Identitate, interculturalitate şi multiculturalism în literatura română şi europeană

Anul II, sem. I

Masterand: Cană (Chiriță) E. Monica

Eugen Ionescu și iraționalitatea comunicării interumane

În anul 1950, Eugen Ionescu debutează în dramaturgie, cu „Cântăreața

cheală”/„La Cantatrice Chauve”, prima lui piesă de teatru, care avea să fie pusă în
scenă la 11 mai 1950, la Théatre de la Huchette, în regia lui Nicholas Bataille, şi la
sugestia doamnei Monica Lovinescu. Piesa era o reluare a altei piese, în limba română,
„Englezește fără profesor” şi se va impune treptat după ce o serie de mari oameni de
cultură francezi scriu articole entuziaste despre ea și va deveni cea mai longevivă piesă
a micului teatru parizian. Eugen Ionescu provoacă o stare de nedumerire prin formula
dramatică ieșită din tiparele cunoscute, optând pentru teatru ca dramă a limbajului și a
incomunicabilității, un teatru cu desăvârsire novator - teatrul absurdului, în care
originalitatea unei formule, caracterizate prin fuzionarea șocantă a comicului cu
tragicul, devine indiscutabilă. Trebuie spus că prima etapă a dramaturgiei lui Eugen
Ionescu cuprinde piese scurte, cu personaje elementare și mecanice, cu un limbaj mai
degrabă aberant  şi comic. Au urmat ani foarte productivi pentru Eugen Ionescu, fiind
prezentată, aproape anual, câte o nouă piesă, treptat autorul formându-şi un public care
aprecia în mod constant insolitul mod de abordare artistic. A doua parte a operei
dramatice a autorului prezintă acțiunea și decorul cu o importanţă mai mare, un limbaj
parcă mai clar, în care, însă, comicul este înlocuit progresiv cu tragicul.
Însuși autorul își definește poziția de principiu: "Dacă valoarea teatrului se află în
sporirea efectelor, acestea trebuiau sporite și mai mult, subliniate, accentuate la
maximum. A împinge teatrul peste zona intermediară, care nu e nici teatru nici
literatură, înseamnă a-l restitui cadrului său propriu, limitelor lui firești (...) Un comic
dur, fără finețe, excesiv. Nu comedii dramatice. Recursul la imposibil. Totul împins
până la paroxism, acolo unde se află izvoarele tragicului. Un teatru al violenței: violent
comic, violent dramatic". Dramaturgul se decide tranșant pentru un teatru iraționalist,
respingând teatrul "aristotelic", străin spiritului epocii moderne: "Cât despre logica,
despre cauzalitate, să nu mai vorbim. Trebuie să le ignoram cu totul. S-a sfârșit cu
drama, cu tragedia. Tragicul devine comic, comicul devine tragic"1.

1
http://www.inffo.ro/eugen_ionescu_referat-a2948.html

1
Identitate, interculturalitate şi multiculturalism în literatura română şi europeană
Anul II, sem. I
Masterand: Cană (Chiriță) E. Monica
Prima piesă a lui Eugen Ionescu este și piesa de inaugurare a teatrului absurdului.
Inspirată de suprarealism, piesa pune în scenă personaje nebune cu dialoguri disjuncte,
într-o poveste a cărei logică este inexistentă. Povestea piesei este binecunoscută: pe
când Ionescu încerca să învețe limba engleză a fost șocat de absurditatea și banalitatea
frazelor din manualul lui de limba engleză. A abandonat studiul englezei, a luat frazele
din manual și le-a organizat astfel încât să iasă o piesă. Absurdul piesei care ne
șochează atât de tare chiar și azi este absurdul unui manual de limbi străine, nefiresc ca
orice manual.
Criticii i-au atribuit lui Eugene Ionesco meritul de a fi creat adevărata
configuraţie a vieţii - cea absurdă. În „Cântăreaţa Cheală”, absurdul se regăseşte în
fiecare replică a celor şase personaje ale spectacolului care concluzionează la un
moment dat că „experienţa ne învaţă că, atunci când se anunţă sunând la uşă, niciodată
nu e cineva”. Piesa debutează cu monologul doamnei Smith care face o lungă
incursiune în meniul din care s-a înfruptat, demonstrându-se însă mai târziu că ea şi
domnul Smith nu mâncaseră nimic toată ziua. Soții Smith îi primesc în vizită pe domnul
şi doamna Martin care descoperă stupefiaţi că sunt soţ şi soţie. Cei patru vor primi mai
târziu o vizită din partea căpitanului de pompieri care întreabă cu interes despre
posibilele incendii declanşate în oraş fiind extrem de trist pentru că nimic nu arde
nicăieri, întrucât „incendiile se importă mai greu. Prea multe taxe”. Cel de-al şaselea
personaj al piesei este Mary, menajera familiei Smith.
Piesa nu poate fi structurată pe momentele subiectului, întrucât nu are acțiune, nu
există concepții sau comportamente care să intre în conflict, ci doar clișee rutinate,
replici banale, platitudini de limbaj, toate acestea înșiruite ilogic, excluzând orice formă
de comunicare reală între personaje. În piesa lui Eugen Ionescu nu există întâmplări
care să urmeze momentele subiectului, de la situația inițială la un punct culminant și,
apoi, un deznodământ. ,,Nu există nici conflict, căci nu există idei, păreri, atitudini sau
comportamente care să intre în impact, ci doar stereotipii, scheme imuabile iraționale și
desensibilizante". (Al.Tion - "Istoria literaturii romane", coordonator Gheorghe
Craciun).
Se evidențiază o parodie a limbajului colocvial, parodia teatrului pus sub semnul
întrebarii. Limbajul celor două personaje, Mr. si Mrs. Smith, se dezarticulează, vidându-
se de sens. Se produce o "tragedie a limbajului" cu efecte ilariante, fiindcă oamenii nu
fac ce vor și nu își coordonează existența după criterii precise. Autorul dezaprobă ideile

2
Identitate, interculturalitate şi multiculturalism în literatura română şi europeană
Anul II, sem. I
Masterand: Cană (Chiriță) E. Monica
gata făcute, conformismele specifice unei anumite categorii sociale, ca elemente
caracterizante pentru cei care trăiesc la suprafața vieții, străini de conștiința faptelor și a
cuvintelor rostite.
Discuțiile personajelor afirmă doar banalități și șiruri lungi de platitudini,
articulații verbale, locuri comune și dereglări de comportament lingvistic. Este semnalat
astfel absurdul dominator al unei vieți cenușii, scoasă de sub controlul oricărui sens.
Eugen Ionescu spune că absurd este un cuvânt la modă, care în timp își va pierde
semnificația.2 
Prin Cântăreaţa cheală nu vedem doar incapacitatea de comunicare între domnul
și doamna Smith sau între domnul și doamna Martin, ci propria noastră inabilitate de a
mai ajunge la celălalt în ceea ce are el unic și profund; vedem, în același timp, că
posibilitatea comunicării se află foarte aproape de noi și că limbajul în spatele căruia ne
camuflăm atât de bine sentimentele și trăirile nu mai este suficient. Prin abordarea
directă și onestă a deconstrucţiei, povestea Cântăreţei devine propria noastră poveste,
absurdul și abstractul se conjugă fin cu concretul eliberat de orice ornament. A percepe
Cântăreaţa cheală ca pe o piesă absconsă, destinată unor iniţiaţi este departe de felul în
care Ionescu înţelegea teatrul. Pulverizarea limbajului și mișcarea dezarticulată devin
forme de recunoaștere a neputinţei de a cuprinde înţelesul, dar și o modalitate de
întoarcere la un stadiu de care omul modern s-a îndepărtat: de apropiere de celălalt
dincolo de barierele limbajului și ale normelor logicii clasice.3
Dramaturgul a criticat lipsa de temei și îndepărtarea omului de semnificațiile
lucrurilor, pornind de la această idee, conform căreia omul folosește foarte multe
cuvinte, conduite și atitudini într-un mod mecanic, în numele unor convenții a căror
însemnătate îi este necunoscută.  Teatrul său este, în mare parte, un teatru de situație,
prin intermediul căruia se critică stereotipurile și clișeele societății.
Dramaturgul este un răzvrătit, teatrul ionescian este un răspuns față de toată
superficialitatea spectacolului teatral. Vine cu o viziune clasicistă, îl  numește un gen
impur. Face eforturi pentru a-l trimite către esența sa, teatrul trebuie să scape de

2
Albert Camus în Fața și reversul; Nunta; Mitul lui Sisif; Omul revoltat; Vara, trad.
Irina Mavrodin et alii, RAO International Publishing Company, București, 2006, p. 10;
3
https://www.observatorcultural.ro/articol/teatru-absurdul-nostru-cel-de-toate-zilele/

3
Identitate, interculturalitate şi multiculturalism în literatura română şi europeană
Anul II, sem. I
Masterand: Cană (Chiriță) E. Monica
ceremonia incomprehensibilă4. Pentru el, absurdul se naște din scindarea unei unități,
idee foarte bine reprezentată în piesa de teatru Cântăreața cheală. Lucrurile (evident)
adevărate sunt trecute în planul coincidenței și al bizareriei. Ironia atinge cote maxime
când ajung la concluzia că este posibil să împartă același pat:„Ştiţi, în dormitor am un
pat. Patul e acoperit cu o plapumă verde. Camera asta cu patul şi plapuma verde se
află la capătul coridorului, între closet şi bibliotecă, stimată doamnă! Doamna Martin:
Ce coincidenţă, ah, Dumnezeule, ce coincidenţă! Şi dormitorul meu are tot un pat cu
plapumă verde şi se află la capătul coridorului, între closet, stimate domn, şi
bibliotecă! Domnul Martin. Pentru ca totul să fie cu mult mai bizar, menajera spune că
aceștia de fapt nu sunt căsătoriți, ochii copiilor diferind. Ce ciudat, bizar, straniu!
Atunci, doamnă, locuim în aceeaşi cameră şi dormim în acelaşi pat, stimată doamnă.
Poate că acolo ne-am întâlnit!”5
Aici este denunțată tocmai fragilitatea rațiunii umane, care, deși se folosește de
logică, nu-și poate găsi salvarea. Ca în final să pună o întrebare, aparent lipsită de sens,
care trimite către semnificația fericirii pentru cei doi. Când se adresează publicului,
Mary, spune că cei doi sunt mult prea fericiți să o poată auzi, pentru ei confuzia este
fericire: „Fetiţa lui Donald are un ochi alb şi unul roşu întocmai ca fetiţa Elisabethei.
Dar, pe când fetiţa lui Donald are ochiul alb în dreapta şi cel roşu în stânga, cea a
Elisabethei are ochiul roşu în dreapta şi cel alb în stânga! Prin urmare, tot sistemul de
argumentaţie al lui Donald cade, şi se împiedică de acest ultim obstacol care infirmă
întreaga construcţie.6 Dar cine e adevăratul Donald? Cine-i adevărata Elizabeth? Şi
cine are interesul să perpetueze această confuzie?”7
Cei doi nu pot spune cine sunt mai departe de tot ceea ce au văzut sau mai
departe de faptele lor, sunt lipsiți de „conținut”. Criteriul pe care-l au, direcția, nu este
ceva sigur, stânga și dreapta pentru unul, pentru celălalt poate fi dreapta și stânga. Mai
departe de hazul situației se află un mesaj tragic. Așteptările dramaturgului nu au fost
împlinite de reacțiile spectatorului, o explicație, vine tocmai din partea acestuia.

4
Albert Camus în Fața și reversul; Nunta; Mitul lui Sisif; Omul revoltat; Vara, trad. Irina
Mavrodin et alii, RAO International Publishing Company, București, 2006, p. 335;
5
Eugène Ionesco, Teatru I – Cantăreața cheală. Lecția, traducere de Vlad Russo și Vlad
Zograffi, Humanitas, București, 2003, p. 29;
6
Idem;
7
Ibidem, p. 30;
4
Identitate, interculturalitate şi multiculturalism în literatura română şi europeană
Anul II, sem. I
Masterand: Cană (Chiriță) E. Monica
Considerând că omul nu se poate identifica niciodată cu o situație de care nu este
conștient, absurditatea stereotipurilor, în care se afundă societatea, ar trebui să atingă
cote foarte mari pentru a fi sesizabilă:„A simţi absurditatea platitudinii şi a limbajului,
falsitatea acestuia, înseamnă să o fi depăşit deja. Dar pentru asta trebuie mai întâi să
ne scufundăm de tot în ea. Neobişnuitul în stare pură este comic, dar nimic nu mi se
pare mai surprinzător decât banalul – suprarealul e aici, la îndemână, în conversaţiile
noastre de fiecare zi.”8
Singurătatea și lipsa de simțire creează oameni opaci, eroii ionescieni sunt
inconștienți și prin urmare fericiți, însă  este o fericire fragilă, care depinde de regulile
logicii. Ambele familii pierd cheia comunicării pentru că sunt morți sufletește. Sunt
pierduți în impersonal, nu au trăiri care să le ofere identitate, astfel pot fi oricine, dacă
am schimba locurile familiilor ar fi un fapt insesizabil. 9 Sunt niște anti-eroi a căror
condiție nu poate fi surprinsă, sunt interșanjabili, neavând nimic definitoriu. Când
lumea își pierde coordonatele se instaurează dezordinea, lucrurile care creează în mod
curent disconfort, trec în plan secund, haosul poate deveni normă.
Teatrul lui Eugen Ionescu s-a vrut a fi un anti-teatru, un teatru al pretextelor.
Personajele sale nu suportă o evoluție, este un teatru static, lupta se poartă la nivel
lingvistic. Intenția dramaturgului a fost să creeze un teatru care să iasă din limitele
ceremonialului superficial. Personajele sale se situează în planul opus față de eroii
clasici, aceștia nereușind să se raporteze la lumea din exterior. Nu au un trecut care să le
explice manierele sau parcursul, nu au contexte atenuante. Eroii ionescieni, prin
intermediul detaliilor și al nuanțelor, au altă structură, întâlnindu-se foarte rar
departajarea netă între protagonist și antagonist. Eroii lui Eugen Ionescu reușesc să
încurce de fiecare dată în paradoxurile existențiale, având trăiri de intensitate minimă.
Experiența tragicului în cazul eroilor ionescieni constă în trăirea unei vieți inautentice,
sunt chinuiți (fără să o știe) de lipsa adevărului, sunt estropiați, ca în cazul personajelor
kafkiene.

8
Eugen Ionescu citat în Martin Esslin, Teatrul absurdului, traducerea Alina Nelega,
Editura UNITEXT, București, 2009, pp. 128-129;
9
Eugen Ionescu, Note şi contranote, traducere Ion Pop, Humanitas, Bucureşti, 1992,
p.191;
5