UN TRAMVAI NUMIT DORINȚĂ, de TENNESSEE WILLIAMS

Personajele

BLANCHE PABLO
STELLA O FEMEIE NEAGRĂ
STANLEY UN DOCTOR
MITCH O SORĂ
EUNICE UN TÎNĂR COLECTOR
STEVE O FEMEIE MEXICANĂ

Exteriorul unei clădiri cu etaj, in colţul unei străzi din New Orleans, denumită Cîmpiile
Elizee, şi care uneşte liniile de triaj cu fluviul. Cartierul este sărăcăcios, dar, spre
deosebire de cartierele asemănătoare din alte oraşe americane, mizeria are aici ceva
pitoresc, plin de farmec. Casele sint, in cea mai mare parte, din cherestea albă,
înnegrite de vreme, cu scări exterioare înguste şi şubrede, cu balcoane şi frontoane
ciudat ornamentate. Clădirea are parter şi un etaj. In faţă, la intrare, cîteva trepte, care
au fost odată albe.
Este o după-amiază tîrzie de mai, a început să se întunece. Cerul, care se vede
împrejurul clădirii de un alb întunecat, are o culoare caldă, albastră, umplînd scena cu
un anumit lirism şi îndulcind oarecum atmosfera aceasta de decădere. Se simte
răsuflarea caldă a fluviului cafeniu printre prăvăliile de pe chei, de unde vine un vag
parfum de banane şi cafea. O atmosferă asemănătoare este evocată şi de cîntecele
muzicanţilor negri de la barul de după colţ. De fapt, in această parte din New Orleans,
te afli întotdeauna pe stradă, imediat după colţ, atras de un mic pian, la care un negru
cîntă fără încetare, obsedant. Aceste blues-uri cîntate la pian exprimă spiritul vieţii ce
se desfăşoară aici. Două femei, una albă şi alta de culoare, stau afară, pe trepte. Femeia
albă este Eunice, care locuieşte la etaj; cea neagră e o vecină, căci New Orleans este un
oraş cosmopolit; în cartierele lui vechi, rasele se amestecă relativ cu căldură şi
uşurinţă. Peste muzica blues-urilor se suprapun vocile oamenilor de pe stradă.

TABLOUL 1

(De după colţ vin doi bărbaţi, Stanley Kovalski şi Mitch. Sunt în vârstă de 28-30 de
ani, îmbrăcaţi simplu, în haine albastre de lucru. Stanley ţine în mâini bluza pe care o
poartă cînd joacă popice şi un pachet pătat cu roşu, de la măcelărie. Se opresc în faţa
scărilor.)

STANLEY (răcnind): Hei, ascultă! Stella!.,.. Baby!... (Stella apare la balconul

primului etaj. E o femeie tînără şi drăguţă, în jurul a 25 de ani şi de o structură evident
foarte deosebită de a soţului ei).
STELLA (cu blîndeţe): Nu mai striga aşa!... Hello, Mitch!...
STANLEY: Prinde!...

1
STELLA: Ce?...
STANLEY: Carne!... (îi aruncă pachetul. Ea scoate un ţipăt, ferindu-se, dar are grijă
să-l prindă. Apoi rîde, gîfiind uşor. Soţul ei şi cu Mitch au pornit-o înapoi după colţ).
STELLA (strigînd după el): Stanley!... Unde te duci?...
STANLEY: La popice.
STELLA: Pot să vin şi eu?
STANLEY: Vino. (Iese.)
STELLA: Vin imediat. (Către femeia albă.) Hello, Eunice!.. Cum te simţi?...
EUNICE: Foarte bine. Spune-i lui Steve să-şi cumpere un sandviş pentru că eu ”n-am
prins” nimic!... (Toate rîd; femeia de culoare nu se mai opreşte. Stella iese.)
FEMEIA NEAGRĂ: Ce era în pachetul ăla pe care 1-a aruncat? (Se ridică de pe trepte
rîzînd gălăgios.)
EUNICE: Tu!... Taci odată!
FEMEIA NEAGRĂ: Ce să prindă?.. (Continuă să rîdă. De după colţ apare Blanche,
purtînd o valiză. Se uită pe un petic de hîrtie, apoi la clădire, din nou la peticul de hîrtie
şi iar la clădire. Are o expresie de surprindere, ca şi cum nu i-ar veni să vreadă.
Apariţia ei este nepotrivită în ambianţa aceasta. Este îmbrăcată cu eleganţă, într-un
costum alb, cu o bluză pufoasă, cu colier şi cercei de perle, mănuşi albe şi pălărie;
arată ca şi cum ar sosi la un ceai, vara, sau la un cocktail în grădina publică. Este cam
cu cinci ani mai în vîrstă decît Stella. Frumuseţea ei delicată trebuie să se ferească de o
lumină puternică. In atitudinea-i şovăitoare, ca şi în hainele albe, este ceva care
sugerează un fluture de noapte.
EUNICE (într-un tîrziu): Ce-i, drăguţă? Te-ai rătăcit?...
BLANCHE (cu un umor trist şi isteric): Mi s-a spus să iau un tramvai numit Dorinţă,
să-l schimb cu unul numit Cimitire, să merg şase staţii, ca să ajung în Cîmpiile Elizee...
EUNICE: Şi chiar aici ai ajuns!...
BLANCHE: În Cîmpiile Elizee?
EUNICE: Aici sînt Cîmpiile Elizee!
BLANCHE: Atunci, probabil că n-au înţeles ce număr caut...
EUNICE: Şi ce număr cauţi?
BLANCHE (se uită obosită la peticul de hirtie): Şase treizeci şi doi.
EUNICE: Nu trebuie să mai cauţi.
BLANCHE (neînţelegind): O caut pe sora mea, Stella Dubois, vreau să spun doamna
Stanley Kovalski...
EUNICE: Chiar aici stă. Numai că a plecat adineaori.
BLANCHE: Cum?... locuieşte... chiar în casa asta?
EUNICE: Ea locuieşte la parter şi eu deasupra.
BLANCHE: Oh... Şi... nu-i acasă?
EUNICE: N-ai văzut o popicărie după colţ?
BLANCHE: Parcă... Nu sînt sigură.
EUNICE: E acolo şi se uită la bărbatul ei care joacă popice. (O pauză.) Vrei să-ţi laşi
geamantanul aici şi să te duci s-o cauţi?
BLANCHE: Nu...
FEMEIA NEAGRĂ: Mă duc să-i spun că ai venit...

2
BLANCHE: Mulţumesc.

FEMEIA NEAGRĂ: Bine ai venit! (Iese.)

EUNICE: Nu te aştepta?...
BLANCHE: Nu... Nu astă-seară.
EUNICE: Aşa?... Nu vrei să intri şi să te faci comodă pînă se întorc?
BLANGHE: Nu văd cum aş putea...
EUNICE: Noi sîntem proprietarii, aşa că pot să-ţi deschid şi să te las înăuntru... (Se
ridică şi deschide uşa de la parter. De după storuri se aprinde o lumină albastru-
deschis. Blanche o urmează încet in apartament. În timp ce interiorul se luminează,
spaţiul din jur se întunecă. Se văd două camere, nu prea lămurit. Prima în care se intră
este o bucătărie, dar are un pat de campanie, care va fi folosit de către Blanche.
Cealaltă este o cameră de dormit. În partea din fund a acesteia, o uşă îngustă dă în baie.
Eunice, în gardă, observînd privirea Blanchei.)
EUNICE : Acum e cam dezordine, dar cind e curat e foarte drăguţ.
BLANCHE: Da?...
EUNICE: Hî-hî... Aşa... Şi va să zică eşti sora Stellei?
BLANCHE: Da... (Voind să scape de ea.) Mulţumesc că m-ai lăsat să intru...
EUNICE: Por nada, cum spun mexicanii... por nada. Pentru nimic. Stella mi-a vorbit
de dumneata.
BLANCHE: Da?...
EUNICE: Mi se pare că mi-a spus că eşti profesoară.
BLANCHE: Da.
EUNICE: Şi că eşti din Mississippi, nu?...
BLANCHE: Da...
EUNICE: Mi-a arătat o fotografie de la dumneata de-acasă, de la plantaţie.
BLANCHE: Belle-Reve?
EUNICE: O casă mare de tot, cu coloane albe.
BLANCHE: Da...
EUNICE: Trebuie să fie foarte greu să ţii o casă ca asta...
BLANCHE: Iartă-mă, te rog, dar de-abia mai pot sta în picioare
EUNICE: Bine, drăguţă... De ce nu şezi?
BLANCHE: Vreau să spun că... aş vrea să rămîn singură...
EUNICE (ofensată): Ah!... în cazul ăsta, o şterg.
BLANCHE: N-am vrut să fiu prost crescută, dar...
EUNICE: Mă reped pînă la popicărie şi o trimit acasă. (Iese pe uşă. Blanche se aşază
pe un scaun, foarte ţeapănă, cu umerii uşor aduşi, cu picioarele lipite unul de altul şi
ţinînd poşeta strîns cu mâinile, ca şi cum i-ar fi frig. După o clipă, privirea oarbă din
ochi se pierde şi, încet-încet, începe să se uite în jur. Miaună o pisică. Ea tresare şi îşi
ţine respiraţia. Deodată, observă ceva într-un dulap pe jumătate deschis. Sare în
picioare, se duce acolo şi scoate o sticlă de whisky. Îşi toarnă o jumătate de pahar şi-l
dă pe gât. Apoi, pune cu grijă sticla la loc, spală paharul la chiuvetă şi trage scaunul
lângă masă.)

3
BLANCHE (cu tristeţe, ei însăşi): Trebuie să mă ţin tare!... (Stella vine repede de după
colţul clădirii, alergînd spre uşa parterului.)
STELLA (strigînd foarte bucuroasă): Blanche!... (O clipă se privesc fix una pe alta.
Apoi, Blanche se ridică şi aleargă înspre ea cu un ţipăt sălbatic.)
BLANCHE: Stella! Oh, Stella! Stella! Stella ca o stea! (începe să vorbească cu o
vivacitate febrilă ca şi cum i-ar fi frică să se oprească sau să se gindească. Se ţin strîns
una pe alta, într-o îmbrăţişare spasmodică.)
BLANCHE: Acum, lasă-mă să te privesc. Dar să nu te uiţi la mine, Stella, nu, nu, nu,
încă nu. Pînă nu fac o baie şi nu mă odihnesc! Şi stinge lumina aia! Stinge-o! Nu vreau
să fiu privită în lumina asta necruţătoare! (Stella râde şi face întocmai.) Acum, vino
înapoi. Oh, Stella, fetiţa mea! Stella ca o stea! (O îmbrăţişează din nou.) Credeam că n-
ai să te mai întorci în locul ăsta oribil. Ce-am spus?... N-am vrut să spun asta. Am vrut
să fiu drăguţă cu tine şi să spun... Oh, ce locuinţă convenabilă şi aşa de... Ha-ha! Oiţa
mea dragă ! N-ai scos nici un cuvînt!
STELLA: Nici nu m-ai lăsat, draga mea!... (Rîde, dar privirea pe care i-o aruncă
Blanchei este puţin neliniştită.)
BLANCHE: Bine, acuma vorbeşti tu. Deschide guriţa ta drăguţă şi vorbeşte, în timp ce
eu caut ceva de băut. Sînt sigură că trebuie să ai ceva de băut în casă. Unde o fi? Oh,
lasă că găsesc eu, găsesc!... (Se duce la dulap şi ia sticla. Merge clătinindu-se şi gifiie,
in timp ce încearcă să rida. E cât pe ce să scape sticla din mină)
STELLA (care a observat): Blanche, stai jos şi lasă-mă pe mine să-ţi torn. Dar nu prea
ştiu cu ce să-ţi dau. Poate este sifon în răcitor. Aşteaptă puţin, draga mea, imediat...
BLANCHE: Ah, nu, iubito... Nu merge astă-seară la nervii mei! Unde... Unde... Unde
este...?
STELLA: Stanley? La popice. Îi place teribil. Băieţii au azi... am găsit puţin sifon... o
partidă.
BLANCHE: Numai puţin, Baby, puţin de tot... Să nu te sperii, sora ta n-a devenit o
beţivă. E cald, sînt zăpăcită şi înfierbîntată, şi obosită, şi însetată! Acum stai jos şi
explică-mi şi mie ce-i cu casa asta. Ce cauţi tu într-o casă ca asta?
STELLA: Ştii, Blanche...
BLANCHE: Oh, nu vreau să fiu ipocrită cu tine. Din contră, vreau să fiu foarte sinceră
şi dreaptă. Niciodată, niciodată, nici în visurile mele cele mai rele nu mi-am putut
imagina aşa ceva. Numai Poe! Numai Edgar Allan Poe ar fi putut s-o facă! Cred că de
aici încolo încep pădurile bîntuite de stafii. (Rîde.)
STELLA: Nu, draga mea, de aici încolo încep liniile de triaj...
BLANCHE: Nu, acuma, serios, să lăsăm gluma deoparte. De ce nu mi-ai spus nimic?
De ce nu mi-ai scris nimic, iubito, de ce mi-ai ascuns...
STELLA (cu grijă, turnându-şi şi ei în pahar): Ce ţi-am ascuns, Blanche?
BLANCHE: Că locuieşti în asemenea condiţii!
STELLA: Pentru asta te consumi atîta?... Dar nu este chiar aşa de rău. New Orleans nu
este ca celelalte oraşe...
BLANCHE: Asta n-are nici o legătură cu New Orleans-ul. Tot atît de bine ai putea
spune... (Se opreşte deodată) Ah, iartă-mă,iubito... (Apoiscurt)Să schimbăm subiectul.

4
STELLA (cu oarecare răceală): Mulţumesc! (Pauză. În acest timp, Blanche o priveşte
fix. Stella îi zâmbeşte.)
BLANCHE (privind paharul pe care îl ţine strîns în mină): Tu eşti tot ce mai am pe
lume şi nu eşti mulţumită că mă vezi...
STELLA (cu sinceritate): Blanche, cum poţi să spui asta?
BLANCHE: N-am dreptate?... Cînd văd ce tăcută eşti...
STELLA: Nu m-ai lăsat niciodată să vorbesc prea mult, aşa că m-am obişnuit să tac
atunci cînd sînt cu tine...
BLANCHE (vag): Un obicei bun... (Apoi, dintr-o dată.) Nici nu m-ai întrebat cum de-
am putut pleca de la şcoală mai înainte de vacanţă...
STELLA: Am crezut că, dacă ai să vrei, ai să-mi spui singură.
BLANCHE: Ai crezut că m-au dat afară?...
STELLA: Nu... Am crezut că... ai renunţat tu.
BLANCHE: Am fost atît de epuizată de toate... prin cîte am trecut, încât, m-au lăsat
nervii... (Striveşte ţigara cu nervozitate.) Era cît pe ce să înnebunesc... aproape. Aşa că
domnul Graves - domnul Graves este directorul şcolii - m-a sfătuit să plec puţin. Nu ţi-
am putut da toate amănuntele astea în telegramă... (Bea cu grabă.) Oh, asta bîzîie în
mine şi e aşa de bună!
STELLA: Mai vrei un pahar?
BLANCHE: Nu. Unul e maximum ce pot.
STELLA: Sigur?
BLANCHE : Nu mi-ai spus niciun cuvînt despre cum arăt.
STELLA: Arăţi foarte bine.
BLANCHE: Dumnezeu să te aibă în pază, că mincinoasă mai eşti. Lumina zilei n-a
văzut niciodată asemenea ruină. Dar tu te-ai mai îngrăşat puţin, da, da, eşti durdulie ca
o potîrniche. Şi îţi stă aşa bine...
STELLA: Ei, şi tu, Blanche...
BLANCHE: Ba aşa e... altminteri nu ţi-aş fi spus-o! Numai să fii puţin atentă la
şolduri. Ridică-te!
STELLA: Nu acuma...
BLANCHE: Nu mă auzi? Ţi-am spus să te ridici! (Stella se supune cam fără voie.) Oh,
dezordonato! A picat ceva pe guleraşul tău alb de dantelă, atît de drăguţ. Şi părul...
trebuie să-l tunzi mai frumos, rotund, să-ţi încadreze trăsăturile tale delicate. Stella, ai
o servitoare, nu?
STELLA: Nu. Numai pentru două camere ar fi...
BLANCHE: Ce? Două camere spui?
STELLA: Asta şi... (Este puţin încurcată.)
BLANCHE: Cealaltă? (Râde ascuţit. Se lasă o tăcere jenantă.) Am să mai iau doar un
pic... mai mult ca să-i punem dopul la loc... ca să zic aşa. Şi pune sticla deoparte, să nu
mă mai tenteze. (Se ridică.) Vreau să te uiţi la silueta mea. (Face o piruetă.) Ştii că în
zece ani n-am mai pus niciun kilogram, Stella? Cîntăresc exact cît cîntăream atunci
cînd ai plecat tu de la Belle-Reve. Vara în care a murit tata şi tu ne-ai părăsit...
STELLA (puţin plictisită): Blanche, e de necrezut ce bine arăţi...

5
BLANCHE (amîndouâ rîzînd stingherite): Stella, dar aici sînt numai două încăperi. Nu
văd unde o să stau eu.
STELLA: O să stai aici.
BLANCHE: Ce fel de pat e ăsta? (Se aşază pe el.)
STELLA: Cum ţi se pare?
BLANCHE (Nu e prea convinsă): Minunat, iubito. Nu-mi plac paturile prea moi. Dar
nu e uşă între camere şi Stanley... e cuviincios, da?
STELLA: Stanley... e polonez, ştii asta...
BLANCHE: Ah, da. Asta e ceva aşa ca şi irlandez, nu?
STELLA: Ştii...
BLANCHE: Dar nu aşa îngîmfat, nu?... (Rid amîndouă, iar stingherite.) Mi-am adus
nişte rochii drăguţe să le port cînd mă voi vedea cu prietenii voştri...
STELLA: Mi-e teamă că nu-ţi vor plăcea.
BLANCHE: Cum sunt?
STELLA: Sunt prietenii lui Stanley.
BLANCHE: Polonezi?
STELLA: De tot felul, Blanche.
BLANCHE: Tipuri... eterogene?
STELLA: Ah, da. Da, tipuri, ăsta e cuvîntul.
BLANCHE: În orice caz, mi-am adus rochii drăguţe şi am să le port. Cred că sperai să
stau la un hotel, dar nu mă duc la hotel. Vreau să fiu lîngă tine, să fiu cu cineva. Nu pot
sta singură. Din cauză că, poate ai observat, nu mă simt prea bine... (Vocea i se fringe
şi privirea-i devine speriată.)
STELLA: Pari puţin nervoasă sau extenuată sau aşa ceva...
BLANCHE: Crezi că Stanley o să mă placă sau o să fiu doar o rudă în vizită? Nu-mi
pot da seama...
STELLA: O să vă împăcaţi bine amândoi, numai să nu încerci să-1 compari cu
oamenii pe care-i întîlneam la noi acasă.
BLANCHE: Este atît de... altfel?
STELLA: Da. Altfel de om.
BLANCHE: Cum adică? Cu cine seamănă?
STELLA: Oh, nu poţi descrie pe cineva pe care-1 iubeşti! Uite o fotografie! (îi întinde
o fotografie.)
BLANCHE: E ofiţer?
STELLA: E sergent-major în trupele de geniu. Astea sînt decoraţiile lui!
BLANCHE: Le avea atunci cînd l-ai întîlnit pentru prima oară?
STELLA: N-avea grijă că nu m-a orbit cu toate alămurile astea.
BLANCHE: Nu asta voiam să...
STELLA: Dar, desigur, au fost lucruri care mai tîrziu mi-au plăcut...
BLANCHE: Cum ar fi originea lui civilă! (Stella rlde nesigur.) Ce-a spus cînd a auzit
că voi veni?
STELLA: Oh, Stanley încă nu ştie.
BLANCHE (speriată): Încă nu i-ai spus?
STELLA: E mult timp plecat.

6
BLANCHE: Oh... călătorii?
STELLA: Da.
BLANCHE: Asta-i bine. Adică îmi închipui... nu-i aşa?
STELLA (spunînd jumătate pentru sine): Mi-e foarte greu cînd e plecat, chiar şi o
singură noapte.
BLANCHE: Ce spui!...
STELLA: Şi cînd pleacă o săptămînă, aproape că înnebunesc.
BLANCHE: Ce frumos!
STELLA: Şi cînd vine acasă plîng pe umărul lui ca un copil... (îşi zîmbeşte.)
BLANCHE: Cred că asta înseamnă să iubeşti cu adevărat. (Stella o priveşte cu un
zîmbet radios.) Stella...
STELLA: Ce este?
BLANCHE (cu o izbucnire stingherită): Nu te-am întrebat nimic din ceea ce ai crezut
că am să te întreb. Şi de aceea aştept de la tine să înţelegi ceea ce am să-ţi spun.
STELLA: Ce anume, Blanche? (Figura îi devine îngrijorată.)
BLANCHE: Stella, probabil că ai să mă învinuieşti, ştiu că eşti gata să mă învinuieşti,
dar înainte de a o face, gîndeşte-te bine, tu ai plecat. Eu am rămas şi am luptat! Ai
venit la New Orleans şi ai avut grijă numai de tine. Eu am rămas la Belle-Reve şi am
încercat să păstrez totul. Nu-ţi spun asta ca o învinuire, dar toată greutatea a căzut pe
umerii mei.
STELLA: Cel mai bun lucru pe care l-am avut de făcut a fost să-mi aranjez viaţa,
Blanche.
BLANCHE (începe să se agite cu intensitate): Ştiu, ştiu. Dar tu eşti cea care a părăsit
Belle-Reve, nu eu. Eu am rămas şi am luptat pentru el, am sîngerat pentru el, aproape
am murit pentru el!
STELLA: Blanche, stăpîneşte-te! Ce-i cu ieşirea asta isterică? Spune-mi ce s-a
întîmplat? Ce înseamnă că ai luptat şi ai sîngerat? Ce fel de...
BLANCHE: Eram sigură, Stella. Eram sigură că asta va fi atitudinea ta faţă de...
STELLA: Faţa de ce?...
BLANCHE (încet): De pierderea... de pierderea...
STELLA: Belle-Reve... S-a pierdut...? Nu se poate!
BLANCHE: Da, Stella... (Se uită ţintă una la alta, pe deasupra mesei acoperite cu
linoleum galben. Blanche clatină încet din cap, iar Stella îşi mută încet privirea spre
mâinile ce şi le ţine împreunate pe masă. Muzica blues-urilor creşte în intensitate.
Blanche îşi atinge fruntea cu batista.)
STELLA: Dar cum a fost? Ce s-a întîmplat?
BLANCHE (sărind imediat): Tu mă întrebi ce s-a întîmplat?
STELLA: Blanche!
BLANCHE: Tocmai tu eşti cea care stai aici şi mă acuzi?
STELLA: Blanche!
BLANCHE: Eu, eu, eu am primit loviturile în faţa şi în trupul meu. Toate morţile
astea. Defilarea nesfîrşită ”către cimitir”! Tata, mama! Margaret, în felul acela
îngrozitor! Atît de mare, încît nu putea fi pusă în sicriu. Dar care a ars cum arde
gunoiul! Tu de-abia ai avut timp să vii la înmormîntare, Stella! Dar înmormîntările nu

7
sunt nimic în comparaţie cu morţii! Înmormîntările sînt liniştite, dar morţii nu
întotdeauna. Uneori respiraţia le e răguşită, alteori horcăie şi alteori strigă cu disperare
către tine: Nu mă lăsa! Chiar şi cei bătrîni strigă uneori: Nu mă lăsa! Ca şi cum tu ai
putea să-i opreşti. Înmormîntările sînt tăcute, cu flori delicate. Şi în ce sicrie falnice
sunt puşi! Dacă n-ai fost acolo la căpătâi când strigau: Nu mă lăsa! n-ai să poţi bănui
niciodată lupta groaznică ce se dă pentru o răsuflare şi pentru sînge. Nici nu poţi visa
aşa ceva, dar eu am văzut! Am văzut! Am văzut! Şi acum stai aici, în ochii tăi citesc
cum mă acuzi că am lăsat să se piardă proprietatea! Cum Dumnezeu crezi că s-au plătit
toate aceaste dureri şi toţi morţii ăştia? Căci moartea este scumpă, miss Stella! Şi
Jessie, vărul acela bătrîn, imediat după Margaret. Coasa înspăimîntătoare a morţii se
fixase la poarta casei noastre, Stella! Cartierul ei general era la Belle-Reve. Aşa, iubito,
aşa mi-a alunecat printre degete! Care dintre ei ne-a lăsat ceva? Care dintre ei ne-a
lăsat măcar vreo poliţă de asigurare? Numai bătrînul Jessie, o sută de dolari ca să-i
plătim sicriul. Asta a fost tot, Stella! Şi eu... cu bietul meu salariu de la şcoală... Acuză-
mă! Stai aici, te uiţi ţintă la mine şi te gîndeşti că eu am pierdut proprietatea. Eu am
pierdut-o? Tu unde erai? Cu polonezul tău... în pat,,.
STELLA (sărind): Blanche! Linişteşte-te! E de ajuns! (Iese.)
BLANCHE: Unde te duci?
STELLA: Mă duc la baie, să-mi spăl faţa...
BLANCHE: Oh, Stella, Stella... plîngi...
STELLA: De ce te miri...?
BLANCHE: Oh, iartă-mă... nu am vrut asta... (Se aud vocile bărbaţilor. Stella intră in
baie şi închide uşa după ea. Când apar bărbaţii şi Blanche işi dă seama că trebuie să fie
Stanley care se întoarce, se îndreaptă, ezitind, dinspre baie către masa de toaletă,
privind cu atenţie spre uşa de intrare. Intră Stanley, urmat de Steve şi Mitch. Stanley se
opreşte lingă uşă, Steve, jos, lingă scara în spirală, şi Mitch puţin mai la dreapta lor,
gata să plece. Cind bărbaţii intră, auzim ceva din dialogul următor.)
STANLEY: Aşa, şi l-a luat?
STEVE: Sigur că aşa 1-a luat. A cîştigat lozul cel mare cu un bilet de şase numere...
MITCH: Nu-i mai spune lui din astea... n-o să te creadă. (Mitch iese.)
STANLEY (reţinîndu-l pe Mitch): Hei, Mitch! Vino înapoi! (Auzind vocile, Blanche
se retrage in dormitor. Ia de pe masa de toaletă fotografia lui Stanley, se uită la ea, o
pune la loc. Cind Stanley intră in apartament se ascunde repede după paravanul de la
capătul patului.)
STEVE (către Stanley şi Mitch): Ei, facem un pocker mîine seară?
STANLEY: Sigur... la Mitch...
MITCH (auzind aceasta se întoarce repede la balustrada scării): Nu! Nu la mine. E
mama bolnavă.
STANLEY: Bine, atunci la mine... (Mitch iese din nou afară.) Dar tu aduci
berea! (Mitch se face că nu aude, spune „Noapte bună” tuturor şi pleacă cîntînd. Se
aude de sus vocea lui Eunice.)
EUNICE: Vino odată sus! Am făcut un castron de spaghetti şi îl mănînc singură!
STEVE (mergînd sus): Ţi-am spus şi ţi-am şi telefonat că jucăm. (Către băieţi.) Bere
răsuflată!

8
EUNICE: Nu mi-ai telefonat deloc!
STEVE: Ţi-am spus de dimineaţă şi la prînz ţi-am telefonat...
EUNICE: Să nu mai vorbim de asta. Numai vino odată acasă!
STEVE: Vrei să scrie şi în ziare? (Se aud risete şi larmă de glasuri de la bărbaţii care-şi
iau rămas bun. Stanley deschide uşa de la bucătărie şi intră. Este de statură mijlocie,
solid. Fiinţa lui radiază o fericire animalică, ce se reflectă in toate mişcările şi
atitudinile, încă de tânăr, principalul scop al vieţii sale au fost femeie... primea sau
dădea plăcerea nu cu o uşoară nepăsare, subordonindu-i-se, ci cu forţa şi orgoliul unui
cocoş împăunat. De la această preocupare absorbantă, care-l satisface, pornesc toate
celelalte manifestări ale vieţii lui, ca de exemplu sinceritatea cu bărbaţii, preţuirea unui
umor gros, dragostea pentru băutură, mîncare şi jocuri, pentru maşina lui, radioul lui,
pentru tot ce-i aparţine şi poartă emblema lui de afemeiat vulgar. Pe femei le
categoriseşte dintr-o privire din punct de vedere sexual, închipuindu-şi frînturi de
imagini care-l determină cum anume să le zimbească.)
BLANCHE (retrăgîndu-se involuntar sub privirea lui): Dumneata trebuie să fii
Stanley. Eu sînt Blanche.
STANLEY: Sora Stellei?
BLANCHE: Da.
STANLEY: Hello! Unde-i mititica?
BLANCHE: În baie.
STANLEY: Aha. N-am ştiut că vii la noi.
BLANCHE: Eu... am...
STANLEY: De unde eşti, Blanche?
BLANCHE: Eu... de fapt... stau la Laurel.
STANLEY (s-a dus la dulap şi a luat sticla de whisky): În Laurel... da, da. Aha, da... În
Laurel, adevărat. Nu e în raza mea. Băuturile se duc repede pe vreme călduroasă.
(Ridică sticla spre lumină, ca să vadă cit s-a golit.) Vrei unul...?
BLANCHE: Eu? Nu. Nu mă prea ating de băutură...
STANLEY: Mulţi se ating rar de băutură, dar băutura îi atinge des.
BLANCHE: (abătută): Ha, ha, ha...
STANLEY: Hainele astea mă cam incomodează. Te superi dacă mă fac comod?
(începe să-şi scoată cămaşa.)
BLANCHE: Te rog, te rog...
STANLEY: Deviza mea este: Simte-te cît mai comod!
BLANCHE: Şi a mea. E foarte greu să fii totdeauna proaspăt. Nu m-am spălat încă,
nici măcar nu m-am pudrat şi... ai şi venit!
STANLEY: Ştii că poţi foarte uşor să răceşti cînd stai cu haine umede pe tine, mai ales
după ce ai transpirat tare, ca la popice. Eşti profesoară, nu?
BLANCHE : Da.
STANLEY: Şi ce predai, Blanche?
BLANCHE: Engleza.
STANLEY: N-am fost niciodată bun la engleză. Pentru cît timp ai venit, Blanche?
BLANCHE: Eu... nu ştiu încă.
STANLEY: Vrei să ramîi pe-aici?

9
BLANCHE: Mă gîndeam că dacă nu v-ar deranja...
STANLEY: Bine.
BLANCHE: Călătoriile mă epuizează teribil...
STANLEY: Bine, stai liniştită... (O pisică miaună pe la fereastră. Blanche se sperie.)
BLANCHE: Ce e asta?
STANLEY: Pisici... Hei, Stella!
STELLA (abătută, din baie): Da, Stanley!
STANLEY: Ai căzut înăuntru?
(Surâde lui Blanche. Încearcă şi ea, fără succes, să-i surîdă. O mică tăcere.)
STANLEY: Mi-e teamă să nu te înspăimînt, fiindcă nu sînt un tip prea bine educat.
Stella mi-a vorbit mult despre tine. Ai fost odată măritată, nu-i aşa? (Muzica
începe să cânte, slab, in depărtare, o polcă.)
BLANCHE: Da. Cînd eram foarte tînără.
STANLEY: Şi ce s-a întîmplat?
BLANCHE: Băiatul acela... băiatul... a murit. (Se aşază jos.) Mi-e frică... să nu mi se
facă rău! (Capul îi cade în mîini.)
TABLOUL 2

Este ora şase, în după-amiaza următoare. Blanche face baie. Stella îşi termină toaleta.
Rochia imprimată a Blanchei este întinsă pe patul Stellei. Stanley intră de afară prin
bucătărie, lăsînd uşa deschisă, în timp ce se aude acel veşnic blues de după colţ.

STANLEY: Ce-s toate maimuţărelile astea?

STELLA: Oh, Stan! (Se repede să-1sărute, ceea ce acceptă într-o atitudine exagerat de
demnă.) Mă duc cu Blanche să mîncăm la Galatoire's, şi, de acolo mergem la un teatru.
Asta pentru că azi e ziua voastră de pocker...
STANLEY: Şi cu masa mea ce se întîmplă? Eu nu mă duc să mănînc la Galatoire's.
STELLA: Ţi-am pus ceva rece la gheaţă.
STANLEY: Bine, dar asta nu-i tot atît de elegant.
STELLA: Am să încerc să o ţin pe Blanche în oraş pînă terminaţi voi partida, pentru că
nu ştiu cum ar privi ea asta. Aşa că o să mergem la unul din localurile mici din cartier,
şi ai face bine să-mi dai nişte bani.
STANLEY: Ea unde e?
STELLA: Face o baie fierbinte ca să-şi liniştească nervii. E foarte deprimată.
STANLEY: Din ce cauză?
STELLA: A trecut printr-o mare nenorocire.
STANLEY: Daaa...?
STELLA: Stanley, ştii că... am pierdut Belle-Reve?
STANLEY: Locul acela de la ţară?
STELLA: Da.
STANLEY: Cum?
STELLA (vag): Oh, a trebuit să fie cedat... sau aşa ceva. (O pauză în care Stanley se
gîndeşte, în timp ce Stella îşi schimbă rochia.) Cînd ai s-o vezi, spune-i ceva drăguţ

10
despre felul cum arată. Şi... ah, nu pomeni despre copil. Nu i-am spus încă nimic.
Vreau să aştept pînă se va mai linişti...
STANLEY (ameninţător): Aşa?
STELLA: Şi caută s-o înţelegi şi să fii drăguţ cu ea, Stan.
BLANCHE (cântând în baie): Din ţara cu apa albastră ca cerul / Au adus roabă o fată...
STELLA: Nu se aştepta să ne găsească într-o casă atît de mică. Ştii... eu, în scrisori, i-
am prezentat lucrurile puţin altfel...
STANLEY: Da?
STELLA: Şi admiră-i rochia, şi spune-i că arată minunat. Asta e foarte important
pentru Blanche. Este mica ei slăbiciune.
STANLEY: Aha, înţeleg. Acum, să ne întoarcem puţin şi să-mi spui unde e locul ăla
de la ţară?
STELLA: Ah... da...
STANLEY: Despre ce e vorba? Aş vrea să aflu ceva amănunte în chestiunea asta.
STELLA: Mai bine să nu vorbim prea mult despre asta pînă nu se linişteşte.
STANLEY: Aha, aşa care va să zică. Surioara Blanche nu poate fi plictisită cu
amănunte de afaceri în momentul acesta...
STELLA: Ai văzut cum era aseară...
STANLEY: Mda... am văzut. Dar ia să ne uităm şi noi puţin la actul de vînzare.
STELLA: N-am văzut niciunul.
STANLEY: Nu ţi-a arătat nici o hîrtie sau vreo chitanţă? Sau ceva în genul ăsta, nu?
STELLA: Pare că n-ar fi fost vîndut.
STANLEY: Atunci ce dracu' s-a întîmplat, a cedat-o aşa, pentru binefaceri?
STELLA: Sssst... te aude.
STANLEY: Puţin îmi pasă dacă mă aude. Să văd hîrtiile.
STELLA: N-a fost nicio hîrtie. Nu mi-a arătat nicio hîrtie şi mie puţin îmi pasă de
hîrtii.
STANLEY: Ai auzit vreodată de Codul Napoleon?
STELLA: Nu, Stanley, n-am auzit niciodată de Codul Napoleon şi, dacă aş fi auzit, nu
văd ce legătură...
STANLEY: Atunci, stai puţin să te lămuresc eu, baby, în vreo două chestii...
STELLA: Şi...
STANLEY: În Statul Louisiana, noi avem Codul Napoleon şi, potrivit lui, ceea ce
aparţine soţiei, aparţine şi soţului şi viceversa. De exemplu, dacă eu am o anumită
proprietate sau tu ai o anumită proprietate...
STELLA: Mi se învîrte capul...
STANLEY: Foarte bine. Aştept pînă îşi termină baia fierbinte şi pe urmă o întreb dacă
e la curent cu Codul Napoleon. Am impresia că tu eşti fraierită, baby, şi cind tu eşti
fraierită, conform Codului Napoleon, sînt şi eu fraierit. Şi mie nu-mi place să fiu
fraierit.
STELLA: Ai tot timpul să-i pui toate întrebările astea mai tîrziu, dar dacă ai s-o faci
acuma, ai s-o distrugi din nou. Nu înţeleg ce s-a întîmplat la Belle-Reve, dar nu-ţi dai
seama cît de ridicol eşti cînd îţi închipui că sora mea, sau eu, sau oricine din familia
mea ar fi încercat să te înşele sau aşa ceva...

11
STANLEY: Atunci, dacă s-a vîndut locul, unde sînt banii?
STELLA: Nu s-a vîndut! S-a pierdut! S-a pierdut! (Stanley intră in dormitor şi Stella îl
urmează.) Stanley!
STANLEY (deschide cufărul cu haine care stă în mijlocul camerei şi scoate un braţ
plin cu rochii): Cască ochii la toată marfa asta! Crezi că şi le-a cumpărat din leafa ei de
profesoară?
STELLA: Sssst!
STANLEY: Uită-te la penele şi la blănurile astea cu care a venit aici să se
împopoţoneze! Ce e asta? O rochie de aur, mi-nchipui! Şi asta! Astea ce sînt? Vulpi!
(Le izbeşte.) Blăni de vulpe veritabile, se vede de la un kilometru ! Şi unde-s blănurile
tale de vulpe, Stella? Cele stufoase şi albe ca zăpada! Unde sînt vulpile tale argintii?
STELLA: Astea-s nişte blănuri ieftine de vară, pe care Blanche le are de multă vreme.
STANLEY: Am o cunoştinţă care lucrează cu mărfuri de felul ăsta. Am să-1 chem să
le evalueze. Am să-ţi dovedesc că aici sînt investiţi mii de dolari!
STELLA: Nu fi stupid, Stanley!
STANLEY (aruncă blănurile pe pat, deschide, smucind, o mică cutie din cufăr şi
scoate o mină plină de bijuterii): Şi aici ce are? Comoara din insula piraţilor?
STELLA: Oh, Stanley!
STANLEY: Perle... frînghii de perle... Ce este sora asta a ta? Pescuitoare de perle? Şi
brăţări de aur masiv. Unde sînt perlele şi brăţările tale de aur, Stella?
STELLA: Sssst! Linişteşte-te, Stanley!
STANLEY: Şi diamante! O coroană pentru o împărăteasă!
STELLA: O diademă de strass pentru o toaletă de bal.
STANLEY: Ce e aia strass?
STELLA: Ceva foarte apropiat de sticlă!
STANLEY: Mă iei peste picior? Am şi o cunoştinţă care lucrează la un magazin de
bijuterii. Am să-1 chem să le vadă. Aici este plantaţia ta, sau ce-a mai rămas din ea.
STELLA: Nici nu-ţi dai seama ce stupid şi ce îngrozitor eşti. Şi acum închide cufărul,
pînă nu iese ea din baie.
STANLEY (izbeşte în cufărul aproape închis şi se aşază pe masa din bucătărie):
Kowalski-ii şi DuBois-ii au concepţii diferite.
STELLA (supărată): Da, într -adevăr, slavă Domnului! Eu mă duc afară. (îşi ia pălăria
albă şi mănuşile şi se îndreaptă spre uşa de ieşire.) Vino afară cu mine pînă se îmbracă
Blanche.
STANLEY: De cînd îmi dai ordine?
STELLA: Preferi să stai aici şi s-o insulţi?
STANLEY:Al naibii îţi mai merge gura. Stau aici
(Stella iese pe uşă. Blanche iese din baie într-un halat de satin roşu.)
BLANCHE (liniştită): Hallo, Stanley! Sînt gata, proaspătă, îmbăiată, parfumată; mă
simt ca un nou-născut.
STANLEY (îşi aprinde o ţigară): Asta-i bine.
BLANCHE (trâgînd perdelele de la fereastră): Iartă-mă puţin, pînă îmi pun rochia cea
nouă...
STANLEY: Te rog, îmbracă-te... Blanche.

12
BLANCHE (trage perdelele dintre camere): Am înţeles că aici va avea loc o mică
partidă de cărţi la care noi, doamnele, în mod politicos, nu sîntem invitate.
STANLEY (sumbru): Da...? (Blanche îşi scoate halatul şi îşi pune o rochie imprimată.)
BLANCHE: Unde-i Stella?
STANLEY: A ieşit afară.
BLANCHE: Numai o clipă... Vreau să te rog ceva.
STANLEY: Ce anume?
BLANCHE: Să mă închei la spate. Poţi să intri. (Stanley intră printre perdele cu o
privire mocnită.) Cum arăt?
STANLEY: Arăţi bine.
BLANCHE: Mulţumesc. Acum, încheie-mă.
STANLEY: Nu mă prea pricep.
BLANCHE: Voi, bărbaţii, cu degetele neîndemînatice... Pot să trag un fum din ţigara
ta?
STANLEY: Ia o ţigară întreagă.
BLANCHE: Ah, mulţumesc... Oh... parcă îmi explodează plămînii.
STANLEY: Stella şi cu mine te-am ajutat să despachetezi.
BLANCHE: Da? Tu, desigur, ai lucrat bine şi repede.
STANLEY: Arată de parcă ai fi dat o raită prin marile magazine din Paris...
BLANCHE: Ha, ha! Rochiile sînt pasiunea mea...
STANLEY: Cam cît poate să coste o bucăţică de blană ca asta?
BLANCHE: Asta? Asta a fost omagiul unui admirator al meu.
STANLEY: Da...? Trebuie să te fi admirat mult...
BLANCHE: Ah, cînd eram tînără stîrneam ceva admiraţie. Dar uită-te acuma la mine.
(Îi zimbeşte radioasă.) Mai poţi crede că odată eram considerată atrăgătoare?
STANLEY: Arăţi foarte bine.
BLANCHE: Cerşesc complimentele, Stanley.
STANLEY: Nu prea sînt eu omul care să fac chestii din astea.
BLANCHE: Ce chestii...?
STANLEY: Complimente femeilor, pentru cum arată. N-am întîlnit încă o femeie care
să nu ştie dacă arată bine sau nu, chiar fără să i-o spui, şi unele îşi închipuie despre ele
mult mai mult decît ar fi cazul. Am cunoscut odată una care-mi spunea: „Eu sînt un tip
de vampă. Eu sînt un tip de vampă”. Şi i-am zis: „Ei şi?"
BLANCHE: Şi ea ce-a răspuns?
STANLEY: N-a mai spus nimic. Asta i-a închis gura.
BLANCHE: Şi aşa s-a terminat romanul?
STANLEY: Aşa s-a terminat conversaţia. Asta a fost totul. Unor bărbaţi le place genul
ăsta Hollywoodian, altora nu.
BLANCHE: Cred că faci parte din categoria a doua.
STANLEY: Aşa e.
BLANCHE: Nu-mi închipui cum ar putea o femeie să te farmece.
STANLEY: Aşa e.
BLANCHE: Eşti simplu, dur şi onest, puţin cam primitiv, după cum mi se pare. Ca să
te intereseze o femeie trebuie ca... (Face o pauză cu un gest nedefinit.)

13
STANLEY (încet): Să joace cu cărţile pe faţă.
BLANCHE (zîmbind): Ştii, niciodată nu mi-au plăcut oamenii insipizi. De aceea, cînd
te-am văzut aseară, mi-am spus: Soră-mea s-a căsătorit cu un bărbat. Bineînţeles că
asta a fost tot ce am putut să spun despre tine.
STANLEY (tunînd): Să isprăvim odată!
BLANCHE (astupîndu-şi urechile cu palmele): Ooooo!
STELLA (strigînd de pe scări): Stanley, vino încoace şi las-o pe Blanche să se
îmbrace!
BLANCHE: M-am şi îmbrăcat, iubito!
STELLA: Atunci, vino odată...
STANLEY: Am o mică discuţie cu sora ta.
BLANCHE (senină): Iubito, fă-mi un serviciu. Dă o fugă şi adu-mi o îngheţată... Dar
de lămîie, scumpo. Te rog frumos.
STELLA (ezitînd): Da, bine... (Iese după colţul clădirii.)
BLANCHE: Biata de ea, era aici, afară, şi ne auzea, şi am impresia că nu a înţeles atît
de bine ca mine despre ce este vorba... In regulă. Acuma, domnule Kowalski, hai să nu
mai vorbim cu două înţelesuri. Sînt gata să răspund la toate întrebările. Nu am nimic
de ascuns. Despre ce este vorba?
STANLEY: În statul Louisiana există ceva care se cheamă Codul Napoleon şi ăsta
spune că tot ce posedă nevastă-mea este şi al meu şi viceversa.
BLANCHE: Vai de mine, dar ce aer de judecător ai...? (Se stropeşte cu pulverizalorul
şi în joacă il stropeşte şi pe Stanley. El îi ia pulverizalorul şi îl pune pe masa de toaletă.
Blanche işi dă capul pe spate şi râde.)
STANLEY: Dacă nu aş şti că eşti sora neveste-mii, cine ştie ce-ar trebui să cred despre
tine.
BLANCHE: Ca de exemplu?
STANLEY: Nu mă prosti! Ştii despre ce este vorba.
BLANCHE (pune valorizatorul pe masă): Foarte bine. Cărţile pe faţă. Asta-mi place.
(Se întoarce către Stanley.) Ştiu că am spus o mulţime de minciuni, dar la urma urmei
farmecul unei femei este cincizeci la sută iluzie. Dar cînd e vorba de ceva important cu
adevărat, atunci spun adevărul, şi adevărul este acesta: nu mi-am înşelat nici sora, şi
nici pe tine, şi nici pe nimeni altcineva în toată viaţa mea.
STANLEY: Unde sînt actele? În cufăr?
BLANCHE: Tot ce am este în cufărul ăsta! (Stanley se duce la cufăr, îI deschide brusc
şi începe să umble în el.) Dar ce Dumnezeu îţi închipui? Ce-o fi în capul tău de copil?
Că vă ascund ceva şi că încerc să-mi înşel într-un fel sora? Mai bine lasă-mă pe mine.
Va fi mai rapid şi mai simplu... (Se duce la cufăr şi scoate de acolo o cutie.) Mai toate
hîrtiile mele sînt în cutiuţa asta. (O deschide.)
STANLEY: Şi asta ce e? (Arată o altă legătură de hîrtii.)
BLANCHE: Astea sînt scrisori de dragoste îngălbenite de vreme, toate de la acelaşi
băiat. (Stanley i le ia, ea îi strigă cu asprime.) Dă-mi-le înapoi!
STANLEY: Mai întîi să le văd!
BLANCHE: Mîinile tale le murdăresc!

14
STANLEY: N-o lua aşa! (Desface panglica şi începe să le examineze. Blanche
încearcă să i le smulgă şi scrisorile cad pe jos.)
BLANCHE: Acum, după ce le-ai mînjit, am să le ard.
STANLEY (o priveşte batjocoritor): Ce dracu scrie în ele?
BLANCHE (pe jos, încercînd să le adune): Nişte poezii scrise de un băiat care a murit.
L-am lovit în felul în care încerci să mă loveşti tu pe mine, dar nu poţi. Nu mai sînt
tânără şi vulnerabilă. Dar tînărul meu soţ era, şi eu... să nu mai vorbim despre asta.
Numai dă-mi-le înapoi.
STANLEY: Ce vrei să spui cînd zici c-ai să le arzi?
BLANCHE: Îmi pare rău, mi-am pierdut capul pentru o clipă. Fiecare are ceva ce nu
vrea să-i fie atins de alţii, din cauză că e un lucru... intim... (Pare epuizată şi se aşază
jos cu cutia. Îşi pune ochelarii şi începe să caute metodic printre hîrtii.) Ambler &
Ambler, hmmmm... Crabtree... Mai mult Ambler şi Ambler...
STANLEY: Ce e asta Ambler & Ambler?
BLANCHE: O firmă care dă împrumuturi cu ipotecă.
STANLEY: Atunci s-a dus pe dobînzi...?
BLANCHE (cu mîna la frunte): Probabil că asta s-a-ntîmplat.
STANLEY: Pe mine nu mă interesează ce şi cum. Ce e cu celelalte acte? (Blanche ii
dă toată cutia. Stanley o duce la masă şi începe să examineze hîrtiile.)
BLANCHE (luînd un plic mare, conţinând mai multe acte): Aici sînt mii de hîrtii,
adunate de sute de ani; ele au amputat Belle-Reve, bucată cu bucată, căci uşuraticii
noştri bunici, şi taţi, şi unchi, şi fraţi şi-au pierdut pămînturile pentru fabuloasele lor
păcate trupeşti, ca s-o spun pe şleau. (Îşi scoate ochelarii cu un rîs ostenit.) Cuvîntul
ăsta de patru litere, amor, ne-a irosit toată plantaţia, pînă cînd, în cele din urmă - şi
Stella poate să controleze asta - s-au dus şi casa, şi cei douăzeci de acri de pămînt,
inclusiv un cimitir unde - afară de mine şi de Stella - zac acum toţi. (Pune pe masă
conţinutul plicului.) Aici e totul, numai hîrtii. Ţi le dau ca zestre! Ia-le, răsfoieşte-le.
Poţi să le înveţi pe de rost, dacă vrei! Cred chiar că e de-a dreptul minunat să-ţi dai
seama că în cele din urmă Belle-Reve este grămada asta de hîrtii, ajunsă în mîinile tale
mari şi capabile!... Ce-o fi cu Stella că nu vine odată cu îngheţata aia? (Se lasă pe spate
şi închide ochii.)
STANLEY: Am o cunoştinţă care este avocat şi o să i le dau să le studieze...
BLANGHE: Să-i dai şi o cutie de antinevralgice.
STANLEY (devenind mai sfios): Ştii, după Codul Napoleon un bărbat trebuie să se
intereseze de averea nevestei, mai ales acuma... că va avea un copil... (Blanche
deschide ochii. Pianul se aude mai tare.)
BLANGHE: Stella? Stella va avea un copil? (Visătoare.) N-am ştiut că va avea un
copil! (Se ridică şi merge spre uşa de ieşire. Stella apare de după colţ cu un pacheţel.
Stanley intră în dormitor cu plicul şi cutia. Camerele interioare se întunecă şi devine
vizibil peretele exterior al casei. Blanche se întilneşte cu Stella în capătul de jos al
scării, pe trotuar.) Stella! Stella ca o stea! Ce bine că vei avea un copil! E foarte bine...
Totul e foarte bine!
STELLA: Îmi pare rău că a făcut asta.

15
BLANCHE: Oh, ştiu că nu e el tipul care să umble cu mănuşi, dar cred că este ceea ce
trebuie să se amestece cu sîngele nostru, acuma, după ce am pierdut Belle-Reve. Ne-
am explicat. La început, m-a cam zguduit, dar cred că l-am manevrat bine. Am rîs şi
am tratat totul în glumă. (Apar Steve şi Pablo, ducînd o ladă cu bere.) I-am spus:
”Copil mic”, şi am rîs, şi am flirtat. Da, da, am flirtat cu bărbatu-tău. (Cînd se apropie
bărbaţii.) Se adună oaspeţii pentru partida de pocker! (Cei doi trec printre ele şi intră în
casă.) În ce parte mergem acuma, Stella, încoace...?
STELLA: Nu, pe aici. (O conduce pe Blanche.)
BLANCHE (rîzînd): Un orb conduce un orb! (Se aude vocea unui vînzător de tainale -
un fel de plăcintă cu carne (în Mexic) - care striga.)
VOCEA VÎNZĂTORULUI: Fierbinte! Fierbinte!

TABLOUL 3

Seara de pocker. Ca într-un tablou al lui Van Gogh, care înfăţişează o sală de biliard,
noaptea. Bucătăria sugerează strălucirea unei nopţi fantastice şi culorile crude ale
imaginilor din copilărie. Deasupra muşamalei galbene de pe masa de bucătărie, atirnă
un bec electric cu un abajur verde-aprins. Jucătorii de pocher - Stanley, Steve, Mitch şi
Pablo - poartă cămăşi colorate: albastru-inchis, purpuriu, una in dungi roşii şi albe,
verde-deschis; sînt bărbaţi in deplinătatea forţelor fizice, aspri, dintr-o bucată şi
puternici, ca şi culorile primare pe care le poartă. Pe masă, se văd felii de pepene
verde, sticle de whisky şi pahare. In dormitor este relativ întuneric, pătrunde doar o
rază de lumină ce se revarsă printre perdele şi prin fereastra lată de la stradă. Pentru
moment, este o linişte desăvîrşită, ca înaintea unui pot mare.
STEVE: Mai ai ceva de spus?
PABLO: Mai poţi spune ceva?
STEVE: Dă-mi două cărţi.
PABLO:Tu, Mitch?
MITCH: Eu nu merg.
PABLO: Una.
MITCH: Mai vrea cineva un gît?
STANLEY: Da. Eu!
PABLO: De ce nu se duce cineva pînă la Chinezu să aducă nişte pastrama?
STANLEY: Eu pierd şi tu vrei să mănînci! Mai departe! Deschide cineva? Deschid eu!
Ia-ţi dosul de pe masă, Mitch! La pocker nu-i nevoie de altceva decît de cărţi, relansuri
şi whisky. (Se ridică puţin clătininda-se şi aruncă pe jos nişte coji de pepene.)
MITCH: Faci pe nebunul, da?
STANLEY: Cîte?
STEVE: Dă-mi trei.
STANLEY: Una.
MITCH: Iar nu merg. Aş vrea să plec acasă.
STANLEY: Tacă-ţi gura.
MITCH: S-a îmbolnăvit mama. Şi nu doarme pînă nu mă întorc.
STANLEY: Atunci, de ce nu stai cu ea acasă?

16
MITCH: Ea mi-a spus să ies, aşa că am ieşit, dar n-am nici o plăcere. Tot timpul mă
gîndesc cum s-o fi simţind.
STANLEY: Pentru numele lui Dumnezeu, atunci du-te acasă.
PABLO: Şi ce ai?
STEVE: Culoare!
MITCH: Voi toţi sînteţi căsătoriţi. Dar dacă moare mama, eu rămîn singur. Mă duc la
baie.
STANLEY: Întoarce-te repede, şi-o să-ţi dăm biberonul.
MITCH: Am plecat. (Trece prin dormitor şi intră în baie.)
STEVE (arâtînd cartea): Trei bucăţi. (Povestind în timp ce joacă.) Fermierul ăsta bătrîn
stătea jos în spatele casei şi dădea porumb la puii de găină, cînd, deodată aude o
cotcodăceală grozavă şi găina aia tînără vine lacomă în goană pe lîngă peretele casei cu
cocoşul chiar după ea şi care voia s-o prindă.
STANLEY (impacientat din cauza povestirii): Joacă!
STEVE: Şi cînd cocoşul a văzut că fermierul dădea grăunţe la pui, a frînat, a lăsat
găina şi a început să ciugulească şi el. Şi atunci fermierul a spus: Doamne
Dumnezeule, fă aşa să nu mă apuce foamea! (Steve şi Pablo rid. Surorile apar de după
colţul clădirii.)
STELLA: Încă mai joacă.
BLANCHE: Cum arăt?
STELLA: Foarte bine, Blanche.
BLANCHE: Mi-e foarte cald şi tremur. Aşteaptă să mă pudrez şi pe urmă intrăm. Pot
să intru aşa?
STELLA: Sigur că da. Eşti la fel de proaspătă ca o margaretă !
BLANCHE: Una culeasă de cîteva zile. (Stella deschide uşa şi ele intră.)
STELLA: Ah, băieţi! Tot mai sînteţi aici?
STANLEY: Unde aţi fost?
STELLA: Am fost cu Blanche la un spectacol. Blanche, domnul Gonzales şi domnul
Hubbell.
BLANCHE: Vă rog, nu vă ridicaţi...
STANLEY: Nimeni nu se ridică, aşa că nu-i mai ruga.
STELLA: Cît o să mai dureze jocul ăsta?
STANLEY: Pină cînd o să se termine.
BLANCHE: Pockerul e un joc atît de pasionant! Pot să vă chibiţez?
STANLEY: Nu poţi. De ce nu vă duceţi, voi, femeile, să staţi sus, cu Eunice?
STELLA: Pentru că e aproape două jumătate. (Blanche se duce în dormitor şi trage
parţial perdelele.) Nu puteţi face tururile şi să terminaţi? (Un scaun scirţîie. Stanley o
plesneşte cu palma pe coapsă.) (Cu asprime.) E o glumă proastă, Stanley! (Bărbaţii rid.
Stella trece în dormitor.) Nu pot să sufăr cînd face asta de faţă cu lume.
BLANCHE: Mă gîndesc să fac o baie.
STELLA: Iarăşi?
BLANCHE: Trebuie să-mi liniştesc nervii. E cineva în baie?
STELLA: Nu ştiu... (Blanche bate la uşă. Mitch deschide uşa şi iese ştergindu-şi
mîinile cu un prosop.)

17
BLANCHE: Oh, bună seara!
MITCH: Hello! (Se uită la ea.)
STELLA: Blanche, dumnealui e Harold Mitchell. Sora mea, Blanche DuBois.
MITCH (cu o curtoazie stîngace): Îmi pare bine, domnişoară DuBois!
STELLA: Cum se simte mama ta, Mitch?
MITCH: Cam tot aşa, mulţumesc. I-a plăcut foarte mult smîntîna pe care i-ai trimis-o.
Vă rog să mă iertaţi. (Se întoarce încet în bucătărie, întorcînd capul după Blanche,
tuşind cu timiditate. Îşi dă seama că mai are prosopul in mină şi, râzând încurcat, i-l dă
Stellei. Blanche se uită după el cu un oarecare interes.)
BLANCHE: Băiatul ăsta pare superior celorlalţi...
STELLA: Da, este.
BLANCHE: Am impresia că trebuie să fie mai sensibil.
STELLA: Mama lui este bolnavă.
BLANCHE: E căsătorit?
STELLA: Nu.
BLANCHE: E un lup singuratic?
STELLA: Ştiu eu, Blanche? Nu cred...
BLANCHE: Cu ce... cu ce se ocupă? (Îşi descheie bluza.)
STELLA: Lucrează la bancul de precizie, în secţia de piese de schimb. La uzina la care
lucrează şi Stanley.
BLANCHE: Asta e ceva important?
STELLA: Nu. Stanley este singurul dintre cei de acolo care va ajunge probabil ceva...
BLANCHE: De ce crezi că Stanley va ajunge?
STELLA: Uită-te la el.
BLANCHE: M-am uitat.
STELLA: Atunci îţi dai seama.
BLANCHE: Îmi pare rău, dar n-am observat pecetea geniului pe fruntea lui Stanley.
(Îşi scoate bluza şi rămâne in combinezonul de mătase roşie şi fusta albă in lumina
care vine prin perdele. Jocul continuă in tonuri scăzute.)
STELLA: Nu-i însemnat pe frunte şi, de altfel, nici nu e un geniu.
BLANCHE: Oh! Atunci ce e şi unde? Aş vrea să ştiu.
STELLA: E şofer. Asta e. Stai în lumină, Blanche.
BLANCHE:Ah, da, adevărat! (Iese din fişia galbenă de lumină. Stella şi-a schimbat
rochia şi a îmbrăcat un chimono de satin albastru-deschis.)
STELLA (cu un râs de fată tlnără): Ar trebui să le vezi nevestele!
BLANCHE (rîzînd): Îmi închipui. Nişte vaci mari, nu-i aşa?
STELLA: Ai cunoscut-o pe cea de sus? (Rîde mai tare.) Odată (rîde) i-a plesnit (rîde)
sutienul!
STANLEY: Hei, gîştelor, nu mai sporovăiţi atîta!
STELLA: Nu ai cum să ne auzi!
STANLEY: Dar tu m-auzi pe mine şi eu îţi spun să terminaţi !
STELLA: E casa mea şi am să vorbesc cît am să vreau!
BLANCHE: Stella, nu începe să te cerţi!

18
STELLA: E aproape beat! Mă întorc imediat! (Intră în baie. Blanche se ridică şi se
duce încet la un mic radio pe care-l deschide.)
STANLEY: Ce faci, Mitch? Eşti în joc?
MITCH: Ce? Ah... nu, nu sînt... (Blanche revine în fîşia de lumină. Îşi ridică braţele în
sus şi se întinde, în timp ce păşeşte lascivă spre scaun. La radio se aude o rumbă. Mitch
se ridică.)
STANLEY: Cine a dat drumul la radio?
BLANCHE: Eu. Vă supără?
STANLEY: Inchide-1.
STEVE: Lasă fetele să asculte muzică...
PABLO: Sigur... lasă-le...
STEVE: Parcă e Xavier Cugat... (Stanley sare în sus, se repede la radio şi-l închide. Se
opreşte brusc, în faţa Blanchei, care stă pe scaun, Blanche îl priveşte drept în ochi, fără
să clipească. El se aşază apoi, din nou, la masa de pocker. Doi dintre oameni se ceartă.)
N-am auzit cînd ai spus.
PABLO: Nu i-am spus, Mitch?
MITCH: Nu eram atent...
PABLO: Dar atunci ce făceai?
STANLEY: Privea printre draperii. (Se ridică din nou şi închide perdelele.) Dă odată
cărţile şi joacă. Aşa sînt unii, cînd cîştigă, n-au astîmpăr. (Mitch se ridică în timp ce
Stanley se întoarce la masă.) (Strigă.) Stai jos!
MITCH: Mă duc. Ies din joc.
PABLO: Sigur că n-are astîmpăr. Cu şapte hîrtii de cinci dolari, care-i umflă
buzunarele ca nişte mingi...
STEVE: Mîine ai să-1 vezi la casierie că-i schimbă în mărunţiş...
STANLEY: Şi cînd o să vină acasă ai să-1 vezi că-i bagă la puşculiţa pe care i-a dat-o
maică-sa de Crăciun. (Jucînd.) Pentru el, jocul ăsta este ca o picătură într-un ocean...
(Mitch rîde stingherit, trece printre draperii şi apoi se opreşte.)
BLANCHE (cu delicateţe): Hallo! Camera copiilor e ocupată...
MITCH: Am băut bere...
BLANCHE: Mie nu-mi place berea.
MITCH: E o băutură pentru vreme călduroasă.
BLANCHE: Oh, nu cred... pe mine totdeauna mă încălzeşte şi mai tare. Nu ai cumva o
ţigară? (Şi-a pus un capot vişiniu de satin.)
MITCH: Cum să nu?
BLANCHE: Ce sînt astea?
MITCH: Lucky...
BLANCHE: Ah, bine. Ce tabacheră drăguţă... E de argint?
MITCH: Da. Da. Citeşte ce scrie.
BLANCHE: Ah, e cu dedicaţie? Nu pot s-o deschid. (Mitch aprinde un chibrit şi se
apropie.) Oh! (Citeşte cu greutate prefăcută.) ”Şi dacă Dumnezeu va vrea, / Te voi iubi
mai mult dup-a mea moarte”. Ce vorbeşti, asta e din sonetul meu favorit de doamna
Browning.
MITCH: Îl ştii?

19
BLANCHE: Sigur că da!
MITCH: E o întreagă poveste cu dedicaţia asta.
BLANCHE: Pare a fi o poveste de dragoste.
MITCH: Ceva foarte trist.
BLANCHE:Da?
MITCH: Fata a murit.
BLANCHE (cu un ton de adîncă simpatie): Oh!
MITCH: Atunci cînd mi-a dat asta ştia că o să moară. O fată foarte ciudată şi foarte
dulce, foarte...
BLANCHE: Cred că te-a iubit foarte mult. Sentimentele oamenilor bolnavi sunt atît de
adânci, atît de sincere.
MITCH: Da, da, asta aşa e...
BLANCHE: Durerea predispune la sinceritate, cred.
MITCH: Cu siguranţă că aşa se întîmplă.
BLANCHE: Fata asta face parte dintre oamenii care au avut mult de suferit.
MITCH: Cred că ai dreptate.
BLANCHE: Sînt convinsă că am. Arată-mi un om care n-a cunoscut nicio suferinţă şi
am să-ţi spun că e un superficial. Ascultă-mă pe mine! Am o limbă cam ascuţită... Voi,
bărbaţii, sînteţi vinovaţi de asta. Cînd s-a terminat spectacolul şi n-am putut veni acasă
din cauză că voi jucaţi pocker, a trebuit să mergem să bem ceva. Nu sînt obişnuită să
beau mai mult de un pahar. Două e maximum... iar trei... (Rîde.) Astă-seară am băut
trei!
STANLEY: Mitch!
MITCH: Am ieşit din joc. Stau de vorbă cu domnişoara..
BLANCHE: DuBois.
MITCH: Domnişoara DuBois?
BLANCHE: E un nume francez. Înseamnă pădure şi Blanche înseamnă albă, aşa că
amîndouă la un loc înseamnă pădure albă. Ca o livadă primăvara. Aşa poţi să ţii minte
mai uşor.
MITCH: Eşti franţuzoaică?
BLANCIIE: Sîntem de origină franceză. Primii noştri strămoşi americani erau
hughenoţi francezi.
MITCH: Eşti sora Stellei, nu-i aşa?
BLANCHE: Da, Stella este surioara mea iubită. Îi spun surioară, deşi e ceva mai mare
ca mine. Cu foarte puţin. Nici măcar cu un an. Vrei să-mi faci un serviciu?
MITCH: Sigur că da. Ce anume?
BLANCHE: Am cumpărat dintr-un magazin chinezesc la Bourbon abajurul ăsta drăguţ
de hîrtie colorată. Pune-l, te rog, peste bec, vrei?
MITCH: Cu plăcere.
BLANCHE: Nu pot să stau la lumina unui bec gol, după cum nu pot să aud expresii
mai grosolane sau să văd ceva vulgar.
MITCH (aranjînd abajurul): Cred că noi vă facem impresia unei adunături cam din
topor.
BLANCHE: Mă adaptez uşor... la împrejurări.

20
MITCH: E bine să poţi fi aşa. Eşti în vizită la Stella şi la Stanley?
BLANCHE: Stella nu se simte aşa bine în ultima vreme şi am venit s-o ajut puţin. E
foarte muncită.
MITCH: Nu eşti...?
BLANCHE: Măritată? Nu, nu! Sînt o profesoară fată bătrînă.
MITCH: Profesoară poate eşti, dar fată bătrînă sigur nu eşti!
BLANCHE: Vă mulţumesc, domnule! Apreciez amabilitatea dumneavoastră.
MITCH: Şi zi aşa... Eşti profesoară...
BLANCHE: Da. Ah, da...
MITCH: La şcoala elementară sau la liceu?
STANLEY (urlind): Mitch!
MITCH: Vin imediat!
BLANCHE: Grozav. Ce plămîni are!... La liceu... în Laurel.
MITCH: Şi ce predai? Ce materie?
BLANCHE: Ghiceşte!
MITCH: Cred că artă sau muzică... (Blanche rîde uşor.) Dar probabil mă înşel. Predai
aritmetica.
BLANCHE: Nicio aritmetică, domnule, nicio aritmetică. (Rizînd.) Nici nu ştiu tabla
înmulţirii. Nu. Am nefericirea să fiu profesoară de limba engleză, şi am misiunea să
fac ca o bandă de tineri Romeo, derbedei şi băieţi de prăvălie, să-i preţuiască pe
Hawthorne, Whitmann şi Poe.
MITCH: Cred că mulţi dintre ei sînt mai atraşi de alte lucruri...
BLANCHE: Nici nu ştii cîtă dreptate ai! Nu-şi preţuiesc prea mult moştenirea literară.
Dar sînt băieţi drăguţi. Şi e atît de emoţionant să-i vezi primăvara, cînd descoperă
pentru prima oară ce este dragostea! Ca şi cum nimeni nu ar mai fi descoperit-o
înainte. (Uşa de la baie se deschide şi iese Stella. Blanche continuă să vorbească cu
Mitch.) Oh, ai terminat? Aşteaptă, am să pun radioul. (Întoarce butonul de la radio, se
aude melodia Wien, Wien, nur du allein, Blanche începe să valseze în ritmul muzicii
cu nişte gesturi romantice. Mitch este amuzat şi se mişcă şi el, încercând cu stîngăcie
s-o imite, ca un urs care joacă. Stanley intră minios printre draperii în camera de
culcare. Se duce la micul radio alb, îl apucă şi, cu o înjurătură, il azvlrle pe fereastră.)
STELLA: Eşti beat, eşti beat! Animalule! (Se repede la masa de joc.) Voi toţi! Plecaţi
va rog acasă. Dacă vreunul dintre voi mai are puţină ruşine...
BLANCHE (sălbatică): Stella, fii atentă... el... (Stanley se repede la Stella.)
BĂRBAŢII (încetişor): Linişteşte-te, Stanley... ia-o încet. Lasă...
STELLA: Dacă pui mîna pe mine, am să te... (Se dă înapoi şi iese din scenă. Stanley
avansează şi dispare. Se aude o lovitură. Stella ţipă. Blanche strigă şi aleargă în
bucătărie. Bărbaţii vin şi ei, se produce o încăierare şi se aud înjurături. Ceva se
răstoarnă cu o trosnitură.)
BLANCHE (ascuţit): Sora mea e însărcinată.
MITCH: E îngrozitor!
BLANCHE: Nebunie, curată nebunie!

21
MITCH: Aduceţi-1 aici, băieţi! (Stanley este adus cu forţa, ţinut de doi băieţi, in
dormitor. Încearcă să se elibereze. Dintr-o dată cedează din strînsoarea lor şi se
înmoaie, îi vorbesc liniştit, cu dragoste, iar el îşi ascunde faţa pe unul din umerii lor.)
STELLA (cu o voce ascuţită, nenaturală, fără să se vadă): Vreau să plec de aici... vreau
să plec de aici!
MITCH: Nu trebuie să se joace pocker într-o casă în care sînt şi femei... (Blanche intră
repede în dormitor.)
BLANCHE: Vreau hainele surorii mele! Mergem la femeia aia de sus!
MITCH: Unde sînt hainele?
BLANCHE (deschizlnd dulapul): Le-am găsit! (Se repede la Stella.) Stella, Stella,
iubito! Draga, draga mea surioară, nu-ţi fie frică! (Cu braţele în jurul ei, Blanche o
conduce spre uşă, apoi pe scări în sus.)
STANLEY (năuc): Ce s-a întîmplat... ce este...?
MITCH: Ai cam întrecut măsura, Stan.
PABLO: Acuma şi-a revenit.
STEVE: Gata, băiatul e-n regulă.
MITCH: Puneţi-1 în pat şi daţi-i un prosop ud.
PABLO: Cred că o cafea i-ar face bine...
STANLEY: (apăsat): Vreau apă!
MITCH: Băgaţi-1 sub duş! (Oamenii vorbesc încet între ei şi-l duc la baie.)
STANLEY: Lăsaţi-mă să-mi fac damblaua, porcilor! (Se aude zgomot de lovituri, apa
curge din plin.)
STEVE: Hai s-o ştergem repede de aici! (Se reped la masa de pocher şi în drum spre
ieşire îşi iau cîştigurile.)
MITCH (trist, dar demn): Nu trebuie să se joace pocker într-o casă în care sînt femei.
(Uşa se închide după ei şi se face linişte. Cîntăreţii negri de la barul de după colţ cîntă
Paper doll, slow şi blue. După o clipă, Stanley iese din baie împroşcind cu apă, în
izmene pestriţe şi lipite pe corp din cauză că-s ude.)
STANLEY: Stella! (O pauză.) Păpuşica mea m-a lăsat. (începe să plîngă. Se duce la
telefon şi face un număr printre sughiţurile plînsului.) Eunice? O vreau pe fetiţa mea!
(Aşteaptă un moment şi face din nou numărul.) Eunice! Am să tot sun pînă o să
vorbesc cu fetiţa mea. (Se aude o voce care nu se distinge. Aruncă telefonul pe jos. Se
aud sunete disonante de pian şi alămuri, în timp ce camera se întunecă, iar pereţii
exteriori ai clădirii apar în lumina nopţii. Pentru o clipă se aude blues-ul cîntat la pian.
În cele din urmă, Stanley apare poticnindu-se, îmbrăcat pe jumătate, la uşa de jos, apoi
pe treptele de lemn pînă pe trotuar, în faţa casei. Îşi dă capul pe spate ca un cîine care
urlă şi începe să strige: Stella! Stella! Iubito! Stella!)
STANLEY: Stellahhhh!
EUNICE (strigind din uşa apartamentului): Nu mai urla acolo şi du-te de te culcă!
STANLEY: Vreau să vină păpuşica mea! Stella! Stella!
EUNICE: N-o să vină, aşa că linişteşte-te. Să te înveţi minte!
STANLEY: Stella!

22
EUNICE: Nu se poate să baţi o femeie şi după aia s-o chemi înapoi! Nu mai vine! Şi o
să aibă şi un copil! Puturosule! Javră poloneză! Poate o să pună lumea mîna pe tine şi
o să te stropească cu furtunul de incendiu ca ultima dată...
STANLEY (umil): Eunice, vreau să vină fetiţa la mine.
EUNICE: Ha! (Trînteşte uşa.)
STANLEY (cu o violenţă care ar vrea să crape cerul): Stellaaaaaaaaa! (Se aud sunetele
tinguitoare şi joase ale clarinetului. Uşa de sus se deschide din nou şi Stella coboară în
capot, pe scările înguste şi şubrede. Are lacrimi în ochi şi părul despletit îi cade pe
umeri şi git. Se privesc ţintă unul pe altul. Apoi se îmbrăţişează cu un geamăt de
animal într-un gest de ocrotire. Stanley cade în genunchi pe trepte şi îşi lipeşte faţa de
pîntecul ei. Ochii Stellei se încarcă de tandreţe cînd îi prinde capul şi il apropie de ea.
Stanley deschide uşa, o ia în braţe şi o duce în apartamentul întunecat. Blanche iese în
capot şi coboară înspăimîntată.)
BLANCHE: Unde-i mica mea surioară. Stella! Stella! (Se opreşte la uşa
apartamentului întunecat al surorii sale. Îşi ţine deodată respiraţia. Coboară pe trotuar
în faţa casei. Priveşte în dreapta şi în stinga, ca în faţa unui sanctuar. Muzica se aude
din ce în ce mai încet. Mitch apare de după colţ.)
MITCH: Domnişoară DuBois...
BLANCHE: Oh!
MITCH: S-a liniştit totul?
BLANCHE: A coborît şi s-a dus înapoi la el.
MITCH: Bine a făcut!
BLANCHE: Sînt îngrozită...
MITCH: Ho! Ho! Nu ai de ce să te sperii! Sînt nebuni unul după celălalt!
BLANCHE: Nu sînt obişnuită cu astfel de...
MITCH: Păcat că s-a întîmplat cînd erai şi dumneata aici. Dar nu trebuie s-o iei în
serios.
BLANCHE: Dar ce violenţă...
MITCH: Stai jos pe trepte şi fumează cu mine o ţigară...
BLANCHE: Dar nu sînt îmbrăcată cum trebuie...
MITCH: În cartierul ăsta nu are nicio importanţă...
BLANCHE: Ce tabacheră drăguţă...
MITCH: Ţi-am arătat dedicaţia, nu?
BLANCHE: Da. (Pauză. Se uită la cer.) Sînt atîtea lucruri... atîtea lucruri de neînţeles
pe lume... (Tuşeşte.) Iţi mulţumesc că eşti atît de bun cu mine. Acuma am nevoie de
puţină bunătate.

TABLOUL 4

Dimineaţa următoare, devreme. Gălăgia pe care o fac strigătele de pe stradă aduc a

cintec coral. Stella stă întinsă în dormitor. Faţa îi este senină în lumina soarelui de
dimineaţă. Cu o mină îşi mîngîie uşor pîntecele, plină de simţămîntul maternităţii, nou
pentru ea. Cu cealaltă, răsfoieşte o revistă ilustrată. Ochii şi buzele au acel calm
aproape insensibil al icoanelor bizantine. Masa este plină cu resturi de la micul dejun şi

23
cu rămăşiţele mesei de cu seară, iar pijamaua ţipătoare a lui Stanley zace pe jos în faţa
camerei de baie. Uşa de afară este uşor întredeschisă şi se vede un cer strălucitor de
vară. Blanche apare în uşă. A petrecut o noapte de insomnie şi aspectul ei este complet
deosebit de al Stellei. Îşi presează cu nervozitate, de buze, degetele îndoite, în timp ce
priveşte prin uşă, înainte de a intra.
BLANCHE: Stella!
STELLA (mişcându-se leneş): Hmmh! (Blanche scoate un geamăt şi aleargă în
dormitor, aruncîndu-se jos lingă Stella, într-un acces de tandreţe isterică.)
BLANCHE: Baby, surioara mea!
STELLA (îndepărtîndu-se de ea): Blanche, ce e cu tine? (Blanche se ridică încet în faţa
patului, privindu-şi sora cu degetele presate pe buze.)
BLANCHE: A plecat?
STELLA: Stan? Da!
BLANCHE:Se întoarce?
STELLA: S-a dus să greseze maşina. De ce?
BLANCHE: De ce? Am crezut că înnebunesc, Stella! Cînd am văzut că eşti atît de
smintită ca să te întorci aici după tot ce s-a întîmplat, eram cit pe ce să vin după tine!
STELLA: Îmi pare bine că n-ai venit.
BLANCHE: Ce se petrece în capul tău? (Stella face un gest nedefinit.) Răspunde-mi!
Ce? Ce?
STELLA: Blanche, te rog! Stai jos şi nu mai ţipa aşa.
BLANCHE: Bine, Stella. Am să repet întrebarea calm şi liniştit. Cum de ai mai putut
să te întorci aseară aici? Pentru că a trebuit să dormi cu el! (Stella se ridică liniştită şi
degajată.)
STELLA: Blanche, uitasem ce impresionabilă eşti. Dai poveștii ăsteia prea multă
importanţă.
BLANCHE: Aşa sînt?
STELLA: Da, aşa eşti, Blanche. Îmi dau seama ce impresie trebuie să-ţi fi făcut ţie şi
regret foarte mult tot ce s- a întîmplat, dar nu e nici pe departe atît de serios cum crezi
tu. În primul rînd, cînd bărbaţii beau şi joacă pocker se poate întîmpla orice. E
întotdeauna ca un butoi de praf de puşcă. Nici nu ştia ce face. Cînd m-am întors, era ca
un mieluşel şi îi era foarte, foarte ruşine de el.
BLANCHE: Şi asta... şi asta împacă totul?
STELLA: Nu, sigur că nimeni n-ar trebui să facă asemenea zarvă, dar, cîteodată, se
întîmplă. Stanley are mania asta să spargă. Ştii, în noaptea nunţii, curînd după ce am
venit aici, mi-a smuls un papuc şi a spart cu el toate becurile din casă.
BLANCHE: A spart... ce?
STELLA: A spart toate becurile cu tocul de la papuc! (Rîde.)
BLANCHE: Şi tu... l-ai lăsat? N-ai fugit, n-ai strigat?
STELLA: Eu? Eram înspăimîntată... (Aşteaptă o clipă.) Eunice ţi-a dat ceva să mănînci
de dimineaţă?
BLANCHE: Crezi că am poftă de mîncare?
STELLA: Vezi că a mai rămas puţină cafea...
BLANCHE: Eşti atît de împăcată cu toate astea, Stella..

24
STELLA: Ce altceva pot să fac? A luat radioul să-1 repare. Noroc că nu a căzut pe
pavaj şi n-are decît o singură lampă spartă...
BLANCHE: Şi tu rîzi...
STELLA: Dar ce altceva vrei să fac...?
BLANCHE: Să-ţi vii în fire şi să priveşti lucrurile în faţă!
STELLA: Şi care-s lucrurile astea, după tine?
BLANCHE: După mine? Eşti căsătorită cu un nebun!
STELLA: Nu!
BLANCHE: Ba da! Aşa e! Şi situaţia ta este mai rea decît a mea. Numai că tu nu-ţi dai
seama de asta. Eu am să fac ceva. Am să-mi adun toate puterile şi am să-mi fac o altă
viaţă.
STELLA: Da?
BLANCHE: Pe cînd tu eşti prinsă aici. Şi asta nu e bine, căci încă nu eşti bătrînă. Mai
poţi să scapi!
STELLA (clar şi răspicat): Nu sînt prinsă nicăieri şi nu vreau să scap de nicăieri.
BLANCHE (nu-i vine a crede): Ce spui, Stella?
STELLA: Am spus că nu sînt prinsă nicăieri de unde aş vrea să scap. Uită-te la
dezordinea din camera asta! Şi la sticlele astea goale! Au băut două lăzi astă-noapte.
Mi-a promis azi-dimineaţă că se va lăsa de partidele astea de pocker, dar ştii bine cît
poate să ţină o asemenea făgăduială. Ei bine, asta e plăcerea lui, tot aşa după cum a
mea este cinematograful sau bridge-ul. Oamenii trebuie să-şi tolereze unul altuia
obişnuinţele, aşa cred.
BLANCHE: Nu te înţeleg. (Stella se întoarce către ea.) Nu-ţi înţeleg această
indiferenţă. Asta e un fel de filosofie chinezească.
STELLA: Ce fel de...?
BLANCHE: Toată... întortocherea şi mormăiala asta... o lampă spartă... sticle de bere...
dezordine în bucătărie... ca şi cum nimic neobişnuit nu s-ar fi întîmplat! (Stella ride, ia
mătura şi-o învirteşte în mîini.)
BLANCHE: Înadins îmi scuturi asta în faţă...
STELLA: Nu.
BLANCHE: Isprăveşte! Lasă mătura! Nu vreau să faci curăţenie după el!
STELLA: Şi atunci cine o să facă? Tu?
BLANCHE: Eu? Eu!
STELLA: Nu, asta nu se poate!
BLANCHE: Oh, stai, lasă-mă să mă gîndesc. Numai să-mi funcţioneze creierul.
Trebuie să facem rost de nişte bani, asta-i singura cale.
STELLA: În orice caz, e bine să faci rost de bani.
BLANCHE: Ascultă-mă! Am o idee. (Încet, pune o ţigară în ţigaret.) Iţi mai aduci
aminte de Shep Huntleigh? (Stella clatină din cap.) Sigur îţi aduci aminte! Am fost
colegă cu el la şcoală şi un timp am fost buni prieteni. Ei bine...
STELLA: Ei...?
BLANCHE: Am fost la el iarna trecută. Ştii că am fost de Crăciun la Miami?
STELLA: Nu.

25
BLANCHE: Ei bine, am fost. Am făcut excursia asta ca o investiţie, sperînd să
întâlnesc pe cineva care să aibă un milion de dolari...
STELLA: Ai făcut asta?
BLANCHE: Da. Am fost la Shep Huntleigh. Am fost la el, pe bulevardul Biscayne, în
seara de Crăciun... în maşina lui... un Cadillac decapotabil, lung ca o casă...
STELLA: Cred că de-abia putea să circule în aglomeraţie...
BLANCHE: Ai auzit de sonde petrolifere?
STELLA: Da, demult.
BLANCHE: Are o mulţime, în tot Texasul. Texasul îi varsă, literalmente, aur în toate
buzunarele.
STELLA: Nu mai spune!
BLANCHE: Tu ştii ce indiferentă sînt la bani. Nu mă gîndesc la bani decît în ceea ce
te priveşte pe tine. Dar el poate face ceva, sigur că poate...
STELLA: Să facă ce... Blanche?
BLANCHE: Să ne deschidă... un magazin!
STELLA: Ce fel de magazin?
BLANCHE: Oh, un magazin oarecare. Poate s-o facă numai cu jumătate din ce aruncă
nevastă-sa la curse...
STELLA: E căsătorit?
BLANCHE: Iubito, aş mai fi eu aici dacă n-ar fi căsătorit? ( Stella rîde uşor. Blanche
se ridică şi se duce repede la telefon. Vorbeşte ascuţit.) Cum pot obţine legătura cu
Western Union? Operatorule!... Western Union!
STELLA: Ăsta e un telefon automat, draga mea.
BLANCHE: Nu pot să fac nimic, sînt prea...
STELLA: Fă litera O.
BLANCHE: O?
STELLA: Da. „O" pentru operator! (Blanche se gândeşte un moment, apoi pune
telefonul jos.)
BLANCHE: Dă-mi un creion. N-ai o bucată de hîrtie? Să scriu mai întîi ce am să-i
spun... (Se duce la masa de toaletă şi ia un şerveţel de hîrtie şi un creion de sprîncene,
ca să scrie cu el.) Aşa... să vedem... (Muşcă creionul.) „Dragă Shep. Sora mea şi cu
mine într-o situaţie disperată.
STELLA: Iartă-mă.
BLANCHE: „Sora mea şi cu mine într-o situaţie disperată. Amănunte mai tîrziu. Te-ar
interesa...? (Muşcă iar creionul.) Te-ar interesa..." (Aruncă creionul pe masă şi se
ridică.) Nu se poate face nimic prin telefon!
STELLA (rîzînd): Nu fi caraghioasă, dragă.
BLANCHE: Dar mă gîndesc la ceva. Am apucat să mă gîndesc la ceva. Nu rîde, nu
rîde de mine, Stella! Te rog, te rog... stai puţin să văd ce mai am în poşetă! Asta-i tot.
(Apucă poşeta deschisă.) Şaizeci şi cinci de cenţi de aramă în banii statului!
STELLA (mergând spre birou): Stanley nu-mi dă o sumă anumită. Îi place să plătească
singur totul, dar azi dimineaţă mi-a dat zece dolari ca să liniştească lucrurile. Ia tu
cinci, Blanche, mie-mi ajunge restul.
BLANCHE: Oh, nu, Stella!

26
STELLA (insistind): Ştiu cum ţi se ridică moralul, dacă ai nişte bani în buzunar.
BLANCHE: Nu, mulţumesc... Am să fac rost.
STELLA: Fii serioasă. Cum se face că stai aşa prost cu banii?
BLANCHE: Banii se duc repede... se duc şi casele... averile... (îşi freacă fruntea.)
Poate că azi o să am nevoie de un calmant.
STELLA: Îţi dau eu imediat.
BLANCHE: Nu, acuma nu! Trebuie să mă gîndesc mult.
STELLA: Aş prefera să laşi lucrurile aşa cum sînt, cel puţin un timp.
BLANCHE: Stella, nu pot să trăiesc cu el la un loc. Tu poţi. E soţul tău. Dar cum aş
mai putea locui eu aici, după tot ce a fost aseară, numai cu draperiile astea între noi?
STELLA: Blanche, tu aseară l-ai văzut în ce are el mai rău.
BLANCHE: Din contră, l-am văzut în ce are mai bun. Un asemenea om nu are altceva
de dat decît forţa animalică, şi ne-a făcut o demonstraţie minunată în sensul ăsta.
Singura posibilitate de a trăi cu un astfel de om este... să te culci cu el. Şi asta e treaba
ta... nu a mea...
STELLA: După ce ai să te linişteşti puţin ai să vezi că-ţi vei schimba părerile despre
el. Nu trebuie să ai grijă de nimic cît eşti aici. Vreau să spun... cheltuieli...
BLANCHE: Am un plan pentru amîndouă. Care să ne scoată pe amîndouă de aici!
STELLA: Eşti sigură că vreau să scap de aici...?
BLANCHE: Sînt sigură că îţi aminteşti încă destul de Belle-Reve ca să-ţi dai seama că
nu se poate trăi în casa asta şi cu jucătorii ăştia de pocker...
STELLA: Ştii... eşti mult prea sigură.
BLANCHE: Nu cred că eşti prea cinstită cu tine însăţi.
STELLA: Nu?
BLANCHE: Îmi închipui cam cum trebuie să se fi întîmplat... L-ai văzut în uniformă,
ofiţer... nu aici... dar...
STELLA: Nu prea cred că are vreo importanţă unde l-am văzut...
BLANCHE: Să nu-mi spui că a fost unul dintre lucrurile alea misterioase şi
electrizante dintre oameni. Dacă ai să-mi spui, o să-ţi rîd în nas.
STELLA: Nu. Şi n-am să-ţi mai spun nimic despre asta.
BLANCHE: Foarte bine.
STELLA: Dar sunt unele lucruri care se petrec între un bărbat şi o femeie, în întuneric,
lucruri care fac ca tot restul să pară fără importanţă. (Pauză.)
BLANCHE: Lucrul despre care vorbeşti tu este numai dorinţă, dorinţă brutală, atîta
tot: Dorinţă. Numele tramvaiului care zdrăngăne şi uruie prin cartierul ăsta, de pe
strada aia veche de sus, şi pînă jos pe cealaltă...
STELLA: Ai mers vreodată cu el?
BLANCHE: El m-a adus aici... Aici, unde nu am vrut şi unde mi-e ruşine că mă aflu.
STELLA: Nu crezi că atitudinea ta de superioritate este puţin cam deplasată?
BLANCHE: Nu sînt şi nici nu mă cred superioară, Stella. Crede-mă că nu. Numai că
aşa văd eu lucrurile. Cu un astfel de om te duci o dată... de două ori... de trei ori... atîta
timp cît ai pe dracu-n tine. Dar să trăieşti alături de el? Să ai un copil cu el?
STELLA: Ţi-am spus doar că îl iubesc!
BLANCHE: De asta tremur pentru tine. Cu adevărat... tremur pentru tine.

27
STELLA: Nu te pot împiedica să tremuri, dacă aşa vrei tu. (Pauză.)
BLANCHE: Pot să vorbesc... deschis?
STELLA: Da, poţi. Dă-i drumul. Atît de deschis cum doreşti. (De afară se aude
apropiindu-se un tren. Tăcere cită vreme se aude zgomotul trenului. Amîndouă sint in
dormitor. Intră Stanley, fără să fie auzit din cauza zgomotului pe care-l face trenul.
Femeile nu-l văd; rămâne pe loc cu cîteva pachete în braţe, ascultind conversaţia care
urmează. Este îmbrăcat într-o salopetă şi nişte pantaloni pătaţi de ulei)
BLANCHE: Bine. Dacă-mi dai voie... e vulgar!
STELLA: Ah, da. Cred că da.
BLANCHE: Crezi? Nu poţi să fi uitat atît de mult felul în care am fost noi crescute,
Stella, încît să crezi că ar putea avea vreo cît de mică parte de gentleman în toată firea
lui! Nicio părticică, niciuna! Sau dacă ar fi măcar mediocru sau măcar simplu! Dar bun
şi sănătos. Dar nu! Este ceva de-a dreptul animalic în el! Probabil că mă urăşti că-ţi
spun toate astea, nu?
STELLA (rece): Dă-i înainte şi spune-mi tot ce ai de spus, Blanche!
BLANCHE: Acţionează ca un animal şi are apucăturile unui animal. Aşa mănîncă, aşa
se mişcă, aşa vorbeşte! Este în el ceva subuman, ceva ce n-a ajuns încă la stadiul de
umanitate! Da, ceva ce seamănă cu o maimuţă, ca într-unul din desenele alea pe care le
vezi în studiile antropologice! Mii şi mii de ani au trecut pe lingă el şi iată-1 aici -
Stanley Kowalski - supravieţuitorul epocii de piatră! Aducînd acasă carnea crudă după
crima din junglă! Şi tu... tu aici... care îl aştepţi! Poate că te va sfărîma, sau poate va
grohăi şi te va săruta. Dacă sărutările vor fi fost descoperite pînă acum. Cade noaptea
şi celelalte maimuţe încep să se adune. Aici, la intrarea în grotă, grohăind cu toate ca şi
el, şi horpăind, şi clefăind, şi ţopăind! Seara lui de pocker! Aşa-i spui. Petrecerea asta
de maimuţe. Una din ele mîrîie, alta apucă cu lăcomie ceva... şi începe lupta!
Dumnezeule! Poate că e multă vreme de cînd am fost făcuţi după chipul şi asemănarea
lui Dumnezeu, dar, Stella, surioară, de atunci şi pînă acum am mers puţin înainte!
Lucruri ca arta, poezia şi muzica, lucruri care au adus o lumină nouă, au apărut, de
atunci, pe lume. În unii oameni au răsărit muguri ai unor simţiri delicate! Pe astea
trebuie să le facem să crească. Să ne agăţăm de ele şi să le purtăm ca pe un steag. In
marşul ăsta întunecat spre necunoscut să ne apropiem de ele... Nu! Să nu dăm îndărăt
spre bestii... (Trece un alt tren. Stanley ezită, umezindu-și buzele. Apoi, se întoarce în
vârful picioarelor și traversează spre ușa principală. Femeile nu-l văd încă. După ce
trenul a trecut, strigă prin ușa principală, închisă)
STANLEY: Hei, hei, Stella!
STELLA (care a a scultat-o cu gravitate pe Blanche): Stanley!
BLANCHE: Stella, eu...
STANLEY: Hei, Stella. Blanche s-a întors?
STELLA: Da. S-a întors.
STANLEY: Hei, Blanche! (Rînjeşte la ea.)
STELLA: Ai stat sub maşină?
STANLEY: Nenorociţii ăia de mecanici de la Fritz's nu-şi cunosc meseria... Hei!
(Stella îI cuprinde cu amindouă mîinile, imbrăţişîndu-l mîndră, in prezenţa Blanchei.
Stanley râde şi îi trage capul spre el. Pe deasupra capului ei, rîde şi se strîmbă la

28
Blanche prin perdele. În timp ce luminile scad şi ei râmân înlănţuiţi într-o
prelungită şi înfocată îmbrăţişare, se aud melodii de blues cîntate la pian, trompetă şi
tobe.)

TABLOUL 5

Blanche stă pe un scaun în dormitor şi îşi face vînt cu o frunză de palmier, în timp ce
citeşte o scrisoare aproape terminată. Dintr-odată, izbucneşte într-un hohot de rîs.
Stella se îmbracă în baie.
STELLA: De ce rîzi, dragă?
BLANCHE: De mine, de mine, ce mincinoasă sînt! I-am scris lui Shep o scrisoare.
(Apucă scrisoarea.) „Dragă Shep. Îmi petrec vara în zbor, în vizite, ici, colo. Şi cine
ştie, poate îmi va veni o idee subită să fac un salt pînă la Dallas! Ce spui de asta? Ha,
ha! (Rîde nervoasă, în hohote, modulîndu-şi glasul, ca şi cum ar vorbi cu Shep în
momentul de faţă.) Cine e înştiinţat, e înarmat, după cum se spune!” Cum sună?
STELLA: Hmmm...
BLANCHE (continuînd cu nervozitate): „Cei mai mulţi dintre prietenii surorii mele se
duc vara în nord, dar unii au case pe coastă, şi acolo a fost un şir nesfîrşit de petreceri,
ceaiuri, cocktailuri şi dejunuri...” (Sus, în apartamentul Hubbell-ilor se aude scandal.)
STELLA: Mi se pare că Eunice se ceartă cu Steve. (Se aud zbieretele mînioase ale lui
Eunice.)
EUNICE: Am aflat eu despre tine şi blonda aia!
STEVE: E o minciună sfruntată!
EUNICE: Nu mă prosteşti pe mine. N-am nimic contra să stai jos la „Four Deuces",
dar să nu te prind sus.
STEVE: Dar cine m-a văzut sus?
EUNICE: Te-am văzut eu cum dădeai tîrcoale în jurul balconului. Am să chem poliţia
de moravuri.
STEVE: Să faci bine să nu mai spui una ca asta!
EUNICE (ţipînd): Dai în mine? Mă duc să chem poliţia! (Se aude zgomotul unui
obiect de aluminiu care se loveşte de perete, urmat de mormăitul unui bărbat furios,
lovituri şi mobile răsturnate. O plesnitură şi apoi linişte relativă.)
BLANCHE (cu vioiciune): A omorît-o? (Eunice apare pe scări complet răvăşită.)
STELLA: Nu. Vine jos!
EUNICE: Chem poliţia. Mă duc să chem poliţia! (Fuge după colţ. Ele râd, Stanley
apare de după colţ în cămaşa de popice, din mătase verde cu roşu. Urcă pe scări şi intră
în bucătărie. Auzindu-l, Blanche devine nervoasă.)
STANLEY: Ce s-a întîmplat cu Eunice?
STELLA: S-a certat cu Steve. A chemat poliţia?
STANLEY: Nu. A cerut ceva de băut.
STELLA: E mult mai practic. (Steve vine jos, frecindu-şi o vinătaie de pe frunte şi
bagă capul pe uşă.)
STEVE: E aici?
STANLEY: Nu, nu. E la „Four Deuces".

29
STEVE: Namila asta în călduri! (Se uită după colţ cu oarecare timiditate, apoi cu o
îndrăzneală prefăcută se întoarce şi se duce după ea.)
BLANCHE: Trebuie să-mi notez asta în carneţel. Ha, ha! Îmi alcătuiesc un carnet
întreg cu cuvinţelele şi expresiile distinse pe care le-am auzit aici.
STANLEY: N-ai aflat nimic aici să nu fi auzit mai înainte!
BLANCHE: Pot s-o scriu şi pe asta?
STANLEY: Poţi să scrii pînă la cinci sute!
BLANCHE: Este un număr destul de mare. (Stanley deschide un sertar de la birou, îl
închide cu zgomot. Aruncă ghetele într-un colţ. La fiecare zgomot Blanche tresare
uşor. În cele din urmă vorbeşte.) În ce zodie te-ai născut?
STANLEY (în timp ce se îmbracă): Zodie?
BLANCHE: Constelaţie astrologică. Cred că sub semnul lui Marte. Oamenii născuţi
sub semnul ăsta sînt puternici şi dinamici. Le place la nebunie zgomotul. Le place să
arunce cu lucrurile primprejur. Probabil că în armată ai avut ce arunca şi acuma, că nu
mai eşti, te răzbuni pe bietele lucruri de le azvîrli cu atîta furie! (In acest timp, Stella
caută de zor în dulap. Acum scoate capul afară.)
STELLA: Stanley s-a născut la cinci minute după Crăciun.
BLANCHE: Zodia Capricornului. Ţapul!
STANLEY: Şi tu sub ce semn eşti născută?
BLANCHE: Oh, ziua mea de naştere e luna viitoare, la 15 septembrie. E sub Virgo.
STANLEY: Ce e aia?
BLANCHE: Virgo e Fecioara.
STANLEY (dispreţuitor): Hah! (Avansează cu un pas, în timp ce-şi înnoadă cravata.)
Ascultă, cunoşti cumva pe unul pe care-1 cheamă Shaw? (Figura Blanchei are o mică
tresărire. Se duce după sticla de colonie şi îşi udă batista, în timp ce răspunde cu
atenţie.)
BLANCHE: Da, oricine cunoaşte pe cineva pe care-1 cheamă Shaw!
STANLEY: Ăsta, unul pe care-l cheamă Shaw, are impresia că te-a întîlnit în Laurel,
dar cred că te confundă cu altcineva, din cauză că pe acest altcineva l-a întîlnit la un
hotel numit „Flamingo". (Blanche ride, cu respiraţia tăiată, în timp ce îşi tamponează,
cu batista parfumată tîmplele.)
BLANCHE: Mi-e frică şi mie că m-a confundat cu acest „altcineva". Hotelul
”Flamingo” nu e genul de local în care as vrea să fiu văzută.
STANLEY: Îl cunoşti?
BLANCHE: Da. L-am văzut şi i-am simţit mirosul.
STANLEY: Înseamnă că ai fost foarte aproape, dacă ai putut să-1 miroşi...
BLANCHE: Mirosul de parfum ieftin e foarte pătrunzător.
STANLEY: Ăsta al tău e scump?
BLANCHE: 25 de dolari uncia. Şi aproape s-a terminat. N-ar fi rău să-ţi aduci aminte
asta de ziua mea de naştere. (Vorbeşte degajat, dar în voce are o notă de frică.)
STANLEY: Shaw te-o fi confundat. Se duce tot timpul la Laurel, aşa că poate să se
intereseze şi să lămurească orice confuzie. (Se întoarce şi trece printre draperii.
Blanche închide ochii ca şi cum ar fi gata să leşine. Îi tremură mîinile, cînd duce din
nou batista la frunte. Steve şi Eunice vin de după colţ. Steve o ține pe Eunice pe după

30
umeri; ea sughite cu putere, în timp ce el îi ciripeşte cuvinte de dragoste. Se aude de pe
scară un zgomot ca de tunet, în timp ce urcă strîns îmbrăţişaţi.)
STANLEY (către Stella): Te aştept la Four Deuces.
STELLA: Hei, nu mă săruţi?
STANLEY: Nu de faţă cu soră-ta. (Iese. Blanche se ridică de pe scaun. Pare sfîrşită. Se
uită în jur cu o expresie de panică.)
BLANCHE: Stella, ce-ai auzit despre mine?
STELLA: Ihhh?
BLANCHE: Ce ţi-a spus lumea despre mine?
STELLA: Ce să-mi spună?
BLANCHE: N-ai auzit nicio bîrfă... urîtă... pe socoteala mea?
STELLA: Vai, Blanche, nu! Sigur că nu!
BLANCHE: Iubito... în Laurel... s-a vorbit mult...
STELLA: Pe socoteala ta, Blanche?
BLANCHE: Nu am fost chiar atît de cuminte ultimii doi ani şi ceva, de cînd Belle-
Reve mi-a scăpat printre degete...
STELLA: Fiecare dintre noi facem lucruri care...
BLANCHE: Niciodată nu am fost destul de tare sau de capabilă să mă apăr singură.
Cînd oamenii sînt delicaţi - oamenii delicaţi trebuie să strălucească şi să se înflăcăreze
- poartă culori delicate, culori de aripi de fluture, şi pun... un abajur de hîrtie în jurul
becurilor... Dar nu ajunge să fii delicat. Trebuie să fii delicat şi atrăgător. Şi eu... mă
veştejesc. Nu ştiu cîtă vreme încă am să mai pot păcăli. (Se lasă seara şi s-a întunecat.
Stella se duce în dormitor şi aprinde becul de sub abajurul de hîrtie. Ia o sticlă cu o
băutură slabă.) Mă asculţi?
STELLA: Nu te ascult atunci cînd devii morbidă... (Vine cu sticla spre Blanche.)
BLANCHE: (cu o bruscă schimbare spre veselie): Asta e pentru mine?
STELLA: Pentru nimeni altul.
BLANCHE: Oh, ce drăguţă eşti. E limonada?
STELLA (întorcînd-se): Asta înseamnă că mai vrei ceva în ea...
BLANCHE: Oh, iubito. O picătură nu strică niciodată o limonada. Lasă-mă pe mine.
Nu trebuie să mă serveşti.
STELLA: Îmi place să te servesc, Blanche. Am impresia că sînt acasă. (Se duce in
bucătărie, ia un pahar şi pune nişte whisky în el.)
BLANCHE: Trebuie să admit că-mi place să fiu servită... (Se repede în dormitor.
Stella se duce la ea cu paharul. Deodată, Blanche apucă mina liberă a Stellei şi, cu un
geamăt, o lipeşte de buze. Stella este încurcată de această dovadă de emoţie. Blanche
vorbeşte cu o voce speriată.) Tu... tu eşti atît de bună cu mine, şi eu...
STELLA: Blanche...
BLANCHE: Ştiu, ştiu... nu-ţi place cînd sînt prea sentimentală! Dar, iubito, crede-mă,
eu simt mult mai mult decît îţi spun! Nu am să mai stau mult... n-am să mai stau... îţi
promit... eu...
STELLA: Blanche!
BLANCHE (isterică): N-am să mai stau... îţi promit... Am să plec! Curînd! Nu mai
vreau să mă mai învîrtesc pe aici pînă cînd... o să mă dea afară...

31
STELLA: Vrei să încetezi odată cu prostiile?
BLANCHE: Da, iubito. Ia uite ce spumă face băutura asta! (Blanche rîde ascuţit şi ia
paharul, dar mina îi tremură atât de tare încit aproape îi alunecă. Stella pune limonada
în pahar. Face multă spumă şi se varsă. Blanche scoate un strigăt ascuţit.)
STELLA (speriată de strigăt): Ce s-a întîmplat ?
BLANCHE: Chiar pe fusta mea cea albă...
STELLA: Oh... ia şervetul meu... şterge uşurel...
BLANCHE (revenindu-şi încet): Ştiu... uşurel... uşurel.
STELLA: S-a pătat?'
BLANCHE: Deloc. Ha, ha! Asta nu înseamnă noroc? (Se aşază sfirşită şi bea
recunoscătoare. Ţine paharul cu amindouă mâinile şi continuă să rida puţin.)
STELLA: Ce tot chicoteşti acolo?
BLANCHE: Nu ştii de ce! (Continuă nervoasă.) Mitch... Mitch vine la ora şapte. Cred
că încep să devin nervoasă din cauza relaţiilor dintre noi. (Începe să vorbească repede
şi fără să răsufle.) N-a obţinut nimic de la mine, în afară de un sărut de noapte bună,
asta e tot ce i-am dat, Stella. Vreau să mă respecte. Căci bărbaţii nu doresc ceea ce pot
obţine prea uşor. Iar pe de altă parte pierd repede orice interes. Mai ales cînd fata are
peste treizeci. Ei cred că o fată peste treizeci de ani este - în termeni vulgari -
”trecută”... Şi eu nu vreau să fiu ”trecută”. Sigur că el... el nu ştie... adică eu nu i-am
spus care este vîrsta mea adevărată.
STELLA: De ce eşti atît de sensibilă cînd este vorba de vîrsta ta?
BLANCHE: Din cauza loviturilor grele pe care le primeşte vanitatea mea. Ce vreau
este - şi el aşa mă crede - să fiu cumsecade şi de treabă... tu ştii. (Râde ascuţit) Vreau
să-1 înşel atîta încît să-l fac să mă dorească...
STELLA: Blanche, dar tu îl vrei?
BLANCHE: Vreau să mă odihnesc! Vreau să răsuflu iarăşi liniştită! Da! Îl vreau pe
Mitch... cu tot dinadinsul! Gîndeşte-te! Dacă s-ar întîmpla... Pot să rămîn aici şi să nu
mai fiu o problemă pentru nimeni... (Stanley vine de după colţ cu o băutură la
cingătoare.)
STANLEY(strigând): Hei, Steve! Hei, Eunice!
Hei, Stella!
(Strigăte vesele răspund de sus. Se aud trompete şi tobe de după colţ)
STELLA (sărutând-o impulsiv pe Blanche): Aşa va fi!
BLANCHE (cu îndoială): Va fi?
STELLA: Va fi! (Trece prin bucătărie, privind înapoi la Blanche) Va fi, iubito, va fi!...
Dar nu mai bea nimic! (Vocea i se mai aude în timp ce iese afară pe uşă în
întîmpinarea soţului. Blanche se aşază slăbită în fotoliu, cu paharul. Eunice strigă
râzînd şi coboară pe scări. Steve năvăleşte după ea cu nişte strigăte ca de ţap şi o
urmăreşte după colţ. Stanley şi Stella, la braţ, îi urmează rîzînd. Întunericul devine mai
adânc. Dinspre ”Four Deuces” răzbate o melodie de slow şi blues)
BLANCHE: Vai de mine! Vai de mine, vai de mine... (Ochii i se închid şi frunza de
palmier îi cade din mîini. Bate cu palma de câteva ori pe mânerul fotoliului. În jurul
clădirii licăreşte o pală de lumină. Un tânăr vine pe stradă şi sună)

32
BLANCHE: Intră. (Tânărul apare la uşă. Ea îl priveşte cu interes.) Oooh! Cu ce vă pot
fi de folos?
TÎNĂRUL: Încasez abonamentul pentru Steaua serii.
BLANCHE: Nu ştiam că te poţi abona la stele!
TÎNĂRUL: E un ziar.
BLANCHE: Ştiu. Glumeam... fără haz. Bei ceva?
TÎNĂRUL: Nu, doamnă. Nu, mulţumesc. Nu am voie în timpul serviciului.
BLANCHE: Ah, da, lasă, lasă... Nu. N-am niciun ban. Nu sînt eu stăpîna casei. Sînt
sora ei din Mississippi. Sînt una din rudele sărace despre care ai auzit...
TÎNĂRUL: Nu face nimic. Trec mai tîrziu. (Vrea să iasă. Ea se apropie puţin.)
BLANCHE: Hei! (Tînărul se întoarce înapoi timid. Ea îşi pune o ţigară într-un ţigaret
lung.) N-ai un foc? (Păşeşte spre el. Se întîlnesc la uşa dintre cele două camere.)
TÎNĂRUL: Cum să nu. (Scoate o brichetă.) Nu se aprinde întotdeauna.
BLANCHE: E capricioasă? (Se aprinde.) Mulţumesc! (Tînărul pleacă din nou.) Hei!
(Se întoarce din nou şi mai nesigur. Blanche vine foarte aproape de el.) Uh, cît e
ceasul?
TÎNĂRUL: Şapte fără un sfert, doamnă.
BLANCHE: Aşa tîrziu? Nu cumva îţi plac după-amiezile astea lungi şi ploioase din
New Orleans, cînd un ceas nu e numai un ceas, ci o mică bucată din veşnicie, care e în
mîinile tale şi nu ştii ce să faci cu ea? (Îi atinge umerii.) Pe dumneata nu te udă ploaia?
TÎNĂRUL: Nu, doamnă. Intru înăuntru, undeva...
BLANCHE: Într-o cafenea? Şi bei un sifon?
TÎNĂRUL: Îhî!
BLANCHE: O ciocolată?
TÎNĂRUL: Nu, doamnă. Un sirop.
BLANCHE (rîzînd): Sirop?
TÎNĂRUL: Un sirop cu mult sifon.
BLANCHE: Mă faci să-mi lase gura apă. (Îi atinge uşor obrazul şi zîmbeşte. Apoi se
duce la cufăr.)
TÎNĂRUL: Cred că e mai bine să plec.
BLANCHE (oprindu-l): Tinere! (Băiatul se întoarce. Blanche ia din cufăr o eşarfă
mare dintr-un voal foarte fin şi şi-o pune în jurul umerilor. In pauza care urmează se
aude pianul. Continuă tot timpul acestei scene pînă la începerea celeilalte. Tînărul
înghite în sec şi se uită speriat spre uşă.) Tinere... tinere... Ţi-a spus vreodată cineva că
arăţi ca un tînăr prinţ din ”O mie şi una de nopţi”? (Tînărul rîde stingherit şi stă pe loc
ca un copil ruşinat. Blanche îi vorbeşte foarte domol). Aşa e, tinere. Vino aici. Vreau
să te sărut, numai o dată, uşor şi dulce, pe gură. (Fără să mai aştepte ca el să accepte, se
duce la el şi-l sărută pe gură). Acum fugi repede, fugi. Ar fi frumos să te păstrez, dar
vreau să devin cuminte si să nu mă mai ating de copii. (Tînărul o priveşte un moment.
Blanche îi deschide uşa şi-i face o bezea, in timp ce el coboară scările cu o privire
uluită. Blanche rămîne puţin visătoare după ce tinărul a dispărui. Atunci apare de după
colţ Mitch, cu un buchet de trandafiri).

33
BLANCHE (veselă): Uite cine vine! Cavalerul Rozelor... întîi înclină-te politicos în
faţa mea... şi apoi dă-mi-le. Ahhh... Mergi! (Se uită la el pe deasupra florilor, apăsindu-
le cochet pe buze. Mitch radiază de mulţumire şi e mindru de el.)

TABLOUL 6

Este aproape ora două, în aceeaşi noapte. Se vede peretele exterior al casei. Blanchce
şi Mitch vin. Epuizarea totală, pe care doar un om neurastenic o poate simţi, este
evidentă în vocea şi în purtarea Blanchei. Mitch este flegmatic, dar deprimat. Au fost
probabil în parcul de distracţii de la Pontchartrain, căci Mitch cară o statuetă de ghips,
reprezentînd-o pe Mae West, din acelea care se dau ca premii la barăcile de tir sau la
jocurile de noroc de la bîlci.
BLANCHE (oprindu-se extenuată la capătul scării): În sfîrşit... (Mitch rîde şi el
stingherit)... în sfîrşit...
MITCH: E tîrziu de tot şi eşti obosită.
BLANCHE: Pînă şi vînzătorii de tamale au plecat de pe străzi şi tu ai stat cu mine pînă
la sfîrşit. (Mitch rîde din nou stingherit.) Cum ai să ajungi acasă?
MITCH: Mă duc pe jos pînă la Bourbon şi de acolo am să iau vreun tramvai întîrziat.
BLANCHE (rîde, strimbindu-se): Tramvaiul acela numit Dorinţă, mai e încă pe linii la
ora asta?
MITCH (cu greutate): Mi-e teamă că nu te-ai prea distrat astă-seară, Blanche.
BLANCHE: Ţi-am stricat-o...
MITCH: Nu, nu-i adevărat, dar tot timpul m-am gîndit că nu te-am distrat deloc...
BLANCHE: Pentru că eu n-am putut să fiu la înălţime. Asta e tot. Niciodată nu m-am
străduit atîta să fiu veselă, şi tot n-a ieşit nimic. Dar pentru că am încercat, merit un
premiu. Căci am încercat!
MITCH: De ce ai încercat, dacă nu-ţi făcea plăcere?
BLANCHE: Pentru că m-am supus legilor naturii.
MITCH: Şi ce spun legile astea?
BLANCHE: Este una care spune că Doamna trebuie să-1 distreze pe Domn, altfel n-ai
nicio şansă. Vrei să vezi dacă poţi să-mi găseşti cheia în poşetă? Cînd sînt obosită,
degetele îmi sînt tare neîndemînatice.
MITCH (umblînd în poşetă): Asta e?
BLANCHE: Nu, dragule, asta e cheia de la cufărul meu, pe care, curînd, va trebui să-1
fac.
MITCH: Vrei să spui că ai să pleci în curînd?
BLANCHE: Mi-am depăşit timpul cuvenit ca musafir.
MITCH: Asta e? (Muzica scade.)
BLANCHE: Evrika! Iubitule, deschide uşa în timp ce eu mă mai uit o dată la cer. (Se
reazemă de uşă. Mitch o deschide şi râmîne stîngaci în spatele ei.) Caut Pleiadele, cele
şapte surori, dar fetele nu sînt acasă astă-seară. Ba da, sînt, sînt, Dumnezeu să le
binecuvînteze! Uite-le pe toate la un loc, venind acasă, de la mica lor partidă de
bridge... Ai reuşit să deschizi? Bun băiat! Mi se pare că vrei să pleci. (Mitch se codeşte
şi tuşeşte puţin.)

34
MITCH: Pot să... hm... să-ţi spun noapte bună şi să... te sărut...?
BLANCHE: De ce mă întrebi întotdeauna dacă poţi?
MITCH: Pentru că niciodată nu ştiu dacă vrei sau nu.
BLANCHE: De ce îţi pui atîtea întrebări?
MITCH: În seara aceea, cînd eram lîngă lac şi... te-am sărutat, tu...
BLANCHE: Iubitule, nu m-am supărat că m-ai sărutat, din contră, mi-a plăcut foarte
mult. Era cealaltă mică... familiaritate ... pe care nu trebuia să o încurajez... Nu am fost
supărată. Absolut deloc. Ba chiar am fost flatată că tu... mă doreai. Dar, iubitule, tu ştii
tot aşa de bine ca şi mine că o fată singură, o fată singură de tot pe lume trebuie să-şi
stăpînească foarte bine simţurile, ori dacă nu, e pierdută.
MITCH (solemn): Pierdută?
BLANCHE: Cred că ai cunoscut fete cărora le place să se piardă. Genul acela care se
pierde imediat, la prima ocazie.
MITCH: Tu îmi placi exact aşa cum eşti, pentru că niciuna din fetele pe care le-am
cunoscut... nu era ca tine! (Blanche se uită la el cu gravitate; apoi izbucneşte în rîs şi îşi
pune palma peste gură.) Rîzi de mine?
BLANCHE: Nu, iubitule. Stăpînul şi stăpîna casei încă nu s-au întors, aşa că hai să
intrăm înăuntru. Să-ţi ofer un păhărel înainte de culcare. Şi să nu aprindem luminile,
vrei?
MITCH: Orice vrei tu! (Blanche o ia înaintea lui, în bucătărie. Peretele exterior al
clădirii se întunecă şi interioarele celor două odăi se văd in întuneric.)
BLANCHE (râmînînd în prima odaie): Cealaltă cameră e mult mai confortabilă, aşa că
treci acolo. Dacă auzi ceva scîrţîind prin întuneric să ştii că sînt eu care caut ceva de
băut.
MITCH: Vrei să bei ceva?
BLANCHE: Vreau ca tu să bei ceva! Ai fost aşa de neliniştit şi de solemn toată seara.
Şi eu la fel. Amîndoi am fost solemni şi neliniştiţi toată seara şi pentru aceste puţine
clipe care ne-au mai rămas din viaţa noastră împreună... vreau să creez... la joie de
vivre. Aprind o luminare.
MITCH: Foarte bine.
BLANCHE: O să fim foarte boemi. O să ne închipuim că sîntem la o cafenea mică de
artişti, pe malul stîng al Senei, la Paris! (Aprinde un capăt de luminare şi-l aşază într-o
sticlă.) Je suis la Dame aux Camélias! Vous êtes Armand... înţelegi franceza?

TABLOUL 6

MITCH (cu greutate): Nu... nu... Eu...

BLANCHE: Voulez-vous coucher avec moi, ce soir? Vous ne comprenez pas? Ah,
quel dommage! Vreau să spun că e un lucru grozav de bun... Am găsit ceva... Exact
pentru două înghiţituri şi fără niciun rest, iubitule.
MITCH (cu greutate): E... bine. (Blanche intră în dormitor cu băuturile şi cu
luminarea.)
BLANCHE: Stai jos! De ce nu-ţi scoţi haina? Şi desfă-te la guler.
MITCH: Nu, mai bine aşa.

35
BLANCHE: Nu. Vreau să te simţi comod.
MITCH: Mă simt prost din cauză că am transpirat enorm. Mi se lipeşte cămaşa pe
mine.
BLANCHE: Transpiraţia este sănătate. Dacă lumea n-ar transpira, ar muri în cinci
minute. (îi ia haina.) E drăguţă. Ce material e ăsta?
MITCH: I se spune alpaca.
BLANCHE: Oh, alpaca.
MITCH: Este o alpaca foarte uşoară.
BLANCHE: Oh! O alpaca foarte uşoară.
MITCH: Nu-mi place să port haine de stofă, mai ales vara, din cauză că transpir în ele.
BLANCHE: Oh...
MITCH: Şi nu e frumos. Un bărbat gras ca mine trebuie să fie foarte atent cum se
îmbracă, să nu pară grosolan.
BLANCHE: Dar tu nu eşti prea gras...
MITCH: Ţi se pare că nu sînt?
BLANCHE: Sigur că nu eşti tipul ”subţirelului”. Eşti construit masiv şi ai un fizic
impozant.
MITCH: Mulţumesc. Anul trecut, de Crăciun, am fost primit în Clubul Atletic din New
Orleans.
BLANCHE: Da? Bravo!
MITCH: A fost cel mai frumos dar pe care l-am primit vreodată. Acolo, lucrez cu
greutăţi şi înot ca să mă menţin în formă. Cînd am început să merg acolo, aveam
pîntecele moale, dar acum îl am tare. Aşa de tare, încît cineva poate să dea cu pumnul
în el şi nici nu simt. Ia dă! Hai! Vezi?
BLANCHE: (îl loveşte uşor): Teribil! (îşi duce mina la piept.)
MITCH: Ghici cât cîntăresc?
BLANCHE: Oh, ştiu eu?... cam... optzeci de kilograme?
MITCH: Mai zi o dată!
BLANCHE: Nu ai atîta?
MITCH: Ba nu. Mai mult.
BLANCHE: De, ştiu eu? Eşti înalt şi poţi cîntări foarte mult, fără să pari greoi.
MITCH: Am nouăzeci şi patru de kilograme şi un metru optzeci şi trei înălţime, fără
pantofi. Şi greutatea tot dezbrăcat.
BLANCHE: Vai de mine. Mă sperii!
MITCH (încurcat): Greutatea mea nu e un subiect atît de interesant. (Un moment
ezită.) Tu cît cîntăreşti?
BLANCHE: Eu?
MITCH: Da.
BLANCHE: Ghici!
MITCH: Lasă-mă să te ridic.
BLANCHE: Samson. Hai, ridică-mă! (Mitch vine în spatele ei, o apucă de încheietura
mîinilor şi o ridică uşor.) Ei, spune!
MITCH: Eşti uşoară ca un fulg.

36
BLANCHE: Ha-ha! (O lasă jos, dar îi ţine încă mîinile. Blanche îi spune cu o modestie
afectată.) Acum trebuie să-mi dai drumul.
MITCH: Huh!...
BLANCHE (veselă): Vă rog să mă eliberaţi, domnule. (Mitch o îmbrăţişează cu
stîngâcie. Ea îi reproşează cu o voce moale.) Nu, Mitch. Faptul că Stella şi Stanley nu
sînt acasă, nu e un motiv să nu te porţi ca un gentleman.
MITCH: Dă-mi o palmă de câte ori vezi că-mi ies din fire.
BLANCHE: Nu-i nevoie. Tu eşti din fire un gentleman. Unul din puţinii care-au mai
rămas pe lume. Nu vreau să-ţi închipui că sînt o profesoară severă şi fată bătrînă sau
ceva în felul acesta, ci doar...
MITCH: Ce?
BLANCHE: Cred numai că am idealuri de modă veche! (Ea îşi roteşte ochii, ştiind că
el nu-i poate vedea faţa. Mitch se duce la uşa din faţă. Între ei se lasă o tăcere lungă.
Mitch tuşeşte semnificativ.)
MITCH (în cele din urmă): Unde s-au dus Stella şi Stanley?
BLANCHE: Au ieşit cu domnul şi doamna Hubbell, de sus.
MITCH: Şi unde s-au dus?
BLANCHE: Cred că s-au dus la o petrecere.
MITCH: Aş vrea să ieşim într-o seară cu toţii.
BLANCHE: Nu cred că ar fi o idee bună.
MITCH: De ce nu?
BLANCHE: Eşti de mult prieten cu Stanley?
MITCH: Am fost împreună în Regimentul 241.
BLANCHE: Cred că ţie îţi vorbeşte deschis.
MITCH: Sigur.
BLANCHE: Ce ţi-a spus despre mine?
MITCH: Oh, nu prea mare lucru...
BLANCHE: După cum spui, am impresia că ţi-a spus destul de mult.
MITCH: Nu, n-am prea vorbit.
BLANCHE: Dar ce ţi-a spus? Ce părere are despre mine?
MITCH: De ce mă întrebi?
BLANCHE: Pentru că...
MITCH: Nu te înţelegi cu el?
BLANCHE: Tu ce crezi?
MITCH: Eu cred că el nu te înţelege.
BLANCHE: Asta-i puţin spus. Dacă Stella n-ar aştepta un copil, n-aş suporta să mai
stau aici.
MITCH: Nu se poartă bine cu tine?
BLANCHE: Este insuportabil de grosolan. Mă jigneşte în toate felurile.
MITCH: În ce fel, Blanche?
BLANCHE: În toate felurile posibile.
MITCH: Mă miră că aud asta!
BLANCHE: De ce?
MITCH: Pentru că... pentru că nu văd cum cineva ar putea să fie rău cu tine...

37
BLANCHE: Este cu adevărat o situaţie îngrozitoare. Vezi, aici nu poţi fi singură.
Noaptea sînt numai perdelele astea între cele două camere. Se plimbă noaptea numai în
chiloţi. Şi trebuie să insist să închidă uşa de la baie. Toată promiscuitatea asta nu e
necesară. Probabil că te întrebi de ce nu plec. Am să-ţi spun foarte sincer. Salariul unui
profesor de-abia îmi ajunge pentru cheltuielile de întreţinere. N-am economisit niciun
bănuţ anul trecut, şi a trebuit să vin aici pe vară. De aceea a trebuit să-1 suport pe soţul
surorii mele. Şi de aceea e şi el nevoit să mă suporte, evident împotriva voinţei lui...
Mai mult ca sigur că ţi-a spus ce mult mă urăşte...!
MITCH: Nu cred că te urăşte.
BLANCHB: Mă urăşte! Sau atunci de ce mă insultă? Prima oară cînd am dat cu ochii
de el, mi-am spus: omul ăsta este călăul meu! Omul ăsta mă va distruge, numai dacă...
MITCH: Blanche.
BLANCHE: Da, dragă...
MITCH: Pot să te întreb ceva?
BLANCHE: Da. Ce?
MITCH: Cîţi ani ai?
BLANCHE (face un gest nervos): De ce vrei să ştii?
MITCH: I-am vorbit mamei mele de tine şi ea m-a întrebat: Cîţi ani are Blanche? Şi nu
am ştiut ce să-i spun. (Din nou o pauză.)
BLANCHE: I-ai vorbit mamei tale despre mine?
MITCH: Da.
BLANCHE:De ce?
MITCH: I-am spus mamei ce drăguţă eşti şi că îmi placi foarte mult.
BLANCHE: Ai fost sincer cînd i-ai spus asta?
MITCH: Tu ştii că am fost.
BLANCHE: De ce a vrut mama ta să ştie cîţi ani am?
MITCH: Mama e bolnavă.
BLANCHE: Îmi pare rău... Grav?
MITCH: Nu mai are mult de trăit. Poate cîteva luni,
BLANCHE: Oh!
MITCH: Se amărăşte din cauză că nu sînt şi eu la casa mea.
BLANCHE: Oh...
MITCH: Ar vrea să mă vadă şi pe mine aranjat înainte ca... (Vocea îi e răguşită şi
încearcă să şi-o limpezească de cîteva ori, în timp ce caută nervos prin buzunarele
dinăuntru şi dinafara hainei.)
BLANCHE: O iubeşti mult, nu-i aşa, Mitch?
MITCH: Da.
BLANCHE: Cred că tu ai o mare capacitate de dăruire. Ai să te simţi foarte singur,
dacă ea nu va mai fi, nu-i aşa? (Mitch îşi drege glasul şi aprobă din cap.) Ştiu ce
înseamnă asta.
MITCH: Să fii singur?
BLANCHE: Am iubit şi eu pe cineva şi cel pe care l-am iubit s-a dus...
MITCH: A murit? (Blanche se duce la fereastră şi se aşază pe marginea ei. Îşi mai
toarnă un pahar.) Un bărbat?

38
BLANCHE: Era un copil, chiar un copil, pe vremea cînd şi eu eram o fată foarte
tînără. Cînd am avut şaisprezece ani, am făcut marea descoperire: dragostea. Toată
dintr-o dată şi sub toate aspectele. A fost ca şi cum ai arunca dintr-o dată o lumină
orbitoare pe ceva care a fost întotdeauna pe jumătate în umbră; aşa mi s-a părut mie
lumea atunci. Dar nu am avut noroc. M-am înşelat. Era ceva aparte în băiatul acela, un
neastîmpăr, o moliciune şi o delicateţe care nu erau ca ale unui bărbat, cu toate că nu
arăta de loc efeminat, numai că... numai că... asta era... A venit la mine ca să-1 ajut. N-
am ştiut. Nu mi-am dat seama de asta decît după căsătorie, cînd am plecat undeva, şi
cînd ne-am întors am văzut că-1 pierd, că-1 pierd într-un fel misterios şi că nu pot să-i
dau ajutorul de care are nevoie şi despre care nu poate să-mi vorbească. Era ca într-o
mocirlă în care se scufunda şi se agăţa de mine, dar nu puteam să-1 trag afară şi
alunecam împreună cu el! Nu am ştiut asta. Nu am ştiut nimic altceva decît că îl
iubeam peste poate, fără să fiu în stare să-1 ajut sau să mă ajut. Şi apoi am aflat. În
modul cel mai rău cu putinţă. Intrînd pe neaşteptate într-o cameră unde credeam că nu
e nimeni... şi unde erau doi oameni... băiatul cu care eram căsătorită şi un om mai în
vîrstă, prietenul lui cu ani şi ani în urmă... (Afară se aude o locomotivă apropiindu-se.
îşi astupă urechile cu mîinile şi se ghemuieşte. Luminile locomotivei strălucesc prin
cameră şi zgomotul se pierde. Cînd nu se mai aude nimic, se îndreaptă încet şi
continuă să vorbească.) După aceea, ne-am prefăcut că nu ştim nimic... Am plecat toţi
trei la Mount Lake Casino; am băut şi am rîs tot drumul. (In depărtare se aude o polcă
în cheie minoră.) Am dansat Varşoviana! Şi deodată, în mijlocul dansului, băiatul cu
care eram căsătorită s-a smuls de lîngă mine şi a fugit afară. După cîteva clipe... o
împuşcătură! (Polca se opreşte brusc. Blanche se îndreaptă. Apoi polca reîncepe în
cheie majoră.) Am alergat afară... toţi au alergat şi s-au adunat în jurul lucrului aceluia
îngrozitor, de pe marginea lacului. Din cauza mulţimii nici nu am putut să mă apropii.
Cineva m-a luat de braţ. ”Nu te duce! Întoarce-te! Nu trebuie să vezi!” Să văd? Să văd
ce? Şi am auzit nişte voci spunînd: Allan? Allan? Băiatul acela? Şi-a pus revolverul în
gură şi a tras, că i-a sărit afară osul de la ceafă! (Se agită şi îşi acoperă faţa.) Asta din
cauză că... în timp ce dansam... şi nefiind în stare să mă stăpînesc, i-am spus dintr-o
dată: ”Am văzut! Ştiu totul! Eşti dezgustător...” Şi atunci, reflectorul acela pe care-1
proiectasem asupra lumii s-a stins din nou şi niciodată, nici măcar pentru o clipă, n-a
mai strălucit pentru mine vreo lumină mai tare decît lumînarea asta din bucătărie...
(Mitch se ridică stingaci şi păşeşte încet înspre ea. Polca se aude mai tare. Mitch se
opreşte lîngă Blanche.)
MITCH (luînd-o încet în braţe): Ai nevoie de cineva. Şi eu am nevoie de cineva. Crezi
că am putea, Blanche, tu şi cu mine? (Blanche se uită la el un moment fără să-l vadă.
Cu un scîncet moale îi cade în braţe. Face un efort de a vorbi printre sughiţuri, dar
cuvintele nu vin. El îi sărută fruntea, apoi ochii şi în cele din urmă buzele. Polca scade
din nou. Răsuflarea i se taie şi se sfîrşeşte într-un lung suspin de recunoştinţă.)
BLANCHE: Uneori... Dumnezeu... dintr-o dată.

TABLOUL 7

39
O după-amiază tîrzie, în mijlocul lui septembrie. Draperiile sînt deschise şi masa este
pusă ca pentru sărbătorirea unei zile de naştere, cu tort şi flori. Stella termină de aranjat
masa, în timp ce intră Stanley.
STANLEY: Pentru ce sînt toate astea?
STELLA: E ziua de naştere a Blanchei, iubitule.
STANLEY: E aici?
STELLA: In baie.
STANLEY (imitînd-o): ”Spălîndu-şi ceva”?
STELLA: Aşa cred.
STANLEY: De cîtă vreme stă acolo?
STELLA: A stat toată după-masa.
STANLEY (imitînd-o): ”Cufundată într-o baie fierbinte”?
STELLA: Da.
STANLEY: Afară sînt patruzeci şi cinci de grade la umbră şi ea se înmoaie într-o baie
fierbinte...
STELLA: Spune că asta o răcoreşte pentru seara...
STANLEY: Şi tu alergi şi-i pregăteşti toate, îmi închipui! Şi ai s-o serveşti pe Alteţa-
Sa în baie? (Stella dă din umeri) Stai jos o clipă!
STELLA: Stanley, mai am o mulţime de treabă.
STANLEY: Stai jos! Am aflat nişte chestii despre soră-ta mai mare, Stella!
STELLA: Stanley, nu te mai lega de Blanche.
SŢANLEJY: Fata asta spune că sînt vulgar!
STELLA: Mai înainte de a face ceva, gîndeşte-te că o apuci pe o pantă greşită în ceea
ce o priveşte, Stanley, şi că Blanche e sensibilă, şi ar trebui să-ţi mai dai seama că eu şi
cu ea am crescut în alte condiţii decît tine...
STANLEY: Ştiu. Mi s-a mai spus. Şi mi s-a mai spus, şi mi s-a spus, şi mi s-a tot spus!
Dar ştii că ea ne-a turnat aici o grămadă de minciuni?
STELLA: Nu, nu ştiu şi nici...
STANLEY: Ei, află că ne-a turnat minciuni! Au ieşit la suprafaţă ca untdelemnul. Am
aflat o mulţime de chestii.
STELLA: Ce chestii?
STANLEY: Chestii pe care le mirosisem eu de mult. Dar acuma am probe din sursele
cele mai demne de încredere şi pe care le-am şi controlat. (Blanche cintă în baie o
baladă populară dulceagă, care va fi folosită pentru a contrapuncta cele spuse de
Stanley.
STELLA (către Stanley): Vorbeşte mai încet!
STANLEY: Cîntă privighetoarea, nu?
STELLA: Acum, te rog, potoleşte-te şi spune-mi ce crezi că ai aflat despre sora mea.
STANLEY: Minciuna numărul unu. Mutra asta de mironosiţă pe care şi-a arborat-o!
Ştii în ce hal l-a îmbrobodit pe Mitch? Crede că niciodată n-a fost mai mult decît
sărutată de un bărbat. Dar sora Blanche nu-i chiar un crin! Ehei! Ce mai crin!
STELLA: Ce-ai auzit şi de la cine?
STANLEY: Omul care ne aprovizionează la uzină a fost ani de zile prin Laurel şi ştie
totul despre ea, de altfel, toţi oamenii din oraş o cunosc bine de tot. Este la fel de

40
renumită în Laurel ca şi Preşedintele Statelor Unite, numai că pe ea n-o respectă nici
un partid! Omul ăsta de la aprovizionare trage la un hotel numit „Flamingo”.
BLANCHE (cîntînd cu veselie): Zi, e doar o lună de hîrtie, pe o mare de carton / Dar
n-ar fi prefăcătorie, dacă tu ai crede-n mine.
STELLA: Şi ce e cu „Flamingo”?
STANLEY: A locuit şi ea acolo.
STELLA: Sora mea a stat la Belle-Reve.
STANLEY: Asta a fost după ce casa voastră i-a alunecat printre degetele-i trandafirii.
S-a mutat la ”Flamingo”. Un hotel de mîna a doua, care are avantajul că nu se
amestecă în viaţa particulară a personalităţilor de acolo! De aia ”Flamingo” ăsta este
folosit pentru tot felul de aranjamente. Dar pînă şi direcţia hotelului a fost impresionată
de doamna Blanche. Şi au fost atît de impresionaţi, încît i-au cerut să predea cheia de
la cameră, definitiv. Asta s-a întîmplat cu vreo două săptămîni mai înainte de a veni
aici.
BLANCHE (cîntînd): E o lume ca de circ, şi-i atît de caraghioasă / Dar n-ar fi
prefăcătorie, dacă tu ai crede-n mine.
STELLA: Ce minciuni neruşinate!
STANLEY: Păi sigur! Mi-am închipuit eu că n-ai să crezi. Te-a îmbrobodit ca şi pe
Mitch.
STELLA: Născociri. Niciun cuvînt nu e adevărat. Şi dacă aş fi bărbat, şi individul ăsta
ar fi încercat în prezenţa mea să inventeze asemenea...
BLANCHE (cîntînd): Fără dragostea ta, totul este o paradă fără cap, şi fără coadă /
Fără dragostea ta, totul este o melodie sub o biată arcadă.
STANLEY: Iubito, îţi spun că am controlat toate poveştile astea. Dar aşteaptă să
termin. Scandalul cu doamna Blanche a fost atît de mare, încît n-a mai putut să-1
înăbuşe în Laurel. Ei se lămureau după ce se-ntîlneau de două sau de trei ori cu ea, şi
pe urmă o lăsau; atunci începea cu altul, acelaşi truc, aceleaşi chestii, acelaşi scandal.
Dar oraşul era prea mic pentru ca să meargă la nesfîrşit. Cu timpul, a devenit o
persoană cunoscută în tot oraşul şi socotită ca nu prea diferită de... alea. (Stella se trage
înapoi.) Şi în ultimul an, sau în ultimii ani s-au ferit de ea ca de o otravă. De asta a
venit aici, vara asta, ca o regină în vizită, înscenînd toată comedia asta - din cauză că i
s-a pus în vedere chiar de către primar să părăsească oraşul. Da, da. Tu ştii că era lingă
Laurel o tabără militară şi că soră-ta era una din obişnuitele acelor locuri care se
numeau: ”Dincolo de hotare”?
BLANCHE: E o lună de hîrtie, şi-i atît de caraghioasă, / Dar n-ar fi prefăcătorie, dacă
tu ai crede-n mine.
STANLEY: Ei, e cam prea mult pentru o fată atît de rafinată şi de deosebită ca ea. Şi
asta ne aduce la minciuna numărul doi.
STELLA: Nu vreau să mai aud nimic.
STANLEY: Nu se mai întoarce la şcoală. Puteam să şi pariez că n-avea de gînd să se
întoarcă în Laurel. Nici vorbă să se fi retras temporar de la liceu, din cauza nervilor.
Nuu! De unde! Au dat-o afară de la liceul ăla, înainte de vacanţă - şi îmi pare rău că
trebuie să-ţi spun motivul pentru care s-a luat măsura asta. Un băiat de şaptesprezece
ani... s-a încurcat cu el!

41
BLANCHE: E o lume ca de circ, şi-i atît de caraghioasă... (în baie apa curge tare; se
aud mici strigăte şi hohote de râs, ca şi cum un copil s-ar juca in baie.)
STELLA: Mi se face rău...
STANLEY: Tatăl băiatului a aflat şi 1-a informat şi pe directorul liceului. Oh, ce-aş fi
vrut să fiu acolo în birou, cînd s-a prezentat doamna Blanche pentru explicaţii! Ce-aş fi
vrut s-o văd cum încearcă să-i ameţească şi pe ăştia! Dar o prinseseră bine şi şi-a dat
seama că toată farsa e descoperită! I s-a spus că e mai bine să se ducă şi prin alte locuri
mai neumblate. Practic, s-a dat chiar o ordonanţă a primăriei împotriva ei! (Uşa de la
baie se deschide şi Blanche scoate capul înfăşurat într-un prosop.)
BLANCHE: Stella!
STELLA (abătută): Da, Blanche?
BLANCHE: Dă-mi un alt prosop să-mi usuc părul. Pe ăsta l-am spălat.
STELLA: Da, Blanche. (Trece zăpăcită din bucătărie spre baie cu un prosop.)
BLANCHE: Ce s-a întîmplat, iubito?
STELLA: Întîmplat...? De ce...?
BLANCHE: Ai o expresie atît de stranie pe faţă...
STELLA: Oh... (încearcă să rldâ.) Cred că sînt obosită...
BLANCHE: De ce nu faci şi tu o baie, imediat ce ies eu...?
STANLEY (strigînd din bucătărie): Cît de imediat o să fie asta?
BLANCHE: Nu chiar atît de mult. Odihneşte-ţi sufletul în pace!
STANLEY: Nu-i vorba de suflet, la mine-i vorba de rinichi. (Blanche închide uşa cu
zgomot. Stanley rîde dur. Stella se reîntoarce încet în bucătărie.)
STANLEY: Ei, ce spui de toate astea?
STELLA: Nu cred niciuna din poveştile astea, şi omul ăla al vostru e josnic şi ticălos,
dacă poate să difuzeze aşa ceva. S-ar putea ca ceva să fie în parte adevărat. Sora mea
are unele curiozităţi pe care eu nu le aprob, pricinuite de supărările de acasă. Ea
totdeauna a fost cam... zăpăcită!
STANLEY: Zăpăcită?
STELLA: Cînd era tînără, foarte tînără s-a căsătorit cu un băiat care scria poezii... Era
teribil de frumos. Cred că Blanche nu l-a iubit, ci a adorat până și pământul pe care
călca. L-a adorat și a crezut despre el că este un zeu, dar când a aflat...
STANLEY: Ce?
STELLA: Tînărul ăsta frumos şi talentat era un degenerat. Omul ăla de la voi nu te-a
informat şi despre asta?
STANLEY: Tot ce-am vorbit cu el erau numai chestii recente. Trebuie să fie mult timp
de la povestea asta...
STELLA: Da... e mult timp de atunci... (Stanley vine la ea şi o ia de umeri cu dragoste.
Stella se retrage încet din braţele lui. Începe automat să pună nişte mici lumînărele
roşii în tortul de pe masă.)
STANLEY: Cîte luminări pui în tort?
STELLA: Mă opresc la douăzeci şi cinci.
STANLEY: Mai aşteptaţi pe cineva?
STELLA: L-am chemat şi pe Mitch să vină pentru tort şi îngheţată... (Stanley e puţin
jenat. Aprinde o ţigară de la o alta pe care abia a terminat-o.)

42
STANLEY: Eu nu l-aş aştepta pe Mitch astă-seară. (Stella se opreşte din treaba pe care
o face şi se uită lung la Stanley.)
STELLA: De ce?
STANLEY: Mitch este un camarad de-al meu. Am fost împreună în acelaşi regiment.
Lucrăm în aceeaşi uzină şi sîntem în aceeaşi echipă de popice. Crezi că m-aş mai putea
uita în ochii lui dacă...?
STELLA: Stanley, Stanley Kowalski... i-ai spus şi lui...?
STANLEY: Al dracului să fiu dacă nu i le-am spus! Aş fi avut pe conştiinţă tot restul
vieţii mele dacă aş fi ştiut tot ce ţi-am spus şi l-aş fi lăsat să fie prins...
STELLA: Mitch a terminat cu ea?
STANLEY: Tu n-ai termina, dacă...
STELLA: Te-am întrebat: Mitch a terminat cu ea? (Se aude vocea Blanchei, limpede
ca un clopoţel. Cintă: Dar n-ar mai fi prefăcătorie / dacă tu n-ai crede-n mine.)
STANLEY: Nu. Nu cred că e neapărat necesar să fi terminat cu ea, dar e lămurit!
STELLA: Stanley, Blanche crede că Mitch vrea... vrea să se căsătorească cu ea. Şi eu,
de asemenea, speram.
STANLEY: De... nu se va căsători cu ea. Poate că voia, dar n-o să se mai arunce într-
un bazin plin cu rechini înfometaţi... acuma! (Se ridică.) Blanche! Oh, Blanche! Aş
putea, te rog, să intru şi eu la mine în baie?
BLANCHE: Da, sigur că da, domnule! Poţi să aştepţi o secundă pînă mă usuc?
STANLEY: După ce am aşteptat o oră, cred că o secundă o să treacă așa, ca un fulger!
STELLA: Şi acuma nu mai are serviciu. Ce se va face?
STANLEY: Aici nu mai stă decît pînă marţi. Cred că ştii asta, nu? Şi, ca să fiu mai
sigur, i-am luat eu biletul. Un bilet pentru autobuz!
STELLA: Mai întîi de toate, Blanche nu va pleca cu autobuzul!
STANLEY: O să meargă cu autobuzul şi o să-i şi placă.
STELLA: Nu, nu va merge, nu, nu va merge, Stanley!
STANLEY: Va merge! Stop! Va merge marţi!.
STELLA: (încet): Ce se va face?... Ce Dumnezeu se va face?
STANLEY: Viitorul ei e uşor de prevăzut...
STELLA: Ce vrei să spui? (Blanche cîntă.)
STANLEY: Hei, privighetoareo! Cîntă: ieşi AFARĂ din BAIE! (Uşa băii se deschide
şi Blanche iese cu un hohot de rîs vesel, dar imediat ce Stanley a trecut pe lângă ea îi
apare pe faţă o expresie de spaimă, aproape de panică. Stanley nu se uită la ea şi
trinteşte uşa băii cînd intră.)
BLANCHE (apucînd o parte din pâr): Ah, mă simt atît de bine după baia asta fierbinte
şi lungă. Mă simt atît de bine, şi răcorită, şi... odihnită!
STELLA (tristă şi cu îndoiala în glas, din bucătărie): Da, Blanche?
BLANCHE (periindu-şi părul cu putere): Da, sigur că da, atît de împrospătată!
(Clătinindu-şi paharul înalt şi rotund cu picior.) O baie fierbinte şi lungă, şi o băutură
rece îmi dau totdeauna o perspectivă nouă asupra vieţii! (Se uită prin perdele la Stella,
care stă intre ele, şi încetează să se mai perie.) S-a întîmplat ceva. Ce este?
STELLA (întoreîndu-se repede cu spatele): Cum? Nu s-a întîmplat nimic, Blanche!

43
BLANCHE: Minţi! S-a întîmplat ceva! (Se uită înfricoşată la Stella, care se preface că
e ocupată cu masa. Pianul din depărtare are o întrerupere bruscă.)

TABLOUL 8

Trei sferturi de oră mai tirziu. Peisajul ce se vede prin ferestrele mari este învăluit
treptat de crepusculul auriu. O rază de soare ca o flacără se aprinde pe un mare castel
de apă sau rezervor de ulei de-a curmezişul terenului gol dinspre cartierul comercial,
sugerat de punctele mici ale ferestrelor luminate sau ale ferestrelor care reflectă soarele
ce apune. Cei trei se află la sfirşitul unei nereuşite mese de aniversare. Stanley e
posomorit. Stella este încurcată şi tristă. Blanche are un surâs abia schiţat şi artificial
pe faţa trasă. Al patrulea loc de la masă este gol.
BLANCHE (dintr-o dată): Stanley, spune-ne o glumă sau o anecdotă care să ne facă să
rîdem. Nu ştiu de ce sîntem cu toţii atît de solemni. O fi din cauză că nu a venit
cavalerul meu? (Stella ride încet.) E prima oară în experienţa mea cu bărbaţii - şi am
ceva experienţă - că unul nu vine la întîlnire. Ha, ha, ha! Nici nu ştiu cum s-o iau.
Spune-ne o istorioară caraghioasă, Stanley! Ceva să ne mai înveselească.
STANLEY: Nu prea cred să-ţi placă anecdotele mele, Blanche.
BLANCHE: Îmi plac cînd sînt amuzante, dar să nu fie indecente...
STANLEY: Nu cunosc nici una destul de subţire pentru gustul tău...
BLANCHE: Atunci lasă-mă pe mine să-ţi povestesc una.
STELLA: Da, da, Blanche, spune-ne una. Ştiai atîtea... (Muzica scade.)
BLANCHE: Stai să-mi aduc aminte... Trebuie să cotrobăiesc prin repertoriu. Ah, da!
Mie îmi plac anecdotele cu papagali. Şi vouă vă plac? Ei bine, asta e una cu o fată
bătrînă şi un papagal. Fata asta bătrînă avea un papagal care înjura îngrozitor şi care
ştia mai multe expresii vulgare decît domnul Kowalski...
STANLEY: Hm...
BLANCHE: Şi singura cale ca să-1 faci să tacă era să-1 acoperi cu un capac peste
colivie, aşa, ca să creadă că e noapte şi să se culce. Ei bine, într-o dimineaţă, fata
bătrînă tocmai luase capacul de pe colivie, cînd pe cine credeţi că vede venind spre ea?
Pe pastor. Se repede înapoi, acoperă papagalul, şi apoi îl pofteşte pe pastor să intre.
Papagalul a stat liniştit, ca un şoarece, dar tocmai cînd ea îl întreabă pe pastor cît zahăr
vrea să-i pună în cafea, papagalul ţipă deodată tare: ”Mama ei, dar ce scurtă a fost ziua
asta!” (îşi dă capul pe spate şi ride. Stella face un efort nereuşit de a părea amuzată.
Stanley nu dă nicio atenţie povestirii, dar reuşeşte să facă aşa ca, peste masă, să înfigă
furculiţa într-o bucată de costiţă şi s-o mănince cu degetele.)
BLANCHE: După toate aparenţele, domnul Kowalski nu se amuză.
STELLA: Domnul Kowalski este prea ocupat să mănînce ca un porc pentru ca să se
mai gîndească la altceva...
STANLEY: Asta cam aşa e, baby.
STELLA: Ai faţa şi degetele dezgustător de grase. Du-te şi spală-te pe mîini şi ajută-
mă să strîng masa.
STANLEY (trinteşte o farfurie pe podea): Uite aşa strîng eu masa! (îi apucă braţul.) Şi
să nu mai vorbeşti în felul ăsta cu mine! ”Porc, polonez, scîrbos, vulgar”. M-am săturat

44
să tot aud vorbele astea la tine şi la soră-ta! Voi ce credeţi că sînteţi? Nişte regine?
Aduceţi-vă aminte ce-a spus Huey Long: ”Fiecare bărbat e un rege!” Şi aici eu sînt
regele! Să nu uitaţi! (Aruncă jos o ceaşcă şi o farfurioară.) Eu mi-am strîns de la masă,
vreţi să strîng şi de la voi? (Stella începe să plîngă încet; Stanley se ridică, se îndreaptă
spre uşă, aprinzindu-şi o ţigară. De după colţ se aud muzicanţii negri.)
BLANCHE: Ce s-a întîmplat cînd eram în baie? Ce ţi-a spus, Stella?
STELLA: Nimic, nimic, nimic!
BLANCHE: Cred că ţi-a spus ceva despre Mitch şi despre mine. Tu ştii de ce n-a venit
Mitch şi nu vrei să-mi spui! (Stella dă din cap neputincioasă.) Mă duc să-1 chem.
STELLA: Nu, nu-1 chema, Blanche!
BLANCHE: Ba am să-1 chem, am să-1 chem la telefon!
STELLA (distrusă): Aş vrea să nu-1 chemi.
BLANCHE: Trebuie să-mi dea cineva o explicaţie! (Se repede la telefon, în dormitor.
Stella iese afară, şi se uită plină de reproş la soţul ei. Acesta mormăie şi îi întoarce
spatele.)
STELLA: Cred că eşti mulţumit de ce-ai făcut. Niciodată în viata mea n-am înghiţit
mai greu o mîncare decît acuma, uitîndu-mă la faţa ei şi la scaunul acela gol! (Plînge
încet.)
BLANCHE: (la telefon): Hallo! Cu domnul Mitchell, vă rog. Aş vrea să-i las un număr
la care să mă cheme, dacă se poate. Magnolia 9047. Spuneţi-i că e foarte important să
cheme... Da, da... Important... Mulţumesc. (Rămîne la telefon cu o privire
înspăimîntată, pierdută.)
STANLEY (se întoarce înapoi spre soţia lui şi o îmbrăţişează strîns): Stella, totul va fi
bine după ce va pleca ea şi după ce vom avea copilul. O să fie din nou bine între noi,
aşa cum a fost. Ţi-aduci aminte cum era? Serile pe care le petreceam împreună? Oh,
Doamne, ce bine o să fie cînd o să putem face din nou gălăgie noaptea, la noi în casă,
aşa cum făceam, şi să ne uităm la toate luminile alea colorate care se învirt, fără ca
vreo soră să ne mai audă printre perdele! (Se aud rîsete de la vecinii de sus. Stanley o
mîngîie cu un mic ghiont.) Steve şi Eunice...
STELLA: Hai înapoi. (Se reîntoarce în bucătărie şi începe să aprindă lumânările de pe
tortul alb.) Blanche?
BLANCHE: Da. (Vine în bucătărie.) Oh, ce lumînărele, ce lumînărele drăguţe! Oh, nu
le aprinde, Stella!
STELLA: Ba am să le aprind! (Stanley reintră.)
BLANCHE: Trebuie să le păstrezi pentru ziua de naştere a copilului. Doresc ca ele să-i
strălucească în viaţă şi ca ochii lui să fie ca lumânările, ca două lumînărele albastre
arzînd pe un tort alb!
STANLEY (aşezîndu-se): Ce poezie!
BLANCHE (stă o clipă pe gînduri): N-ar fi trebuit să-1 chem...
STELLA: Atîtea lucruri s-au putut întîmpla...
BLANCHE: Nu este nicio scuză pentru asta, Stella. Nu vreau să fiu jignită. Nici să fie
atîta de sigur de mine.
STANLEY: Fir-ar să fie, dar cald e aici cu aburul ăla din baie!

45
BLANCHE: Ţi-am spus de trei ori că-mi pare rău. (Pianul se aude mai încet.) Fac băi
fierbinţi pentru nervi. Hidroterapie, aşa se cheamă! Bineînţeles că tu, polonez sănătos,
fără nici un nerv în trup, nu ştii ce înseamnă neliniştea!
STANLEY: Nu sînt polonez. Oamenii care trăiesc în Polonia sînt polonezi. Eu sînt
sută în sută american, născut şi crescut aici, aşa că să nu-mi mai spui polonez! (Sună
telefonul, Blanche sare nerăbdătoare.)
BLANCHE: Oh, e pentru mine, sînt sigură!
STANLEY: Eu nu sînt sigur. Stai jos. (Se duce încet la telefon.) Hello! Aha, da, hello,
Mac! (Se reazămă de perete uitîndu-se fix şi insultător la Blanche. Ea se aşază din nou
pe scaun cu o privire îngrozită. Stella se apropie de ea şi-i pune mina pe umăr.)
BLANCHE: Oh, ia mina de pe mine, Stella. Ce e cu tine? De ce te uiţi la mine cu atîta
milă?
STANLEY (zbierînd către Blanche): LINIŞTE ACOLO! (Apoi în receptor.) E aici o
femeie care face gălăgie. Spune, Mac, la Riley's? Nu! Nu joc popice la Riley's! M-am
certat cu el săptămîna trecută. Eu sînt căpitanul echipei, nu? Foarte bine, atunci nu
jucăm la el, jucăm şah la West Side sau la Gala! In
regulă, Mac. La revedere! (Atîrnă receptorul şi se întoarce la masă. Blanche face
eforturi să se controleze şi bea cu înghiţituri repezi din paharul cu apă. Stanley nu se
uită la ea, dar se caută prin buzunare. Apoi vorbeşte rar şi cu o falsă amabilitate.)
STANLEY: Soră Blanche, am o mică amintire pentru ziua ta de naştere.
BLANCHE: Oh, da, Stanley? Nu mă aşteptam. Nici nu ştiu de ce Stella vrea să serbeze
ziua asta. Şi eu care am uitat cînd împlineşte ea... douăzeci şi şapte! Vîrsta e un subiect
pe care prefer să-1 ignor...
STANLEY: Douăzeci şi şapte?
BLANCHE (repede): Şi ce e? E pentru mine?
STANLEY (ii întinde un mic plic): Sper că o să-ţi placă!
BLANCHE: Dar e, dar e... e un...
STANLEY: Un bilet! Un bilet de întoarcere în Laurel! Pentru autobuz! Pe marţi! (Se
aude mereu încet şi continuu cîntindu-se Varşoviana. Stella se ridică brusc şi se
întoarce cu spatele. Blanche încearcă să zîmbească. Apoi îi lasă pe amîndoi şi fuge în
camera de alături. Îşi strînge gîtul cu mina şi fuge în baie. Se aud plânsete înăbuşite.)
Buun!
STELLA: Nu era nevoie de asta.
STANLEY: Nu uita tot ce mi-a făcut!
STELLA: Nu era nevoie să fii atît de crud cu cineva care e aşa de singur cum e ea!
STANLEY: Delicată mai e!
STELLA: Este. A fost. N-ai cunoscut-o pe Blanche cînd era copil. Nimeni, nimeni nu
a fost atît de delicat şi de bună-credinţă ca ea. Dar oameni ca tine au înşelat-o şi au
făcut-o să devină alta. (Stanley se duce în dormitor, se schimbă, îşi pune o cămaşă de
mătase, strălucitoare, pentru popice. Ea îl urmează.) Acuma vrei să te duci să joci
popice?
STANLEY: Bineînţeles!
STELLA: N-ai să te duci. De ce ai făcut asta?
STANLEY: N-am făcut nimănui nimic. Ia mîna de pe cămaşă. Ai să mi-o rupi!

46
STELLA: Vreau să ştiu de ce? Spune-mi de ce?
STANLEY: Cînd ne-am cunoscut, tu şi cu mine, ştiai că sînt vulgar. Aveai dreptate,
baby. Eram vulgar ca noroiul. Mi-ai arătat atunci fotografia casei ăleia cu coloane. Eu
te-am dat jos de pe coloane şi te-am aşezat lingă mine şi ce fericită ai fost cînd te-am
făcut să vezi luminile alea colorate... Nu eram fericiţi împreună şi n-a fost totul bine
pînă a venit ea? (Stella face o uşoară mişcare. Privirea îi rătăceşte, ca şi cum o voce de
undeva ar fi chemat-o pe nume. Începe să se mişte încet şi răsuflînd din greu din
dormitor spre bucătărie, clătinîndu-se şi rezemîndu-se cînd de speteaza scaunului, cînd
de marginea mesei, cu o privire oarbă şi ascultind parcă ceva. Stanley termină de
îmbrăcat cămaşa şi nu este atent la ce se petrece cu ea.) Şi n-am fost noi fericiţi
împreună? N-a fost totul cum trebuie? Pînă cînd a venit ea. Netam-nesam, descriindu-
mă ca pe o maimuţă. (îşi dă deodată seama de ce se petrece cu Stella.) Hei, ce-i cu tine,
Stella! (Se repede la ea.)
STELLA (liniştită): Du-mă la spital! (Este lingă ea, sprijinind-o şi, în timp ce ies, îi
murmură cuvinte ce nu se disting.)

TABLOUL 9

Ceva mai tirziu, in aceeaşi seară. Blanche stă ghemuită, într-o poziţie de tensiune, într-
un fotoliu din dormitor, pe care l-a acoperit cu o pinză în dungi verzi şi albe. E
îmbrăcată în rochia de satin roşu. Pe masă, lângă ea, este o sticlă cu băutură şi un
pahar. Se aude melodia vivace şi febrilă a Varşovianei. Melodia o obsedează; bea ca să
scape de ea şi de dezastrul care o înconjoară, şi pare că şopteşte cuvintele cîntecului.
Un ventilator electric se învîrteşte de partea cealaltă. Mitch vine de după colţ în haine
de lucru. Cămaşă albastră de bumbac şi pantaloni. E nebărbierit. Urcă scările pînă la
uşă şi sună. Blanche tresare.
BLANCHE: Cine este, vă rog?
MITCH (cu o voce răguşită): Eu, Mitch. (Polca se opreşte.)
BLANCHE: Mitch? Numai o clipă! (Intră într-un fel de panică, se repede să ascundă
sticla în dulap, se apleacă la oglindă şi-şi dă pe faţă cu pudră şi colonie. Este atît de
excitată că i se aude respiraţia în timp ce se agită. In cele din urmă, se repede la uşa din
bucătărie şi-i deschide.) Mitch! Ştii... de fapt n-ar fi trebuit să te las să intri după felul
cum te-ai purtat cu mine astă-seară. Aşa de puţin politicos! Dar, bine-ai venit,
frumosule! (Îi oferă buzele. Mitch nu le observă şi trece pe lângă ea în cameră.
Blanche se uită cu frică după el, în timp ce intră îndormitor.) Aaa... dar ce rece eşti! Şi
îmbrăcat atît de neîngrijit! Şi nici măcar nu te-ai bărbierit! Jignirea cea mai de neiertat
pentru o doamnă! Dar te iert! Te iert pentru că este o uşurare să te văd. Ai oprit polca
pe care o aveam în cap. Te-a obsedat vreodată şi pe tine ceva? Nu, sigur că nu, pe tine,
înger nevinovat ce eşti, nu te-a obsedat niciodată nimic...
MITCH (o priveşte, în timp ce Blanche umblă după el vorbind. Este clar că el a băut
ceva înainte de a veni încoace): E nevoie să meargă ventilatorul ăsta?
BLANCHE: Nu.
MITCH: Nu-mi plac ventilatoarele...

47
BLANCHE: Atunci, închide-1. Eu n-am nevoie de el. (Apasă pe buton şi ventilatorul
se opreşte încet. Îşi drege glasul cu greutate, în timp ce Mitch se aşază pe patul din
dormitor şi îşi aprinde o ţigară.) Nu ştiu dacă este ceva de băut... n-am căutat...
MITCH: N-am nevoie de băutura lui Stanley...
BLANCHE: Nu e a lui Stanley. Nimic din ce e aici nu e al lui Stanley. După aparenţe,
unele lucruri sînt de fapt ale mele! Ce mai face mama ta? Se simte bine?
MITCH: De ce?
BLANCHE: In noaptea asta se întîmplă ceva, dar n-are nicio importanţă. Nu vreau să
confrunt martorii. Aş vrea numai... (Duce mîna la frunte, vag polca reîncepe)... să mă
prefac că nu observ nimic schimbat la tine! Ah! Din nou melodia asta...
MITCH: Care melodie...?
BLANCHE: Varşoviana! Polca pe care o cîntau atunci cînd Allan... Ascultă! (Se aude
în depărtare o împuşcătură de revolver. Blanche parcă-şi revine uşurată.) Acolo, acum,
împuşcătura! Totul se termină după asta... (Polca se opreşte din nou.) Da... acuma s-a
terminat.
MITCH: Ce-i cu tine! Ţi-ai ieşit din minţi?
BLANCHE: Mă duc să văd ce pot să găsesc pentru ca să... (Se duce la dulap şi se
preface că se uită după sticlă.) Oh! Te rog să mă ierţi că nu sînt pregătită. Dar m-ai luat
prin surprindere. Ai uitat de invitaţia la masă?
MITCH: N-am vrut să te mai văd.
BLANCHE: Un moment, te rog. Nu aud ce spui, şi vorbeşti aşa de puţin, încît nu vreau
să pierd nici o silabă... Ce căutam? Ah, da... să-ţi ofer ceva. A fost o asemenea agitaţie
astă-seară aici încît mi-am ieşit din minţi! (Se preface că a găsit sticla. El pune un
picior pe pat şi se uită la ea dispreţuitor.) Am găsit ceva... Southern Comfort! Ce e
asta?...
MITCH: Dacă nu ştii, înseamnă că este a lui Stanley.
BLANCHE: Ia-ţi piciorul de pe pat! Are o cuvertură curată pe el. Sigur că voi,
bărbaţii, nu vă daţi seama de lucrurile astea. Mi-am dat atîta osteneală cu casa asta de
cînd sînt aici...
MITCH: Sînt sigur că ţi-ai dat...
BLANCHE: Tu ai văzut-o înainte de a veni eu. Ei, uită-te acuma! Este aproape
distinsă. Vreau s-o păstrez aşa. Mă întreb dacă poate fi confundată cu altceva. Ummm,
e dulce, ce dulce! E teribil, teribil de dulce. Ah, da, este un lichior! Aşa cred. Da. Asta
este. Un lichior! (Mitch mormăie.) Mi-e teamă că nu-ţi va place, dar încearcă, poate că
totuşi...
MITCH: Ţi-am spus adineauri că nu vreau nimic din băuturile lui, şi aşa e. Şi nici tu
nu trebuie să te atingi de ele. Stanley spune că toată vara ai băut din ele ca o pisică
turbată.
BLANCHE: Ce constatare grozavă! Grozav din partea lui că o spune, grozav din
partea ta că o repeţi! N-am să cobor la nivelul unor asemenea acuzaţii ieftine şi nici n-
am să le răspund.
MITCH: Hm...
BLANCHE: Ce se petrece în mintea ta? Văd ceva în ochi.
MITCH (ridicîndu-se): E întuneric!

48
BLANCHE: Îmi place întunericul. Întunericul mă face să mă simt bine.
MITCH: Nu te-am văzut niciodată pe lumină. (Blanche rîde sufocată.) Ăsta e un fapt!
BLANCHE: Da?
MITCH: Nici după-amiezele nu te-am văzut!
BLANCHE: Şi cine-i de vină?
MITCH: Niciodată n-ai vrut să ieşi cu mine după-masă.
BLANCHE: Mitch, dar tu eşti la uzină după-amiaza.
MITCH: Sîmbăta după-masă nu. Uneori te-am rugat să vii cu mine sîmbăta, dar
totdeauna ai găsit o scuză. Niciodată n-ai vrut să ieşi înainte de ora şase, şi atunci
numai în localuri unde nu era multă lumină.
BLANCHE: E un înţeles ascuns în asta, dar încă nu l-am prins.
MITCH: Înţelesul e că niciodată nu te-am văzut bine la faţă, Blanche. Să aprindem
lumina aici!
BLANCHE (speriată): Lumină? Ce lumină? Pentru ce?
MITCH: Lampa asta cu abajurul de hîrtie. (Ia abajurul de pe bec. Blanche scoate un
suspin speriat.)
BLANCHE: Pentru ce faci asta?
MITCH: Aşa am să pot să te văd o dată bine!
BLANCHE: Vrei cu adevărat să mă jigneşti?
MITCH: Nu. Vreau să fiu realist.
BLANCHE: Nu vreau realitatea. Vreau iluzia! (Mitch rîde.) Da! Da! Vreau iluzia. Am
încercat s-o dau oamenilor. Le-am falsificat lucrurile. Nu spun adevărul. Spun ceea ce
ar trebui să fie adevărul. Şi dacă ăsta este un păcat, atunci să fiu blestemată! Nu
aprinde lumina!
MITCH (întoarce comutatorul. Întoarce becul spre ea şi o priveşte fix. Blanche îşi
acoperă faţa şi strigă): Stinge lumina! (Apoi, încet şi cu amărăciune): N-are importanţă
că eşti mai bătrînă decît mi-am închipuit. Dar toate celelalte, Dumnezeule ! Toate
gogoşile despre idealurile tale de modă veche şi toată prefăcătoria cu care m-ai tras pe
sfoară toată vara. Oh, ştiam că nu mai ai şaisprezece ani, dar eram destul de prost să
cred că cel puţin eşti cumsecade.
BLANCHE: Şi cine ţi-a spus că nu sînt cumsecade? Iubitul meu cumnat? Şi tu l-ai
crezut?

MITCH: Întîi l-am făcut mincinos. Apoi, am controlat toată povestea. L-am întrebat pe
omul nostru care călătoreşte pe la Laurel. Şi după aia am vorbit la telefon direct cu
negustorul ăla.
BLANCHE: Cine e negustorul acela?
MITCH: Kiefaber.
BLANCHE: Negustorul Kiefaber din Laurel? Îl cunosc. S-a legat de mine pe stradă. L-
am pus la locul lui. Şi ca să se răzbune îmi scoate fel de fel de vorbe.
MITCH: Trei oameni, Kiefaber, Shaw şi Stanley se jură că-i aşa...
BLANCHE: Trei lei, paralei, cine altul e ca ei!
MITCH: Şi n-ai locuit la un hotel care se cheamă ”Flamingo”?

49
BLANCHE: ”Flamingo”? Nu, la Caracatiţa! Am stat la un hotel care se cheamă
Caracatiţa!
MITCH (stupid): Caracatiţa?...
BLANCHE: Da, o caracatiţă mare! Acolo îmi aduceam victimele! (îşi mai toarnă un
pahar.) Da! Am avut multe legături cu necunoscuţi. După moartea lui Allan, legăturile
cu necunoscuţii erau singurul lucru care mi se părea că mai poate umple locul gol din
inimă... Cred că era spaima, numai spaima, care mă ducea de la unul la altul, căutînd
undeva o apărare, ici, colo, în locurile... cele mai nepotrivite chiar, şi la urmă, la un
băiat de şaptesprezece ani; dar, cineva a scris directorului că „Femeia aceasta nu
corespunde moralmente poziţiei pe care o are!" (Îşi dă capul pe spate cu un rîs
convulsiv şi hohotit. Apoi repetă cele de mai sus, oftează şi bea.) Adevărat? Da. Aşa
cred - necorespunzătoare, într-un fel sau altul - în orice caz. Şi am venit aici. Nu aveam
alt loc unde să mă duc. Fusesem scoasă din joc. Ştii ce înseamnă să fii scos din joc?
Tinereţea mea se dusese la gunoi şi... te-am întîlnit. Mi-ai spus că ai nevoie de cineva.
Şi eu aveam nevoie. Am mulţumit lui Dumnezeu că te-am întîlnit, pentru că păreai mai
bun, o crăpătură în stînca lumii, în care puteam să mă ascund. Dar cred că am
nădăjduit prea mult! Kiefaber, Stanley şi Shaw legaseră prea strîns o tinichea de coada
pisicii... (O pauză. Mitch se uită lung la ea fără să vorbească.)
MITCH: M-ai minţit, Blanche.
BLANCHE: Să nu-mi spui că te-am minţit.
MITCH: Numai minciuni, înăuntru şi afară.
BLANCHE: Niciodată n-am minţit în inima mea! (De după colţ, vine o vînzătoare
ambulantă. Este o mexicană oarbă, cu un şal negru, avind buchete din florile acelea de
staniol, bătătoare la ochi, pe care mexicanii din păturile de jos le poartă la
înmormintări şi la alte ceremonii. Strigă abia auzit)
FEMEIA MEXICANĂ: Flores. Flores. Flores para los muertos. Flores. Flores.
BLANCHE: Ce e? Oh, e cineva afară... (Deschide uşa şi se uită la femeia mexicană.)
FEMEIA MEXICANĂ (este la uşă şi-i oferă Blanchei nişte flori): Flores! Flores para
los muertos?
BLANCHE: (înfiorată): Nu, nu, nu acum! Nu acum! (Fuge înapoi în apartament,
trîntind uşa.)
FEMEIA MEXICANĂ (se întoarce şi începe să se îndepărteze pe stradă.): Flores para
los muertos... (Polca scade.)
BLANCHE (ca pentru ea): Te sfărîmi şi te veştejeşti şi... păreri de rău... învinuiri...
„Dacă aş fi fost aşa, nu m-ar durea atîta!”
FEMEIA MEXICANĂ: Corones para los muertos. Corones...
BLANCHE: Moşteniri... Hm... Şi alte lucruri... ca nişte feţe de pernă pătate de sînge...
Trebuiesc schimbate aşternuturile... Da, mamă! Dar n-am putea să avem o negresă
mică pentru asta? Nu, nu, sigur că nu putem. Toate s-au dus în afară de...
FEMEIA MEXICANĂ: FLORES!...
BLANCHE: Moartea. Eu stăteam aici şi ea stătea dincolo, şi moartea era atît de
aproape ca şi tine... Şi nu îndrăzneam să admitem nici măcar că am auzit de ea!
FEMEIA MEXICANĂ: Flores para los muertos, flores... flores.

50
BLANCHE: Opusul este dorinţa. De ce te miri? Cum poţi să te miri? Nu departe de
Belle-Reve... mai înainte să fi pierdut Belle-Reve, era un cîmp unde se instruiau
soldaţii. Sîmbătă seara se duceau în oraş să se îmbete.
FEMEIA MEXICANĂ (încetişor): Corones...
BLANCHE: Şi cînd se întorceau, se opreau în faţa casei noastre şi strigau: Blanche!
Blanche! Doamna bătrînă şi surdă nu bănuia nimic. Dar, cîteodată, mă strecuram afară
să le răspund... Mai tîrziu, în drumul lung spre casă, furgonul îi aduna ca pe
margarete... (Femeia mexicană se întoarce încet şi dispare îngînînd un bocet molatic,
plin de tristeţe. Blanche se duce la toaletă şi se reazimă cu faţa la ea. După o clipă
Mitch se ridica şi o urmează, cu anumite intenţii. Polca scade departe. Mitch o apucă
de mîini şi încearcă să o întoarcă.)
BLANCHE: Ce vrei?
MITCH (încercînd stingaci să o îmbrăţişeze): Ceea ce n-am obţinut toată vara...
BLANCHE: Atunci, ia-mă de nevastă, Mitch!
MITCH: Nu cred că mai vreau să mă căsătoresc cu tine.
BLANCHE: Nu?
MITCH: (luând mîinile de pe braţele ei): Nu eşti destul de curată ca să te duc acasă,
alături de mama mea!
BLANCHE: Atunci pleacă! (Mitch o priveşte ţintă.) Ieşi afară! Ieşi pînă nu strig foc!
(Vocea îi sună isteric.) Ieşi repede pînă nu strig foc. (Mitch stă încă şi se uită la ea.
Blanche fuge dintr-o dată la fereastra mare cu ochiul albastru-deschis în lumina moale
a verii şi strigă sălbatic.): Foc! Foc! Foc! (Mitch tresare speriat, se întoarce şi iese pe
uşa dinafară, se clatină pe trepte şi apoi dispare după colţ. Blanche se clatină înapoi de
la fereastră şi cade în genunchi. În depărtare se aud melodii de slow şi blues, cîntate la
pian.

CORTINA
TABLOUL 10

Citeva ceasuri mai tîrziu, în aceeaşi seară. De cînd a plecat Mitch, Blanche a băut mult.
Şi-a adus cufărul în mijlocul camerei. Este deschis şi pe el sînt aruncate fel de fel de
rochii înflorate. Pe măsură ce a băut şi împachetat, a cuprins-o un fel de veselie isterică
şi s-a îmbrăcat cu o rochie de seară de satin alb, cam pătată şi mototolită, şi cu nişte
pantofi argintii, care scîrţîie, cutocuri din strasuri. Acum îşi pune diadema de strasuri
pe cap, în faţa oglinzii de la masa de toaletă, şi murmură excitată ca în faţa unui grup
de admiratori.
BLANCHE: Ce spuneţi de o partidă de înot? De înot la lumina lunii, în cariera veche?
Dacă cineva mai e încă destul de treaz ca să conducă o maşină pînă acolo! Ha, ha! E
cel mai bun sistem ca să-ţi treacă vîjîitul capului. Numai că trebuie să fii foarte atent la
curba aceea de sus, căci altminteri te poţi lovi de vreo piatră şi nu mai ieşi de acolo
decît a doua zi! (Ridică oglinda, tremurînd, pentru a se vedea mai de aproape. Îşi ţine
respiraţia şi azvîrle oglinda cu atîta violenţă, încît se sparge. Mormăie puţin şi încearcă
să se ridice. Stanley apare de după colţ. Este îmbrăcat tot cu bluza verde de mătase,
pentru popice. De după colţ, se aude o muzică abracadabrantă, care va continua încet

51
de-a lungul tabloului. Intră in bucătărie, trintind puţin uşa. Cind dă cu ochii de
Blanche, scoate un fluierat uşor. A cam băut pe drum şi a adus cu el câteva sticle mici
de bere.)
BLANCHE: Cum se simte sora mea?
STANLEY: Se simte bine.
BLANCHE: Şi cum se simte copilul?
STANLEY (rlnjind amabil: Copilul nu va sosi pînă mîine dimineaţă, aşa că mi-au spus
să vin acasă să dorm puţin.
BLANCHE: Asta înseamnă că o să fim singuri aici?
STANLEY: Da. Numai tu şi cu mine. Afară doar dacă n-ai ascuns pe cineva sub pat.
De ce ţi-ai pus penele astea frumoase?
BLANCHE: Adevărat. Ai plecat înainte să primesc telegrama.
STANLEY: Ai primit o telegramă?
BLANCHE: Am primit o telegramă de la un vechi admirator al meu.
STANLEY: O veste bună?
BLANCHE: Aşa cred. O invitaţie.
STANLEY: Unde? La balul pompierilor?
BLANCHE (dîndu-şi capul pe spate): O croazieră pe un iaht în Marea Caraibilor!
STANLEY: Bun, bun. Şi ce părere ai?
BLANCHE: În viaţa mea n-am fost atît de surprinsă.
STANLEY; Nu cred.
BLANCHE: A căzut ca un trăsnet din senin.
STANLEY: De la cine spuneai că e?
BLANCHE: De la un vechi admirator al meu.
STANLEY: Ăla care ţi-a dat vulpile argintii?
BLANCHE: Domnul Shep Hunthleigh. Am fost colegi în ultimul an. Nu l-am mai
văzut de la Crăciun. Am fost la el acasă, în Bulevardul Biscayne. Şi tocmai acum ...
telegrama asta... în care mă invită la o croazieră în Caraibe. Problema s-a rezolvat.
Caut prin cufăr să văd ce pot să îmbrac la Tropice.
STANLEY: Şi ai să te duci aşa, cu diadema aia de diamante?
BLANCHE: Vechitura asta? Ha-ha! E din pietre false.
STANLEY: Ce vorbeşti? Credeam că-s diamante veritabile, de la Tiffany.
BLANCHE (în timp ce el îşi descheie cămaşa): In orice caz, îmi place să mă port cu un
anumit stil.
STANLEY: Ei da, trebuie... nu ştii niciodată ce se poate întîmpla .
BLANCHE: Tocmai cînd credeam că a început să mă părăsească norocul...
STANLEY: Apare ca în film milionarul ăsta din Miami...
BLANCHE: Nu e din Miami. Domnul acesta e din Dallas.
STANLEY: Din Dallas?
BLANCHE: Da, omul acesta e din Dallas, unde aurul ţîşneşte din pămînt.
STANLEY: Bine, bine! Deci e şi el de undeva. (Începe sâ-şi scoată cămaşa.)
BLANCHE: Trage perdelele mai înainte de a continua să te dezbraci.
STANLEY (amabil): Nu am de gînd să mă dezbrac mai mult pentru moment.
(Deschide sacul cu sticle de bere.) N-ai văzut instrumentul ăla de deschis sticlele de

52
bere? (Blanche se duce încet la toaletă unde se aşază cu mîinile împreunate.) Aveam
un văr care deschidea sticlele de bere cu dinţii. Asta era singura lui performanţă, tot ce
ştia să facă. Era un deschizător uman de bere. Şi odată, la o nuntă, şi-a rupt dinţii din
faţă. După asta i s-a făcut ruşine de el încît fugea din casă cînd venea cineva... (Capsa
sticlei sare şi ţîşneşte un şuvoi de spumă. Stanley rîde fericit şi ridică sticla deasupra
capului.) Ha-ha! Plouă din cer. (Îi întinde sticla.) Hai să îngropăm securea şi să bem un
pahar de împăcare! Ce zici?
BLANCHE: Nu. Mulţumesc!
STANLEY: E o noapte importantă pentru noi amîndoi. Tu ai să ai un milionar şi eu un
copil! (Stanley se duce la dulapul din dormitor şi încearcă să scoată ceva din sertarul
de jos.)
BLANCHE (retrăgîndu-se): Ce faci acolo?
STANLEY: E ceva ce port întotdeauna în ocazii deosebite, ca asta. Pijamaua de
mătase pe care am îmbrăcat-o în noaptea nunţii!
BLANCHE: Oh!
STANLEY: Cînd o să sune telefonul şi o să-mi spună: Ai un băiat! am s-o sfîşii şi am
s-o fîlfii ca pe un steag! (Scoate o pijama strălucitoare.) Cred că amîndoi sîntem
îndreptăţiţi să ne legăm cîinii. (Se întoarce în bucătărie cu pijamaua pe braţ.)
BLANCHE: Cînd mă gîndesc ce dumnezeiesc este să mai ai o dată parte de un lucru
cum este singurătatea, îmi vine să plîng de bucurie.
STANLEY: Milionarul ăla din Dallas n-o să se amestece cu nimic în singurătatea asta?
BLANCHE: Nu va fi genul de lucruri la care te gîndeşti. Omul acesta este un
gentleman şi mă respectă. (Începînd să improvizeze febril.) Tot ce vrea este compania
mea. A fi foarte bogat, face pe unii oameni să se simtă uneori singuri. O femeie
cultivată, o femeie inteligentă şi educată, poate să îmbogăţească nemăsurat de mult
viaţa unui bărbat. Eu pot să ofer lucrurile astea şi nimic nu mă va face să le pierd.
Frumuseţea fizică e trecătoare. Dar frumuseţea minţii, bogăţia spiritului şi căldura
inimii - şi eu le am toate acestea - nu se pierd, ci cresc! Se îmbogăţesc cu anii! Ce
curios că despre mine se poate spune: o femeie decăzută! Cînd am toate comorile astea
ferecate în suflet! (Suspină.) Cred despre mine că sînt o femeie foarte, foarte bogată!
Dar am fost nebună să arunc mărgăritare porcilor...
STANLEY: Porci, huh?
BLANCHE: Da, porci! Porci! Şi nu mă gîndesc numai la tine, ci şi la prietenul tău,
domnul Mitchell! A venit să mă vadă astă-seară. A îndrăznit să vină la mine în hainele
de lucru. Şi să-mi repete calomniile şi poveştile dezgustătoare pe care le ştia de la tine.
L-am trimis la plimbare...
STANLEY: L-ai trimis? Da?...
BLANCHE: Dar s-a întors înapoi. S-a întors cu un mare buchet de trandafiri ca să-mi
ceară iertare! Mi-a cerut iertare în genunchi. Sînt însă unele lucruri care nu se pot ierta.
Cruzimea făcută cu sînge rece nu poate fi iertată. După mine este singurul lucru ce nu
poate fi iertat şi este singurul lucru de care eu n-am fost vinovată niciodată, niciodată!
Aşa că i-am spus, da, i-am zis: „Mulţumesc, domnule!”, dar a fost o prostie din partea
mea să-mi închipui că noi am fi putut vreodată să ne înţelegem unul cu altul. Modurile
noastre de viaţă sînt mult prea deosebite. Părerile şi originile noastre sînt

53
incompatibile. Trebuie să fim realişti faţă de asemenea lucruri. Aşa că, la revedere,
prietene! Şi să nu fim supăraţi unul pe celălalt...
STANLEY: Asta a fost înainte sau după ce ai primit telegrama de la milionarul ăla?
BLANCHE: Care telegramă? Nu! Nu! După! De fapt, telegrama a venit tocmai cînd...
STANLEY: De fapt, n-a venit nicio telegramă!
BLANCHE: Oh, oh!
STANLEY: Şi nu-i niciun milionar nicăieri! Şi Mitch nu s-a mai întors înapoi cu
trandafiri, fiindcă eu ştiu unde e!
BLANCHE: Oh!
STANLEY: Nu-i nicio altă drăcovenie decît imaginaţia...
BLANCHE: Oh!
STANLEY: Şi minciuni, şi păcăleli, şi trucuri...!
BLANCHE: Oh!
STANLEY: Mai bine uită-te la tine! Uită-te cum eşti îmbrăcată, ca de bîlci, cu o rochie
luată cu chirie pe cîţiva bani, de la cine ştie ce telal! Şi cu coroana aia caraghioasă pe
deasupra! Ce fel de regină crezi că eşti?
BLANCHE: Oh, Doamne...
STANLEY: Te-am dibuit de la început! Niciun moment n-ai reuşit să îmbrobodeşti
ochii ăştia! Ai venit în casa asta şi ai împrăştiat pe aici pudră şi parfum, şi ai acoperit
becul cu un abajur de hîrtie, şi ia uite că dintr -o dată casa s-a prefăcut în Egipt, şi tu
eşti regina Nilului! Stînd pe tron şi dînd pe gît lichiorul meu! Mă faci să rîd! Ha! Ha!
Mă auzi? Ha! Ha! Ha! (Intră în dormitor.)
BLANCHE: Să nu intri aici! (Pe pereţi, in jurul lui Blanche, apar umbre livide.
Umbrele sunt de o formă ameninţătoare şi grotescă. Blanche îşi ţine respiraţia, trece la
telefon şi agită cîrligul telefonului. Stanley se duce in baie şi închide uşa.) Operator!
Operator! Dă-mi interurbanul, te rog... Vreau să-mi dai legătura cu domnul Shep
Huntleigh din Dallas! N-are nevoie de adresă, este foarte cunoscut acolo. întrebaţi pe
oricine. Aşteaptă! Nu! Nu pot să găsesc acuma!... Te rog să înţelegi, eu... Nu! Nu!
Aşteaptă!... Un moment... E cineva care... Nimic! Continuă, te rog! (Pune telefonul jos
şi merge grăbită in bucătărie. Noaptea se umple de voci inumane ca strigătele din
junglă. Umbrele livide se mişcă sinuos ca flăcările pe pereţi. Prin peretele din spate al
camerelor, care devine transparent, se vede trotuarul. O prostituată a păcălit un beţiv.
Acesta o urmăreşte pe trotuar, o prinde şi începe o bătaie. Un poliţist fluieră, îi
desparte. Figurile dispar.) Citeva clipe mai tirziu, Femeia neagră apare de după colţ cu
o poşetă pe care prostituata a pierdut-o pe trotuar. Caută nervoasă prin ea. Blanche îşi
apasă pe buze degetele şi se întoarce încet la telefon. Vorbeşte într-o şuierare răguşită.)

BLANCHE: Operator! Operator! Nu-mi mai da interurbanul. Dă-mi serviciul de

mesagerii urgente Western-Union! Nu mai e timp!... Western-Union! (Aşteaptă cu
nerăbdare.) Western-Union? Vreau să... transmit mesajul ăsta! „In împrejurări
disperate, disperate! Ajută-mă! Sînt prinsă în cursă. Prinsă în..." Oh! (Uşa de la baie se
deschide cu violenţă şi Stanley iese afară in pijamaua lui strălucitoare de mătase. Rîde
strîmbindu-se la ea în timp ce îşi încheie cureluşa înflorată pe care o are la talie.

54
Blanche murmură şi se dă înapoi de la telefon. Stanley se uită lung la ea, cam cit ai
număra pînă la zece. Atunci se aude la telefon un clinchet tare şi aspru.)
STANLEY: Ai lăsat telefonul deschis! (Se duce spre telefon hotărit şi îl pune în furcă.
După ce l-a pus la loc se uită la ea din nou, cu gura strîmbîndu-i-se într-un suris, în
timp ce se împleticeşte intre Blanche şi uşa de ieşire. Melodiile de blues cîntate la pian
se aud mai tare. Apoi, răsună zgomotul unei locomotive care se apropie. Blanche se
ghemuieşte, acoperindu-şi cu pumnii urechile, pînă cînd acesta a trecut.)
BLANGHE (îndreptîndu-se în sfirşit): Lasă-mă... lasă-mă să trec!
STANLEY: Să treci? Sigur. N-ai decît! Poftim! (Se dă înapoi un pas în drumul uşii.)
BLANCHE: Tu... Tu... să stai acolo! (li indică o poziţie mai îndepărtată.)
STANLEY: (mormăind): Acuma ai destul loc ca să treci!
BLANCHE: Dar nu dacă stai acolo! Dar, oricum,... tot am să ies!
STANLEY: Crezi că am să mă leg de tine? Ha-ha! (Pianul cîntă încet. Blanche se
întoarce zăpăcită şi face un gest slab. Vocile inumane ale junglei cresc. El face un pas
către ea, umezindu-şi limba care îi iese printre dinţi.)
STANLEY (moale): Ia gîndeşte-te... poate n-ar fi rău... să mă leg de... (Blanche se dă
înapoi prin uşă în dormitor.)
BLANCHE: Stai acolo! Să nu faci vreun pas spre mine că...
STANLEY: Ce...?
BLANCHE: Că se va întîmpla ceva îngrozitor! Se va întîmpla!
STANLEY: Ce-ţi mai trece acuma prin cap? (Amîndoi sînt în dormitor.)
BLANCHE: Bagă de seamă... să nu cumva... sînt în pericol. (Stanley mai face un pas.
Ea ia o sticlă de pe masă, o sparge şi îl înfruntă, cu capătul spart.)
STANLEY: Pentru ce ai făcut asta?
BLANCHE: Ca sa-ţi bag capătul spart în faţă! STANLEY: Te cred c-ai face-o!
BLANCHE: Am s-o fac!... Am s-o fac dacă...
STANLEY: Aha! Va să zică vrei să fie cu scandal! Bine... să facem scandal! (Sare la
ea, răsturnind masa. Blanche strigă şi-l ameninţă cu sticla spartă, dar el o apucă de
braţ.)
STANLEY: Tigroaico... Tigroaico! Dă-i drumul sticlei, dă-i drumul! Intîlnirea asta
între noi doi trebuia să aibă loc de la început!
(Blanche geme. Sticla cade. Ea se lasă moale în genunchi. Stanley îi ridică corpul inert
şi îl cară spre pat. Trompeta şi tobele jazului de la ”Four Deuces” se aud puternic.)

TABLOUL 11

Cîteva săptămîni mai tîrziu. Stella împachetează lucrurile Blanchei. În baie se aude
sunetul apei care curge. Perdelele sint parţial deschise. Stanley, Steve, Mitch şi Pablo
stau în jurul mesei din bucătărie şi joacă pocker. Aspectul bucătăriei este la fel de
murdar, de groaznic ca în noaptea aceea catastrofală de pocker. În jurul clădirii se vede
un cer de culoare turcoaz. Stella a plîns în timp ce aranja rochiile înflorate în cufărul

55
deschis. Eunice vine jos pe scări de la etajul de sus şi intră în bucătărie. La masa de
pocker are loc o mică altercaţie.
STANLEY: Dacă tot ai intrat, joacă tare, ce dracu!
PABLO: Maldita sea tu suerte!
STANLEY: Tradu aşa ,ca să înţelegem, bulgăre gras!
PABLO: Îmi înjuram ghinionul!
STANLEY (teribil de exaltat) Ştii ce e aia noroc? Norocul este să crezi că ai noroc.
Uite, la Salerno. Am crezut că am noroc. Ştiam că patru din cinci nu se mai întorc. Dar
am crezut şi m-am întors. Din asta mi-am făcut o regulă. Ca să ţii o poziţie de frunte în
cursa asta de şoareci trebuie să crezi în norocul tău.
MITCH: Tu... tu... tu... bam... bam... bam... bum... bum... bum... (Stella se duce în
dormitor şi începe să împăturească o rochie.)
STANLEY: Ce-i cu tine?
EUNICE (trecând pe lngă masă): Totdeauna am spus că bărbaţii sînt nişte nesimţiţi
fără sentimente, dar asta nu serveşte la nimic. Faceţi din voi nişte porci. (Intră printre
perdele în dormitor.)
STANLEY: Ce s-o fi întîmplat cu ea?
STELLA: Ce face copilaşul?
EUNICE: Doarme ca un îngeraş. Ţi-am adus nişte struguri (îi pune pe un scaun şi
coboară vocea.) Blanche?...
STELLA: Face baie.
EUNICE: Cum se simte?
STELLA: Nu vrea să mănînce nimic, dar a cerut ceva de băut.
EUNICE: Ce i-ai spus?
STELLA: I-am spus numai că am aranjat să rămînă undeva în regiune. Amestecă asta
în mintea ei cu Shep Huntleigh. (Blanche deschide încet uşa de la baie.)
BLANCHE: Stella?
STELLA: Da, Blanche?
BLANCHE: Dacă cineva mă cheamă la telefon cît sînt în baie, ia numărul şi spune-le
că am să chem imediat.
STELLA: Bine.
BLANCHE: Rochia aia de mătase, galbenă, aceea ”bouclée”, vezi dacă nu-i
mototolită. Dacă nu e, am s-o îmbrac şi am să pun broşa argintie cu o piatră turcoaz,
care seamănă cu o morsă. Le găseşti în cutia în formă de inimă în care ţin toate astea.
Şi Stella... mai caută în cutia aia şi un mic pacheţel de violete artificiale ca să le prind
cu broşa aia pe rever. (Închide uşa, Stella se întoarce spre Eunice.)
STELLA: Nu ştiu dacă am făcut bine ce-am făcut...
EUNICE: Ce altceva puteai să faci?
STELLA: Nu pot să cred toată povestea ei şi să continui să trăiesc cu Stanley.
EUNICE: Nici să nu crezi. Viaţa trebuie să meargă înainte, Orice s-ar întîmpla, trebuie
să mergi înainte (Uşa de la baie se deschide puţin.)
BLANCHE: (privind afară): E senin afară?

TABLOUL 12

56
STELLA: Da, Blanche. (Către Eunice.) Spune-i că arată bine.
BLANCHE: Te rog, trage perdelele mai înainte să ies afară.
STELLA: Sînt închise.
STANLEY: Tu cît vrei?
PABLO: Două.
STEVE: Trei. (Blanche apare în lumina aurie a uşii. Are o strălucire tragică în halatul
de satin roşu care-i mulează formele sculpturale ale corpului. Cind Blanche intră în
dormitor, începe să se audă Varşoviana.)
BLANCHE (cu o vivacitate tristă şi isterică): Tocmai mi-am spălat părul...
STELLA: Da...
BLANCHE: Nu sînt sigură dacă am scos săpunul...
EUNICE: Ce păr frumos...
BLANCHE (acceptînd complimentul): E o problemă! N-a chemat nimeni?
STELLA: De unde, Blanche?
BLANCHE: De la Shep Huntleigh...
STELLA: A... nu! Încă, nu, iubito.
BLANCHE: Ce curios? Eu... (Auzind vocea Blanchei, mîna lui Mitch care ţine cărţile
se lasă în jos şi privirea îi rămîne fixă. Stanley îl bate pe umăr.)
STANLEY: Hei, Mitch, intră şi tu... (Sunetul acestei voci o şochează pe Blanche. Are
un gest nervos, formîndu-i numele cu buzele. Stella dă din cap şi priveşte repede în
altă parte. Blanche stă liniştită cîteva clipe cu oglinda argintată pe dos, în mină, cu o
privire plină de perplexitate dureroasă, ca şi cum toată experienţa omenească i s-ar
reflecta pe faţă. In cele din urmă, Blanche vorbeşte, dar cu o isterie subită.)
BLANCHE: Ce se întîmpla aici? (Se uită de la Stella la Eunice şi înapoi la Stella.
Vocea ei ridicată străpunge concentrarea jucătorilor. Mitch pleacă mai jos capul, dar
Stanley împinge scaunul înapoi, ca şi cum ar fi gata să se ridice. Steve îl opreşte,
punîndu-i o mină pe braţ.)
BLANCHE (continuând): Ce s-a întâmplat aici? Vreau să mi se explice ce se întîmplă
aici!
STELLA (mortificată): Sssst! Sssst!
EUNICE: Ssst! sssst! Iubito.
STELLA: Blanche, te rog.
BLANCHE: De ce vă uitaţi aşa la mine? E ceva care nu-mi merge?
EUNICE: Arăţi minunat, Blanche. Nu arată minunat?
STELLA: Ba da!
EUNICE: Am auzit că pleci într-o excursie...
STELLA: Da, da... Blanche pleacă. În vacanţă...
EUNICE: Sunt verde de invidie...
BLANCHE: Ajută-mă, ajută-mă să mă îmbrac!
STELLA (întinzîndu-i rochia): Asta e?
BLANCHE: Da, asta. De-abia aştept să ies de aici. Locul ăsta e o capcană!...
EUNICE: Ce jachetă frumoasă! Şi ce drăguţă nuanţă de albastru!
STELLA: E culoarea liliacului!

57
BLANCHE: Amîndouă vă înşelaţi. E albastru della Robbia. Albastrul în care sînt
pictate Madonele. Strugurii ăştia sînt spălaţi? (Pune mîna pe strugurii aduşi de Eunice.)
EUNICE: Huh?
BLANCHE: Spălaţi, am spus. Sînt spălaţi?
EUNICE: Sînt de la Magazinul Francez.
BLANCHE: Asta nu înseamnă că sînt spălaţi. (Sună clopotele catedralei.) Clopotele
astea... sînt singurul lucru curat în cartier. Ei... acuma am să plec. Sînt gata.
EUNICE (şoptind): Vrea să plece mai înainte ca să vină el.
STELLA: Aşteaptă, Blanche.
BLANCHE: Nu vreau să trec prin faţa oamenilor ăstora.
EUNICE: Atunci aşteaptă pînă se termină jocul.
STELLA: Stai jos şi...
(Blanche se întoarce încet şi, ezitînd, se lasă să cadă pe un scaun.)
BLANCHE: Pot să simt aerul mării. Tot restul vieţii am să mi-1 petrec pe mare. Şi
cînd am să mor, am să mor pe mare. Ştii cum am să mor? (la un strugure.) Am să mor
mîncînd un strugure nespălat în mijlocul oceanului. Am să mor cu mîna mea în mîna
unui foarte drăguţ medic de vapor, unul foarte tînăr, cu o mustaţă blondă şi cu un ceas
mare de argint. ”Biată doamnă”, îmi va spune el, „chinina nu-ţi face niciun bine.
Strugurele ăsta nespălat ţi-a dus sufletul în cer". (Se aud sunînd clopotele catedralei.)
Şi voi fi îngropată pe mare, cusută într-un sac alb şi curat, şi aruncată peste bord, la
amiază, în strălucirea verii şi într-un ocean atît de albastru ca şi (sună clopotele) ochii
primului meu iubit! (Un doctor şi o soră foarte voinică apar de după colţul clădirii şi
urcă treptele de la intrare. Gravitatea profesiunii lor este exagerată; este întipărit pe ei
acel prestigiu infailibil al instituţiilor de stat, cu cinica lui detaşare. Doctorul sună.
Murmurul jocului s-a întrerupt.)
EUNICE (şoptind Stellei): Ei trebuie să fie! (Stella îşi duce degetele la gură.)
BLANCHE (ridicîndu-se încet): Ce este?
EUNICE (prefâcîndu-se ca pentru ocazie): Scuză-mă un moment să văd cine sună la
uşă...
STELLA: Da. (Eunice se duce în bucătărie.)
BLANCHE (intens): Mă întreb dacă e pentru mine. (La uşă are loc o convorbire în
şoaptă.)
EUNICE (intorcîndu-se vioaie): Cineva întreabă de Blanche.
BLANCHE: Atunci este pentru mine! (Priveşte speriată de la una la alta şi apoi prin
portiere. Varşoviana se aude slab.) Este domnul din Dallas pe care-1 aştept?
EUNICE: Aşa cred, Blanche.
BLANCHE : Încă nu sînt complet gata.
STELLA: Roagă-1 să aştepte afară.
BLANCHE: Eu... (Eunice iese înapoi prin portiere. Tobele sună foarte uşor.)
STELLA: E împachetat totul?
BLANCHE: Articolele mele de toaletă sînt încă afară.
STELLA: Ah!
EUNICE (întorcîndu-se): Ei aşteaptă în faţa casei.
BLANCHE: „Ei"? Cine sînt „ei"?

58
EUNICE: Este o doamnă cu el.
BLANCHE: Nu-mi închipui cine poate să fie „doamna" asta. Cum e îmbrăcată?
EUNICE: E destul de... destul de simplu îmbrăcată.
BLANCHE: Se poate să fie... (Vocea i se pierde nervoasă.)
STELLA: Mergem, Blanche?
BLANCHE: Trebuie să trec prin camera asta?
STELLA: Merg şi eu cu tine.
BLANCHE: Cum arăt?
STELLA: Minunat.
EUNICE (ca un ecou): Minunat! (Blanche trece speriată printre draperii. Eunice le
trage pentru a i le deschide. Blanche intră în bucătărie.)
BLANCHE (către bărbaţi): Vă rog să nu vă ridicaţi. Trec numai pe-aici. (Trece repede
spre uşa de ieşire. Stella şi Eunice o urmează. Jucătorii de pocker stau in picioare
stingaci, in afară de Mitch, care stă jos, la masă, cu ochii în pămînt. Blanche păşeşte
afară. Se opreşte brusc şi respiraţia i se opreşte.
DOCTORUL: Bună seara.
BLANCHE: Dumneata nu eşti domnul pe care îl aştept. (Tresare brusc şi se întoarce
înapoi pe scări. Se opreşte lingă Stella, care este chiar în afara uşii, şi spune cu un
şuierat speriat.) Domnul acesta nu este Shep Huntleigh. (Se aude în depărtare cîntîndu-
se Varşoviana. Stella priveşte înapoi la Blanche, iar Eunice o ţine de braţ pe Stella. Un
moment de tăcere. Niciun zgomot in afară de Stanley care amestecă, stâpîn pe el,
cărţile. Blanche îşi ţine din nou răsuflarea şi se strecoară în casă. Intră cu un zîmbet
ciudat, cu ochii mari, deschişi şi strălucitori. De îndată ce sora ei a trecut pe lângă ea,
Stella închide ochii şi îşi încleştează mîinile. Eunice o apucă în braţe ca un sprijin.
Apoi se duce sus, spre apartamentul ei, Blanche se opreşte înăuntru, la uşă. Mitch stă
tot cu ochii plecaţi, privindu-şi mîinile de pe masă, în timp ce toți ceilalţi se uită la
Blanche cu curiozitate. În cele din urmă, Blanche trece pe lngă masă spre camera de
culcare. Dintr-o dată, Stanley îşi împinge scaunul înapoi şi se ridică, blocîndu-i
drumul. Sora o urmează în apartament.)
STANLEY: Ai uitat ceva?
BLANCHE: Da! (Ţipînd.) Da! Am uitat ceva! (Fuge pe lâgă el, în dormitor. Umbre
livide apar pe perete în forme curioase şi sinuoase. Melodia Varşovianei se aude
straniu, contorsionată, acompaniată de strigăte şi zgomote ca de junglă. Blanche apucă
speteaza unui scaun ca pentru a se apăra.)
STANLEY (şoptit): Doctore, mai bine intră dumneata.
DOCTORUL (şoptit şi adresîndu-se sorei): Soră, scoate-o afară. (Sora înaintează pe o
parte, Stanley pe de alta. Lipsită de orice însuşire mai delicată de feminitate, sora este
o apariţie deosebit de sinistră în hainele ei severe. Are o voce puternică şi lipsită de
muzicalitate, ca un clopot de pompieri.)

SORA: Hello, Blanche! (Această salutare este reluată, ca un ecou, de alte voci
misterioase dincolo de pereţi, ca şi cum ar fi reverberată printr-un defileu de stînci.)
STANLEY: Spune că a uitat să ia ceva. (Ecoul sună ca nişte şuierături ameninţătoare.)
SORA: E în regulă.

59
STANLEY: Ce-ai uitat, Blanche?
BLANCHE: Eu... Eu...
SORA: N-are nici o importanţă. O să le luăm mai tîrziu.
STANLEY: Sigur... O să le trimitem o dată cu cufărul.
BLANCHE: Nu te cunosc! Nu te cunosc! Vreau să fiu lăsată în pace!... Vă rog!
SORA: Hai, Blanche...
ECOURILE: Hai, Blanche, hai, Blanche!
STANLEY: N-ai uitat decît nişte praf de talc şi cîteva sticle goale de parfum, în afară
doar dacă vrei să iei cu tine abajurul de hîrtie. Vrei să-1 iei? (Se duce la masa de
toaletă şi apucă abajurul scoţîndu-l de pe becul electric şi intinzîndu-i-l. Blanche strigă,
ca şi cum abajurul ar fi fost ea însăşi. Sora păşeşte hotărît spre ea. Blanche ţipă şi
încearcă să treacă pe lângă ea. Toţi bărbaţii sar în picioare. Stella aleargă afară, la
portal, cu Eunice, care vine s-o încurajeze; se aud vocile confuze ale bărbaţilor din
bucătărie. Stella se ascunde în îmbrăţişarea Eunicei, sub portal.)
STELLA: Oh, Doamne, Eunice, ajută-mă! Nu-i lăsa să-i facă asta. Nu-i lăsa s-o
lovească. Oh, Doamne, oh, Doamne, să n-o lovească. Ce-i vor face, ce-i vor face?
(încearcă să scape din braţele Eunicei.)
EUNICE: Nu, nu, draga mea. Stai aici. Nu te mai duce înăuntru. Stai cu mine şi nu te
uita.
STELLA: Ce i-am făcut surorii mele? Oh, Doamne! Ce i-am făcut surorii mele?
EUNICE: Ai făcut ceea ce trebuia să faci. Singurul lucru pe care puteai să-1 faci. Ea
nu putea să stea aici, şi în nici o altă parte nu se mai putea duce. (În timp ce Stella şi
Eunice vorbesc în faţa uşii, vocile bărbaţilor din bucătărie se suprapun. Mitch se
îndreaptă spre baie. Stanley îi taie calea să-l blocheze şi-l împinge. Mitch înaintează şi-
l loveşte. Stanley îl împinge înapoi. Mitch cade la masă, plîngînd cu hohote.)
(In timpul acestor scene, Sora o ţine strîns pe Blanche de mină ca s-o împiedice să
fugă. Blanche se întoarce sălbatec şi o zgârie. Femeia masivă ii imobilizează braţele.
Blanche strigă răguşit şi cade în genunchi.)
SORA: Unghiile astea trebuiesc tăiate. (Doctorul vine în cameră şi se uită la Blanche.)
Cămaşa, doctore?
DOCTORUL: Numai dacă e neapărat necesar. (Îşi scoate pălăria şi se
individualizează. Devine uman. Vocea îi este politicoasă şi încurajatoare cînd vine în
faţa Blanchei, şi se înclină. Cînd îi rosteşte numele, spaima ei dispare puţin. Umbrele
livide de pe pereţi dispar, strigătele inumane şi zgomotele încetează şi chiar plînsul ei
răguşit se calmează.)
DOCTORUL: Domnişoară DuBois! (Blanche întoarce faţa spre el şi îl priveşte cu o
rugăminte disperată. Doctorul zîmbeşte şi apoi îi spune sorei.) Nu va fi nevoie.
BLANCHE (cu voce slabă): Spune-i să plece de lângă mine.
DOCTORUL (către soră): Pleacă.

(Sora o lasă. Blanche întinde mîinile spre doctor; el o prinde cu gentileţe şi o sprijină
de braţ, conducînd-o printre draperii.)

60
BLANCHE (ţinîndu-se strîns de braţul lui): Oricine ai fi, eu totdeauna am
depins de bunătatea străinilor.
(Jucătorii de pocher se retrag, cînd Blanche şi doctorul trec prin bucătărie spre
uşa din faţă. Blanche îl lasă să o conducă, ca şi cum ar fi oarbă. Cînd ies, Stella,
care stă ghemuită pe cîteva trepte mai sus pe scară, îşi strigă sora.)
STELLA: Blanche, Blanche, Blanche!
(Blanche merge fără să se întoarcă, urmată de doctor şi de soră. Trec după colţul
casei. Eunice coboară şi-i pune Stellei copilul in braţe. Este învelit într-un scutec
albastru-deschis. Stella ia, plingînd, copilul. Eunice coboară şi intră în bucătărie
unde bărbaţii, afară de Stanley, se întorc încet la locurile lor de la masă. Stanley
a ieşit afară şi s-a oprit la picioarele scării, uitîndu-se la Stella.)
STANLEY (puţin nesigur): Stella?
(Stella plînge cu o disperare neomenească. Este o oarecare voluptate în lipsa de
control cu care-şi dă drumul lacrimilor, după plecarea surorii sale.)
STANLEY (cu multă dragoste, mingîietor): Hai, iubito. Hai, dragostea mea...
Hai... dragoste, dragostea mea. (îngenunchează lângă Stella şi degetele lui
găsesc râscroitura bluzei.) Hai, dragoste. Hai, hai, dragoste... (Suspinele ei
voluptuoase şi murmurul senzual scad şi se pierd, acoperite de pian şi de
trompeta surdă.)
STEVE: Jocul ăsta e cu toate cărţile pe dos..

CORTINA

61