Ramurile/genurile oratoriei

(judiciar, deliberativ, epidictic)

De mai bine de două mii de ani retorica impregnează toate disciplinele, în calitatea sa de
ştiinţă a limbajului şi implicit şi a metalimbajului. Orice ştiinţă, orice domeniu de activitate
recurge la retorică pentru a expune şi a formaliza o idee, pentru a degaja principalele argumente,
pentru a stabili legăturile şi a le prezenta sub o formă convingătoare, agreabilă şi uşor de înţeles
de cât mai mulţi.
Oratoria clasică distinge trei tipuri de discursuri, adecvate circumstanţelor/ situaţiilor de
comunicare şi auditoriului căruia îi sunt destinate. Astfel, în retorica clasică, oratoria era
împărţită în trei ramuri: 1) oratoria judiciară; 2) oratoria deliberativă (sau legislativă); 3) oratoria
epidictică (sau „demonstrativă“, „ceremonială“).

Atât în analiza discursurilor, cât şi în elaborarea acestora, prima etapă o constituia

recunoaşterea tipului potrivit de oratorie. Aristotel asocia fiecărui tip de oratorie un aspect legat
de timp (trecut, prezent, viitor), un număr de obiective şi locuri de invenţie adecvate:
Este evident că aceste categorii nu acoperă toate tipurile posibile ale discursului (sau ale
oratoriei). Ele se dovedesc folositoare în analiza retorică, datorită faptului că se concentrează
asupra situaţiilor sociale şi de comunicare în care persuasiunea joacă un rol important şi asupra
unei largi categorii de intenţii (obiective, scopuri). Ramurile oratoriei sunt strâns legate de
procesele de stabilire/rezolvare a problemelor controversate9, în dezbateri.

Genul judiciar
Oratoria judiciară aduce şi/sau produce argumente despre evenimente trecute în acord cu
topicele de invenţie speciale descrise de Aristotel ca adecvate pentru această ramură a oratoriei la
nivelul axelor just/injust, bine/rău. Iniţial era folosită doar în tribunal şi era orientată spre acuzare
sau apărare10.
Exordiul din Cicero, In Catilinam, I, 1 şi 2, este un bun exemplu pentru ilustrarea genului
judiciar:
Până când, în sfârşit, Catilina, vei abuza de răbdarea noastră? Cât timp încă nebunia
aceasta a ta îşi va bate joc de noi? Până la ce limită se va arunca îndrăzneala ta neînfrânată? Oare
nu te-au impresionat deloc garda de noapte a Palatinului, nici străjile oraşului, nici teama
poporului, nici adunarea tuturor oamenilor de bine, nici acest loc foarte întărit destinat şedinţelor
senatului, nici chipurile şi privirile acestora? Nu înţelegi că planurile tale sunt descoperite? Nu
vezi că deja conspiraţia ta este împiedicată prin cunoaşterea ei de către toţi aceştia? Consideri că
vreunul dintre noi nu ştie ce ai făcut azi-noapte, ce ai făcut ieri noapte, unde ai fost, pe cine ai
chemat la întrunire, ce hotărâri ai luat? O, ce timpuri! O, ce moravuri! Senatul cunoaşte aceste
lucruri, consulul le vede, acesta totuşi trăieşte! Trăieşte? Ba mai mult, vine chiar în senat,
participă la şedinţa publică, alege şi desemnează din ochi pentru omor pe fiecare dintre noi; noi
însă, bărbaţi curajoşi, avem impresia că facem destul pentru republică dacă evităm furia şi armele
acestuia.

Genul deliberativ
Numit adesea şi oratorie „legislativă“, genul deliberativ a fost legat la început exclusiv de
modul de vorbire specific mediilor/claselor politice. Aristotel considera patru topice de invenţie
speciale caracteristice, care ţin de oratoria deliberativă, situate pe axele: bine, rău, avantajos,
dezavantajos. Oratoria deliberativă cuprindea în perioada clasică orice comunicare situată pe o
poziţie pentru sau împotriva unei acţiuni (viitoare). Orientarea spre viitor a genului deliberativ
reprezenta de fapt proiecţia acţiunii unor legi sau acţiuni politice11.
Un exemplu semnificativ pentru oratoria deliberativă îl constituie următorul fragment al
„Discursului inaugural“ rostit de John F. Kennedy la Washington D.C. pe 20 ianuarie 1961:
Suntem astăzi martori nu la victoria unui partid, ci la sărbătorirea libertăţii, care
simbolizează în acelaşi timp un sfârşit şi un început, o înnoire precum şi o schimbare. Am jurat în
faţa voastră şi a Celui Atotputernic acelaşi solemn jurământ pe care l-au depus şi înaintaşii noştri
acum o sută şaptezeci şi cinci de ani în urmă.
Lumea s-a schimbat mult de atunci. Pentru că, acum, omul deţine în mâinile sale de
muritor puterea de a înlătura toată sărăcia umană precum şi toate formele de viaţă umană. Şi
totuşi, aceeaşi credinţă revoluţionară pentru care au luptat înaintaşii noştri ne animă şi astăzi,
credinţa că drepturile omului sunt date nu de generozitatea statului, ci de mâna lui Dumnezeu.
Nu putem îndrăzni să uităm că noi suntem moştenitorii acelei dintâi revoluţii. Să lăsăm
cuvântul să meargă înainte şi să spunem prietenilor şi semenilor noştri că torţa a fost predată noii
generaţii de americani, născuţi în acest secol, domoliţi de război, disciplinaţi de o pace grea şi
amară, mândri de moştenirea trecutului şi fără dorinţa de a fi martori sau de a permite dispariţia
acestor drepturi ale omului cărora naţiunea noastră le-a fost mereu credincioasă şi pentru care şi
noi, astăzi, luptăm acasă şi pretutindeni în această lume.
Poporul trebuie să ştie, fie că ne vrea binele sau răul, că vom plăti orice preţ, vom suporta
orice povară, vom face faţă tuturor greutăţilor, ne vom ajuta prietenii, ne vom opune oricărui
duşman pentru a asigura supravieţuirea şi victoria libertăţii. Pentru aceasta şi multe altele ne
angajăm solemn.
Vechilor noştri aliaţi, cu care împărtăşim tradiţii culturale şi spirituale comune, le
promitem loialitatea prietenilor fideli. Dacă suntem uniţi, puţine sunt faptele pe care să nu le
putem realiza împreună. Dacă suntem dezbinaţi, puţine sunt faptele pe care le putem realiza,
pentru că nu vom putea face faţă grelelor provocări dacă, la nevoie, nu suntem uniţi.
Salutăm cu bucurie acele state care şi-au dobândit libertatea şi le încredinţăm că
eliberarea lor de sub jugul colonial nu va fi înlocuită de o altă tiranie de oţel. Nu ne aşteptăm ca
ele să ne susţină ideile. Dar întotdeauna vom avea speranţa că îşi vor sprijini libertatea şi nu vor
uita că, în trecut, cei care s-au crezut, prosteşte, puternici călărind pe spinarea unui tigru, au
sfârşit-o în stomacul acestuia.
Celor mulţi care locuiesc pe această lume în colibe sau sate şi se chinuie să iasă din
mizerie le făgăduim că îi vom ajuta, atât cât este nevoie, şi asta nu pentru că şi comuniştii ar face
acest lucru sau pentru că am avea nevoie de voturile lor, ci pentru că aşa este drept să fie. Dacă o
societate liberă nu îi poate ajuta pe cei mulţi şi nevoiaşi, nu-i va putea salva nici pe cei puţini şi
bogaţi.
Republicilor surori cu noi, aflate la sud de graniţa noastră, le facem o promisiune
specială: vom transforma vorbele noastre în fapte bune, într-o nouă alianţă întru progres, pentru a
ajuta oamenii liberi şi guvernele libere să se descătuşeze de sărăcie. Dar această revoluţie paşnică
a speranţei nu trebuie să devină o pradă pentru puterile ostile. Toţi vecinii noştri să ştie că noi le
vom fi alături împotriva agresiunii şi a subversiunilor, oriunde s-ar afla în America. Şi toate
puterile să afle că această emisferă doreşte să rămână stăpână în casa ei.

Genul epidictic
Termenul grec epideicticos are sensul „potrivit pentru a fi arătat“. De aceea, această
ramură a oratoriei este adesea numită oratorie „ceremonială“ sau „demonstrativă“. Oratoria
epidictică este orientată spre ocazii publice, spre prezent (aici şi acum). Ceremoniile funerare
sunt exemple tipice de actualizare a oratoriei epidictice. Scopurile urmărite în cadrul oratoriei
epidictice sunt de a lăuda sau de a blama şi, de aceea, lunga istorie a encomium-urilor şi a
invectivelor, în manifestări diverse, poate fi înţeleasă în tradiţia acestui gen. Aristotel considera
că „virtutea“ şi „viciul“ sunt topice speciale de invenţie care ţin de oratoria epidictică. Genul
epidictic are adesea rolul de a intensifica adeziunea la valorile fără de care discursul care
îndeamnă la acţiune nu ar putea să emoţioneze12.
Un exemplu de text aparţinând acestui gen îl constituie fragmentul extras din discursul lui
Charles de Gaulle rostit la BBC, la 6 iunie 1944:
În naţiune, în Imperiu, în armate nu mai este decât una şi aceeaşi voinţă, una şi aceeaşi
speranţă. Din spatele norului atît de greu de sânge şi de lacrimile noastre iată că a reapărut
soarele măreţiei noastre.

Categoriile (canoanele) retoricii clasice

1. Invenţiunea (inventio)
2. Dispoziţiunea (dispositio)
3. Elocuţiunea (elocutio)
4. Memoria (memoria)
5. Declamarea (pronuntatio)
Canoanele retoricii clasice priveau atât actul enunţării (memoria şi pronuntatio), cât şi
regulile de construcţie ale enunţului, adică discursul propriu-zis (inventio, dispositio, elocutio).
Aceste categorii erau folosite în analiza critică a discursului şi ofereau modele în educaţia
retorică ce viza însuşirea regulilor de generare a discursului.
De-a lungul secolelor tratatele de retorică au pus în evidenţă aceste cinci categorii; aceste
categorii au avut parte de un tratament inegal dintr-o dublă perspectivă: calitativă şi cantitativă.
Astfel, memoria şi pronuntatio s-au bucurat de mai puţină atenţie. Categoria inventio a
reprezentat domeniul de intersecţie între retorică şi dialectică din punctul de vedere al încadrării
în sistemul pedagogic. În competiţia dintre aceste discipline, retorica a fost redusă adesea la
elocutio.
Deşi cele cinci canoane ale retoricii acoperă zone de interes în pedagogia retorică, acestea
nu pot fi înţelese doar în cadrul educaţional al disciplinei retorice. Tratatele de retorică se opresc
de asemenea asupra resurselor abilităţilor retorice specifice şi asupra tipurilor de exerciţii retorice
concepute să promoveze aptitudinile lingvistice.
Retorica antică a impus o viziune conform căreia textul trebuie să fie pus în valoare de un
ansamblu de elemente, de la cele lingvistice, gramaticale, oratorice până la cele nonverbale, cum
ar fi mimica, gestica, aspectul fizic sau vestimentaţia retorului.