Introducere în sistemul

seminar 2 mass-media Lect. dr. Daniel Ciurel

Principiul 2 EM
obiective
seminar
u înțelegerea genurilor/formatelor media

u identificarea persuasiunii

u identificarea dezinformării, manipulării și pro-

pagandei
u recunoașterea framing-ului

ISMM seminar 1 Lect. dr. Daniel Ciurel

Mesajele mediatice sunt construite în con-
formitate cu anumite coduri și convenții
specifice.
Acest principiu este axat pe formatul sau genul mesajului. Dacă primul principiu se referă la carac-
terul construit al mesajelor mediatice, al doilea principiu se concentrează pe modul în care este
construit mesajul, cum anume sunt utilizate diversele elemente, în vederea căror efecte sau reacții
din partea publicului. Orice mesaj mediatic aparține unui anumit gen: un set de caracteristici comune
prezentat într-o formă unificată. Formatul sau genul constituie principala modalitate, atât pentru
public, cât și pentru producători, de a clasifica mesajele mediatice. Genurile sau formatele
determină așteptări specifice ale audienței față de mesajele media (știri, comentarii, reclame, diver-
tisment, ficțiune etc.), induc maniere distincte de consum și presupun înțelegerea codurilor, con-
vențiilor și tehnicilor utilizate și a finalităților sau efectelor vizate. Astfel, prin identificarea precisă
a genurilor, consumatorii mesajelor mediatice pot distinge între informații și speculații, între infor-
mare și persuasiune sau propagandă, între realitate și ficțiune etc.
Conceptul de gen vizează categorii distincte de mesaje mediatice, care dețin caracteristici comune,
care le diferențiază de alte categorii discursive și care apar ca acțiuni simbolice de răspuns la prob-
leme sociale specifice și recurente, percepute astfel de către producători. Fiecare gen are la bază
o serie de convenții specifice. Convențiile generice constituie repertorii de elemente: caracteristici
cheie care diferențiază și individualizează un anumit gen. Genurile constituie configurații stabile,
cumulând caracteristici similare, care conferă structură, scop și sens informațiilor. Cu toate acestea,
genurile nu sunt categorii fixe, strict standardizate, ci dinamice și versatile: acestea evoluează, se
diversifică (în subgenuri: ex. știrea simplă, știrea extinsă, complexă, relatarea, nota), interferează
sau fuzionează, involuează, dispar sau se perimează (ex. tableta sau pamfletul în presa scrisă), se
relansează (ex. pamfletul tv) etc. În plus, se pot contamina cu elementele altor genuri, se pot com-
bina, determinând apariția unor forme hibride (ex. infotainment, docudrama, advertorial etc.). Există
genuri care apar în toate tipurile de media (ex. știre, interviu) și genuri care apar doar în anumite
tipuri de media (ex. talk-show-ul audiovizual sau jocurile video).
Dispozitivele generice facilitează, dar, în același timp, restricționează sensul mesajelor, deoarece
acestea conțin presupoziții ideologice, perspective limitative asupra lumii, care predispun la anu-
mite interpretări și ghidează percepția receptorilor.
Fiecare tip de medium privilegiază anumite tipuri de conținut (de aici provine o anumită distorsiune),
de design al mesajelor și admite anumite proceduri de consum. Media utilizează limbaje proprii,
care îi permit să-și transmită mesajele în mod eficient, dar care distorsionează informația, prin fil-
trarea, stereotipizarea și spectacularizarea realului. Presa scrisă, radioul, televiziunea, cinema-
tograful, multimedia și mediul online nu constituie simple modalități de transmitere a mesajelor,
ci posedă fiecare propriile coduri și convenții, tehnici și reguli de producție, care influențează
conținutul mesajelor. Acest aspect este cuprins în celebra formulă lansată de McLuhan: „The
medium is the message”. Cu alte cuvinte, fiecare tip de media solicită prioritar anumite simțuri și
construiește semnificația în mod diferit, independent de conținut și, mai mult, influențează modul
în care conținutul respectiv este receptat și procesat și generează anumite efecte.

ISMM seminar 2 Lect. dr. Daniel Ciurel

O știre despre același eveniment are o structură diferită și un conținut informațional distinct în
funcție de apariția acesteia în presa scrisă, la radio, Tv sau online și accentuează anumite elemente,
în conformitate cu exigențele specifice ale fiecărui canal mediatic. Convergența media și fuziunea
transmedia permit utilizarea unor platforme diverse pentru transmiterea conținuturilor mediatice,
sub diferite forme, unor publicuri țintă variate.
Fiecare medium are propria logică de funcționare, care presupune anumite tipuri de utilizare sau
interacțiune. Elementele de producție diferă la fiecare medium: text (fonturi, cromatică), imagine,
elemente grafice și blanc (presa scrisă); voce, muzică, efecte sonore, sunet natural (radio); text,
imagine statică și dinamică, elemente grafice, voce, muzică, efecte sonore și vizuale, sunet natural
(tv); text, imagine statică și dinamică, elemente grafice, voce, muzică, efecte sonore și vizuale, sunet
natural, hyperlink-uri (online). Codurile utilizate pot fi verbale sau non-verbale (vestimentare,
vizuale, cromatice etc.).
Toate mesajele mediatice au o finalitate implicit sau explicit persuasivă, în sensul că încearcă să
determine publicul să facă sau să creadă ceva (să adopte o anumită perspectivă/să inițieze/execute
realizeze o anumită acțiune). Pentru îndeplinirea acestui obiectiv, mesajele media utilizează diverse
tehnici creative: efecte de real, procedee pentru credibilitate, apeluri emoționale și apeluri raționale.
Finalitatea retorică a mesajelor mediatice este influența, care poate fi: pozitivă, legitimă, onestă
(informarea, persuasiunea) sau negativă, patologică, perversă (dezinformarea, manipularea și pro-
paganda). Mesajele mediatice încearcă să determine identificarea membrilor audienței cu anumite
perspective, poziționări, credințe, valori, cauze, idei, produse, persoane, grupuri sau organizații.

Persuasiunea este o formă a influenței sociale, care constă în modificarea atitudinilor și a compor-
tamentelor, prin expunerea la mesaje. O definiție mai elaborată a persuasiunii cuprinde: transmi-
terea mesajelor unor persoane care conștientizează obiectivul final al acțiunii de influențare, cu
scopul formării, consolidării sau modificării percepțiilor, reprezentărilor, sentimentelor, credin-
țelor, judecăților sau comportamentelor acestora.
Studierea persuasiunii a fost preocuparea predilectă a două domenii disciplinare: una antică (re-
torica) și alta modernă (psihosociologia).
Apelurile persuasive din retorica tradițională – ethos, pathos şi logos – constituie strategiile gene-
rale ale discursului. Credibilitatea agentului (ethos) deține un rol central în procesele persuasive.
Pathos-ul implică apelul la emoțiile, la interesele și la voința membrilor audienței. Logos-ul cons-
tituie componenta logică, rațională, a mesajelor persuasive.
Logos-ul privește conținutul mesajului, elementele raționale ale discursului și efectele acestora
asupra audienței. Logos-ul se referă nu doar la coerența logic-formală, asigurată de respectarea
legilor și regulilor de raționament, de definire, de clasificare și diviziune, de inducție, deducție și
analogie, ci și la ansamblul procedeelor menite să confere rigoare discursului. Probele prezentate
în susținerea tezei sunt evaluate în termenii credințelor audienței și ai situației retorice. Indiferent
dacă probele sunt citate din experți, statistici, fapte de observație personală etc., acestea vor fi
examinate pentru a determina dacă sunt relevante în raport cu mesajul esențial, dacă sunt conver-
gente și compatibile, precum și dacă sunt suficiente. Mesajul mediatic nu prezintă audienței, pur
și simplu, niște probe, ci le include într-un raționament. Acest proces poate avea trei forme:
inducție, deducție și analogie. În raționamentul inductiv, o serie de exemple concrete sunt utilizate
pentru a ajunge la o concluzie generală.

ISMM seminar 3 Lect. dr. Daniel Ciurel

Raționamentul deductiv formulează o concluzie validă, pornind de la premise adevărate, cu res-
pectarea unor reguli logice sau pornind de la anumite premise verosimile, acceptabile pentru
audiență. Analogia probează prin instituirea unei similitudini de relații între doi termeni (temă și
foră) care aparțin unor sfere diferite ale existenței (ex. domeniul sensibil și cel inteligibil).
Ethos-ul, a doua formă de strategie persuasivă, se referă la tehnicile de instaurare, restaurare sau
amplificare a credibilității și la efectul pe care aceasta îl are pentru audiență. Ethos-ul se referă
atât la reputația jurnalistului sau a organizației media, anterioară discursului, cât și la credibilitatea
obținută prin mesaj. Credibilitatea obținută prin mesaj apare sub trei forme: caracterul moral care
se manifestă prin corelarea mesajului cu ceea ce audiența consideră a fi etic; inteligența practică
și expertiza concretă în domeniu; și sinceritatea, empatia și identificarea cu audiența.
O primă modalitate de instituire a ethos-ului este stabilirea unei identităţi discursive – persona.
Jurnalistul (prezentatorul, moderatorul, naratorul etc.) își poate asuma o persona detașată sau
implicată, obiectivă sau subiectivă, utilizând un ton serios, satiric, admirativ, ironic, acuzator etc.
Un alt procedeu prin care se consolidează ethos-ul discursiv este argumentul autorităţii – argument
de confirmare care constă în invocarea, în sprijinul unei poziţii, afirmaţii etc., a unei instanţe inves-
tite cu prestigiu în rândul audienţei vizate. Este vorba de transfer de prestigiu sau de competență
de la surse la jurnalist (autorități, experți, martori, studii, rapoarte, reglementări etc.). Recursul la
autoritate este folosit şi atunci când se vorbeşte despre experienţa personală a jurnalistului (date
de observație) sau când acesta foloseşte declarații on deep background. Autoritatea poate fi, de
asemenea, cea a unui tip uman, a unui grup uman sau a unei epoci glorioase din istorie (modelul)
sau autoritatea impersonală a științei sau a legii.
Citarea apare în mesajele media sub numeroase forme, folosind surse extrem de diferite, Sursele
media pot fi citate direct, parțial sau prin parafrazare.
Efectele de real, ca elemente ale credibilității mesajului mediatic, includ imaginile și sunetele de
la fața locului, detaliile concrete (nume, fapte, cifre etc.).
Astfel, în ceea ce privește emițătorul mesajelor media, credibilitatea este decisivă. Credibilitatea
mediatică se construiește prin procesele de mediere a realității și se referă la trei niveluri: credibi-
litatea jurnaliștilor, a moderatorilor etc., credibilitatea unei organizații media și credibilitatea sis-
temului mediatic, în ansamblu. Credibilitatea jurnaliștilor comportă mai multe elemente: com-
petența, integritatea și charisma. Una dintre dimensiunile esențiale ale credibilității mediatice o
constituie charisma. Organizațiile media își construiesc identități memorabile (branduri) și prin
promovarea unor personalități ca vectori de imagine (ex. Andreea Esca pentru ProTv). Anumite
organizații media sunt mai credibile decât altele.
Procedeele care vizează instituirea credibilității sunt: utilizarea unor surse cu autoritate (oficialități,
experți, martori); utilizarea unor cifre sau statistici; asumarea unei prezentări neutre, detașate;
tratarea imparțială a persoanelor sau entităților aflate într-un conflict etc.
Pathos-ul, a treia strategie persuasivă, privește procedeele destinate să activeze reacțiile emo-
ționale ale audienței. Aici, este importantă identificarea emoțiilor provocate audienței prin discurs
(teamă, milă, vinovăție, mândrie, solidaritate etc.) și explicarea modului în care emoțiile respective
determină la audiență dispoziția pentru acțiune sau o anumită stare de spirit favorabilă scopului
vizat de autor. Un procedeu verificat de activare a pathos-ului îl constituie recursul la strategiile
comuniunii, care fac apel la simţul identităţii. Argumentul referitor la relaţiile simbolice se fondează
pe apartenenţă, de ordin pur cultural, deci contextual, specific fiecărei națiuni.

ISMM seminar 4 Lect. dr. Daniel Ciurel

Aceste argumente aparţin unei viziuni mitice sau speculative a întregului, în care simbolul şi obiec-
tul simbolizat participă în egală măsură la acea realitate mitică. Simbolurile, de regulă mai concrete
decât entitățile simbolizate, pot fi: obiecte, personalităţi sau personaje colective.
Amplificarea retorică recurge la descrieri sau naraţiuni, formulări patetice, aluzii şi citate, fraze şi cu-
vinte sinonime. Amplificarea activează la pathos-ul pentru a provoca emoţii (mila, indignarea etc.),
prin acumulări şi cascade de fapte și argumente, expuse simultan cu discutarea motivelor.
În mod normal, într-un mesaj mediatic, cele trei strategii persuasive interacţionează şi se susțin
reciproc, dar prezenţa sau utilizarea excesivă a unui singur apel persuasiv de tip psiho-logic în
dauna celorlate două duce la modalităţi discursive manipulatoare: seductive sau incitative.
Una dintre teoriile psihosociologice cele mai influente ale persuasiunii este modelul probabilității
elaborării (MPE), perfect compatibil cu paradigma retorică, pe care îl vom detalia când discutăm
despre următorul principiu.
În cazul mesajelor media, persuasiunea poate fi explicită (ex. în editoriale, reclame etc.) sau impli-
cită (în știri).
Dezinformarea, manipularea și propaganda sunt concepte utilizate frecvent în mod confuz sau
abuziv, astfel încât este necesară circumscrierea și clarificarea acestora. Dificultatea definirii uni-
voce a dezinformării, manipulării și propagandei provine din caracteristicile comune pe care le
posedă acestea (intenționalitatea, simularea persuasiunii, camuflarea discursivă, desconsiderarea
publicului, nocivitatea), din echivalența sau similaritatea procedeelor și stratagemelor utilizate,
precum și din faptul că pot fi realizate simultan, angajându-se în diverse raporturi, suprapunere
care complică suplimentar discernerea acestora. Din perspectivă retorică, dezinformarea, manipu-
larea și propaganda utilizează în mod sumar și defectuos logos-ul și mizează, prin supralicitare, pe
seducție (ethos) sau incitare (pathos).

Dezinformarea se referă la ansamblul informațiilor false, incomplete, eronate, îndreptate către o

țintă ce reprezintă un grup sau o națiune și care sunt alimentate sau confirmate prin intermediul
știrilor destinate destabilizării adversarilor, știri plasate în mass-media de către agenți acoperiți ca
jurnaliști. Deși dezinformarea nu este un fenomen de dată recentă, denumirea ca atare apare în
secolul al XX-lea, iar în ultimii ani interesul față de ea s-a intensificat, după cum s-au extins și tacti-
cile, instrumentele și suporturile acesteia.
Una dintre principalele modalități de realizare a dezinformării este cadrajul media (cealaltă este
falsificarea). Cadrajul media poate fi utilizat atât în mod onest, etic, profesionist, cât și în mod abu-
ziv, ilicit și ocult. Cadrajul (framing) constituie un concept pluralist, multiparadigmatic, nu mai puțin
fluid decât dezinformarea.
Framing-ul demarează conceptual de la premisa că orice eveniment sau fenomen poate fi înțeles
și interpretat dintr-o varietate de perspective. Media face accesibilă realitatea pentru public prin
framing. Cadrajele media condensează și simplifică evenimentele și fenomenele naturale și sociale
prin procese de filtrare și ierarhizare a informațiilor, construind realitatea prin accentuarea unor
aspecte și minimalizarea sau excluderea altora. Prin aceste procedee, framing-urile media struc-
turează experiența și influențează percepția publicului referitoare la evenimentele, fenomenele
și persoanele prezentate în știri. Cadrajul media presupune anumite unghiuri de abordare: scheme
de asamblare a informațiilor, de prezentare a tipologiei actanților (agresori, victime etc.), a succe-
siunii faptelor și a discursurilor incluse în mesajele mediatice.

ISMM seminar 5 Lect. dr. Daniel Ciurel

Cadrajul media constituie ideea centrală sau firul narativ care conferă sens unei desfășurări a eveni-
mentelor, sugerând miza unui subiect sau esența unei probleme.
Vladimir Volkoff, unul dintre cei mai influenți teoreticieni ai fenomenului, definește dezinformarea
drept: „manipulare a opiniei publice (iar nu a indivizilor) în scopuri politice (altfel ar putea fi vorba
de publicitate) prin mijloace indirecte de tratare (altfel ar putea fi vorba de propagandă) a unei
informații veridice sau nu (nu veridicitatea informației e ceea ce contează, ci felul în care este ea
prezentată)”.
Dezinformarea reprezintă acțiunea planificată de modificare a credințelor, ideilor, opiniilor unui
public țintă, referitoare la evenimente, fenomene, procese și persoane reale, în conformitate cu
interesele emițătorului. Dezinformarea constituie acțiunea sistematică și profesionistă de utilizare
a mass-mediei în scopul construirii, în conștiința colectivă a comunității vizate, a unor imagini pozi-
tive despre emițător și negative despre adversarul acestuia. Conceptul definește, de asemenea,
ansamblul de operațiuni de transmitere a unor știri false, parțial adevărate sau tendențioase, prin
care sunt accentuate anumite aspecte ale unei realități, alături de estomparea și eludarea altor as-
pecte ale aceleiași realități. Astfel, în societățile actuale, dezinformarea apare preponderent în
media care practică partizanatul în mod deschis și în grupurile din rețelele sociale.
Atacul asupra conștiinței țintelor recurge la diverse tehnici:
w dezinformarea prin cuvânt desemnează procedeele de discreditare prin etichetare („comunist”,
„stalinist”, „securist”, „fascist” etc.);
w dezinformarea prin număr se referă atât la manipularea statisticilor, cât și la simpla prezență a
cifrelor în mesaj, cu efect de autoritate datorat aparenței de precizie;
w dezinformarea prin repetiție asociază, ritmic și frecvent, diverse afirmații și idei, până când între
acestea apare iluzia unei legături logice;
w dezinformarea prin „zvon” reprezintă diversiunea prin transmiterea regulată a unor informații
irelevante, pentru a ocupa dezbaterea socială cu teme parazite;
w dezinformarea prin clișee privește exploatarea, în interesul emițătorului, a diverselor rutine și
stereotipuri cognitive (doxa, meme) existente într-o societate;
w dezinformarea prin imagine se bazează pe iluzia veridicității și pe ubicuitatea mesajelor iconice
și presupune atât trucarea, cât și selecția, încadratura și unghiul de fotografiere sau de filmare.
Deși este o tipologie empirică, nesistematică și incompletă, lista de mai sus are meritul de a evi-
denția câteva stratageme curente în dezinformare. A fost inventariat un vast arsenal de procedee
ale dezinformării în mass-media:
w dozarea savantă între adevăr și minciună;
w inversarea adevărului, imposibil de verificat;
w negarea faptelor sau afirmațiilor, dificil de infirmat;
w inventarea, fabricarea (minciuna totală, absolută, enormă);
w camuflarea, mascarea (minciuna prin omisiune);
w diluarea aspectelor esențiale prin accentuarea detaliilor nesemnificative;
w exagerarea unor fapte secundare prin invocarea unor principii morale;
w echivalarea sau compararea nejustificată a unor fapte, opinii sau persoane;
w citarea trunchiată sau aproximativă;
w debilizarea adevărului prin prezentarea sarcastică a acestuia;

ISMM seminar 6 Lect. dr. Daniel Ciurel

w prezentarea adevărului sub forma unor afirmații aparent false;
w etichetarea persoanelor prin atribuirea unor pretinse apartenențe descalificante;
w insinuarea sau atribuirea de false intenții persoanelor care apar în știri;
w estomparea sau camuflarea elementelor de context;
w impregnarea afectivă prin prezentarea tendențioasă a faptelor;
w personalizarea aspectelor sociale ale unor fenomene;
w delimitarea exagerată și părtinitoare a versiunilor contrare asupra faptelor;
w parazitarea informării prin comentariu;
w invocarea unor surse inexistente („care au dorit să-și păstreze anonimatul”);
w prezentarea de informații din documente pretins secrete;
w promovarea de știri false (fake news);
w promovarea unor teorii ale conspirației pe baza unor informații ambigue;
w supralicitarea aspectelor afective ale unui eveniment în defavoarea celor logice, raționale;
w construirea unor inferențe false, dar plauzibile sau a unor raționamente sofistice.
Aceste manevre asigură eficiența dezinformării, prin modul în care este construit mesajul, și anume
prin cadraj. Cadrajul media orientează interpretarea publicului asupra evenimentelor. Framing-ul
poate acționa atât la nivel macro, cât și la nivel micro, în maniera în care media prezintă informațiile,
prin simplificare și ierarhizare, astfel încât acestea să fie în concordanță cu ideile preexistente ale
publicului și, respectiv, prin modul în care diverși indivizi procesează mesajele mediatice și își
formează sau își consolidează percepții, opinii și atitudini. Prin framing, media conectează infor-
mațiile prezentate cu elementele preexistente în structurile cognitive ale membrilor audienței.
Cadrajele au un caracter dihotomic, fiecărui framing i se opune un altul, complementar.
Framing-ul influențează atât selectarea evenimentelor care sunt acoperite în știri, cât și tratarea
acestora. Cadrajul media se referă la definirea problemelor (determinarea acțiunilor unui agent
cauzal în termeni de costuri și beneficii); diagnosticarea cauzelor (identificarea forțelor care
creează problema); formularea unor judecăți morale (evaluarea cauzelor și a efectelor); și indicarea
unor soluții (prezentarea sau susținerea unor remedii și anticiparea efectelor acestora). Framing-ul
media operează cu o varietate de strategii și de tactici retorice, de la selecții lexicale, la metafore,
metonimii sau sinecdoce și la structuri descriptive, narative, expozitive sau argumentative.
Diverși cercetători au elaborat clasificări variate ale framing-urilor. Astfel, putem distinge între
cadraje media generice și specifice. Cadrajele generice acoperă o multitudine de situații și eveni-
mente, care prezintă note comune, dar acest avantaj este diminuat de faptul că nu permit investi-
garea în profunzime a subiectelor. În schimb, cadrajele specifice fac posibilă tratarea detaliată a
unor evenimente singulare. În categoria cadrajelor generice putem include cinci tipuri: framing-ul
conflictului, care accentuează antagonismele dintre indivizi, grupuri sau instituții; framing-ul di-
mensiunii umane, care ilustrează problemele sau succesele oamenilor obișnuiți; framing-ul
consecințelor economice, care subliniază rentabilitatea acțiunilor, costurile și beneficiile acestora;
framing-ul etic, legat de aspectele morale ale unei situații sau întâmplări; și framing-ul respon-
sabilității, care scoate în relief răspunderea, în termeni de culpabilitate sau de obligație de a iden-
tifica soluții. Framing-ul responsabilității se poate actualiza fie în cadraje episodice, fie în cadraje
tematice.

ISMM seminar 7 Lect. dr. Daniel Ciurel

Cadrajul episodic este tributar unei viziuni particulare, individuale și plasează responsabilitatea
la nivelul persoanelor concrete, în timp ce cadrajul tematic ia în considerare o dimensiune mai
generală, socială și atribuie responsabilitatea unor grupuri, comunități sau societăți, în ansamblu.
Cadrajul episodic tratează subiectul în termeni afectivi, dramatici, personali, în timp ce cadrajul
tematic prezintă situația în termeni impersonali, factuali, neutri. Cadrajul episodic reduce eveni-
mentele la o serie de incidente disparate sau evenimente aleatorii, în vreme ce cadrajul tematic
se concentrează asupra unor disfuncționalități, regularități și tendințe societale sistemice.
Publicurile mesajelor mediatice sunt expuse atât unor cadraje cu caracter repetitiv, cât și competi-
tiv, în contextul unui peisaj media extrem de animat, în care sunt transmise diverse fluxuri de
informații, mai mult sau mai puțin concordante. Distincția dintre cadrajele repetate și cele contra-
dictorii este importantă, deoarece se referă la determinarea unor efecte diferite. Cadrajele media
repetitive multiplică efectele framing-ului și provoacă efecte puternice asupra publicurilor, cu
condiția să nu existe discrepanțe importante între mesajele mediatice și reprezentările sau schemele
cognitive existente ale audiențelor. Cadrajele media contradictorii determină publicurile să-și ran-
forseze opiniile și să își revalorizeze preferințele: atunci când sunt expuși unor cadraje competitive,
membrii audienței au tendința să-și consolideze propriile idei și să le respingă pe cele provenite
din media ori să le accepte pe cele care sunt congruente cu propriile valori sau le confirmă reprezen-
tările preexistente. Însă atunci când situația este nouă și ambiguă, publicul va favoriza, dintre cadra-
jele media aflate în competiție, pe cel căruia îi atribuie mai multă forță persuasivă.
Cadrajele media fac inteligibilă realitatea prin narativizare, filtrare, amplificare și simplificare. Din
moment ce tratarea onestă a subiectelor media este mai complicată și mai plictisitoare, narațiunile
care distorsionează adevărul, dar sunt plauzibile, sunt mai captivante. Toate narațiunile promovează
o anumită perspectivă, care favorizează anumite de valori și puncte de vedere, în timp ce le omite
pe altele. Dezinformarea utilizează diverse procedee narative pentru a privilegia o anumită inter-
pretare a situației. Cadrajele media influențează publicurile și din cauza faptului că sunt dificil de
reperat de către utilizatorii neavizați. Membrii audienței dispun, totuși, de o anumită autonomie
în raport cu framing-urile media, în sensul că pot rezista cadrajelor și le pot opune acestora diferite
contra-cadraje sau recadraje. Cadrajele sunt cu atât mai eficiente cu cât reușesc să activeze schemele
interpretative ale publicurilor, care declanșează asocieri conceptuale și inferențe automate.
Una dintre cele mai importante și actuale variante ale dezinformării îl constituie știrile false (fake
news). Acestea contaminează spațiul mediatic și se manifestă cu predilecție în perioadele elec-
torale, pentru a discredita anumiți competitori politici și pentru a distrage atenția de la temele fun-
damentale. Știrile false nu constituie o noutate, dar devin extrem de vehiculate și de utilizate,
începând cu alegerile din SUA, din 2016. Fake news se referă la diseminarea unor știri false via
media (print, audiovizual, online), atât în mod premeditat (dezinformare), cât și neintenționat, ca
urmare a erorii sau a neglijenței (misinformare). Termenul a început să mai aibă o semnificație,
dincolo de aceea de știre falsă sau fabricată: etichetarea unor anumite știri care incomodează politi-
cienii, care utilizează abuziv cadrajul pentru a respinge materialele critice din presă. Știrile false,
faptele alternative și post-adevărul sunt termeni asociați, care presupun în aceeași măsură descon-
siderarea adevărului și a faptelor. În era post-adevărului, se manifestă pregnant tendința de a utiliza
doar faptele care susțin o anumită idee sau perspectivă și de a omite faptele care o contrazic sau o
invalidează, ceea ce presupune forțarea framing-ului în prezentarea falsificată a realității.

ISMM seminar 8 Lect. dr. Daniel Ciurel

Pericolul pe care îl reprezintă acest fenomen derivă din faptul că, astfel, vor putea fi legitimate
politici care desconsideră datele factuale, fie că acestea provin din știință, din cercetare academică
sau din mass-media, ceea ce conduce la riscul ca deciziile politice să se bazeze pe un set limitat de
date și dovezi. Relativizarea adevărului instituie falsul prin considerarea abuzivă a „faptelor alter-
native” drept fapte.
Fake news a devenit un termen înșelător, care înglobează sensuri multiple, de la dezinformarea
digitală până la perspectivele partizane sau neconvenabile. Dificultatea identificării acestora
provine din faptul că sunt similare știrilor autentice și nu sunt, adesea, nici știri și nici false, ci com-
bină, în diverse dozaje, informații, declarații, opinii, zvonuri, teorii ale conspirației, reacții, date tru-
cate și imagini.
În România, fenomenul fake news, asociat predilect cu dezinformarea din est, a inclus și cazuri în
care jurnaliști de la televiziuni din alte state (ex. Marea Britanie) au realizat materiale trucate pe
teritoriul României, cu scopul de a ne denigra.
Dezinformarea prin fake news s-a amplificat, prin multiplicarea suporturilor și a rețelelor online și
prin accelerarea transmiterii mesajelor, ceea ce face dificilă verificarea informațiilor și menținerea
statutului mass-mediei, cu o credibilitate în diminuare progresivă.

Manipularea este, de asemenea, un concept pe cât de frecvent și abuziv utilizat, pe atât de ambiguu,
fiind adesea confundat cu propaganda, persuasiunea etc. Manipularea constituie acţiunea de a de-
termina un actor social (persoană, grup, colectivitate) să gândească şi să acţioneze într-un mod
compatibil cu interesele iniţiatorului, iar nu cu interesele proprii, prin utilizarea unor tehnici de
persuasiune care distorsionează în mod intenţionat adevărul, recurgând la inducerea în eroare cu
argumente falsificate, cât şi la apelul la palierele non-raţionale. Manipularea constă în modificarea
opiniilor, atitudinilor și comportamentelor indivizilor și grupurilor, prin expunerea la mesaje, pentru
a realiza acţiuni în discordanţă cu propriile scopuri, fără ca aceştia să conştientizeze discrepanţa
dintre propriile scopuri şi scopurile îndepărtate ale celor care exercită influenţa. Astfel, manipu-
larea implică un abuz de putere (dominare), prin promovarea intereselor manipulatorului, în deza-
vantajul celor manipulați.
Pentru ca manipularea să își atingă scopul, acţiunea de influență trebuie să fie disimulată sub forma
persuasiunii și să lase audienței impresia că dispune de libertatea de alegere și de acțiune. De al-
tfel, între persuasiune și manipulare, diferențele formale sunt inexistente sau minore, principala
distincție, de natură etică, fiind scopul. În momentul în care este detectată, manipularea devine nu
doar ineficientă, ci și distructivă pentru credibilitatea sursei. Influența manipulativă apare sub o
diversitate de tipuri, dar în acest caz acordăm atenție doar manipulării mediatice.
Manipularea mediatică implică prezența unui număr de opt componente:
a) sursa manipulării (individ, grup, instituție);
b) mesajul (informații sau opinii despre indivizi, grupuri, societăți, ideologii, concepții, situații etc.);
c) mijloace de difuzare (mass-media);
d) publicul țintă al mesajului;
e) scopul mesajului (ocultat pentru public);
f) proceduri specifice de diseminare a mesajului în mass-media (evenimente regizate, conferințe
de presă, talk-show-uri, interviuri, dosare de presă etc.);

ISMM seminar 9 Lect. dr. Daniel Ciurel

g) situația de comunicare (credințe, opinii, reprezentări ale publicului, pe care manipulatorul urmă-
rește să le influențeze, în conformitate cu scopul acestuia);
h) scheme de organizare a informațiilor (tehnici de manipulare).
Tehnicile manipulării mediatice utilizează două categorii de mecanisme: afective (apelul la senti-
mente, seducția, stilul, autoritatea, amalgamul emoțional, repetiția, strategiile comuniunii etc.) și
cognitive (cadrajul mistificator, recadrajul abuziv, amalgamul cognitiv etc.). Cele două mari categorii
ale manipulării mediatice declanșează resorturi specifice. Manipularea afectivă activează afectele
audienței (ethos și pathos), pentru a impune o anumită perspectivă sau viziune, iar manipularea
cognitivă falsifică structura mesajelor și raționamentul audienței, prin cadraj și amalgam (logos).
Cadrajul manipulator constă în utilizarea unor elemente cunoscute și acceptate de către audiență
și restructurarea acestora astfel încât rezistența publicului să fie anihilată, prin: transformarea
adevărului în fals și viceversa; dispunerea elementelor factuale astfel încât să dirijeze o anumită
interpretare; și disimularea consecințelor acceptării unei anumite perspective. Amalgamul implică
asocierea deliberată și falsă a unor elemente disparate, pentru a le conecta într-un mod aparent
logic. Modalitățile clasice utilizate în manipularea mediatică sunt:
w selectarea unor informații reale și asamblarea acestora pentru a obține efectul intenționat de
către inițiator;
w informații trunchiate, parțial adevărate și parțial false;
w combinarea informațiilor reale cu falsuri, în vederea credibilizării acestora din urmă;
w comentariul direcționat cu intenția de a modifica semnificația unei informații autentice;
w ajustarea contextului cu scopul de a devia sensul unei informații reale;
w inserarea unei informații secundare tendențioase, pentru a modifica sensul informației principale;
w supraestimarea unei informații minore favorabile manipulatorului;
w ierarhizarea tendențioasă a unor informații contrare;
w impregnarea informațiilor cu elemente afective, de natură să orienteze sensul mesajului;
w transmiterea unor informații complet false, dificil sau imposibil de verificat.
Manipularea presupune paralizarea facultăților critice ale membrilor audienței și interferența
abuzivă cu procesele decizionale ale țintelor. Efracția mentală prin care sunt impuse audienței anu-
mite convingeri sau atitudini trebuie să rămână clandestină, ca o condiție a eficienței demersului
manipulativ.
O altă clasificare a manipulărilor mediatice cuprinde următoarele tehnici:
w selectarea știrilor conform intereselor manipulatorului;
w orientarea știrilor prin omiterea unor elemente informaționale din mesaj (subinformare);
w plasarea știrilor, care determină gradul de importanță acordată mesajelor;
w titrarea știrilor, care amorsează și orientează lectura acestora;
w selectarea (decuparea) evenimentelor este de natură să inducă o anumită percepție despre aces-
tea și să conducă la desconsiderarea celor care nu au fost selectate;
w selectarea imaginilor, care determină, de asemenea, perspectiva din care este interpretată știrea;
w editorialul, care influențează opinia publică, având un potențial manipulativ redutabil;
w producerea și difuzarea știrilor tendențioase, care includ informații false în diferite proporții,
de la date parțial adevărate la contrafaceri totale.
Manipularea discursivă utilizează resursele textuale pentru a modifica opinii, atitudini și compor-
tamente, prin inducerea în eroare și prin exploatarea dimensiunii afective a indivizilor, urmărind

ISMM seminar 10 Lect. dr. Daniel Ciurel

un scop ilicit, camuflat printr-un scop legitim. Manipularea din mesajele media utilizează resursele
limbajului pentru instaurarea unei relații asimetrice între emițător și receptor, prin care membrilor
audienței le este impusă o anumită perspectivă, într-un mod aparent legitim.

Propaganda constituie efortul deliberat și sistematic de a modela percepții, de a manipula cogniții

și de a orienta comportamente pentru a obține un răspuns care susține scopul intenționat de propa-
gandist. Propaganda cuprinde ansamblul mijloacelor și metodelor de producere şi de transmitere
a unor mesaje care promovează doctrine, programe, idei, aparţinând unei organizaţii, cu scopul de a
obține susținere şi de a atrage adepţi. Propaganda promovează mesaje destinate orientării publicului
către setul de valori ale unui grup de interese sau ale unei organizaţii sociale, pentru a forma sau
dirija opinii, a induce atitudini favorabile şi a determina un comportament urmărit de propagandist.
Au fost identificate trei tipuri de propagandă: propaganda albă, propaganda gri şi propaganda
neagră. Propaganda albă provine de la o sursă care este identificată corect și care vehiculează
mesaje care tind să conțină informaţii exacte. Propaganda albă este realizată deschis de către
instituţii sau persoane publice, de state, guverne şi organizații, având drept canal predilect de
propagare mass-media. Pe această cale, se promovează celebrări naționale, vizite oficiale sau neofi-
ciale, mesaje patriotice, discursuri, filme etc. Propaganda albă vizează în general promovarea unor
valori şi principii politice, economice, militare şi sociale sau contracararea propagandei adverse.
Propaganda albă îşi asumă deschis mesajul, se declară în mod onest emițătorul acestuia şi îl trans-
mite cu intenția formării unei conştiinţe a solidarității sau a obținerii încrederii și simpatiei publi-
cului. Propaganda gri se individualizează prin faptul că sursa acesteia ar putea să fie sau ar putea
să nu fie identificată corect, iar acurateţea informaţiei este incertă. Ea nu vizează în mod direct un
adversar, iar această prudență permite acceptarea temelor abordate în diferite zone ale opiniei
publice, fără a divulga sursa. Propaganda neagră ocultează sursa sau o desemnează în mod fals, în
scopul dezorientării adversarului. Propaganda neagră, clandestină sau mascată, este cea mai nocivă
și subversivă formă propagandistică. Propaganda neagră utilizează, în general, informaţii false sau
parțial adevărate, care duc la demoralizarea opiniei publice, la afectarea şi slăbirea solidarităţii in-
terne a grupului, în ultimă instanţă, la confuzie şi anomie socială. Propaganda neagră generează şi
diseminează informaţii false, distorsionează realitatea, denaturează adevărul.
Fiecare tip de media are utilizări specifice pentru anumite forme ale propagandei. Efectul optim este
obținut prin combinarea strategică a diferitelor tipuri de suporturi și de forme propagandistice.
Propaganda eficientă utilizează cinci principii:
w simplificarea și inamicul unic, prin condensarea informațiilor (lozinci, sloganuri, simboluri, ter-
meni-cheie) și prin individualizarea adversarului;
w deformarea și caricaturizarea, prin exagerare, prin calomniere și prin selectarea tendențioasă a
probelor;
w orchestrarea, prin repetarea frecventă și progresivă a temelor fundamentale, sub diverse forme
și prin adaptarea discursului la publicuri diverse;
w transferul, prin exploatarea ideilor, stereotipurilor, credințelor și atitudinilor existente în rândul
publicului și asocierea acestora cu temele propagandistice;
w unanimitatea și contagiunea, prin acreditarea impresiei de majoritate sau prin invocarea unui
pretins consens care antrenează conformismul (sondaje de opinie, adeziunea unor personalități la
teza propagandistului etc.).

ISMM seminar 11 Lect. dr. Daniel Ciurel

Aceste principii pot fi identificate în diversele stratageme comunicaționale ale propagandiștilor.
Tehnicile propagandei constau în șapte procedee discursive:
Etichetarea: atribuirea unor apelative negative sau diabolice determină respingerea sau con-
damnarea unor idei adverse, fără a mai examina dovezile sau argumentele în favoarea acestora
(ex. terorism, comunism, nazism etc.). Chiar termenul propagandă a devenit un cuvânt infamant,
utilizat pentru respingerea automată a argumentelor adverse, acuzație la rândul ei propagandistică;
Generalitățile strălucitoare: asocierea unor idei cu termeni divini sau pozitivi, care antrenează apro-
barea sau acceptarea acestora, în absența probelor argumentative care să le susțină (ex. demo-
crație, stat de drept, libertate etc.);
Transferul: delegarea autorității, prestigiului sau simpatiei de la idei, simboluri sau persoane la alte
persoane sau idei (ex. utilizarea drapelului național sau a unor celebrități în campanii electorale
sau în reclame);
Mărturia (testimonial): utilizarea unor personalități respectate sau a unor persoane reprezentative
pentru validarea ideilor promovate de propagandiști;
Oamenii obișnuiți: identificarea propagandiștilor cu membrii audienței, prin accentuarea caracte-
risticilor comune;
Măsluirea cărților: selectarea exclusivă și înșelătoare a argumentelor și a faptelor, reale sau false,
care confirmă pozițiile sau ideile propagandiștilor și omiterea celor neconvenabile, care le infirmă
sau le anulează;
Vagonul muzicanților: invocarea unei presupuse majorități în sprijinul tezelor susținute de propa-
gandiști, în vederea influențării audienței să se asocieze cu învingătorii.
Conotațiile propagandei sunt intens negative, suspectând discursurile respective simultan de lipsă
de logică (prin apeluri emoționale) și de etică (intenția de a induce în eroare). Caracteristicile dis-
cursive ale propagandei sunt: structura dialogică, diversitatea suporturilor și a conținuturilor, orien-
tarea spre scop, implicarea grupurilor sociale, indiferența față de raționamentele logice,
argumentarea unilaterală, urmărirea angajamentului audienței, justificarea prin rezultate, limbajul
emoțional. Scopul propagandei este dublu: determinarea dispoziției pentru acțiune în rândurile
audienței și angajarea cognitivă și afectivă a acesteia în credințe și atitudini favorabile inițiatorului.
Propaganda exercită o influență semnificativă, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung, asupra
opiniei publice din societățile contemporane, prin valorificarea datelor științifice despre moti-
vațiile, cognițiile și aspirațiile umane, prin utilizarea mass-mediei și a platformelor online ca vehi-
cule în sprijinul obiectivelor acesteia și prin generalizarea, permanentizarea și omniprezența
diverselor tehnici și forme propagandistice.
Mesajele mediatice, așadar, pot persuada în mod onest sau pot recurge la variante patologice:
dezinformare, fake news, manipulare sau propagandă.

ISMM seminar 12 Lect. dr. Daniel Ciurel

Aplicarea acestui principiu presupune adresarea următoarelor întrebări:
w Ce tehnici persuasive sunt utilizate pentru a capta și a menține atenția audienței?
w Ce efecte de real? (citate directe, detalii concrete, imagini, sunet de ambianță etc.) și ce procedee
pentru credibilitate (utilizarea unor surse cu autoritate, a unor cifre sau statistici, tratarea impar-
țială a participanților într-un conflict etc.)?
w Ce apeluri emoționale sunt utilizate (apel la frică, la ură, la vinovăție, la milă, la indignare, la mân-
drie, la solidaritate, la consens etc.)?
w Ce fapte sau argumente sunt utilizate (inducție, deducție, analogie, paralogisme sau sofisme)?
w Ce tipuri de cadraj (framing) sunt utilizate?
w Ce modalități de manipulare, propagandă sau dezinformare sunt prezente (dacă e cazul)?

ISMM seminar 13 Lect. dr. Daniel Ciurel