Seminar

TA_S3
Semestrul I
2021-2022

Poetica spațiului-casa care adăpostește reveria

Cum înțelegem cu adevărat un loc? Cum ne raportăm la el? Cum există el în colțurile
întunecate ale minții noastre? Cum ni-l aducem aminte? Ce rol au emoțiile în felul în care îl vedem?
Alegem intenționat să uităm unele amănunte atunci când ne gândim la un moment, la un loc, la
ceva ce ne-a marcat. Dar, în urma acestei autocenzuri oare ce rămâne?
Așa cum spunea Bachelard în cartea lui, „Ne simţim reconfortaţi retrăind amintiri de protecţie.
[…] Amintirile lumii exterioare nu vor avea niciodată aceeaşi tonalitate ca amintirile casei. Evocând
amintirile casei, le adăugăm valori de vis, nu suntem niciodată adevăraţi istorici, suntem totdeauna
puţin poeţi şi emoţia noastră nu traduce poate decât poezie pierdută.” Amintirile locurilor în care
am trăit poartă amprenta sentimentelor și stărilor pe care le-am avut în acel spațiu. Totul ține de
percepția noastră. Romantizăm sau dimpotrivă demonizăm anumite locuri tocmai din pricina
experiențelor prin care am trecut acolo. Reveria joacă, astfel, un rol important în felul în care ne
aducem aminte un loc.
Aș putea spune că îmi aduc aminte cu plăcere casa în care am crescut, dar, poate aș minți. Nu
știu. Percepția mea asupra locului în care mi-am petrecut o parte importantă a vieții se schimbă
constant, impreună cu flashback-urile pe care le am, cu emoțiile pe care le simt. Memoria mea nu
este constantă. Uit intenționat anumite detalii care mă fac să mă simt inconfortabil și asta schimbă
în mod absolut felul în care îmi aduc aminte un loc, un colț pe care l-am făcut sau nu al meu.
Bachelard vorbea la un moment dat despre singurătate și cum aceasta este utilă în analizarea
ființei noastre. „ Închisă în singurătatea sa îşi pregăteşte fiinţa pasionată exploziile sau isprăvile.”
Existența noastră se desfășoară privind constant spre singurătate. Fugim de ea, tindem spre ea, ne
bucurăm de ea atunci când o avem sau dimpotrivă o disprețuim. Singurătatea, în percepția mea
însemna mereu independența absolută, un ideal după care tânjeam. Pot spune că am obținut-o,
locuiesc acum singur, într-un alt oraș,pot alege să fiu înconjurat de oameni sau, dimpotrivă, să fiu
doar cu mine, dar, mintea mea fuge acum spre copilărie, spre perioada în care locuiam cu bunica
mea și familia ei.
Cred că înțeleg acum. A fi singur nu e același lucru cu singurătatea. Văd acum totul printr-un filtru
roz. Îmi aduc aminte de o perioadă în care din orice cameră puteam auzi pe cineva vorbind, râzând
sau plângând. Un loc în care în orice colț mă aflam,aveam constant o persoană aproape.În percepția
mea nu contează atât casa în sine, zidurile sau forma ei, ușile imense și treptele pe care mereu mă
împiedicam, cât energia ei, sentimentul distinct de protecție care o făcea diferita de alte case,
oamenii ce locuiau în ea și faptul că nu mă simțeam niciodată singur și că mereu aveam cu cine să
îmi împart emoțiile.
Nu știu ce vreau cu adevărat. Poate când o să mă întorc acasă mintea mea va privi din nou spre
perioada aceasta și voi tânji din nou să fiu singur, să fiu independent.
Și totuși… tu cum vezi singurătatea?