din limba latină care înseamnă agent ajutător
sau servitor. Verbul „administrativ” se poate traduce astfel: mână de ajutor, a conduce sau
a dirija.
42
Pornind de la semnificaţia termenului de administraţie se poate considera că
noţiunea de administraţie fiscală înseamnă ajutor sau servitor în activitatea de percepere a
impozitelor.
Administraţia fiscală ca instituţie din domeniul administraţiei publice are ca

obiective prestarea de servicii către contribuabili pentru ca aceştia să-şi poată plăti
impozitele mai uşor şi cu costuri reduse.
Principalul obiectiv al acestei instituţii constă în a-i convinge pe contribuabili de

efectul benefic al achitării impozitelor datorate bugetului statului, sancţionarea fiind
activitatea care trebuie să se desfăşoare ca urmare a neconformării voluntare a
contribuabililor şi pentru crearea unei imagini bune a administraţiei fiscale în faţa
contribuabililor buni platnici.
Este necesar ca administraţia fiscală să rezolve problemele contribuabililor şi

anume să ofere servicii pentru ca plata impozitelor să fie efectuată mai uşor de către aceste
persoane. Pentru aceasta este necesar ca activitatea de percepere a impozitelor să fie
realizată pe bază de principii şi eficienţă.
Există unele teorii care, pornind de la necesitatea ca activitatea de percepere a

impozitelor şi taxelor să fie eficientă propun ca această activitate să fie realizată de către o
structură privată.
Se ştie însă, că orice organizaţie de tip privat este înfiinţată în scopul obţinerii de
profit. Aceasta va funcţiona atâta timp cât îşi realizează acest scop, fără a avea în vedere
utilitatea activităţii realizate pentru membrii societăţii.
În schimb, organizaţiile de tip public au la bază satisfacerea nevoilor cetăţenilor şi

nu maximizarea profitului în urma realizării activităţii proprii.
Pentru a funcţiona pe baza principiilor de eficacitate şi eficienţă, o structură de tip

public trebuie să asigure:
a. continuitatea activităţii, ceea ce presupune că această să funcţioneze fără

întrerupere, având în vedere că statul are obligaţia de a satisface nevoile membrilor
societăţii. Activitatea de colectare a impozitelor şi taxelor nu poate fi întreruptă, având în
vedere efectul negativ pe care l-ar induce în funcţionarea întregii societăţi, datorită faptului
că celelalte instituţii publice ar fi lipsite de resurse bugetare.
43
Organizaţiile de tip privat care ar înregistra pierderi nu ar mai oferi garantarea
desfăşurării activităţii în viitor la acelaşi nivel de eficienţă, situaţie care ar pune în pericol
asigurarea resurselor bugetare necesare finanţării cheltuielilor publice.
b. obligativitatea organizaţiei de tip public de a se adapta cerinţelor cetăţenilor

având în vedere schimbările din societate. Serviciile publice oferite cetăţenilor trebuie
realizate având la bază aşteptările acestora şi a noilor tehnologii.
Administraţia fiscală trebuie să ofere posibilitatea contribuabililor să transmită

declaraţiile de impozite şi taxe prin mijloace electronice, având în vedere noile tehnologii
din domeniul informaticii.
c. egalitatea în faţa serviciului public se referă la accesul tuturor cetăţenilor la

serviciile prestate de organizaţiile de tip public. Pentru a avea acces la serviciile publice
este necesar ca aceste servicii să fie prestate în mod gratuit tuturor cetăţenilor.
Administraţia fiscală trebuie să asigure serviciile fiscale în mod gratuit indiferent

de importanţa fiscală şi comportamentul fiscal al contribuabilului.
d. neutralitatea în acordarea serviciilor se referă la faptul că organizaţia de tip

public trebuie să satisfacă interesele generale ale societăţii şi nu interese particulare.
Administraţia fiscală trebuie să asigure neutralitate în furnizarea serviciilor fiscale fără a
avantaja anumiţi contribuabili sau să îndeplinească obligaţiile acestor persoane.
e. transparenţa în relaţiile cu cetăţenii se asigură atunci când organizaţia de tip

public asigură o bună colaborare cu membrii societăţii.
Administraţia fiscală trebuie să manifeste bună-credinţă în relaţiile cu

contribuabilii, asigurând un dialog permanent, funcţionând pe baza principiilor eficacităţii
şi eficienţei.
Respectarea acestor cerinţe reprezintă o necesitate pentru organizaţia de tip public,

deoarece numai în acest mod poate să asigure serviciile solicitate de contribuabili. Dacă
44
instituţia publică ar avea în vedere numai principiul de eficienţă, atunci scopul pentru care
a fost creată această instituţie nu poate fi realizat.
Pentru a răspunde celor două principii ale activităţii de percepere a impozitelor şi

taxelor se impune ca această activitate să se desfăşoare de o instituţie autonomă în
subordinea Ministerului Finanţelor Publice.
Eficienţa activităţii poate fi analizată prin raportul dintre cost-beneficiu, dar nu în

detrimentul calităţii serviciilor furnizate contribuabililor.
Pentru a funcţiona pe baza principiilor de eficacitate şi eficienţă, o

structură de tip public trebuie să asigure:
.................................................................................................................
.................................................................................................................
.................................................................................................................
.................................................................................................................
.................................................................................................................
.................................................................................................................
.................................................................................................................
.................................................................................................................
.................................................................................................................
.................................................................................................................
.................................................................................................................
.................................................................................................................
.................................................................................................................
02:15
5
1. Fondurile de resurse financiare .

2. Clasificarea fondurilor de resurse financiare.
3. Rolul indicatorilor financiari.
4. Rolul Ministerului Finanțelor Publice în domeniul economiei și finanțelor publice.
45
1. Fondurile de resurse financiare publice constituite la nivelul economiei naţionale sunt
realizate:
a) prin transferurile de fluxuri de resurse băneşti în dublu sens, respectiv către şi de la
02:40
fondurile publice, 5
b) prin raporturile sociale între diferitele categorii de participanţii la acest proces;
c) prin prelevări cu caracter obligatoriu ori facultativ atât de la diverse persoane
juridice, cât şi fizice şi sunt dirijate către beneficiari care pot fi din sectorul public,
privat sau populaţia, cu titlu definitiv şi nerambursabil, sau în condiţii de
rambursabilitate după caz, în funcţie de forma de proprietate şi de natura fondurilor
de resurse financiare;
d) prin punerea la dispoziţia autorităţilor publice a acestora, în vederea finanţării
obiectivelor generale atât cele de interes naţional, cât şi local.
2. Finanţele publice constituie:
a) finanţele întreprinderilor de cu capital stat; bugetul administraţiei centrale de stat;
bugetele locale; bugetul asigurărilor sociale de stat; asigurările de bunuri, persoane
şi răspundere civilă realizate prin societăţi cu capital de stat;
b) un sistem de relaţii economice, prin intermediul cărora se asigură formarea şi
repartizarea fondurilor publice de resurse financiare în scopul dezvoltării
economice şi sociale a ţării, precum şi al satisfacerii celorlalte nevoi ale populaţiei;
c) plăţi cu titlu definitiv şi nerambursabil (alocaţii de la buget pentru finanţarea
cheltuielilor curente ale instituţiilor publice, investiţii, acordarea de burse, pensii,
ajutoare etc.) şi cu titlu rambursabil (credite etc.);
d) fondurile individuale de resurse financiare care trebuie să respecte principiul
compatibilităţii fondurilor.
3. Pârghiile economice sunt instrumente fiscal bugetare:
a) utilizate de către stat în diferite faze ale reproducţiei sociale în vederea realizării
unui anumit obiectiv, având un pronunţat caracter financiar fiind denumite pârghii
economico - financiare;
46
b) cu caracter orientativ şi care urmăresc reflectarea necesităţilor şi posibilităţilor
economiei noastre, a cerinţelor pieţei interne, precum şi a conexiunilor acesteia cu
economia mondială.;
c) balanţele financiare de sinteza, care cuprind resursele financiare estimate a se
realiza într-o perioadă de referinţă, precum şi destinaţia acestor resurse pentru
03:00
consum public şi privat; 5
d) cu ajutorul cărora se urmăreşte asigurarea echilibrului financiar în cursul anului.
Mecanismul financiar este alcătuit dintr-o serie de componente

de natură financiare care fac parte din mecanismul de
funcţionare a economiei naţionale.
Eficacitatea mecanismului economic depinde de măsura în

care acesta corespunde nevoilor obiective de dezvoltare a
economiei naţionale, ca şi de modul în care oamenii acţionează
pentru buna funcţionare a acestuia, pentru adaptarea lui la
nevoile nou apărute.
Mecanismul economic este ţinut să îndeplinească mai multe

funcţii, dintre care un loc deosebit îl ocupă funcţia de conducere
şi reglare a proceselor economice în concordanţă cu interesele
naţionale. Această funcţie constă în repartizarea resurselor
economice, pe destinaţii care să fie în concordanţă cu cerinţele
perioadei şi interesele naţionale.
47
Fondurile de resurse financiare publice constituite la nivelul
economiei naţionale sunt realizate prin prelevări cu caracter
obligatoriu ori facultativ atât de la diverse persoane juridice,
cât şi fizice şi sunt dirijate către beneficiari care pot fi din
sectorul public, privat sau populaţia, cu titlu definitiv şi
nerambursabil, sau în condiţii de rambursabilitate după caz,
în funcţie de forma de proprietate şi de natura fondurilor de
resurse financiare.
Formarea şi repartizarea fondurilor de resurse financiare
publice în vederea asigurării dezvoltării economico-sociale a
ţării şi satisfacerii altor nevoi obşteşti generează o
multitudine de relaţii financiare între participanţii la procesul
de constituire a fondurilor de resurse financiare, agenţi
economici care desfăşoară activităţi cu scop lucrativ,
indiferent de forma de proprietate, şi ceilalţi membrii ai
societăţii luaţi în mod individual, în calitate de cetăţeni ai
statului care realizează venituri, pe de o parte, şi societate,
reprezentată prin stat, pe de altă parte.
Pentru constituirea fondurilor publice, statul apelează la
metode de prelevare a resurselor financiare care devin
pârghii, în măsura în care, asigurând realizarea funcţiei de
repartiţie a finanţelor, influenţează în sens pozitiv anumite
laturi ale activităţilor economice în diverse faze ale
reproducţiei sociale.
Programul de dezvoltare a economiei naţionale este un
instrument care are caracter orientativ şi urmăreşte reflectarea
necesităţilor şi posibilităţilor economiei noastre, a cerinţelor
pieţei interne, precum şi a conexiunilor acesteia cu economia
mondială.
Activitatea de percepere a impozitelor şi taxelor este stabilită
în orice ţară prin Legea Fundamentală, iar responsabilitatea
realizării acestei activităţi revenind Ministerului Finanţelor
din ţara respectivă.
48
Bercea, Maria Bodnar, Florin Georgescu, Finanţe publice, Ediţia a IV -a,
decembrie 2013
1. c; 2. b; 3. a.
49
Politica Financiară
3.1. Conceptul de politică financiară
3.2. Politica financiară în domeniul resurselor financiare
3.3. Politica financiară în domeniul cheltuielilor publice
3.5. Evaluare
3.6. În concluzie
3.7. Bibliografie
Însuşirea conceptelor privind politica

financiară
Însuşirea elementelor privind politica
financiară în domeniul resurselor financiare
Însuşirea elementelor privind politica
financiară în domeniul cheltuielilor publice
50
Unitatea de învăţare 3- Politica financiară
3.1. În general, prin politică se înţelege

activitatea desfăşurată de clasele, păturile sau grupurile
00:00
sociale în vederea realizării intereselor lor, precum şi
metodele şi mijloacele cu ajutorul cărora sunt
promovate aceste interese. Planificarea activităţii ce
urmează să fie desfăşurată este prevăzută într-un
program în care sunt stabilite obiectivele economice,
sociale şi de alta natură care urmează să fie realizate
Timp necesar: 170 minute Atingerea obiectivelor stabilite, respectiv

realizarea programelor sociale, economice sau de altă
veţi fi în măsură să natură presupune resurse financiare din partea statului.
 Ce se înțelege prin De asemenea, realizarea obiectivelor prevăzute
politică financiară?
 Care este sfera de
presupune, pe lângă asigurarea resurselor financiare
aplicare a politicii publice necesare, intervenţia statului în economie cu
financiare a statului?
 Ce se înțelege prin ajutorul pârghiilor economice şi a instrumentelor,
echilibrul financiar?
 Ce presupune instituţiilor, organelor şi reglementarilor financiare.
dimensionarea
cheltuielilor publice? Metodele şi mijloacele concrete privind
procurarea şi dirijarea resurselor financiare,
precum şi instrumentele, instituţiile şi
reglementările financiare utilizate de stat pentru
influenţarea proceselor economice şi a relaţiilor
sociale, într-o etapă determinată, constituie
componente ale politicii financiare a acestuia1.
Politica financiară este parte integrantă din politica generala a unui stat şi are un rol
important în punerea în aplicare a programelor de dezvoltare economică, formare
profesională, recalificare şi reîncadrare în muncă a şomerilor, ocrotire a sănătăţii
populaţiei, protecţie socială, dezvoltare a culturii, asigurare a echilibrului ecologic, apărare
naţională etc.
1
51
De menţionat este faptul că politica financiară are o independenţă relativă faţă de
politica statului din celelalte domenii de activitate, în sensul că are obiectivele sale proprii
şi foloseşte metode şi instrumente specifice pentru atingerea acestora. În acelaşi timp,
politica financiară nu constituie un scop în sine, ci împreună cu politica economică,
politica socială, politica monetară etc., contribuie la realizarea obiectivelor economice, de
utilitate socială, de interes naţional ori cu profunde implicaţii internaţionale, cu efecte
benefice imediate sau mai îndepărtate.
Politica financiara acţionează în sfera repartiţiei asupra relaţiilor care se nasc în

procesul de formare şi de dirijare a fondurilor publice de resurse financiare în vederea
satisfacerii nevoilor sociale.
Ca parte integrantă a politicii generale a statului, politica financiară contribuie la

creşterea potenţialului economic al statului, respectiv la satisfacerea nevoilor sociale ale
populaţiei.
Pentru realizarea rolului pe care îl au finanţele publice, politica financiară a statului

este adaptată cerinţelor fiecăruia.
Principalele domenii de manifestare a politicii financiare a statului sunt următoarele:
 cheltuielilor publice;
 resursele financiare publice;
 creditul bancar
 asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă.
Aceste domenii sunt strâns legate între ele, se întrepătrund şi se completează

reciproc. Politica financiară, în înţeles restrâns (limitată la finanţele publice) se
interferează cu politica monetară, cu politica de credit şi cu cea a asigurărilor.
Definiţi conceptul de politică financiară:
00:15
5
52
3.2. Politica financiară în domeniul resurselor financiare
În domeniul resurselor financiare publice, politica promovată de către stat trebuie să

stabilească atât volumul, provenienţa resurselor, metodele de prelevare utilizate, cât şi
obiectivele pe care trebuie să le realizeze.
Volumul resurselor financiare de care statul are nevoie, în vederea îndeplinirii

funcţiilor şi sarcinilor sale, este determinat de mărimea cheltuielilor publice aferente
perioadei considerate.
În realitate, însă, între volumul cheltuielilor necesare satisfacerii nevoilor sociale

(cererea de resurse financiare) şi volumul resurselor financiare posibile de procurat pe
plan intern (oferta de resurse), nu întotdeauna există o concordanţă deplină, respectiv
fie cererea de resurse este mai mare decât oferta, fie invers.
Volumul resurselor financiare este cu atât mai mare cu cât este mai puternic
dezvoltată economia naţională a unei ţări, iar activitatea desfăşurată de către agenţii
economici este mai eficientă.
Altfel spus, pe măsură ce creşte produsul intern brut, care revine în medie pe un
locuitor, creşte şi ponderea resurselor financiare care pot fi prelevate la fondurile publice.
Dar, volumul resurselor financiare prelevate la fondurile publice depinde nu numai

de gradul de dezvoltare economică a ţării, ci şi de soluţiile adoptate de autorităţile publice
privind modul de satisfacere a nevoilor sociale şi de finanţare a cheltuielilor pe care le
antrenează.
Provenienţa resurselor financiare se poate reduce la resurse interne, care pot fi

procurate pe plan naţional sau se poate apela la resurse externe, care pot fi atrase din afară.
Resursele financiare interne pot proveni, în proporţii diferite, de la sectoarele public, privat
sau de la populaţie, în funcţie de structura de proprietate din economie.
O altă problemă de politică financiară este cea care se referă la numărul şi modurile
de prelevare a contribuţiei la fondurile publice. În ceea ce priveşte numărul, sunt avute în
vedere două soluţii:
 folosirea unui singur canal sau a mai multora, deşi de-a lungul timpului a avut
frecvenţi susţinători, nu şi-a găsit aplicabilitate în practică;
 folosirea mai multor canale, satisface mai bine exigenţele practicii, permite o mai
bună soluţionare a problemelor financiare.
53
Mai mult decât numărul, contează tipul canalelor, felul instrumentelor de prelevare
folosite, respectiv contribuţia poate fi sub forma:
 impozite şi taxe stabilite în mod individual pe persoane fizice şi juridice, în funcţie

de venit (profit), avere (activ net) sau de alte criterii, şi percepute la termene
dinainte stabilite;
 impozite şi taxe percepute la vânzarea de bunuri sau prestările de servicii, la

importul sau exportul de produse etc.
Impozitele şi taxele constituie nu numai metode (canale) de prelevare a unor resurse

financiare la fondurile publice, dar şi instrumente (pârghii financiare) de influenţare a
proceselor economice.
În cadrul politicii financiare a statului, un loc important îl ocupă problema

echilibrului financiar (asigurarea volumului cheltuielilor necesare din fondurile publice şi
volumul resurselor posibile de mobilizat la acestea).
În orice economie pot apărea dezechilibre financiare ca fenomene accidentale,

provocate de existenţa altor dezechilibre (al forţei de muncă, monetar sau valutar), şi
dezechilibre financiare care constituie un fenomen.
Când statul este adeptul unei politici de echilibru financiar, pentru acoperirea
eventualelor deficite apelează la contractarea unor împrumuturi de stat, evitând apelul la
emisiunea monetară care provoacă fenomene inflaţioniste. În situaţia în care autorităţile
publice consideră deficitele bugetare ca un fenomen normal sau le folosesc în mod
deliberat, pentru acoperirea diferenţei dintre cheltuielile şi veniturile publice acestea
folosesc emisiunea monetară şi împrumuturile de stat.
Rezultă din cele prezentate că politica financiară în domeniul resurselor publice poate fi
sintetizată astfel:
1. Volumul resurselor financiare, de care statul are nevoie pentru îndeplinirea

funcţiilor şi sarcinilor sale, este indicat de cuantumul cheltuielilor publice aferente
perioadei considerate.
Volumul resurselor financiare prelevate la fondurile publice depinde de gradul de

dezvoltare economică a ţării şi de soluţiile adoptate de autorităţile publice cu privire la
modul de satisfacere a nevoilor sociale şi de finanţare a cheltuielilor pe care le antrenează.
54
2. Provenienţa resurselor financiare este stabilită de organele de decizie şi poate
fi:
 fie să opteze pentru folosirea de resurse interne, ce pot fi procurate pe plan

naţional
 fie să apeleze la resurse externe (în completarea celor interne)

Resursele financiare interne pot proveni de la sectorul public, de la cel privat sau de
la populaţie.
3. Numărul şi titlul canalelor (modalităţilor) de prelevare a contribuţiei este o altă

problemă de politică financiară.
În ce priveşte numărul sunt de luat în considerare două soluţii : unul sau mai multe
modalităţi.
Contribuţia poate îmbrăca mai multe forme:
 impozite şi taxe stabilite individual pe persoane fizice sau juridice în funcţie de

venit, avere sau alte criterii prestabilite
 impozite şi taxe percepute la vânzarea de bunuri sau prestări de servicii la

importul sau exportul de produse fără ca acesta să fie în prealabil repartizate pe
plătitori.
4. Impozitele şi taxele constituie nu numai metode de prelevare a unor resurse

financiare la fondurile publice, dar şi instrumente (pârghii financiare) de influenţare a
proceselor economice. Ele trebuie astfel concepute încât să răspundă şi cerinţelor de
influenţare a activităţii economice într-o anumită direcţie: să incite agenţii economici la
efectuarea de investiţii productive, la crearea de noi locuri de muncă, la ridicarea nivelului
calităţii produselor, la dezvoltarea tuturor ramurilor economiei naţionale.
5. Veniturile provenite din sectorul public ridică multiple şi variate probleme de

politică financiară.
În cazul în care unităţile economiei de stat lucrează în mod rentabil, organele de

decizie trebuie să stabilească dacă acestea varsă la buget integrul profit realizat, numai
partea care depăşeşte nevoile proprii de dezvoltare şi funcţionare, sau o sumă stabilită
potrivit legislaţiei fiscale.
55
În cazul în care aceste unităţi realizează pierderi li se va acorda de la buget fonduri
pentru finanţarea investiţiilor şi subvenţii pentru acoperirea pierderilor.
6. Echilibrul financiar - ocupă un loc important în cadrul politicii financiare a

statului.
Organele de decizie trebuie să-şi fixeze poziţia în legătură cu eventualele

neconcordanţe ce apar între volumul cheltuielilor necesare a fi acoperite de la fondurile
publice şi volumul resurselor posibile de mobilizat la acestea, în condiţii normale în
perioada de referinţă.
Atunci când organele de decizie sunt adepte ale unei politici de echilibru financiar,
pentru acoperirea unor eventuale deficite, acestea contractează împrumuturi de stat, evitând
apelul la emisiune monetară care provoacă fenomene inflaţioniste. În situaţia în care
consideră deficitele bugetare ca un fenomen normal sau le folosesc în mod deliberat pentru
acoperirea diferenţei dintre cheltuieli şi veniturile publice acestea folosesc deopotrivă
emisiunea monetară şi împrumuturile de stat.
7. Contractarea de împrumuturi ridică multiple probleme de politică financiară

dintre care menţionăm:
 pentru ce scopuri se contractează

 din ce resurse se rambursează
 pe ce termen şi în ce condiţii se contractează

 pe ce cale, piaţă şi în ce monedă se plasează
 dacă împrumutul se indexează

De poziţia adoptată la fiecare din problemele menţionate mai sus depind, în final,
reuşita acţiunii de contractare a împrumutului, efortul financiar reclamat de rambursarea
acestuia şi plata dobânzilor aferente, eficienţa acţiunii finanţate pe seama împrumutului.
Politica financiară presupune nu numai stabilirea obiectivelor urmărite într-un

anumit domeniu, precum şi mijloacele pentru atingerea acestora, dar şi analiza critică a
rezultatelor obţinute prin promovarea sa.
Politica financiară poate să fie îndreptată către atingerea unor scopuri diferite: nu
numai acelea pur fiscale dar şi de ordin public, militar, social, cultural, etc. De aceea ea
apare ca parte integrantă a unei ample acţiuni economice generale a ţării şi anume acţiunea
00:15
5
56
de intervenţie a statului în economie, cu ajutorul instrumentelor financiare (Adone Fantini
– ec. Italia).
3.3. Politica financiară în domeniul cheltuielilor publice
În domeniul cheltuielilor publice politica financiară trebuie să stabilească

mărimea, destinaţia şi structura acestora, prin:
 stabilirea obiectivele care urmează să fie realizate,
 precizarea căilor, metodelor şi instrumentele care urmează să fie utilizate în vederea

realizării obiectivelor propuse cu un efort financiar minim.
Dimensionarea cheltuielilor publice presupune stabilirea mărimii absolute (volumul

total exprimat în moneda naţională) şi relative (ponderea în produsul intern brut) a
acestora.
La stabilirea destinaţiei cheltuielilor publice este necesar ca aceasta să pornească de

la nevoile sociale care trebuie satisfăcute cu prioritate pe seama resurselor publice.
Stabilirea clară a opţiunilor şi priorităţilor este de cea mai mare importanţă, deoarece
influenţează ritmul creşterii economice, gradul de satisfacere a nevoilor de trai materiale şi
spirituale ale populaţiei şi a celorlalte nevoi obşteşti.
Pentru obţinerea unei eficienţe în utilizarea fondurilor publice, sunt necesare atât
dimensionarea, cât şi repartizarea judicioasă a acestora pe destinaţii.
Politica financiară presupune nu numai stabilirea obiectivelor urmărite într-un

domeniu sau altul, precum şi mijloacele pentru atingerea acestora; dar şi analiza critică a
rezultatelor obţinute prin promovarea sa. Aceasta, în vederea corectării eventualelor
carenţe, neajunsuri, greşeli ivite sau comise pe parcurs.
Rezultă din cele prezentate că politica financiară în domeniul cheltuielilor publice poate
fi sintetizată astfel:
1. Dimensionarea cheltuielilor publice, care presupune stabilirea mărimii

absolute şi relative a acestora. Volumul total al cheltuielilor publice, prevăzut pentru anul
57
de plan, comparativ cu cel realizat în anul anterior, arată tendinţa de creştere, menţinere sau
diminuare a efortului financiar al statului.
O preocupare de cea mai mare însemnătate a organelor de decizie, în domeniul

politicii financiare a statului, trebuie să fie circumscrierea cheltuielilor totale ale societăţii
în limitele resurselor ce pot fi mobilizate pe plan naţional.
Aceasta reflectă adevărul că nici o societate nu trebuie să consume mai mult decât
produce. Dacă se nesocoteşte această cerinţă, statul va contracta împrumuturi externe care
vor avea o influenţă grea asupra viitorului acelei ţări.
Transpusă în plan financiar această cerinţă presupune menţinerea cheltuielilor

publice în limitele resurselor ce pot fi mobilizate în condiţii normale pe plan intern, fără să
se recurgă la emisiune bănească sau credite externe.
2. Stabilirea destinaţiei cheltuielilor publice presupune cercetarea corectă a

opţiunilor şi priorităţilor în fiecare etapă, astfel încât să influenţeze ritmul creşterii
economice, gradul de satisfacere a nevoilor de trai a populaţiei.
În condiţiile economiei de piaţă, politica financiară a statului va trebui să asigure:
- realizarea obiectivelor de politică economică naţională : introducerea progresului

tehnic, asigurarea ocupării forţei de muncă, menţinerea stabilităţii monedei
naţionale
- realizarea obiectivelor de politică socială: ridicarea nivelului de instruire şi cultură a

populaţiei, formarea profesională a forţei de muncă, îmbunătăţirea asistenţei
medicale şi sociale, îmbunătăţirea calităţii vieţii în general
- buna funcţionare a instituţiilor chemate să asigure ordinea publică, democraţia,

respectarea drepturilor omului, apărarea ţării, etc.
3. Utilizarea resurselor financiare în condiţii de maximă eficienţă
În etapa actuală autorizarea efectuării unei anumite cheltuieli trebuie făcută numai
în urma cunoaşterii eficienţei economice, sociale care va rezulta. La angajarea cheltuielilor
pentru realizarea unui obiectiv sau a unei acţiuni, trebuie să se examineze toate soluţiile ce
pot fi luate în considerare în vederea alegerii variantei obţinute.
4. Stimularea beneficiarilor prin metodele de finanţare şi gestionare – poate fi
realizat prin alegerea metodei de finanţare adecvate pentru fiecare categorie de obiective
sau acţiuni: autofinanţare cu completarea resurselor proprii pe seama creditului, idem pe
58
seama alocaţiilor bugetare, finanţare integrală cu titlu definitiv şi nerambursabil din fonduri
bugetare sau extrabugetare, după caz.
Comentaţi pe scurt politica financiară în domeniul cheltuielilor

publice
.................................................................................................................
.................................................................................................................
.................................................................................. 00:50
………………………………………………………………………….
.................................................................................................................
.................................................................................................................
.................................................................................................................
1. Rolul politicii financiare în punerea în aplicare a programelor financiare.

2. Principalele domenii de manifestare a politicii financiare a statului.
3. Modalități de satisfacere a nevoilor sociale.
4. .Eficientizarea utilizării fondurilor publice.
59
02:30
5
1. Realizarea programelor sociale, economice sau de altă natură presupune:

a) resurse financiare din partea statului;
b) punerea în aplicare a programelor de dezvoltare economică;
c) independenţă relativă faţă de politica statului;
d) politici combinate: monetare, de credit, fiscale şi politici ce implică achiziţiile,
comenzile de stat şi investiţiile.
2. Principalele domenii de manifestare a politicii financiare a statului sunt:
a) cheltuielile publice; resursele financiare publice; creditul bancar, asigurările de
bunuri, persoane şi răspundere civilă;
b) în vederea îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale;
c) activitatea desfăşurată de către agenţii;
d) dezvoltare economică a ţării.
3. Volumul resurselor financiare prelevate la fondurile publice depinde de:
a) acoperirea diferenţei dintre cheltuielile şi veniturile publice;
b) gradul de dezvoltare economică a ţării şi de soluţiile adoptate de autorităţile publice
cu privire la modul de satisfacere a nevoilor sociale şi de finanţare a cheltuielilor pe
care le antrenează;
c) resursele financiare interne provenite de la sectorul public, de la cel privat sau de la
populaţie;
d) cerinţele de influenţare a activităţii economice într-o anumită direcţie.
4. Dimensionarea cheltuielilor publice presupune:
a) influenţarea ritmului creşterii economice, gradul de satisfacere a nevoilor de trai
materiale şi spirituale ale populaţiei şi a celorlalte nevoi obşteşti;
b) dimensionarea şi repartizarea judicioasă a acestora pe destinaţii;
c) analiza critică a rezultatelor obţinute prin promovarea politicii financiare;
d) stabilirea mărimii absolute (volumul total exprimat în moneda naţională) şi relative
(ponderea în produsul intern brut) a acestora.
02:50
5
60
În domeniul resurselor financiare publice, politica promovată
de către stat trebuie să stabilească atât volumul, provenienţa
resurselor, metodele de prelevare utilizate, cât şi obiectivele
pe care trebuie să le realizeze.
Volumul resurselor financiare de care statul are nevoie, în

vederea îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale, este
determinat de mărimea cheltuielilor publice aferente
perioadei considerate. Bunurile economice în marea lor
majoritate sunt supuse rivalităţii şi excluziunii;
Provenienţa resurselor financiare se poate reduce la resurse
interne, care pot fi procurate pe plan naţional sau se poate
apela la resurse externe, care pot fi atrase din afară. Resursele
financiare interne pot proveni, în proporţii diferite, de la
sectoarele public, privat sau de la populaţie, în funcţie de
structura de proprietate din economie;
În orice economie pot apărea dezechilibre financiare ca

fenomene accidentale, provocate de existenţa altor
dezechilibre (al forţei de muncă, monetar sau valutar), şi
dezechilibre financiare care constituie un fenomen.
Când statul este adeptul unei politici de echilibru financiar,

pentru acoperirea eventualelor deficite apelează la
contractarea unor împrumuturi de stat, evitând apelul la
emisiunea monetară care provoacă fenomene inflaţioniste. În
situaţia în care autorităţile publice consideră deficitele
bugetare ca un fenomen normal sau le folosesc în mod
deliberat, pentru acoperirea diferenţei dintre cheltuielile şi
61
veniturile publice acestea folosesc emisiunea monetară şi
împrumuturile de stat.
Dimensionarea cheltuielilor publice presupune stabilirea

mărimii absolute (volumul total exprimat în moneda
naţională) şi relative (ponderea în produsul intern brut) a
acestora.
La stabilirea destinaţiei cheltuielilor publice este necesar ca

aceasta să pornească de la nevoile sociale care trebuie
satisfăcute cu prioritate pe seama resurselor publice.
Stabilirea clară a opţiunilor şi priorităţilor este de cea mai
mare importanţă, deoarece influenţează ritmul creşterii
economice, gradul de satisfacere a nevoilor de trai materiale
şi spirituale ale populaţiei şi a celorlalte nevoi obşteşti.;
Politica financiară presupune nu numai stabilirea obiectivelor
urmărite într-un domeniu sau altul, precum şi mijloacele
pentru atingerea acestora; dar şi analiza critică a rezultatelor
obţinute prin promovarea sa. Aceasta, în vederea corectării
eventualelor carenţe, neajunsuri, greşeli ivite sau comise pe
parcurs.
62
decembrie 2013
1. a; 2. a; 3. b; 4. D.
63
Cheltuielile publice
4.1. Concept, clasificarea cheltuielilor publice
4.2. Structura cheltuielilor publice
4.3. Factori care influențează creșterea cheltuielilor publice
4.5 Evaluare
4.6. În concluzie
4.7. Bibliografie
Înţelegerea conceptului privind cheltuielilor

publice
Însuşirea aspectelor privind clasificarea
cheltuielilor publice
Însuşirea factorilor care influențează
creșterea cheltuielilor publice
64
Unitatea de învăţare 4. - Cheltuielile publice
4.1. Concept, clasificarea cheltuielilor publice

00:00
Cheltuielile publice concretizează cea de-a doua

fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice,
respectiv repartizarea resurselor financiare publice pe
destinaţiile stabilite. Utilizarea resurselor pentru
realizarea obiectivelor stabilite în programele
guvernamentale privind activitatea socială, economică
şi de altă natură este reflectată în cheltuielile publice.

Relaţiile economico-sociale, exprimate în formă
veţi fi în măsură să bănească, manifestate între stat, pe de o parte, şi
 Ce sunt cheltuielile persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, ocazionate
publice?
 Din ce sunt formate de repartizarea şi utilizarea resurselor financiare ale
cheltuielile publice? statului, în vederea realizării funcţiilor acestuia,
 Ce sunt cheltuielile
bugetare? formează cheltuielile publice28.
 În ce constă
clasificarea Concret, cheltuielile publice sunt plăţile efectuate
cheltuielilor?
de către stat din resursele aflate la dispoziţie pentru
achiziţionarea de bunuri sau prestarea de servicii în
vederea realizării obiectivelor politicii statului,
respectiv pentru:
- servicii publice generale,
- acţiuni social-culturale,
- întreţinerea armatei şi a întregii activităţi desfăşurate în domeniul militar,
- acţiuni de natură economică, etc.
Cheltuielile publice sunt variate, manifestându-se prin finanţarea de către stat a

mijloacelor economice şi sociale pentru asigurarea remunerării serviciilor şi prestaţiilor de
care are nevoie administraţia publică pentru funcţionare. Fiind folosite din ce, în ce mai
28
Finanţe publice, I. Văcărel şi colectivul, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000.
65
mult ca mijloace de intervenţie, cheltuielile publice trebuie analizate nu numai prin prisma
domeniului în care sunt efectuate, ci şi din punctul de vedere al influenţei pe care o pot
avea asupra procesului general al reproducţiei sociale.
Cheltuielile publice sunt formate din:
 cheltuielile publice efectuate la nivelul administraţiei centrale de stat, din fondurile

bugetare şi extrabugetare;
 cheltuielile entităţilor administrativ-teritoriale;
 cheltuielile finanţate din fondurile de asigurări sociale de stat, etc.
Trebuie făcută distincţie între noţiunea de cheltuială publică şi cheltuială bugetară.

Cheltuielile publice cuprind totalitatea cheltuielilor efectuate în sectorul public prin
intermediul instituţiilor publice (aparat de stat, instituţii social-culturale, armată, regii
autonome ş.a.) care sunt efectuate fie din bugetul statului (la nivel central sau local), fie din
bugetele proprii pe baza veniturilor obţinute.
Cheltuielile bugetare constau doar în acele cheltuieli efectuate din bugetul

administraţiei centrale de stat, din bugetele locale sau din bugetul asigurărilor sociale de
stat.
Conform prevederilor Legii nr.500/2002, privind finanţele publice, cu modificările şi

completările ulterioare29, cheltuieli bugetare sunt sumele aprobate în limitele şi potrivit
destinaţiilor stabilite prin următoarele bugete:
a) bugetul de stat;
b) bugetul asigurărilor sociale de stat;
c) bugetele fondurilor speciale;
d) bugetul trezoreriei statului;
e) bugetele instituţiilor publice autonome;
f) bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz;
g) bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
29
Legea nr.500/2002, privind finanţele publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 597 din 13 august 2002, cu
modificările şi completările ulterioare.
66
h) bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale
căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;
i) bugetul fondurilor externe nerambursabile.
Astfel, cheltuielile bugetare au o arie mai restrânsă decât cele publice, în cadrul
cărora sunt cuprinse. Cheltuielile bugetare sunt cheltuieli publice, dar nu toate cheltuielile
publice sunt bugetare.
Cheltuieli publice cuprind:
 cheltuieli bugetare, efectuate din resursele financiare publice constitute în:
 bugetul administraţiei centrale de stat;
 bugetul asigurărilor sociale de stat;
 bugetele unităţilor administrativ-teritorial.
 cheltuieli extrabugetare, efectuate din resurse financiare publice, constituite în afara

bugetului de stat;
 cheltuieli efectuate din fonduri cu destinaţie specială.
Diferenţierea cheltuielilor bugetare în cadrul celor publice are la bază câteva

principii:
 efectuarea cheltuielilor bugetare este condiţionată de prevederea în mod expres şi

aprobarea nivelului acestora, în conformitate cu prevederile Legii finanţelor publice şi ale
Legii anuale a bugetului de stat;
 nerambursarea sumelor alocate şi cheltuite, conform destinaţiilor aprobate;
 finanţarea se efectuează și în funcţie de gradul de subordonare al instituţiilor sau

activităţilor cu caracter bugetar: din bugetul administraţiei centrale, din bugetul asigurărilor
sociale, din bugetele locale, etc.
Comentați aspectele teoretice privind cheltuielile publice
00:15
67
4.2. Structura cheltuielilor publice
Necesitatea cunoaşterii structurii cheltuielilor publice derivă din faptul că aceasta

ilustrează modul în care sunt orientate resursele băneşti ale statului în vederea realizării
anumitor obiective economice, sociale, militare, politice, etc.
Pentru a structura cheltuielile publice sunt utilizate mai multe tipuri de clasificări, şi
anume:
1. administrativă;
2. economică,
3. financiară;
4. funcţională.
1. Clasificarea administrativă este bazată pe criteriul instituţiilor prin care sunt

efectuate cheltuielile publice, respectiv ministere, unităţi administrativ-teritoriale, etc.
Gruparea cheltuielilor pe criterii administrative nu este foarte concludentă, deoarece

un minister, departament, judeţ sau oraş reuneşte cheltuieli cu destinaţii variate şi, în plus,
structura ministerelor şi, respectiv subordonarea instituţiilor publice se modifică periodic,
ceea ce nu poate oferi un grad de comparare, în timp, a cheltuielilor publice.
2. Clasificaţia economică constă în gruparea cheltuielilor după natura şi efectul lor

economic.
Clasificarea economică se bazează pe utilizarea a două criterii de grupare, respectiv

primul, conform căruia cheltuielile se împart în cheltuieli de capital (cu caracter de
investiţii) şi cheltuieli curente (de funcţionare), iar cel de-al doilea criteriu separă
cheltuielile în cheltuieli ale serviciilor publice (administrative) şi cheltuieli de transfer (de
redistribuire).
Cheltuielile de capital sau de investiţii constau în achiziţionarea de bunuri de

folosinţă îndelungată, destinate producţiei materiale sau sferei nemateriale (şcoli, spitale,
aşezăminte de cultură, administraţie etc.), după caz, având o importanţă în dezvoltarea şi
modernizarea patrimoniului public.
68
Cheltuielile curente asigură funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor publice,
reprezentând un consum definitiv de produs intern brut şi care să fie reînnoite anual.
Cheltuielile privind serviciile publice sau administrative cuprind remunerarea

serviciilor, a prestaţiilor, a furniturilor necesare administraţiei statului pentru funcţionarea
instituţiilor publice sau pentru echipamente de investiţii.
Cheltuielile de transfer pot avea caracter economic (subvenţii acordate agenţilor

economici pentru creşterea producţiei, stimularea exportului, redresarea financiară,
restructurarea unor activităţi economice, etc.) sau social (burse, pensii, ajutoare şi alte
indemnizaţii nerambursabile).
3. Clasificarea financiară, în funcţie de momentul şi de modul în care cheltuielile

publice afectează resursele financiare ale statului, le structurează în:
 cheltuieli definitive, care finalizează distribuirea resurselor financiare,

cuprinzând atât cheltuieli de investiţii, cât şi de funcţionare (majoritatea
cheltuielilor publice efectuate au caracter definitiv);
 cheltuieli temporare şi/sau operaţiuni de trezorerie, nu sunt urmate imediat de

schimburi de mărfuri (ex.: finanţarea rambursării împrumuturilor, acordarea
de avansuri în contul unei prestări de servicii, unei deplasări, etc.).
 cheltuieli virtuale sau posibile, care reprezintă cheltuieli pe care statul se

angajează să le efectueze în anumite condiţii (ex.: garanţiile acordate de stat
pentru împrumuturi pot conduce la cheltuieli publice numai dacă rambursarea
lor din resursele special constituite sau de către debitorii giraţi nu poate fi
înfăptuită).
Clasificate după forma de manifestare, cheltuielile publice pot fi:
 cu sau fără contraprestaţie;
 definitive sau provizorii;
 speciale sau globale.
Cheltuielile cu sau fără contraprestaţie au caracter de subvenţie, fără urmărirea

prestării unui serviciu din partea colectivităţi care utilizează resursele publice (alocaţii
familiale, indemnizaţii şomaj ş.a.).
69
Cheltuielile definitive nu presupun restituirea sumelor băneşti (alocaţii de stat), în
timp ce cheltuielile provizorii (împrumuturi, avansuri) sunt urmate de rambursare sau
lichidare a obligaţiei de furnizare de produse sau servicii statului.
Cheltuielile publice în speciale şi globale vizează finanţarea (subvenţionarea) unui

anumit sector economic sau social, în timp ce caracterul global vizează influenţa prin
mărimea totală a cheltuielilor asupra echilibrului general economic.
4. Clasificaţia funcţională constă în gruparea cheltuielilor după destinaţia lor în

vederea evaluării alocării fondurilor publice unor activităţi sau obiective care definesc
necesităţile publice.
În cadrul clasificării funcţionale, cheltuielile publice se grupează astfel:
- Cheltuieli social-culturale, învăţământul de toate gradele, sănătatea cu toate

reţeaua de instituţii, cultură şi artă, asistenţă socială, alocaţii şi alte ajutoare pentru copii,
pensii şi ajutoare, militari şi alte persoane, alte cheltuieli social-culturale (sport şi tineret);
- Cheltuieli cu asigurările sociale şi protecţia socială: cheltuielile asigurărilor

sociale de stat, fondului pentru pensia suplimentară, fondului pentru ajutorul de şomaj;
- Cheltuielile de gospodărie comunală şi locuinţe;
- Cheltuielile cu apărarea naţională;
- Cheltuielile cu ordinea publică;
- Cheltuielile administraţiei de stat: Preşedinţia ţării, organele puterii legislative,

judecătoreşti şi ale procuraturii, organele puterii executive;
- Cheltuielile cu acţiuni economice: cercetare ştiinţifică, prospecţiuni şi lucrări

geologice de cercetare pentru descoperiri de zăcăminte noi, industria extractivă, energetică,
metalurgică, chimică şi alte subramuri ale industriei, agricultură, silvicultură, ape, mediu
înconjurător, transporturi şi comunicaţii, alte acţiuni economice;
- Cheltuielile cu alte acţiuni
- Transferuri: transferuri din bugetul administraţiei centrale de stat
- Datoria publică: dobânzi aferente datoriei publice
- Fondul de rezervă bugetară
70
Printr-o analiză a cheltuielilor publice, politica financiară şi bugetară a fiecărei ţări
poate fi caracterizată şi analizată prin cunoaşterea volumului cheltuielilor publice efectuate
de administraţia centrală şi locală din fondurile publice de resurse financiare, într-o
perioadă de timp.
Nivelul cheltuielilor publice şi dinamicii acestora în fiecare stat, într-o anumită perioadă,
este dat de indicatorul ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut. Acesta
permite analiza volumului cheltuielilor publice, în raport de nivelul de dezvoltare
economică şi socială a fiecărui stat şi în fiecare etapă.
00:30
Comentați tipurile de clasificări:
CLASIFICAREA CHELTUIELILOR
I. Cheltuieli publice pentru acţiuni social-culturale
Satisfacerea nevoilor cu caracter presupune folosirea pe scară largă a resurselor

financiare publice în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale populaţiei, a calităţii vieţii
fiecărui individ. Aceste nevoi sociale vizează învăţământul, cultura, asistenţa medicală,
protecţia socială, s.a. Ele se realizează în perioade mai mari de timp şi reclamă mari resurse
băneşti din partea societăţii, îndeosebi din partea statului.
Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale sunt îndreptate spre realizarea de

servicii în mod gratuit, cu plata redusă sau alocaţii bugetare, pensii, ajutoare, indemnizaţii.
Cheltuielile pentru acţiuni social-culturale îndeplinesc un important rol economic şi

social, deoarece pe seama resurselor alocate de stat se asigură : educaţia şi instrucţia
tineretului, ridicarea calificării profesionale, asistenţa medicală, protecţia socială, ridicarea
nivelului cultural, artistic şi de civilizaţie a membrilor societăţii.
În acelaşi timp rolul economic al acestor cheltuieli se manifestă şi în acţiunea lor

asupra consumului, în sensul că influenţează cererea de bunuri de consum şi deci
stimulează sporirea producţiei.
71
Analiza retrospectivă a cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale evidenţiază o
creştere a lor.
O asemenea evoluţie este consecinţa dezvoltării economice a ţărilor respective.

Volumul cheltuielilor publice pentru acţiuni social-culturale mai este influenţat şi de
factorul demografic. Astfel creşterea demografică, a determinat pe lângă extinderea
serviciilor sociale şi iniţierea unor programe sociale speciale.
La creşterea acestor categorii de cheltuieli a contribuit şi creşterea costului

serviciilor sociale.
În România structura cheltuielilor publice pentru acţiuni social culturale în

clasificaţia indicatorilor privind finanţele publice vizează următoarele destinaţii:
 învăţământul
 sănătatea
 cultura şi arta
 asistenţa socială
 alocaţiile şi alte ajutoare pentru copii
 pensii şi ajutoare pentru invalizi, orfani, văduve de război, militari

 asigurări sociale de stat
 pensia suplimentară
 ajutorul de şomaj
Sursele de finanţare ale acţiunilor social-culturale sunt:
a) fondurile bugetare – care în toate ţările ocupă locul principal
b) fondurile financiare cu destinaţie specială alimentate cu resurse pentru anumite

cheltuieli (asigurări sociale, fond şomaj)
c) fonduri proprii ale întreprinderilor publice sau particulare utilizate pentru finanţarea
cheltuielilor cu pregătirea profesională a salariaţilor, protecţia muncii, etc.
d) veniturile realizate de instituţii social-culturale
72
e) veniturile populaţiei – diferite taxe, cotizaţii, contribuţii din acestea
f) fondurile organizaţiilor fără scop lucrativ ca instituţii de caritate, fundaţii, asociaţii,

biserici;
g) ajutorul financiar extern – cuprinde subvenţii financiare acordate unor ţări din fonduri
constituite de organismele internaţionale (UNESCO, UNICEF, OMS, Banca
Mondială).
1. Cheltuielile pentru învăţământ
Prin rolul lor aceste cheltuieli sunt cele mai importante. În accepţiunea actuală sunt
considerate cheltuieli cu învăţământul toate cheltuielile cu educaţia şi instrucţia efectuate
prin instituţiile de educaţie şcolară sau exterioară şcolii
Cheltuielile publice pentru învăţământ manifestă o permanentă tendinţă de creştere

ca urmare a următorilor factori:
1. factori demografici
Creşterea populaţiei a antrenat în mod firesc sporirea populaţiei şcolare.
Creşterea contigentelor şcolare, a obligativităţii anumitor grade în învăţământ a

atras un necesar sporit de cadre didactice.
2. factori economici
Dezvoltarea economică, modernizarea şi perfecţionarea proceselor tehnologice au

reclamat o forţă de muncă cu calificare medie şi superioară ceea ce a condus la un volum
sporit de cheltuieli pentru învăţământ.
3. factori sociali şi politici – se referă la politica şcolară, la principiile avute în

vedere de guverne, la nivelul învăţământului obligatoriu.
Finanţarea învăţământului se realizează din următoarele surse:
 Bugetul statului – în special pentru învăţământul primar şi secundar, desfăşurat atât

în şcoli publice cât şi private.
 Populaţia – participă la finanţarea învăţământului prin taxe şcolare, cheltuieli

transport, chirii
 Întreprinderile – organizează cursuri de calificare şi pregătire profesională
73
 Donaţii – sau alte forme de ajutor pot fi primite de unităţile din învăţământ din
partea firmelor, fundaţii, societăţi de binefacere
 Ajutorul extern – se întâlneşte în special la ţările în curs de dezvoltare şi se

manifestă sub forma de subvenţii directe, împrumuturi, trimitere de cadre, experţi,
manuale, echipament didactic.
În privinţa finanţării învăţământului superior se remarcă unele caracteristici:
a) Sunt alocate sume în general mici 10-25% din totalul resurselor financiare
destinate învăţământului, deoarece contigentele de studenţi sunt inferioare celor
din învăţământul primar şi secundar, dar şi limitării necesarului de cadre cu
studii superioare.
b) În majoritatea ţărilor se percep taxe şcolare, diferenţiate în funcţie de profilul

facultăţii.
c) Costul fiind în general ridicat se creează o anumită inechitate între tineri,

privind penibilităţile de înscriere la facultate.
d) Resursele financiare – apar sub 2 forme:
- alocaţii bugetare acordate instituţiilor de învăţământ superior ceea ce conduce la taxe

şcolare mai reduse
- ajutor acordat direct studenţilor sub formă de burse individuale
În ţările în curs de dezvoltare cheltuielile pentru învăţământul superior sunt
acoperite din bugetul statului, costurile pregătirii universitare fiind mai ridicate.
În România cheltuielile cu învăţământul arată o configuraţie specifică. Astfel,

orientarea principală este spre învăţământul primar şi gimnazial (85 %) pe când celui
superior doar 12-14 %. Finanţarea acestora se face preponderent de la bugetul central de
stat.
Începând din 1990, cheltuielile cu învăţământul au crescut spectaculos. Creşterea

este însă inflaţionistă, creşterea reală fiind nesemnificativă.
2. Cheltuielile pentru cultură şi artă
74
Instituţiile cultural-artistice, către care sunt îndreptate resursele financiare sunt:
bibliotecile, muzeele, teatre, instituţii muzicale, case de cultură, patrimoniul cultural, presa,
edituri, case de filme, ş.a.
Activitatea desfăşurată de aceste instituţii se poate concretiza în:
- bunuri materiale (care au şi valoare spirituală) cum sunt cărţile, filmele, discuri,
picturi, sculpturi
- servicii cultural-artistice (concerte, spectacole)
Acţiunile social culturale sunt numai în parte finanţate din fonduri de provenienţă
publică. O altă parte se acoperă din resurse private, existând instituţii private (teatre,
studiouri, edituri) a căror producţii sunt furnizate cetăţeanului prin intermediul pieţii, din
veniturile obţinute ele se autofinanţează.
Când veniturile obţinute din activitatea proprie nu acoperă cheltuielile, se recurge la

alocaţiile bugetare sau la alte surse.
Acţiunile social culturale mai pot fi finanţate şi din donaţii, contribuţii ale
populaţiei.
În cazul cheltuielilor publice pentru cultură şi artă se urmăreşte modul de utilizare a

fondurilor alocate şi eficienţa economică. Efectele acestor acţiuni sunt de regulă
nemateriale resimţite indirect, pe termen lung şi deci deficit de determinat.
Indiferent de provenienţa lor (publică sau privată) cheltuielile cu acţiuni cultural-

artistice îndeplinesc în viaţa socială rolul de a conribui la creşterea nivelului de educaţie şi
civilizaţie a indivizilor, a calităţii factorului uman.
Din punct de vedere al naturii lor se clasifică în :
- cheltuieli curente – destinate întreţinerii şi funcţionării instituţiilor publice
- cheltuieli de capital – alocate investiţiilor materiale în domeniul (construcţii,

cumpărări de opere de artă, înzestrare materială).
3. Cheltuielile pentru ocrotirea sănătăţii
Solicitările producţiei moderne, ale vieţii în general, implică din partea

guvernelor adoptarea de măsuri de ordin sanitar corespunzătoare. Acţiunile pentru
ocrotirea sănătăţii sunt finanţate în general de la bugetul statului. Prin aceste
75
cheltuieli se urmăreşte garantarea asistenţei medicale a membrilor societăţii,
păstrarea sănătăţii populaţiei, a calităţii vieţii, menţinerea sănătăţii forţei de muncă.
Ţările dezvoltate alocă 4-10 % din PIB pentru sănătate, comparativ cu ţările
în curs de dezvoltare la care procentul este de sub 3%.
Cheltuielile publice pentru sănătate sunt destinate întreţinerii şi funcţionării

instituţiilor sanitare (spitale, dispensare, policlinici) precum şi finanţării unor acţiuni de
prevenire a îmbolnăvirilor, evitarea accidentelor şi educaţie sanitară.
Sursele de finanţare a acţiunilor de sănătate :
1. fondurile bugetare - în ţările dezvoltate fiind 1/5 din totalul cheltuielilor bugetare;
2. cotizaţiile de asigurări de boală – sunt suportate de salariaţi şi de agenţi

economici. Pe baza acestor cotizaţii se acordă anumite gratuităţi la medicamente
sau se suportă o parte din costul lor;
3. resurse ale populaţiei – cheltuieli în calitate de pacienţi în cazul în care persoanele

respective nu sunt asigurate şi suportă în totalitate costul tratamentelor,
medicamente, sau spitalizări;
4. ajutorul extern - se întâlneşte în special în ţări în curs de dezvoltare şi se acordă de

organizaţii specializate (OMS, Crucea Roşie).
Activitatea de ocrotire a sănătăţii se concretizează în mai multe categorii de efecte:
Efectele medicale – vizează rezultatele concrete ale acţiunilor medicale

(consultaţii, analize, tratamente) şi se reflectă în vindecări, ameliorări, deci în refacerea şi
păstrarea sănătăţii indivizilor.
Eficienţă socială – reflectă efectele acţiunilor de ocrotire a sănătăţii la nivelul

întregii societăţi şi se răsfrâng asupra stării de sănătate a întregii populaţii.
Eficienţa economică a ocrotirii sănătăţii se concretizează în reducerea perioadelor

de incapacitate de muncă datorate îmbolnăvirilor şi accidentelor, eradicarea unor boli,
limitarea extinderii altora.
În România resursele financiare necesare ocrotirii sănătăţii au provenit în majoritate

de la bugetul de stat, celelalte surse (contribuţia întreprinderilor, a populaţiei) având o
participare modică.
76
Odată cu trecerea la privatizare unor reţele de servicii medicale (cabinete, farmacii,
servicii de salvare), contribuţia populaţiei va spori.
4.Cheltuielile cu securitatea socială
Cuprind resursele financiare publice destinate acordării de ajutoare, alocaţii, pensii,

indemnizaţii pentru persoane salariate sau nesalariate (bătrâni, invalizi, handicapaţi,
şomeri, tineri). Componenţa cea mai importantă o constituie asigurările sociale (se vor trata
în cursul următor).
Mărimea acestor cheltuieli diferă de la o ţară la alta în funcţie de potenţialul

economic, numărul şi structura populaţiei, orientarea politicii sociale. În ţările dezvoltate
mărimea cheltuielilor cu securitatea socială reprezintă peste ½ din totalul cheltuielilor
social-culturale, iar în cele în curs de dezvoltare sunt mult mai reduse.
Sursele de finanţare a cheltuielilor cu securitatea socială sunt:
- contribuţia salariaţilor, liber-profesioniştilor, patronilor, meseriaşilor.
- subvenţii de la fondurile bugetare
- donaţii, contribuţii voluntare
Acţiunile pe linia securităţii sociale pot îmbrăca două forme :
- ajutoare, indemnizaţii, compensaţii în bani
- ajutoare în natură
1. Ajutorul de şomaj
Fondul pentru ajutorul de şomaj reprezintă o formă de protecţie a celor rămaşi

temporar fără serviciu şi se constituie din contribuţii obligatorii ale salariaţilor şi firmelor
(0,5 şi 0,5%) şi din subvenţii alocate din fonduri bugetare.
În România, după 1989 acest fond se utilizează pentru acordarea de ajutoare
de şomaj în principal, dar şi în vederea finanţării unor acţiuni pentru recalificarea

şomerilor.
El se acordă persoanelor rămase temporar fără loc de muncă şi tinerilor neîncadraţi

după absolvirea şcolii pentru o perioadă determinată. Beneficiari de ajutor de şomaj trebuie
77
să se prezinte în mod obligatoriu, la anumite perioade, la oficiile forţelor de muncă, pentru
a fi plasaţi la noi locuri sau pentru a fi recalificaţi.
Mărimea ajutorului de şomaj se calculează în raport de venitul realizat anterior, de

vechimea în muncă, categoria de personal şi contribuţia plătită.
2. Cheltuieli pentru asistenţa socială, ajutoare, alocaţii
Asistenţa socială se referă în principal la ajutorarea bătrânilor, handicapaţilor,
invalizilor şi a altor persoane lipsite de venituri şi susţinători.
Formele sub care se realizează asistenţa socială:
- ajutoare pentru bătrâni fără venituri sau alte persoane marginalizate social;
- alocaţiile de familie (ajutoare pentru copii, alocaţii pentru soţie/soţ care e singur
şi cresc copii);
- ajutoare acordate invalizilor de război, văduvelor, orfanilor.
5. Investiţiile în resurse umane
Conţin totalitatea cheltuielilor care conduc la creşterea aptitudinilor fizice şi

intelectuale ale indivizilor.
Aceste investiţii au mai multe componente:
- investiţia intelectuală
- investiţia pentru sănătate
- investiţia culturală
Investiţia intelectuală – corespunde cheltuielilor pentru învăţământ şi pregătire

profesională efectuate în scopul educaţiei, instruirii şi calificării forţei de muncă. Aceste
cheltuieli reprezintă o avansare de venit naţional în vederea creşterii gradului de calificare
a persoanelor, cu efecte pe termen îndelungat.
Investiţia în sănătate – cuprinde cheltuieli îndreptate spre asigurarea asistenţei

medicale a membrilor societăţii.
Investiţia culturală – cuprinde cheltuieli destinate realizării acţiunilor de cultură şi

artă care contribuie la creşterea nivelului de educaţie şi civilizaţie a membrilor societăţii.
78
II. Cheltuieli publice pentru asigurările sociale de stat
Necesitatea asigurărilor sociale decurge din faptul că participarea cetăţenilor

la desfăşurarea procesului de producţie şi a oricărei activităţi utile societăţii omeneşti
poate să pună salariaţii, întreprinzătorii în anumite împrejurări, în imposibilitatea de
a mai presta o muncă în condiţii normale. Celor puşi în imposibilitatea de a-şi
dobândi prin muncă cele necesare traiului lor şi al familiilor, datorită accidentelor,
bolilor, maternităţii, invalidităţii, precum şi ca urmare a unei anumite limite de
vârstă, este necesar ca statul, regiile autonome, societăţile comerciale, întreprinzătorii
să ia în timp măsuri corespunzătoare pentru a ocroti cetăţenii, asigurându-le
veniturile necesare existenţei lor.
Asigurările sociale sunt necesare societăţii, chemată să rezolve ocrotirea

salariaţilor, pensionarilor şi familiilor lor, precum şi a altor categorii sociale în cazuri de
incapacitate temporară sau permanentă de muncă.
Sub aspect financiar, asigurările sociale participă la repartiţia unei părţi din PIB,
constituind un mijloc de control asupra formării, repartizării şi utilizării acestuia.
Conţinutul economic al asigurărilor sociale este determinat de natura relaţiilor de

producţie.
Asigurările sociale constituie acea parte a relaţiilor social-economice băneşti cu

ajutorul cărora se formează, se repartizează şi se utilizează fondurile băneşti necesare
ocrotirii salariaţilor, a pensionarilor, meşteşugarilor, întreprinzătorilor particulari. De
asemenea, asigurările sociale ocrotesc şi membrii familiilor persoanelor de mai sus.
Prin asigurările sociale se iau măsurile corespunzătoare pentru prevenirea

îmbolnăvirilor, refacerea acelora care şi-au pierdut definitiv capacitatea de muncă din
cauza îmbolnăvirilor, accidentelor, bătrâneţii şi a celor care nu mai au susţinători legali.
Principiile şi rolul asigurărilor sociale
Asigurările sociale au la bază următoarele principii:
79
 Cuprinderea în asigurări sociale a întregului personal din regiile autonome,
societăţile comerciale, întreprinderi private, cooperatori, ţărani, avocaţi, pensionari şi a
membrilor lor de familie.
 Cetăţenii sunt ocrotiţi în toate cazurile şi pentru toată perioada de pierdere a

capacităţii lor de muncă, mamele bucurându-se de ocrotire specială în caz de
lehuzie, sarcină, etc.
 Personalul din regiile autonome, societăţile comerciale, cooperatori şi

pensionari sunt scutiţi de plata CAS.
 Cetăţenii sunt ocrotiţi prin asigurări sociale potrivit sistemului de salarizare sau
în raport de venitul realizat.
 Ocrotirea cetăţenilor se realizează în concordanţă cu cerinţele eticii şi echităţii

sociale (în raport de contribuţia adusă se acordă pensiile).
 Pensiile de asigurări sociale sunt scutite de orice impozite şi taxe.
 Imprescriptibilitatea dreptului la pensii şi indemnizaţii de asigurări sociale (se

poate cere oricând).
 Pensiile şi indemnizaţiile de asigurări sociale sunt drepturi personale şi nu pot fi

cedate parţial sau total.
Rolul asigurărilor sociale rezultă din principiile ce stau la baza lor precum şi din
modul cum se constituie şi se folosesc fondurile băneşti.
Sursele de formare a fondurilor asigurărilor sociale
Fondurile asigurărilor sociale se constituie la majoritatea ţărilor din contribuţia

agenţilor economici, salariaţilor şi statului (subvenţii).
În România cuantumul fondurilor asigurărilor sociale depinde în principal de

mărimea veniturilor realizate de personalul încadrat în muncă, agenţii plătind contribuţiile
în funcţie de acestea (fondurile total de salarii).
În acest fond nu se include şi deci nu se calculează contribuţia de asigurări sociale

pentru premii, recompense ocazionale, diurne deplasare, indemnizaţii de transfer, preavize,
drepturi de autor.
Sursele de formare a fondurilor asigurărilor sociale:
Veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat provin din:
80
a) contribuţii de asigurări sociale, dobânzi, majorări pentru plata cu întârziere a
contribuţiilor, precum şi din alte venituri, potrivit legii;
b) sume alocate de la bugetul de stat pentru echilibrarea bugetului asigurărilor

sociale de stat, care se aprobă prin legile bugetare anuale.
Cotele de contribuţie de asigurări sociale se stabilesc după cum urmează:
a) 31,3% pentru condiţii normale de muncă, datorate de angajator şi angajaţi, din care
10,5% datorate de angajaţi şi 20,8% datorate de angajatori;
b) 36,3% pentru condiţii deosebite de muncă, datorate de angajator şi angajaţi, din

care 10,5% datorate de angajaţi şi 25,8% datorate de angajatori;
c) 41,3% pentru condiţii speciale de muncă, datorate de angajator şi angajaţi, din care
10,5% datorate de angajaţi şi 30,8% datorate de angajatori.
Formele de ocrotire prin asigurările sociale
Formele de ocrotire prin asigurările sociale sunt:
1. pensiile
2. alte drepturi de asigurări sociale
1. Pensiile constituie forma principală de ocrotire a cetăţenilor prin asigurări

sociale. Aceste sunt plăţi lunare ce se fac persoanelor care îşi încetează activitatea datorită
unei anumite limite de vârstă, invalidităţii, copiilor urmaşi, soţiei care are calitatea de
urmaş.
Sistemul de pensii din România trebuie întemeiat de principiile echităţii sociale,

asigurând realizarea unor proporţii echitabile între diferitele categorii de pensii.
În sistemul public se acordă următoarele categorii de pensii:
a) pensia pentru limită de vârstă;
b) pensia anticipată;
c) pensia anticipată parţială;
d) pensia de invaliditate;
81
e) pensia de urmaş.
a) Pensia pentru limită de vârstă - se acordă asiguraţilor care îndeplinesc,

cumulativ, la data pensionării, condiţiile privind vârsta standard de pensionare şi stagiul
minim de cotizare realizat în sistemul public.
Vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei şi 65 de ani pentru

bărbaţi.
Stagiul minim de cotizare atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi este de 15 ani.
Stagiul complet de cotizare este de 30 de ani pentru femei şi de 35 de ani pentru

bărbaţi.
Asiguraţii care îndeplinesc condiţiile prevăzute mai sus pentru obţinerea unei pensii
pentru limită de vârstă, cu excepţia pensiei anticipate şi a pensiei anticipate parţiale, îşi pot
continua activitatea numai cu acordul angajatorului.
Vârstele de pensionare reduse nu pot fi mai mici de 50 de ani pentru femei şi de 55

de ani pentru bărbaţi.
De la acest regim general există şi derogări, astfel:
- asiguraţii care şi-au desfăşurat activitatea în condiţii speciale de muncă, respectiv

unităţile miniere, pentru personalul care îşi desfăşoară activitatea în subteran cel puţin 50%
din timpul normal de muncă în luna respectivă, şi care au realizat un stagiu de cotizare de
cel puţin 20 de ani în aceste condiţii beneficiază de pensie pentru limită de vârstă începând
cu vârsta de 45 de ani.
- asiguraţii care şi-au desfăşurat activitatea în condiţii speciale de muncă, respectiv

în aviaţia civilă, pentru personalul navigant şi în activitatea artistică şi care au realizat un
stagiu de cotizare de cel puţin 25 de ani beneficiază de pensie pentru limită de vârstă, cu
reducerea vârstelor standard de pensionare cu 15 ani.
- asiguraţii care au desfăşurat activităţile de cercetare, explorare, exploatare sau

prelucrare a materiilor prime nucleare, zonele I şi II de expunere la radiaţii şi care au
realizat un stagiu de cotizare de cel puţin 15 ani în zona I de expunere la radiaţii sau de 17
ani în zona II de expunere la radiaţii beneficiază de pensie pentru limită de vârstă,
indiferent de vârstă.
82
- asiguraţii care au realizat stagii de cotizare atât în condiţii deosebite, cât şi în
condiţii speciale de muncă beneficiază, cumulativ, de reducerea vârstelor standard de
pensionare, corespunzătoare fiecărei situaţii, fără ca această reducere să depăşească 12 ani.
- persoanele asigurate care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap

preexistent calităţii de asigurat, în funcţie de gradul handicapului, beneficiază de reducerea
stagiilor de cotizare şi a vârstelor standard de pensionare, astfel:
a) cu 15 ani, reducerea vârstei standard de pensionare, dacă au realizat cel puţin o

treime din stagiul complet de cotizare, pentru cei cu handicap grav;
b) cu 10 ani, reducerea vârstei standard de pensionare, dacă au realizat cel puţin

două treimi din stagiul complet de cotizare, pentru cei cu handicap accentuat;
c) cu 10 ani, reducerea vârstei standard de pensionare, dacă au realizat stagiul

complet de cotizare, pentru cei cu handicap mediu.
- asiguraţii nevăzători beneficiază de pensie pentru limită de vârstă, indiferent de

vârstă, dacă au realizat ca nevăzător cel puţin o treime din stagiul complet de cotizare
prevăzut de lege.
- femeile care au realizat stagiul complet de cotizare şi care au născut cel puţin 3
copii şi i-au crescut până la vârsta de 10 ani beneficiază de reducerea vârstei standard de
pensionare după cum urmează:
a) cu un an - pentru 3 copii;
b) cu doi ani - pentru 4 sau mai mulţi copii.
Reducerea vârstei nu poate fi cumulată cu o altă reducere prevăzută de lege. Vârsta

de pensionare redusă nu poate fi mai mică de 55 de ani.
b) Pensia anticipată
Asiguraţii care au depăşit stagiul complet de cotizare cu cel puţin 10 ani pot solicita
pensia anticipată cu cel mult 5 ani înaintea vârstelor standard de pensionare.
La stabilirea stagiului de cotizare pentru acordarea pensiei anticipate nu se au în

vedere perioadele asimilate (a urmat cursurile de zi ale învăţământului universitar,
organizat potrivit legii, pe durata normală a studiilor respective, cu condiţia absolvirii
acestor sau a satisfăcut serviciul militar ca militar în termen sau militar cu termen redus,
83
pe durata legal stabilită, a fost concentrat, mobilizat sau în prizonierat), precum şi
perioadele în care asiguratul a beneficiat de pensie de invaliditate.
Cuantumul pensiei anticipate se stabileşte în aceleaşi condiţii cu cel al pensiei

pentru limită de vârstă.
La data îndeplinirii condiţiilor pentru a beneficia de pensie pentru limită de vârstă,

pensia anticipată devine pensie pentru limită de vârstă şi se recalculează prin adăugarea
perioadelor asimilate şi a eventualelor stagii de cotizare realizate în perioada de anticipare,
trecerea la pensia pentru limită de vârstă făcându-se la cerere.
c) Pensia anticipată parţială
Asiguraţii care au realizat stagiile complete de cotizare, precum şi cei care au

depăşit stagiul complet de cotizare cu până la 10 ani pot solicita pensie anticipată parţială
cu reducerea vârstelor standard de pensionare cu cel mult 5 ani.
La stabilirea stagiului de cotizare pentru acordarea pensiei anticipate parţiale nu se

au în vedere perioadele asimilate (a urmat cursurile de zi ale învăţământului universitar,
organizat potrivit legii, pe durata normală a studiilor respective, cu condiţia absolvirii
acestor sau a satisfăcut serviciul militar ca militar în termen sau militar cu termen redus,
pe durata legal stabilită, a fost concentrat, mobilizat sau în prizonierat), precum şi
perioadele în care asiguratul a beneficiat de pensie de invaliditate.
Cuantumul pensiei anticipate parţiale se stabileşte din cuantumul pensiei pentru

limită de vârstă, prin diminuarea acestuia în raport cu stagiul de cotizare realizat şi cu
numărul de luni cu care s-a redus vârsta standard de pensionare.
La data îndeplinirii condiţiilor pentru a beneficia de pensie pentru limită de vârstă,

pensia anticipată parţială devine pensie pentru limită de vârstă şi se recalculează prin
eliminarea diminuării prevăzute şi prin adăugarea perioadelor asimilate şi a eventualelor
stagii de cotizare realizate în perioada de anticipare, trecerea la pensia pentru limită de
vârstă făcându-se la cerere.
d) Pensia de invaliditate
Au dreptul la pensie de invaliditate asiguraţii care şi-au pierdut total sau cel puţin
jumătate din capacitatea de muncă, din cauza:
a) accidentelor de muncă, conform legii;
84
b) bolilor profesionale şi tuberculozei;
c) bolilor obişnuite şi accidentelor care nu au legătură cu munca.
Beneficiază de pensie de invaliditate şi asiguraţii care satisfac obligaţii militare.
Au dreptul la pensie de invaliditate şi elevii, ucenicii şi studenţii care şi-au pierdut

total sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă datorită accidentelor sau bolilor
profesionale survenite în timpul şi din cauza practicii profesionale.
Persoanele care şi-au pierdut total sau parţial capacitatea de muncă şi marii mutilaţi,
ca urmare a participării la lupta pentru victoria Revoluţiei din decembrie 1989 ori în
legătură cu evenimentele revoluţionare din decembrie 1989, care erau cuprinşi într-un
sistem de asigurări sociale anterior datei ivirii invalidităţii din această cauză, au dreptul şi
la pensie de invaliditate, indiferent de vechimea în muncă, pe timpul cât durează
invaliditatea, stabilită în aceleaşi condiţii în care se acordă pensia de invaliditate
persoanelor care au suferit accidente de muncă.
În raport cu cerinţele locului de muncă şi cu gradul de reducere a capacităţii de

muncă, invaliditatea este:
a) de gradul I, caracterizată prin pierderea totală a capacităţii de muncă, a

capacităţii de autoservire, de orientare spaţială, invalidul necesitând îngrijire sau
supraveghere permanentă din partea altei persoane;
b) de gradul II, caracterizată prin pierderea totală a capacităţii de muncă, cu

posibilitatea invalidului de a se autoservi, de a se orienta spaţial, fără ajutorul altei
persoane;
c) de gradul III, caracterizată prin pierderea a cel puţin jumătate din capacitatea de
muncă, invalidul putând să presteze o activitate profesională.
Încadrarea sau neîncadrarea într-un grad de invaliditate se face prin decizie emisă
de medicul specializat în expertiză medicală şi recuperarea capacităţii de muncă, denumit
în continuare medic expert al asigurărilor sociale, în termen de 30 de zile de la data
înregistrării cererii, însoţită de documentaţia necesară.
La stabilirea pensiei de invaliditate asiguraţilor li se acordă un stagiu potenţial,

determinat ca diferenţă între stagiul complet de cotizare şi stagiul de cotizare realizat
efectiv până la data încadrării într-un grad de invaliditate.
85
Pensionarii de invaliditate încadraţi în gradul I de invaliditate au dreptul, în afara
pensiei, la o indemnizaţie pentru însoţitor, în cuantum fix.
Indemnizaţia pentru însoţitor este în cuantum egal cu 80% din valoarea unui punct
de pensie, stabilită anual prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat.
e) Pensia de urmaş
Au dreptul la pensie de urmaş copiii şi soţul supravieţuitor, dacă persoana decedată

era pensionar sau îndeplinea condiţiile pentru obţinerea unei pensii.
Copiii au dreptul la pensie de urmaş:
a) până la vârsta de 16 ani;
b) dacă îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ organizată potrivit legii,
până la terminarea acestora, fără a depăşi vârsta de 26 de ani;
c) pe toată durata invalidităţii de orice grad, dacă aceasta s-a ivit în perioada în care
se aflau în una dintre situaţiile prevăzute la lit. a) sau b).
Soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş pe tot timpul vieţii, la împlinirea
vârstei standard de pensionare, dacă durata căsătoriei a fost de cel puţin 15 ani.
În cazul în care durata căsătoriei este mai mică de 15 ani, dar de cel puţin 10 ani,
cuantumul pensiei de urmaş cuvenit soţului supravieţuitor se diminuează cu 0,5% pentru
fiecare lună, respectiv 6,0% pentru fiecare an de căsătorie în minus.
Soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş, indiferent de vârstă, pe perioada

în care este invalid de gradul I sau II, dacă durata căsătoriei a fost de cel puţin 1 an.
Soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş, indiferent de vârstă şi de durata

căsătoriei, dacă decesul soţului susţinător s-a produs ca urmare a unui accident de muncă, a
unei boli profesionale sau tuberculozei şi dacă nu realizează venituri lunare dintr-o
activitate profesională pentru care asigurarea este obligatorie sau acestea sunt mai mici de
o pătrime din salariul mediu brut pe economie.
Soţul supravieţuitor care are în îngrijire la data decesului susţinătorului unul sau
mai mulţi copii în vârstă de până la 7 ani beneficiază de pensie de urmaş până la data
împlinirii de către ultimul copil a vârstei de 7 ani, în perioadele în care nu realizează
venituri lunare dintr-o activitate profesională pentru care asigurarea este obligatorie sau
acestea sunt mai mici de o pătrime din salariul mediu brut pe economie.
86
Pensia de urmaş se calculează, după caz, din:
a) pensia pentru limită de vârstă aflată în plată sau la care ar fi avut dreptul, în
condiţiile legii, susţinătorul decedat;
b) pensia de invaliditate gradul I, în cazul în care decesul susţinătorului a survenit

înaintea îndeplinirii condiţiilor pentru obţinerea pensiei pentru limită de vârstă şi era în
plată cu pensie de invaliditate de orice grad, pensie anticipată, pensie anticipată parţială sau
ar fi avut dreptul, în condiţiile legii, la una dintre aceste categorii de pensie;
c) pensia de serviciu aflată în plată sau la care ar fi avut dreptul în condiţiile legii
susţinătorul decedat, dacă aceasta este mai avantajoasă decât pensia pentru limită de vârstă.
Cuantumul pensiei de urmaş se stabileşte prin aplicarea unui procent asupra

punctajului mediu anual realizat de susţinător, în funcţie de numărul urmaşilor îndreptăţiţi,
astfel:
a) pentru un singur urmaş - 50%;
b) pentru 2 urmaşi - 75%;
c) pentru 3 sau mai mulţi urmaşi - 100% .
Cuantumul pensiei de urmaş, în cazul orfanilor de ambii părinţi, reprezintă

însumarea drepturilor de urmaş, calculate după fiecare părinte.
2. Alte drepturi de asigurări sociale
Asiguraţii sistemului public au dreptul, în afară de pensie, la:
a) concediu şi indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă, cauzată de

boli obişnuite sau de accidente în afara muncii, boli profesionale şi accidente de muncă;
b) prestaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă;
c) concediu şi indemnizaţie pentru maternitate;
d) concediu şi indemnizaţie pentru creşterea copilului sau pentru îngrijirea copilului

bolnav;
e) ajutor de deces.
a) Indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă
87
În sistemul public asiguraţii beneficiază de concediu medical şi de indemnizaţie
pentru incapacitate temporară de muncă, dacă dovedesc incapacitatea temporară de muncă
printr-un certificat medical, eliberat conform reglementărilor în vigoare.
Şomerii aflaţi la cursuri de calificare, recalificare, perfecţionare sau, după caz, la

alte forme de pregătire profesională, organizate potrivit legii, care, datorită accidentelor
survenite în timpul şi din cauza practicii profesionale, suportă o incapacitate temporară de
muncă mai mare de 3 zile, beneficiază de aceleaşi prevederi ca şi ceilalţi asiguraţi privind
accidentul de muncă.
Indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă se suportă astfel:
A. de către angajator, în funcţie de numărul de angajaţi avut la data ivirii

incapacităţii temporare de muncă, astfel:
a) până la 20 de angajaţi, din prima zi până în a 7-a zi de incapacitate temporară de

muncă;
b) între 21 - 100 de angajaţi, din prima zi până în a 12-a zi de incapacitate

temporară de muncă;
c) peste 100 de angajaţi, din prima zi până în a 17-a zi de incapacitate temporară de

muncă;
B. din bugetul asigurărilor sociale de stat, începând cu:
a) prima zi de incapacitate temporară de muncă, sau începând cu ziua următoare

celor suportate de angajator, conform lit. A, şi până la data încetării incapacităţii temporare
de muncă sau pensionării.
Durata de acordare a indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă este de

cel mult 180 de zile în interval de un an, socotit din prima zi de îmbolnăvire.
Cuantumul indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă se determină prin

aplicarea unui procent de 75% la baza de calcul stabilită.
modificările şi completările ulterioare.
b) Prestaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă
În scopul prevenirii îmbolnăvirilor şi recuperării capacităţii de muncă, în sistemul

public asiguraţii pot beneficia de:
 indemnizaţie pentru trecerea temporară în altă muncă;
88
 indemnizaţie pentru reducerea timpului de muncă;
 indemnizaţie pentru carantină;

 ajutoare pentru procurarea de proteze, orteze şi de alte produse ortopedice, care nu
sunt suportate, potrivit legii, de la asigurările sociale de sănătate;
 tratament balnear care nu este suportat, potrivit legii, de la asigurările sociale de

sănătate;
 reabilitare profesională.
 bilete de odihnă pentru asiguraţii unităţilor în care nu este reglementată constituirea

fondului social, potrivit legii.
Asiguraţii aflaţi în incapacitate temporară de muncă pe o perioadă mai mare de 90

de zile, precum şi pensionarii de invaliditate pot beneficia de tratament balnear şi
reabilitare profesională, în conformitate cu prevederile programului individual de
recuperare.
Asiguraţii care, datorită unei boli profesionale sau unui accident de muncă, nu mai
pot lucra în condiţiile de la locul de muncă anterior producerii riscului, pot trece temporar
în altă muncă. Indemnizaţia pentru trecerea temporară în altă muncă se acordă, dacă la noul
loc de muncă asiguratul realizează un venit salarial brut lunar inferior mediei veniturilor
lunare din ultimele 6 luni anterioare riscului, care au constituit baza de calcul al
contribuţiei de asigurări sociale în lunile respective.
Indemnizaţia pentru carantină se acordă asiguraţilor cărora li se interzice

continuarea activităţii din cauza unei boli contagioase, pe durata stabilită prin certificatul
eliberat de inspectoratul de sănătate publică.
Cuantumul lunar al indemnizaţiei pentru carantină reprezintă 75% din baza de

calcul stabilită.
Asiguraţii şi pensionarii sistemului public pot beneficia de ajutoare şi indemnizaţii

de la bugetul asigurărilor sociale de stat pentru procurare de proteze, orteze şi de alte
produse ortopedice, care nu sunt suportate, potrivit legii, de la asigurările sociale de
sănătate.
Modalităţile de stabilire şi de acordare a ajutoarelor şi indemnizaţiilor pentru

procurarea de proteze, orteze şi de alte produse ortopedice se stabilesc prin lege.
89
c) Indemnizaţia de maternitate
Asiguratele au dreptul, pe o perioadă de 126 de zile calendaristice, la concediu

pentru sarcină şi lăuzie, perioadă în care beneficiază de indemnizaţie de maternitate.
De aceleaşi drepturi beneficiază şi femeile care au încetat plata contribuţiei de

asigurări sociale, în condiţiile prezentei legi, dar care nasc în termen de 9 luni de la data
pierderii calităţii de asigurat.
Concediul pentru sarcină se acordă pe o perioadă de 63 de zile înainte de naştere,

iar concediul pentru lăuzie pe o perioadă de 63 de zile după naştere.
Concediile pentru sarcină şi lăuzie se compensează între ele, în funcţie de

recomandarea medicului şi de opţiunea persoanei beneficiare.
Persoanele cu handicap asigurate beneficiază, la cerere, de concediu pentru sarcină,

începând cu luna a 6-a de sarcină.
În cazul în care copilul se naşte mort sau moare în perioada concediului de lăuzie,
indemnizaţia de maternitate se acordă pe toată durata acestuia.
Cuantumul lunar al indemnizaţiei de maternitate este de 85% din baza de calcul

stabilită conform prevederilor legale.
Indemnizaţia de maternitate se suportă integral din bugetul asigurărilor sociale de

stat.
d) Indemnizaţia pentru creşterea copilului sau îngrijirea copilului bolnav
Asiguraţii au dreptul la:
a) concediu şi indemnizaţie pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei de

2 ani şi, în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani, oricând până la
împlinirea de către copil a acestor vârste, numai după efectuarea a cel puţin 42 de zile din
concediul de lăuzie.
b) concediu şi indemnizaţie pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7

ani, iar în cazul copilului cu handicap, pentru afecţiunile intercurente, până la împlinirea
vârstei de 18 ani.
Indemnizaţiile se suportă integral din bugetul asigurărilor sociale de stat.
Beneficiază, la cerere, de indemnizaţia pentru creşterea copilului, opţional, unul

dintre părinţi, dacă solicitantul îndeplineşte condiţiile de stagiu de cotizare.
90
e) Ajutorul de deces
În cazul decesului asiguratului sau al pensionarului, beneficiază de ajutor de deces

o singură persoană care face dovada că a suportat cheltuielile ocazionate de deces şi care
poate fi, după caz, soţul supravieţuitor, copilul, părintele, tutorele, curatorul, moştenitorul,
în condiţiile dreptului comun, sau, în lipsa acesteia, oricare persoană care face această
dovadă.
Cuantumul ajutorului de deces se stabileşte anual prin legea bugetului asigurărilor

sociale de stat şi nu poate fi mai mic decât valoarea salariului mediu brut pe economie.
Asiguratul sau pensionarul beneficiază de ajutor de deces în cazul decesului unui

membru de familie aflat în întreţinerea sa şi care nu are un drept propriu de asigurări
sociale.
Se consideră membru de familie, în sensul prezentei legi:
a) soţul;
b) copiii proprii, copiii adoptaţi, copiii aflaţi în plasament familial sau cei
încredinţaţi spre creştere şi educare familiei, în vârstă de până la 18 ani sau, dacă îşi
continuă studiile, până la terminarea acestora, fără a depăşi vârsta de 26 de ani, precum şi
copiii incapabili de muncă, indiferent de vârstă, dacă şi-au pierdut capacitatea de muncă
înaintea vârstelor menţionate;
c) părinţii şi bunicii oricăruia dintre soţi.
Ajutorul de deces se suportă din bugetul asigurărilor sociale de stat şi se acordă, la

cerere, pe baza certificatului de deces.
III. Cheltuielile publice pentru obiective şi acţiuni economice
În cadrul acestei categorii sunt incluse cheltuieli care se referă la finanţarea

obiectivelor şi activităţilor cu caracter economic din întreprinderile sectorului public
şi la subvenţionarea unor întreprinderi proprietate privată ori mixtă din domeniul
producţiei şi distribuţiei de energie şi combustibili, industria-extractivă, agricultura,
transporturi, telecomunicaţii, construcţii şi altele care se bucură de protecţie din
partea statului.
91
Din punct de vedere al conţinutului economic, aceste cheltuieli au caracter
complex:
- unele reprezintă cheltuieli curente sau de funcţionare
- altele, cheltuieli de capital (investiţii)
- altele, cheltuieli de transfer (subvenţiile)
Cheltuielile cu acţiunile economice din toate ramurile cuprind şi pe cele de

cercetare-dezvoltare.
Cheltuielile publice privind sectorul economic reprezintă între 7-13 % din totalul
cheltuielilor publice ale ţărilor dezvoltate. În ţările în curs de dezvoltare acestea ajung până
la 30 %, ceea ce se explică prin aceea că aceste ţări sunt preocupate de reducerea
decalajelor ce le separă de ţările dezvoltate din punct de vedere economic.
Sursele de finanţare
Activitatea economică în sectorul public este organizată în cadrul regiilor

autonome sau al societăţilor comerciale, care au obligaţia să-şi acopere cheltuielile din
venituri proprii. În situaţii justificate finanţarea cheltuielilor se efectuează pe seama
fondurilor procurate de pe piaţa capitalului de împrumut (credite bancare, emisiune
de obligaţiuni, alocaţii bugetare).
După sursele de finanţare, cheltuielile se grupează în:
- cheltuieli acoperite prin costuri de producţie
- cheltuieli ce se acoperă din venituri
- cheltuieli ce se acoperă din fondul de dezvoltare (cheltuieli de investiţii)
- cheltuieli acoperite din fonduri speciale
Cheltuieli de producţie se efectuează cu ocazia achiziţionării de materii prime,

materiale, combustibil, energie, plata salariilor, amortismente, dobânzi la credite. Ele sunt
evidenţiate în costuri şi se recuperează pe seama preţurilor de vânzare.
Cheltuieli ce se scad din venituri – sunt : taxele pentru folosirea terenurilor proprii
de stat, cheltuieli pentru pregătirea profesională şi practica în producţie, cheltuieli pentru
contracte de cercetare, cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate, donaţii, etc.
92
Cheltuieli privind investiţiile se efectuează cu ocazia construirii unor noi
întreprinderi, hale, secţii de producţie, dotării acestora cu tilaje şi instalaţii necesare,
modernizarea celor existente.
Resursele de finanţare sunt: surse proprii, credite bancare, alocaţii bugetare.

Acestea alimentează fondul de dezvoltare al unităţii economice.
Din fondul de dezvoltare se efectuează cheltuieli privind:
- rambursarea creditelor primite
- plata comisioanelor bancare şi a dobânzilor
- cheltuieli privind investiţiile propriu zise
Cheltuieli ce se finanţează din fonduri speciale se examinează şi se aprobă prin

anexarea lor la bugetul de stat (privatizarea patrimoniului public, închirierea spaţiilor
comerciale)
Pe lângă finanţarea sectorului public, cheltuielile cu caracter economic privesc şi

acordarea de avantaje pentru dezvoltarea şi consolidarea unor ramuri care prezintă interes
economic şi social naţional (agricultura, silvicultura, cercetarea ştiinţifică, gospodărirea
apelor). Pentru asemenea scopuri se finanţează prin alocaţii bugetare activitatea lunară a
instituţiilor, centre, direcţii agricole, sisteme de irigaţii. Aceste sume se prevăd în bugetul
de stat şi se utilizează în limitele aprobate.
Subvenţiile – se pot acorda direct pentru acoperirea unor pierderi, atunci când
preţurile nu reuşesc să acopere cheltuielile, care sunt mai mari din cauze economice
justificate. Asemenea subvenţii se pot acorda sub forma acoperirii diferenţelor de preţ la
unele produse, susţinerii şi garantării preţurilor la produsele agricole, acoperirea preţurilor
ridicate din unităţile silvice, transporturi şi altele.
Primele de export sunt proiectate pentru încurajarea exportului de mărfuri în

concordanţă cu interesele economice şi politice ale statului precum şi pentru protejarea
economiei de concurenţa străină.
Statele dezvoltate folosesc primele de export şi în vederea cuceririi de noi pieţe de

desfacere sau pentru menţinerea poziţiilor cucerite.
Formele pe care le îmbracă primele, de exemplu:
- prime de export în bani
93
- restituirea unei părţi din impozite şi taxe plătite de exportatori
- avantajele valutare
- reducerea tarifelor de transport
Pentru ţările cu economie de tranziţie, folosirea subvenţiilor este limitată din
necesitatea ca fiecare întreprindere să desfăşoare activitate rentabilă.
Sprijinul financiar temporar al statului se acordă unor întreprinderi pe o perioadă de

timp limitată după care, dacă nu se redresează, urmează să fie reorganizată sau lichidată.
III Cheltuielile publice privind cercetarea-dezvoltarea
Cheltuielile de cercetare-dezvoltare cuprind:
 cheltuieli privind finanţarea cercetării fundamentale care au ca

obiectiv dezvoltarea într-un anumit domeniu al ştiinţei;
 cheltuieli privind finanţarea cercetării aplicative, prin care se

urmăreşte crearea de produse şi tehnologii noi;
 cheltuieli privind dezvoltarea, prin care se realizează verificarea

posibilităţilor de a obţine produse noi şi tehnologii pe scară
industrială.
Resursele financiare utilizate pentru finanţarea cheltuielilor în cercetarea
ştiinţifică provin din bugetul statului, din fondurile întreprinderilor private, din fondurile
proprii ale institutelor de cercetări, ale institutelor de învăţământ superior.
Participarea statului la acoperirea cheltuielilor de cercetare dezvoltare prezintă

particularităţi de la o ţară la alta. Ţările dezvoltate urmăresc prin aceasta să-şi asigure
supremaţia în domeniul economic şi militar. În ţările în curs de dezvoltare, se urmăreşte
dezvoltarea unei baze moderne a industriei şi a celorlalte ramuri, realizarea programelor
naţionale de dezvoltare economică şi socială.
În România, cercetarea ştiinţifică se efectuează atât în institute de cercetări

departamentale care funcţionează în regim economic pe bază de contracte, cât şi în unităţi
bugetare de specialitate sau în instituţii de învăţământ superior. Se aplică principiul
conform căruia cercetarea aplicativă trebuie să se autofinanţeze, iar cercetarea
fundamentară să fie subvenţionată.
94
Finanţarea obiectivelor de cercetare dezvoltare ale unităţilor economice se asigură
din:
- resurse financiare proprii
- credite bancare
- resurse atrase de pe piaţa financiară inclusiv din finanţare externă
Determinarea eficienţei proiectelor de cercetare au la bază metoda costuri - avantaje

sau costuri-eficacitate. Pentru aceasta se ţine seama de probabilitatea reuşitei proiectelor,
de costurile şi preţurile noilor produse, de volumul desfacerilor pe piaţă şi de durata de
viaţă a produselor. Prin prisma rezultatelor finale ale eficienţei se apreciază oportunitatea
cheltuielilor de cercetare-dezvoltare.
Dacă cheltuielile cu cercetarea ştiinţifică semnifică efortul financiar, rezultatele sale

constituie efectul acestora. Din raportarea efectelor la eforturi se obţine eficienţa cercetării-
dezvoltării care trebuie să fie supraunitară (efectele să depăşească eforturile).
În România, cercetarea economică are tradiţie însă nu a fost corespunzător orientată

în perioada postbelică, căpătând o dezvoltare unilaterală şi nefiind suficient sprijinită
financiar. După 1990 deşi a fost reorganizată a înregistrat o scădere pe fondul căderii
generale a economiei. În prezent ea se efectuează în institute de cercetări departamentale,
funcţionând pe criteriile pieţii în instituţii bugetare şi în instituţii de învăţământ superior.
La finanţarea cercetării ştiinţifice se are în vedere ca cercetarea să se autofinanţeze,

folosindu-se resurse financiare proprii, credite bancare şi surse atrase de pe piaţa
financiară, iar cercetarea fundamentară să fie subvenţionată de la buget.
Folosirea cheltuielilor publice ca instrumente financiare de influenţare a proceselor

economice.
Cheltuielile publice sunt pârghii financiare folosite de stat pentru încurajarea

sau susţinerea unor domenii de activitate economică şi socială, fie prin preluarea de
către stat a finanţării obiectivelor de investiţii fie prin acordarea de subvenţii.
Fiind vorba de obiective economice de interes general pentru societate, utilizarea

pârghiei cheltuielile publice vizează atât sectorul public cât şi pe cel privat.
95
Astfel pot fi vizate obiective ca: dezvoltarea unor ramuri prioritare ale industriei
(extractivă, energetică, construcţii de maşini), salvarea de la faliment a unor întreprinderi,
stimularea acţiunilor de cercetare-dezvoltare, dezvoltarea, modernizarea sau restructurarea
agriculturii, reducerea şomajului, stimularea exportului.
Dintre obiectivele urmărite de stat prin folosirea cheltuielilor publice, cele mai
semnificative sunt cele privind agricultura şi exportul.
1. Folosirea cheltuielilor publice, ca instrumente financiare pentru

stimularea şi dezvoltarea agriculturii.
Sectorul agricol se bucură de o atenţie deosebită din partea statului, deoarece
acesta nu este numai o ramură de producţie ci şi un mod de viaţă.
Modalităţile de subvenţionare a agriculturii diferă de la o ţară la alta, în funcţie de

stadiul de dezvoltare a agriculturii, de tradiţia în acest sector, de consumul de alimente, de
condiţiile naturale.
Direcţiile principale în care se desfăşoară în prezent subvenţionarea agriculturii

sunt:
- susţinerea preţurilor produselor agricole şi efectuarea de plăţi directe către

producători
- reducerea costurilor factorilor de producţie
- servicii generale oferite gratuit agriculturii
Prin intermediul preţurilor se urmăreşte creşterea producţiei agricole,
stabilitatea dinamicii veniturilor fermierilor şi evoluţia cheltuielilor populaţiei pentru

procurarea de produse alimentare.
Reducerea costurilor factorilor de producţie se realizează în special prin

următoarele măsuri:
 ieftinirea combustibililor în mediul rural
 bonificarea dobânzii pe piaţa bancară prin acordarea de împrumuturi
 reducerea preţului de vânzare a îngrăşămintelor chimice
 reducerea cheltuielilor de transport pentru produse agricole
Serviciile generale gratuite oferite agriculturii constau în:
96
 finanţarea cercetării în agricultură
 consultaţii tehnice, economice şi de marketing
 şcolarizarea sanitar-veterinară pentru animale
În România în prezent, efortul financiar al statului pentru subvenţionarea

agriculturii se materializează în următoarele acţiuni:
 finanţarea unor acţiuni agro - zooveterinare
 acoperirea diferenţelor de preţ la îngrăşăminte, pesticide şi medicamente
 acoperirea diferenţelor de tarif la lucrările de îmbunătăţiri financiare
 finanţarea unor investiţii
2. Folosirea cheltuielilor publice ca instrumente financiare pentru stimularea

exportului
Printre mecanismele financiare folosite pentru stimularea exporturilor se află

subvenţiile bugetare – care cuprind orice măsură de sprijin şi protecţie întreprinsă de
autorităţile publice în vederea creşterii exporturilor.
Aceasta este diferită de la o ţară la alta în funcţie de nivelul de dezvoltare

economică.
În ţările dezvoltate, subvenţiile la export sunt folosite pentru asigurarea

competitivităţii necesare pentru ca produsele exportabile să se menţină pe piaţă.
În ţările în curs de dezvoltare, principalele raţiuni ce stau la baza folosirii

subvenţiilor de export se referă la asigurarea unui preţ competitiv pe piaţa internaţională.
După scopul urmărit, subvenţiile guvernamentale de export se împart în:
- subvenţii acordate pentru asigurarea şi menţinerea competitivităţii pe anumite

pieţe
- subvenţii acordate pentru asigurarea pătrunderii unor produse noi pe piaţa

mondială.
Ţările în curs de dezvoltare pot folosi subvenţiile de export în scopul dezvoltării

economiei şi comerţului exterior.
O serie de state folosesc şi forme de impulsionare indirectă a exporturilor ca:
97
- punerea la dispoziţia exportatorilor a unor mijloace ajutătoare destinate
menţinerii şi impulsionării exporturilor (asistenţă tehnică de specialitate)
- finanţarea parţială sau integrală de către stat a unor activităţi de stimulare a

exporturilor (studii şi cercetări de piaţă externă, reclame, companii de promovare a unor
produse, participarea la târguri, expoziţii, acoperirea unor cheltuieli de transport).
Mecanismele financiare de stimulare a exporturilor sunt utilizate cu precădere în

ţările dezvoltate, care dispun de resurse necesare şi cadre specializate.
IV. Cheltuieli publice privind administraţia de stat, ordinea internă şi apărarea

naţională
În cadrul acestui capital se tratează două categorii distincte ale cheltuielilor publice:
- cheltuieli privind serviciile publice generale, care cuprind administraţia de stat,

ordinea internă şi securitatea civilă
- cheltuieli privind apărarea naţională, care se referă la cheltuieli militare ale

statului.
I Conţinutul, nivelul şi structura cheltuielilor privind serviciile publice generale.
Instituţiile publice prin care se asigură societăţii asemenea servicii, cuprind:
- organe ale puterii şi administraţiei de stat, reprezentând preşedinţia ţării,

organele puterii legislative, organele judecătoreşti, organele puterii executive centrale şi
locale;
- organe de ordine publică, reprezentând poliţia, jandarmeria şi securitatea civilă.
În statul de drept organele puterii, administraţiei şi ordinii publice acţionează în

conformitate cu legile ţării şi în concordanţă cu interesele generale ale societăţii, pentru
dezvoltarea economică şi socială a populaţiei.
Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile privind serviciile

publice generale reprezintă un consum public de produs intern brut.
Mărimea cheltuielilor publice privind serviciile generale depinde de structura

aparatului de stat, de numărul persoanelor care alcătuiesc acest aparat, de gradul de
înzestrare tehnică a instituţiilor publice, de problemele economice, politice, sociale care
98
preocupă populaţia. Aceste cheltuieli deţin ponderi reduse în totalul cheltuielilor publice
sau în PIB atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele în curs de dezvoltare.
În România, aceste cheltuieli sunt înscrise în bugetul administraţiei centrale, de stat

şi în bugetele locale în două poziţii distincte:
- cheltuieli cu ordinea publică
- cheltuieli pentru puterea şi administraţia statului.
Ca structură, cheltuielile privind serviciile publice generale cuprind:
- cheltuieli curente – prin care se asigură funcţionarea acestor instituţii,

reprezentând circa 85 %
- cheltuieli de capital – de creare şi dezvoltare a înzestrării tehnice, a

automatizării şi informatizării acestora.
Creşterea absolută a cheltuielilor privind aparatul de stat şi de ordine publică este

influenţată şi de creşterea absolută a populaţiei şi afluenţa acesteia către centrele urbane, în
care viaţa economică este mai intensă şi se ridică probleme ce se rezolvă prin instituţiile
publice de specialitate.
II Conţinutul, structura şi dinamica cheltuielilor pentru scopuri militare.
În cadrul politicii promovate de fiecare stat, un rol important îl reprezintă

apărarea naţională, cheltuielile pentru aceasta fiind suportate în totalitate de la
bugetul statului sau unde e cazul din bugetul blocurilor şi alianţelor militare
interguvernamentale.
Aceste cheltuieli au caracter reproductiv, reprezentând un consum final de produs

intern brut. Ele cuprind cheltuieli privind întreţinerea şi funcţionarea armatelor,
desfăşurarea activităţii de cercetare ştiinţifică în domeniul militar, efectuarea de experienţe
în scop militar, construirea sau modernizarea unor unităţi militare, dotarea cu armament şi
tehnică de luptă.
Cheltuieli pentru scopuri militare se pot împărţii:
99
 cheltuieli militare directe care se referă la procurarea de armament şi
tehnică de luptă, întreţinerea armatei, a flotei militare şi aeriene, de
cumpărarea de echipament militar şi mijloace de subzistenţă;
 cheltuieli militare indirecte – care sunt ocazionate de lichidarea urmărilor

războaielor şi apar sub forma plăţilor aferente datoriei publice, contractate
pentru nevoi militare, a despăgubirilor de război plătite învingătorilor,
indemnizaţii pentru sinistraţi, pensii acordate invalizilor, orfanilor,
văduvelor de război.
Cursa înarmărilor a dus la creşterea absolută a cheltuielilor militare uneori şi a

ponderii lor în totalul cheltuielilor publice.
Creşterea cheltuielilor militare are efecte nefavorabile asupra dezvoltării economice

şi sociale mondiale, absorbind o parte importantă din resursele materiale, umane şi
financiare ale lumii. Astfel, sunt afectate o bună parte a materiilor prime combustibililor,
energiei, prin utilizarea lor în scopul producerii de bunuri cu destinaţie militară, cercetări,
experienţe.
Ca efecte a creşterii cheltuielilor militare menţionăm:
- amplificarea risipei de resurse materiale şi implicit limitarea posibilităţilor

reproducţiei lărgite
- determinarea forţei de muncă, din ramurile producătoare
- afectarea consumului final şi a formării de capital
- dezechilibrarea financiară, valutară şi monetară.
Comentați tipurile de cheltuieli:
100
4.3. Factori care influențează creșterea cheltuielilor publice
01:10
Factorii care conduc la creşterea cheltuielilor publice impun o delimitare a acestora
în următoarele categorii:
1. Factori demografici, se referă la creşterea populaţiei, la modificarea structurii

acesteia pe vârste şi categorii socio-profesionale. O analiză a evoluţiei determină
creşterea cheltuielilor publice pentru învăţământ, sănătate, securitate socială,
ordine publică etc., precum şi a celor legate de sporirea numărului de locuri de
muncă în sectorul public;
2. Factori economici, se referă la dezvoltarea economiei şi la modernizarea acesteia

pe baza cercetării ştiinţifice, a noilor cerinţe ale utilizării resurselor şi a creării de
bunuri materiale si servicii.
3. Factori sociali, se referă la faptul că o anumită creştere a venitului mediu pe

locuitor în societate antrenează statul ca, prin efort financiar, să aloce resurse pentru
armonizarea veniturilor categoriilor sociale din sectorul public, inclusiv a
persoanelor în vârstă sau care necesita asistenţă socială.
4. Urbanizarea, este un factor de creştere a cheltuielilor publice, care presupune

antrenarea de resurse financiare atât pentru crearea şi dezvoltarea centrelor urbane,
cât şi pentru finanţarea unor utilităţi publice specifice mediului respectiv.
5. Factori de ordin istoric, care se referă la transmiterea de la o perioada la alta a

nevoilor crescute de cheltuieli şi de suportare a împovărărilor din anii anteriori, prin
împrumuturi publice.
6. Factori politici, care se referă la creşterea a complexităţii sarcinilor statului

contemporan, la transformarea concepţiei politice cu privire la funcţiile statului,
pentru care necesara sporirea cheltuielilor publice.
O dimensionare corectă a cheltuielilor publice este necesară pentru realizarea

obiectivului principal al acestora, respectiv satisfacerea nevoilor sociale ale societăţii la un
moment dat.
101
Nivelul cheltuielilor publice – constituie mărimea absolută a acestora, volumul lor
la un moment dat. Calculul său se poate face multiplicând cantitatea totală de utilităţi
publice oferite, cu preţul lor unitar.
O analiză aprofundată a cheltuielilor publice serveşte la caracterizarea politicii

financiare şi bugetare a fiecărui stat în diferite perioade de timp.
Indicatorul care poate exprima o caracterizare a nivelului cheltuielilor publice şi a

dinamicii acestora în fiecare stat, într-o anumită perioadă este ponderea cheltuielilor
publice în produsul intern brut.
În ţările cu economie în tranziţie, nivelul cheltuielilor publice este diferit în funcţie

de numeroşi factori economici, sociali şi politici. Nivelul unora din cheltuielile publice
(social-culturale, educaţie, asistenţă medicală) a căzut mult. Îmbunătăţirea standardului în
materie de cheltuieli publice este o problemă de timp şi va însoţi politica de stabilizare şi
declanşare a creşterii economiei, care să aducă plus de venit pentru finanţarea acţiunilor
sociale.
Alt indicator al nivelului cheltuielilor publice îl constituie cheltuielile publice pe

locuitor. Acest indicator reflectă performanţele economiei ridicate din care alocă pentru
utilităţi publice o parte mare din acesta.
Corelat cu indicatorul PIB pe locuitor, arată aceeaşi dependenţă directă la nivelul de

dezvoltare economică. Ţările dezvoltate, cu un PIB pe locuitor de peste 20000 $, folosesc
pentru cheltuielile publice mai mult de jumătate, iar ţările în curs de dezvoltare cu un PIB
pe locuitor de 500-1500 $ alocă numai aproximativ un sfert dintre aceştia.
În scopul adâncirii studiului cheltuielilor publice, o însemnătate deosebită o are

cunoaşterea structurii acestora. În acest scop, este necesară stabilirea ponderii (greutăţii
specifice) a fiecărei categorii de cheltuieli publice în totalul acestora.
Analiza structurii cheltuielilor publice în cadrul grupării funcţionale într-un număr

însemnat de state dezvoltate conduce la observaţia că există deosebiri între ţările dezvoltate
şi cele în curs de dezvoltare.
În ţările dezvoltate, cheltuielile publice pentru asigurări şi asistenţă socială şi

servicii colective reprezintă între 24 şi 43 % din total situându-se pe primul loc.
Cheltuielile cu sănătatea reprezintă 9-19 % , cele cu învăţământul 8-14 %, cele cu

serviciile publice generale 5-17 % , etc.
102
Se constată că, din totalul cheltuielilor publice 50-70 % sunt destinate scopului
social (asigurări sociale, învăţământ, sănătate, locuinţe), iar cele cu caracter economic deţin
ponderi mult mai mici.
În ţările în curs de dezvoltare, primul loc în ceeace priveşte ponderea în totalul

cheltuielilor publice este deţinut de cele cu caracter economic (30-40 %) urmate de
cheltuieli cu învăţământul, cu serviciile publice generale, iar pe ultimul loc cheltuieli cu
sănătatea, asigurări şi protecţia socială, locuinţe, cultură.
Indicatorii dinamicii cheltuielilor publice sunt creşterea nominală şi creşterea reală,

ca expresii ale modificării volumului cheltuielilor publice.
Pentru aprecierea corectă a evoluţiei cheltuielilor este necesar să se facă distincţie

între creşterea nominală şi creşterea reală a acestora.
Creşterea nominală rezultă din compararea cheltuielilor publice exprimate în preţuri

curente, iar creşterea reală din compararea cheltuielilor exprimate în preţuri constante.
Compararea cheltuielilor exprimate în preţuri curente (creşterea nominală) poate da

o imagine deformată, dacă în perioada analizată a avut loc o depreciere monetară, care a
dus la o creştere nominală a cheltuielilor. Pentru corectarea influenţelor determinate de
modificarea preţurilor, este necesară exprimarea creşterii cheltuielilor în preţuri constante.
1. Importanţa clasificării cheltuielilor publice.

2. Structura cheltuielilor publice.
3. Clasificarea cheltuielilor publice.
4. Importanța factorilor care influențează creșterea cheltuielilor publice.
103
02:00
5
1. Cheltuielile publice sunt formate din:

a) cheltuielile publice efectuate la nivelul administraţiei centrale de stat, din fondurile
bugetare şi extrabugetare, cheltuielile entităţilor administrativ-teritoriale,
cheltuielile finanţate din fondurile de asigurări sociale de stat;
b) cheltuielile efectuate la nivelul administraţiei locale de stat, din fondurile bugetare,
cheltuielile entităţilor administrative, cheltuielile finanţate din fondurile de rezervă,
c) cheltuielile publice efectuate la nivelul administraţiei centrale și locale de stat, din
fondurile extrabugetare, cheltuielile entităţilor teritoriale, cheltuielile finanţate din
fondurile bugetare;
d) cheltuielile publice efectuate la nivelul administraţiei centrale de stat, din fondurile
bugetare , cheltuielile entităţilor de la nivel central, cheltuielile finanţate din
fondurile de asigurări sociale de stat.
2. Efectuarea cheltuielilor bugetare este condiţionată:
a) de prevederea în mod expres şi aprobarea nivelului acestora, în conformitate cu
prevederile Legii finanţelor publice şi ale Legii anuale a bugetului de stat:
b) de totalitatea operaţiilor şi tranzacţiilor desfăşurate de către şi între agenţii bancari
care aparţin unei economii naţionale;
c) de prevederea în mod expres şi aprobarea nivelului acestora, în conformitate cu
prevederile Legii anuale a bugetului de stat;
d) de prevederea în mod expres şi aprobarea nivelului acestora, în conformitate cu
prevederile Legii finanţelor publice.
3. Pentru a structura cheltuielile publice sunt utilizate mai multe tipuri de clasificări, şi
anume:
a. administrativă; economică, financiară;

b. administrativă; financiară; funcţională.;
c. administrativă; economică, financiară; funcţională.;
d. administrativă; economică, funcţională.
104
4. Cheltuielile cu sau fără contraprestaţie au caracter de:
a) subvenţie, fără urmărirea prestării unui serviciu din partea colectivităţi care
utilizează resursele publice (alocaţii familiale, indemnizaţii şomaj ş.a.).
b) subvenţie, cu urmărirea prestării unui serviciu din partea colectivităţi care utilizează
resursele publice (alocaţii familiale, indemnizaţii şomaj ş.a.).
c) subvenţie, fără urmărirea prestării unui serviciu din partea colectivităţi care nu
utilizează resursele publice (alocaţii familiale, indemnizaţii şomaj ş.a.);
d) subvenţie, fără urmărirea prestării unui serviciu din partea colectivităţi care
utilizează indemnizaţii şomaj.
105
02:20
5
Cheltuielile publice concretizează cea de-a doua fază a
funcţiei de repartiţie a finanţelor publice, respectiv
repartizarea resurselor financiare publice pe destinaţiile
stabilite.
Utilizarea resurselor pentru realizarea obiectivelor stabilite în
programele guvernamentale privind activitatea socială,
economică şi de altă natură este reflectată în cheltuielile
publice.
Cheltuielile publice sunt variate, manifestându-se prin
finanţarea de către stat a mijloacelor economice şi sociale
pentru asigurarea remunerării serviciilor şi prestaţiilor de care
are nevoie administraţia publică pentru funcţionare.
Fiind folosite din ce, în ce mai mult ca mijloace de
intervenţie, cheltuielile publice trebuie analizate nu numai
prin prisma domeniului în care sunt efectuate, ci şi din
punctul de vedere al influenţei pe care o pot avea asupra
procesului general al reproducţiei sociale.
Cheltuielile bugetare constau doar în acele cheltuieli

efectuate din bugetul administraţiei centrale de stat, din
bugetele locale sau din bugetul asigurărilor sociale de stat.
Pentru a structura cheltuielile publice sunt utilizate mai multe

tipuri de clasificări, şi anume administrativă; economică,
financiară; funcţională.
Clasificarea economică se bazează pe utilizarea a două

criterii de grupare, respectiv primul, conform căruia
cheltuielile se împart în cheltuieli de capital (cu caracter de
investiţii) şi cheltuieli curente (de funcţionare), iar cel de-al
106
doilea criteriu separă cheltuielile în cheltuieli ale serviciilor
publice (administrative) şi cheltuieli de transfer (de
redistribuire).
Factorii care conduc la creşterea cheltuielilor publice

impun o delimitare a acestora în următoarele categorii:
Factori demografici, se referă la creşterea populaţiei, la

modificarea structurii acesteia pe vârste şi categorii socio-
profesionale. O analiză a evoluţiei determină creşterea
cheltuielilor publice pentru învăţământ, sănătate, securitate
socială, ordine publică etc., precum şi a celor legate de
sporirea numărului de locuri de muncă în sectorul public;
Factori economici, se referă la dezvoltarea economiei şi la

modernizarea acesteia pe baza cercetării ştiinţifice, a noilor
cerinţe ale utilizării resurselor şi a creării de bunuri materiale
si servicii.
Factori sociali, se referă la faptul că o anumită creştere a

venitului mediu pe locuitor în societate antrenează statul ca,
prin efort financiar, să aloce resurse pentru armonizarea
veniturilor categoriilor sociale din sectorul public, inclusiv a
persoanelor în vârstă sau care necesita asistenţă socială.
Urbanizarea, este un factor de creştere a cheltuielilor

publice, care presupune antrenarea de resurse financiare atât
pentru crearea şi dezvoltarea centrelor urbane, cât şi pentru
finanţarea unor utilităţi publice specifice mediului respectiv.
Factori de ordin istoric, care se referă la transmiterea de la o

perioada la alta a nevoilor crescute de cheltuieli şi de
suportare a împovărărilor din anii anteriori, prin împrumuturi
publice.
Factori politici, care se referă la creşterea a complexităţii

sarcinilor statului contemporan, la transformarea concepţiei
politice cu privire la funcţiile statului, pentru care necesara
sporirea cheltuielilor publice.
107
decembrie 2013
1. a; 2. a; 3. c; 4. a.
108
Resursele financiare publice
5.1. Structura resurselor financiare publice
5.2. Factori care influențează creșterea resurselor financiare
5.4. Evaluare
5.5. În concluzie
5.6. Bibliografie
Însuşirea conceptelor privind resursele

financiare publice
Însuşirea structurii resurselor financiare
publice
Înţelegerea factorilor care determină
creșterea resurselor financiare
109
Unitatea de învăţare 5. - Resursele financiare publice
5.1. Structura resurselor financiare publice

00:00
Din punct de vedere al structurii, sistemul resurselor
financiare publice este diferit, de la o ţară la alta.
Având în vedere principalele caracteristici ale
resurselor publice, acestea pot fi grupate în funcţie de
mai multe criterii, şi anume:
a) după regularitatea cu care sunt încasate la

Timp necesar: 140 minute bugetul public;
După parcurgerea unităţii b) după provenienţa resurselor;
 Care sunt criteriile
c) după conţinutul economic al veniturilor;
de grupare a
resurselor d) după natura veniturilor;
financiare?
 Cum sunt grupate e) după locul în care se constituie ca venit.
resursele bugetului
public?
 Ce sunt resursele
extraordinare? a. După regularitatea cu care se încasează la buget,
 Care sunt factorii
care influențează resursele financiare publice pot fi structurate în resurse
creșterea resurselor
financiare? ordinare sau curente şi resurse extraordinare,
incidentale sau întâmplătoare.
Resursele ordinare sunt acelea la care statul apelează

în mod obişnuit, în condiţii normale şi care sunt încasate la buget cu regularitate. În aceasta
categoric sunt incluse:
- veniturile fiscale, provenind din impozite directe asupra venitului persoanelor

fizice şi juridice, averii, din impozite pe consum, din taxe vamale, din taxe de
timbru;
- contribuţiile pentru asigurările sociale de stat,
- veniturile nefiscale, provenind din prelevările la buget cu titlu de dividend, chirii,

arenzi etc. de la întreprinderile şi proprietăţile de stat, veniturile de la instituţiile
publice şi diverse alte venituri.
110
Resursele extraordinare sunt acelea la care statul recurge doar în cazuri
excepţionale, atunci când resursele curente nu acoperă cheltuielile şi cuprind:
- emisiunea de bani de hârtie peste necesităţile reale ale circulaţiei băneşti,
- împrumuturi de stat interne şi externe,
- ajutoare şi alte transferuri primite din străinătate,
- sume rezultate valorificarea peste graniţă a bunurilor statului, etc.
b. După provenienţă, resursele financiare publice pot fi grupate în resurse

interne şi resurse externe.
Resursele interne sunt formate din impozite, taxe, venituri de la proprietăţile şi

întreprinderile de stat, donaţii interne, emisiuni de bani de hârtie, împrumuturi contractate
pe piaţa internă.
Resursele externe sunt formate din împrumuturile de stat externe, contractate la

instituţii financiar-bancare internaţionale, la bănci private sau la alţi deţinători de capitaluri
băneşti. La acestea se adaugă diferitele transferuri externe primite sub forma ajutoarelor
nerambursabile din partea altor state sau a unor organisme internaţionale.
În România, resursele financiare publice sunt formate din veniturilor administraţiei

centrale, administraţiei locale, veniturile instituţiilor publice şi activităţilor autofinanţate,
veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat şi ale fondului pentru plata ajutorului de
şomaj şi veniturile celorlalte bugete componente ale bugetului public1.
c. După conţinutul economic al veniturilor; resursele financiare publice pot fi

grupate în :
 prelevări cu caracter obligatoriu, adică veniturile fiscale ale statului;
 resurse de trezorerie, adică bonuri de tezaur pe termen scurt;
1
111
 împrumuturi reprezentate de obligaţiunile de stat cu termen de peste 1 an;
 emisiune monetară fără acoperire.
d) După natura veniturilor, resursele financiare publice pot fi grupate în :
 venituri curente (obţinute din impozite, taxe etc);
 venituri din capital care sunt realizate din valorificarea unor proprietăţi ale statului;
e) După locul în care se constituie ca venit, financiare publice pot fi grupate în
 resurse care se constituie la bugetul administraţiei centrale de stat;
 resurse ce se constituie la bugetele locale
Având în vedere gruparea economică, resursele financiare publice sunt formate din
venituri curente, venituri din capital şi subvenţii.
Resursele bugetului public sunt grupate astfel:
- impozit pe profit;
Impozite directe - impozit pe salarii;
- alte impozite directe.
Venituri fiscale
- TVA;
I. VENITURI
Impozite - taxe vamale;
CURENTE
indirecte - alte impozite indirecte.
- venituri din dividende la capitalul social al

statului la societăţile comerciale
- vărsăminte din profitul net ale regiilor

Venituri nefiscale
112
autonome
- vărsăminte de la instituţiile publice;
- diverse venituri.
Venituri din valorificarea unor bunuri ale

instituţiilor publice
II. VENITURI Venituri din valorificarea
DIN CAPITAL unor bunuri ale statului
Venituri din valorificarea stocurilor de la rezerva

de stat şi de mobilizare
În ţările cu economie de piaţă, indiferent de nivelul lor de dezvoltare, impozitele

constituie, de regulă, principalul canal de procurare a veniturilor publice.
O sursa importantă de alimentare a fondurilor publice de resurse financiare o

constituie, pe lângă impozite, cotizaţiile pentru asigurările sociale, suportate de muncitori,
funcţionari şi alte categorii de asiguraţi, precum şi cele plătite de întreprinzători şi de stat.
Diferenţierile de la o ţară la alta sunt determinate de sistemul impozitelor şi taxelor

proprii fiecărei ţări, precum şi de politica fiscală promovată.
Ponderea veniturilor ordinare şi extraordinare în totalul veniturilor publice ale

administraţiei de stat centrale
Ca venituri extraordinare împrumuturile de stat sunt contractate atât pe piaţa internă,

cât şi pe piaţa externă.
Pe piaţa internă împrumuturile de stat provin, în general, de la deţinătorii de

capitaluri băneşti temporar libere. Aceasta nu înseamnă, însă, ca apelarea de către stat la
împrumuturi ar conduce la diminuarea sarcinii fiscale a acelor categorii ale populaţiei care
obţin venituri mici şi mijlocii. Ţinând seama de faptul că, în majoritatea lor, resursele
provenind din împrumuturi sunt utilizate pentru acoperirea cheltuielilor neproductive ale
statului, rambursarea împrumuturilor şi plata dobânzilor aferente lor nu se pot realiza decât
din veniturile ordinare ale perioadelor viitoare. Ca urmare, cel mai adesea statul recurge la
113
măsuri de sporire a impozitelor care să permită onorarea serviciului datoriei publice. Din
acest punct de vedere, împrumuturile de stat sunt denumite impozite amânate.
În măsura în care statul apelează la împrumuturi externe, rambursarea acestora şi

achitarea dobânzilor provoacă dezechilibre ale balanţelor de plăţi externe, dacă
împrumuturile sunt utilizate în scopuri reproductive sau pentru finanţarea unor investiţii ce
nu produc mărfuri sau servicii destinate exportului.
Emisiunea de bani de hârtie, ca venit extraordinar la care statul recurge frecvent, se

realizează, practic, printr-un împrumut solicitat de stat la banca centrală (banca de
emisiune). Statul se împrumută, de obicei, nu pentru a produce bunuri şi servicii
suplimentare, ci pentru finanţarea unor cheltuieli curente, adică pentru consum. Acest
consum conduce la micşorarea volumului mărfurilor şi serviciilor disponibile pe piaţă şi,
datorită creşterii cantităţii de bani de hârtie în circulate, se înregistrează o creştere
accentuată a preţurilor. Aceasta conduce Ia scăderea puterii de cumpărare, deci la
reducerea veniturilor reale ale populaţiei. Din acest punct de vedere, emisiunea de bani de
hârtie are aceleaşi efecte ca şi impozitele indirecte.
Pe de altă parte, în timp ce împrumuturile de stat au caracter rambursabil, mijloacele

mobilizate de la populate pe calea inflaţiei sunt ireversibile. Dacă subscrierea la
împrumuturile de stat este facultativă, resursele realizate de stat pe seama inflaţiei au
caracter obligatoriu.
În categoria veniturilor extraordinare se mai cuprind şi veniturile provenind din

amortizarea capitalului fix aparţinând întreprinderilor de stat productive. Pentru acoperirea
cheltuielilor publice în valută, statul poate utiliza disponibilităţile sale valutare sau chiar
rezerva de aur.
În ţările în curs de dezvoltare, veniturile publice sunt, în general, aceleaşi ca şi în

cazul ţărilor dezvoltate. Proporţia în care veniturile fiscale şi cele cu caracter nefiscal
participă la acoperirea cheltuielilor statului diferă în funcţie de dimensiunile sectorului
public şi de eficienţa activităţii desfăşurate în întreprinderile de stat.
Impozitele reprezintă 80-90% din veniturile publice în ţări, cum sunt: Salvador,
Filipine, Zambia, Ghana, Indonezia şi altele8.
Deşi în numeroase ţări în curs de dezvoltare se remarcă aceeaşi tendinţă de procurare

a veniturilor ordinare mai ales pe calea impozitelor, sunt totuşi ţări, ca de exemplu cele
exportatoare de petrol, în care impozitele au o contribuţie redusă la formarea veniturilor
114
publice. Fondurile publice de resurse băneşti sunt alimentate în cea mai mare parte cu
venituri create în întreprinderile economice aparţinând sectorului public, la care se adaugă,
uneori, diverse transferuri. Astfel, în unele ţări exportatoare de petrol, în totalul veniturilor
publice ponderea cea mai ridicată o deţin veniturile nefiscale de la întreprinderile şi
proprietăţile statului (Kuweit, Bahrein, Iran, Oman). În alte ţări în curs de dezvoltare, ca de
exemplu: Siria, Iordania, veniturile create în sectorul public, împreună cu unele transferuri
interne sau externe, formează majoritatea veniturilor publice.
Cotizaţiile pentru asigurările sociale au o contribuţie redusă la formarea veniturilor

publice în ţările în curs de dezvoltare. Sunt ţări, cum ar fi: Kuweit, Oman, Fiji, Ecuador,
Bolivia, Salvador, Honduras, Filipine etc., în care cotizaţiile pentru asigurările sociale nu
reprezintă un venit public. În alte ţări, printre care Venezuela, Africa de Sud, Malayezia,
Republica Dominicană, Ruanda, contribuţiile pentru asigurările sociale reprezintă mai
puţin de 5% din veniturile publice. Numai într-un număr mic de ţări (Panama, Uruguay,
Costa Rica), ponderea contribuţiilor pentru asigurările sociale reprezintă în jur de 20% în
totalul veniturilor publice9.
În cadrul veniturilor publice ale ţărilor în curs de dezvoltare se cuprind şi sume având
caracterul unor transferuri curente sau de capital primite, precum şi alte venituri
permanente, sau întâmplătoare. Astfel, dacă pe ansamblul ţărilor dezvoltate, transferurile şi
alte venituri reprezintă până la 5% în totalul veniturilor publice, în cadrul ţărilor în curs de
dezvoltare transferurile interne şi externe participa la formarea fondurilor de resurse
băneşti ale statului în proporţii cuprinse între 1 şi 42% din total10.
Transferurile reprezintă, în principal, ajutoare primite de ţările în curs de dezvoltare,

pe baze şi sau multilateral din partea ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic, a
ţărilor exportatoare de petrol şi a unor organisme internaţionale.
În ţările în curs de dezvoltare în care ritmul de creştere a cheltuielilor publice

devansează ritmul de creştere a veniturilor curente, ţări care se confruntă cu serioase
deficite bugetare, o pondere însemnată o au veniturile extraordinare în totalul veniturilor
publice. Aceste venituri extraordinare provin în măsură însemnată din împrumuturi externe
şi transferuri primite din străinătate. La acestea se adaugă emisiunea de bani de hârtie peste
necesităţile reale ale pieţei şi alte venituri extraordinare.
În România resursele financiare publice mobilizate la bugetul de stat în perioada

1950-1989, au atât structura prezentată în tabelul 10.5.
115
În 1990 s-au păstrat aceleaşi surse de venituri, dar cu unele modificări de structură11.
În 1991, potrivit legii rectificative, resursele administraţiei centrale de stat provin în
proporţie de 88,8% din venituri ordinare şi de 10,2% din resurse extraordinare12. În totalul
veniturilor ordinare ponderea covârşitoare (97,4%) o deţin veniturile fiscale, provenind din
impozite directe şi indirecte, ceea ce reflectă deja modul de aplicare al măsurilor de trecere
la economia de piaţa. Veniturile nefiscale s-au redus considerabil ajungând să reprezinte
2,3% din totalul veniturilor ordinare. Având în vedere ca resursele financiare publice se
situează, în anul 1991, sub nivelul cheltuielilor publice, se prevăd şi resurse extraordinare
ce vor proveni, în principal, dintr-un împrumut, fără dobândă, contractat de stat, pe termen
scurt, la Banca Naţională a României, sau prin intermediul plasării de obligaţiuni pe piaţa
internă.
00:40
Comentați resursele bugetului public:
5.2. Factori care influențează creșterea resurselor financiare
Creşterea nevoilor sociale într-un ritm mai rapid decât cel al creşterii produsului
intern brut determină, din ce în ce mai des, creşterea sporită de resurse financiare.
Cererea de resurse financiare publice este determinată de nivelul şi evoluţia

cheltuielilor publice. Posibilitatea acoperirii cererii de resurse, la un moment dat, este
influenţată de un ansamblu de factori, dintre care cei mai importanţi sunt:
 factori economici, care determină o anumită evoluţie a produsului intern brut,

ceea ce poate să conducă la o creştere a veniturilor impozabile;
 factori monetari (dobândă, credit, masă monetară), au o influenţă asupra creşterii
preţurilor care, împreună cu accentuarea fenomenelor inflaţioniste generează
sporirea resurselor din impozite şi taxe;
116
 factori sociali, care presupun redistribuirea resurselor în scopul asigurării
nevoilor de educaţie, protecţie şi asigurări sociale, sănătate etc.;
 factori demografici, care au influenţă asupra numărului populaţiei active şi pot
conduce la sporirea numărului contribuabililor;
 factori politici şi militari, care, prin măsurile de politică economică, socială sau
financiară pe care le implică, pot avea ca efect creşterea producţiei şi a
veniturilor, a contribuţiilor pentru asigurările sociale, a fiscalităţii, presiuni asupra
bugetului general consolidat, influenţând, în acelaşi timp, nivelul resurselor
financiare publice;
 factori de natură financiară, ce sintetizează influenţa celorlalţi factori prin
dimensiunea cheltuielilor publice. Totodată, volumul cheltuielilor influenţează
mărimea deficitului bugetar, a cărui acoperire necesită resurse publice
suplimentare.
Pentru a avea o imagine cât mai clară a resurselor financiare este necesar să fie făcută
o distincţie dintre finanţele publice şi cele private, care este îmbracă forma unui raport ca
de la întreg la parte, deoarece resursele financiare ale societăţii au o sfera de cuprindere
mult mai largă.
Resursele financiare publice includ:
 resursele administraţiei centrale, care sunt formate din impozite şi taxe, venituri
nefiscale, împrumuturi şi alte resurse cu caracter aleator;
 resursele administraţiei locale şi ale altor colectivităţi publice cu autonomie

financiară, în cadrul cărora cheltuielile sunt acoperite prin intermediul unor resurse
variate, cum sunt: impozitele, veniturile nefiscale şi taxele cu caracter local,
transferurile (subvenţiile) primite de la administraţia de stat centrală, împrumuturile
şi alte resurse;
 resursele întreprinderilor publice cu caracter industrial, comercial s.a., care obţin

venituri din comercializarea produselor, efectuări de lucrări sau prestări de servicii;
 resursele asigurărilor sociale de stat, provenind din cotizaţiile pentru asigurările

sociale.
Este de menţionat faptul că nivelul resurselor financiare publice este determinat de

mărimea cheltuielilor publice, dar această dependenţă nu este, însă, riguroasă.
117
Principala categorie de resurse financiare publice o constituie impozitele şi taxele. În
perioadele de expansiune economică, randamentul impozitelor creşte fără a fi necesară
sporirea cotelor de impunere sau introducerea unor noi impozite2. Pe de altă parte, în
perioadele în care fenomenele inflaţioniste se accentuează, veniturile fiscale cresc, de
asemenea, în mod automat de la un an la altul. Există şi situaţii când sporirea resurselor
publice nu este determinate de creşterea cheltuielilor, ci de alte scopuri cu caracter
economic.
Astfel, când se intenţionează reducerea consumului se iau măsuri de sporire a

impozitelor. Este cunoscută şi practica apelării la împrumuturi publice interne în vederea
diminuării masei băneşti, existente asupra populaţiei. În acest caz, efectul îl constituie
tocmai creşterea resurselor financiare publice.
Din punct de vedere a conţinutului lor economic, principalele categorii de

resurse financiare publice sunt:
 prelevările cu caracter obligatoriu (impozitele, taxele şi veniturile de la

întreprinderile industriale, comerciale sau de altă natură),
 resursele de trezorerie,
 resursele provenind din împrumuturi
 finanţarea prin emisiune monetară fără acoperire.
Cea mai mare parte a resurselor financiare publice o constituie veniturile cu caracter
fiscal, al căror nivel este, însă, limitat şi de cele mai multe ori insuficient. Încasările din
impozite nu pot spori rapid. Măsurile de creştere a resurselor fiscale se bazează fie
modificări ale sistemului fiscal, fie în ceea ce priveşte nivelul cotelor de impunere folosite,
fie vizând introducerea unor noi impozite. Aceste măsuri trebuie să primească girul puterii
legislative şi ca atare presupun scurgerea unei perioade de timp, relativ îndelungate.
Resursele de trezorerie constau în împrumuturi pe termen scurt (până la un an),

contractate de stat prin emisiunea unor bonuri de tezaur. În numeroase ţări cu economie de
piaţă există un serviciu de trezorerie (tezaurul public) însărcinat cu execuţia veniturilor şi
cheltuielilor tuturor persoanelor juridice cu caracter public. Aşadar, acestea îşi păstrează
disponibilităţile în depozit la tezaurul public. Este vorba de disponibilităţile colectivităţilor
2
118
locale şi ale unor organisme publice cu caracter financiar, cum sunt: servicii de cecuri
poştale, case naţionale de depuneri, case de depuneri şi consemnaţiuni.
Pe baza acestor depozite, tezaurul public poate emite bonuri de tezaur. Resursele
procurate în acest mod constituie pentru stat un important mijloc de finanţare ce poate fi
utilizat fie pentru acoperirea golurilor temporare de casa ale bugetului administraţiei
centrale de stat, fie pentru acordarea unui sprijin financiar întreprinderilor publice sau
colectivităţilor locale confruntate cu situaţii de deficit bugetar. Resursele de trezorerie au
caracter temporar şi rambursabil, deoarece retragerea din circulate a bonurilor de tezaur
echivalează cu restituirea sumelor împrumutate de stat, de la tezaurul public, pe termen
scurt.
Resursele provenind din împrumuturi reprezintă datorie publică pe termen mediu

(de 2—5 ani) şi, lung (peste 5 ani). În prezent, când majoritatea ţărilor cu economie de
piaţă se confruntă cu deficite bugetare, împrumuturile publice au devenit un mijloc
frecvent de procurare a resurselor financiare. Gradul de îndatorare a statului şi a altor
colectivităţi publice nu poate, însă depăşi anumite limite, datorită efectelor pe termen lung
ale apelării la împrumuturi.
Finanţarea prin emisiune monetară fără acoperire este posibilă, dar în acelaşi timp
are efecte negative. Pe de o parte, un nivel ridicat al inflaţiei antrenează o sporire a
resurselor fiscale: cresc încasările din impozite pe venit, precum şi din impozite indirecte,
în special cele aferente taxei pe valoarea adăugată. Pe de altă parte, inflaţia determină
diminuarea relativa a obligaţiilor de piaţă ale statului, îndeosebi în ceea ce priveşte datoria
publică, în situaţia în care rata dobânzii la împrumuturile de stat este mai mică decât
nivelul creşterii anuale a preţurilor esprimat în procente. Aceste avantaje pot fi, însă
contracarate de gravele inconveniente pe care le presupune inflaţia pe plan economic şi
social.
01:00
Comentați cum influențează anumiți factori creșterea resurselor
financiare:..............................................................................................
.................................................................................................................
.................................................................................................................
.................………………………………………………………………
….............................................................................................................
119
.................................................................................................................
.................................................................................................................
.....
1. Resursele ordinare. 01:50

2. Ponderea veniturilor ordinare și extraordinare în totalul veniturilor publice ale
administrației centrale de stat.
3. Factorii care influențează creșterea resurselor financiare.
02:00
5
1. Resursele financiare publice sunt formate din:

a) veniturile administraţiei centrale, veniturile instituţiilor publice şi activităţilor
autofinanţate, veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat şi ale fondului pentru
plata ajutorului de şomaj şi veniturile celorlalte bugete componente ale bugetului
public;
b) veniturile administraţiei centrale, administraţiei locale, veniturile instituţiilor
publice şi activităţilor autofinanţate, veniturile bugetului pentru plata ajutorului de
şomaj şi veniturile celorlalte bugete componente ale bugetului public;
c) veniturile administraţiei centrale, administraţiei locale, veniturile instituţiilor
publice şi activităţilor autofinanţate, veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat şi
ale fondului pentru plata ajutorului de şomaj şi veniturile celorlalte bugete
componente ale bugetului public;
d) veniturile administraţiei centrale, administraţiei locale, veniturile bugetului
asigurărilor sociale de stat şi ale fondului pentru plata ajutorului de şomaj şi veniturile
celorlalte bugete componente ale bugetului public.
2. O sursa importantă de alimentare a fondurilor publice de resurse financiare o
constituie, pe lângă impozite:
a) cotizaţiile pentru asigurările sociale, suportate de muncitori şi alte categorii de
asiguraţi, precum şi cele plătite de întreprinzători şi de stat;
120
b) cotizaţiile pentru asigurările sociale, suportate de muncitori, funcţionari şi alte
categorii de asiguraţi, precum şi cele plătite de întreprinzători şi de stat;
c) cotizaţiile pentru asigurările sociale, suportate de muncitori, funcţionari şi alte
categorii de asiguraţi;
d cotizaţiile pentru asigurările sociale, suportate de funcţionari şi alte categorii de
asiguraţi, precum şi cele plătite de întreprinzători şi de stat.
3. În măsura în care statul apelează la împrumuturi externe, rambursarea acestora şi
achitarea dobânzilor provoacă:
a) dezechilibre ale balanţelor de plăţi externe, dacă împrumuturile sunt utilizate în
scopuri reproductive sau servicii destinate exportului;
b) dezechilibre ale balanţelor de plăţi externe, dacă împrumuturile sunt utilizate în
scopuri pentru finanţarea unor investiţii ce nu produc mărfuri sau servicii destinate
exportului;
c) dezechilibre ale balanţelor de plăţi interne, dacă împrumuturile sunt utilizate în
scopuri reproductive sau pentru finanţarea unor investiţii ce nu produc mărfuri sau
servicii destinate exportului;
d) dezechilibre ale balanţelor de plăţi externe, dacă împrumuturile sunt utilizate în
scopuri reproductive sau pentru finanţarea unor investiţii ce nu produc mărfuri sau
servicii destinate exportului
.
4. Principala categorie de resurse financiare publice o constituie:
a) impozitele şi taxele, iar în perioadele de expansiune economică, randamentul
impozitelor creşte fără a fi necesară sporirea cotelor de impunere sau introducerea
unor noi impozite;
b) impozitele şi accizele, iar în perioadele de expansiune economică, randamentul
impozitelor creşte fără a fi necesară sporirea cotelor de impunere sau introducerea
unor noi impozite;
c) impozitele şi taxele, iar în perioadele de expansiune economică, randamentul
impozitelor scade fără a fi necesară sporirea cotelor de impunere sau introducerea
unor noi impozite;
d) impozitele şi taxele, iar în perioadele de expansiune economică, randamentul
impozitelor creşte fără a fi necesară scăderea cotelor de impunere sau introducerea
unor noi impozite.
5. Măsurile de creştere a resurselor fiscale se bazează:
121
a) fie modificări ale sistemului fiscal, fie în ceea ce priveşte nivelul cotelor de
impunere folosite, fie vizând scoaterea unor impozite;
b) fie modificări ale sistemului financiar, fie în ceea ce priveşte nivelul cotelor de
impunere folosite, fie vizând introducerea unor noi impozite;
c) fie modificări ale sistemului fiscal, fie în ceea ce priveşte nivelul taxelor de
impunere folosite, fie vizând introducerea unor noi impozite; 02:20
d) fie modificări ale sistemului fiscal, fie în ceea ce priveşte nivelul cotelor de
impunere folosite.
După regularitatea cu care se încasează la buget, resursele

financiare publice pot fi structurate în resurse ordinare sau
curente şi resurse extraordinare, incidentale sau
întâmplătoare;
Resursele ordinare sunt acelea la care statul apelează în mod
obişnuit, în condiţii normale şi care sunt încasate la buget cu
regularitate.;
Resursele extraordinare sunt acelea la care statul recurge doar
în cazuri excepţionale, atunci când resursele curente nu
acoperă cheltuielile;
Resursele interne sunt formate din impozite, taxe, venituri de
la proprietăţile şi întreprinderile de stat, donaţii interne,
emisiuni de bani de hârtie, împrumuturi contractate pe piaţa
internă;
Resursele externe sunt formate din împrumuturile de stat

externe, contractate la instituţii financiar-bancare
internaţionale, la bănci private sau la alţi deţinători de
capitaluri băneşti. La acestea se adaugă diferitele transferuri
122
externe primite sub forma ajutoarelor nerambursabile din
partea altor state sau a unor organisme internaţionale.
În România, resursele financiare publice sunt formate din

veniturilor administraţiei centrale, administraţiei locale,
veniturile instituţiilor publice şi activităţilor autofinanţate,
veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat şi ale fondului
pentru plata ajutorului de şomaj şi veniturile celorlalte bugete
componente ale bugetului public
Emisiunea de bani de hârtie, ca venit extraordinar la care
statul recurge frecvent, se realizează, practic, printr-un
împrumut solicitat de stat la banca centrală (banca de
emisiune). Statul se împrumută, de obicei, nu pentru a
produce bunuri şi servicii suplimentare, ci pentru finanţarea
unor cheltuieli curente, adică pentru consum.;
În categoria veniturilor extraordinare se mai cuprind şi

veniturile provenind din amortizarea capitalului fix
aparţinând întreprinderilor de stat productive. Pentru
acoperirea cheltuielilor publice în valută, statul poate utiliza
disponibilităţile sale valutare sau chiar rezerva de aur;
Creşterea nevoilor sociale într-un ritm mai rapid decât cel al

creşterii produsului intern brut determină, din ce în ce mai
des, creşterea sporită de resurse financiare;
Principala categorie de resurse financiare publice o constituie

impozitele şi taxele. În perioadele de expansiune economică,
randamentul impozitelor creşte fără a fi necesară sporirea
cotelor de impunere sau introducerea unor noi impozite.
123
decembrie 2013
1. c; 2. b; 3. d; 4. a; 5. b.
124
Impozitele, aspecte teoretice
6.1. Conținut si rol
6.2. Elementele componente ale impozitelor
6.3. Principiile impunerii, așezarea si perceperea impozitelor
6.5. Evaluare
6.6. În concluzie
6.7. Bibliografie
Însuşirea conținutului și a rolului impozitelor

Însuşirea elementelor componente ale
impozitelor
Înţelegerea principiilor impunerii, așezării și
perceperii impozitelor
125
Unitatea de învăţare 6. - Impozitele, aspecte teoretice
6.1. Conținut și rol

00:00
Cea mai mare parte a resurselor publice sunt constituite
din prelevări obligatorii şi de aceea se impune definirea
noţiunii de impozit şi precizarea conţinutului său, atât din
punct de vedere juridic şi economic, cât şi tehnic.
Definiţia clasică a impozitului precizează că acesta este

o contribuţie obligatorie, necondiţionată şi fără
contraprestaţie la suportarea sarcinii publice.
Timp necesar: 110 minute Altfel spus, impozitele reprezintă o formă de prelevare
După parcurgerea unităţii a unei părţi din veniturile sau averea persoanelor fizice şi
juridice la dispoziţia statului în vederea acoperirii
 Ce sunt impozitele? cheltuielilor publice.
 Care este rolul
impozitelor? Această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu
 Care sunt elementele
componente ale nerambursabil şi fără contraprestaţie din partea statului.
impozitului?
Caracterul obligatoriu al impozitelor constă în plata
acestora către stat, fiind o sarcină impusă tuturor
persoanelor fizice sau juridice care realizează venit dintr-o
anumită sursă sau posedă o anumită sursă de venit pentru
care; conform prevederilor legale, datorează impozit.
Dreptul de a introduce impozite îl are statul, prin intermediul Parlamentului şi prin

organele administraţiei de stat locale.
Parlamentul se pronunţă în legătură cu introducerea unor impozite de importanţă

naţională (TVA, etc.), iar organele administraţiei de stat locale pot introduce anumite
impozite în favoarea lor
Impozitele sunt plăţi care se fac către stat cu titlu definitiv şi nerambursabil, în
schimbul acestora, plătitorii nu pot solicita statului un contraserviciu de valoare egală sau
apropiată.
126
Obligaţia achitării impozitului pe venit revine tuturor persoanelor fizice sau juridice
care realizează venit dintr-o anumită sursă prevăzută de lege. Aceasta sursă este, pentru
muncitori şi funcţionari - salariul, pentru agenţii economici - profitul, pentru proprietarii
funciari - rentă, pentru deţinătorii de hârtii de valoare - venitul produs de acestea. Mici
meseriaşi şi liber-profesioniştii suportă impozitele din venitul realizat de pe urma activităţii
pe care o desfăşoară.
Rolul impozitelor se manifestă atât pe plan financiar, economic, cât şi social, dar
diferit de la o etapă de dezvoltare a economiei la alta. Cel mai important rol al impozitelor
se manifestă pe plan financiar, deoarece acestea constituie principalul mijloc de procurare
a resurselor financiare în vederea acoperirii cheltuielilor publice.
În perioada postbelică, o caracteristică a evoluţiei impozitelor a fost tendinţa de

creştere continuă atât în mărime absolută, cât relativă a acestora.
Creşterea volumului impozitelor a fost posibilă prin creşterea numărului de plătitori;

extinderea bazei de impunere, precum şi prin majorarea cotelor de impunere.
Pe plan social, rolul impozitelor constă în faptul că prin intermediul lor, statul
procedează la redistribuirea unei părţi importante din produsul intern brut între clase şi
pături sociale, între persoanele fizice şi cele juridice.
Comentați rolul impozitelor în societate.
00:15
6.2. Elementele componente ale impozitului
În vederea realizării obiectivelor pe care statul urmăreşte să le îndeplinească prin

introducerea impozitelor, este necesară cunoaşterea prevederilor legale în domeniul
fiscalităţii şi respectate atât de către organele fiscale, cât şi de plătitori.
În acest sens, prevederile legale prin care sunt instituite impozitele se precizează
persoanele în sarcina cărora cade plata acestuia, materia supusă impunerii, mărimea
127
relativa a impozitului, termenele de plată, sancţiunile aplicabile persoanelor fizice sau
juridice care nu-şi onorează obligaţiile fiscale la termenele stabilite şi/sau nu respectă
dispoziţiile reglementărilor fiscale.
Elementele componente ale impozitului sunt:
1. subiectul (plătitorul sau contribuabilul),
2.suportatorul (destinatarul);
3.obiectul impunerii (materia supusă impunerii),
4.sursa impozitului (din ce se plăteşte impozitul),
5.unitatea de impunere;
6.cota (cotele ) impunerii,
7.termenele de plată,
8.asieta ş.a.
1. Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata
acestuia.
Astfel, de exemplu, la impozitul pe salariu, subiect al impozitului este muncitorul

sau funcţionarul, la impozitul pe profit – agentul economic, etc. altfel spus, subiectul
impozitului mai este denumit şi contribuabil.
2. Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă efectiv

impozitul. În mod normal, subiectul impozitului ar trebui să fie şi suportatorul acestuia. În
realitate, sunt frecvente cazurile în care suportatorul impozitului este o altă persoană decât
subiectul. Acest lucru este posibil, deoarece sunt diverse căi şi mijloace pentru a transpune
într-o măsură mai mare sau mai mică, impozitele plătite de unele persoane fizice sau
juridice în sarcina altora.
3. Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii. La impozitele directe,

obiect al impunerii poate fi, după caz, venitul sau averea. Astfel, în cazul impozitului pe
profit, obiectul impunerii îl constitute profitul, la impozitul pe salarii - salariul şi alte
drepturi de personal, etc. În cazul impozitelor indirecte, materia supusă impunerii poate fi
produsul care face obiectul vânzării, serviciul prestat, bunul importat sau cel exportat etc.
128
4. Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul: din venit sau din
avere. În cazul impozitelor pe venit, obiectul impunerii coincide În toate cazurile cu sursa.
În schimb la impozitele pe avere, nu întotdeauna există o asemenea coincidenţă,

deoarece de regulă impozitul se plăteşte din venitul realizat de pe urma averii respective şi
numai arareori aceasta diminuează averea propriu-zisă.
5. Pentru exprimarea dimensiunii obiectului impozabil se foloseşte o anumită

unitate de măsură care poartă denumirea de unitate de impunere, care pot fi: unitatea
monetară în cazul impozitului pe venit, metrul pătrat de suprafaţa utila la impozitul pe
clădiri, hectarul la impozitul funciar, bucata, kg, litrul ,etc. la unele taxe de consumaţie.
6. Cota (cotele) impozitului sau cota de impunere reprezintă impozitul aferent unei
unităţi de impunere. Impozitul poate fi stabilit într-o suma fixă sau în cote procentuale
(proporţionate, progresive sau regresive).
7. Termenul de plată, reprezintă data până la care impozitul trebuie achitat statului.
Neachitarea impozitului până la termenul stabilit prin lege, atrage după sine obligaţia
contribuabilului de a plăti şi majorări de întârziere, etc.
8. Prin asietă (mod de aşezare a impozitului) se înţelege totalitatea măsurilor dispuse

de către organele fiscale în legătură cu fiecare subiect impozabil, pentru identificarea
subiectului impozabil, stabilirea mărimii materiei impozabile şi determinarea impozitului
datorat statului.
Definiți elementele componente ale impozitului:
00:35
129
6.3. Principiile impunerii, așezarea și perceperea impozitului
Impunerea reprezintă un complex de măsuri şi operaţii, efectuate în baza

prevederilor legale care au drept scop stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei
persoane fizice sau juridice. Impunerea are atât o latură de natură politică, cât şi una de
ordin tehnic (concretizată în metodele şi tehnicile utilizate pentru stabilirea mărimii
obiectului impozabil şi a cuantumului impozitului).
Din punct de vedere politic, prin impunere se urmăreşte ca fiecare impozit introdus
să răspundă anumitor cerinţe, să fie în concordanţă cu anumite principii.
(Astfel de principii au fost formulate pentru prima dată de Adam Smith, reprezentant
de seama al economiei politice clasice din secolul al XVIII-lea şi primul pătrar al secolului
al XIX-lea. După părerea lui A. Smith, la baza politicii fiscale a statului ar trebui să stea
,mai multe principii sau maxime, şi anume:
 Principiul justeţii impunerii (echităţii fiscale), constă în aceea ca populaţia fiecărui

stat să contribuie, pe cât posibil, cu impozite în funcţie de veniturile pe care le obţine.
Echitatea fiscală presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii:
- stabilirea minimului neimpozabil (scutirea de impozit a unui venit minim) şi care e

valabil numai în cazul impozitelor directe;
- sarcina fiscală să fie stabilită în funcţie de puterea contributivă a fiecărui plătitor,

adică cu luare în considerare a mărimii venitului sau averii care face obiectul
impunerii şi a situaţiei personale a acestuia;
- la o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie

stabilită în comparaţie cu sarcina fiscală a altei categorii sociale;
- impunerea să fie generală, adică să cuprindă toate categoriile sociale care realizează
venituri.
 Principiul certitudini impunerii presupune ca mărimea impozitelor datorate de

fiecare persoana să fie certă şi nu arbitrară, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să
fie clare pentru fiecare plătitor.
130
 Principiul comodităţii perceperii impozitelor cere ca impozitele să fie percepute la
termenele şi în modul cel mai convenabil pentru contribuabil;
Principiul randamentului impozitelor urmărea ca sistemul fiscal să asigure

încasarea impozitelor cu minimum de cheltuieli şi să fie cât mai puţin apăsător pentru
plătitori. )
Fiecare impozit nou introdus trebuie să corespundă principiilor de echitate, de

politică financiară, de politică economică şi socială. Aceste principii însă sunt interpretate
de pe poziţiile clasei care deţine puterea politică şi sunt aplicate în concordanţă cu
interesele acesteia.
Principii de echitate fiscală
Ca noţiune, echitatea fiscală înseamnă dreptate socială în materie de impozite.
Pentru a putea fi aplicată echitatea fiscală este necesară impunerea diferenţiată a

veniturilor şi a averii şi scutirea persoanelor cu venituri mici de plata impozitului, adică
stabilirea unui minim neimpozabil. Echitatea fiscală presupune îndeplinirea cumulative a
mai multor condiţii, şi anume:
 stabilirea minimului neimpozabil, adică legiferarea scutirii de impozit a unui venit

minim care să permită satisfacerea nevoilor de trai strict necesare.
 sarcina-fiscală trebuie să fie stabilită în funcţie de puterea contributivă a fiecărui

plătitor, adică cu luarea în considerare a mărimii venitului sau averii care face
obiectul impunerii, precum şi a situaţiei personale a acestuia (singur, căsătorit, cu
persoane în întreţinere etc.);
 la o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei categorii sociale trebuie să

fie stabilită în comparaţie cu sarcina fiscală a altei categorii sociale, respectiv
sarcina fiscală a unei persoane în comparaţie cu sarcina altei persoane din aceeaşi
categorie sociala;
 impunerea să fie generală, adică să cuprindă toate categoriile sociale care realizează
venituri sau care posedă un anumit gen de avere, cu excepţia celor care se situează
sub în anumit nivel.
131
Practica fiscală cunoaşte impunerea în sume fixe şi impunerea în cote
procentuale.
Principii de politică financiară
La introducerea unui impozit, se cere ca acesta să aibă un randament fiscal ridicat, să

fie stabil şi elastic.
Pentru ca un impozit să aibă un randament fiscal ridicat, este necesară îndeplinirea

mai multor condiţii, şi anume:
 impozitul să aibă un caracter universal, adică să fie plătit de toate persoanele fizice
sau juridice, care obţin venituri din aceeaşi sursă sau posedă acelaşi gen de avere.
Universalitatea impozitului presupune, în aceeaşi măsură, ca întreaga materie
impozabilă aparţinând unei persoane să fie supusă impunerii;
 să nu existe posibilităţi de sustragere de la impunere (pe căi licite sau ilicite) a unei
părţi din materia impozabilă;
 volumul cheltuielilor privind stabilirea materiei impozabile, calcularea şi

perceperea impozitelor să fie cât mai redus.
Cerinţele mai sus formulate, deşi raţionale, sunt, practic, greu de realizat. De altfel,
ele sunt realizabile numai în cazul impozitului pe salarii. În cazul altor impozite, existând
diferite posibilităţi de sustragere de la impunere a unei părţi din materia impozabilă, aceste
cerinţe nu se respectă.
Un impozit este considerat stabil, atunci când randamentul rămâne constant de-a
lungul ciclului economic. Cu alte cuvinte, randamentul unui impozit nu trebuie să
sporească o dată cu creşterea volumului producţiei şi a veniturilor în perioadele favorabile
ale ciclului economic şi nici să nu scadă în perioadele de criză şi depresiune ale ciclului
economic.
Elasticitatea impozitului presupune ca acesta să poată fi adaptat în permanenţă

necesităţilor de venituri ale statului. Astfel, dacă se înregistrează o creştere a cheltuielilor
bugetare, este necesar ca impozitul să poată fi majorat corespunzător, şi invers. Din
practica fiscală rezultă că, de regulă, elasticitatea impozitului acţionează mai ales în sensul
majorării impozitelor.
132
Principii de politică economică
 Procurarea de venituri necesare acoperirii cheltuielilor publice
 Folosirea ca instrument de promovare a unor ramuri economice
 Reducerea, stimularea producţiei sau a consumului unor mărfuri
 Extinderea exportului şi restrângerea importului
Cu ocazia introducerii unui impozit, statul urmăreşte nu numai procurarea

veniturilor necesare acoperirii cheltuielilor publice, ci şi folosirea acestuia ca
instrument de impulsionare a dezvoltării unor ramuri sau subramuri economice, stimularea
ori reducerea producţiei sau consumului unor mărfuri, extinderea sau, dimpotrivă,
restrângerea relaţiilor comerciale cu străinătatea.
Încurajarea dezvoltării unei ramuri sau subramuri economice poate fi efectuată prin
măsuri de ordin fiscal, cum sunt: stabilirea unor taxe vamale ridicate la import; reducerea
sau scutirea de plata impozitelor indirecte a mărfurilor autohtone; micşorarea impozitelor
directe stabilite în sarcina întreprinzătorilor care îşi plasează capitalurile în ramura sau
subramura respectivă, facilitarea amortizării accelerate a capitalului fix din acest domeniu,
ceea ce conduce la reducerea profitului impozabil al societăţilor de capital din ramura sau
subramura respectivă etc.
Impozitele sunt frecvent utilizate pentru influenţarea comportamentului

producătorilor agricoli în ceea ce priveşte producţia obţinută şi veniturile realizate: un
impozit stabilit în funcţie de venitul mediu (prezumat) la hectarul de teren poate stimula
interesul producătorilor să obţină o producţie sporită la hectar şi cu costuri mai mici, ştiind
că pentru venitul suplimentar astfel obţinut nu datorează impozit suplimentar”.
În vederea creşterii consumului unei anumite mărfi, statul procedează la micşorarea

sau chiar suprimarea impozitelor indirecte percepute la vânzarea acesteia. Dacă se
urmăreşte reducerea consumului; atunci se procedează la majorarea cotelor de impozit
aplicate la vânzarea mărfii respective.
Extinderea relaţiilor comerciale cu străinătatea poate fi stimulate prin măsuri fiscale,

constând în restituirea parţială sau integrală a impozitelor indirecte aferente mărfurilor
133
exportate; reducerea nivelului taxelor vamale percepute de către stat la importul anumitor
mărfuri utilizate pentru fabricarea de produse destinate exportului. Limitarea accesului
mărfurilor străine se poate realiza prin practicarea unor taxe vamale cu caracter
protecţionist la importul anumitor mărfuri, iar restrângerea exportului unor categorii de
produse prin practicarea de taxe vamale la exportul acestora. Acest ultim procedeu se
foloseşte în unele ţări în curs de dezvoltare pentru a limita exportul de materii prime şi
semifabricate şi a încuraja exportul de produse manufacturate.
Impozitele pot fi folosite, concomitent cu alte instrumente, pentru redresarea situaţiei

economice. Astfel, de exemplu, pentru stimularea investiţiilor particulare, în unele ţări a
fost adoptată măsura reducerii impozitului aferent venitului investit în maşini, utilaje şi alte
echipamente active. În vederea combaterii inflaţiei, se recurge frecvent şi la măsura
majorării impozitelor.
Principii social-politice
Principii social-politice: partide, categorii sociale, produse cu consecinţe dăunătoare
Prin politica fiscală promovată de unele state se urmăreşte realizarea unor obiective
de ordin social-politic. Astfel, partidul de guvernământ urmăreşte ca politica fiscală pe care
o promovează să fie în concordanţă cu interesele celor pe care îi reprezintă. Uneori, prin
intermediul măsurilor cu caracter fiscal, partidul de guvernământ încearcă să-şi menţină
influenţa în mijlocul unor categorii sociale, în perioada din preajma alegerilor.
Este cunoscută, de asemenea, practica acordării unor facilităţi contribuabililor cu

venituri reduse şi celor care au persoane în întreţinere.
Impozitele sunt folosite şi pentru limitarea consumului unor produse care au

consecinţe dăunătoare asupra sănătăţii (tutun, băuturi alcoolice). Totodată, în unele ţări, se
practică un impozit special în sarcina celibatarilor şi a persoanelor căsătorite fără copii,
pentru a se influenţă creşterea natalităţii.
Aşezarea şi perceperea impozitelor
Aşezarea impozitelor presupune efectuarea mai multor operaţii succesive constând

în:
134
1- stabilirea obiectului impozabil,
2- determinarea cuantumului impozitului;
3- perceperea (încasarea) impozitului.
1. Stabilirea obiectului impozabil
Aceasta operaţie are drept scop constatarea şi evaluarea materiei impozabile. Pentru
ca veniturile sau averea să poată fi supuse impunerii, este necesar mai întâi ca organele
fiscale să constate existenţa de fapt a acestora, iar apoi să procedeze la evaluarea lor.
Evaluarea materiei impozabile se poate realiza apelând la două metode, respectiv:

metoda evaluării indirecte, bazată pe prezumţie, şi metoda evaluării directe, bazată pe
probe.
Metoda evaluării indirecte cunoaşte trei variante de realizare, şi anume: evaluarea pe

baza unor indicii exterioare ale obiectului impozabil, evaluarea forfetară şi evaluarea
administrativă.
Evaluarea pe baza indiciilor (semnelor) exterioare ale obiectului impozabil,

specifică impozitelor de tip real, permite stabilirea cu aproximaţie a mărimii obiectului
impozabil, fără să se ia în consideraţie situaţia persoanei care deţine obiectul respectiv. De
exemplu, în cazul impozitului funciar erau folosite pentru stabilirea obiectului impozabil:
suprafaţa de teren, cu sau fără luarea în consideraţie a destinaţiei acestuia: numărul
animalelor din gospodărie, cantitatea de sămânţă utilizată; preţul pământului; arenda etc.
La impozitul pe clădiri se foloseau: numărul şi destinaţia camerelor, numărul uşilor şi
ferestrelor, numărul coşurilor de fum, chiria prezumată ş.a. Aceasta evaluare este simpla şi
puţin costisitoare. În schimb, ea prezintă dezavantajul că nu permite stabilirea cât de cât
exactă a mărimii obiectului impozabil, ceea ce se răsfrângere negativ asupra echităţii
fiscale.
Evaluarea forfetară constă în aceea ca organele fiscale, cu acordul subiectului

impozabil, atribuie o anumită valoare obiectului impozabil. Nici în acest caz nu sunt create
premisele pentru stabilirea cu exactitate a valorii obiectului impozabil.
Evaluarea administrativă are caracteristic faptul că organele fiscale stabilesc

valoarea materiei impozabile pe baza elementelor (datelor) pe care le au la dispoziţie. În
135
măsura în care subiectul impozitului nu este de acord cu mărimea obiectului impozabil
astfel stabilită, el are dreptul să o conteste, prezentând argumentele de rigoare.
Metoda evaluării directe, la rândul ei, cunoaşte două variante de realizare: evaluarea
pe baza declaraţiei unei terţe persoane şi evaluarea pe baza declaraţiei plătitorului de
impozit.
Evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane constă în aceea că mărimea

obiectului impozabil se stabileşte pe baza declaraţiei scrise pe care o terţă persoană, care
cunoaşte aceasta mărime, este obligate prin lege să o depună la organele fiscale. Astfel, de
exemplu, agentul economic declară salariile pe care le-a plătit muncitorilor şi
funcţionarilor săi, chiriaşii declară chiria achitată proprietarului etc. Aceasta modalitate de
evaluare prezintă avantajul că elimină, în cea mai mare parte, posibilitatea sustragerii de la
impunere a unei parţi din materia impozabilă, deoarece terţa persoană care declară venitul
nu este interesată să ascundă adevărul. Utilizarea acestei evaluări este însă limitată,
deoarece la ea nu se poate apela decât în cazul anumitor venituri.
Evaluarea pe baza declaraţiei plătitorului se realizează cu participarea directă a

subiectului impozitului. Plătitorul este obligat să ţină o evident privind veniturile şi
cheltuielile ocazionate de activitatea pe care o desfăşoară, să încheie un bilanţ fiscal, să
întocmească şi să înainteze organelor fiscale o declaraţie din care să rezulte veniturile pe
care le realizează, respectiv averea pe care o posedă. Pe baza acestei declaraţii Organele
fiscale procedează la stabilirea mărimii materiei impozabile. Aceasta modalitate de
realizare a evaluării are o aplicabilitate mai largă, Însa prezintă neajunsul ca face posibilă
sustragerea de la impunere a unei părţi însemnate din materia impozabila. Aceasta
sustragere se poate realiza prin întocmirea unor declaraţii nesincere şi prin imposibilitatea
organelor fiscale de a controla - în condiţiile existenţei secretului comercial-bancar -
realitatea datelor menţionate în declaraţie.
După stabilirea mărimii obiectului impozabil, se trece la calcularea impozitului

propriu-zis. În funcţie de modul de stabilire, se disting impozite de repartiţie şi impozite de
cotitate.
Impozitele de repartiţie s-au practicat în perioada feudalismului şi în primele stadii

de dezvoltare a capitalismului şi s-au caracterizat, prin faptul că statul, în funcţie de nevoile
sale de venituri, proceda la stabilirea sumei globale a impozitelor ce urmau să fie încasate
136
pe întreg teritoriul ţării; aceasta sumă era apoi repartizată pe unităţi administrativ-
teritoriale, iar la unitatea de bază (de exemplu, comuna) avea loc defalcarea, pe subiecte
sau obiecte impozabile, a sumei atribuite.
Prin modul lor de stabilire, impozitele de repartiţie prezentau mari variaţiuni de la o

unitate administrativ-teritorială la alta, fără justificare economică. Drept urmare, în cazul
acestor impozite nu poate fi vorba de respectarea cerinţelor echităţii fiscale.
Impozitele de cotitate se stabilesc, pornind de jos în sus, prin aplicarea unor cote
procentuale asupra obiectului impozabil determinat pentru fiecare plătitor în parte. În
aceste condiţii, impozitele de cotitate înlătura, în cea mai mare parte, neajunsurile specifice
impozitelor de repartiţie, deoarece ele se stabilesc, de regulă, în funcţie de mărimea
obiectului impozabil şi ţinându-se cont de situaţia personală a plătitorului impozitului.
Astfel, legat de acest ultim aspect, menţionam că în unele ţări se fac scăzăminte din
valoarea materiei impozabile în funcţie de numărul persoanelor aflate în întreţinerea
plătitorului de impozit. În altele, impozitul aferent mărimii materiei impozabile se reduce
sau se majorează în funcţie de starea civilă şi de numărul persoanelor ce compun familia
plătitorului de impozit.
Perceperea impozitelor
O dată stabilită mărimea impozitului, organele fiscale trebuie să aducă la cunoştinţa

plătitorului cuantumul impozitului datorat şi termenele de plată a acestuia. După aceasta se
trece la perceperea (încasarea) impozitelor. De-a lungul timpului au fost utilizate mai multe
metode de percepere a impozitelor, şi anume: strângerea impozitelor datorate de către unul
din contribuabilii fiecărei localităţi; încasarea impozitelor prin intermediul unor
concesionari (arendaşi); perceperea impozitelor de către aparatul specializat (fiscal) al
statului.
Încasarea impozitelor printr-un aparat fiscal propriu s-a generalizat în perioada

capitalismului premonopolist şi se utilizează şi în prezent. În condiţiile existentei unui
asemenea aparat, perceperea impozitelor se realizează: a) direct de către organele fiscale de
la plătitori; b) prin stopaj la sursă; c) prin aplicarea de timbre fiscale.
Încasarea impozitelor de către organele fiscale direct de la plătitori cunoaşte două

variante de realizare: a) când plătitorul este obligat să se deplaseze la sediul organelor
fiscale pentru a achita impozitul datorat statului (impozitul este portabil); b) când organul
137
fiscal are obligaţia de a se deplasa la domiciliul plătitorilor pentru a le solicita să achite
impozitul (impozitul este cherabil).
Stopajul la sursă constă în aceea că impozitul se reţine şi se varsă la stat de către o

terţă persoană. Spre exemplu, întreprinderile şi instituţiile sunt obligate să reţină impozitul
pe salariu datorat de personalul acestora etc. şi să-l verse la buget; editurile şi diferitele
publicaţii adesea sunt obligate să reţină din drepturile de autor impozitul pe venit, pentru a-
l vărsa statului; la fel procedează băncile şi alte instituţii financiare la plata dobânzilor
cuvenite, deţinătorilor de hârtii de valoare sau titlurilor depozitelor de bani în cont.
Perceperea prin aplicarea de timbre fiscale mobile se practică în cazul taxelor

datorate statului pentru acţiunile în justiţie şi, de asemenea, pentru taxele privind actele,
certificatele şi diferitele documente elaborate de notariate şi alte organe ale administraţiei
de stat.
Comentați principiile impunerii.
01:00
1. Impozitul, conținut și rol.

2. Elementele componente ale impozitului.
3. Principiile de echitate publică.
4. Perceperea impozitelor.
138
01:30
5
1. Impozitele reprezintă o formă de prelevare:

a) a unei părţi din veniturile persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului în
vederea acoperirii cheltuielilor publice;
b) a unei părţi din averea persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului în vederea
acoperirii cheltuielilor publice;
c) a unei părţi din veniturile sau averea persoanelor şi juridice la dispoziţia statului în
vederea acoperirii cheltuielilor publice;
d) a unei părţi din veniturile sau averea persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia
statului în vederea acoperirii cheltuielilor publice;
2. Obligaţia achitării impozitului pe venit revine:
a) tuturor persoanelor fizice sau juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă
prevăzută de lege;
b) tuturor persoanelor juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă prevăzută de
lege;
c) tuturor persoanelor fizice care realizează venit dintr-o anumită sursă prevăzută de
lege;
d) tuturor persoanelor fizice sau juridice care realizează venit din trei surse prevăzute
de lege.
3. Impunerea reprezintă.:
a) un complex de operaţii, efectuate în baza prevederilor legale care au drept scop
stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice;
b) un complex de măsuri, efectuate în baza prevederilor legale care au drept scop
stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice;
c) un complex de măsuri şi operaţii, efectuate în baza prevederilor legale care au drept
scop stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice;
d) un complex de măsuri şi operaţii, efectuate în baza prevederilor legale care au drept
scop stabilirea măsurii ce revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice.
4. Un impozit este considerat stabil atunci când:
139
a) randamentul rămâne constant de-a lungul ciclului economic;
b) randamentul rămâne constant în prima parte a ciclului economic;
c) randamentul variază de-a lungul ciclului economic;
d) randamentul rămâne constant în ultima parte a ciclului economic;
5 Metoda evaluării indirecte cunoaşte trei variante de realizare, şi anume:
a) evaluarea pe baza unor indicii interioare ale obiectului impozabil, evaluarea
forfetară şi evaluarea administrativă;
b) evaluarea pe baza unor indicii exterioare ale obiectului impozabil, evaluarea
forfetară şi evaluarea administrativă.
c) evaluarea pe baza unor indicii exterioare ale obiectului impozabil, evaluarea binară
şi evaluarea administrativă;
d) evaluarea pe baza unor indicii exterioare ale obiectului impozabil, evaluarea 01:50
forfetară şi evaluarea teritorială. 5
Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din

veniturile sau averea persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia
statului în vederea acoperirii cheltuielilor publice.
Caracterul obligatoriu al impozitelor constă în plata acestora

către stat, fiind o sarcină impusă tuturor persoanelor fizice sau
juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă sau posedă o
anumită sursă de venit pentru care; conform prevederilor legale,
datorează impozit.
Obligaţia achitării impozitului pe venit revine tuturor

persoanelor fizice sau juridice care realizează venit dintr-o
anumită sursă prevăzută de lege. Aceasta sursă este, pentru
140
muncitori şi funcţionari - salariul, pentru agenţii economici -
profitul, pentru proprietarii funciari - rentă, pentru deţinătorii de
hârtii de valoare - venitul produs de acestea. Mici meseriaşi şi
liber-profesioniştii suportă impozitele din venitul realizat de pe
urma activităţii pe care o desfăşoară.
Pe plan social, rolul impozitelor constă în faptul că prin

intermediul lor, statul procedează la redistribuirea unei părţi
importante din produsul intern brut între clase şi pături sociale,
între persoanele fizice şi cele juridice.
Pentru exprimarea dimensiunii obiectului impozabil se foloseşte

o anumită unitate de măsură care poartă denumirea de unitate de
impunere, care pot fi: unitatea monetară în cazul impozitului pe
venit, metrul pătrat de suprafaţa utila la impozitul pe clădiri,
hectarul la impozitul funciar, bucata, kg, litrul ,etc. la unele taxe
de consumaţie.
Impunerea reprezintă un complex de măsuri şi operaţii, efectuate

în baza prevederilor legale care au drept scop stabilirea
impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice.
Impunerea are atât o latură de natură politică, cât şi una de ordin
tehnic (concretizată în metodele şi tehnicile utilizate pentru
stabilirea mărimii obiectului impozabil şi a cuantumului
impozitului).
Prin politica fiscală promovată de unele state se urmăreşte

realizarea unor obiective de ordin social-politic. Astfel, partidul
de guvernământ urmăreşte ca politica fiscală pe care o
promovează să fie în concordanţă cu interesele celor pe care îi
reprezintă. Uneori, prin intermediul măsurilor cu caracter fiscal,
partidul de guvernământ încearcă să-şi menţină influenţa în
mijlocul unor categorii sociale, în perioada din preajma
alegerilor.
141
decembrie 2013
1. d; 2. a; 3. c; 4. a; 5. B.
142
Clasificarea impozitelor
7.1. Impozitele directe
7.2. Impozitele indirecte
7.3. Evaziunea fiscală
7.5. În concluzie
7.6. Bibliografie
Însuşirea aspectelor privind impozitele

directe
Însuşirea aspectelor privind impozitele
indirecte
Înţelegerea conceptului de evaziune fiscală
143
Unitatea de învăţare 7. - Clasificarea impozitelor
7.1. Impozitele directe

În practica financiară se întâlneşte o diversitate de 00:00
impozite care se deosebesc nu numai ca formă, dar şi
din punct de vedere al conţinutului. Pentru a sesiza mai
uşor efectele diferitelor categorii de impozite pe plan
economic, social şi politic, este necesară gruparea
acestora pe baza unor criterii ştiinţifice.
După trăsăturile de fond şi de formă, impozitele pot

fi grupate în impozite directe şi impozite indirecte.
După parcurgerea unităţii Impozitele directe se caracterizează prin faptul că se

răspundeţi la întrebările: stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice sau
 Care sunt impozitele juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, pe
directe din punct de
vedere al așezării baza cotelor de impozit prevăzute prin prevederi legale.
acestora?
 Ce sunt impozitele Acestea se încasează direct de la subiectul impozitului
permanente?
 Care sunt formele
la anumite termene aprioric stabilite. În cazul acestor
evaziunii fiscale? impozite, subiectul şi suportatorul impozitului sunt, de
regulă, una şi aceeaşi persoană, deşi, practic, uneori
acestea nu coincid.
După criteriile care stau la baza aşezării impozitelor

directe, acestea pot fi grupate în impozite reale şi impozite personale.
După criteriile care stau la baza aşezării impozitelor directe, acestea pot fi grupate în
impozite reale şi impozite personale.
Impozitele reale se stabilesc în legătură cu anumite obiecte materiale (pământul,

clădirile, fabricile, magazinele etc.), făcându-se abstracţie de situaţia personală a
subiectului impozitului. Ele mai sunt cunoscute şi sub denumirea de impozite obiective sau
pe produs, deoarece se aşează asupra produsului brut al obiectului impozabil, fără a se face
nici o legătură cu situaţia subiectului impozabil.
Impozitele personale se aşează asupra veniturilor sau averii, în strânsă legătură cu

situaţia personală a subiectului impozitului.
144
Impozitele indirecte se percep cu prilejul vânzării unor bunuri şi prestării unor
servicii, (transport, spectacole, activităţi hoteliere etc.), ceea ce înseamnă că acestea
vizează cheltuielile. În cazul impozitelor indirecte, chiar prin prevederi legale, calitatea de
subiect al impozitului este atribuită altei persoane fizice sau juridice decât cea a
suportatorului acestora.
După forma pe care o îmbracă, impozitele indirecte pot fi grupate în: taxe de
consumaţie;. venituri de la monopolurile fiscale; taxe vamale; taxe de timbru şi de
înregistrare.
După frecvenţa realizării lor, impozitele se pot grupa în impozite permanente şi

impozite incidentale. Impozitele permanente se încasează periodic (de regulă, anual), iar
impozitele incidentale se introduc şi se încasează o singură dată (ex.: impozitul pe avere).
Impozitele mai pot fi grupate şi după instituţia care le administrează. Din acest punct
de vedere, în statele de tip federal, se disting impozite federale, impozite ale statelor;
provinciilor sau regiunilor membre ale federaţiei şi impozite locale, iar în statele de tip
unitar se întâlnesc impozite ale administraţiei centrale de stat şi impozite ale organelor
administraţiei de stat locale.
Din punct de vedere al evoluţiei, impozitele directe au ţinut pasul cu dezvoltarea

economiei, deoarece sunt stabilite fie pe anumite obiecte materiale sau genuri de activităţi,
fie pe venit sau pe avere, reprezentând forma cea mai veche de impunere.
Având caracter nominativ şi având un cuantum şi termene de plata precis stabilite şi

cunoscute de plătitori, impozitele directe sunt de preferat în locul impozitelor indirecte,
deoarece la acestea din urmă consumatorii diferitelor mărfuri şi servicii de regulă, nu ştiu
cu anticipaţie când şi mai ales cât vor plăti statului cu titlu de impozite indirecte.
Impozitele reale au cunoscut o largă răspândire încă din primele stadii de dezvoltare
a capitalismului, când pământul constituia forma de baza a bogăţiei şi principalul mijloc de
producţie. Astfel, într-o serie de ţări europene a fost introdus impozitul funciar (pe
pământ), la stabilirea mărimii acestuia folosindu-se diferite criterii care nu permiteau
stabilirea corecta a capacităţii de plată a proprietarului funciar, deoarece se aveau în vedere
numai unii dintre factorii care influenţează nivelul producţie agricole.
Cu timpul, clădirile (folosite ca locuinţe, prăvălii, birouri etc.) au devenit, alături de

pământ, o altă formă importantă a averii imobiliare, mai ales în mediul orăşenesc. În
vederea impunerii acesteia a fost introdus impozitul pe clădiri. La stabilirea acestui impozit
145
erau avute în vedere criterii exterioare, cum sunt: numărul şi destinaţia camerelor,
suprafaţa construită, numărul uşilor şi ferestrelor, mărimea curţii, chiria etc. Astfel de
criterii nu permiteau o impunere echitabilă, deoarece se aplicau izolat şi nu ofereau o
imagine complete asupra obiectului impozabil.
Avântul luat de industrie şi comerţ a atras după sine dezvoltarea relaţiilor de credit, a
băncilor şi a comerţului cu hârtii de valoare. Apare, în aceste împrejurări, o categorie de
oameni care se ocupă cu plasarea capitalurilor băneşti de care dispun în operaţii
speculative. Pentru impunerea acestora, s-a introdus impozitul pe capitalurile băneşti.
Impozite de tip real se practică şi în zilele noastre. Astfel, într-o serie de ţări în curs
de dezvoltare, exploatările agricole sunt supuse unor impozite de tip real. În cazul acestor
impozite, sarcina fiscală este dimensionată în funcţie de suprafaţa de teren, de numărul
animalelor, de cantitatea de îngrăşăminte folosite, de materialele procurate pentru lucrările
de irigaţii sau de alţi factori.
Rezultă că în cazul impozitelor reale, la impunere nu se ia în considerare produsul

net (venitul) real al obiectelor impozabile, ci numai produsul brut sau cel mediu prezumat,
ceea ce dezavantajează pe micii producători şi avantajează pe cei care realizează un venit
mai mare decât cel mediu. Aşa se explică faptul că impozitele reale căpătau, de multe ori,
un caracter regresiv. Printre neajunsurile acestor impozite mai pot fi amintite: existenţa
unor largi posibilităţi de evaziune fiscală, lipsa de uniformitate în stabilirea impozitelor şi
faptul că prin modul cum se face impunerea nu se poate cuprinde decât o parte din materia
impozabilă.
Înlocuirea impunerii reale cu impunerea personală s-a datorat mai multor cauze,
devenind o necesitate, deoarece impozitele indirecte erau tot mai apăsătoare pentru cei cu
venituri mai mici iar impozitele reale prezentau o serie de carenţe. Era necesară crearea
unui sistem de impunere care să asigure impunerea progresivă a veniturilor sau a averii,
introducerea minimului neimpozabil şi acordarea unor înlesniri contribuabililor cu familii
mai numeroase.
Impozitele personale se întâlnesc sub forma impozitelor pe venit şi a impozitelor

pe avere.
146
Impozitele pe venit
Ca formă de bază a impozitelor personale, impozitele pe venit au fost introduse în

momentul în care s-a înregistrat o anumită diferenţiere a veniturilor realizate de diferitele
categorii sociale, moment marcat de apariţia muncitorilor şi funcţionarilor care realizau
venituri sub forma salariilor, a industriaşilor, comercianţilor, bancherilor, care realizau
venituri sub forma profitului, a proprietarilor funciari care obţineau venituri sub forma
rentei, etc.
Calitatea de subiecte ale impozitului pe venit revine persoanelor fizice şi juridice

(societăţile de capital) care încep să realizeze venituri din diferite surse.
Impozitul pe veniturile persoanelor fizice
La plata acestui impozit sunt supuse persoanele fizice care au domiciliul sau
rezidenţa într-un anumit stat, precum şi cele nerezidente care realizează venituri din surse
aflate pe teritoriul acelui stat, cu unele excepţii prevăzute de lege. De la plata impozitului
pe venit se acordă unele scutiri.
Obiectul impozabil îl constituie veniturile obţinute din industrie, comerţ, agricultură,

bănci, asigurări, profesii liberale, de către agenţii economici, muncitori, funcţionari, liber
profesionişti, etc.
Venitul impozabil este cel care rămâne din venitul brut după ce se scad anumite
cheltuielile de producţie, dobânzile plătite pentru creditele primite, sumele prelevate la
fondul de amortizare şi la fondul de rezervă, primele de asigurare plătite, cotizaţiile la
asigurările de boală, accidente şi şomaj, precum şi la casele de pensii, pierderile din
activitatea anilor precedenţi, pierderile provocate de calamităţi naturale etc.
Impozitul pe venit se aşează pe fiecare persoană care a realizat venituri, fiind o

impunere individuală. Atunci când veniturile obţinute în comun de mai multe persoane nu
se pot individualiza, impunerea de face pe ansamblul persoanelor care au participat la
realizarea acestora, adică pe o familie sau gospodărie. O astfel de situaţie se întâlneşte la
impozitul agricol, unde impunerea individuală este mai dificil de realizat şi presupune un
volum mare de muncă din partea organelor fiscale.
147
Stabilirea impozitului de plată se poate face fie cu luarea în considerare a unor factori
sociali ( starea civilă a plătitorului de impozit, vârsta, numărul persoanelor în întreţinerea
sa etc.), fie fără a se ţine cont de aceştia.
În practica fiscală se întâlnesc două sisteme de aşezare a impozitelor pe veniturile

persoanelor fizice. Este vorba de sistemul impunerii separate a fiecărui venit provenit dintr-
o anumită sursă şi de sistemul impunerii globale a veniturilor, indiferent de sursa de
provenienţă.
Impunerea separată permite tratarea diferenţiată a veniturilor, din punct de vedere al

modului de aşezare şi nivelul cotelor de impozit care diferă în funcţie de sursa de
provenienţă a veniturilor (din salarii, din afaceri, din profesii libere etc.).
Pentru calcularea impozitelor pe veniturile persoanelor fizice pot fi utilizate cote

proporţionale sau progresive.
Impozitul pe veniturile persoanelor fizice se stabileşte, de regulă, anual pe baza

declaraţiei de impunere întocmită de către subiectul impozitului.
În România, în condiţiile tranziţiei spre economia de piaţă, cel mai important impozit
perceput de la persoanele fizice îl reprezintă impozitul pe salariile individuale, care de la 1
ianuarie 1991 a înlocuit impozitul pe fondul total de salarii. Acesta se calculează prin
aplicarea unei cote unice de 16% asupra veniturilor lunare din salarii.
Impozitul pe veniturile persoanelor juridice
În România, societăţile comerciale se pot constitui în societăţi în nume colectiv,

societăţi în comandită simplă, societăţi în comandită pe acţiuni, societăţi pe acţiuni şi
societăţi cu răspundere limitată. Cele mai des întâlnite sunt societăţile pe acţiuni, ale căror
obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar acţionarii răspund numai în limita
părţilor de capital pe care le deţin.
Profitul obţinut de societate este repartizat atât acţionarilor sub formă de dividende
(proporţional cu participarea lor la capital), cât şi la dispoziţia societăţii pentru constituirea
unor fonduri.
148
Impunerea veniturilor realizate de persoanele juridice se face, de regulă, anual, pe
baza declaraţiei întocmite de acestea. Impozitele stabilite conform celor mai sus
menţionate sunt trecute de către organele fiscale în registrul de rol.
În România, agenţii economici organizaţi ca persoane juridice cu gestiune economică

şi autonomie financiară, sunt supuşi la plata impozitului pe profit.
Impozitele pe avere
Impozitele pe avere cunosc următoarele forme:
a. impozite asupra averii propriu-zise,
b. impozite pe circulaţia averii,
c. impozite pe sporul (creşterea) de avere.
a. Impozitele asupra averii propriu-zise pot fi întâlnite atât ca impozite

stabilite asupra averii, dar plătite din venitul obţinut de pe urma averii respective, cât şi ca
impozite pe substanţa averii. Acestea din urma conduc la micşorarea materiei impozabile,
deoarece se plătesc chiar din substanţa averii supuse impunerii, motiv pentru care se
întâlnesc foarte rar ca impozite cu caracter permanent. Ele sunt institute, de regulă, ca
impozite excepţionale pe avere, care se percep o singură dată.
Ca impozite asupra averii propriu-zise care se întâlnesc mai frecvent, putem aminti:
impozitele pe proprietăţi imobiliare şi impozitele asupra activului net.
Impozitele pe proprietăţi imobiliare se întâlnesc adesea sub forma impozitelor asupra

terenurilor şi clădirilor. Aceste impozite au ca bază de impunere fie valoarea de achiziţie,
valoarea de înlocuire sau valoarea declarată de proprietar, fie veniturile capitalizate privind
bunurile respective. Cotele de impunere sunt în general scăzute. Apelarea la impozitele pe
terenuri şi clădiri se face din considerente de ordin financiar (procurarea de venituri pentru
bugetul statului).
Impozitul asupra activului net are ca obiect întreaga avere mobilă şi imobilă pe care
o deţine un subiect.
149
b. Impozitele pe circulaţia averii se instituie în legătură cu trecerea dreptului
de proprietate asupra unor bunuri mobile şi imobile de la o persoană la alta. În categoria
impozitelor pe circulate averii, întâlnim: impozitul pe succesiuni, impozitul pe donaţii,
impozitul pe actele de vânzare-cumpărare a unor bunuri imobile, impozitul pe hârtii de
valoare (acţiuni, obligaţiuni etc.), impozitul pe circulaţia capitalurilor şi a efectelor
comerciale etc. Dintre acestea, cele mai des întâlnite sunt impozitele pe succesiuni şi
donaţiuni.
În cazul impozitului pe succesiuni, obiectul impunerii îl constituie averea primită

drept moştenire de o persoana fizică. Impozitul poate fi stabilit fie global pentru toată
averea lăsată moştenire (situaţie întâlnită în Marea Britanie, S.U.A., Australia etc.), fie
separat pentru partea din avere ce revine fiecărui moştenitor (aşa se procedează în
Germania, Franţa, Belgia, Suedia etc.).
Impozitul pe donaţiuni a fost introdus pentru a preveni ocolirea plăţii impozitului pe

succesiuni prin efectuarea de donaţii de avere în timpul vieţii. Obiectul impozitului pe
donaţiuni îl constituie averea primită drept donaţie de către o persoană. Impozitul cade în
sarcina persoanei care primeşte donaţia şi care se numeşte donatar şi se calculează pe baza
unor cote progresive.
Prin urmare, impozitele pe succesiuni şi donaţiuni vizează circulaţia cu titlu gratuit a

averii.
c. Impozitele asupra creşterii averii au ca obiect sporul de valoare pe care l-au

înregistrat unele bunuri în cursul unei perioade de timp. Ca impozite de acest gen putem
menţiona: impozitul pe plusul de valoare imobiliară, impozitul pe sporul de avere realizat
în timp de război etc.
În ceea ce priveşte impozitele pe avere în România, menţionăm că ele se întâlnesc

atât sub forma unor impozite pe averea propriu-zisă, cât şi a impozitelor pe circulaţia
averii.
Ca impozite pe averea propriu-zisă putem aminti impozitul pe clădiri şi terenuri.

Impozitul pe clădiri cade în sarcina persoanelor fizice şi juridice şi se calculează prin
aplicarea unor cote proporţionale asupra valorii clădirilor. Nivelul cotelor diferă în funcţie
de mediul urban sau rural unde se afla clădirea. Impozitele pe circulaţia averii se întâlnesc
în principal sub forma impozitelor pe succesiuni, donaţiuni şi pe vânzarea-cumpărarea de
150
bunuri mobile şi unele bunuri mobile (exemplu mijloace de transport) şi nu cunosc
deosebiri principale faţă de impozitele de acest gen din alte ţări.
Comentați tipurile de impozite directe
00:15
7.2. Impozitele indirecte
În vederea procurării resurselor financiare necesare statului, pe lângă impozitele

directe sunt e instituite şi impozitele indirecte.
Impozitele indirecte sunt instituite de stat asupra vânzărilor de mărfuri şi prestărilor

de servicii. Cotele utilizate pentru calcularea acestor impozite nu sunt diferenţiate în
funcţie de venitul, averea sau situaţia personală a celor care cumpără mărfuri sau apelează
la servicii ce fac obiectul impozitelor indirecte. Drept, urmare, impozitele indirecte lasă
impresia că afectează, în aceeaşi măsură, veniturile tuturor categoriilor sociale. În realitate
acestea afectează, în mod deosebit, pe cei cu venituri mici, deoarece impozitele indirecte se
percep, de regulă, la vânzarea bunurilor de larg consum.
Dacă raportăm impozitele indirecte la veniturile realizate de diferite categorii sau

grupuri sociale, se constată că ponderea acestor impozite în venituri este cu atât mai mare,
cu cât veniturile realizate sunt mai mici. În condiţiile în care la impozitele directe
persoanele cu venituri situate sub minimul neimpozabil sunt scutite de impozit, iar la
impozitele indirecte nu se acordă nici un fel de scutire, rezultă ca acestea din urmă au un
caracter regresiv.
Impozitele indirecte sunt vărsate la bugetul de stat, de regulă, de către producători,

comercianţii etc., însă sunt suportate de către consumatori, deoarece sunt incluse în preţul
de vânzare al mărfurilor. Drept urmare, impozitele indirecte nu afectează veniturile
nominale, ci numai pe cele reale, micşorând puterea de cumpărare.
151
În perioadele când economia înregistrează un curs ascendent, impozitele indirecte au
un randament fiscal ridicat; în schimb, în perioadele de criză şi depresiune, când producţia
şi consumul cresc mai lent sau înregistrează un recul, încasările din impozite indirecte
urmează aceeaşi evoluţie, periclitând echilibrul bugetului de stat. Cu alte cuvinte,
impozitele indirecte manifestă o sensibilitate sporită faţă de conjunctura economică.
Impozitele indirecte sunt constituite din:
1. taxe de consumaţie,
2. taxe vamale,
3. alte taxe.
1. Taxele de consumaţie sunt impozite indirecte care se includ în preţul de

vânzare al mărfurilor fabricate şi realizate în interiorul ţării care percepe impozitul.
Mărfurile asupra cărora se percep taxele de consumaţie sunt, în general, cele de larg
consum, iar acestea pot diferi ca structură de la o ţară la alta. De regulă, printre aceste
mărfuri întâlnim: zaharul, sarea, uleiul, vinul, berea, ceaiul, cafeaua, cacao, textilele,
încălţămintea etc.
Taxele de consumaţie îmbracă fie forma taxelor de consumaţie pe produs, cunoscute

şi sub denumirea de accize, fie forma unor taxe generale pe vânzări, când se percep la
vânzarea tuturor mărfurilor, indiferent dacă acestea sunt bunuri de consum sau mijloace de
producţie.
Taxele de consumaţie pe produs sau accizele sunt aşezate asupra unor produse care
se consumă în cantităţi mari şi care nu pot fi înlocuite de cumpărători cu altele, pentru ca în
acest fel impozitul să aibă un randament fiscal cât mai ridicat. Deci, accizele se instituie
asupra unor produse care au o cerere neelastică, cum sunt: vinul, berea, apele minerale
tutunul, cafeaua, zahărul, ceaiul, uleiurile minerale, produsele petroliere
Taxele generale pe vânzări se întâlnesc sub forma impozitului pe cifra de afaceri.

Acesta a fost introdus după primul război mondial, fiind aşezat asupra deverului total al
întreprinderilor industriale şi comerciale (cifra de afaceri a acestora, adică totalul
vânzărilor).
152
Din punctul de vedere al verigii (unitatea producătoare, unitatea comerţului cu
ridicata sau cu amănuntul) la care se încasează, impozitul pe cifra de afaceri care apare
sub forma de:
a. impozit pe cifra de afaceri brută - se determină prin aplicarea cotei de impunere

asupra întregii valori a mărfurilor vândute, care include şi impozitul plătit la verigile
precedente;
Inconveniente:
 utilizarea acestuia conduce la o stratificare de impozit, la perceperea de

impozit la impozit;
 are ca efect concentrarea producţiei, unităţile economice integrate evitând

plata impozitului la verigile intermediare;
 este lipsit de transparenţă, adică nu se cunoaşte precis cât s-a platit la buget de
la producător la consumatorul final.
 nu are caracter neutru în privinţa schimburilor economice internaţionale.
b. impozit pe cifra de afaceri netă – se aplică numai asupra diferenţei dintre preţul
de vânzare şi preţul de cumpărare, adică numai asupra valorii adaugate de către fiecare
participant la procesul de producţie şi circulaţie al mărfii respective. Acest impozit este
cunoscut şi sub denumirea: Taxa pe valoarea adaugată (T.V.A.).
Taxa pe valoarea adăugată
Taxa pe valoarea adăugată se poate calcula prin aplicarea cotei proporţionale:
a) fie asupra valorii adăugate în fiecare stadiu pe care îl parcurge marfa de la

producător la consumator;
b) fie asupra preţului de vânzare din stadiul respectiv, obţinându-se astfel taxa asupra
preţului de vânzare din care se deduce taxa (calculate în acelaşi fel), aferenta preţului de
vânzare din stadiul anterior. Diferenţa rezultată este taxa pe valoarea adăugată aferentă
stadiului respectiv. În practică se utilizează cu precădere a doua variantă de calcul.
Baza de calcul a taxei pe valoarea adăugată o reprezintă preţul de vânzare al

diferitelor mărfuri sau valoarea serviciilor prestate. În vederea calculării taxei, se stabileşte
volumul total al vânzărilor sau prestărilor (cifra de afaceri), pe perioada de impunere (luna,
trimestru etc.), la care se aplică cota de impozit (24%).
153
Pentru a nu se impune de mai multe ori aceeaşi valoare, se scad sumele vărsate
anterior la buget cu titlu de taxă pe valoarea adăugată, aferente mărfurilor respective.
Pentru a putea efectua aceste deduceri, taxa pe valoarea adăugată se evidenţiază distinct în
fiecare factură.
Taxa pe valoarea adăugată este vărsată la buget de către fiecare entitate economică şi
se suportă de consumatorii finali ai mărfurilor, o dată cu cumpărarea lor.
Numărul şi nivelul cotelor taxei pe valoarea adăugată diferă de la o ţară la alta.
Trăsături specifice:
 are un caracter universal, deoarece se aplică tuturor mărfurilor şi serviciilor din

economie;
 asigură o buna transparenţă, deoarece fiecare plătitor cunoaşte exact care este
mărimea impozitului şi a obligaţiei de plată ce-i revine;
 are un randament fiscal ridicat, deoarece este perceput la fiecare tranzacţie cu

produse şi servicii;
 asigura neutralitatea.
 taxa pe valoarea adaugată se aplică operaţiunilor cu plată, precum şi asupra celor

asimilate acestora, efectuate de o manieră independentă de către persoanele fizice şi
juridice, în mod obişnuit sau ocazional, cum sunt:
 livrarile de bunuri mobile, executările de lucrări şi prestările de servicii efectuate în

cadrul exercitarii activitatii profesionale;
 transferul proprietatii bunurilor imobiliare între agentii economici, între acestia şi

instituţii sau persoane fizice;
 importul de bunuri şi servicii.
2. Taxele vamale
Taxele vamale se percep de către stat asupra importului, exportului şi tranzitului de

mărfuri.
Plătitorii taxelor vamale sunt persoanele fizice şi juridice care au ca activitate

importul, exportul şi tranzitul de mărfuri.
154
Cele mai frecvent utilizate sunt taxele vamale de import, deoarece alimentează
bugetul statului cu venituri importante, limitează – într-o anumită măsură – importul de
mărfuri şi au un randament fiscal ridicat.
Taxele vamale de import se percep asupra valorii mărfurilor importate, în momentul

în care trec frontiera ţării importatoare.
Importatorul, o dată cu depunerea documentelor prin care ia în posesiune marfa

importată, achită taxa vamală de import. Această taxă are rolul unui impozit de egalizare,
deoarece conduce la apropierea nivelului preţului mărfii importate de nivelul preţului
mărfii (similare) indigene. În unele cazuri, taxa vamală de import poate conduce la
scumpirea mărfii importate în raport cu marfa indigenă, ceea ce înseamnă că ea acţionează
restrictiv pentru importator.
3.Alte taxe
Ca formă a impozitelor indirecte, taxele reprezintă plăţile pe care le fac diferite

persoane fizice sau juridice pentru serviciile efectuate în favoarea lor de anumite institute
de drept public. Taxele întrunesc majoritatea trăsăturilor specifice impozitelor, şi anume:
caracter obligatoriu, titlu nerambursabil, urmărirea în caz de neplată.
Dacă impozitele nu presupun o contraprestaţie din partea statului, în schimb taxele

dau dreptul plătitorului să beneficieze de un anumit serviciu. Este de precizat că taxele
conţin şi elemente de impozit, deoarece nivelul acestora este superior costului serviciilor
prestate de instituţiile respective.
După natura lor, taxele pot fi clasificate astfel: taxe judecătoreşti, taxe de notariat,
taxe consulare şi taxe de administrate.
Taxele judecătoreşti se încasează de către instanţele jurisdicţionale în legătură cu

acţiunile introduse spre judecare de către diferite persoane fizice sau juridice.
Taxele de notariat se plătesc pentru eliberarea, legalizarea sau autentificarea de

diferite acte, copii etc., fiind încasate de către notariate. Taxele consulare se încasează de
către consulate pentru eliberarea de certificate de origine, acordarea de vize etc.
Taxele de administraţie se încasează de către diferite organe ale administraţie de stat

în legătură cu eliberări de autorizaţii, permise, legitimaţii etc., la cererea anumitor
persoane.
155
După obiectul operaţiunii cere se efectuează şi urmează a fi taxată, taxele pot fi de
două feluri, şi anume: taxe de timbru şi taxe de înregistrare.
Taxele de timbru se percep la efectuarea de către instituţiile de drept public a unor

operaţii, cum sunt: autentificarea de acte; eliberarea unor documente (de exemplu, cărţi de
identitate, paşapoarte, permise de conducere auto etc.); legalizări. de acte etc. Taxele de
timbru poartă această denumire pentru că încasarea lor se face prin aplicarea de timbre
fiscale.
Taxele de înregistrare se percep la vânzări de imobile, la constituirea, fuzionarea sau

dizolvarea societăţilor de capital, de asemenea, ele se percep asupra fiecărei operaţii de
vânzare şi respectiv cumpărare la bursă etc.
Comentați tipurile de impozite indirecte:
00:35
7.3. Evaziunea fiscală
Prin evaziune fiscală se înţelege sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în
parte, de la plata impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor
locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi fondurilor speciale extrabugetare de către
persoanele fizice şi persoanele juridice romane sau străine (denumite contribuabili).
În funcţie de modul cum poate fi săvârşită, evaziunea fiscală cunoaşte două forme, şi
anume: evaziunea la adăpostul legii (evaziune legală) şi evaziunea prin nerespectarea
prevederilor legale (ilicită sau frauduloasă).
Evaziunea fiscala la adăpostul legii permite sustragerea unei părţi din materia
impozabilă fără ca acest lucru să fie considerat infracţiune. Astfel, de exemplu, prin
impunerea veniturilor pe baza unor norme medii cei care realizează venituri peste această
medie scapă de la impunere cu o parte din materia impozabilă.
Evaziunea fiscală frauduloasă se înfăptuieşte cu nerespectarea prevederilor legale, iar

cei care o practică sunt pasibili de pedeapsă. Ca exemple de fraude fiscale se poate
menţiona:
156
- întocmirea unor declaraţii de impunere false, când cu buna ştiinţă nu se declară
decât o parte din veniturile realizate;
- ţinerea unor registre contabile nereale;
- întocmirea de documente de plată fictive, etc.
Contribuabilii au obligaţia de:
- a evidenţia veniturile realizate şi cheltuielile efectuate din activităţile desfăşurate,

prin întocmirea registrelor sau a oricăror alte documente prevăzute de lege,
- a declara, cu sinceritate, veniturile realizate, bunurile mobile şi imobile aflate în

proprietate sau obţinute cu orice titlu legal, precum şi alte valori care generează titluri de
creanţă fiscală.
Persoanele fizice sau juridice care realizează venituri ori deţin bunuri mobile sau
imobile ori desfăşoară activităţi, supuse impozitelor şi taxelor, sunt obligate sa plătească, la
termen, sumele datorate statului.
Nerespectarea reglementărilor fiscale în domeniul vamal, prin declararea inexactă,

sub orice forma, a valorilor sau prin sustragerea bunurilor de la operaţiunile de vămuire, în
scopul neachitării taxelor vamale sau al diminuării acestora ori a altor obligaţii fiscale, se
sancţionează potrivit legii.
Organele financiar-fiscale din cadrul Ministerului Finanţelor şi din unităţile

teritoriale subordonate, Garda financiară şi alte persoane împuternicite de lege au dreptul
de a verifica contribuabilii cu privire la respectarea de către aceştia a dispoziţiilor legale de
organizare şi de desfăşurare a activităţilor economice producătoare de venituri impozabile
sau bunurile supuse impozitelor şi taxelor.
Contribuabilii au obligaţia de a permite efectuarea controlului şi de a pune la

dispoziţia organelor de control toate documentele contabile, evidentele şi oricare alte
elemente materiale sau valorice solicitate, în vederea cunoaşterii realităţii obiectelor sau
surselor impozabile sau taxabile.
Analizaţi formele evaziunii fiscale.
157
1. Impozitele directe, caracteristici, criterii care stau la baza aşezării acestora.

2. Modul de constituire a impozitelor indirecte.
3. Principalele tipuri de taxe.
4. Evaziunea fiscală, concept și forme.
02:00
5
1. Impozitele directe se caracterizează prin faptul că:

a) se stabilesc doar în sarcina unor persoane fizice sau juridice, în funcţie de veniturile
sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit prevăzute prin prevederi legale;
b) se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice sau juridice, în funcţie de
veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit prevăzute prin prevederi
legale,
c) se stabilesc nominal în sarcina unor persoane juridice, în funcţie de veniturile sau
averea acestora, pe baza cotelor de impozit prevăzute prin prevederi legale;
d) se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice, în funcţie de veniturile sau
averea acestora, pe baza cotelor de impozit prevăzute prin prevederi legale.
2. Venitul impozabil este cel care:
a) rămâne din venitul brut după ce se scad anumite cheltuielile de producţie, dobânzile
plătite pentru creditele primite, sumele prelevate la fondul de amortizare şi la fondul
de rezervă, primele de asigurare plătite, cotizaţiile la asigurările de boală, accidente şi
şomaj, precum şi la casele de pensii, pierderile din activitatea anilor precedenţi,
pierderile provocate de calamităţi naturale etc.:
b) rămâne din venitul net după ce se scad anumite cheltuielile de producţie, dobânzile
plătite pentru creditele primite, sumele prelevate la fondul de amortizare şi la
158
fondul de rezervă, primele de asigurare plătite, cotizaţiile la asigurările de boală,
accidente şi şomaj, precum şi la casele de pensii, pierderile din activitatea anilor
precedenţi, pierderile provocate de calamităţi naturale etc.;
c) rămâne din venitul brut după ce se adună anumite cheltuielile de producţie,
dobânzile plătite pentru creditele primite, sumele prelevate la fondul de amortizare
şi la fondul de rezervă, primele de asigurare plătite, cotizaţiile la asigurările de
boală, accidente şi şomaj, precum şi la casele de pensii, pierderile din activitatea
anilor precedenţi, pierderile provocate de calamităţi naturale etc.;
d) rămâne din venitul brut după ce se scad anumite cheltuielile de producţie,
dobânzile plătite pentru creditele primite, sumele prelevate la fondul de amortizare
şi la fondul de rezervă, precum şi la casele de pensii, pierderile din activitatea
anilor precedenţi, pierderile provocate de calamităţi naturale etc..
3. Impozitele asupra averii propriu-zise pot fi întâlnite:
a. atât ca impozite stabilite asupra salariului, dar plătite din venitul obţinut de pe urma
averii respective, cât şi ca impozite pe substanţa averii;
b. atât ca impozite stabilite asupra averii, dar plătite din venitul obţinut de pe urma
muncii respective, cât şi ca impozite pe substanţa averii.;
c. atât ca impozite stabilite asupra averii, dar plătite din venitul obţinut de pe urma
averii respective, cât şi ca impozite pe substanţa averii.;
d. atât ca impozite stabilite asupra averii, dar scăzute din venitul obţinut de pe urma
averii respective, cât şi ca impozite pe substanţa averii.
4. Taxele de consumaţie sunt impozite indirecte care se includ:
a) în preţul de vânzare al mărfurilor fabricate şi realizate în exteriorul ţării care

percepe impozitul.
b) în preţul de producție al mărfurilor fabricate şi realizate în interiorul ţării care

percepe impozitul
c) în preţul de vânzare al mărfurilor fabricate şi realizate în interiorul ţării care

percepe impozitul;
d) în preţul de vânzare al mărfurilor fabricate şi realizate în interiorul ţării care

percepe impozitul.
159
Impozitele directe se caracterizează prin faptul că se stabilesc
nominal în sarcina unor persoane fizice sau juridice, în funcţie de
veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit
prevăzute prin prevederi legale. Acestea se încasează direct de la
subiectul impozitului la anumite termene aprioric stabilite. În
cazul acestor impozite, subiectul şi suportatorul impozitului sunt,
de regulă, una şi aceeaşi persoană, deşi, practic, uneori acestea nu
coincid.
După frecvenţa realizării lor, impozitele se pot grupa în

impozite permanente şi impozite incidentale. Impozitele
permanente se încasează periodic (de regulă, anual), iar
impozitele incidentale se introduc şi se încasează o singură dată
(ex.: impozitul pe avere);
Din punct de vedere al evoluţiei, impozitele directe au ţinut

pasul cu dezvoltarea economiei, deoarece sunt stabilite fie pe
anumite obiecte materiale sau genuri de activităţi, fie pe venit sau
pe avere, reprezentând forma cea mai veche de impunere.
Ca formă de bază a impozitelor personale, impozitele pe

venit au fost introduse în momentul în care s-a înregistrat o
anumită diferenţiere a veniturilor realizate de diferitele categorii
sociale, moment marcat de apariţia muncitorilor şi funcţionarilor
care realizau venituri sub forma salariilor, a industriaşilor,
comercianţilor, bancherilor, care realizau venituri sub forma
160
profitului, a proprietarilor funciari care obţineau venituri sub
forma rentei, etc.;
Venitul impozabil este cel care rămâne din venitul brut după
ce se scad anumite cheltuielile de producţie, dobânzile plătite
pentru creditele primite, sumele prelevate la fondul de amortizare
şi la fondul de rezervă, primele de asigurare plătite, cotizaţiile la
asigurările de boală, accidente şi şomaj, precum şi la casele de
pensii, pierderile din activitatea anilor precedenţi, pierderile
provocate de calamităţi naturale etc.;
Impozitele asupra averii propriu-zise pot fi întâlnite atât ca

impozite stabilite asupra averii, dar plătite din venitul obţinut de
pe urma averii respective, cât şi ca impozite pe substanţa averii.
Acestea din urma conduc la micşorarea materiei impozabile,
deoarece se plătesc chiar din substanţa averii supuse impunerii,
motiv pentru care se întâlnesc foarte rar ca impozite cu caracter
permanent. Ele sunt institute, de regulă, ca impozite excepţionale
pe avere, care se percep o singură dată.
Impozitele indirecte sunt instituite de stat asupra vânzărilor

de mărfuri şi prestărilor de servicii. Cotele utilizate pentru
calcularea acestor impozite nu sunt diferenţiate în funcţie de
venitul, averea sau situaţia personală a celor care cumpără mărfuri
sau apelează la servicii ce fac obiectul impozitelor indirecte.
Drept, urmare, impozitele indirecte lasă impresia că afectează, în
aceeaşi măsură, veniturile tuturor categoriilor sociale. În realitate
acestea afectează, în mod deosebit, pe cei cu venituri mici,
deoarece impozitele indirecte se percep, de regulă, la vânzarea
bunurilor de larg consum.
Taxele de consumaţie pe produs sau accizele sunt aşezate

asupra unor produse care se consumă în cantităţi mari şi care nu
pot fi înlocuite de cumpărători cu altele, pentru ca în acest fel
impozitul să aibă un randament fiscal cât mai ridicat. Deci,
accizele se instituie asupra unor produse care au o cerere
161
neelastică, cum sunt: vinul, berea, apele minerale tutunul, cafeaua,
zahărul, ceaiul, uleiurile minerale, produsele petroliere
Taxa pe valoarea adăugată se poate calcula prin aplicarea

cotei proporţionale:
a) fie asupra valorii adăugate în fiecare stadiu pe care îl parcurge

marfa de la producător la consumator;
b) fie asupra preţului de vânzare din stadiul respectiv, obţinându-

se astfel taxa asupra preţului de vânzare din care se deduce taxa
(calculate în acelaşi fel), aferenta preţului de vânzare din stadiul
anterior. Diferenţa rezultată este taxa pe valoarea adăugată
aferentă stadiului respectiv. În practică se utilizează cu precădere
a doua variantă de calcul.
Prin evaziune fiscală se înţelege sustragerea prin orice

mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor
şi a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale,
bugetului asigurărilor sociale de stat şi fondurilor speciale
extrabugetare de către persoanele fizice şi persoanele juridice
romane sau străine (denumite contribuabili).
Organele financiar-fiscale din cadrul Ministerului

Finanţelor şi din unităţile teritoriale subordonate, Garda
financiară şi alte persoane împuternicite de lege au dreptul de
a verifica contribuabilii cu privire la respectarea de către
aceştia a dispoziţiilor legale de organizare şi de desfăşurare a
activităţilor economice producătoare de venituri impozabile
sau bunurile supuse impozitelor şi taxelor.
162
decembrie 2013
1. b; 2. a; 3. c; 4. d.
163
Datoria publică, noțiuni generale
8.1. Împrumuturile de stat, conținut economic
8.2. Datoria publică externă, concept
8.4. Evaluare
8.5. În concluzie
8.6. Bibliografie
Însuşirea conceptului de împrumut de

stat
Înţelegerea rolului împrumut de stat
Însuşirea teoriilor economice referitoare
la datoria publică
164
Unitatea de învăţare 8. – Datoria publică, noțiuni generale
8.1. Împrumuturile de stat, conținut economic
00:00
Împrumutul de stat, reprezintă, rezultatul material al
unei înţelegeri consemnată într-un înscris, încheiat de
stat prin agentul său financiar cu o persoană fizică sau
juridică, în scopul mobilizării, de la acestea, a unor 00:40
disponibilităţi băneşti, pentru o perioadă determinată de
timp în condiţii de rambursare şi dobândă, a priori,
Timp necesar: 90 minute stabilite.
După parcurgerea unităţii Din analiza definiţiei rezultă, în primul rând, faptul
răspundeţi la întrebările: că deoarece statul, în calitatea sa de beneficiar al
 Ce înseamnă datorie
împrumutului, prin structurile sale guvernamentale, nu
publică?
 Care este rolul este persoană juridică, faţă de partenerul de înscris este
datoriei publice?
 Care este rolul reprezentat de agentul său financiar, de obicei banca
împrumuturilor de
stat? centrală.
Din definiţia împrumutului de stat rezultă elementele

definitorii ale acestuia din care se disting caracterul
contractual şi rambursabil ca şi dreptul deţinătorului de
disponibilităţi financiare la o anumită contraprestaţie de
care va beneficia, ca efect al prestaţiei sale.
Caracterul contractual al împrumutului de stat rezultă din faptul că acesta reprezintă

un acord de voinţă, a cel puţin două părţi, ce se materializează printr-un înscris.
Caracterul rambursabil al împrumutului de stat este dat de obligaţia împrumutatului

de a restitui suma acordată de către deţinătorul de disponibilităţi financiare, persoană fizică
sau juridică, în condiţiile stabilite prin convenţia bilaterală sau prin alte instrumente în baza
cărora a fost efectuată contractarea.
Dreptul la contraprestaţia în bani pe care statul o plăteşte unor persoane fizice sau
juridice, deţinătoare de disponibilităţi băneşti, pentru prestaţia acestora, constă în
acordarea, cu titlu de împrumut, a unor sume fixe de bani este justificată, având în vedere
165
faptul că „...acordarea unui termen de rambursare constituie efectuarea unui serviciu, de
aici legitimitatea perceperii dobânzii".
Condiţiile de rambursare, nivelul contraprestaţiei statului, unele eventuale avantaje

acordate de către acesta viitorilor împrumutători, precum şi condiţiile întreruperii
înţelegerii sunt stipulate în înscrisurile care au stat la baza contractării împrumutului.
Deşi împrumuturile de stat se pot clasifica după mai multe criterii, cele rezultate din
împărţirea făcută după mărimea termenului de rambursare, instrumentele care au stat la
baza contractării, originea, din ţară sau străinătate a creditorului ca şi după modul de
garantare a rambursării acestora sunt relevante.
a) împrumuturi clasificate după termenul de rambursare
Deşi prevederile legale care reglementează datoria publică în România nu dau o

clasificare a împrumuturilor de stat având drept criteriu termenul de rambursare, legislaţia
privind activitatea bancară stabileşte totuşi trei tipuri de împrumuturi fără a preciza, însă,
dacă această clasificare este valabilă şi pentru împrumuturile de stat.
La stabilirea termenelor de rambursare ce au determinat clasificarea împrumuturilor

de stat pe cele trei categorii, nu s-a ţinut seama, însă, nici de prevederile legale din alte
state şi nici de experienţa în acest domeniu a acestora a căror economie este bazată pe
relaţii de piaţă.
Astfel, în ţările OECD2, împrumuturile de stat, denumite şi instrumente ale datoriei

publice, sunt împărţite tot pe trei categorii dar termenele de rambursare, pentru ultimele
două, diferă de cele stabilite prin legislaţia din România în sensul că pentru împrumutul pe
termen mediu termenul de rambursare este stabilit de la unu la zece ani, iar pentru
împrumutul pe termen lung la peste zece ani.
Având în vedere intenţia declarată a României de a se alătura comunităţii europene şi

pactului nord atlantic, o anumită aliniere la legislaţia acestora, inclusiv a celei referitoare la
datoria publică, este absolut necesară.
b) împrumuturi clasificate după instrumentele care au stat la baza contractării
După felul instrumentelor care au stat la baza contractării, împrumuturile de stat se

împart în:
166
• împrumuturi contractate, cu deţinătorii de disponibilităţi băneşti, prin intermediul
băncii centrale, pe baza unui contract-convenţie;
• împrumuturi contractate prin vânzarea de efecte publice (bonuri de tezaur şi titluri

de stat pe termene medii şi lungi) prin intermediul băncilor comerciale sau ale caselor de
economii.
Activitatea de punere în vânzare a efectelor publice poate avea caracter continuu sau
numai temporar, pentru perioada când statul nu poate să atragă necesarul de surse numai
din împrumuturi de stat contractate prin convenţii-contract.
c) împrumuturi clasificate după modul de garantare a rambursării acestora
Din acest punct de vedere, al garantării rambursării la scadenţă a ratelor de credit şi a

plăţii în termen a dobânzilor aferente, împrumuturile se împart în două categorii:
• împrumuturi negarantate;
• împrumuturi garantate.
Dintre aceste două categorii, împrumuturile garantate de către stat se pot transforma,
în anumite condiţii din obligaţii ale garantatului în surse generatoare de datorie publică.
d) împrumuturi clasificate după sediul creditorului
După locul unde creditorul îşi are sediul, în ţară sau străinătate, împrumuturile de stat
se clasifică în două categorii:
• împrumuturi de stat interne, ai căror creditori sunt persoane fizice şi juridice din
ţara împrumutatului;
• împrumuturi de stat externe, ai căror creditori sunt persoane fizice şi juridice cu

sediul în străinătate.
S-a considerat necesară prezentarea acestor aspecte teoretice în legătură cu definirea

îndatorării publice ca şi a principalelor elemente teoretice ale împrumutului de stat,
deoarece, la nivelul prevederilor legale în vigoare, în România, nu au fost stabilite, în
totalitate.
În aceste condiţii, definiţia dată datoriei publice prin prevederile legale actuale nu
răspunde, în totalitate, cerinţelor de dimensionare corectă şi trebuie completată cu câteva
elemente.
167
În contextul celor prezentate, datoria publică a statului se poate defini ca totalul
obligaţiilor de plată înregistrate la un moment dat rezultat din însumarea costurilor
împrumuturilor contractate de către stat cu organisme financiare din interiorul sau
exteriorul ţării, prin intermediul agentului său financiar, sau de către alte persoane fizice şi
juridice, dar rambursate tot de stat, în anumite condiţii asumate printr-o convenţie, total
corectat cu rezultanta acţiunii factorilor de influenţă, atunci când efectul acestora devine
material şi cuantificabil.
Definiţia, astfel formulată, stabileşte toate elementele caracteristice în ceea ce

priveşte constituirea datoriei publice ca sumă a unor obligaţii ale statului rezultate ca
urmare a atragerii, prin unul din organismele sale, persoană juridică, a unor disponibilităţi
financiare necesare realizării obiectivelor politicii economice în diferite domenii.
Definiţia mai stabileşte faptul că datoria publică a statului se poate constitui şi din
alte împrumuturi decât cele de stat, şi anume din cele contractate de diferiţi agenţi
economici care, din diferite motive nu mai pot face faţă obligaţiilor şi, drept urmare sarcina
de rambursat este preluată de către stat, în baza asumării acestei sarcini printr-o scrisoare
de garanţie guvernamentală.
În sfârşit, definiţia stabileşte mărimea reală a datoriei publice prin amendarea

nivelului acesteia cu o serie de factori de corecţie latenţi dar care se pot manifesta, pe
parcursul execuţiei bugetare, prin efecte ce duc la modificarea nivelului înregistrat al
acesteia.
Pe baza acestor elemente de definiţie, datoria publică a statului poate fi exprimată şi

matematic prin următoarea relaţie liniară:
unde:
Dp = datoria publică totală;
Sc = suma de plată rezultată din împrumuturi contractate de stat;
168
Sg = suma de plată rezultată din împrumuturi garantate de stat în cazul în care beneficiarul nu-şi
mai poate onora obligaţiile de plată;
F = suma de plată rezultată din acţiunea diferiţilor factori de influenţă;
m = numărul împrumuturilor contractate de stat;
n = numărul împrumuturilor garantate de stat pe care beneficiarii nu le mai pot rambursa;
p = numărul factorilor de influenţă.
Împărţirea împrumuturilor de stat în interne şi externe, după modul de contractare al

acestora cu deţinători de disponibilităţi băneşti din ţară sau din străinătate, clasifică datoria
publică a statului în datorie publică de stat internă şi datorie publică de stat externă.
Deşi acestor două forme le sunt caracteristice trăsăturile generale ale datoriei publice,
fiecare are şi câteva trăsături specifice, proprii.
Prevederile legale în vigoare, din România, nu prezintă o definiţie explicită a datoriei

publice externe aceasta putând fi mai mult dedusă din definiţia generală ca... „totalitatea
obligaţiilor pecuniare la un moment dat, rezultate din împrumuturi... externe, pe termen
mediu sau lung, contractate de stat în numele propriu sau garantate de acesta".
Nici în literatura de specialitate studiată nu s-a găsit o definiţie expresă a datoriei

publice externe ci, într-un fel sau altul, tot circumscrisă unei definiţii generale a datoriei
publice a statului.
Astfel, în lucrarea „Finanţe publice12" datoria publică externă este definită ca...
„totalitatea sumelor împrumutate de administraţia publică centrală, de unităţile
administrativ teritoriale şi de alte entităţi publice, de la persoane fizice sau juridice pe piaţa
străină... şi rămase de rambursat, la un moment dat".
Din analiza elementelor privind datoria publică externă aşa cum au fost definite prin
prevederile legale în vigoare, se desprind cel puţin două observaţii principale şi anume:
1
169
- nu rezultă deosebirea dintre noţiunile de datorie externă şi datoria publică
externă şi nici condiţiile în care împrumuturile externe garantate de stat devin datorie
publică externă nu sunt explicite.
După cum este cunoscut, în afara persoanelor juridice de drept public, teoretic, orice
persoană fizică sau juridică poate contracta împrumuturi cu instituţii financiare publice sau
private din exteriorul ţării sale de origine.
Totalitatea acestor împrumuturi externe contractate de stat şi de alte persoane fizice

sau juridice formează datoria externă noţiune mai cuprinzătoare decât aceea de datorie
publică externă, care desemnează doar împrumuturile contractate de către stat prin insti-
tuţiile sale guvernamentale.
În sens larg vorbind, în domeniul datoriei publice, statului îi revine doar obligaţia
gestionării propriilor împrumuturi, contractate prin structurile sale de drept public,
guvernamentale şi a împrumuturilor contractate de către unele persoane juridice şi
garantate de către acesta.
Contractarea de către agenţii economici a unor împrumuturi externe, poate fi

condiţionată, de către finanţatori, de obţinerea unei garanţii guvernamentale prin care să li
se asigure rambursarea de către stat a sumelor datorate de o persoană fizică sau juridică în
cazul în care aceştia, din diferite motive, obiective sau subiective, nu o mai pot face ei
înşişi.
Cum pentru aceste cheltuieli nu există prevederi bugetare sau, dacă există sub forma
unor provizioane, de cele mai multe ori sunt subdimensionate, acoperirea acestora se face
fie din alte prevederi, acţiune ce duce la crearea sau sporirea deficitului bugetar, fie dintr-
un alt împrumut care se adaugă la datoria publică externă.
- nu rezultă deosebirea dintre noţiunile de datorie publică externă şi datorie privată

negarantată.
În cazul în care o persoană fizică sau juridică, alta decât cele garantate de stat, devine
insolvabilă în relaţiile cu un creditor extern, statul nu poate rămâne absolut indiferent la
modul de soluţionare a litigiului dacă această acţiune are drept rezultat expatrierea unor
bunuri materiale cu a căror valoare urmează a se acoperi sumele reprezentând obligaţiile
neonorate.
170
Noţiunea, cunoscută în literatura de specialitate din străinătate sub aceeaşi denumire
de datorie privată negarantată este luată în calcul ca factor potenţial generator de datorie
publică, doar prin eventualele efecte ce le-ar putea produce în cazul insolvabilităţii unei
anumite categorii de beneficiari ai împrumuturilor externe contractate.
Datoria externă privată negarantată se defineşte ca totalitatea obligaţiilor de plată,

rezultate din împrumuturile externe contractate de către diverse persoane fizice sau
juridice, altele decât cele ale statului, într-o anumită perioadă de timp.
Din cele de mai sus prezentate ca şi din faptul că nici prin prevederile legale actuale,
aceste componente ale datoriei publice externe nu au fost definite, se desprinde concluzia
că definiţia acesteia poate genera erori de interpretare în aprecierea dimensiunilor sale.
Pe baza acestor argumente, definiţiile atât ale noţiunii de datorie publică externă cât
şi ale unor componente ale acesteia, neabordate până în prezent în prevederile legale se
completează, astfel:
Datoria publică externă se defineşte ca totalitate a obligaţiilor de plată înregistrate la

un moment dat, rezultate din împrumuturile contractate de stat cu organisme financiar-
bancare din străinătate sau internaţionale, direct sau prin intermediul băncii centrale, ca şi
din împrumuturile contractate de alte persoane fizice sau juridice dar rambursate de stat în
baza asumării acestei obligaţii ca urmare a executării unui angajament rezultat dintr-o
garanţie guvernamentală.
Alte componente ale datoriei publice externe care nu au fost prezentate prin
prevederile legale actuale sunt:
- serviciul datoriei publice externe, definit ca efortul financiar extern pe care fiecare
ţară îl face anual este dat de totalitatea obligaţiilor de plată constând din ratele scadente de
rambursat şi din dobânzile, taxele şi comisioanele aferente împrumuturilor de stat externe.
Efortul financiar extern, în afara dimensiunii sale aritmetice dată de mărimea

absolută a serviciului datoriei externe se mai apreciază şi prin indicatori macroeconomici
daţi de ponderea serviciului datoriei publice în totalul cheltuielilor bugetare ca şi de
ponderea serviciului datoriei publice în produsul intern brut.
- gradul de îndatorare externă reprezintă valoarea până la care o ţară consideră că se

poate împrumuta şi se fundamentează pe baza unor indicatori şi limite impuse de
organismele finanţatoare internaţionale şi care se referă la ponderea datoriei publice
171
externe contractate pe termen mediu şi lung în produsul intern brut, ponderea serviciului
datoriei publice externe în volumul exporturilor de bunuri şi servicii, în valoarea forţei de
muncă exportate ca şi ponderea deficitului balanţei comerciale în produsul intern brut.
Finanţarea administraţiei locale implică cu necesitate atât impozite, cât şi subvenţii

de la nivel central. Acesta este un model caracteristic statelor unitare din Europa de Vest.
Definiți conceptul de datorie publică:
01:10
8.2. Datoria publică externă, concept
Economiştii lumii nu au ajuns încă, până în prezent, la un consens unanim asupra

noţiunii de datorie publică, a sferei acesteia de cuprindere, dar mai ales asupra definirii
sale, subiecte care suscită numeroase controverse.
Principala consecinţă a lipsei cadrului comun de reprezentare contabilă este

exprimarea diferită a noţiunii de datorie publică şi deci imposibilitatea efectuării unor
comparaţii între nivelurile acesteia aşa cum au fost înregistrate în diferite ţări.
Paradoxal, această stare de incertitudine în definirea acestei noţiuni se menţine în

condiţiile în care, în cea mai mare parte a ţărilor industrializate şi nu numai, în
conjunctura actuală marcată de stagnarea activităţii economice, concomitent cu instituirea
unor politici
monetare riguroase, îndatorarea publică a cunoscut o creştere fără precedent în istoria

de după cel de-al doilea război mondial.
Dacă în trecut marile deficite bugetare şi implicit explozia datoriei publice surveneau
în timpul anilor de război, nivelul acestora diminua odată cu instaurarea păcii urmată în
mod logic de o anumită creştere economică chiar dacă în cadrul acesteia se înregistra o
fluctuaţie, quasi normală, a ciclurilor de activitate.
172
Contrar acestei situaţii, ceea ce reţine atenţia în prezent, este faptul că ultima
perioadă de creştere reală a activităţii economice, înregistrată între anii 1987 şi 1989, nu s-
a materializat decât într-o foarte mică reducere a datoriei publice şi a indicelui dat de
raportul acesteia în produsul intern brut. Actuala recesiune, însă, se manifestă deosebit de
virulent prin antrenarea, din nou, a unei creşteri bruşte, semnificative, atât a deficitelor
bugetare cât şi a datoriei publice.
Această situaţie a fost sesizată de guvernele ţărilor europene, fapt ce a determinat

includerea în Tratatul Uniunii Europene, semnat la Maastricht la 7 februarie 1992, a unor
criterii precise şi foarte riguroase în ceea ce priveşte nivelul maxim al unor indicatori ai
finanţelor publice naţionale.
Dintre aceşti indicatori, prin prevederile Tratatului de la Maastricht s-a stabilit că

nivelul deficitului bugetar şi al datoriei publice să nu depăşească cotele de 3% respectiv
60% din produsul intern brut.
Dar, aşa cum rezultă din datele privind evoluţia raportului datorie publică produs
intern brut, înregistrat în principalele ţări industrializate ale Europei, pe o perioadă de 20 de
ani. puţine au fost ţările care s-au putut încadra în aceste criterii, atât înainte cât şi după
încheierea Tratatului de la Maastricht.
Cu toate aceste considerente din care rezultă că datoria publică reprezintă o problemă
care capătă de la o perioadă la alta valenţe tot mai însemnate, în prezent nu există un
consens general în ceea ce priveşte definirea şi dimensionarea acesteia, în special, datorită
lipsei de unitate a regulilor de contabilizare a elementelor constitutive ale deficitului
bugetar, principalul factor generator de datorie publică.
în aceste condiţii organismele financiare internaţionale s-au găsit în situaţia de a

stabili, ele însele, definiţii pentru unii indicatori cum sunt deficitul bugetar şi datoria
publică, ce intră în analiza criteriilor de performanţă care trebuie să fie realizate de viitorii
beneficiari ai creditelor pe care acestea le acordă.
Astfel, Fondul Monetar Internaţional, în unul din protocoalele anexă la Tratatul de la

Maastricht, a definit deficitul bugetar ca ..... diferenţa între ansamblul cheltuielilor
guvernului, inclusiv dobânzile la datoria publică dar exceptând rambursarea acesteia şi
ansamblul veniturilor, cuprinzând încasările fiscale, nefiscale şi cesionările de active dar
excluzând împrumuturile" îndatorarea publică este definită, prin acelaşi document, mult
mai simplu… "ca nevoia de împrumut, la un moment dat, a unui guvern".
173
În ţara noastră, conceptul asupra datoriei publice a fost reconsiderat în funcţie de
noile realităţi şi transformări survenite după evenimentele din decembrie 1989 care au creat
cadrul social şi instituţional al dezvoltării economice bazată pe relaţii de piaţă liberă.
Pornind de la aceste noi realităţi, lucrările de specialitate definesc datoria publică ca

... "totalitatea sumelor împrumutate de administraţia publică centrală, de unităţile
administrativ-teritoriale şi de alte entităţi publice, de la persoane fizice sau juridice pe piaţa
internă şi străinătate şi rămase de rambursat la un moment dat".
Atât noţiunea de deficit al bugetului de stat, cât şi cea de datorie publică a statului
sunt stabilite în sens destul de larg şi fără a ţine seama de factorii de influenţă care pot
modifica mărimea acestora pe parcursul execuţiei bugetare.
În aceste condiţii, pe baza unor observaţii asupra prevederilor noţiunilor actuale am

gândit o definiţie a datoriei publice şi a principalului său factor de influenţă, deficitul
bugetar, care să le identifice mai bine atât ca elemente de macroeconomie cât şi ca
elemente de referinţă necesare realizării controlului financiar al acestei activităţi.
Definiţia datoriei publice, aşa cum a fost aprobată prin prevederile legale în vigoare,
mult mai complexă decât lapidara .....nevoie de împrumut a statului" formulată de unele
organisme internaţionale, stabileşte cu exactitate natura elementelor sale componente şi
răspunde unor necesităţi de determinare în timp a nivelului acesteia.
De asemenea, definiţia face distincţia între elementele ce compun datoria publică în

sensul că individualizează împrumuturile contractate de alte structuri economice decât
statul dar garantate de către acesta şi care devin datorie publică în anumite condiţiuni şi
anume numai atunci când garantatul nu mai poate face faţă obligaţiilor ce-i revin iar
acestea sunt preluate de garant, în cazul de faţă statul, prin organismele sale
guvernamentale.
Ceea ce nu rezultă, însă, din definiţie este faptul că nu relevă mărimea reală a datoriei
publice, mai mult, poate conduce chiar la aprecieri deformate ale acesteia, având în vedere
că, ulterior, în oricare alt moment, dimensiunea acesteia nu va fi dată numai de obligaţiile
pecuniare rezultate din împrumuturile interne şi externe.
174
Această sumă, dată de totalitatea obligaţiilor pecuniare la un moment dat şi care
formează datoria iniţială poate fi amendată de un întreg complex de factori de influenţă, ce
determină o altă dimensiune, cea reală, a datoriei publice.
De aceea, am considerat că analizarea şi prezentarea unor aspecte asupra efectelor

câtorva dintre factorii de influenţă apreciaţi ca indispensabili pentru stabilirea dimensiunii
reale a acesteia se impun cu necesitate.
Din analiza definiţiilor prezentate, o primă idee care se desprinde este faptul că, la
formularea acestora, atât de către Fondul Monetar Internaţional cât şi în prevederile legale
în vigoare, din România, nu s-a ţinut seama de influenţele pe termen scurt date de variaţiile
ciclice ale nivelului economiei asupra deficitelor şi îndatorării publice.
Această omisiune este consecinţa faptului că, de regulă, raţionamentele teoretice se

fac luând în calcul indicatorii unei economii în expansiune şi nu cei proprii perioadelor de
stagnare sau de recesiune.
Deşi amplitudinea deficitului bugetar, atât cât e măsurat, aduce informaţii importante
asupra creşterii îndatorării publice, este cunoscut faptul că ansamblul consecinţelor asupra
îndatorării publice nu vor fi aceleaşi dacă economia unui stat cunoaşte o situaţie de
expansiune sau una de încetinire a activităţii sau recesiune.
Fluctuaţiile pe termen scurt ale activităţii economice pot agrava sau, din contra,
diminua atât nivelul deficitului bugetar cât şi al îndatorării publice a statului.
Analiza evoluţiei datoriei publice (ponderea acesteia în PIB) pe o perioadă de 200 de

ani, înregistrată în S.U.A. şi Anglia, relevă în mod elocvent creşteri spectaculoase ale
acesteia în perioadele de scădere economică, determinate de evenimente interne şi
internaţionale deosebite (războaie, mari calamităţi ş.a.) continuate, în perioadele de
relansare economică, de diminuări ale acesteia, datorate atât creării resurselor necesare
rambursării împrumuturilor de stat cât şi scăderii nevoii de contractare a altora noi.
Aceste procese, cunoscute sub denumirea de stabilizatori automaţi ai bugetului,

impun ca deficitul să fie corectat cu influenţele date de fluctuaţiile economice
conjuncturale, prin eliminarea din buget a tuturor veniturilor şi cheltuielilor înregistrate ca
urmare a variaţiilor pe termen scurt ale produsului intern brut, fapt ce nu rezultă din
175
definiţia dată şi impusă de Fondul Monetar Internaţional prin Tratatul de la Maastricht şi
nici din cea oficializată prin prevederile actuale din ţara noastră.
Un alt element important de care definiţia dată de Fondul Monetar Internaţional nu

ţine seama, este acela al întinderii sectorului public deşi, dezvoltarea considerabilă a
acestuia în ultimul timp, în cea mai mare parte a ţărilor lumii, constituie una din princi-
palele probleme macroeconomice ale guvernanţilor.
În mod uzual, sectorul public se defineşte ca ansamblul format de către instituţiile

statului şi colectivităţile sale locale, prin instituţiile statului înţelegându-se atât cele
guvernamentale şi cele aparţinând diferitelor sisteme de protecţie socială cât şi cele ce
aparţin anumitor servicii ce se desfăşoară în afara bugetului de stat.
Dimensiunile sectorului public, o dată stabilite, întrebarea care se ridică este dacă
deficitul bugetar înregistrat la un moment dat poate fi acoperit din activul net al acestuia
calculat ca diferenţă între activul şi pasivul total al statului.
Este cunoscut faptul că proprietăţile sectorului public (terenuri, mine, stocuri de aur
etc.) înregistrează, în timp, creşteri sau micşorări (pierderi) din valoarea lor iniţială.
Dacă împrumuturile de azi semnifică, în mod sigur, noi cheltuieli pentru perioadele
viitoare, la dimensionarea datoriei publice ar trebui să se ţină seama şi de faptul că o
creştere în valoare a activelor sectorului public creează premizele unor noi surse pentru
finanţarea cheltuielilor care ar putea duce la sporirea deficitului bugetar.
În plus, unele active nestrategice pot fi chiar vândute, în cadrul programelor de

privatizare, acţiune care poate crea noi surse de finanţare a deficitului bugetar, şi deci
diminuarea posibilităţilor de creştere a datoriei publice a statului.
Această situaţie se întâlneşte în special în cazul ţărilor care au trecut de la economia

centralizat planificată la economia de piaţă şi care găsesc în fondurile obţinute din
privatizarea activelor statului o foarte consistentă sursă de finanţare a diferitelor necesităţi
evitând apelarea la împrumutul de stat.
Un alt element de care nu s-a ţinut seamă la formularea definiţiei deficitului bugetar
şi a datoriei publice este cel ce se referă la o anumită categorie de investiţii publice şi
anume la cele efectuate în domeniile sănătăţii şi învăţământului.
176
După cum se ştie, o parte a cheltuielilor publice, în special cheltuielile destinate
investiţiilor efectuate în domeniile învăţământului şi/sau al sănătăţii, deşi din punct de
vedere contabil sunt cheltuieli curente, faptul că investiţia este făcută în capital uman
reprezintă, în cele din urmă, un important factor al creşterii economice viitoare care, prin
efectele sale, duce la scăderea nevoii de împrumuturi şi diminuarea îndatorării publice a
oricărui stat, dezvoltat sau mai puţin dezvoltat.
Desigur, şi în acest caz, se pune aceeaşi problemă a cuantificării acestor influenţe,

dimensiune care, deşi nu se poate realiza cu precizie contabilă, se poate totuşi estima.
Un alt element, fără de care datoria totală a statului nu poate fi apreciată, îl formează
angajamentele implicite nefinanciare constituite din decizii luate de către guvernanţi, în
trecut sau în prezent, şi care se transformă, în viitor, în factori financiari potenţiali creatori
de datorie publică.
Dintre toate tipurile de angajamente implicite asumate de către guvernanţi cel puţin
două trebuie să fie luate în consideraţie la dimensionarea datoriei publice totale.
Acestea sunt formate din alocaţiile şi indemnizaţiile acordate de către un guvern în

cadrul diferitelor sisteme de protecţie socială sau de pensii şi din garanţiile explicite sau
implicite acordate pentru împrumuturi sau depozite realizate de către instituţii private sau
chiar publice.
În prezent, aproape toate ţările se confruntă cu efectele fenomenului de creştere mai

rapidă a numărului pensionarilor în raport cu populaţia activă, situaţie ce determină o
creştere a volumului indemnizaţiilor de plătit, comparativ cu suma cotizaţiilor încasate.
În aceste condiţii, cu toate că teoretic, sistemele de protecţie socială, în special cele

ce vizează pensiile, funcţionează pe bază de gestiune paritară (cât încasează atât plătesc), în
realitate sectorul public este la fel de angajat în această problemă, a plăţii indemnizaţiilor
sociale, ca şi organismele sociale.
Principala cauză a acestui fenomen este îmbătrânirea accelerată a populaţiei fapt ce

atrage creşteri ale volumului cheltuielilor pentru pensii şi sănătate, concomitent cu
micşorarea alocaţiilor familiale şi a indemnizaţiilor de şomaj.
Pe de altă parte, cum numărul populaţiei active scade proporţional cu rata de creştere
a numărului pensionarilor, diferenţa dintre contribuţia pentru asigurările sociale şi plăţile
efectuate în cadrul acestora suportată de către guvern din impozite sau împrumuturi de stat.
177
Nici cea de-a doua categorie de angajamente implicite, generate de garantarea
împrumuturilor sau a altor asigurări date de către stat, diferiţilor operatori economici, nu
apar ca posturi distincte de cheltuieli viitoare în estimările oficiale ale deficitelor şi datoriei
publice.
Faptul că un guvern decide, la un moment dat, să garanteze unele operaţii financiare

viitoare, nu va schimba în nici un fel deficitul bugetar al anului în curs.
Dar, dacă instituţia garantă, oricare ar fi forma sa de organizare, privată sau publică,
nu mai poate respecta clauzele contractuale ce-i revin, statul este acela care, în baza
obligaţiilor asumate prin acordul de garantare, trebuie să plătească în locul acesteia.
Această situaţie se poate întâlni şi în cazul depozitelor populaţiei la băncile devenite

falimentare situaţie în care statul preia cel puţin o parte din obligaţiile de rambursare a
drepturilor depunătorilor.
Deşi efectul acestor angajamente este greu de evaluat, tot mai multe evenimente
actuale arată că fenomenul există şi reprezintă o sarcină potenţială care poate avea
repercusiuni sau asupra fiscalităţii sau asupra datoriei publice viitoare şi trebuie luat în
consideraţie.
Evenimente ca falimentele unor bănci sau fonduri de investiţii din România, a căror
consecinţă a fost preluarea de către stat a sarcinii de rambursare a unei părţi din economiile
populaţiei depuse în conturile personale, nu sunt singulare şi nici specifice doar ţării
noastre.
Problema care se pune însă, este dacă aceste angajamente ce constituie cheltuieli
potenţiale într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, trebuie sau nu, incluse în calculul
îndatorării publice.
Un răspuns net este greu de dat datorită argumentării sale dificile. Cea mai mare
parte a riscurilor ce incumbă guvernelor statelor nu numai că sunt dificil de evaluat, aşa
cum s-a precizat mai sus, dar sunt în aceeaşi măsură şi imprevizibile putând fi asemănate,
păstrând o scară reală a proporţiilor, riscurilor de război sau catastrofelor naturale care,
evident nu pot fi nici prevăzute cu precizie, nici estimate şi, deci, nici nu pot fi luate în
calculul diferiţilor indicatori macroeconomici.
Cu toate acestea, angajamentele implicite ale guvernelor inclusiv cele rezultate din
garantarea unor operaţiuni financiare efectuate de unităţi private sau chiar publice este
178
necesar să fie evaluate, însă la dimensionarea îndatorării publice se vor avea în vedere
numai în momentul în care devin plăţi efective.
În cazul economiilor ţărilor cu moneda neconvertibilă efectul neluării în calcul a

diferitelor categorii de factori direcţi şi/sau impliciţi se manifestă printr-o serie de
consecinţe care, dimensional, sunt mult mai devastatoare pentru bugetele acestora,
comparativ cu efectele produse asupra bugetelor ţărilor cu moneda convertibilă şi stabilă.
Fenomenele inflaţioniste cunoscute ca factori de erodare ai datoriei publice au totuşi

şi influenţe negative asupra bugetelor mai ales în cazul datoriei publice externe deoarece
efectele acestora se manifestă mult mai acut asupra monedelor neconvertibile decât asupra
celor convertibile.
Ignorarea, deliberată sau nu, a unora dintre factorii economico - mico-financiari ca

schimbarea nivelului dobânzilor, inflaţia, nivelul investiţiilor efectuate din cheltuielile
publice sau nedefinirea altora, prezentaţi mai sus, a căror influenţă poate duce la
modificarea valorii iniţiale a datoriei publice, constituie o gravă eroare a gestionarului
acesteia ale cărei repercusiuni, cunoscute sub denumirea de efectul „bulgărelui de zăpadă",
se vor manifesta, în viitor, asupra bugetului statului.
Efectul „bulgărelui de zăpadă" sau procesul de auto-alimentare se defineşte ca fiind

consecinţa dimensionării eronate a nivelului datoriei publice concretizată în necesitatea
efectuării unor cheltuieli neprevăzute în bugetul de stat care trebuie acoperite fie prin
mărirea impozitelor fie prin contractarea unui nou împrumut, suplimentar O ultimă
observaţie în legătură cu definirea datoriei publice se referă la faptul că prevederile legale
actuale enunţă doar modalităţile de contractare a împrumuturilor de stat fără a defini, însă,
noţiunea şi elementele componente ale acestora.
În aceste condiţii, abordarea câtorva probleme teoretice asupra acestor noţiuni se

impune ca necesitate, având în vedere că atât gestionarul datoriei publice cât şi organele
care controlează această activitate trebuie să dispună de toate elementele ce o definesc ca
element al finanţelor publice.
Elaboraţi un eseu de maxim 300 de cuvinte cu titlul „Necesitatea

şi consecinţele datoriei publice România”.
179
1. Formele datoriei publice, aspecte teoretice.

2. Necesitatea obiectivă a datoriei publice
3. Necesitatea împrumuturilor de stat.
01:10
5
1. Împrumutul de stat, reprezintă:

a) rezultatul unei înţelegeri consemnată într-un înscris, încheiat de stat prin agentul
său financiar cu o persoană fizică sau juridică, în scopul mobilizării, de la acestea, a
unor disponibilităţi băneşti, pentru o perioadă determinată de timp în condiţii de
rambursare şi dobândă, a priori, stabilite;
b) rezultatul material al unei înţelegeri consemnată într-un înscris, încheiat de stat prin
agentul său financiar cu o persoană juridică, în scopul mobilizării, de la acestea, a
unor disponibilităţi băneşti, pentru o perioadă determinată de timp în condiţii de
rambursare şi dobândă, a priori, stabilite;
c) rezultatul material al unei înţelegeri consemnată într-un înscris, încheiat de stat prin
agentul său financiar cu o persoană fizică sau juridică, în scopul mobilizării, de la
acestea, a unor disponibilităţi băneşti, pentru o perioadă determinată de timp în
condiţii de rambursare şi dobândă, a priori, stabilite;
d) rezultatul material al unei înţelegeri consemnată într-un înscris, încheiat de stat prin
agentul său financiar cu o persoană fizică sau juridică, în scopul mobilizării, de la
acestea, a unor disponibilităţi materiale, pentru o perioadă determinată de timp în
condiţii de rambursare şi dobândă, a priori, stabilite.
2 Fluctuaţiile pe termen scurt ale activităţii economice pot:
180
a) agrava sau, din contra, diminua atât nivelul deficitului bugetar cât şi al îndatorării
publice a statului;
b) diminua atât nivelul deficitului bugetar cât şi al îndatorării publice a statului;
c) agrava atât nivelul deficitului bugetar cât şi al îndatorării publice a statului;
d) agrava sau, din contra, diminua nivelul deficitului bugetar.
3. În înscrisurile care au stat la baza contractării împrumutului sunt stipulate:
a) condiţiile de rambursare, nivelul contraprestaţiei statului, precum şi condiţiile

întreruperii înţelegerii.
b) condiţiile de rambursare, unele eventuale avantaje acordate de către acesta viitorilor

împrumutători, precum şi condiţiile întreruperii înţelegerii.
c) condiţiile de rambursare, nivelul contraprestaţiei statului, unele eventuale avantaje

acordate de către acesta viitorilor împrumutători;.
d) condiţiile de rambursare, nivelul contraprestaţiei statului, unele eventuale avantaje

acordate de către acesta viitorilor împrumutători, precum şi condiţiile întreruperii
înţelegerii.
01:30
5
Atât noţiunea de deficit al bugetului de stat, cât şi cea de

datorie publică a statului sunt stabilite în sens destul de
larg şi fără a ţine seama de factorii de influenţă care pot
modifica mărimea acestora pe parcursul execuţiei
bugetare;
Împrumutul de stat, reprezintă, rezultatul material al unei

înţelegeri consemnată într-un înscris, încheiat de stat prin
agentul său financiar cu o persoană fizică sau juridică, în
scopul mobilizării, de la acestea, a unor disponibilităţi
181
băneşti, pentru o perioadă determinată de timp în condiţii
de rambursare şi dobândă, a priori, stabilite.
Fenomenele inflaţioniste cunoscute ca factori de erodare

ai datoriei publice au totuşi şi influenţe negative asupra
bugetelor mai ales în cazul datoriei publice externe
deoarece efectele acestora se manifestă mult mai acut
asupra monedelor neconvertibile decât asupra celor
convertibile.
Din definiţia împrumutului de stat rezultă elementele

definitorii ale acestuia din care se disting caracterul
contractual şi rambursabil ca şi dreptul deţinătorului de
disponibilităţi financiare la o anumită contraprestaţie de
care va beneficia, ca efect al prestaţiei sale.
Prevederile legale în vigoare, din România, nu prezintă o

definiţie explicită a datoriei publice externe aceasta
putând fi mai mult dedusă din definiţia generală ca...
„totalitatea obligaţiilor pecuniare la un moment dat,
rezultate din împrumuturi... externe, pe termen mediu sau
lung, contractate de stat în numele propriu sau garantate
de acesta".
182
decembrie 2013
1. c; 2. a; 3. d.
183

Finante Publice

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Finante Publice

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Petre Popeangă

EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi

Acest manual a fost analizat si aprobat în ședința Departamentului de Științe Politice și

Petre Popeangă, Carmen Bragadireanu

Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

- Unitatea de învăţare 1 Finanţele, consideraţii teoretice, după

Durata medie de studiu individual

Însuşirea conceptelor privind finanțele

1.1. Conceptul şi conţinutul economic al finanţelor

Cuvântul finanţe îşi are sorgintea în limba

În epoca modernă, finanţele sunt considerate ca fiind fondurile băneşti aflate la

Finanţele mai sunt considerate şi ca mijloace de intervenţie a statului în economie,

De-a lungul istoriei, conceptele despre finanţe au evoluat în permanenţă, conturându-

În concepţiile clasice se consideră că sarcina finanţelor publice constă în asigurarea

O caracteristică esenţială a acestor concepţii clasice era cea privind păstrarea

În concepţiile moderne, finanţele publice sunt asociate cu statul, unităţile

Pentru statul modern, finanţele publice nu mai reprezintă un mijloc de acoperire a

În aceste condiţii, finanţele constitute o ramură a ştiinţelor economice, sfera

Din tratarea finanţelor ca relaţii economice, apărute în procesul repartiţiei

În cele ce urmează se tratează finanţele publice, legate de constituirea şi repartizarea

Pentru realizarea obiectivelor unei societăţi, indiferent de forma socială de

Sfera finanţelor este formată de ansamblul relaţiilor băneşti care exprimă un

 generarea relaţiilor financiare este determinată, în primul rând, de transferul, în

 transferul de valoare la fondurile ce se constituie în economie se efectuează fără

 transferul de valoare la şi de la fondurile ce se constituie în economie se

În literatura de specialitate, ca şi în vorbirea curentă, noţiunea de finanţe este

- în sens larg –cuprinde toate cele 3 categorii de relaţii;

- în sens restrâns –cuprinde numai relaţiile financiare ce au la bază principiile

Definiţi finanțele publice ca relații economice.

Funcţia de repartiţie a finanţelor publice se realizează în două faze distincte, strâns

Constituirea fondurilor publice de resurse financiare se realizează din surse forme,

Cea de a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice, respectiv distribuirea

1. învăţământ, sănătate, cultură;

2. asigurări sociale şi protecţie socială;

3. gospodărie comunală şi locuinţe;

8. alte acţiuni de interes social.

Dirijarea resurselor financiare de la fondurile publice către diverşi beneficiari se

Prin urmare, constituirea şi dirijarea fondurilor publice de resurse financiare

Un scop bine determinat al transferurilor de resurse financiare de la fondurile publice

Rezultă de aici că prin intermediul finanţelor publice se realizează şi o redistribuire a

Separat de această redistribuire mai există şi o redistribuire a resurselor financiare pe

 împrumuturile externe care, pe de o parte completează resursele financiare, iar pe

 acordarea de împrumuturi externe care, pe de o parte antrenează plăţi din

Această formă de redistribuire de resurse financiare între state se efectuează în baza

Provenienţa fondurilor financiare publice se modifică în funcţie de politica

Destinaţia fondurilor financiare publice suferă modificări ca urmare a acţiunii a

Într-un sistem economic pot să apară, la un moment dat, unele disfuncţionalităţi în

Disfuncţionalităţile pot fi generate de cauze subiective, cum sunt sustragerile

În cele mai multe cazuri însă disfuncţionalităţile apărute în cadrul sistemelor

În al doilea rând, controlul financiar serveşte intereselor agenţilor economici care îl

În al treilea rând, controlul financiar serveşte intereselor entităţilor economice

Controlul statului are o arie vastă de manifestare, acoperind toate domeniile,

Funcţia de control a finanţelor publice este strâns legată, de funcţia de repartiţie,

Fazele funcției de repartiție a finanțelor publice presupun:

1.3. Rolul finanţelor

Finanţele publice, prin atribuţiile pe care le îndeplinesc, contribuie la realizarea

În economia de piaţă, prin intermediul finanţelor publice statul pune la dispoziţia

Procurarea acestor utilităţi presupune înfăptuirea unui amplu proces de redistribuire a

Dintre acţiunile cu caracter social, realizate de către stat se menţionează:

 odihna şi recrearea, sportul şi educaţia fizică, protecţia mediului înconjurător;

Statul realizează, de asemenea, unele acţiuni cu caracter economic, dintre care se

 dezvoltarea şi modernizarea şi întreţinerea flotei fluviale, construirea de porturi,