CURTEA DE APEL CRAIOVA

BULETINUL JURISPRUDENŢEI

Culegere de practică judiciară

2015

- Dreptul civil
- Litigii cu profesionişti
- Dreptul administrativ şi fiscal
- Dreptul penal
Coordonatori:

Dr. Mihaela Cotora - Preşedinte Curtea de Apel Craiova

Dr. Adina Ponea - Vicepreşedinte Curtea de Apel Craiova
Dr. Laura Chimoiu - Vicepreşedinte Curtea de Apel Craiova

Autori:
Secţia I-a civilă
Nela Drăguț
Tatiana Rădulescu
Mariana Mudava
Gabriela Ionescu
Paula Păun
Ionela Vîlculescu
Alexandrina Marica
Oana Ghiță
Ligia Epure
Carmen Tomescu
Elena Stan
Mihaela Loredana Nicolau Alexandroiu
Florica Diaconescu
Mirela Cristina Ţârlea
Luminița Larisa Barbu
Marian Lungu
Aurelian Stelian Cadea
Sorin Pascu

Secţia a II-a civilă

Lotus Gherghină – Președinte secție
Sanda Lungu
Constantin Popescu

Secţia contencios administrativ şi fiscal

Gabriel Comănescu – Președinte secție
Adela Albu
Alina Răescu
Liliana Mădălina Dună
Emilia Stîngă
Lavinia Barbu

Secţia penală
Claudia Lăutaru
Cristina Crăciunoiu
Camelia Șelea
Ștefana Bădulescu
Mircea Mugurel Şelea
George Ciobanu
2
 DREPTUL CIVIL

CONTRACTE
PROPRIETATE
DREPTURI REALE
CARTE FUNCIARĂ
PARTAJ JUDICIAR
OBLIGAȚII
SERVITUŢI
DREPTUL FAMILIEI ȘI LEGI SPECIALE
DREPT PROCESUAL CIVIL
DREPTUL MUNCII
ASIGURĂRI SOCIALE

3
 DREPT CIVIL

1. Despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului, pentru care, ambele părţi deţin
titlu de proprietate.

Dacă ambele părţi deţin titluri valabile de proprietate pentru terenul în litigiu (de exemplu,
reclamantul, contract de vânzare-cumpărare, iar pârâţii hotărâre judecătorească de restituire a
terenului), iar o comparare a acestor titluri de către instanţă, pentru a se stabili care este mai bine
caracterizat - şi, prin urmare, care dintre titulari trebuie să se bucure de atributele dreptului de
proprietate, între care şi folosinţa - s-a făcut prin hotărârea dată în revendicare teren, înseamnă că
până la data definitivării litigiului privind revendicarea terenului, pârâtul nu a deţinut terenul în
mod abuziv, ci în baza unui titlu, care îi conferea atributul folosinţei terenului.
Ca atare, nu există nici un temei legal care să justifice acordarea de despăgubiri pentru
lipsa de folosinţă a terenului, pe perioada anterioară pronunţării unei hotărâri definitive prin care
s-au recunoscut atributele dreptului de proprietate, între care şi folosinţa, în persoana
reclamantului.
Cum, numai prin această hotărâre s-a preferit titlului posesorului terenului, respectiv, al
pârâtului, titlul reclamantului, înseamnă că numai de la data pronunţării definitive a instanţei în
acest sens, titlul pârâtului, pentru justificarea folosinţei terenului, nu mai poate fi opus titlului
reclamantului, acesta din urmă având, de la această dată, atributele ce decurg din dreptul de
proprietate, între care şi dreptul de folosinţă a terenului.

Reclamantul T.F. a chemat în judecată pe pârâţii D.A., D.C. şi D.C. , solicitând să se

constate existenţa dreptului său de superficie asupra terenului proprietatea pârâţilor, ocupat de
construcţiile proprietatea reclamantului, situat în Craiova, strada Cîmpia Islaz nr. 44 .
La data de 28.05.2009, cererea a fost precizată şi completată de către reclamant în sensul
stabilirii şi a unui drept de servitute de trecere către construcţiile proprietatea sa şi către terenul de
55 m.p.
Pârâţii au formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională invocând inadmisibilitatea
capătului de cerere privind constatarea unui drept de superficie asupra terenului proprietatea
acestora, ocupat de construcţiile reclamantului, cu motivarea că reclamantul deţine pentru terenul pe
care se află edificate construcţiile un act de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare
nr. 1553/26.06.2001. Au solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 2000 lei ce reprezintă
contravaloarea lipsei de folosinţă pentru terenul ocupat de construcţii, aferentă perioadei 2007-2009
precum şi stabilirea indemnizaţiei pentru paguba rezultată din servitute, astfel cum rezultă din
prevederile art. 616 şi art. 619 Cod civil.
După mai multe cicluri procesuale, prin sentinţa nr.10150/2012 pronunţată de Judecătoria
Craiova în dosarul 19879/215/2007 a fost admisă cererea reconvenţională formulată de pârâţii
D.C. si D.C. şi obligat reclamantul T.F. la plata sumei de 233.965 lei contravaloare lipsă de
folosinţă teren.
A fost respinsă cererea reclamantului pârât, T.F. formulată la data de 18.04.2012.
A fost obligat reclamantul-pârât la plata, către stat, a cheltuielilor de judecată în cuantum
de 6290 lei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 9836/28.06.1999 pronunţată de Judecătoria Craiova, reclamanţilor
D.A., D.C. şi D.C. li s-a retrocedat un teren în suprafaţă de 504 m.p, situat în Craiova, strada
Cîmpia Izlaz nr. 44.
Reclamantul T.F. a dobândit în proprietate suprafaţa de 422,86 mp situată în Craiova, strada
Cîmpia Izlaz nr. 44 precum şi două corpuri de clădiri C 1 cu destinaţia cuptor – garaj şi C 2 cu
destinaţia magazie.
4
 Potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat în dosarul nr. 2713/215/2006, terenul
revendicat de către D.A., D.C. şi D.C. se suprapune cu terenul lui T.F. pentru suprafaţa de 368 m.p.
Prin sentinţa civilă nr.5685/14.04.2008 pronunţată de Judecătoria Craiova, rămasă definitivă
şi irevocabilă a fost admisă în parte acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii D.A., D.C. şi
D.C. şi a fost obligat pârâtul T.F. să lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 368
m.p, situat în Craiova, strada Cîmpia Izlaz nr. 14.
Expertiza tehnică efectuată în cauză a stabilit că din totalul suprafeţei de 504 mp din terenul
pârâţilor, o suprafaţă de 226 mp este ocupată de construcţiile reclamantului.
Analizând pretenţiile pârâţilor la despăgubiri, prin raportare la probele administrate şi
dispoziţiile art. 480 Cod civil instanţa de fond a constatat că sunt întemeiate, pârâţii dovedind
existenţa unui prejudiciu ce decurge din afectarea dreptului de proprietate, prin lipsirea de atributul
folosinţei, cu privire la terenul de 226 mp, ocupat de construcţiile reclamantului.
În ceea ce priveşte determinarea acestor despăgubiri, instanţa are în vedere concluziile
expertizei efectuate de expert Ioana Ion, în varianta I, considerând just stabilită suma de 233965 lei,
reprezentând echivalentul lipsei de folosinţă, corespunzător preţului de închiriere practicat pe piaţa
imobiliară.
Cererea pârâtului, formulata la data de 18.04.2012, a fost respinsă în temeiul excepţiei
autorităţii de lucru judecat.
În temeiul dispoziţiilor art. 18 din OUG 51/2008, instanţa de fond a obligat reclamantul-
pârât T.F., la plata către stat a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 6290 lei.
Prin decizia civilă nr.833 din 11.05.2015, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosar
nr.19879/215/2007**, s-a admis apelul declarat de către apelantul-reclamant T.F., împotriva
sentinţei civile nr. 10150/27.10.2012, pronunţată de Judecătoria Craiova, în dosarul
nr.19879/215/2007, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi D.A. şi D.C.
S-a schimbat sentinţa civilă apelată nr.10150/27.10.2012 în sensul că a fost obligat
reclamantul la plata, către pârâţi, a sumei de 57.078 lei reprezentând contravaloarea lipsei de
folosinţă a terenului, aferentă perioadei 2007-2009.
S-a admis cererea formulată de către T.F. la data de 18.04.2012 şi s-a dispus ca începând
cu această dată, reclamantul T.F. să fie obligat la plata către pârâţi a unei redevenţe lunare
aferente servituţii de trecere în cuantum de 474,16 lei pentru anul 2012 conform HCL nr. 448/2011,
în cuantum de 118,54 lei lunar pentru perioada 01.01.-28.02.2013 conform HCL nr. 2/2013, în
cuantum de 20,74 lei lunar pentru perioada 01.03-31.12.2013 conform HCL nr. 51/2013, în
cuantum de 20,74 lei lunar pentru anul 2014 conform HCL 671/2013 şi în continuare, în funcţie de
tariful de închiriere pentru terenurile aparţinând domeniului public şi privat ocupate de construcţii
provizorii în care se desfăşoară activităţi comerciale, aprobat prin Hotărâre a Consiliului Local.
A fost obligat reclamantul T.F. la plata către stat a sumei de 2752,56 lei reprezentând
partea corespunzătoare pretenţiilor admise din suma acordată cu titlu de ajutor public judiciar.
S-au compensat restul cheltuielilor de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
Pentru a se determina limitele reinvestirii instanţei de apel, trebuie menţionat ca ambele părţi
au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 357/16.09.2013, D.C. si D.A. criticând soluţia de
diminuare a contravalorii lipsei de folosinţă a terenului de la 233.965 lei cat s-a stabilit prin sentinţa,
la 1,5 lei/mp/luna, fără a motiva ce a determinat aceasta valoare, arătând totodată şi că prevederile
HCL prin care au fost aprobate tarifele de baza minime pentru chiriile lunare/mp aferente spatiilor
cu alta destinaţie din fondul locativ de stat nu pot fi extinse pentru determinarea prejudiciului
decurgând din încălcarea dreptului de proprietate privată a persoanelor fizice, iar T.F., criticând
soluţia sub aspectul obligării sale la despăgubiri și în subsidiar sub aspectul cuantumului acestora,
apreciind ca nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale (lipsa vinovăţiei în raport de
situaţia create prin dobândirea de către el cu buna-credinţă a imobilelor), precum si sub aspectul
respingerii cererii sale reconvenţionale formulate in fond, in al doilea ciclu procesual.

5
 Instanţa de casare a admis ambele recursuri, unul pentru nemotivarea in fapt si in drept a
stabilirii cuantumului lipsei de folosinţă prin raportare la sumele percepute de Consiliul Local
Craiova pentru terenurile din aceeaşi zona, iar cel de-al doilea, pentru soluţionarea cererii
reconvenţionale vizând reducerea cuantumului redevenţei stabilite pentru servitutea de trecere,
formulata de către T.F. .
Curtea a stabilit rejudecarea acestei cereri (chiar daca in considerentele deciziei se face
referire la "contravaloarea lipsei de folosinţă", este evident, o eroare materială) și aprecierea
momentului de la care reclamantul va fi obligat, fapt care semnifica legalitatea cererii
reconvenţionale din data de 18.04.2012 si corecta investire a instanţei cu aceasta.
În rejudecarea apelului, s-a dispus efectuarea unei expertize de specialitate prin care sa se
stabilească redevenţa pe care T.F. este obligat sa o plătească pârâţilor D.A. și D.C. pentru terenul in
suprafaţă de 59,27 mp pe care i s-a recunoscut dreptul de servitute de trecere începând cu februarie
2012 și până la zi si stabilirea contravalorii lipsei de folosinţă a terenului aflat in proprietatea
pârâţilor începând cu anul 2007 si pana la zi.
Suprafaţa de teren de referinţă pentru determinarea redevenţei in sarcina reclamantului T.F.
este cea stabilita de către expertul Ioana Ion prin raportul depus la dosar in primul ciclu procesual,
la care ne-am referit anterior.
In ceea ce priveşte data de la care este posibila reevaluarea redevenţei, aceasta este
determinata de doua limitări: prima este cea decurgând din decizia nr. 1532/2012 a Curţii de Apel
Craiova care, cu autoritate de lucru judecat, a consfinţit ca in perioada 15.09.2010 – 09.02.2012
(când s-a pronunţat Curtea de Apel), redevenţa lunara este de 851 lei, iar cea de-a doua, este
determinata de data promovării cererii reconvenţionale (18.04.2012) si de termenii utilizaţi în
formularea pretenţiei ("să reduceţi redevenţa stabilita prin decizia nr. 1532/09.02.2012 a Curţii de
Apel Craiova la suma de cel mult 150 lei lunar"- fila nr. 2 din dosarul de fond constituit în al doilea
ciclu procesual).
Având în vedere acestea, interpretarea Tribunalului este că reclamantul T.F. poate cere
reconsiderarea redevenţei începând cu data formulării cererii, 18.04.2012, în lipsa unei precizări
privind o data anterioara.
Totodată, redevenţa fiind o suma care se plăteşte prin prestaţii succesive pe o perioada
nedeterminata, adică atât timp cat situaţia de fapt si de drept a locului rămâne neschimbata, este in
acord cu echitatea a se aprecia ca nivelul acesteia poate fi modificat, prin raportare inclusiv la
condiţiile socio-economice generale dintr-un anumit moment.
In cauza de fata, obligaţia reclamantului T.F. de a plăti lunar o sumă în schimbul servituţii
de trecere, a fost definitiv tranşata. Ceea ce este chemata instanţa de apel să facă, este sa stabilească
nivelul pecuniar al respectivei obligaţii.
Comparând concluziile expertizei efectuate în anul 2010 (filele nr. 154 și următoarele prim
dosar fond), cu cele ale expertizei efectuate în anul 2015 (filele nr. 65 si următoarele din prezentul
dosar), este evident faptul ca nivelul preturilor a scăzut, ceea ce impune scăderea in mod
corespunzător si a valorii redevenţei.
Aceeaşi concluzie se poate trage și din succesiunea Hotărârilor Consiliului Local.
Cu prilejul concluziilor asupra fondului cauzei de la termenul din data de 27.04.2015,
apărătorul reclamantului T.F. a susţinut că trebuie să se aibă în vedere preţul de 1,5 lei/mp stabilit
prin expertiza din apel din ciclul procesual anterior care este întrat în puterea lucrului judecat,
rejudecarea instituita de curte vizând numai momentul de la care începe să curgă obligaţia de plata a
apelantului.
Instanţa nu împărtăşeşte această apărare, pe de o parte pentru că în ciclul procesual anterior
instanţa nu s-a investit cu reconvenţionala de la data de 18.04.2012 a reclamantului, iar pe de alta
parte, potrivit expertizei din acea etapa procesuala, contravaloarea lipsei de folosinţa de 1,5
lei/mp/luna a avut in vedere HCL nr. 282/2012.

6
 Totodată, nu împărtăşeşte punctul de vedere al apărătorului pârâţilor ca despăgubirile pentru
lipsa de folosinţă a terenului trebuie sa se raporteze la preţul pieţei practicat la închirierea imobilelor
cu aceleaşi caracteristici.
Aceasta, întrucât preturile practicate pe piaţa libera la închirieri pleacă de la premisa unei
cereri si a unei oferte, deci de la premisa unui interes exprimat de fiecare parte aflata in negociere
care finalmente, încheie un contract liber consimţit, si care, cel mai important, poate fi denunţat
unilateral.
Cu alte cuvinte, in cazul unui contract de închiriere, părţile sunt pe deplin libere sa decidă
daca luarea/darea in folosinţă cu acest titlu a unui imobil prezintă interes pentru ele, daca preţul
cerut/oferit este corespunzător si sa decidă limitele temporale al angajamentului contractual asumat.
În cauza de față, reclamantul T.F. este constrâns de situaţia locului proprietăţii sale care nu
poate fi accesata decât prin traversarea terenului pârâţilor, iar pentru suprafaţa pe care are amplasate
construcţii si pe care o ocupă astfel din proprietatea pârâţilor, nu i se poate imputa vreo culpa, aşa
cum s-a analizat si stabilit si in ciclurile procesuale anterioare.
De asemenea, nu se poate ignora ca pentru terenul de 59,27 mp ce reprezintă servitutea de
trecere, folosinţa acestuia nu este una exclusiva, ci atributul folosinţei, specific dreptului de
proprietate, nu iese din patrimoniul pârâţilor proprietari.
În plus, suprafaţa servituţii permite numai trecerea cu piciorul la terenul reclamantului T.F. ,
aşa încât limitarea folosinţei proprietarului asupra terenului său este minimă.
În raport de cele menţionate, Tribunalul a apreciat că singurul element de referinţă la
stabilirea atât a redevenţei cât şi a lipsei de folosinţă pentru 264,84 mp teren, este hotărârea
Consiliului Local prin care pentru perioade de timp succesive, a stabilit tariful de închiriere pentru
terenurile aparţinând domeniului public si privat ocupate de construcţii provizorii în care se
desfăşoară activităţi comerciale, producţie, prestări servicii.
Informaţiile necesare au fost comunicate de Direcţia Patrimoniu din cadrul Primăriei
Craiova si se afla la dosar la filele nr. 45 si urm.
După criteriul preţului practicat la închirieri pe piaţa liberă, într-un ciclu procesual anterior,
s-a stabilit pentru lipsa de folosinţa a suprafeţei de 264,84 mp, un preţ de peste 200.000 Ron aferent
celor trei ani pentru care s-a formulat acţiunea, ceea ce este inacceptabil, suma depăşind cu mult,
valoarea de piaţă la vânzare a terenului.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecata, instanţa a lăsat în sarcina reclamantului T.F.
suma achitata cu titlu de onorariu de expertiza pentru acest ciclu procesual (suma de 1802 lei), fiind
o proba încuviinţată la cererea sa si de care instanţa nu a ţinut seama la adoptarea soluţiei.
Restul cheltuielilor de judecata se vor compensa intre părţi, având în vedere că ambele au
exercitat calea de atac ce a provocat rejudecarea apelului, iar reclamantul T.F. a fost obligat la plata
către stat a sumei de 2752,56 lei reprezentând partea corespunzătoare pretenţiilor admise din suma
acordată cu titlu de ajutor public judiciar.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul T.F. şi pârâţii D.C. şi D.A., iar prin
decizia civilă nr. 662/03 Noiembrie 2015 pronunţată în Dosar nr. 19879/215/2007***, Curtea de
Apel Craiova a admis recursul declarat de reclamant şi a respins recursul declarat de pârâţi. A
modificat în parte decizia, în sensul obligării reclamantului T.F. la plata, către pârâţii D.A. şi D.C.,
a sumei de 20.611 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului, aferentă
perioadei decembrie 2008 – decembrie 2009 şi la plata, către stat, a sumei de 1348 lei,
reprezentând taxă judiciară de timbru, compensând în parte restul cheltuielilor de judecată şi
obligând pârâţii D.A. şi D.C., către reclamantul T.F., la 901 lei, cu acest titlu. A menţinut restul
dispoziţiilor deciziei şi a obligat recurenţii pârâţi la 358 lei cheltuieli de judecată, în recurs, către
recurentul reclamant, motivând următoarele:
Date fiind hotărârile judecătoreşti pronunţate în alte cauze, între aceleaşi părţi, intrate în
puterea lucrului judecat, ambele părţi deţin titluri valabile de proprietate pentru terenul în litigiu
(reclamantul, contractul de vânzare-cumpărare, iar pârâţii hotărâre judecătorească de restituire a
terenului), iar o comparare a acestor titluri de către instanţă, pentru a se stabili care este mai bine
7
caracterizat şi, prin urmare, care dintre titulari trebuie să se bucure de atributele dreptului de
proprietate, între care şi folosinţa, s-a făcut abia prin hotărârea dată în revendicare teren – sentinţa
civilă nr.5685/14aprilie 2008 a Judecătoriei Craiova, definitivă la 08 decembrie 2008, prin decizia
nr.648/08 decembrie 2008 a Tribunalului Dolj.
Prin această hotărâre s-a admis acţiunea în revendicare pentru terenul în litigiu, în favoarea
pârâţilor din prezenta cauză, fiind respinsă, însă, cererea privind demolarea construcţiilor
reclamantului din prezenta cauză, situate pe terenul în litigiu, cu motivarea că acesta din urmă este
un achizitor de bună credinţă.
Prin urmare, până la data definitivării litigiului privind revendicarea terenului, reclamantul
din prezenta cauză nu a deţinut terenul în mod abuziv, ci în baza unui titlu perfect valabil, care îi
conferea atributul folosinţei terenului.
Ca atare, nu există nici un temei legal care să justifice acordarea de despăgubiri pentru lipsa
de folosinţă a terenului, pe perioada anterioară pronunţării unei hotărâri definitive prin care s-au
recunoscut atributele dreptului de proprietate, între care şi folosinţa, în persoana pârâţilor din
prezenta cauză.
Cum, numai prin această hotărâre s-a preferit titlului posesorului terenului, respectiv, al
reclamantului, titlul altor persoane, respectiv, al pârâţilor, înseamnă că numai de la data pronunţării
definitive a instanţei în acest sens, respectiv 08 decembrie 2008, titlul reclamantului, pentru
justificarea folosinţei terenului, nu mai poate fi opus titlului pârâţilor, aceştia din urmă având, de la
această dată, atributele ce decurg din dreptul de proprietate, în speţă cu referire la folosinţa
terenului.
Faţă de considerentele expuse, Curtea reţine că obligarea reclamantului la despăgubiri pentru
lipsa de folosinţă a terenului, pe perioada anterioară datei de 08 decembrie 2008, respectiv 2007 - 8
decembrie 2009, este nelegală, sub acest aspect, în cauză fiind incident motivul de modificare a
hotărârilor, prevăzut de art. 304 pct. 9 din Vechiul Cod de procedură civilă, care impune
modificarea deciziei sub acest aspect şi obligarea reclamantului la despăgubiri pe anul 2008 numai
pentru luna decembrie, la care se adaugă despăgubirile datorate pentru anul 2009, în total 20.611
lei, cu taxa judiciară de timbru aferentă, de 1348 lei.
Ca atare, din acest punct de vedere, recursul reclamantului se apreciază de Curte, ca fondat.
Referitor la susţinerea recurentului reclamant, privind perioada ulterioară datei de 08
decembrie 2008 - în sensul că judecarea părţilor în servitute de trecere, ar face dovada lipsei de
folosinţă a imobilului şi de către reclamant, ceea ce ar duce la respingerea cererii - aceasta nu va fi
primită, dat fiind izvorul dreptului şi, respectiv, obligaţiei la despăgubiri, care are la bază ocuparea
terenului de construcţiile reclamantului, situaţie ce face imposibilă folosinţa acestuia de către pârâţii
proprietari şi justifică cererea în despăgubiri. De altfel, această problemă a îndreptăţirii, în principiu,
la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului, s-a statuat şi prin decizia de casare, cauza fiind
trimisă spre rejudecare, sub acest aspect, numai pentru a se stabili data de la care se datorează şi
aceste despăgubiri.
În ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor, critica recurentului
reclamant, de asemenea, nu va fi primită. Aceasta, deoarece, Curtea reţine, referitor la cele două
modalităţi de calcul, acela al instanţei şi acela al expertului P.I., nu numai că nu se constată motive
de nelegalitate care să afecteze hotărârea sub acest aspect, dar, mai mult decât atât, se observă că
ambele variante vizează chiriile stabilite prin hotărâri ale Consiliului local, expertul P.I. luând însă
în calcul H.C.L. din 2012, iar Tribunalul, HCL corespunzătoare perioadei pentru care se solicită
despăgubiri, 2007-2009; de asemenea, chiar dacă în prezent sau în perioada în discuţie nu s-au
desfăşurat activităţi comerciale, spaţiul în litigiu are această destinaţie, aşa încât, în mod corect
instanţa a luat în calcul tarifele pentru terenuri ocupate de construcţii provizorii cu destinaţia de
activităţi comerciale, producţie prestări servicii, interesând sub acest aspect, în principal, destinaţia
construcţiilor şi nu activitatea sau lipsa de activitate la un moment dat.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, critica recurentului reclamant este fondată.
Astfel, distincţia pe care o face instanţa cu privire la cheltuielile rezultate în urma administrării unor
8
probe, este nelegală, în condiţiile în care, probele, indiferent de cine au fost solicitate, au fost
încuviinţate şi administrate de instanţă, fiind apreciate, deci, ca utile soluţionării cauzei; ca atare, nu
există nici un temei legal care să justifice neluarea în calcul a unor cheltuieli, în speţă onorariu de
expertiză, cu motivarea că a fost o probă încuviinţată la cererea reclamantului şi de care nu s-a ţinut
seama la pronunţarea soluţiei.
Prin urmare, şi sub acest aspect, Curtea constată că decizia este nelegală, prin încălcarea
dispozițiilor art. 274 şi urm. din Vechiul Cod de procedură civilă, fiind incident motivul de
modificare prevăzut de art. 304 pct.9 din Vechiul Cod de procedură civilă, urmând ca decizia
Tribunalului să fie modificată în consecinţă, prin luarea în calcul a onorariului de expert, de 1802
lei, ceea ce înseamnă compensarea în parte a cheltuielilor de judecată, şi obligarea pârâţilor la ½ din
onorariu de expert.
Referitor la critica recurenţilor pârâţi, privind nerespectarea de către Tribunal a deciziei de
casare, încălcând astfel prevederile art. 315 pct.1 Cod procedură civilă, aceasta este nefondată.
Astfel, sub acest aspect, susţinerile recurenţilor pârâţi – în sensul că, în raport de
considerentele deciziei de casare, nu se justifica efectuarea unei expertize prin care să se stabilească
redevenţa pe care reclamantul este obligat să o plătească, deoarece cauza s-a trimis spre rejudecare
numai pentru stabilirea contravalorii lipsei de folosinţă – vin în contradicţie cu ceea ce motivează în
mod expres Curtea de Apel prin decizia de casare nr.552/13 martie 2014, făcând referire atât la
cererea reconvenţională – prin care se solicită reducerea cuantumului redevenţei stabilită pentru
servitutea de trecere prin decizia 1532/2012 a Curţii de Apel Craiova – cât şi la contravaloarea
lipsei de folosinţă a terenului de sub construcţii.
Instanţa de casare, cu privire la ambele cereri, reţine, în esenţă, că motivarea este
contradictorie, în plus, trebuie stabilit şi momentul de la care reclamantul datorează contravaloarea
lipsei de folosinţă..
Ca atare, nu se poate reţine, cu referire la cererea reclamantului, că nu a fost investit
Tribunalul, cu rejudecarea acesteia, cum susţin recurenţii pârâţi.
De altfel, instanţa de casare, în măsura în care ar fi reţinut ca neîntemeiată critica
recurentului reclamant, cu referire la respingerea cererii sale pe excepţia autorităţii de lucru judecat
(prin sentinţa 10150/27.06.2012 a Judecătoriei Craiova, menţinută sub acest aspect prin decizia
357/16.09.2013 a Tribunalului Dolj), s-ar fi pronunţat în mod expres în acest sens, reţinând, ca şi
instanţa de fond şi de apel, că, în privinţa cererii de reducere a cuantumului redevenţei pentru
servitutea de trecere, operează excepţia autorităţii de lucru judecat şi, ca atare, nu mai poate fi
reluată judecata asupra acestei cereri de către instanţa de rejudecare.
Or, instanţa de casare nu s-a pronunţat şi nu a motivat în acest sens cu privire la cererea
reclamantului T.F., dimpotrivă, din considerentele deciziei de casare rezultând că ambele cereri
trebuie soluţionate pe fond de către Tribunal, în raport de criticile aduse sentinţei de către apelant.
Fiind investită cu rejudecarea apelului reclamantului, care vizează despăgubirile pentru lipsa
de folosinţă a terenului de sub construcţii, cât şi reducerea redevenţei pentru servitutea de trecere,
instanţa de rejudecare, a încuviinţat refacerea şi completarea probatoriilor sub aspectele menţionate,
dispunând o nouă expertiză şi date furnizate de instituţii abilitate, ceea ce art. 295 din vechiul Cod
de procedură civilă, permite instanţei de apel, aşa încât, sub acest aspect nu există vreun motiv de
nelegalitate a deciziei Tribunalului.
Tribunalul, rejudecând apelul în baza considerentelor ultimei decizii de casare şi apreciind cu
privire la refacerea şi completarea probatoriilor, nu a încălcat nicio normă procedurală şi, prin
urmare, toate criticile şi susţinerile recurenţilor pârâţi, ce vizează ciclurile procesuale anterioare,
sunt irelevante, iar, cu referire specială la excepţia autorităţii de lucru judecat privind redevenţa,
aceasta este şi neîntemeiată, dată fiind schimbarea împrejurărilor de fapt şi de drept faţă de
hotărârea anterioară – bazată pe acordul reclamantului pentru o anume sumă de bani şi în
considerarea unei întinderi mai mari a terenului supus servituţii de trecere – ceea ce nu este cazul în
ceea ce priveşte cererea soluţionată prin decizia ce face obiectul prezentului recurs.

9
 Referitor la alte critici şi susţineri ale recurenţilor pârâţi, Curtea le apreciază ca eventuale
motive de netemeinicie a hotărârilor, şi nu de nelegalitate, aşa încât, neconstituind motive de recurs
după cum prevede art. 304 din vechiul Cod de procedură civilă, nu fac obiectul examinării instanţei
de recurs.
Faţă de considerentele expuse, în baza art.312 din vechiul Cod de procedură civilă, s-a
admis recursul declarat de reclamant şi s-a modificat în parte decizia atacată, în sensul că a fost
obligat reclamantul la plata, către pârâţi, a sumei de 20.611 lei, reprezentând contravaloarea lipsei
de folosinţă a terenului – calculată la valorile stabilite pe mp teren, de instanţa de apel – însă pentru
perioada decembrie 2008 – decembrie 2009, şi nu 2007 – 2009, cum a obligat Tribunalul; de
asemenea, decizia s-a modificat şi în sensul că reclamantul a fost obligat la plata către stat, a sumei
de 1348 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă despăgubirilor acordate, iar restul
cheltuielilor de judecată au fost compensate în parte şi au mai fost obligaţi pârâţii, către reclamant,
la 901 lei, cu acest titlu, reprezentând ½ din onorariu de expert. S-au menţinut restul dispoziţiilor
deciziei, iar recursul declarat de pârâţi a fost respins, ca nefondat.
În baza art.274 Vechiul Cod de procedură civilă, recurenţii pârâţi au fost obligaţi, către
recurentul reclamant, la cheltuieli de judecată efectuate în recurs, conform actelor doveditoare
depuse la dosar, respectiv 358 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru.
(Decizia civilă nr. 662/ 03 Noiembrie 2015 – Secția I civilă, rezumat judecător Paula Păun )

2. Cerere de acordare a daunelor materiale şi morale pentru perioada privării de

libertate în mod nelegal.

La stabilirea prejudiciului trebuie avute în vedere o serie de criterii, cum ar fi consecinţele

negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura
în care acestea au fost lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării,
măsura în care i-a fost afectată situaţia materială și familială, profesională şi socială.
Pentru ca instanţa să poată aplica aceste criterii, apare necesar ca cel ce pretinde daune
morale să producă un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile
nepatrimoniale ocrotite prin Constituţie i-au fost afectate prin măsura preventivă ilegală și pe cale
de consecinţă să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze
prejudiciul, acestea neputând excede noţiunii de „satisfacţie echitabilă” consacrată de practica
Curţii Europene în aplicarea art.5 din CEDO.
În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea
decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor
daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. Prin urmare, trebuie evaluată despăgubirea care vine să
compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente a unui prejudiciu nepatrimonial include o
doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze
prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanţa
prejudiciului moral sub aspectul importanţei valorii morale lezate. Acest cuantum nu presupune
stabilirea „preţului” suferinţelor fizice şi psihice ale reclamantului, ci înseamnă aprecierea
multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi implicaţiile acestora pe toate
planurile vieţii sale sociale.
Considerăm că interpretarea dispoziţiilor art. 504 alin final nu este cea dorită de legiuitor
deoarece textul de lege se circumscrie prevederilor din Cap.4 din codul de procedură penală care
reglementează „REPARAREA PAGUBEI MATERIALE SAU A DAUNEI MORALE ÎN CAZUL
CONDAMNĂRII PE NEDREPT SAU AL PRIVĂRII ORI RESTRÂNGERII DE LIBERTATE ÎN
MOD NELEGAL” ceea ce înseamnă că legiuitorul a vrut să acopere orice situaţie în care ar
interveni restrângerea libertăţii unei persoane în mod nelegal. Prin urmare, este forţat să
interpretăm că textul este aplicabil doar în situaţia în care a intervenit a numai prescripţia faptei
10
pentru că în acest caz ar însemna să acceptăm golirea de conţinut a instituţiei prescripţiei în
materie penală pentru alte situaţii, de pildă, caz celei de faţă.
Cât priveşte principiul inviolabilităţii drepturilor şi libertăţilor fundamentale, ca principiu
de ordin constituţional(intern) şi ca principiu de drept comunitar (extern), instanţa de fond nu
analizează susţinerile titularului cererii raportate la art. 5 CEDO, nefăcând nici o referire la
posibilitatea statului de a restrânge temporar drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi dacă o asemenea
măsură era justificată sub raport obiectiv şi rezonabilă în raport de datele concrete ale speţei.
Cum materia dreptului penal este o ştiinţă exactă, apreciem că legiuitorul, dacă ar fi înţeles
să restrângă domeniul prescripţiei numai la faptă ar fi făcut-o într-un mod explicit şi exact, iar nu
printr-o afirmaţie de ordin general. Or, tocmai această afirmaţie de ordin general vine să se
armonizeze cu prevederile CEDO care reglementează drepturile şi libertăţile fundamentale precum
şi cu prevederile constituţionale, aşa cum vom arăta în continuare. Curtea apreciază că şi în
absenţa unor dispoziţii exprese în codul de procedură penală care să oblige la despăgubiri, o
asemenea acţiune nu poate fi respinsă prin denegare de dreptate, pe motiv că legea nu prevede sau
situaţia dedusă judecăţii nu poate fi încadrată într-un text de lege care să o reglementeze expres, în
acest sens fiind şi dispoziţiile art. 5 alin 3 din NCPC.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova, la data de 24.01.2014, sub nr.
2234/215/2014, reclamantul F.D. a solicitat obligarea paratului Statul Român prin Ministerul
Finanţelor Publice la plata sumei de 50 000 lei, reprezentând daune morale și materiale pentru
perioada în care a fost privat de libertate în mod nelegal, respectiv 28.02.2012-19.07.2012 și la plata
cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat ca prin sentinţa penala nr. 3564/27.08.2002,
pronunţată de Judecătoria Craiova în dosar nr. 14433/2002, a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani
închisoare pentru săvârşirea a doua infracţiuni prevăzute de art. 26 Cod penal, raportat la art. 208-
209 lit. a, g, i Cod penal, iar în temeiul dispozițiilor art. 81 Cod penal s-a dispus suspendarea
condiţionata a executării pedepsei aplicate pe durata de încercare de 5 ani.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Ministerul Public iar prin Decizia penala nr.
1015/10.12.2002, pronunţata în dosar nr. 9456/P/2002 a fost admis apelul cu privire la modalitatea
de executare a pedepsei, aplicând dispoziţiile art. 64,71 Cod penal, urmând sa execute pedeapsa de
3 ani închisoare cu executare.
A susţinut reclamantul ca în această perioadă se afla în Spania împreuna cu familia, fără sa
aibă la cunoştinţa ca pe numele sau a fost emis Mandatul European de arestare nr. 26/06.03.2009,
iar la 14.10.2009 a fost emis Mandatul de urmărire internaţionala nr. 30/2009.
A arătat reclamantul ca mandatul european de arestare a fost transmis prin difuzare, acesta
neavând efect întreruptiv de prescripţie a executării pedepsei și, ca urmare, a formulat în anul 2011
o cerere prin care a solicitat sa se constate ca fiind prescrisa executarea pedepsei aplicata prin
sentinţa penala nr. 3564/27.08.2002, definitiva prin Decizia penala nr. 1015/10.1.2001, având în
vedere ca în cauza erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 126 lit. b Cod penal și pana la acea
data nu s-a început procedura extrădării active.
Prin sentinţa penala nr. 1656/16.06.2011, pronunţata în dosar nr. 12417/215/2011,
Judecătoria Craiova a respins contestaţia iar Tribunalul Dolj a menţinut hotărârea instanţei de fond,
pronunţând decizia penala nr. 473/23.09.2011.
A susţinut reclamantul ca, ulterior a fost reţinut de către organele de politie din Spania, care
după o perioada de arest la domiciliu, l-au trimis în România la 28.02.2012, unde a fost încarcerat
deşi se împlinise termenul de prescripţie a executării pedepsei la 10.12.2010, motivat de faptul ca
avea un mandat de executare al pedepsei de 3 ani.
A arătat ca la 28.03.2012 a formulat o noua cererea având ca obiect contestaţie la executare,
cerere înregistrată la Judecătoria Craiova sub nr. 7500/215/2012, solicitând instanţei, ca în baza art.
461 Cod procedură penală și art. 126 lit. b Cod penal, sa se constate intervenita prescripţia
executării pedepsei de 3 ani închisoare.
11
 Aceasta contestaţie a fost respinsa prin sentinţa penala nr. 1591/18.05.2012 iar prin Decizia
penala nr. 389/19.07.2012 a fost admis recursul, a casat hotărârea de fond, și în faza de rejudecare a
dispus admiterea contestaţiei la executare, întrucât în cauza a intervenit prescripţia executării
pedepsei, anularea mandatului european de arestare nr. 26/06.03.2009 și a mandatului de urmărire
internaţionala nr. 30/14.10.2009.
A susţinut reclamantul ca, faptul ca a fost reţinut în baza unui mandat a cărei executare se
prescrisese încă de la 10.12.2010 a produs o suferinţa enorma atât lui cat și familiei sale și, mai
mult, în perioada în care a fost privat de libertate atât el cât și familia sa nu au avut posibilitatea să-
si onoreze obligaţiile contractuale ce rezultau din convenţia încheiata cu banca din Spania privind
creditul contractat pentru cumpărarea unei locuinţe și si-a pierdut locul de munca..
În drept si-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 504 alin 4 Cod procedură penală, art. 505
Cod procedură penală și art. 506 Cod procedură penală.
În faza de regularizare, la solicitarea instanţei, reclamantul a depus la dosar înscrisurile
doveditoare.
La 02.04.2014 intimata a formulat întâmpinare, invocând excepţia necompetentei materiale
a Judecătoriei Craiova și excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
In ceea ce priveşte excepţia necompetentei materiale, parata a arătat ca acţiunea pentru
repararea pagubei poate fi pornita de persoana îndreptăţită, potrivit art. 504 Cod procedură penală,
pentru obţinerea reparării pagubei, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărui
circumscripţiei domiciliază.
In ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea, a susţinut pârâta ca,
potrivit dispoziţiilor art. 48 alin 3 din Constituţie, statul răspunde pentru prejudiciile cauzate prin
erori judiciare, insa acţiunea pentru repararea prejudiciului trebuie formulata în termen de 18 luni de
la data ordonanţei de achitare sau a ordonanţei de scoatere de sub urmărire penala, conform
dispoziţiilor art. 506 Cod procedură penală.
Or, a arătat paratul, reclamantul a formulat cererea ce a fost înregistrata pe rolul instanţei la
23.01.2014, depăşind termenul legal de 18 luni.
Cu privire la cuantumul daunelor morale, apreciază paratul ca acestea nu se stabilesc doar în
funcţie de aprecierile subiective ale persoanei supuse procedurii judiciare penale, relative la
implicaţiile pe care masurile restrictive penale ar fi avut asupra evoluţiile stării de sănătate și asupra
capacitaţii sau posibilităţii de a presta activităţi generatoare de venituri materiale.
A susţinut pârâtul că, niciuna dintre susţinerile reclamantului nu este dovedita cu probe,
simpla afirmaţie a acestuia nu face dovada ca prejudiciul creat se datorează măsurii nelegale asupra
sa, sau a fost generat de împrejurări cu totul străine de susţinerile acestuia, reclamantul nu a depus
nici un act din care sa rezulte ce venituri obţine,obligaţiile contractuale pe care susţine ca le avea la
o banca din Spania, daca avea calificare în aceasta meserie, daca avea contract de munca legal cu
banca la care susţine ca îşi desfăşura activitatea.
A arătat paratul ca prejudiciul suferit de reclamant trebuie sa fie real, cert și dovedit, la
stabilirea prejudiciului trebuie avute în vedere o serie de criterii, cum ar fi consecinţele negative
suferite de cel în cauza pe plan fizic și psihic, importanta valorilor morale lezate, măsura în care
acestea au fost lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care
i-a fost afectata situaţia materiala, familiala, profesionala și sociala.
În drept a invocat dispoziţiile art. 205-208 Noul Cod procedură civilă.
Prin sentinţa civilă nr.7991/02.06.2014, pronunţată de Judecătoria Craiova, în dosarul
nr.2234/215/2014, a fost admisă excepţia necompetentei materiale a Judecătoriei Craiova.
S-a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în pretenţii formulată de reclamantul Fota
Dumitru, în contradictoriu cu paratul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, în favoarea
Tribunalului Dolj
După parcurgerea procedurii prealabile reglementată de Noul Cod procedură civilă, s-a fixat
termen de judecată la data de 02.06.2014, cu citarea părţilor, iar la acest prim termen de
judecată,verificând competenţa potrivit art. 131 Cod procedură civilă, instanţa a reţinut următoarele:
12
 Potrivit dispoziţiilor art.506 alin.3 din codul de procedură penală din 1968, acţiunea pentru
repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept sau al privării sau restrângerii de libertate în mod
nelegal, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripţie
domiciliază,chemând în judecată civilă statul,aceste dispoziţii regăsindu-se şi în art.541 alin.3 din
actualul cod de procedură penală.
Instanţa a constatat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art.129 alin.2 pct. 2 NCPC,
potrivit cu care necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când
procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad, situaţie în care se va dispune declinarea
judecării cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, căruia i se va înainta dosarul cauzei spre competentă
soluţionare întrucât normele de competenţă în această materie sunt de ordine publică.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Dolj sub nr. 9557/63/2014.
In baza art. 201 alin 4, 5 CPC s-a dispus fixarea primului termen de judecata la data de 19 09
2014, pentru când au fost citate părţile, termen la care s-a încuviinţat proba cu înscrisurile
menţionate și ataşate cererii de chemare în judecată, însă a fost respinsă cererea reclamantului
privind propunerea unor probe noi, în completare, întrucât legiuitorul a prevăzut posibilitatea de a
propune probe peste termen numai în situaţia în care împiedicarea de a le propune în termen se
datorează unui motiv obiectiv, iar nu unuia subiectiv ori pasivităţii ce a determinat neprocurarea lor
în timp util.
La acelaşi termen de judecată, după punerea prealabilă în discuţia părţilor a excepţiei
prescripţiei dreptului material la acţiune invocata prin întâmpinare, aceasta a fost respinsă ca
neîntemeiată.
Tribunalul Dolj prin sentinţa civilă nr.439 de la 24 octombrie 2014 a respins acţiunea
formulată de reclamantul F D, domiciliat în Goieşti, judeţul Dolj, în contradictoriu cu pârâtul
STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, cu sediul în Bucureşti, str.
Apolodor, nr.17, sector 5.
Pentru a se pronunţa astfel Tribunalul a reţinut că prin sentinţa penala nr. 3564/27 08 2002,
pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. 14433/2002, reclamantul F D a fost condamnat la
pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea a doua infracţiuni prevăzute de art. 26 Cod penal,
raportat la art. 208-209 lit. a, g, i Cod penal, iar în temeiul dispozițiilor ar 81 Cod penal s-a dispus
suspendarea condiţionata a executării pedepsei aplicate pe durata de încercare de 5 ani.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Ministerul Public, iar prin decizia penala nr.
1015/10.12.2002, pronunţata în dosarul nr. 9456/P/2002, a fost admis apelul cu privire la
modalitatea de executare a pedepsei, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 64,71 Cod penal, urmând
ca reclamantul sa execute pedeapsa de 3 ani închisoare cu executare.
In baza acestei decizii, pe numele reclamantului F D a fost emis Mandatul european de
arestare nr. 26/06.03.2009, iar la 14.10.2009 a fost emis Mandatul de urmărire internaţionala nr.
30/2009.
La data de 28.03.2012 reclamantul a formulat contestaţie la executare, înregistrată pe rolul
Judecătoriei Craiova sub nr. 7500/215/2012, solicitând instanţei, ca în baza art. 461 Cod procedură
penală și art. 126 lit. b Cod penal, sa se constate intervenita prescripţia executării pedepsei de 3 ani
închisoare.
Iniţial aceasta contestaţie a fost respinsa prin sentinţa penala nr. 1591/18.05.2012, însă,
urmare a exercitării caii de atac, prin decizia penala nr. 389/19.07.2012 a Tribunalului Dolj a fost
admis recursul, a fost casata hotărârea instanţei de fond, si, în rejudecare, s-a dispus admiterea
contestaţiei la executare, întrucât în cauza a intervenit prescripţia executării pedepsei, anularea
mandatului european de arestare nr. 26/06.03.2009 și a mandatului de urmărire internaţionala nr.
30/14.10.2009.
La data pronunţării deciziei penale nr. 389/19.07.2012, prin care s-a dispus anularea
mandatului european de arestare nr. 26/06.03.2009 și a mandatului de urmărire internaţionala nr.
30/14.10.2009, s-a născut dreptul material al reclamantului la acţiunea pentru repararea pagubei. Ca
urmare, la acest moment a început să curgă termenul de prescripţie a dreptului la acţiune, care nu
13
poate fi altul decât cel de 18 luni, reglementat de dispoziţiile art. 506 din Codul de procedura penala
de la 1968, în vigoare la acea data. Nu poate fi luat în considerare termenul de prescripţie de 6 luni,
prevăzut de art. 541 din NCPC, întrucât aceste dispoziţii legale au intrat în vigoare abia la data de
01. 02. 2014, ele neputând retroactiva; în ce priveste normele care reglementează condiţiile
prescripţiei, care au caracterul unor norme de drept substanţial, este aplicabila regula tempus regit
actum.
Acţiunea de faţă a fost înregistrata pe rolul instanţei la data de 24.01.2014, fiind expediata
prin posta la 20 01 2014, astfel ca de la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive de
anulare a mandatelor de arestare emise pe numele reclamantului, respectiv 19.07.2012, pana la
aceasta data nu s-a împlinit termenul de prescripţie de 18 luni, iar reclamantul a formulat acţiunea
pentru repararea pagubei în interiorul termenului de 18 luni prevăzut de lege.
Pe fondul cauzei, Tribunalul a avut în vedere că temeiul de drept al acţiunii reclamantului îl
constituie dispoziţiile art. 504 alin 4 Cod procedură penală, art. 505 Cod procedură penală și art.
506 Cod procedură penală.
Cum procesul pendinte a început anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedura
penala, în cauza sunt aplicabile dispoziţiile legii vechi.
Procesul civil, fiind un proces al intereselor private, este guvernat de principiul
disponibilităţii, reclamantul fiind cel care fixează cadrul procesual în toate elementele sale: părţi,
obiect, temei juridic, iar instanţa de judecata este ţinuta sa îl respecte.
Potrivit art. 504 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, are dreptul la repararea pagubei,
persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate, ori căreia i s-a restrâns
libertatea, în mod nelegal.
Privarea sau restrângerea de libertate trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a
procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a
procurorului de scoatere de sub urmărire penală, sau de încetare a urmării penale pentru cauza
prevăzută de art. 10 alin. 1 lit. j, ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau
restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a
procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j.
Astfel, alineatul 3 al art. 504 Cod procedură penală prevede cinci moduri în care se poate
stabili privarea nelegală de libertate, şi anume: 1) ordonanţa procurorului de revocare a măsurii
privative sau restrictive de libertate; 2) ordonanţa procurorului de scoatere de sub urmărire penală
sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j); 3) hotărâre a
instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, 4) prin hotărâre definitivă de
achitare; 5) hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin.
1 lit. j).
Or, niciuna dintre aceste situaţii nu se regăseşte în cauza de fata.
Art. 504 Cod procedură penală mai prevede, în alin 4, ca are dreptul la repararea pagubei
persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau
dezincriminarea faptei.
Aşadar, textul legal stabileşte ca sunt îndreptăţite la repararea pagubei în temeiul acestor
dispoziţii speciale numai persoanele private de libertate după ce a intervenit prescripţia faptei, nu
și persoanele private de libertate după ce a intervenit prescripţia executării pedepsei, cum este
situaţia în speţă.
Cu alte cuvinte, situaţia de fapt din cauza de faţă nu se încadrează în ipoteza cuprinsa în
norma speciala ce constituie temeiul de drept al acţiunii reclamantului, aceea a privării de libertate
după ce a intervenit prescripţia faptei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul F.D. criticând-o pentru nelegalitate
şi netemeinicie.
În motivarea apelului a arătat că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul
Judecătoriei Craiova la data de 24.01.2014 sub numărul 2234/215/2014, a solicitat instanţei ca prin
hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea intimatului-pârât Statul Român prin Ministerul
14
Finanţelor Publice la plata sumei de 50.000 lei reprezentând daune morale şi materiale, precum şi la
plata cheltuielilor de judecată.
Arată că în motivarea cererii a învederat instanţei de fond că prin sentinţa penală
nr.3564/27.08.2002 pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr.14433/2002, apelantul-
reclamant a fost condamnat la pedeapsa de 3ani închisoare pentru săvârşirea a două infracţiuni
prevăzute de art. 26 Cod penal raportat la art. 208, 209 lit. a, g, i, Cod penal, iar în temeiul art.81
Cod penal, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate pe durata termenului
de încercare de 5 ani.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova, iar
Tribunalul Dolj prin decizia penală nr.1015/10.12.2002 pronunţată în dosarul nr.9456/P/2002, a
admis apelul cu privire la modalitatea de executare a pedepsei, aplicând dispoziţiile art.64, 71 Cod
penal, urmând ca acesta să execute pedeapsa de 3 ani închisoare cu executare.
Arată că în perioada în care se afla în Spania împreună cu familia sa, pe numele apelantului-
reclamant F.D., s-a emis Mandatul european de arestare nr.26/06.03.2009 iar la data de 14.10.2009
a fost emis Mandatul de urmărire internaţionala nr. 30/2009.
Întrucât, mandatul european de arestare nr. 26/2009 a fost transmis prin difuzare, acesta
neavând efect întreruptiv de prescripţie a executării pedepsei, apelantul a formulat în anul 2011 o
cerere prin care a solicitat să se constate ca fiind prescrisă executarea pedepsei aplicate prin sentința
penală 3564/27.08.2002 a Judecătoriei Craiova, definitivă prin decizia penală 1015/10.12.2002
pronunţată de către Tribunalul Dolj, având în vedere că în cauză erau îndeplinite condiţiile
prevăzute de art. 126 lit. b Cod penal iar până la aceea dată nu se începuse procedura extrădării
active.
Analizând contestaţia la executare formulată, Judecătoria Craiova prin Sentinţa penală nr.
1656/ 16.06.2011 pronunţată în dosarul nr. 12417/215/2011, a respins contestaţia iar Tribunalul
Dolj, în calea de atac a recursului a menţinut hotărârea instanţei de fond pronunţând în acest sens
sentinţa penală nr. 473/23.09.2011.
Ulterior, la data de 28.02.2012 a revenit în România deşi se împlinise termenul de prescripţie
a executării pedepsei la data de 10.12.2010, a fost reţinut de către organele de poliţie de pe aeroport,
motivat de faptul că are un mandat de executare a pedepsei de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa
penală nr. 3564/27.08.2002 a Judecătoriei Craiova, rămasă definitivă la data de 10.12.2002 prin
decizia penală nr. 1015 pronunţată de Tribunalul Dolj.
La data de 28.03.2012, apelantul a formulat o altă cerere având ca obiect „contestaţie la
executare", cererea fiind înregistrată la Judecătoria Craiova sub nr. 7500/215/2012, prin care a
solicitat instanţei ca în baza art. 461 Cod procedură penală şi art. 126 lit. b Cod penal, să admită
cererea şi să constate intervenită prescripţia executării pedepsei de 3 ani închisoare.
Prin Sentinţa penală nr. 1591/18.05.2012 pronunţată de Judecătoria Craiova, a fost respinsă
contestaţia la executare iar în urma recursului declarat, Tribunalul Dolj, prin decizia penală
nr.389/19.07.2012 a admis recursul, a casat hotărârea instanţei de fond şi rejudecând, a dispus admiterea
contestaţiei la executare întrucât în cauză a intervenit prescripţia executării pedepsei, anularea
mandatului de executare a pedepsei, anularea mandatului de executare a pedepsei nr. 4673/16.12.2002,
retragerea mandatului european de arestare nr. 26/06.03.2009 şi a mandatului de urmărire
internaţională nr. 30/14.10.2009.
De asemenea, apelantul-reclamant a învederat instanţei de fond faptul că, durata încarcerării
sale a fost de 4 luni şi 20 de zile, începând cu data de 28 februarie 2012 şi până la data de 19 iulie
2012 iar datorită faptului că a fost reţinut în baza unui mandat a cărei executare se prescrisese încă
din data de 10.12.2010, a produs o suferinţă enormă atât apelantului cât şi familiei sale, în această
perioadă fiind expuşi unui stres prelungit dar şi unui şoc psihic, având în vedere că a fost arestat în mod
nelegal şi nejustificat.
Mai mult decât atât, datorită arestării sale nelegale şi-a pierdut locurile de muncă şi implicit nu
şi-a mai putut achita ratele la bancă pierzându-şi şi locuinţa.

15
 Prin sentinţa civilă nr.7991 din data de 02.06.2014 pronunţată în Dosarul nr. 2234/215/2014,
Judecătoria Craiova a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de către pârât şi a declinat
cauza spre soluţionare Tribunalului Dolj.
Analizând actele şi lucrările dosarului nr.9557/63/2014 Tribunalul Dolj, deşi a reţinut aceeaşi
stare de fapt ca şi cea descrisă de către el, a respins în mod netemeinic şi nelegal acţiunea formulată.
Consideră că sentinţa civilă apelată, pronunţată de către Tribunalul Dolj este netemeinica şi
nelegală fiind nemotivată, întrucât aşa cum rezultă din analiza acesteia, instanţa de fond constatat în
mod greşit faptul că, privarea de libertate a sa după ce a intervenit prescripţia executării pedepsei,
nu se încadrează în cazurile prevăzute de lege şi fără a motiva în vreun fel soluţia dispusa în cauză
s-a limitat la a menţiona în cuprinsul acesteia dispoziţiile art. 504 din codul de procedura penala
anterior.
Practic hotărârea instanţei de fond este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii faţă de
întreaga situaţie de fapt deoarece prin sentinţa atacată, Tribunalul Dolj în mod eronat a respins
acţiunea formulată considerând că „în cauza nu se regăseşte niciuna dintre situaţiile prevăzute de
dispoziţiile art. 504 alin. 3 din vechiul cod de procedură penală".
Ori, în speţă, în situaţia în care s-ar admite faptul că nu sunt incidente dispoziţiile art. 504
alin. 3 din Codul de procedură penală anterior, deoarece apelantul nu deţine o hotărâre de achitare
sau o ordonanţă a procurorului dintre cele prevăzute de textul arătat, având în vedere că în cererea
de chemare în judecată a fost invocată şi incidenţa art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, în raport de acest temei juridic, instanţa era obligata să stabilească daca prevederile
Convenţiei sunt aplicabile raportului juridic dedus judecăţii din punct vedere ratione temporis, iar în
caz afirmativ să pună în discuţie îndeplinirea condiţiilor textului menţionat, cât şi fundamentarea
răspunderii pentru daunele materiale şi morale solicitate.
Având în vedere că instanţa de fond nu a procedat în acest mod şi fără să intre în cercetarea
fondului a respins acţiunea formulată, fiind astfel încălcat principiul rolului activ al judecătorului
reglementat de dispoziţiile procedurale civile cât şi principiul disponibilităţii ce
guvernează procesul civil, lipsindu-l în acest fel pe apelantul-reclamant de dreptul la un proces
echitabil…a cauzei sale, de către o instanţă…care va hotărî…asupra încălcării drepturilor şi
obligaţiilor sale cu caracter civil…‖.
Mai mult decât atât, instanţa de fond a apreciat greşit şi cu privire la admisibilitatea cererii
prin raportare la dispoziţiile art. 504 alin. 4 din vechiul cod de procedură penală, considerând că
„textul legal stabileşte că sunt îndreptăţite la repararea pagubei în temeiul acestor dispoziţii speciale
numai persoanele private de libertate după ce a intervenit prescripţia faptei, nu şi persoanele private
de libertate după ce a intervenit prescripţia executării pedepsei", cum este situaţia în speţa de faţă.
Astfel, din analiza dispoziţiilor art. 504 alin. 4 vechiul cod d procedură penală raportat la
dispoziţiile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (dispoziţii legale invocate de către
apelantul reclamant în cuprinsul cererii introductive), se desprinde concluzia potrivit căreia, dreptul
la despăgubiri în situaţia lipsirii nelegale de libertate este garantat iar condiţionarea acordării de
despăgubiri face referire doar la existenţa unei arestări nelegale.
Prin urmare, are dreptul la repararea pagubei suferite şi persoana care a fost privată de libertate
după ce a intervenit prescripţia executări pedepsei, situaţie în care se află apelantul-reclamant F.D.
Ori, în acest context, autorităţile naţionale sunt cele care trebuie să facă dovada motivelor
temeinice care justifică privarea de libertate a unei persoane şi în nici un caz sarcina probei nu
incumbă persoanei arestate pe nedrept (jurisprudenţa CEDO, cauza Ilijcov c. Bulgariei).
Având în vedere faptul că arestarea apelantului-reclamant a fost dispusă după ce în cauză a
intervenit prescripţia executării pedepsei, care s-a împlinit la data de 10.12.2010, ar fi trebuit să
conducă la concluzia că acest aspect contravine dispoziţiilor art. 5 din Convenţie şi pe cale de
consecinţa, instanţa de fond trebuia să admită cererea formulată şi să oblige intimatul-pârât la
repararea prejudiciului cauzat de eroarea judiciară. De altfel, acelaşi gen de eroare judiciară a
determinat şi prima condamnare a României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cazul
Pantea c. României, prin hotărârea din data de 3 iunie 2003.
16
 De asemenea, consideră că instanţa a încălcat şi dreptul la apărare al subscrisei întrucât a
respins toate probatoriile solicitate prin cererea de chemare în judecată fără să motive în vreun fel
respingerea tuturor probatoriilor.
Consideră că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege iar situaţia sa se
încadrează în cazurile limitativ prevăzute de dispoziţiile Codului Penal anterior privind repararea
pagubei materiale sau a daunei morale provocate ca urmare a lipsirii sale de libertate în condiţiile în
care se prescrisese executare pedepsei.
Practic prin înscrisurile depuse şi probatoriile solicitate a făcut dovada pagubei suferite,
reprezentând imposibilitatea de a încasa un venit lunar conform pregătirii sale profesionale de la data
arestării şi până la data reangajării, faptul că şi-a pierdut locuinţa, precum şi dreptul la daunele
morale suferite de el şi de familia sa.
Dreptul la despăgubire este justificat și de durata procedurii, care nu a fost una rezonabilă
fiind nevoie de formularea a doua contestaţii la executare pentru a se constata prescrierea executării
pedepsei care intervenise deja la data de 10.12.2010, aşa cum a constatat și Tribunalul Dolj prin
Decizia Penala nr. 389/2012 situaţie fata de care arestarea sa după aceasta data este în mod evident
nelegala.
Perioada de arest din tara, de 4 luni și 20 de zile, a avut repercusiuni negative asupra vieţii
private a sa, pe plan profesional și social, ceea ce a dus și la o încălcare a art. 8 din Convenţia
Europeana aspecte pe care instanţa de fond nu le-a analizat, hotărârea fiind și nemotivată.
De altfel instanţa de fond nu a analizat nici faptul dovedit cu înscrisuri că la momentul la
care a fost arestat în Spania ca urmare a mandatului european emis prin difuzare de autorităţile din
România, după promovarea primei contestaţii la executare moment la care executarea pedepsei era
deja prescrisă, având în derulare un credit ipotecar încheiat cu Banca Castilla la Mancha, în valoare
52.229,80 Euro folosit pentru cumpărarea unei locuinţe pentru el şi familia sa.
Ca urmare a arestării sale nelegale, familia compusa din soţie: fiice minore a fost în
imposibilitate de a mai realiza venituri pentru a putea achita ratele la acest credit, banca procedând
la executarea silită a sa prin executarea ipotecii asupra casei în care locuieşte familia sa.
Ulterior după eliberarea sa, cu toate eforturile făcute pentru reeşalonare a creditului în
încercarea de a-şi salva casa, banca nu acceptat o reeşalonare întrucât procedase deja la declararea
scadenţei anticipate a creditului și la punerea în executare a imobilului care constituia singura
locuinţa a sa și a familiei sale.
De altfel, la momentul arestării sale nelegale, conform Raportului de vechime de munca
eliberat de Guvernul Spaniei - Ministerul Muncii Asigurărilor sociale, el figura în situaţia de angajat
în sistemul Asigurărilor sociale timp de 2.283 de zile (6 ani, 3 luni și 2 zile).
Din Rezoluţia cu privire la recunoaşterea anularii înregistrării în sistemul de asigurări
sociale eliberata de Ministerul Muncii și Asigurările sociale din Spania reiese ca a fost scos din
evidentele de plătitor la asigurările sociale (angajat) la data de 29.02.2012 ca urmare a arestării sale
la data de 28.02.2012 fapt ce demonstrează indubitabil ca la momentul arestării sale nelegale era
angajat şi realiza venituri înregistrate la autorităţile spaniole.
În aceste condiţii este evident și dovedit prejudiciul material suferit de el, iar instanţa de
fond nu a motivat în niciun fel de ce a înlăturat toate apărările sale.
În ceea ce priveşte daunele morale, suferinţele sale și ale familie sale (soţia și 2 fiice
minore) sunt dovedite cu acte medicale pe care instanţa a refuzat sa le primească la dosar alături de
toate probatoriile solicitate de noi în acest fel încălcându-i dreptul la apărare.
Deşi prin cererea de chemare în judecata a solicitat proba cu înscrisuri și deşi în cursul
procesului a solicitat sa i se încuviinţeze și sa i se permită sa depună la dosar în scop probator mai
multe înscrisuri care provin de la autorităţile din Spania, instanţa a refuzat în mod nejustificat aceste
solicitări.
Principiul garantării dreptului la apărare este de ordin constituţional, fiind consacrat prin art.
24 al Legii fundamentale şi depăşeşte interesul părţilor întrucât respectarea sa tinde la aflarea
adevărului în procesul civil, încălcarea lui atrăgând casarea hotărârii.
17
 Faţă de respingerea nejustificata a probatoriului solicitat, consideră ca a fost încălcat dreptul
la apărare prevăzut în Convenţia Europeana a Drepturilor Omului.
Consideră că, aşa cum a arătat şi în acţiunea introductivă, cazul care îi dă dreptul la
repararea pagubei şi care se regăseşte în speţă este acela care vizează privarea de libertate în mod
nelegal după ce a intervenit prescripţia executării pedepsei şi nu acela de tergiversare a procesului
penal sau a arestării preventive - aşa cum reiese din considerentele hotărârii apelate.
De asemenea, jurisprudenţa CEDO a statuat faptul că legea prevede că o persoană are dreptul la
repararea pagubei suferite dacă a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia executării
pedepsei, situaţie în care se află „iar autorităţile naţionale sunt cele trebuie să facă dovada motivelor
temeinice care justifică privarea de libertate a unei persoane şi în niciun caz sarcina probei nu
incumbă persoanei arestate pe nedrept (jurisprudenţa CEDO, cauza Ilijkov c. Bulgariei)".
Faţă de toate aceste aspecte, consideră că apelul formulat este întemeiat, motiv pentru care
solicită admiterea acestuia.
În sprijinul cererii înţelege să se folosească de proba cu înscrisuri şi martori.
Fată de cele de mai sus solicită:
a) în temeiul art. 480 alin. 2 Cod procedură penală, admiterea apelului şi desfiinţarea Sentinţei
civile nr. 439 din data de 24 octombrie 2014 ca fiind nelegală şi netemeinică;
b) admiterea cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată şi să se dispună obligarea
intimatului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 50.000 lei
reprezentând daune morale şi materiale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 27.02.2015 intimata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova a
depus întâmpinare, solicitând respingerea apelului şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca fiind
temeinică şi legală pentru următoarele considerente :
Prin motivele de apel formulate reclamantul apelant critica soluţia instanţei de fond care a
apreciat ca situaţia de fapt nu se încadrează în norma speciala ce constituie temeiul de drept al
cererii formulate, aceea a privării de libertate după ce a intervenit prescripţia.
Apreciază ca în mod corect instanţa de fond a reţinut ca dispoziţiile art.504 Cod procedură
penală - prevede la alin 4, ca are dreptul la repararea pagubei persoana care a fost privată de
libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei.
În temeiul acestor dispoziţii, numai persoanele private de libertate după ce a intervenit
prescripţia faptei, şi nu persoanele private de libertate după ce a intervenit prescripţia executării
pedepsei, cum este cazul în speţa de fata, sunt îndreptăţite la repararea pagubei.
Temeiul de drept invocat de reclamant îl reprezintă dispoziţiile art. 504 Cod procedura
penala, text de lege unde se menţionează în mod expres care sunt cazurile care dau dreptul la
repararea pagubei: "Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a
pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de
libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită,după caz, prin
ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de ordonanţă a procurorului
de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art.
10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de
libertate, prin hotărâre definitivă de achitare, sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului
penal pentru cauza prevăzută în art.10 alin. 1 lit. j).
Are drept la repararea pagubei suferite şi persoana care a fost privată de libertate după ce a
intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei."
Curtea Constituţionala a admis ca anumite infracţiuni, prin gravitatea lor şi prin reacţia
publica la săvârşirea lor, pot da naştere unui pericol pentru ordinea publică care să justifice
arestarea preventiva, cel puţin pentru o perioada de timp .
Alături de condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale ale art. 148 Cod procedură penală care
justifica măsura arestării preventive analizate prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a
18
 Drepturilor Omului, este necesara respectarea drepturilor persoanei în raport de care se va analiza
legalitatea măsurii de privare de libertate..
Respectarea acestui criteriu se impune, pentru motivul ca suma de bani acordată cu scopul
acoperirii prejudiciului moral, trebuie sa fie justa, echitabila și nu exagerată, ţinându-se cont de
criteriul gravitaţii prejudiciului moral. Apreciind în concret gravitatea prejudiciului moral, în
materia acordării daunelor morale se poate spune că un prejudiciu moral grav este atunci când
constă în alterarea gravă a integrităţii fizice sau mentale a persoanei vătămate, a capacităţii sale de
muncă, sau atunci când este extrem de importantă valoarea morală căreia i se aduce atingere.
Apelantul-reclamant apreciază că instanţa de fond a încălcat dreptul său la apărare întrucât
a respins toate probatoriile solicitate prin cererea de chemare în judecată.
Dispoziţiile art.425, alin.(1) lit. b Cod procedură civilă nu se referă doar la necesitatea
redactării motivelor de fapt şi de drept care „au format convingerea instanţei‖, sau a celor care au
înlăturat cererile părţilor.
Prin urmare, instanţa trebuie să se refere în motivare la toate capetele de cerere formulate şi
la considerentele pentru care s-au respins unele cereri, să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut
prin acţiune şi asupra tuturor mijloacelor ce au stat la temelia pretenţiilor ridicate de părţi.
Aceasta nu înseamnă însă că instanţa trebuie să răspundă şi la toate argumentele folosite de
părţi pentru susţinerea pretenţiilor lor.
Cu toate acestea motivarea trebuie să fie deopotrivă în strictă concordanţă cu măsurile luate
de instanţă prin dispozitiv, scopul motivării fiind tocmai acela de a fundamenta şi explica măsurile
adoptate de instanţă. Motivarea trebuie să fie „pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă,
convingătoare şi accesibilă „ sau că ea trebuie să fie clară şi simplă, precisă, concisă şi fermă, să
aibă putere de convingere, să se înfăţişeze într-o asemenea manieră încât să corespundă
imperativelor logicii.
Aceasta înseamnă că motivele invocate de instanţă nu trebuie să fie contradictorii sau
dubitative, ele trebuie să ofere părţilor şi instanţelor de control judiciar o înlănţuire logică a faptelor
şi regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.
Un alt aspect criticat prin motivele de apel formulate este acela ca instanţa de fond nu s-a
pronunţat în ceea ce priveşte prejudiciul moral
Instanţa de fond nu a analizat acest capăt de cerere deoarece în considerentele hotărârii a
reţinut ca în cauza cererea nu se încadrează în norma de drept invocată, respectiv art. 504 cp, în
cauza intervenind prescripţia executării pedepsei, nu a executării faptei aşa cum prevede textul de
lege.
Considera ca fiind îndeplinite condiţiile cerute de lege şi în consecinţa solicita instanţei de
apel sa constate ca are dreptul la acordarea de despăgubiri morale.
Apreciază ca daunele morale nu se stabilesc doar în funcţie de aprecierile subiective ale
persoanei supuse procedurii judiciare penale, relative la implicaţiile pe care masurile restrictive
penale ar fi avut asupra evoluţiei stării de sănătate și asupra capacităţii ori posibilităţii de a presta
activităţi generatoare de venituri materiale.
Reclamantul arata ca a fost privat de libertate pentru o perioada de 4 luni și 20 de zile,
reţinut în baza unui mandat a cărei executare se prescrisese încă din 10.12.2010, fapt care a generat
un prejudiciu moral semnificativ, în această perioada fiind supus unui stres prelungit. Sub acest
aspect apreciază ca reclamantul trebuia sa dovedească faptul ca prin măsura luata pe nedrept i-a fost
lezată personalitatea umana peste limita normală ori reclamantul sa fie o personalitate în domeniul
public, social sau artistic. Acest aspect nu se confirmă în cauza de faţă având în vedere ca
reclamantul nu se încadrează în niciuna dintre aceste categorii.
În speţa, pericolul social potenţial se apreciază în raport de comportamentul inculpatului,
reacţia opiniei publice, rezonanta faptelor comise. în speţa, pericolul social potenţial se apreciază în
raport de comportamentul inculpatului, reacţia opiniei publice, rezonanţa faptelor comise.

19
 Nici una dintre aceste susţineri nu a fost dovedită cu probe, simpla afirmaţie a acestuia nu
face dovada că prejudiciul creat se datorează măsurii nelegale luate asupra sa, sau a fost generat de
împrejurări cu totul străine de susţinerile sale.
Reclamantul nu a depus nici un act din care să rezulte ce venituri obţinea din obligaţiile
contractuale pe care susţine că le avea cu o bancă din Spania, dacă avea o calificare în această
materie, dacă avea un contract de muncă legal cu banca la care susţine ca îşi desfăşura activitatea.
De asemenea se impunea ca reclamantul sa facă dovada ca banca a recurs la executarea silita
a imobilului în care locuia împreuna cu familia, care este motivul pentru care s-a ajuns la aplicarea
unei astfel de masuri și daca acesta are legătura cu măsura nelegală luată asupra reclamantului.
Stabilirea întinderii daunelor morale în cazul răspunderii statului pentru erori judiciare este
netăgăduit condiţionată de respectarea principiului acordării unei juste despăgubiri.
Prin urmare, nu se poate analiza latura subiectivă a stării de fapt care a generat prejudiciul
moral, atâta timp cât nu avem la dispoziţie criterii la care ne putem raporta cu privire la evaluarea
impactului moral asupra celui care se consideră îndreptăţit să formuleze o astfel de cerere, nu poate
fi justificată.
Astfel, potrivit ari. 1169 Cod civil: "Cel ce face o propunere înainte să o dovedească, sarcina
probei referitoare la existenţa răspunderii civile victimei prejudiciului deoarece ea este aceea care
reclamă ceva în faţa justiţiei.
Raportat la textul de lege mai sus menţionat, apreciază că reclamantul trebuie să facă
dovada atât a prejudiciului cât şi a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu
şi a vinovăţiei. Literatura de specialitate prevede că nu va fi angajată răspunderea civilă delictuală,
daca fapta ilicită nu a cauzat un prejudiciu patrimonial. Prejudiciul suferit de reclamanţi trebuie să
întrunească condiţiile prevăzute pentru angajarea răspunderii civile delictuale: să fie real, cert şi
dovedit.
Conform jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia Civilă, respectiv Decizia
civilă nr. 4458 din 27 mai 2005, pronunţată în dosarul nr. 9924/2005, reţine împrejurarea că „la
cuantificarea prejudiciului moral este de reţinut că supusă unor criterii legale de determinare.
La stabilirea prejudiciului trebuie avute în vedere o serie de criterii, cum ar fi consecinţele
negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în
care acestea au fost lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în
care i-a fost afectată situaţia materială și familială, profesională şi socială.
Pentru ca instanţa să poată aplica aceste criterii, apare necesar ca cel ce pretinde daune morale
să producă un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile
nepatrimoniale ocrotite prin Constituţie i-au fost afectate prin măsura preventivă ilegală și pe cale
de consecinţă să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze
prejudiciul, acestea neputând excede noţiunii de „satisfacţie echitabilă‖ consacrată de practica Curţii
Europene în aplicarea art. 5 din CEDO.
În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât
un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune,
imposibil de a fi echivalate bănesc. Prin urmare, trebuie evaluată despăgubirea care vine să
compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente a unui prejudiciu nepatrimonial include o
doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze
prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanţa prejudiciului
moral sub aspectul importanţei valorii morale lezate. Acest cuantum nu presupune stabilirea
„preţului‖ suferinţelor fizice şi psihice ale reclamantului, ci înseamnă aprecierea multilaterală a
tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi implicaţiile acestora pe toate planurile vieţii sale
sociale.
Astfel, instanţa trebuie să analizeze cererea reclamantului raportat la toate aceste criterii, în
sensul că nu este suficient să analizeze numai consecinţele negative ale aplicării măsurii nelegale, ci
şi legătura de cauzalitate dintre acestea şi implicaţiile acestora pe plan social şi profesional.
20
 Este de principiu de observat că, diferit de situaţia daunelor materiale când întinderea lor se
stabileşte precis, matematic, pe baza probelor administrate în cauza, în cazul daunelor morale
funcţionează reguli și criterii specifice diferite, întinderea acestor daune fiind determinată prin
apreciere, în temeiul unei motivaţii și a unor argumente ce trebuie clar exprimate. Desigur,
argumentele și motivaţia menţionate nu operează cu elemente matematice, precise, probate ca atare,
ca în cazul daunelor materiale, ceea ce nu înseamnă că în materia daunelor morale funcţionează
libera apreciere, fără o baza raţională de explicaţie care sa dea și posibilitatea unui control, în
sistemul legal al controlului judiciar.
Chiar daca cuantumul prejudiciul moral este lăsat la aprecierea instanţelor, fără a exista
criterii precise şi exacte de acordare, opinează în sensul ca acest fapt nu justifica arbitrariul în
procesul de cuantificare, și nici pronunţarea unei soluţii cu încălcarea tuturor normelor de drept
procesual referitoare la probaţiune, criteriile de stabilire a daunelor fiind cel prevăzut la art. 505 (1)
Cod procedura penală.
Această aptitudine a instanţei de judecata trebuie exercitata în limitele analizării de către
aceasta a unui probatoriu, pertinent și util cauzei, care să dovedească cuantumul prejudiciului
moral, şi nu în lipsa acestuia, în ultima situaţie, hotărârea devenind susceptibilă de a fi criticata sub
aspectul legalităţii.
Aprecierea asupra cuantumului moral suferit de o persoana nu se poate face prin analogie cu
alte situaţii reţinute în practica judiciara a instanţelor naţionale sau europene, pentru că deşi
criteriile de analiză a prejudiciului moral sunt criterii obiective, evaluarea lor se face prin raportare
la fiecare individ, percepţia consecinţelor morale sau ale încălcării drepturilor fundamentale fiind o
chestiune care se verifica diferit de la o persoana la alta.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că în cazurile de violare a art. 5 paragraful I
al Convenţiei, privind privarea nelegala de libertate, sunt întemeiate cererile de acordare a
despăgubirilor băneşti privind prejudiciul produs victimei, material şi moral pe perioada detenţiei
nelegale nu şi pe perioada cât s-a derulat procesul.
Astfel, Statul Roman este ţinut sa răspundă numai pentru prejudiciul creat pe perioada
reţinerii și arestării preventive, pentru restul pretenţiilor nu exista material probator, cu precizarea
ca sarcina probei revine reclamantului.
În consecinţă nu se pot acorda despăgubiri pentru erorile judiciare săvârşite pe perioada
desfăşurării procesului penal, nici în faza de urmărire penală, nici în cea de judecată.
De asemenea, art. 504 Cod procedură penală circumscrie daunele morale şi materiale la
prejudiciile cauzate de eroarea judiciară, şi nu la evenimente, fapte şi lucruri ulterioare sau care
exced erorii judiciare.
Derularea procesului penal reprezintă o cauză licită pentru care Statul nu poate fi ţinut să
răspundă, indiferent de consecinţele pe plan moral, fizic şi psihic pe care procesul penal le-ar fi
putut avea asupra reclamantului.
Sub acest aspect este de menţionat faptul că cererea de chemare în judecată este nedovedită.
Reclamantul înţelege astfel să redea în detaliu modalitatea de desfăşurare a cauzelor în care s-a
judecat, aspecte care nu au nici o relevanţă în soluţionarea prezentei cauze.
Invocă în acest sens decizia nr.4805/23.09.2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie în dosarul nr. 10979/118/2008 având ca obiect cererea privind acordarea de despăgubiri în
temeiul art. 504 Cod procedură penală.
În consecinţă, în raport de considerentele invocate mai sus solicită respingerea apelului
formulat de reclamantul F.D., menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei civile
nr.439/24.10.2014, iar pe fond respingerea acţiunii.
Analizând sentinţa apelată prin prisma criticilor invocate şi apărărilor formulate, în raport
de dispoziţiile art. 478-479 Noul Cod procedură civilă apelul este nefondat, din următoarele
considerente:
În cauză, apelantul reclamant a fost reţinut la 28 februarie 2012 timp de patru luni şi
douăzeci de zile, iar din actele depuse la dosar, fila 50-67, rezultă că acesta a lucrat legal în Spania,
21
contribuind la sistemul de asigurări sociale, până la data reţinerii având un număr de 2283 zile
lucrate, respectiv 6 ani, 3 luni şi două zile.
Din aceleaşi înscrisuri (fil.66, dosar fond) rezultă că fiica reclamantului, A.E., născută la 29
octombrie 2003 (act de naştere, fila 69, dosar fond), cu rezultate foarte bune la
învăţătură(documente, fila 62, dosar fond), urmare a reţinerii nelegale a tatălui său, respectiv a
separării de acesta, în februarie 2012, a suferit tulburări de anxietate şi adaptare, începând cu luna
martie 2012 (conform raport medical, fila 66, dosar fond) şi de asemenea mama sa, soţia
reclamantului a prezentat tulburări de adaptare cu anxietate, urmare a reţinerii soţului său, potrivit
celor înscrise în raportul medical (fila 64, dosar fond)
Din actele depuse la dosar, rezultă că soţia reclamantului nu obţinea venituri (fila 72, dosar
fond), că acesta avea în întreţinere două minore în vârstă de 8 şi 9 ani (certificat de naştere, fila 68 şi
69, dos. fond) fiind singurul întreţinător al familiei.
Tot din actele depuse rezultă că reclamantul avea un credit ipotecar de 52 229,80 euro, a
cărui procedură de executare s-a declanşat, conform dosarului de executare întocmit de Banca
Casstilla La Mancha nr. 0000162/2013(document tradus din limba spaniolă, fila 49, dos fond).
Cum, cu privire la această sumă, se constată că nu este certă data şi motivul contractării, nici data la
care au încetat plăţile ratelor şi dobânzilor şi nici motivul declanşării procedurii de executare şi
finalizarea acesteia, instanţa nu va avea în vedere susţinerile reclamanului în sensul că a pierdut
casa pe care o contractase în Spania deoarece nu a mai putut plăti ratele, urmare a arestării sale şi
imobilul a fost executat, astfel că, sub aspectul solicitării daunelor materiale, cererea cu privire la
acestea se va considera ca nedovedită.
În ceea ce priveşte solicitarea de acordare a daunelor morale, Curtea are în vedere atât
situaţia de fapt, aşa cum rezultă din economia dosarului, cât şi motivele de fapt şi de drept ale
cererii în despăgubiri formulate în prezenta cauză.
Astfel, reţine că apelantul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani de închisoare cu
suspendarea executării pedepsei (în temeiul art. 81 Cod penal) prin sentinţa penală nr. 3564/27
august 2002, iar prin decizia penală nr. 1015 pronunţată de tribunalul Dolj la 10 decembrie 2002
sentinţa a fost modificată în sensul că s-a făcut aplicarea art. 64 şi 71 Cod penal şi s-a dispus
executarea pedepsei cu privare de libertate.
Curtea, reţine că data de 06 martie 2009 pe numele apelantului de faţă s-a emis Mandatul
european de arestare nr. 26/2009, iar la data de 14 octombrie 2009 s-a emis Mandatul de urmărire
internaţională nr. 30/2009. Anterior emiterii celor două mandate, apelantul se afla împreună cu
familia în Spania, termenul de prescripţie a executării pedepsei împlinindu-se la 10. 12. 2010,
apelantul revenind în România la 28 februarie 2012, dată la care a fost reţinut de organele de poliţie
pe aeroport în vederea punerii în aplicare a mandatului de executare a pedepsei de 3 ani, aplicată
prin sentinţa penală nr. 3564/27 august 2002.
În cauza, măsura arestării a fost contestată de apelant în faţa Judecătoriei Craiova, care a
apreciat-o ca legală, prin sentinţa penală nr. 1591/18.05.2012 contestaţia la executare fiind respinsă,
iar în urma exercitării căii de atac, Tribunalul Dolj, prin decizia penală nr. 389/19.07.2012 a admis
recursul, a casat sentinţa penală şi în rejudecare a dispus admiterea contestaţiei la executare
constatând intervenită prescripţia executării pedepsei şi a dispus anularea celor două mandate
nr.26/2009 şi nr.30/2009(european şi respectiv de urmărire internaţională).
Curtea, are în vedere că reclamantul a solicitat generic, pentru reţinerea nelegală, o sumă
totală în apel (motive, fila 3 dosar) de 50.000lei (cincizecimiilei), deşi în acţiunea de la fond a făcut
vorbire de aceeaşi sumă totală dar exprimată în moneda europeană, daune materiale şi morale la un
loc, fără a distinge cât anume reprezintă daunele morale şi cât anume reprezintă daunele materiale,
cerere întemeiată pe art. 504 Cod procedură penală care prevede posibilitatea reparării pagubei
materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de
libertate în mod nelegal şi art. 5 CEDO potrivit cu care nimeni nu poate fi lipsit de libertate în mod
nelegal (paragraf 1 lit. c), iar dreptul la despăgubiri în situaţia lipsirii de libertate în este garantat
(paragraf 5).
22
 Deşi în considerentele pe fond rezultă că tribunalul reţine că temeiul juridic al art. 504 Cod
procedură civilă nu poate fi incident în speţă întrucât cauza nu se încadrează în niciuna din situaţiile
prevăzute de lege, iar în ceea ce priveşte alin 4 din art. 504 instanţa arată că pentru a se reţine
incidenţa acestui text de lege, ar fi trebuit să intervină prescripţia faptei, iar nu prescripţia executării
pedepsei, pe excepţia prescripţiei, instanţa de fond respinge această excepţie a prescripţia dreptului
la acţiune prevăzută de art. 506 alin 2 c procedură penală, reţinând că acţiunea a fost exercitată
înlăuntrul termenului de 18 luni, astfel că, nu se poate reţine excepţia şi o respinge.
Considerăm că interpretarea dispoziţiilor art. 504 alin final nu este cea dorită de legiuitor
deoarece textul de lege se circumscrie prevederilor din Cap.4 din codul de procedură penală care
reglementează „REPARAREA PAGUBEI MATERIALE SAU A DAUNEI MORALE ÎN CAZUL
CONDAMNĂRII PE NEDREPT SAU AL PRIVĂRII ORI RESTRÂNGERII DE LIBERTATE ÎN
MOD NELEGAL‖ ceea ce înseamnă că legiuitorul a vrut să acopere orice situaţie în care ar
interveni restrângerea libertăţii unei persoane în mod nelegal. Prin urmare, este forţat să interpretăm
că textul este aplicabil doar în situaţia în care a intervenit a numai prescripţia faptei pentru că în
acest caz ar însemna să acceptăm golirea de conţinut a instituţiei prescripţiei în materie penală
pentru alte situaţii, de pildă, caz celei de faţă.
Cât priveşte principiul inviolabilităţii drepturilor şi libertăţilor fundamentale, ca principiu de
ordin constituţional(intern) şi ca principiu de drept comunitar (extern), instanţa de fond nu
analizează susţinerile titularului cererii raportate la art. 5 CEDO, nefăcând nici o referire la
posibilitatea statului de a restrânge temporar drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi dacă o asemenea
măsură era justificată sub raport obiectiv şi rezonabilă în raport de datele concrete ale speţei.
Cum materia dreptului penal este o ştiinţă exactă, apreciem că legiuitorul, dacă ar fi înţeles
să restrângă domeniul prescripţiei numai la faptă ar fi făcut-o într-un mod explicit şi exact, iar nu
printr-o afirmaţie de ordin general. Or, tocmai această afirmaţie de ordin general vine să se
armonizeze cu prevederile CEDO care reglementează drepturile şi libertăţile fundamentale precum
şi cu prevederile constituţionale, aşa cum vom arăta în continuare. Curtea apreciază că şi în absenţa
unor dispoziţii exprese în codul de procedură penală care să oblige la despăgubiri, o asemenea
acţiune nu poate fi respinsă prin denegare de dreptate, pe motiv că legea nu prevede sau situaţia
dedusă judecăţii nu poate fi încadrată într-un text de lege care să o reglementeze expres, în acest
sens fiind şi dispoziţiile art. 5 alin 3 din NCPC.
În exercitarea controlului judiciar asupra sentinţei apelate, Curtea are în vedere că, în
principiu, dauna morală este definită ca fiind orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care
constituie atributele personalităţii (Rene Savatier, La theorie des obligations, Dalloz, 1967, p. 344).
Jurisprudenţa a lăsat locul unor aprecieri rezonabile şi echitabile de natură să ofere o anumită
satisfacţie compensatorie pentru prejudiciul moral suferit.
Cuantificarea prejudiciului moral nu este supus unor criterii legale de determinare, ci este
apreciat de instanţe în raport de consecinţele negative suferite de către cei implicaţi, de valorile
morale lezate şi măsura în care le-a fost afectată situaţia familială sau profesională.
Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor strâns legate de fiinţa umană, cum
sunt sănătatea, integritatea fizică, demnitatea, intimitatea vieţii private şi a oricăror alte drepturi cu
caracter nepatrimonial.
Din perspectiva celor expuse anterior, Curtea apreciază că nu poate reţine ca pertinente şi
întemeiate sub aspect textelor de lege invocate apărările formulate de intimaţi prin întâmpinarea
depusă în apel, prin care, în principiu, s-a solicitat respingerea apelului cu motivarea că în mod
corect instanţa de fond nu a supus analizei cererea de despăgubiri morale dată fiind împrejurarea că
aceasta nu se încadrează pe temeiul juridic al art. 504 cod procedură penală.
Curtea are în vedere că, în cauză, apelantul a fost lipsit de libertate în mod nelegal, aşa cum
s-a dovedit ulterior, astfel că i s-au adus grave prejudicii atât de ordin patrimonial cât şi
nepatrimonial, apelantul nefiind chemat să dovedească prejudiciul moral sub aspect valoric, acesta
fiind doar obligat să producă un minim de argumente şi indicii din care să rezulte afectarea sa, de
natură a duce la concluzia prejudicierii morale.
23
 Însă, cuantificarea prejudiciului moral, este subordonată condiţiei aprecierii rezonabile, pe o
bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs părţii lezate, reglementată prin
art. 41 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Examinarea temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate, obligă instanţa de control judiciar să
constate dacă s-au respectat toate dispoziţiile legale pentru judecarea acţiunii; codul de procedură
penală a reglementat dreptul de reparaţie materială însă nu a stabilit şi modul de determinare a
daunelor materiale şi morale, astfel că, normele codului civil conţin dispoziţii de principiu care să
permită interpretarea extensivă în analiza cererii de acordare a daunelor, titularul unei astfel de
cereri nu trebuie să dovedească prejudiciul moral sub aspect valoric, ci doar să aducă un minim de
argumente şi indicii din care să rezulte afectarea sa de natură a conduce la concluzia prejudicierii
sale morale.
Dreptul la viaţă, dreptul la integritatea fizică şi psihică a persoanei, precum şi
inviolabilitatea libertăţii individuale şi a siguranţei acesteia sunt garantate prin art. 15 pct. 1, art. 22
şi art. 23 din Constituţia României, iar atingerile aduse acestor drepturi şi libertăţi fundamentale pot
cauza prejudicii materiale şi morale, pe care în caz de cercetare nelegală, reţinerea nelegală a
persoanei etc., statul trebuie să le suporte tocmai ca o garanţie a faptului că autorităţile statului, prin
care se înfăptuieşte actul de justiţie, respectă aceste drepturi şi libertăţi fundamentale.
În considerarea celor expuse anterior, în conformitate cu prevederile art. 480 alin 1 NCPC,
Curtea apreciază apelul ca fiind fondat, se va admite, va fi schimbată sentinţa în sensul admiterii în
parte a acţiunii, numai cu privire la acordarea daunelor morale, sub aspectul criticilor privind
daunele morale apelul a fost considerat ca fondat, Curtea apreciind că în raport de cuantumul total
solicitat de reclamant, raportat la probele existente şi menţionate anterior, este rezonabil ca
apelantului-reclamant să-i fie acordată suma de 10.000lei (zecemii lei noi-ron) cu titlu de daune
morale pentru suferinţa psihică la care a fost supus prin reţinerea timp de 4 luni şi 20 zile în
vederea executării unei pedepse prescrise.
Curtea apreciază că această sumă este de natură să asigure o compensaţie reală şi
satisfăcătoare pentru suferinţele de ordin moral îndurate de reclamant şi familia sa compusă din
soţie şi cele două fiice minore, atât apelantul cât şi membrii familiei sale suferind traume psihice,
urmare a arestării apelantului, sumă ce reprezintă prejudiciul nepatrimonial încercat de apelantul-
reclamant.
Cât priveşte prejudiciul material, cererea va fi respinsă ca nedovedită, considerentele ce stau
la baza acestei soluţii fiind deja expuse anterior. (Decizia civilă nr. 2609/28.05.2015 – Secția I
civilă, rezumat judecător Florica Diaconescu)

3. Acţiunea în revendicare. Deposedarea, ca şi condiţie de admisibilitate a acţiunii în

revendicare.

Revendicarea implică ideea de deposedare a titularului de bunul revendicat, care este o

acţiune ilicită şi impune reclamantului, care se pretinde proprietar şi care are interes ca instanţa
să se pronunţe asupra existenţei dreptului său de proprietate, să dovedească proprietatea asupra
plusului reclamat.
Or, în cazul regularizărilor unor diferenţe de proprietate, respectiv de delimitare în spaţiu a
conturului unei proprietăţi , nu există o acţiune de deposedare şi, prin urmare nici interesul ca
instanţa să stabilească existenţa dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu.

Prin decizia civilă nr.509/16.03.2015, pronunţată de Tribunal a fost admis apelul declarat de
apelanţii-pârâţi IE, ŢM, DF, BG şi IC, împotriva sentinţei civile nr. 9913 din 09.07.2014,
pronunţată de Judecătoria C, în contradictoriu intimaţii-reclamanţi MI şi MF.
A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că admite în parte acţiunea formulată de
reclamanţi.

24
 S-a stabilit linia de hotar între terenul proprietatea reclamanţilor, situat în C, str. B nr. 88 şi
terenul proprietatea pârâţilor situat în C, str. B nr. 90, între punctele 1-9-8-7, evidenţiate în schiţa
anexă nr. 4 la raportul de expertiză întocmit de expert L., schiţă ce face parte integrantă din prezenta
hotărâre.
A fost respins capătul de cerere în revendicare şi cele două capete de cerere în obligaţie de a
face.
Au fost obligaţi în solidar pe intimaţi către apelanţi la plata sumelor de 1000 lei cheltuieli de
judecată la prima instanţă şi 584 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că, prin sentinţa apelată s-a realizat o
greşită evaluare a probelor administrate, iar datele speţei au fost reconsiderate în calea de atac
devolutivă a apelului, fapt ce a antrenat şi schimbarea rezolvării juridice adoptate cu privire la
capetele de cerere cu care a fost învestită instanţa de judecată.
În acest sens, Tribunalul a constatat că s-a apreciat în mod greşit ca fiind întemeiat capătul
de cerere în revendicare imobiliară.
Pentru ca acest capăt de cerere să poată fi considerat întemeiat, ar fi fost necesar să se
dovedească o acţiune de ocupare abuzivă de către pârâţi a terenului revendicat de reclamanţi, o
deposedare a acestora, care să aibă semnificaţia lezării unui drept de proprietate existent în
patrimoniul reclamanţilor, împrejurare ce i-ar fi îndreptăţit pe aceştia să solicite protecţia judiciară a
dreptului lor şi restabilirea ordinii de drept încălcate.
În speţă nu numai că nu s-a dovedit, dar nici nu s-a invocat o deposedare abuzivă a
reclamanţilor de către pârâţi; în chiar motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, reclamanţii
au arătat că au descoperit de abia în anul 1998, cu ocazia realizării unei lucrări cadastrale, că nu
stăpânesc în realitate suprafaţa de teren de 191 mp consemnată în actul lor de proprietate.
Părţile au convenit asupra înstrăinării unei suprafeţe de teren de 191 mp în anul 1993, în
anul 1996 a fost emis Ordinul Prefectului nr. 510, pentru întreaga suprafaţă de teren de 400 mp
pârâţilor vânzători, iar în anul 1997 a fost încheiat actul autentic de vânzare-cumpărare.
Din expertiză rezultă că cele două proprietăţi sunt împrejmuite, gardul dintre acestea fiind
realizat de pârâţi în anii 2002-2003; reclamanţii şi-au edificat casa în baza autorizaţiei de construire
nr.353/10.04.1998; casa pârâţilor a fost edificată ulterior, în anul 2011, fără autorizaţie de
construire; din proba testimonială rezultă că pârâţii au pârâţii au realizat o prelungire a casei
bătrâneşti, la care au mai realizat două camere.
Martorul M a arătat că l-a ajutat pe reclamant să-şi ridice casa şi că acesta a convenit cu
pârâţii să edifice această casă pe linia de hotar; martora U a arătat că reclamanţii au cumpărat
terenul prin 1992-1993, iar primăvara au turnat fundaţia casei, că această casă se află pe linia de
hotar şi are calcan către pârâţi, că gardul despărţitor a fost edificat cu mult timp înainte ca pârâţii să
construiască acea prelungire a casei vechi. Aceşti martori au fost propuşi de pârâţi, iar depoziţiile
lor apar ca veridice şi concludente.
În ceea ce-i priveşte pe martorii propuşi de reclamanţi, s-a reţinut că martorul B a arătat că a
înţeles de la reclamant că acesta nu mai deţine suprafaţa de teren de 192 mp pe care a cumpărat-o,
că nu era gard între cele două proprietăţi în anul 2002, că exista o casă a pârâţilor, mai veche, dar că
nu ştie dacă aceasta era construită pe linia de hotar. Martorul P a declarat că a lucrat la casa
reclamantului în anii 1998-2000, că atunci când a fost edificată casa nu exista niciun gard
despărţitor, că reclamanţii se mutaseră în imobil atunci când s-a construit gardul, că pe teren se
găsea o casă mai veche ce aparţinea pârâţilor.
Prin urmare, singura casă ce a existat iniţial pe terenul de 400 mp a fost o casă veche
aparţinând pârâţilor; în 1993 părţile au convenit cu privire la înstrăinarea unei suprafeţe de teren de
191 mp, după care reclamanţii au şi început să edifice casa, înainte de încheierea actului autentic, în
1997; casa reclamanţilor a fost edificată pe linia de hotar ce urma a despărţi terenul reclamanţilor de
cel al pârâţilor, între cele două suprafeţe neexistând un gard despărţitor, care a fost edificat mai
târziu, în perioada 2002-2003; ulterior, pârâţii au realizat o prelungire a casei bătrâneşti, fără
autorizaţie de construcţie.
25
 În cuprinsul acţiunii, reclamanţii au arătat că pârâţii, prin modul de amplasare a construcţiei,
au ocupat o parte din terenul ce făcut obiectul convenţiei încheiate cu ei.
Această susţinere este neîntemeiată, dat fiind că, din probele cauzei rezultă o stare de fapt
contrară, şi anume faptul că reclamanţii, atunci când şi-au edificat propria construcţie, s-au încadrat
în limitele fizice ale terenului ce a făcut obiectul înţelegerii dintre părţi şi au respectat hotarul
convenţional existent la acea dată, ce nu era marcat prin semne exterioare vizibile. Această situaţie
rezultă din depoziţiile martorilor propuşi de pârâţi, care se coroborează cu o prezumţie simplă,
decurgând din faptul că reclamanţii nu au avut obiecţiuni nici la edificarea gardului despărţitor de
către pârâţi, nici la edificarea prelungirii casei bătrâneşti.
Prin urmare, aliniamentul liniei de hotar dintre cele două proprietăţi convenit de părţi este
cel este cel evidenţiat prin punctele 1-9-8-7 pe schiţa anexă la raportul de expertiză, iar această linie
a fost respectată atât de reclamanţi, cât şi de pârâţi, atunci când au procedat la edificarea
construcţiilor menţionate.
Situaţia litigioasă dedusă judecăţii nu a fost determinată de nerespectarea limitelor fizice ale
suprafeţei de teren cu privire la care s-a încheiat convenţia de vânzare-cumpărare, ci de faptul că
reclamanţii au descoperit că nu posedă, fizic, suprafaţa de teren de 191 mp, ci doar o suprafaţă de
167 mp.
Or, această situaţie, confirmată de expertiza administrată în dosar, nu este de natură a duce la
concluzia că pârâţii au încălcat dreptul de proprietate al reclamanţilor, ci la concluzia că suprafaţa
de teren ce a format obiectul acordului de voinţă al părţilor nu a fost determinată în mod
corespunzător sub aspectul întinderii sale, nefiind măsurată cu instrumente tehnice performante,
apte a o determina cu precizie; în economia speţei, este esenţial faptul că părţile au consimţit la
înstrăinarea, respectiv la dobândirea unei suprafeţe de teren cu anumite limite convenţionale, ce au
fost respectate de reclamanţi la edificarea construcţiei ce le aparţine, după cum au fost respectate şi
de pârâţi la edificarea gardului despărţitor şi la edificarea prelungirii casei bătrâneşti.
O suprafaţă greşit consemnată, din punct de vedere al întinderii reale, într-un înscris
constatator al unui act juridic prin care se convine cu privire la strămutarea unui drept de proprietate
dintr-un patrimoniu în altul nu are semnificaţia juridică a dobândirii unui drept având ca obiect
material acea suprafaţă, câtă vreme ea nu a corespuns, la data realizării acordului de voinţă al
părţilor, unei realităţi fizice, obiective, ci a fost rezultatul unei măsurători greşite ori al unui calcul
greşit. Într-o situaţie precum cea analizată, este pe deplin operant principiul voinţei interne a părţilor
între care se încheie un act juridic, în sensul că suprafaţa de teren ce se transmite şi se dobândeşte
este cea reală, delimitată fizic prin limite materiale ori convenţionale, şi nu cea scriptică, în măsura
în care aceasta din urmă nu are corespondent în realitatea fizică.
Tribunalul a mai constatat că varianta de grăniţuire propusă de expertul L concretizată în
schiţa anexă nr.4 la raport se bazează pe ideea de "recuperare" de la pârâţi a terenului pe care
reclamanţii îl au consemnat în actul de proprietate; această variantă a fost însuşită în mod greşit de
prima instanţă, întrucât în cauză nu se pune problema unei recuperări de teren, ci dovada faptului
exercitării unei posesii abuzive de către pârâţi în detrimentul reclamanţilor. Or, posesia exercitată de
pârâţi nu este abuzivă, câtă vreme părţile se încadrează în limitele fizice ale proprietăţilor lor, limite
stabilite în mod convenţional prin voinţa lor comună, chiar dacă determinarea întinderii suprafeţei
înstrăinate nu a fost una exactă şi riguroasă.
S-a mai observat că varianta de grăniţuire adoptată prin sentinţa apelată nu are nici un fel de
logică din punct de vedere cadastral şi nu este verosimilă ca modalitate de delimitare a unui teren ce
urma a fi înstrăinat din suprafaţa totală de 400 mp, fiind greu de conceput că părţile contractante ar
fi convenit să înstrăineze şi să dobândească un teren delimitat prin linia frântă marcată de punctele
93-94-95-96, suprafaţa de 24 mp acordată de prima instanţă reclamanţilor având o configuraţie total
nefirească şi apărând ca un adaos nejustificat la terenul pe care îl posedă, delimitat prin punctele 1-
9-8-92-7—6-5-4-3-2-1.
Prin urmare, aliniamentul corect al liniei de hotar este cel actual, evidenţiat prin punctele 1-
9-8-7 în schiţa anexă nr.4 la raportul de expertiză întocmit în dosarul de fond. Cererea în
26
revendicare imobiliară a fost neîntemeiată, întrucât pârâţii nu încalcă dreptul de proprietate al
reclamanţilor, după cum sunt neîntemeiate şi cele două capete de cerere în obligaţie de a face,
privind modificarea acoperişului casei proprietatea pârâţilor şi mutarea sistemului de canalizare, dat
fiind că acestea au o soartă juridică accesorie faţă cererea în revendicare, prima instanţă bazându-şi
soluţia de admitere a acestora pe varianta din expertiză prin care se propune recuperarea de către
reclamanţi a suprafeţei de 24 mp din terenul pârâţilor.
În temeiul art.296 Cod procedură civilă, Tribunalul a schimbat în parte sentinţa apelată, în
sensul stabilirii liniei de hotar conform celor menţionate mai înainte şi al respingerii capetelor de
cerere în revendicare şi în obligaţie de a face.
În temeiul art.274 Cod procedură civilă, intimaţii reclamanţi au fost obligaţi către apelanţii
reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanţă şi în faza apelului.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs M I şi MF, criticând-o pentru nelegalitate şi
netemeinice.
În motivele de recurs arată că hotărârea Tribunalului Dolj este nelegală din perspectiva
dispoziţiilor art.304 pct.9 CPC, întrucât a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor
art. 563 şi 611 Cod Civil.
Arată ca instanţa a interpretat si aplicat greşit dispoziţiile art.563 Cod Civil, întrucât a
apreciat ca în cauza pentru admiterea acestei acţiuni trebuie făcuta dovada exercitării unei posesii
abuzive de către paraţi în detrimentul reclamanţilor. Ori, în textul de lege mai sus menţionat nu
exista o astfel de condiţie pentru promovarea si admisibilitatea acţiunii în revendicare, ci doar
condiţia ca posesorul sa îl deţină fără drept.
Se menţionează că au arătat si aceştia dar si expertul desemnat în cauza precum si expertul
asistent cum ca tocmai cei de la care au cumpărat si care s-au obligat sa le protejeze împotriva
evicţiunii prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 611/24.03.1997 de către BNP D,
le ocupa o suprafaţa de teren pe care le-au înstrăinat-o prin contractul anterior menţionat. Aşadar,
arată că sunt cei care deţin dreptul de proprietate pe terenul revendicat si nu trebuie dovedita o
posesie abuziva pe terenul în cauza din partea paraţilor (cum retine instanţa de apel), ci doar trebuie
dovedit ca aceştia îl deţin fără drept. Aşadar , nu trebuie sa fie o deposedare abuziva pentru a fi
admisa acţiunea în revendicare.
Aceştia nu numai ca în acte nu deţin în proprietate acest teren, dar au fost si de rea credinţa,
în condiţiile în care, arată că sunt și rudă. Astfel, cu rea credinţă, după ce au înstrăinat 191 mp teren
din cei 400 mp menţionaţi în Ordinul Prefectului nr. 510/19.12.1996 , pârâţii şi-au efectuat lucrare
cadastrală fără să comunice OCPI că din cei 400 mp, au înstrăinat 191 mp. Astfel, pârâţii deşi mai
aveau doar 209 mp teren în proprietate, au intabulat 400 mp.
Arată că se reţine de către instanţa ca reclamanţii au arătat că au descoperit de abia în anul
1998, cu ocazia realizării unei lucrări cadastrale, că nu stăpânesc în realitate suprafaţa de teren de
191 mp consemnată în actul lor de proprietate. Nu are relevanta când reclamanţii au descoperit ca le
lipseşte suprafaţa de teren cât timp reclamarea suprafeţei lipsa a fost manifestata printr-o acţiune în
justiţie care este imprescriptibila extinctiv. Arată că au învederat ca sunt ruda cu paraţii si au
încercat sa soluţioneze problema fără intervenţia justiţiei, insa eforturile lor în acest sens au fost
zadarnice, motiv pentru care pana la urma, s-au adresat instanţei cu acţiune în revendicare.
Neîntemeiat a reţinut instanţa de apel, cum ca reclamanţii nu au avut obiecţiuni nici la
edificarea gardului despărţitor de către pârâţi, nici la edificarea prelungirii casei bătrâneşti. Ori,
discuţii au existat încă de la edificarea gardului când au solicitat paraţilor sa îl scoată ameninţând ca
vor merge la instanţa . Precizează ca imediat ce paraţii au pus gardul si au aflat, au început sa îl
scoată si aceştia au anunţat Politia care a venit la fata locului si le-a pus în vedere sa înceteze cu
demolarea gardului si sa caute dreptatea în instanţă. Daca paraţii nu recunosc ca au chemat Politia
când au început sa demoleze gardul se poate verifica de către instanţa în evidentele acestei instituţii.
Paraţii au culminat cu edificarea prelungirii casei pana lingă casa recurenţilor fără autorizaţie de
construcţie, moment în care arată că s-au adresat Serviciului Disciplina în Construcţii care i-a
amendat pe paraţii si a dispus intrarea în legalitate, în caz contrar, construcţia urmând a fi demolata.
27
 Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegala atunci când a avut în vedere declaraţiile
martorilor paraţilor, care nu au fost sincere reţinând fără temei cum ca ar fi edificat casa pe linia de
hotar ce urma a despărţi terenul reclamanţilor de cel al pârâţilor . Acest aspect nu este adevărat iar
declaraţiile martorilor sunt făcute pro causa, întrucât cu martora U, recurenţii nu vorbesc (așa cum a
recunoscut si aceasta în declaraţie), iar martorul M este concubinul fiicei paratei I de peste 20 de
ani, așa cum el însăşi recunoaşte în declaraţia sa .Cum puteau doar martorii paraţilor sa ştie care
este hotarul despărţitor, în timp ce martorii subsemnaţilor care au participat si ei la construcţia casei
noastre nu cunosc acest detaliu.
Aşadar, neîntemeiat și nelegal instanţa de apel retine că din probele cauzei rezultă o stare de
fapt contrară, şi anume faptul că reclamanţii, atunci când şi-au edificat propria construcţie, s-au
încadrat în limitele fizice ale terenului ce a făcut obiectul înţelegerii dintre părţi şi au respectat
hotarul convenţional existent la acea dată, respectiv aliniamentul liniei de hotar evidenţiat prin
punctele 1-9-8-7 pe schiţa anexă la raportul de expertiză, iar aceasta linie a fost respectată atât de
reclamanţi, cât şi de pârâţi, atunci când au procedat la edificarea construcţiilor menţionate.
A fost nesocotita de instanţa si expertiza administrată în dosar, pe care a interpretat-o,
încălcând în acest fel si dispoziţiile art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă, în sensul ca suprafaţa pe
care o deţin în acte nu coincide cu cea existenta în fapt, întrucât nu a fost măsurata cu instrumente
performante si ca expertiza care confirma ocuparea terenului nostru de către paraţi nu este de natură
a duce la concluzia că pârâţii au încălcat dreptul de proprietate al reclamanţilor, ci la concluzia ca
suprafaţa de teren ce a format obiectul acordului de voinţă al părţilor nu a fost determinată în mod
corespunzător sub aspectul întinderii sale, nefiind măsurată cu instrumente tehnice performante,
apte a o determina cu precizie.
Retine instanţa de apel neîntemeiat ca o suprafaţă greşit consemnată, din punct de vedere al
întinderii reale, într-un înscris constatator al unui act juridic prin care se convine cu privire la
strămutarea unui drept de proprietate dintr-un patrimoniu în altul nu are semnificaţia juridică a
dobândirii unui drept având ca obiect material acea suprafaţă, câtă vreme ea nu a corespuns, la data
realizării acordului de voinţă al părţilor, unei realităţi fizice, obiective, ci a fost rezultatul unei
măsurători greşite ori a unui calcul greşit. Cum oare a ajuns instanţa la concluzia ca a fost greşit
calculul suprafeţei în condiţiile în care paraţii le-a vândut jumătate din terenul deţinut de aceştia în
acel moment individualizând prin vecinătăţi în contract atât suprafaţa mare din care le-au vândut
terenul de 191 mp, cât și suprafaţa vândută.
Având în vedere toate considerentele de mai sus apreciază ca în mod nelegal Tribunalul a
constatat că varianta de grăniţuire propusă de expertul L concretizată în schiţa anexă nr.4 la raport
se bazează pe ideea de "recuperare" de la pârâţi a terenului pe care reclamanţii îl au consemnat în
actul de proprietate si ca aceasta varianta a fost însuşita greşit de către prima instanţa, întrucât în
cauza nu se pune problema unei recuperări de teren, ci dovada faptului exercitării unei posesii
abuzive de către paraţi în detrimentul reclamanţilor.
Arată că se mai retine în considerentele hotărârii recurate cum ca varianta de grăniţuire
adoptata prin sentinţa instanţei de fond nu este logica si verosimila ca modalitate de delimitare a
unui teren ce urma a fi înstrăinat, fiind greu de conceput ca părţile ar fi convenit sa înstrăineze,
respectiv sa dobândească un teren delimitat printr-o linie frântă , iar suprafaţa de 24 mp acordata de
prima instanţa reclamanţilor, având o configuraţie total nefireasca, apare ca un adaos nejustificat la
terenul pe care îl poseda, delimitat prin punctele 1-9-8-92-7-6-5-4-3-2-1.
Ori, hotărârea instanţei de apel si în acest caz este nelegala, întrucât varianta cu linia frânta a
fost propusa de expert ca alternativa pentru ca hotarul despărţitor trece chiar prin casa paraţilor intre
punctele 31-32 din Anexa nr. 1 la Raportul de Expertiza. De aceea, au precizat si acţiunea iniţiala în
sensul în care daca hotarul este stabilit prin casa paraţilor aceştia sa o demoleze. Arată că nu îi
deranjează sa fie stabilita aceasta linie de hotar chiar prin casa paraţilor, dar arată că ştiu sigur ca nu
aceasta este varianta care sa ii avantajeze pe paraţi.

28
 Având în vedere motivele invocate solicită admiterea recursului cu cheltuieli de judecata si
modificarea hotărârii pronunţata de instanţa de apel în sensul respingerii apelului si menţinerea ca
fiind legala si temeinica a Sentinţei Civile 9913 din 09.07.2013 pronunţata de Judecătoria C.
În drept, invocă dispozițiile part. 304 si urm. Cod procedură civilă.
Intimaţii au depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca fiind inadmisibil,
iar în subsidiar ca fiind nefondat.
Recursul este nefondat.
În primul rând, excepţia inadmisibilităţii recursului nu este fondată, pentru că recurenţii au
întemeiat în drept recursul în principal pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, invocând
deci motive de nelegalitate care vor fi cercetate în cele ce urmează.
Astfel, se arată că hotărârea Tribunalului Dolj ar fi nelegală din perspectiva dispoziţiilor art.
304 pct. 9 Cod procedură civilă, întrucât a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor
art. 563 şi 611 Cod Civil.
Se consideră că instanţa ar fi interpretat si aplicat greşit dispoziţiile art. 563 Cod Civil,
întrucât a apreciat ca în cauza pentru admiterea acestei acţiuni trebuie făcuta dovada exercitării unei
posesii abuzive de către paraţi în detrimentul reclamanţilor. Ori, în textul de lege mai sus menţionat
nu ar exista o astfel de condiţie pentru promovarea si admisibilitatea acţiunii în revendicare, ci doar
condiţia ca posesorul sa îl deţină fără drept.
În interpretarea respectivului text de lege, atât jurisprudenţa, cât şi doctrina este majoritară în
a aprecia că, în cazul în care linia de hotar dintre două proprietăţi apare ca fiind neschimbată, atunci
nu este admisibilă promovarea unei acţiuni în revendicare de către persoana care are în fapt mai
puţin teren decât figurează în titlul de proprietate, chiar şi în cazul în care pârâtul ar deţine o
suprafaţă mai mare de teren decât cea trecută în actele sale de proprietate.
În literatura de specialitate s-a arătat că orice proprietate asupra unui teren are un contur,
ceea ce în planul vecinătăţii înseamnă traiectoria liniei închise care o separă în spaţiu şi-i atribuie
individualitate.
Transmisiunile de proprietate sunt întotdeauna determinate în spaţiu, cel puţin teoretic şi se
produc în limita configuraţiei topo, chiar dacă hotarele de vecinătate sunt lipsite de semne
exterioare vizibile.
Este adevărat că adesea, titlurile de proprietate sunt omisive în privinţa conturului terenului
transmis, din cauza absenţei măsurătorilor sau executării lor de către nespecialişti, indicând astfel
suprafeţe inexacte, a căror valoare este relativă.
De aceea, o eventuală diferenţă de suprafaţă în minus la o parcelă de teren nu poate fi pusă
în mod automat pe seama plusului existent la o parcelă învecinată.
Asemenea „plusuri‖ sau chiar „minusuri‖ pot fi constatate şi în perimetrul celorlalte parcele
învecinate, explicabile ori de câte ori parcelele din litigiu, provenite de la un autor comun sunt
create prin multiple divizări.
În toate aceste ipoteze, ca şi în cazul oricărui alt mod de dobândire a dreptului de proprietate
rămâne indiscutabil că, independent de exactitatea măsurătorilor, transmisiunile au operat în limita
conturului topo real, urmând ca regularizarea diferenţelor în plus sau în minus să fie realizată prin
intermediul mijloacelor juridice de apărare a dreptului de proprietate.
Se pune însă în acest litigiu întrebarea dacă acţiunea în revendicare poate fi folosită în
regularizarea acestor diferenţe.
Faptul că o astfel de acţiune este principalul mijloc de apărare a dreptului de proprietate,
specific pentru înlăturarea atingerilor aduse acestui drept impune în mod aparent un răspuns
afirmativ, ceea ce au încercat fără succes şi reclamanţii din cauza de faţă.
Astfel, revendicarea implică ideea de deposedare a titularului de bunul revendicat, care este
o acţiune ilicită şi impune reclamantului, care se pretinde proprietar şi care are interes ca instanţa să
se pronunţe asupra existenţei dreptului său de proprietate, să dovedească proprietatea asupra
plusului reclamat.

29
 Or, în cazul regularizărilor unor diferenţe de proprietate, respectiv de delimitare în spaţiu a
conturului unei proprietăţi , nu există o acţiune de deposedare şi, prin urmare nici interesul ca
instanţa să stabilească existenţa dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu.
De regulă, dreptul de proprietate asupra unui imobil nu poate fi dovedit cu actele
adversarului, pe motiv că din ele ar rezulta un prisos de teren, întrucât acel prisos nu poate fi
automat al reclamantului sau al celui care intentează primul o acţiune în revendicare.
Reclamantul ar putea uza de altfel de alte mijloace juridice nespecifice de apărare a dreptului
de proprietate, cum ar fi de exemplu acţiunile născute din contract, etc., prin care direct sau indirect
pot fi reclamate anumite atingeri aduse dreptului său de proprietate.
Prin urmare, dacă din probele administrate în cauză, instanţa de apel a ajuns la concluzia că
situaţia litigioasă dedusă judecăţii nu a fost determinată de nerespectarea limitelor fizice ale
suprafeţei de teren cu privire la care s-a încheiat convenţia de vânzare-cumpărare, ci de faptul că
reclamanţii au descoperit că nu posedă, fizic, suprafaţa de teren din actele lor de proprietate, atunci
în mod legal s-a stabilit că nu se dovedeşte că pârâţii ar fi încălcat dreptul de proprietate al
reclamanţilor, ci, eventual, suprafaţa de teren ce a format obiectul acordului de voinţă al părţilor nu
a fost determinată în mod corespunzător sub aspectul întinderii sale, nefiind măsurată cu
instrumente tehnice performante, apte a o determina cu precizie.
Dispozițiile art. 611 Cod civil, a căror încălcare se mai invocă vizează picătura streşinii,
aspect accesoriu soluţiei date pe capătul principal de acţiune, astfel încât nici recurenţii nu au înţeles
a dezvolta acest motiv de recurs.
Invocarea dispozițiile art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă, prin prisma interpretării unei
probe, precum raportul de expertiză, deturnează de la finalitatea sa textul legal, care are în vedere
altfel de acte juridice, iar în niciun caz aprecierea unui mijloc de probă, aspect ce ţine exclusiv de
situaţia de fapt reţinută în cauză.
Or, instanţa de apel este suverană în puterea sa de apreciere a probelor, iar instanţa de recurs
poate statua numai asupra existenţei unor motive de nelegalitate, care sunt de natură a vicia soluţia
instanţelor de fond.
Celelalte motive de recurs invocate în cauză vizează în mod exclusiv situaţia de fapt reţinută
de instanţa de apel, respectiv interpretarea probelor administrate în cauză.
Ori, în condiţiile dispozițiile art. 304 Cod procedură civilă, hotărârea atacată cu recurs poate
fi modificată sau casată numai pentru motivele de nelegalitate înscrise la punctele 1-9, exceptând
situaţia prevăzută de dispozițiile art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă – care nu este incidentă în
speţă.
Se impune a se consemna cu precădere ca recursul nu este o cale devolutivă de atac. Prin
urmare, sunt date în competenta instanţei de control judiciar exclusiv chestiunile care țin de
legalitatea deciziei instanţei de apel, mai precis de corecta aplicare a prevederilor legale incidente în
cauza, cu referire directa în cauza de fata la prevederile art.304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În aceste condiţii, instanţa de recurs nu este îndreptăţită a reanaliza probatoriul administrat,
decât în masura în care o astfel de analiza se impune prin prisma aplicării greşite de către instanţa
de apel a unor dispoziţii legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de
administrare a probatoriilor sau la forţa probanta a unor asemenea mijloace administrate.
Devin astfel lipsite de relevanta susţinerile recurenţilor legate de greşita reţinere a situaţiei
de fapt de către instanţa de apel, în sensul în care căile de atac sunt guvernate de principiul
legalităţii, iar codul de procedură civilă nu prevede în prezent un motiv de recurs, prin care să poată
fi adus în atenţia instanţei de recurs modul în care instanţele de fond au înţeles să interpreteze
ansamblul probator administrat în cauză.
Relevant sub această argumentare este şi faptul că recurenţii nu au fost în măsură să mai
invoce existenţa vreunui alt caz de nelegalitate, respective potenţiala încălcare sau aplicarea greşită
a unui alt text de lege, decât cele mai sus analizate.

30
 Concluzionând, cum motivele de recurs astfel cum au fost invocate nu sunt de natură a
conduce la casarea ori modificarea hotărârii atacate în speţă, potrivit dispozițiilor art. 312 Cod
procedură civilă, recursul va fi respins ca nefondat.
Având în vedere şi dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă, va obliga recurenţii la plata
sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata B, conform chitanţei depuse la
dosar. (Decizia nr. 584 din 02.10.2015 – Secţia I Civilă, rezumat judecător Stelian Aurelian
Cadea).

4. Daune morale

Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor strâns legate de fiinţa umană, cum
sunt sănătatea, integritatea fizică, demnitatea, intimitatea vieţii private şi a oricăror alte drepturi
cu caracter nepatrimonial.
Cuantificarea prejudiciului moral, este subordonată condiţiei aprecierii rezonabile, pe o
bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs părţii lezate, reglementată
prin art. 41 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Examinarea temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate, obligă instanţa de control judiciar
să constate dacă s-au respectat toate dispoziţiile legale pentru judecarea acţiunii potrivit cu
normele codului civil care conţin dispoziţii de principiu care să permită interpretarea extensivă în
analiza cererii de acordare a daunelor, titularul unei astfel de cereri nu trebuie să dovedească
prejudiciul moral sub aspect valoric, ci doar să aducă un minim de argumente şi indicii din care
să rezulte afectarea sa de natură a conduce la concluzia prejudicierii sale morale.
Dreptul la integritatea fizică şi psihică a persoanei se înscrie în sfera drepturilor şi
libertăţilor ce sunt garantate prin art. 15 pct. 1, art. 22 şi art. 23 din Constituţia României, iar
atingerile aduse acestor drepturi şi libertăţi fundamentale pot cauza atât prejudicii materiale cât şi
prejudicii morale ce trebuie remediate tocmai ca o garanţie a faptului că autorităţile statului prin
care se înfăptuieşte actul de justiţie, constrâng la respectarea acestor drepturi şi libertăţi
fundamentale.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tg. Jiu sub nr. 8967/318/2014 reclamantul
D.D.M. a chemat în judecată pe pârâtul S.D.A, solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce o va
pronunţa, să oblige pârâtul la plata despăgubirilor civile constând în cheltuieli materiale în cuantum
de 54927 lei şi daune morale în cuantum de 300.000 lei.
În motivarea cererii, s-a arătat că în data de 11.03.2012, la finalul meciului Energia Târgu
Jiu – CSM Bucureşti, aflându-se la vestiar şi purtând o discuţie cu colegul de echipă a fost lovit prin
surprindere cu pumnul în arcada stângă de către coechipierul S.D.A, iar în urma loviturii a căzut
inconştient la podea. A învederat reclamantul că fost agresat verbal de către pârât chiar înainte de a
avea o discuţie cu numitul M.
Reclamantul a arătat că a fost transportat de urgenţă cu salvarea la spitalul Târgu Jiu, unde a
primit îngrijiri medicale şi i s-au aplicat patru copci la arcada ochiului stâng, conform certificatului
medico-legal nr. 347/15.03.2012.
De asemenea, a arătat că a formulat plângere penală, înregistrată pe rolul Parchetului de pe
lângă Judecătoria Ploieşti sub nr. 4879/P/2012, dispunându-se scoaterea de sub urmărire penală şi
aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ în cuantum de 1000 lei.
Totodată, a arătat că în cadrul dosarului nr. 4879/P/2012 nu a fost soluţionată latura civilă,
acesta fiind motivul promovării prezentei acţiuni.
Reclamantul a precizat că daunele morale constau în contravaloare servicii medicale
operaţie estetica pentru înlăturarea cicatricelor ramase ca urmare a loviturilor primite în cuantum de
5000 lei, a serviciilor hoteliere si de protocol efectuate cu ocazia conferinţei de presa organizate cu
scopul de a justifica plecarea de la echipa CSM Bucureşti si pentru a-şi expune punctul de vedere cu
privire la situaţia apăruta in articolele de presa pe tema acestui incident, in cuantum de 1427 RON,
31
conform factura nr. F401 nr. 303856/09.04.2012, contravaloarea salariului pe lunile aprilie, mai,
iunie, iulie, respectiv 2500 euro/ luna in suma totala de 10 000 euro, precum şi contravaloare diurna
şi prime echipa naţionala pe perioada cat a fost reziliat contractul, in cuantum de 4500 RON.
În ceea ce priveşte daunele morale, acestea constau în suferinţa fizica şi psihica la care a fost
supus, dar mai ales imaginea de sportiv care a fost grav afectată.
A susţinut reclamantul că după acest eveniment a fost nevoit sa răspundă multor întrebări
legate de ceea ce s-a întâmplat în ziua incidentului cât şi ulterior, fiind asaltat de presă, apărând tot
felul de articole din care reieşea uneori realitatea, dar de cele mai multe ori îl incriminau. Perioada
în care a rămas liber de contract, ca urmare a desfacerii acestuia, a fost una greu de suportat, având
in vedere ca este la vârsta la care îşi doreşte sa se perfecţionez ca sportiv de talie naţionala si
internaţionala. In aceea perioada Clubul Sportiv Municipal Bucureşti, echipa la care activa, era în
negocieri pentru încheierea unui contract de transfer la MKBVeszprem-Ungaria.
Toate aceste suferinţe neplăcute au condus inevitabil la pierderea acestor oportunităţi, care i-
ar fi adus pe lângă câştiguri materiale si multe reuşite profesionale la nivel internaţional.
A considerat că toate suferinţele fizice si psihice pe care le-a suferit si ale căror sechele
posttraumatice le poartă în continuare se afla în strânsa legătura de cauzalitate cu fapta penală.
În motivarea întâmpinării, pârâtul a arătat prin Ordonanţa nr. 4879/P/2010 din 08.10.2012 a
Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti, s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală sub
aspectul săvârşirii infracţiunii de loviri sau alte violenţe prevăzute de art. 180 alin. 2 Cod penal şi
aplicarea sancţiunii cu caracter administrativ, respectiv amendă de 1000 lei.
În timpul urmăririi penale a recunoscut că la data de 10.04.2012, după terminarea unui meci
de handbal desfăşurat între Energia Tg Jiu şi C.S.M. Bucureşti, în timp ce se aflau în vestiar, l-a
lovit pe reclamant, lovitură ce a necesitat pentru vindecare 7-8 zile de îngrijiri medicale.
A menţionat că reclamantul a omis intenţionat să prezinte şi circumstanţele reale în care a
avut loc incidentul şi cauzele care l-au generat, determinate exclusiv de comportamentul
reclamantului şi de starea tensionată creată la nivelul echipei, care suferise o înfrângere la care a
contribuit major chiar acesta, prin eliminarea lui pe parcursul meciului.
A considerat că acţiunea în despăgubiri, cheltuieli materiale şi daune morale, în expresia
sumelor solicitate este justificată în parte, doar pentru suma de 5000 lei, reprezentând
contravaloarea tratamentului medicamentos şi alte cheltuieli aferente cu acest titlu, pe care este de
acord să le achite, restul pretenţiilor fiind lipsite de suport legal.
În ceea ce priveşte daunele materiale reprezentând contravaloare servicii hoteliere şi de
protocol efectuate cu ocazia conferinţei de presă, contravaloare salarii lunile aprilie, mai, iunie, iulie
şi respectiv contravaloare diurnă şi prime echipă naţională, pârâtul susţine că nu îi sunt imputabile,
având în vedere că reclamantului i-a fost reziliat contractul din culpa acestuia, personal neavând
nici o contribuţie în luarea acestei decizii de către Clubul Sportiv Municipal Bucureşti, for
decizional. De asemenea, organizarea Conferinţei de presă în locaţia respectivă a fost opţiunea
reclamantului şi ca atare, cheltuielile efectuate conform facturii ataşate nu i-au putut fi imputate,
fiind alegerea şi decizia acestuia exclusivă.
Referitor la daunele morale, pârâtul a apreciat că nu sunt justificate, având în vedere că
rezilierea contractului pe care reclamantul l-a avut încheiat cu Clubul Sportiv Municipal Bucureşti a
operat din vina exclusivă a acestuia, cu consecinţele aferente, eventualele pretenţii putând fi
îndreptate împotriva angajatorului, nicidecum împotriva pârâtului.
Considerentele şi argumentele invocate în lezarea imaginii sau în beneficiile nerealizate
ulterior, ce ar îmbrăca forma daunelor morale solicitate, sunt tot rezultatul rezilierii contractului şi
în consecinţă, nu îi pot fi imputate.
A susţinut că reclamantul nu poate dovedi existenţa şi întinderea prejudiciului pretins a fi fost
suferit decât cu articole de presă, singurele probe certe şi de necontestat circumscriindu-se
certificatului medico-legal şi ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală care atestă îngrijiri
medicale pentru leziunea suferită şi pentru care este de acord să achite suma de 5.000 lei, care

32
reprezintă în mod real prejudiciul suferit, achitarea sumei urmând însă a se realiza după timbrarea
acţiunii la valoarea pretenţiilor invocate.
Prin sentinţa civilă 6315/22.10.2014 pronunţată de Judecătoria Tg-Jiu în dosarul nr.
8980/95/2014, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Tg-Jiu.
S-a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulată de reclamant, iar pentru a
pronunţa această sentinţă, s-a reţinut că pentru determinarea competenţei materiale, legiuitorul
foloseşte mai multe criterii referitoare la obiectul, natura sau valoarea cauzelor. Criteriul obiectiv şi
determinant pentru stabilirea competenţei materiale a instanţelor este dat de natura litigiului la care
se adaugă şi criteriul valoric, care operează exclusiv în cazul cererilor evaluabile in bani.
Astfel, art. 94 Cod procedură civilă enumără litigiile pe care judecătoria este competentă material
să le soluţioneze în primă instanţă, conform criteriilor sus menţionate, iar art. 95 alin.1 Cod
procedură civilă prevede că tribunalul este competent să judece, în primă instanţă, "toate cererile"
care nu sunt date prin lege in competenţa altor instanţe.
Potrivit art. 94 lit. „j‖ Cod procedură civilă „judecătoriile judecă cereri evaluabile în bani în
valoare de până la 200.000 lei, indiferent de calitatea părţilor profesionişti sau neprofesionişti‖.
În speţă, reclamantul a învestit Judecătoria Tg-Jiu cu o acţiune evaluabilă în bani în valoare
de peste 200.000 lei.
S-a reţinut că, cererea nu este în competenţa materială a judecătoriei, iar cum în accepţiunea
noului Cod procedură civilă, tribunalul este instanţă de fond de drept comun (fapt ce rezultă din
dispozițiile art. 95 pct. 1 Cod procedură civilă), rezultă că, ori de câte ori prin lege nu se prevede
competenţa de primă instanţă a unei anumite instanţe judecătoreşti sau a unui organ cu activitate
jurisdicţională, cererea este de competenţa tribunalului.
Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj sub numărul 8980/95/2014.
Au fost interogate părţile, au fost audiaţi martorii propuşi de pârât, iar la solicitarea
reclamantului, încuviinţată de instanţă, Clubul Sportiv Municipal Bucureşti prin adresa
nr.1157/2015 a transmis relaţii privind încetarea contractului încheiat cu reclamantul şi a răspuns
referitor la susţinerea reclamantului privind negocierile care s-ar fi purtat pentru încheierea unui
contract de transfera jucătorilor la Clubul MKBVeszprem-Ungaria, anexând şi înscrisuri .
Ca stare de fapt, tribunalul a reţinut că la data de 11.03.2012, la vestiar, după un meci de
handbal, pârâtul, coechipier cu reclamantul, l-a lovit pe acesta cu pumnul în zona feţei, provocându-
i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 7-8 zile îngrijiri medicale.
Prin prezenta acţiune, reclamantul a solicitat ca pârâtul să-i plătească atât despăgubiri
materiale (contravaloarea serviciilor medicale pentru operaţie estetică, contravaloare servicii
hoteliere şi de protocol pentru organizarea unei conferinţe de presă, contravaloarea salariilor
neîncasate în lunile aprilie, mai, iunie, iulie 2012, contravaloare prime şi diurnă pe care le-ar fi
încasat de la echipa naţională în perioada rezilierii contractului cu CSM Bucureşti), cât şi daune
morale.
Referitor la primul capăt de cerere (contravaloare servicii medicale pentru efectuarea
operaţiei estetice) privind pretenţiile în valoare de 5000 lei, tribunalul a constatat că pârâtul, prin
întâmpinarea formulată la data de 16.09.2014 (f.53-57 dosar 8967/318/2014) a fost de acord să le
achite.
Recunoaşterea pretenţiilor reclamantului de către pârât prin întâmpinare are valoarea unei
mărturisiri şi, potrivit art. 349 Cod procedură civilă, mărturisirea face deplină dovadă împotriva
celui care a făcut-o.
Susţinerea ulterioară (cu ocazia dezbaterilor) a pârâtului că a fost în eroare, întrucât a înţeles
din cererea de chemare în judecată că reclamantul a efectuat această operaţie nu poate fi primită,
deoarece în acţiune reclamantul a arătat: „sunt nevoit să recurg la operaţie estetică‖ şi nu a anexat
acţiunii înscrisuri privind efectuarea operaţiei estetice, însă pârâtul a fost de acord prin întâmpinare
atât cu necesitatea acestei cheltuieli, cât şi cu cuantumul acesteia, solicitat de reclamant.
Tribunalul Gorj prin sentinţa civilă nr. 87 de la 30.03.2015 a admis în parte acţiunea
formulată de reclamant, având ca obiect pretenţii şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului
33
5000 lei despăgubiri materiale şi 1000 lei daune morale şi au fost compensate cheltuielile de
judecată efectuate de părţi reprezentând onorarii avocaţi, reţinând că este neîntemeiat capătul de
cerere privind plata salariilor neîncasate de reclamant în perioada aprilie, mai, iunie, iulie 2012, ca
urmare a încetării contractului încheiat cu CSM Bucureşti, este neîntemeiat.
Din interogatoriul reclamantului, coroborat cu declaraţiile martorului ML şi înscrisurile
depuse de CSM Bucureşti a rezultat că, ulterior incidentului din 11.03.2012, contractul încheiat de
reclamant cu clubul a încetat la solicitarea reclamantului, acesta fiind nemulţumit că împotriva
pârâtului clubul a luat doar măsura amendării şi nu cea a excluderii, apreciind că nu ar avea
posibilitatea continuării jocului în aceeaşi echipă cu pârâtul.
Şi din articolul de presă de la fila 29 a dosarului 8967/318/2014, în care este redată opinia
reclamantului, a rezultat că reclamantul a ales să plece de la CSM Bucureşti pentru că nu a fost
exclus din echipă pârâtul.
Ca urmare, nu există legătură de cauzalitate între fapta de lovire imputabilă pârâtului şi
câştigul nerealizat de reclamant în urma încetării contractului cu clubul sportiv. Fapta pârâtului a
avut drept consecinţe materiale leziunile descrise în certificatul medico-legal nr. 347/15.03.2012,
leziuni care nu fost de natură să-l pună pe reclamant în imposibilitatea fizică de a juca în continuare
la echipă pentru a fi antrenată răspunderea materială în condiţiile art. 1387 alin. 1 Cod civil.
De asemenea, împrejurarea că însăşi conducerea clubului sportiv a stabilit că se impune
sancţionarea pârâtului cu avertisment şi amendă şi nu cu excluderea din echipă, coroborată cu
depoziţiile martorilor, denotă că nu a existat o imposibilitate obiectivă ca părţile să-şi fi continuat
activitatea sportivă la aceeaşi echipă, determinantă în cazul de faţă fiind opţiunea reclamantului,
acesta solicitând clubului să-i acorde Certificat de Transfer pentru a putea evolua la o altă echipă.
Printr-un alt capăt de cerere, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata facturii de
1427 lei, reprezentând contravaloare servicii hoteliere şi de protocol efectuate pentru ţinerea unei
conferinţe de presă în care să justifice plecarea de la echipa CSM Bucureşti şi să răspundă
articolelor de presă apărute ulterior incidentului din 11.03.2012.
Acest prejudiciu (cheltuieli) nu poate fi imputat pârâtului, întrucât, de asemenea, lipseşte
legătura de cauzalitate cu fapta de lovire comisă de pârât.
Aşa cum instanţa a arătat anterior, plecarea reclamantului de la CSM Bucureşti este urmarea
deciziei sale, astfel că nici cheltuielile ocazionate de organizarea conferinţei de presă în care să
justifice plecarea nu pot fi imputate pârâtului. Din însăşi articolele de presă ulterioare acestei
conferinţe rezultă alegerea reclamantului de a părăsi echipa, nemulţumit că pârâtul nu a fost exclus
de către conducerea clubului.
Nici necesitatea organizării conferinţei de presă susţinută de reclamant ca fiind aceea de a se
dezvinovăţi de acuzaţiile exprimate prin anumite articole nu a putut fi reţinută. Din niciunul dintre
înscrisurile depuse de reclamant (fila 22-37 dosar 8967/318/2014) nu a rezultat că, urmare a
incidentului din 11.03.2012, presa l-a criticat pe reclamant sau l-a descris într-o manieră
defavorabilă. Dimpotrivă, prin articolele de presă sunt expuse critici la adresa comportamentului
pârâtului.
Ca urmare, organizarea conferinţei de presă apare ca o opţiune a reclamantului, astfel că nu
au putut fi imputate pârâtului cheltuielile ocazionate de acest eveniment.
Reclamantul a solicitat şi suma de 4500 lei – contravaloare diurnă şi prime pe care le-ar fi
încasat la echipa naţională pe perioada cât i-a fost reziliat contractul. Acest prejudiciu nu este însă
cert, reclamantul nedovedind că, dacă nu ar fi încetat contractul cu CSM Bucureşti, ar fi fost
selecţionat şi la echipa naţională, de unde ar fi beneficiat de aceste sume.
Din nicio probă nu a rezultat cu certitudine că echipa naţională l-ar fi selecţionat pe
reclamant în perioada martie 2012 - iulie 2012 dacă ar fi continuat contractul cu CSM Bucureşti.
Reclamantul nu a depus înscrisuri din care să rezulte regulamentul de selecţie la echipa
naţională pentru a se putea stabili cu certitudine că reclamantul îndeplinea toate condiţiile pentru a
fi selecţionat, că a existat intenţia echipei naţionale de a selecta, însă încetarea contractului cu
clubul a fost de natură să înlăture selecţionarea.
34
 Depoziţiile martorilor audiaţi diferă în ceea ce priveşte desfăşurarea procedurii de selecţie a
jucătorilor la echipa naţională, însă martorul PV (propus de reclamant) a arătat că în perioada
încetării contractului cu CSM Bucureşti reclamantul nu putea fi convocat la echipa naţională pentru
că în acea perioadă era activitatea cluburilor sportive şi convocarea pentru echipa naţională se face
în perioadele de pauză a activităţii echipelor.
Ori, potrivit art. 1385 alin. 2 Cod civil, se vor putea acorda despăgubiri doar pentru
prejudiciul a cărui producere este neîndoielnică, nu şi pentru prejudiciul eventual, care nu este sigur
sub aspectul existenţei.
Mai mult, aşa cum s-a arătat la respingerea capătului de cerere privind plata salariilor
neîncasate, încetarea contractului între reclamant şi CSM Bucureşti nu este imputabilă pârâtului,
astfel că, şi în situaţia în care ar fi existat certitudinea selecţionării reclamantului la echipa naţională
şi neselecţionarea s-ar fi datorat doar inexistenţei unui contract între reclamant şi un club sportiv, nu
ar exista legătură de cauzalitate între prejudiciul solicitat de reclamant şi fapta de lovire a pârâtului.
Cu privire la acordarea de daune morale, fapta de lovire a pârâtului, fiind din categoria
faptelor de vătămare a integrităţii şi sănătăţii persoanei, este de natură a produce suferinţe fizice şi
psihice şi, deci, prejudicii nepatrimoniale.
Legătura de cauzalitate între fapta pârâtului şi prejudiciul moral produs reclamantului este
evidentă în speţa de faţă, iar cuantumul prejudiciului a fost apreciat ţinându-se seama de numărul de
zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecarea leziunilor produse, acestea fiind direct
proporţionale cu gravitatea leziunilor şi, deci, cu intensitatea suferinţelor fizice şi psihice produse
reclamantului.
În consecinţă, tribunalul a obligat pârâtul să plătească reclamantului 1000 lei daune morale,
ţinând seama şi de împrejurarea că, pentru aceeaşi faptă, pârâtul a mai fost sancţionat prin
ordonanţa procurorului cu 1000 lei amendă administrativă, precum şi de către CSM Bucureşti cu
„ultim avertisment şi 500 euro amendă‖.
Sancţionarea pârâtului de către clubul sportiv la care a activat şi reclamantul, precum şi de
către procuror, la plângerea prealabilă a reclamantului, este de natură să confere o satisfacţie morală
reclamantului, contribuind la repararea prejudiciului moral suferit.
Tribunalul nu a reţinut susţinerea reclamantului că urmarea faptei pârâtului i-a fost afectată
cariera de sportiv, întrucât nu s-a dovedit că ulterior incidentului din 11.03.2012 echipa de handbal
MKBVeszprem-Ungaria a purtat negocieri cu CSM Bucureşti pentru transferuri de jucători (f.21
dosar 8980/95/2014), iar, ulterior plecării de la CSM Bucureşti, reclamantul a încheiat contract cu
Clubul Energia Tg-Jiu, echipă la fel de bine cotată ca şi CSM Bucureşti (f.44 verso).
Nici cariera de fotomodel a reclamantului nu a fost afectată, despăgubirile materiale de 5000
lei reprezentând costul operaţiei estetice fiind de natură să ducă la înlăturarea cicatricei
reclamantului i să-i confere posibilitatea de a practica pe viitor această activitate, în situaţia în care i
s-ar ivi astfel de oferte.
Mediatizarea în presă a incidentului dintre reclamant şi pârât nu a afectat imaginea
reclamantului în societate, întrucât, aşa cum instanţa a mai arătat, niciunul dintre articolele de presă
depuse la dosar de reclamant nu îl defăimează pe acesta, criticat prin aceste articole fiind pârâtul.
Pentru soluţionarea capătului de cerere privind cheltuielile de judecată, instanţa a avut în
vedere dispoziţiile art. 453 alin. 2 Cod procedură civilă.
În cauză, acţiunea reclamantului fiind admisă în parte (pentru suma de 6000 lei din totalul de
354.927 lei), pârâtul datorează reclamantului cheltuieli de judecată pentru partea de acţiune admisă,
iar reclamantul datorează cheltuieli de judecată pârâtului pentru partea respinsă din acţiune.
Cum acţiunea a fost scutită de plata taxei judiciare de timbru, s-a impus compensarea
cheltuielilor de judecată efectuate de părţi, respectiv fiecare să îşi suporte cheltuielile ocazionate de
angajarea apărătorilor.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel D.D.M. criticând-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie.

35
 În motivarea apelului a arătat că în mod greşit instanţa de fond a respins capătul de cerere
privind plata salariilor neîncasate în perioada aprilie, mai, iunie, iulie 2012 ca neîntemeiat.
Arată că din materialul probator administrat în cauză, respectiv proba cu înscrisuri, proba
testimonială şi interogatoriul părţilor rezultă fără echivoc că plecarea de la CSM Bucureşti s-a
datorat exclusiv aceluiaşi incident din data de 11.03.2012, aspecte pe care le-a menţionat şi Clubul
Sportiv Municipal Bucureşti prin adresa nr.1157/2015. prin urmare, din relaţiile oferite rezultă cu
certitudine că plecarea reclamantului s-a datorat faptului că cei doi coechipieri nu puteau să mai
activeze în cadrul aceluiaşi club datorită atitudinii violente a pârâtului atât în timpul meciurilor, cât
şi în afara jocului, aspecte relatate atât de martori, cât şi de înscrisurile ataşate. A dovedit este
aspecte pe tot parcursul cercetării cauzei, iar atitudinea violentă a pârâtului a continuat şi după
plecarea sa de la CSM Bucureşti, fiind lovit cu brutalitate ori de câte ori s-au întâlnit în teren, ca
adversari.
Un alt motiv de apel se referă la faptul că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că plecarea
reclamantului de la CSM Bucureşti s-a datorat exclusiv nemulţumirii că pârâtul nu a fost exclus din
echipă. A dovedit că a înţeles să părăsească clubul datorită imposibilităţii de a mai juca alături de
pârât, întrucât în urma acestui incident s-a creat o tensiune permanentă în timpul meciurilor şi
antrenamentelor iar cum sporul practicat este un sport de echipă, aceasta afecta activitatea întregii
echipe şi implicit şi rezultatele. Prin urmare, consideră că pierderea materială constând în plata
salariilor neîncasate în perioada aprilie, mai, iunie, iulie 2012 se afla, fără dubiu, în strânsă legătură
de cauzalitate cu fapta penală.
Apreciază că în mod greşit a reţinut instanţa de fond şi cu privire la plata facturii
reprezentând contravaloare servicii hoteliere şi de protocol efectuate cu ocazia Conferinţei de presă
organizate cu scopul de a justifica plecarea de la echipa CSM Bucureşti.
Consideră că prejudiciul creat se afla în strânsă legătură de cauzalitate cu fapta penală,
întrucât organizarea conferinţei era absolut necesară pentru ca reclamantul să-şi expună punctul de
vedere cu privire la situaţia apărută în articolele de presă pe teme acelui incident.
Necesitatea organizării acelei Conferinţe de presă rezultă din înscrisurile depuse la dosar
(fila 29), din declaraţiile martorilor şi din articolele de presă un de s-au speculat foarte mult cu
privire la acel incident fiind acuzat pe nedrept. Prin prisma carierei de sportiv, aceste conferinţe de
presă se organizează frecvent de sportivi, imaginea lor publică fiind foarte importantă în carieră,
fiind singura modalitate de a comunica cu publicul şi susţinătorii acestora.
Referitor la capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de
4500 lei reprezentând diurna şi prime pe care reclamantul le-ar fi încasat la echipa naţională şi de
această dată, întrucât din declaraţiile martorilor a reieşit cu certitudine că reclamantul era frecvent
selecţionat la echipa naţională şi că acest lucru nu se putea întâmpla decât dacă activa în cadrul unui
club. Ori, cum plecarea de la club s-a datorat exclusiv acelui incident, rezultă clar şi imposibilitatea
selectării la echipa naţională. În acest sens solicită să se aibă în vedere documentul aflat la fila 37,
din data de 08 aprilie 2011, de unde rezultă că a cooptat pentru prima dată în echipa naţională,
aflându-se pe locul 9 în Liga Naţională.
Mai arată că din întregul material probator administrat în cauză rezultă că a fost prejudiciat
cu aceste sume de bani, pe care nu le-a mai putut încasa ca urmare a încetării contractului de
prestări servicii în timpul derulării acestuia. Solicită să se aibă în vedere ,în acest sens şi
documentele aflate la filele 25 şi 26 din dosar.
Susţine că era imposibil să mai activeze la acelaşi club cu pârâtul, atitudinea agresivă a
acestuia menţinându-se şi ulterior, chiar şi atunci când au jucat la cluburi diferite (planşe foto şi
declaraţia martorului PV). Este evident, că plecarea de la club s-a datorat acestor incidente, cariera
de sportiv fiind foarte mult afectată, alegând să plece în timpul derulării contractului, tocmai pentru
a nu afecta activitatea clubului. Atât reclamantul cât şi pârâtul activau pe două posturi cheie în
echipă şi faptul că în timpul meciurilor nu mai puteau colabora, puneau în pericol performanţele şi
rezultatele întregii echipe.

36
 Apelantul mai arată că atitudinea agresivă a pârâtului în timpul meciurilor, rezultă din toate
articolele de presă depuse la dosar şi declaraţiile martorilor, precum şi din declaraţia martorului V S
(fila 35), aspecte pe care instanţa de fond nu le-a avut în vedere, pentru a pronunţa o soluţie legală şi
temeinică.
În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale solicitate, instanţa de fond a apreciat în mod
greşit cuantumul acestora, raportându-se doar la numărul de îngrijiri medicale acordate,
concluzionând să este îndreptăţit la plata sumei de 1000 lei.
În speţa de faţă, imaginea de sportiv a fost grav afectată iar cariera sa a avut mult de suferit,
întrucât foarte greu a găsit un club să activeze după ce a fost nevoit să părăsească echipa CSM
Bucureşti.
Solicită să se aibă în vedere în acest sens, faptul că nu de puţine ori a fost comparat cu
regretatul M.C. (fila 36), „comparaţie care îl onorează şi-l umple de fericire‖. Chiar tatăl acestuia a
afirmat că este urmaşul lui şi că „va ajunge un handbalist imens‖.
Consideră că instanţa de fond trebuia să aibă în vedere la cuantificarea daunelor morale nu
doar suferinţa fizică la care a fost supus şi care se reflectă în acele zile de îngrijiri medicale, ci şi
suferinţa psihică şi morală, de o importanţă majoră în viaţa fiecărei persoane.
În literatura juridică a fost exprimat un punct de vedere prin care s-a arătat că daunele
morale, inclusiv cuantumul acestora, se stabilesc în raport cu efectele produse. Aceste efecte se
concretizează în stări de fapt rezultate din probe şi se referă la modificări prejudiciabile moral,
intervenite în viaţa persoanei vătămate.
Or, aşa cum a menţionat şi aşa cum a rezultat din întregul material probator administrat în
cauză, rezultă cu certitudine că i-a fost afectată cariera şi viaţa sportivă, precum şi imaginea,
întrucât acel incident a fost foarte mediatizat iar el a trebuit o bună perioadă de timp să răspundă
unor întrebări legate de acel eveniment.
Este cunoscut faptul că viaţa de sportiv atrage foarte multe obligaţii faţă de public, fani şi
mas-media. Unul dintre sporurile lor este acela de a avea o imagine şi o carieră frumoasă, pentru ca
numai aşa poate avea rezultate şi susţinere pe plan profesional. Însă, aşa cum rezultă din articolele
de presă, incidentul respectiv a fost foarte mediatizat şi dezbătut, în acea perioadă fiind într-o
tensiune permanentă pentru a nu fi afectată imaginea publică.
A mai susţinut că perioada în care a rămas liber de contrat, ca urmare a desfacerii acestuia a
fost una greu de suportat, având în vedere că era la vârsta la care îşi dorea să se perfecţioneze ca
sportiv de talie naţională şi internaţională.
Toate aceste suferinţe s-au accentuat ca urmare a vârstei pe care o are dar şi mediului în care
îşi desfăşoară activitatea , fiind mereu în atenţia presei şi a iubitorilor de sport, faţă de care trebuie
să menţină standardele şi să se menţină la nivelul aşteptărilor acestora.
Solicită să se aibă în vedere că suferinţa fizică şi psihică la care a fost supus înseamnă
aprecierea multilaterală a tuturor consecinţelor negative a prejudiciului pe toate planurile vieţii:
profesional, social, uman, familial, dar şi moral sub aspectul încrederii în sine, a demotivării în
viitor, a valorilor reale, cât şi de faptul că aceste traume pe care le-a trăit le va resimţi toată viaţa.
Instanţa de fond în mod greşit a apreciat acest prejudiciu doar sub aspectul suferinţei fizice
ca urmare a loviturilor primite şi nu a analizat toate consecinţele, pe toate planurile, ca urmare a
faptului că a fost victima acelui incident.
Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea apelului aşa cum a fost formulat,
schimbarea sentinţei apelate, iar pe fond admiterea cererii de despăgubiri civile aşa cum a fost
formulată şi obligarea pârâtului la plata sumelor constând în cheltuieli materiale în cuantum de
54.927 RON şi daune morale în cuantum de 300.000 RON.
Intimatul S.D.A, la data de 26.06.2015, a depus întâmpinare solicitând respingerea
apelului.
Consideră că în mod corect instanţa a respins cererea privind plata salariilor apelantului
pentru perioada menţionată. Astfel, chiar din interogatoriul ţinut apelantului-reclamant, care se
coroborează cu declaraţiile martorilor, dar şi cu răspunsul depus la dosar de către Clubul Sportiv
37
CSM Bucureşti, apelantul reclamant a părăsit clubul din proprie iniţiativă, prin demisie, nemulţumit
de faptul că acest club nu a ales efectiv să păstreze doar unul dintre cei doi sportivi (reclamantul sau
pârâtul), aşa cum susţine că solicitat apelantul-reclamant.
Susţine că a fost sancţionat de către club, fiind amendat, însă apelantul-reclamant a ales în
aceste condiţii să plece din proprie iniţiativă, nefăcându-se dovada în faţa instanţei de fond a
faptului că ar exista legătura de cauzalitate între fapta de lovire imputabilă intimatului-pârât şi
câştigul nerealizat de către apelantul reclamant prin renunţarea acestuia la contractul cu clubul
sportiv.
Un alt motiv pentru care a fost respinsă în mod legal acordarea sumei de 4500 lei
reprezentând diurna şi primele pe care apelantul nu le-ar fi primit de la echipa naţională, este acela
că apelantul-reclamant nu activa în cadrul niciunui club sportiv datorită propriei opţiuni şi nu din
culpa intimatului-pârât.
În aceste condiţii în mod corect instanţa de fond a reţinut incidenţa în speţă a dispoziţiilor
art.1385 alin.2 Cod civil, în sensul că se vor acorda despăgubiri doar pentru prejudiciul a cărui
producere este neîndoielnică şi nu pentru prejudiciul eventual.
Referitor la daunele morale solicitate, consideră că în mod corect instanţa de fond a apreciat
asupra cuantumului acestora, raportat la izvorul acestora, precum şi la urmările produse, atestate şi
de probatoriul administrat în cauză.
Apelantul a depus răspuns la întâmpinare solicitând schimbarea sentinţei, iar pe fond
admiterea cererii de despăgubiri civile aşa cum a fost formulată şi obligarea pârâtului la plata
sumelor constând în cheltuieli materiale în cuantum de 54.927 RON şi daune morale în cuantum de
300000 RON.
Arată că atitudinea violentă a pârâtului a continuat şi după plecarea apelantului de la CSM
Bucureşti, fiind lovit cu brutalitate ori de câte ori s-au întâlnit în teren, ca adversari, de asemenea
aspecte care rezultă din materialul probator administrat în cauză, respectiv proba testimonială şi
planşe foto.
Instanţa de fond a reţinut, punct de vedere la care achiesează şi intimatul că plecarea sa de la
CSM Bucureşti s-a datorat exclusiv nemulţumirii că pârâtul a fost exclus din echipă. A dovedit că a
înţeles să părăsească clubul datorită imposibilităţii de a mai juca alături de pârât, întrucât în urma
acestui incident s-a creat o tensiune permanentă în timpul meciurilor şi antrenamentelor, iar cum
sportul practicat este un sport de echipă, aceasta afecta activitatea întregii echipe şi implicit şi
rezultatele.
Mai arată că intimatul susţine în mod greşit că el a înţeles să părăsească clubul datorită
imposibilităţii fizice de a mai activa. Ori, în speţa de faţă nu imposibilitatea fizică de a mai activa la
club a determinat plecarea sa, ci un factor mult mai important şi anume presiunea psihică ce s-a
instalat asupra sa ca urmare a incidentelor apărute, presiune psihică ce l-a determinat să ia o măsură
drastică în privinţa carierei sale.
Instanţa de fond în mod greşit a apreciat acest prejudiciu doar sub aspectul suferinţei fizice
ca urmare a loviturilor primite şi nu a analizat toate consecinţele,. Pe toate planurile, ca urmare a
faptului că a fost victima acelui incident.
Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea apelului aşa cum a fost formulat,
schimbarea sentinţei apelate, iar pe fond admiterea cererii de despăgubiri civile aşa cum a fost
formulată şi obligarea pârâtului la plata sumelor constând în cheltuieli materiale în cuantum de
54.927 RON şi daune morale în cuantum de 300.000 RON.
Analizând sentinţa apelată prin prisma criticilor invocate şi apărărilor formulate, în raport
de dispoziţiile art. 478-479 Noul Cod procedură civilă apelul este nefondat, din următoarele
considerente:
Curtea apreciază că în mod greşit prima instanţă a reţinut că nu i se cuvin reclamantului
daunele materiale în cuantumul solicitat deoarece, în ceea ce priveşte salariile, contractul de muncă
a încetat la iniţiativa reclamantului, fără legătură cu faptele imputate pârâtului, că organizarea

38
conferinţei de presă reprezintă opţiunea reclamantului, astfel că nu-i pot fi imputate pârâtului
cheltuielile ocazionate de acest eveniment.
Raţionamentul este greşit întrucât, chiar pârâtul, la interogatoriul luat în faţa instanţei de
fond (fila 36, dos) răspunde că relaţiile profesionale cu reclamantul au avut de suferit după incident
şi că reclamantul a cerut la club să plece unul dintre ei din club, astfel că nu se poate reţine că
plecarea din club a reclamantului nu a fost determinată de incidentul produs.
Cu privire la organizarea de către reclamant a unei conferinţe de presă, deducem din
materialul probator că aspectele legate de incident trebuiau lămurite public deoarece inclusiv
pârâtul, după incident, a fost solicitat să dea lămuriri presei, însă a refuzat(fila 37, dosar fond,
răspunsul la întrebarea nr. 7)
Toate acţiunile reclamantului în legătură cu activitatea s-a la CSM (Clubul Sportiv
Municipal) Bucureşti după data de 11 martie 2012 a fost determinată de împrejurarea că la acea dată
după finalul meciului cu echipa Energia Tg Jiu, pârâtul S. A. l-a lovit pe coechipierul său D.D.M,
reclamant în cauză, neavând nici o relevanţă în prezenta cauză împrejurarea că prin Ord. nr.
4879/P/2010 pronunţată în 8 octombrie 2012, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a
pârâtului sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 180 alin 2 Cod penal şi
aplicarea unei sancţiuni administrative cu amenda în cuantum de 1000lei.
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că legitimarea sportivului D.D.M la un alt
club şi deci plecarea sa de la CSM Bucureşti a fost determinată şi de lipsa de reacţie faţă de situaţia
creată de atitudinea celuilalt sportiv, pârâtul în cauză, a clubului cu care reclamantul avea încheiat
contractul de prestări servicii nr. 2070/21.06.2011.
Astfel, deşi reclamantul D. a depus la Preşedintele Clubului CSM Bucureşti un memoriu
(fila 25-26, dosar fond) în care arată că nu se mai simte în siguranţă în vestiarul echipei(după ce a
fost bătut de coechipierul său, pârâtul S, n.n.), că nici nu mai poate întreţine relaţii optime de joc cu
pârâtul şi că ar dori să i se elibereze certificatul de transfer, clubul, pe acelaşi memoriu, pune
rezoluţia de sancţionare tot a reclamantului cu reducerea salariului pe luna martie la jumătate dar şi
acea jumătate să fie diminuată cu 20% şi totodată să i se desfacă contractul de muncă începând cu
13(14) martie deoarece nu s-a mai prezentat la antrenamente. Or, este greu de crezut că la două zile
după lovitura primită în zona arcadei, cum însuşi pârâtul recunoaşte (fila 36, dosar fond, răspunsul
la întrebarea nr.3) şi cum probabil arăta ca în planşele fotografice (fila 54-55, dosar fond) făcute
după intervenţiile chirurgicale, acesta – reclamantul - ar mai fi fost apt din punct de vedere sportiv
să participe la antrenamente.
Coroborând acest înscris cu cel de la fila 27(dosar fond) ce poartă număr de ieşire de la
CSM Bucureşti 897/27 martie 2012, rezultă că până în această dată, pârâtul S nu fusese sancţionat
de club în nici un fel în urma acestui incident din 11 martie şi abia în 27 martie 2012, deci la două
săptămâni după evenimentul ce stă la baza prezentei cereri de despăgubiri, clubul sancţionează pe
pârât cu „ultim avertisment‖ şi amendă de 500 Euro.
Din probele existente la dosar, respectiv proba cu înscrisuri al căror conţinut nu a fost
contestat, rezultă că pârâtul S. D.A a mai avut ieşiri de genul incidentului produs cu reclamantul,
lovind doi componenţi ai echipei Energias Tg Jiu, pe M. şi pe E. fiind „protagonistul unor partide de
box‖ (fila 24, dosar fond), a fost sancţionat şi cu alte ocazii (fila 22-23, dosar fond) de către alte
cluburi pentru care a jucat, cum ar fi, după partida Energia-Dinamo Braşov când a lovit cu pumnul
în figură pe B.V., fratele selecţionerului echipei naţionale, după meciul Steaua - Politehnica
Timişoara, când a fost amendat şi chiar suspendat două etape, astfel că se explică sintagma „ultim
averstiment‖.
Este evident, din analiza probatoriului că plecarea reclamantului de la CSM Bucureşti a fost
determinată exclusiv de acţiunea pârâtului, astfel că solicitarea reclamantului de a-i fi plătite
salariile pentru lunile aprilie, mai, iunie, iulie 2012 este justificată, reprezentând beneficiul
nerealizat pentru acesta, urmare a părăsirii clubului.
De asemenea, cheltuielile organizării conferinţei de presă, dovedite a fi efectuate, cu factura
nr. F 401 nr.303856/09.04.2012 sunt pe deplin justificate, neexistând la dosar vreo dovadă din care
39
să rezulte că pârâtul sau clubul la care cele două părţi litigante erau legitimate au oferit părţii
explicaţii cu privire la incidentul din 11 martie 2012, astfel încât să facă de prisos conferinţa de
presă organizată de către reclamat.
Nu se poate reţine nici că nu era necesară o astfel de conferinţă din moment ce contractul de
prestări servicii nu conţine nici o obligaţie pentru club de a apăra imaginea sportivilor săi, fiind un
contract de prestări servicii, se deduce că sportivul trăieşte din activitatea sa pe care o excercită
după regulile sportului practicat şi din imaginea publică pe care o oferă iubitorilor de sport direct
sau prin intermediul mass-mediei de specialitate.
Orice club sportiv are un regulament de ordine interioară care trebuie călăuzit de
desfăşurarea activităţii pe principiul bunei-credinţe, al respectului reciproc între instituţie angajaţi și
sportivi, respectiv între angajaţi si sportivi, al non-discriminării, adică al egalităţii de tratament, al
răspunderii personale etc., de asemenea Federaţia are un regulament în care sunt prevăzute sancţiuni
atât pentru cluburi, cât şi pentru jucători, aşa încât viaţa sportivă nu se desfăşoară în afara societăţii
şi nu este ruptă de regulile sociale, prin urmare, orice faptă săvârşită de o persoană prin care se
aduce atingere integrităţii fizice sau morale ale unei alte persoane ori patrimoniului acesteia,
constituie o faptă cauzatoare de prejudicii care poate fi sancţionată administrativ, disciplinar sau
judiciar.
În raport de cele reţinute, Curtea apreciază că, pe lângă suma acordată de prima instanţă care
s-a limitat la oferta pârâtului prin întâmpinare (fila 54, dosar fond) arătând că este justificată doar
suma de 5000 lei pe care înţelege să o acorde pentru tratamentul medicamentos suportat de
reclamant, reclamantul este îndreptăţit la plata celor 4 indemnizaţii aferente, calculate conform
contractului nr.20170/2011(fila 22, dosar fond), adică: 162 900:12= 13.575leix4=54.300lei, la care
se adaugă c/valoarea serviciilor ce ţin de organizarea conferinţei de presă (fila 17-18, dosar fond),
deci +1427,20lei=55.727,20lei, total.
Având în vedere că, potrivit calculelor, suma rezultată depăşeşte suma solicitată cu titlu de
daune material de însăşi reclamant, instanţa va acorda cuantumul solicitat de către reclamant prin
acţiunea introductivă, adică 54 927 lei(RON) păstrând alături de această sumă şi suma de 5000 lei,
oferită de pârât prin întâmpinare şi acordată de instanţa de fond, motivaţia fiind aceea că
reclamantul nu a formulat o precizare a acţiunii prin care să renunţe la cheltuielile ocazionate de
medicaţie, analize, intervenţia chirurgicală etc.
În ceea ce priveşte solicitarea de acordare a daunelor morale, Curtea are în vedere atât
situaţia de fapt, aşa cum rezultă din economia dosarului, cât şi motivele de fapt şi de drept ale
cererii în despăgubiri formulate în prezenta cauză.
În exercitarea controlului judiciar asupra sentinţei apelate, Curtea are în vedere că, în
principiu, dauna morală este definită ca fiind orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care
constituie atributele personalităţii (Rene Savatier, La theorie des obligations, Dalloz, 1967, pag.
344). Jurisprudenţa a lăsat locul unor aprecieri rezonabile şi echitabile de natură să ofere o anumită
satisfacţie compensatorie pentru prejudiciul moral suferit.
Cuantificarea prejudiciului moral nu este supus unor criterii legale de determinare, ci este
apreciat de instanţe în raport de consecinţele negative suferite de către cei implicaţi, de valorile
morale lezate şi măsura în care le-a fost afectată situaţia familială sau profesională.
Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor strâns legate de fiinţa umană, cum
sunt sănătatea, integritatea fizică, demnitatea, intimitatea vieţii private şi a oricăror alte drepturi cu
caracter nepatrimonial.
Însă, cuantificarea prejudiciului moral, este subordonată condiţiei aprecierii rezonabile, pe o
bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs părţii lezate, reglementată prin
art. 41 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Examinarea temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate, obligă instanţa de control judiciar să
constate dacă s-au respectat toate dispoziţiile legale pentru judecarea acţiunii potrivit cu normele
codului civil care conţin dispoziţii de principiu care să permită interpretarea extensivă în analiza
cererii de acordare a daunelor, titularul unei astfel de cereri nu trebuie să dovedească prejudiciul
40
moral sub aspect valoric, ci doar să aducă un minim de argumente şi indicii din care să rezulte
afectarea sa de natură a conduce la concluzia prejudicierii sale morale.
Dreptul la integritatea fizică şi psihică a persoanei se înscrie în sfera drepturilor şi
libertăţilor ce sunt garantate prin art. 15 pct.1 , art. 22 şi art. 23 din Constituţia României, iar
atingerile aduse acestor drepturi şi libertăţi fundamentale pot cauza atât prejudicii materiale cât şi
prejudicii morale ce trebuie remediate tocmai ca o garanţie a faptului că autorităţile statului prin
care se înfăptuieşte actul de justiţie, constrâng la respectarea acestor drepturi şi libertăţi
fundamentale.
Curtea apreciază că suma de 50.000 este de natură să asigure o compensaţie reală şi
satisfăcătoare pentru suferinţele de ordin moral îndurate de reclamant, apreciind că atât ca
persoană, cât şi viaţa sa de sportiv au fost afectate, acesta suferind traume psihice, urmare a creării
nevoii de a schimba echipa, a merge de la o echipă a unui club bucureştean la o echipă din
provincie, chiar dacă echipa la care s-a legitimat ulterior are jucători de valoare, performanţa unui
sportiv este analizată şi după numele şi renumele echipei la care activează, pentru reclamant, acest
transfer deşi asumat de reclamant nu a fost determinat de către acesta, apare mai degrabă ca un
regres în cariera sportivă, iar nu ca o evoluţie ceea ce impune necesitatea reparării unui asemenea
prejudiciu moral cu o sumă ce reprezintă, în opinia instanţei, prejudiciul nepatrimonial încercat de
apelantul-reclamant.
În considerarea celor expuse anterior, în conformitate cu prevederile art. 480 alin 2 NCPC
apelul fiind fondat, urmează a fi admis, va fi schimbată în parte sentinţa în sensul că va fi obligat
pârâtul să plătească reclamantului suma de 54.927 RON cu titlu de daune materiale şi 50.000 RON
cu titlu de daune morale., urmând a fi menţinute restul dispoziţiilor.
Văzând şi prevederile art. 451 şi următoarele NCPC, va obliga intimatul către reclamant la
plata sumei de 2500 lei cheltuieli de judecată în apel. (Decizia civilă nr. 5635/19.11.2015 – Secția I
civilă, rezumat judecător Florica Diaconescu)

5. Acţiune în simulaţie prin interpunere de persoane.

Simulaţia, ca operaţiune juridică complexă, prezintă interes pentru părţi ca autori ai

manifestării de voinţă.
În cazul simulaţiei prin interpunere de persoane, părţile trebuie să fie aceleaşi în ambele
operaţii juridice pe care aceasta se clădeşte, fie, acestea încheie o convenţie prin care, de comun
acord, stabilesc caracterul simulat al actului public. Scopul urmărit de participanţii la simulaţie
este acela de a ascunde terţilor de contract, respectiv a celor din afara celor două acte juridice,
prin ceea ce se numeşte contraînscris, adevărata lor voinţă juridică.
De aici rezultă că, părţile simulaţiei - ca autori ai mecanismului simulator - sunt atât cele
din actul public şi aparent cât şi cele din actul ostensibil – secret - cu precizarea că, atunci când
între acestea nu există identitate deplină, părţile simulaţiei sunt cele care rezultă din acordul
trinomic care a iniţiat şi materializat mecanismul juridic simulator.
Cum art. 1175 Cod Civil stabileşte că, actul secret, care modifică un act public nu poate
avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali şi un asemenea act nu poate
avea nici un efect contra altor persoane, în lipsa identităţii de părţi contractante din cele două
contracte dar şi în lipsa acordului simulatoriu trinomic – interpus, interponent şi parte
contractantă nu pot fi reţinute ca fiind întrunite condiţiile simulaţiei prin interpunere de persoane.

Prin acţiunea înregistrată la instanţă la data 03.02.2012, reclamantul T.T. a chemat în

judecată pe pârâţii P.D. I., I. I. şi I.Z., solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa
să se constate simulaţia prin interpunere de persoane a contractului de vânzare cumpărare
autentificat la 21.05.2002 al BNP, intabulat în Cartea funciară şi să se constate dreptul de
proprietate exclusiv asupra imobilului situat în Craiova nr.55, judeţul Dolj.

41
 În motivarea acţiunii, reclamantul arată că, la data de 21.05.2002 a fost încheiat la BNP. un
contract de vânzare cumpărare, având ca obiect imobilul situat în Craiova judeţul Dolj între I. I. şi I.
Z. a, în calitate de vânzători, pe de o parte reclamantul., împreună cu P. D.-I., în calitate de
cumpărători în cote indivize de ½ fiecare.
S-a mai arătat că părţile s-au obligat să încheie acest act public şi aparent ce nu corespundea
voinţei reale, în scopul dobândirii de către pârâta P. D.-I., cu care se afla la acea dată într-o relaţie
de concubinaj, a unei siguranţe de ordin locativ, în raport cu descendenţii săi, existând temerea ca în
cazul unei stări precare sănătăţii ori în cazul decesului, moştenitorii ar fi intenţionat evacuarea
acesteia din locuinţă, motiv pentru care s-au înţeles ca în actul public de vânzare cumpărare să se
menţioneze numele acesteia în calitate de cumpărător pentru a crea astfel aparenţa faţă de
descendenţi săi.
Reclamantul a arătat că este adevăratul şi singurul proprietar al contractului de vânzare
cumpărare şi a achitat în întregime vânzătorilor preţul stabilit, sens în care a încheiat la data de
20.05.2002 la BNP, un contraînscris, intitulat convenţie de vânzare cumpărare care reflectă voinţa
reală a părţilor, fiind de fapt proprietarul real şi exclusiv al imobilului, prin achitarea preţului.
În drept, si-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art.1289 Cod civil.
Pârâţii I. I. ŞI I. Z. au formulat întâmpinare prin care au arăta că sunt de acord cu admiterea
acţiunii formulate de către reclamantul T. T.
Pârâta P. D. I. a formulat întâmpinare prin care a arătat că în mod nejustificat reclamantul a
solicitat repunerea cauzei pe rol, deoarece cauza penală se află încă pe rolul Parchetului de pe lângă
Judecătorie..
Prin sentinţa civilă nr. 14381/21.11.2014 pronunţată de Judecătoria Craiova a fost admisă
acţiunea în constatare simulaţie, s-a constatat simulaţia prin interpunere de persoane a contractului
de vânzare-cumpărare autentificat încheiat la 21.05.2002 de BNP, s-a constatat dreptul de
proprietate al reclamantului T.T. asupra imobilului P+1 situat în Craiova judeţul Dolj şi a fost
obligată pârâta P. I. D. să-i plătească reclamantului suma de 6041 lei, cu titlu de cheltuieli de
judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Dispunând că actul secret care modifică un act public nu poate avea putere decât între
părţile contractante şi succesorii lor universali, art.1175 Cod civil consacră în mod implicit
valabilitatea şi eficienţa între părţi a actului real şi nevalabilitatea acestuia, pentru aceleaşi părţi a
actului general.
Totodată, instanţa a apreciat că simulaţia nu este prin ea însăşi o cauză de nulitate, dar ea nu
conferă nici un privilegiu părţilor, care nu sunt exonerate la încheierea actului secret de
îndeplinirea condiţiilor pe care ar trebui să le satisfacă în cazul în care actul ar fi fost săvârşit în
condiţii normale.
Mai mult decât atât, legea nu obligă părţile să dezvăluie operaţiunile juridice pe care le
încheie şi nu la opreşte, în principiu, să ascundă printr-un act aparent un alt act real, dar secret, dar
mobilurile care îndeamnă părţile să recurgă la simulaţie nu sunt întotdeauna ilicite sau reprobabile.
Actul juridic secret care înlătură sau modifică pe cel aparent, se încheie de regulă în formă
scrisă (contraînscris). Absenţa acestuia înseamnă inexistenţa unei recunoaşteri a simulaţiei, dar
între părţi proba este supusă normelor de drept comun referitoare la dovada actelor juridice.
Instanţa a constatat că actul secret destinat să modifice actul aparent şi să facă între părţi
contraproba celor susţinute în act, trebuie să fie concomitent sau, eventual, anterior actului juridic
aparent.
Astfel, instanţa a apreciat că, aşa cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, între părţi
s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare autentificat la 21.05.2002 la BNP. contract prin care
pârâţii I.I. şi I.Z. au vândut reclamantului T.T. şi copârâtei P.D. I., imobilul situat în Craiova,
judeţul Dolj, compus din parter şi etaj, la preţul de 1.275.000.000 lei.
Anterior contractului de vânzare cumpărare menţionat mai sus, părţile au încheiat şi un act
sub semnătură privată anterior actului autentic, respectiv convenţia de vânzare cumpărare, încheiată
42
la data de 20.05.2002 la BNP, convenţie prin care pârâţii I.I. şi I.Z. au vândut reclamantului T.T.
acelaşi imobil situat în Craiova, judeţul Dolj, compus din parter şi etaj, preţul vânzării fiind de
1.275.000.000 lei, fiind certă existenţa simulaţiei, prin subrogarea persoanei cumpărătorului a nudei
proprietăţi.
În baza art. 274 alin.1 Cod de procedură civilă, instanţa a obligat pârâta P. I.D. să plătească
reclamantului T.T. suma de 2539 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta P. D. I. arătând că nu a avut cunoştinţa
despre un astfel de înscris, precum si faptul ca, înţelegerea a fost sa cumpere casa in cote egale,
fiecare fiind proprietar pe 1/2 din imobil.
Aceste aspecte au fost foarte clar stabilite prin contract, întrucât, nefiind căsătoriţi, nu opera
prezumţia legala de comunitate de bunuri, şi a înţeles sa formuleze plângere la Parchet pentru
săvârşirea mai multor infracţiuni, aspect pentru care instanţa a suspendat cauza.
Judecata s-a reluat după soluţionarea cauzei penale şi, deşi s-a dat neînceperea urmăririi
penale, această soluţie nu a avut ca temei art.10 lit. a din Cod Procedură Penală Vechi, respectiv
„fapta nu există", ci pe art.10, respectiv ca a intervenit prescripţia faptei.
La reluarea judecaţii a solicitat instanţei sa pună in vedere reclamantului sa depună la dosar
actul secret in original, insa acest act nu a fost depus niciodată, nici la instanţa civila nici la cea
penala, pentru a putea fi supus expertizării.
Intimatul reclamant a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea apelului, arătând
că în realitate adevăratul şi singurul beneficiar al contractului public şi autentic este reclamantul, ce
a achitat în întregime vânzătorilor preţul stabilit, în cuantum de 1.275.000.000 lei, în sensul celor
arătate mai sus, a încheiat la data de 20.05.2002 un contraînscris intitulat "Convenţie de vânzare-
cumpărare", ce reflectă voinţa reală a părţilor şi în care se menţionează corect că proprietarul
exclusiv al imobilului ce face obiectul tranzacţiei din 21.05.2002 încheiată la BNP este T.T.
In condiţiile în care, la momentul depunerii acţiunii la Judecătoria Craiova relaţia dintre
intimat şi apelanta P. D.-I. era grav deteriorată, aceasta părăsind domiciliul comun, a promovat o
acţiune în vederea înlăturării efectelor contractului autentic, public şi aparent, urmând ca singurul
contract eficient să rămână cel secret încheiat la data de 20.05.2002, ce reprezintă realitatea de fapt
şi de drept care adevăratul proprietar al întregului imobil este intimatul-reclamant, acţiunea a fost
admisă de Judecătoria Craiova prin sentinţa atacată.
În mod constant în doctrina şi practica judiciară în materie s-a statuat că "identitatea dintre
părţile actelor publice şi cel secret nu reprezintă o condiţie pentru existenţa simulaţiei", instanţele
admiţând cvasitotalitatea acţiunilor de acest gen.
Prin decizia nr.1233 din 1 iulie 2015 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul s-a admis
apelul formulat de apelanta pârâtă P.D. I. s-a schimbat sentinţa în sensul că s-a respins acţiunea ca
neîntemeiată.
S-a reţinut că la data de 21.05.2002, între reclamant şi apelanta pârâtă în calitatea de
cumpărători şi pârâţii intimaţi I.I. şi I.Z. în calitate de vânzători a fost încheiat contractul de vânzare
cumpărare autentificat. prin care cumpărătorii au achiziţionat în cote de ½ fiecare imobilul situat în
Craiova, judeţul Dolj, compus din parter etaj şi teren la preţul de 1.275.000.000 lei.
Anterior acestui contract la data de 20.05.2002, între reclamant în calitate de cumpărător şi
pârâţii I. I. şi I. Z., în calitate de vânzători a fost încheiat contractul de vânzare cumpărare pentru
acelaşi imobil şi în care s-a menţionat că acesta reprezintă voinţa reală a părţilor având valoarea
unui înscris secret faţă de contractul aparent simulat mai sus menţionat, care va fi încheiat la data de
21.05.2015 reclamantul cumpărător menţionând în această convenţie că preţul întregului imobil a
fost achitat de acesta şi că este singurul şi adevăratul proprietar.
Simulaţia prin interpunere de persoane presupune că părţile din contractul aparent urmăresc,
in mod conştient ca efectele sa se producă fata de o terţă persoana căreia i se asigura anonimatul cu
ocazia simulării.
În drept, s-a reţinut că simulaţia, ca operaţiune juridică, este reglementată de art. 1175 Cod
civil, potrivit căruia „actul secret care modifică un act public nu poate avea putere decât între părţile
43
contractante şi succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea niciun efect în contra altei
persoane".
Analiza textul normativ evocat se revelă condiţiile simulaţiei, care presupune existenţa
simultană a două convenţii, una publică şi aparentă, cealaltă secretă şi reală, care anihilează sau
modifică efectele convenţiei publice şi stabileşte adevăratele raporturi juridice dintre părţile
contractante, cuprinzând, în mod obligatoriu, acordul părţilor de a simula.
Tratată între formele simulaţiei, interpunerea de persoane ascunde persoana uneia dintre
părţile contractante, dobânditorul aparent al dreptului fiind persoana interpusă, care îl ascunde pe
adevăratul proprietar contractant în baza acordului simulatoriu.
Simulaţia prin interpunere de persoane pune în evidenţă o structură trinomică, rezultată din
faptul că există trei participanţi, şi anume: beneficiarul real al dreptului, persoana interpusă şi terţul
dobânditor.
În doctrină şi în jurisprudenţă s-a statuat, cu deplin temei, că în cazul simulaţiei prin
interpunere de persoane, formă a simulaţiei relative subiective, este absolut necesar ca acordul
simulatoriu să se realizeze între toţi cei trei participanţi la această construcţie juridică, şi anume:
terţul contractant, persoana interpusă şi interponentul. Prin urmare, actul public se încheie între
terţul contractant şi persoana interpusă, iar în actul secret figurează o a treia persoană, interponentul,
cu privire la care toţi trei au convenit să rămână ascunsă, în cele mai multe cazuri, pentru „ocolirea
unor norme prohibitive" şi care este adevăratul beneficiar al operaţiunii; terţul contractant cunoaşte,
aşadar, că a încheiat actul public cu o persoană interpusă, adevăratul său cocontractant fiind
interpusul.
Ceea ce este caracteristic pentru simulaţie este faptul că ea presupune existenţa
concomitentă, între aceleaşi părţi, a două contracte, unul public, aparent, denumit şi contract
simulat, prin care se creează o aparenţă juridică ce nu corespunde realităţii, şi un altul, secret,
denumit contraînscris, care corespunde voinţei reale a părţilor şi prin care anihilează în tot sau în
parte, aparenţa juridică creată prin actul public. Prin urmare, şi în cazul simulării prin interpunerea
de persoane, contraînscrisul trebuie încheiat tot între persoanele care au încheiat actul aparent, cu
precizarea că adevăratul beneficiar este o altă persoană, întrucât în cazul acestei simulaţii ambele
părţi din contract urmăresc în mod conştient ca efectele să se producă faţă de o terţă persoană. Or, în
speţă, contraînscrisul invocat de reclamant ca probă a simulaţiei prin interpunere de persoană nu a
fost încheiat între aceleaşi părţi din contract pârâta vânzătoare nefigurând în acesta.
Din această perspectivă s-a apreciat de instanţa de apel că neparticiparea pârâtei
cumpărătoare la perfectarea actului secret, prezumă că aceasta parte din contractul aparent nu a
urmărit ca efectele să se producă faţa de o terţă persoana (în speţă reclamantul care nu are calitatea
de terţă persoană ci de parte contractantă în ambele contracte) şi astfel nu poate fi reţinută simulaţia
prin interpunere de persoană, critica apelantei în acest sens urmând a fi apreciată ca fondată.
Pe de altă parte s-a mai reţinut că simulaţia prin interpunere de persoane presupune ca actul
secret să fie încheiat anterior sau concomitent cu actul aparent public.
În speţă analizând această condiţie a anteriorităţii încheierii actului s-a constatat că urmare a
cercetărilor penale efectuate la plângerea penală a pârâtei apelante s-a reţinut că la număr actului
autentic, în registrul general al notarului public apare înregistrat un alt solicitant S.E. cu legalizare
acte, în plus în antetul convenţiei încheiate la data de 20.05.2002 apare un număr de telefon care nu
a fost alocat BNP Făurar decât la data de 14.06.2002, ulterior întocmirii actului secret.
Faptul că în cursul urmăririi penale s-a apreciat că în lipsa actului secret în original nu se
poate efectua o expertiză a datei autentificării pronunţându-se o soluţie de neîncepere a urmăririi
penale ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, nu echivalează cu o reţinere a stării
de fapt expuse de reclamantul intimat prin acţiune, aşa cum a susţinut acesta prin întâmpinare.
Din înscrisurile depuse la dosar s-a mai apreciat că între cele 2 părţi s-au mai derulat şi alte
litigii între care şi acela prin care reclamantul intimat a solicitat obligarea pârâtei apelantei la plata
cotei sale părţi din impozitul aferent imobilului care face obiectul actului aparent, dar şi a cotei părţi
de ½ din contravaloarea asigurării imobilului şi a altor lucrări la acest imobil, litigii în care
44
reclamantul a menţionat că această obligaţie îi incumbă pârâtei reclamante ca urmare a calităţii de
coproprietar al imobilului.
Ori, toate acestea, precum şi neparticiparea pârâtei apelante la încheierea actului secret dar şi
aspectele menţionate cu referire la numărul de autentificare a actului secret nu pot să conducă decât
la concluzia că actul secret este întocmit ulterior actului aparent, cu intenţia de a frauda drepturile
cocontractantei ceea ce contravine condiţiilor de admisibilitate a simulaţiei prin interpunerea de
persoane.
Având în vedere toate acestea precum şi dispoziţiile art.480 alin.2 NCPC instanţa a admis
apelul în sensul că a schimbat sentinţa şi a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie arătând că în mod greşit instanţa de apel a reţinut ca nu poate fi vorba de simulaţie pe
simplul argument ca intimata parata nu semnează contraînscrisul secret.
Instanţa de fond nu a observat ca in speţa de fata nu exista o structura trinomica a
convenţiei, întrucât in cauza nu exista persoana interpusa -„omul de paie" existând numai 2 părţi -
familia I. in calitate de vânzători si T. in calitate de cumpărător, P. D. I. având in primul act - cel
public - calitatea de cumpărătoare pentru 1/2 din imobil in mod formal întrucât aceasta nu a achitat
din banii personali contravaloarea pârtii respective din imobil.
Astfel in primul contract, cel public părţile T. T.si P. D. I.. se aflau in prezenta unui mandat
fără reprezentare (convenţia de prête-nom) încheiat in baza afecţiunii reciproce existente la acel
moment intre T. T. - in calitate de cumpărător real si P. D. I. in baza relaţiilor de concubinaj
existente intre acestea, prin care una dintre părţi P. D. I. era împuternicita de cealaltă parte T. T să
cumpere 1/2 din imobilul supus judecaţii pe seama acestuia din urmă, dar ascunzând faţă de terţii -
mama recurentului T. T si descendenţii acestuia - care nu erau parte in nici unul dintre actele
juridice - calitatea de intermediar care lucrează pentru altul, pentru ca aceasta parte in calitate de
concubina sa obţină o siguranţa locativă in cazul morţii subite a recurentului.
În consecinţă, consideram ca instanţa prin această motivare a schimbat natura şi înţelesul
vădit lămurit al actului juridic dedus judecăţii.
Cel de-al doilea argument cuprins în motivarea hotărârii atacate este acela ca, intimata parata
a fost notificata de către reclamant - si s-a adresat si Primăriei Craiova in acest sens - sa îsi achite
cota de 50% din impozitul datorat pentru imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-
cumpărare. Acest aspect este interpretat in mod greşit/de către instanţa in sensul ca s-ar dovedi
astfel "lipsa oricărui acord simulatoriu‖. In realitate aceste demersuri ale reclamantului au fost
efectuate anterior promovării prezentei acţiuni. Mai mult decât atât, consideram ca pana la
pronunţarea unei hotărâri definitive si irevocabile in prezentul dosar, parata are toate drepturile dar
si toate obligaţiile ce ii incumba dreptului de proprietar, conform actului aparent, inclusiv obligaţia
de a-si achita contravaloarea utilităţilor consumate, dar si partea din impozitul aferent dreptului de
proprietate.
Potrivit dispozițiile art. 1169 din Vechiul Cod Civil - preluată în noul cod de procedură
civilă intrat în vigoare după intervenirea litigiului prezent între părţi, „cel care face o afirmaţie în
faţa instanţei trebuie să o dovedească".
Ori, în speţa de faţă, singurul care a produs dovezi în sensul celor pretinse este reclamantul.
În schimb, intimata-pârâtă nu a produs absolut nici-o dovadă; nu numai că nu a produs, nici nu a
propus vreo dată o dovadă din care să rezulte contrariul celor afirmate de mine.
In ceea ce priveşte faptul ca in registrul notarului public apare ca solicitant S.E. cu legalizare
de acte, acest audiat fiind de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, a declarat ferm ca
lui ii aparţine numai actul cu nr. 1623/20.05.2002 care este trecut in dreptul numelui sau, rezultând
indubitabil ca nr. purtat de încheierea de legalizare a convenţiei de fata - aparţine unei alte persoane,
adică reclamantului.
Faptul ca s-a stabilit ca este prescrisa răspunderea penala constituie tocmai faptul ca actul a
fost încheiat cu certitudine la data de 20.05.2002 și în baza tuturor probelor administrate de
procuror si nicidecum la o data ulterioară aşa cum fără nici o probă susţine reclamanta apelanta
45
intimata si instanţa de judecata. Mai mult chiar, intimata apelanta sugerează ca data de redactare a
înscrisului 2007 sau 2010, motiv pentru care s-a declanşat si percheziţia informatica, lucru ce a
condus la contrazicerea afirmaţiilor acesteia.
În drept, s-a formulat prezenta cerere în temeiul art. 304 Cod procedură civilă alin. 7, 8 si 9.
Pârâta P. D. I. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca fiind nefondat,
motivându-se în esenţă că, în cauză nu a fost probat acordul simulatoriu între toate părţile
contractante.
Analizând decizie recurată prin prisma criticilor expuse şi a apărărilor formulate, şi în raport
cu dispoziţiile legale aplicabile, Curtea constată că aceasta este legală, recursul declarat urmând a fi
respins pentru considerentele ce vor fi arătate în cele ce urmează.
Ca o chestiune prealabilă este necesar a se observa că, în raport de data investirii instanţei
prin cererea introductivă -06.02.2012, cauza este supusă dispoziţiilor Codului de Procedură civilă
anterior, întrucât noul cod de procedură civilă a intrat în vigoare la 15. 02.2013.
Pe fond, decizia recurată dezleagă problema dedusă judecăţii în sensul că, în cauza, nu poate
fi reţinută simulaţia prin interpunere de persoane - contrar soluţiei pronunţată de instanţa de fond -
fiind expuse totodată argumentele care au condus la această concluzie, respectiv neparticiparea
pârâtei cumpărătoare la încheierea actului secret şi încheierea acestui act ulterior încheierii actului
aparent fiind vădită intenţia de fraudarea a drepturilor acesteia.
Curtea constată că soluţia instanţei de apel este legală, neputându-se reţine simulaţia prin
interpunere de persoane în cauză, cu consecinţa reţinută corect de această instanţă, a respingerii
cererii de chemare în judecată.
Astfel, se reţine că simulaţia, în general, se realizează dacă două sau mai multe persoane
încheie o convenţie aparentă ale cărei efecte sunt fie modificate, fie total eliminate de către o altă
convenţie, destinată să rămână secretă.
Este necesar pentru soluţionarea cauzei de faţă, a se stabili care este cercul persoanelor
pentru care simulaţia prezintă interes şi a se analiza dacă, în speţă, acest cerc este verificabil şi
corespunde condiţiilor de admisibilitate a simulaţiei prin interpunere de persoane.
Simulaţia ca operaţiune juridică, complexă prezintă interes pentru părţi – adică pentru autorii
manifestării de voinţă care, în cazul acestui tip de simulaţie, prin interpunere de persoane, fie
trebuie să fie aceleaşi în ambele operaţii juridice pe care aceasta se clădeşte, fie, acestea au încheiat
o convenţie prin care, de comun acord, au stabilit caracterul simulat al actului public. Aceasta
întrucât, scopul urmărit de participanţii la simulaţie este acela de a ascunde terţilor de contract –
respectiv a celor din afara celor două acte juridice - prin ceea ce se numeşte contraînscris, adevărata
lor voinţă juridică.
De aici rezultă, astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa că, părţile simulaţiei - ca autori ai
mecanismului simulator - sunt atât cele din actul public şi aparent cât şi cele din actul ostensibil –
secret - cu precizarea că, atunci când între acestea nu există identitate deplină, părţile simulaţiei sunt
cele care rezultă din acordul trinomic care a iniţiat şi materializat mecanismul juridic simulator.
Cum art. 1175 Cod Civil stabileşte că, actul secret, care modifică un act public nu poate
avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali şi un asemenea act nu poate
avea nici un efect contra altor persoane, în lipsa identităţii de părţi contractante din cele două
contracte dar şi în lipsa acordului simulatoriu trinomic – interpus, interponent şi parte contractantă,
Curtea constată că, nu pot fi reţinute ca fiind întrunite condiţiile simulaţiei prin interpunere de
persoane.
În speţă, părţile din cele două contracte nu sunt total identice, pârâta P.D. I. nefiind parte a
celui considerat secret- contraînscris, încheiat între reclamant şi pârâţii- vânzători I., acesteia
nefiindu-i totodată opus vreun alt înscris sau o convenţie din care să rezulte acordul său cu privire
la operaţiunea juridică încheiată.
Aceasta înseamnă că actul secret – încheiat între reclamant şi pârâţii I. la care nu a
participat şi cel de-al treilea din actul public, respectiv pârâta P.D.I., nu poate fi opus acesteia din

46
urmă, atâta vreme cât conivenţa simulatorie nu a fost dovedită şi probată, teza finală a art. 1175 Cod
Civil statuând că actul secret nu poate avea nici un efect contra altor persoane.
În ceea ce priveşte data contraînscrisului, Curtea reţine că, deşi în jurisprudenţă, pornind
de la preceptele doctrinare mai vechi, s-a statuat că acesta trebuie să fie anterior ori concomitent cu
actul public, încheierea acestuia în sens de instrumentum poate fi ulterioară încheierii actului public
cu condiţia ca existenţa lui ca negotium sa fie în mod cert anterioară, el reprezentând în fapt,
acordul simulatoriu trinomic necesar pentru existenţa simulaţiei prin interpunere de persoane.
Prin urmare, relaţia temporală între actul secret si actul aparent - care reprezintă un aspect
dezbătut în cauză, fiind în acelaşi timp şi motiv de recurs - prezintă importanţă în măsura în care
manifestarea de voinţă a părţilor simulaţiei este privită în sens de negotium iuris si nu in sens de
înscris constatator instrumentum, simulaţia ca mecanism juridic existând chiar dacă înscrisul
constatator al actului secret (ocult) a fost întocmit după actul aparent, dar numai atâta timp cat
acordul simulator, concretizat in manifestarea de voinţă trinomică a fost realizat anterior, neavând
deci relevanţă data actului secret privit în sens de instrumentum.
Astfel, deşi reclamantul a plasat momentul încheierii contraînscrisului anterior încheierii
actului aparent- reţinând totodată aici toate neregularităţile sesizate de pârâtă cu privire la data
realizării contraînscrisului şi menţionate ca atare în soluţiile penale depuse la dosar - acesta nu a
reuşit cu deplin temei să dovedească aspectul esenţial şi necesar pentru existenţa operaţiunii
juridice, pe care a solicitat instanţei să o constate prin acţiunea introductivă, şi anume: participarea
pârâtei P. D. I. la înţelegerea simulatorie.
Întrucât acordul simulator nu a fost dovedit a fi existat în cauză, anterior încheierii
contractului public de vânzare-cumpărare. , Curtea constată că, în mod corect s-a reţinut de către
instanţa de apel că, în speţă, nu se verifică elementele simulaţiei prin interpunere de persoane,
invocată expres de reclamant prin cererea de chemare în judecată –respectiv nu se confirmă
înţelegerea dintre reclamant şi pârâta P. D. I. pe de-o parte şi vânzători pe de altă parte ca în actul de
vânzare cumpărare – public - să apară şi numele pârâtei în calitate de cumpărătoare, din motive de
siguranţă locativă a acesteia, în raport cu descendenţii reclamantului.
Dimpotrivă, cele susţinute de pârâtă şi confirmate de altfel, chiar de reclamant şi de toate
înscrisurile depuse în apel la filele 41- 51 - din care rezultă că acesta a solicitat obligarea pârâtei la
plata cotei părţi corespunzătoare a impozitul aferent imobilului achiziţionat şi a cheltuielilor
efectuate cu ocazia unor acte de conservare şi administrare a acestui imobil - dovedesc lipsa unei
înţelegeri anterioare dintre părţi cu privire la persoana titulară a dreptului de proprietate şi prin
urmare a obligaţiilor privind imobilul, altfel decât rezultă din contractul de vânzare –cumpărare
încheiat la 1250/21.05.2002.
Curtea constată că în notificările şi cererile adresate pârâtei, poziţia reclamantului este mai
mult decât tranşantă în a o considera pe aceasta obligată la suportarea a ½ din toate cheltuielile de
întreţinere a imobilului în litigiu, corespunzător cotei sale ideale de proprietate, conform
contractului de vânzare –cumpărare.
În opoziţie cu aceste înscrisuri, susţinerea că, până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti
definitive şi irevocabile în cauză, pârâta are toate obligaţiile ce incumbă titularului unui drept de
proprietate nu face decât să infirme existenţa unui acord simulatoriu anterior între părţi cu privire la
titularul dreptului de proprietate asupra imobilului, nefăcându-se nicio dovadă a opoziţiei pârâtei cu
privire la cele solicitate de reclamant prin respectivele cereri.
Curtea reţine că nu instanţa este cea care stabileşte acordul simulator ci, existenţa
anterioară a acestuia este probată în faţa instanţei şi ca urmare, constatată de aceasta a fi existat la
data încheierii actului public, în cadrul unei acţiunii în simulaţie, acţiune promovată de către partea
care, în contra unei sau celorlalte părţi ale mecanismului simulator, solicită ca actul secret dintre ele
să-şi producă efectele juridice astfel cum au convenit, ceea ce, în speţă, nu s-a confirmat.
Referitor la menţionarea pentru prima dată de către reclamant, în recurs, a temeiului juridic
al acţiunii sale ca fiind simulaţia sub forma mandatului fără reprezentare (convenţia de prete-nom),
Curtea a respins acest motiv de recurs în temeiul dispoziţiilor art. dispoziţiile art. 294 Cod
47
Procedură Civilă raportat la art. 316 Cod Procedură Civilă potrivit cărora nu pot fi aduse pentru
prima dată în discuţie în recurs, elemente de fapt sau de drept care n-au făcut obiectul dezbaterilor
contradictorii în faţa instanţelor de fond.
Constatând legalitatea deciziei recurate, în sensul neîntrunirii condiţiilor de admisibilitate a
simulaţiei prin interpunere de persoane, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de reclamant.
(Decizia nr. 692/18 noiembrie 2015 - Secţia I Civilă, rezumat judecător Carmen Tomescu)

CONTRACTE CIVILE

1. Promisiune de donaţie.

Operaţiunea juridică descrisă în declaraţia notarială dată de autor corespunde definiţiei

contractului de donaţie - contract solemn, unilateral şi cu titlu gratuit prin care donatorul în
condiţiile în care autorul a intenţionat în mod liber să îşi micşoreze patrimoniul său cu sumele de
bani pe care le avea de încasat şi cu care majora patrimoniul recurentelor, fără a primi nimic în
schimb.
În cauză este vorba de o ofertă de donaţie făcută de autor întrucât declaraţia dată putea
produce efectele specifice contractului de donaţie numai în momentul în care, respectând condiţia
formei autentice, era exprimată şi voinţa celor două beneficiare ale donaţiei, acceptarea acesteia
fiind o condiţie de valabilitate a donaţiei.
Cum ofertei de donaţie nu i-a urmat notificarea acceptării acesteia de către cele două
beneficiare, împrejurarea că autorul a decedat între timp, determină în mod necesar ineficacitatea
ofertei, potrivit vechiului cod civil sub imperiul căruia a fost dată declaraţia supusă analizei, art.
814 Vechiul Cod Civil: „Donaţiunea nu obligă pe donator şi nu va produce nici un efect decât în
ziua în care va fi fost acceptată. Acceptarea poate fi făcută sau în act sau într-un act autentic
posterior, mai înainte însă de moartea celui ce dăruieşte.(…)„

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Caracal reclamantele P. G. L. şi M. F. au

chemat în judecată pe G. V. prin moştenitorii săi G. O., G.M. G. în calitate de descendenţi gr.I şi G.
U. în calitate de soţie supravieţuitoare, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie
obligaţi la plata sumei de bani reprezentând 1/3 din despăgubirile primite în baza Legii nr. 290/2003
de către G.V. V. şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 4739/07.11.2012, pronunţată de Judecătoria Caracal, s-a respins ca
neîntemeiată acţiunea formulată de reclamante, reţinându-se în esenţă că prin acţiunea formulată de
reclamante a fost chemată în judecată o persoană decedată, respectiv G.V., decedat din data de
2.08.2008, care nu poate fi titular de drepturi şi obligaţii civile, subiect de drept civil, fiind o
persoană lipsită de capacitate de folosinţă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamantele P. G. L. şi M.F., criticând-o sub
aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, deoarece în mod eronat instanţa de fond a respins cererea pe
motiv că reclamantele nu au justificat nici un drept propriu din valoarea despăgubirilor stabilite de
pe urma autorilor G. V. şi E. - părinţii defunctului G.V..
De asemenea, în speţa de faţă neoperând acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar,
moştenitorii sunt ţinuţi în loc de datoria defunctului, datorie care nu a fost niciodată contestată de
aceştia.
Prin decizia civilă nr. 208 din 08.10.2013, pronunţată de Tribunalul Olt în dosar nr.
5659/207/2011, a fost admis apelul – cale de atac recalificată din recurs - declarat de reclamantele
P. G. L. şi M.F.
A fost anulată sentinţa şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă reţinându-se
că, din înscrisul notarial invocat rezultă că obligaţia asumată de autor este o obligaţie condiţională

48
suspensivă deoarece aceasta se angajează că din sumele ce le va primi va ceda nepoatelor sale o
sumă de bani.
Faptul îndeplinirii evenimentului îl constituie momentul acordării despăgubirilor, moment
care nu poate fi confundat cu acela al aprobării cererii şi al recunoaşterii valorii compensaţiei, ci
acela al intrării efective în posesia sumelor de bani cuvenite, aspect ce nu a fost analizat de către
instanţa de fond.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii G. O., G. M. G. şi G.. criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie, recurs admis prin decizia nr. 3/13.01.2014 pronunţată de Curtea de
Apel Craiova care a reţinut că, respingând acţiunea, prima instanţa a reţinut, in esenţa, ca obligaţia
autorului, decedat la data de 02.08.2008, este una cu caracter strict personal, nefiind transmisibila
moştenitorilor si, pe de alta parte, in cauza sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 290/2003,
reclamantele nefiind persoane îndreptăţite sa beneficieze de vreo despăgubire câta vreme nu au
calitatea ceruta de lege si nici nu au formulat vreo cerere in acest sens.
În mod eronat insă, instanţa de apel, după calificarea obligaţiei autorului ca fiind una
condiţionala suspensivă, a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, dispozițiile art. 295 Cod
Procedură Civilă impunând ca aceasta sa verifice, in limitele motivelor de apel, stabilirea situaţiei
de fapt si aplicarea legii de către prima instanţa, putând încuviinţa, in temeiul alin. 2 al aceluiaşi
articol, refacerea sau completarea probelor ori administrarea unor probe noi.
În rejudecare, prin decizia civilă nr. 256 din 17 iunie 2014, pronunţată de Tribunalul Olt -
Secţia I Civilă, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelantele reclamante P. G. L. şi M. F.
reţinând următoarele aspecte:
Prin Hotărârea nr. 181 din 25.01.2008 a Comisiei Judeţene Olt pentru aplicarea Legii nr.
9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 a fost aprobată cererea numitului G.V. referitoare la acordarea de
despăgubiri pentru bunurile ce au aparţinut părinţilor acestuia G. V. şi G. E., rămase în localitatea
C., judeţul Cetatea Albă din Basarabia.
Prin aceeaşi hotărâre s-a stabilit valoarea compensaţiilor stabilite în baza Referatului cu
propunerea de soluţionare şi a Raportului Comisiei Tehnice de Evaluare consemnată în procesul
verbal al şedinţei din 25.08.2008 a Comisiei Judeţene Olt de aplicare a Legii nr. 290/2003, de
386,426 lei RON.
În data de 02.08.2008 beneficiarul acestor despăgubiri a decedat, succesiunea sa fiind
soluţionată cu certificatul de moştenitor din 25.11.2008 de BNP din municipiul Caracal, conform
căruia masa succesorală se compune din suma de bani mai sus menţionată, iar ca moştenitori cu
vocaţie succesorală legală, acceptanţi ai moştenirii sunt: G. U. în calitate de soţie supravieţuitoare
cărei îi revine cota legală de 2/8, G. M. G.şi G. O. O. în calitate de descendenţi gradul I cu cota
legală de 3/8 fiecare.
Se reţine că, în timpul vieţii, autorul G. T. V. s-a angajat printr-o declaraţie autentificată.
BNP Caracal, să cedeze cota de 1/3 din sumele de bani ce le va primi cu titlu de despăgubiri,
nepoatelor sale, respectiv reclamantelor M.F. şi P. G. L..
În data de 21.03.2008 printr-o altă declaraţie autentificată sub nr.736 de acelaşi birou
notarial, s-a angajat să cedeze cota de 1/6 din valoarea despăgubirilor, nepotului său G. I. Ovidiu, cu
domiciliul în Târgu Jiu.
Acceptarea succesiunii autorului s-a făcut pur şi simplu nu sub beneficiu de inventar.
Obligaţia asumată de autor a fost una suspensivă condiţională faptul îndeplinirii
evenimentului fiind constituit din momentul acordării despăgubirilor, moment care nu corespunde
cu acela al probării cererii, ci cu acela al intrării efective în posesia sumelor de bani cuvenite.
Cum autorul a decedat înainte de primirea sumelor cuvenite, autorii acestuia nu au mai
respectat convenţia sau promisiunea stabilită de autorul lor.
Conform jurisprudenţei promisiunea unilaterală făcută cu intenţia de a se obliga, indiferent
de acceptare îl obligă numai pe autor.

49
 Imposibilitatea obiectivă de efectuare a promisiunii intervine în situaţia în care a avut loc
decesul persoanei care a făcut promisiunea, când aceasta este încheiată intuitu personae, cum este în
cazul de faţă.
Apelantele reclamante nu reprezintă moştenitorii de drept ai lui G. T. V., ele fiind
moştenitoarele lui G. M. B. - frate cu G. M. V..
Pe de altă parte, la dosar se află şi declaraţia autentificată a lui G. M. B – bunicul apelantelor
dată la 29.12.1997 prin care acesta renunţă la succesiunea defunctului tată G.. A. M. şi declară că nu
are nici un fel de pretenţii la despăgubirile pe care le va primi în calitate de moştenitori ai
defunctului de la autorităţile din Ucraina ca urmare a exproprierii asupra gospodăriei pe care
deţinut-o tatăl său în comuna Ciuleni, situată în Ucraina.
De asemenea, acesta menţionează în declaraţie că toate drepturile de despăgubire ce-i revin
le cedează nepotului său G. V. V..
Faţă de aceste declaraţii şi de faptul că certificatul de moştenitor emis de BNP din
municipiul Caracal, nu a fost contestat, tribunalul a respins apelul ca nefondat.
Constatând astfel că, instanţa de fond a dat o interpretare corespunzătoare probatoriilor
administrate raportat la conţinutul cererilor cu care a fost sesizată, tribunalul în conformitate cu
dispoziţiile art. 296 Cod procedură civilă a respins ca nefondat apelul.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele P.G. L. şi M. F., criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie arătând că hotărârea instanţei de apel este pronunţată cu nerespectarea
dispoziţiilor art. 315 (1) şi alin. (3) Cod Procedură Civilă anterior, nu cuprinde motivele pe care îşi
întemeiază soluţia ci cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii ceea ce afectează
legalitatea acesteia iar instanţa de apel, la fel ca şi instanţa de fond, a interpretat în mod greşit actul
juridic dedus judecăţii şi a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia,
pronunţând astfel o soluţie nelegală.
Caracterizând natura obligaţiei născută în sarcina autorului G. V. V. se arată că aceasta nu
este nici o obligaţie intuitu personae nici un act pentru cauză de moarte ci este o obligaţie
condiţională suspensivă, faptul îndeplinirii evenimentului fiind constituit de momentul acordării
despăgubirilor, moment care nu poate fi confundat cu acela al aprobării cererii şi al recunoaşterii
valorii compensaţiilor ci acela al intrării efective în posesia sumelor de bani cuvenite.
Calificarea naturii juridice a obligaţiei asumate de autor prin declaraţia notarială din
29.11.2007 ca fiind o obligaţie condiţională suspensivă a fost reţinută în mod corect cu prilejul
primei judecăţi a apelului şi consfinţită de instanţa de recurs prin decizia civilă nr. 3 din 13.01.2014
bucurându-se de obligativitate pentru instanţele de rejudecare conform disp.art.315 (1) Cod
Procedură Civilă anterior.
Momentul îndeplinirii condiţiei a fost în mod corect reţinut ca fiind acela al intrării efective
în posesia sumelor de bani cuvenite cu titlu de despăgubiri, împrejurare reţinută chiar de instanţa de
apel prin decizia de faţă şi confirmată de instanţa de recurs prin decizia de casare atunci când s-a
indicat administrarea de probe privitor la momentul îndeplinirii condiţiei.
Au dovedit momentul îndeplinirii condiţiei suspensive ceea ce echivalează cu consolidarea
retroactivă a raportului juridic obligaţional.
S-a dovedit în instanţa de apel faptul că pârâţii au acceptat succesiunea autorului lor pur şi
simplu, ceea ce înseamnă că au acceptat succesiunea atât cu activul cât şi cu pasivul acesteia,deci
acţiunea este întemeiată.
Intimaţii pârâţi, au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca
nefondat şi menţinerea deciziei Tribunalului Olt ca fiind temeinică şi legală, iar pe fondul cauzei,
respingerea acţiunii ca nefondată şi lipsită de temei legal.
Examinând decizia recurată, Curtea apreciază recursul ca fiind nefondat pentru următoarele
considerente:
Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin.1 şi 3 Cod Procedură Civilă, Curtea reţine că
acesta este nefondat.

50
 Astfel, din parcurgerea chiar a paragrafului expus şi analizat de recurente în cadrul acestui
motiv de recurs, rezultă în mod neechivoc faptul că instanţa de recurs nu a făcut propria calificare a
obligaţiei asumată de autorul G. V.V. prin declaraţia notarială supusă analizei şi nu a dat o
dezlegare de drept instanţei de apel sub acest aspect. De altfel, într-un paragraf anterior celui în
discuţie, aceeaşi instanţă de recurs arată că instanţa de apel a apreciat că obligaţia asumată de autor
este una suspensivă condiţională.
Ceea ce a condus la pronunţarea unei decizii de casare cu trimitere spre rejudecare a fost
constatarea de către instanţa de recurs că instanţa de apel, după calificarea obligaţiei autorului –
asupra căreia instanţa de control judiciar nu face nicio analiză – aceasta a trimis spre rejudecare la
instanţa de fond pentru administrarea de probatorii în vederea stabilirii situaţiei de fapt, încălcând
astfel dispoziţiile art. 297 alin.1 şi art. 295 alin. 2 Cod Procedură Civilă întrucât era obligaţia
acesteia să verifice stabilirea situaţiei de fapt putând încuviinţa refacerea sau administrarea unor
probe noi, propuse în condiţiile art. 292 Cod Procedură Civilă dacă le consideră necesare pentru
soluţionarea cauzei.
Numai în acest fel poate fi, de altfel, interpretată folosirea conjucţiei adversative „însă‖ de
către instanţa de recurs atunci când motivează că, instanţa de apel „a apreciat ca obligaţia asumată
de către autor este una suspensivă condiţională însă nu a fost lămurit momentul acordării
despăgubirilor, singurul care ar fi avut relevanţă dată fiind natura obligaţiei.
Prin urmare, trecând peste critica - nefondată - a nesocotirii dezlegării de drept a naturii
obligaţiei asumată prin declaraţia notarială, şi procedând la analiza celorlalte motive de recurs,
Curtea constată că acestea pot fi analizate în mod unitar, fiind subsecvente caracterizării naturii
obligaţiei asumate de autorul G.V.V. respectiv, a efectelor acestei obligaţii.
Sub acest aspect, Curtea reţine că soluţia pronunţată în apel este legală impunându-se, însă,
următoarele precizări :
În soluţionarea acestei cauze, atât instanţele de fond, cât şi recurentele, prin criticile
formulate, au procedat la interpretarea naturii obligaţiei asumate de autor prin declaraţia notarială,
fără ca, în prealabil, să fie făcută o calificare juridică a declaraţiei însăşi, calificare ce ar fi condus în
mod necesar atât la caracterizarea naturii obligaţiei asumate prin respectiva declaraţie cât şi a
efectelor acesteia.
Calificarea juridică a declaraţiei notariale are importanţă deoarece, dacă se ajunge la
concluzia că, în speţă, este vorba despre un act juridic civil tipic – numit, atunci vor fi incidente
regulile stabilite în mod expres de lege pentru acel tip de act juridic, iar dacă se ajunge la concluzia
că este vorba de un act juridic civil atipic (nenumit), atunci se vor aplica regulile generale în materie
de acte juridice. În situaţia în care regulile generale nu sunt suficiente vor fi aplicate regulile
speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult.
În situaţia dată, prin declaraţia autentificată din 29.11.2007 autorul G.V.V. a declarat că va
ceda nepoatelor sale, reclamantele P.G. L. şi M. F., cota de 1/3 din sumele de bani ce le va primi cu
titlul de despăgubiri în calitate de moştenitor al defunctului G. M. V., fiecăreia revenindu-i cota de
1/6 din banii ce reprezintă despăgubiri în temeiul legii 290/2003.
Natura juridică a acestei declaraţii este aceea a unei promisiuni de donaţie a unor sume de
bani ce vor fi încasate în viitor, această calificare rezultând din existenţa în cadrul declaraţiei a unor
elemente ce caracterizează acest tip de contract:
- caracterul unilateral rezultând din faptul că numai autorul îşi asumă obligaţia de a „ceda‖
nepoatelor sale, sumele de bani ce le va primi, cărora nu le incumbă nicio obligaţie/ contraprestaţie,
- titlul gratuit deoarece, ieşirea sumelor de bani din patrimoniul autorului - ca persoană
îndreptăţită în temeiul legii 290/2003 la despăgubiri, în calitatea sa de moştenitor al autorului G. M.
V. şi intrarea în patrimoniu recurentelor nu va fi urmată de obţinerea de către autor a unei
contraprestaţii,
- solemnitatea decurgând încheierea în formă autentică a declaraţiei,

51
 - caracterul translativ de proprietate –dreptul autorului urma a se transmite în patrimoniul
recurentelor – cu menţiunea caracterului viitor al sumelor de bani ce urmau a fi cedate, ele nefiind
încasate încă de promitentul donator.
Operaţiunea juridică descrisă în declaraţia notarială dată de autor corespunde definiţiei
contractului de donaţie - contract solemn, unilateral şi cu titlu gratuit prin care donatorul - în speţă
autorul intenţionează în mod liber să îşi micşoreze patrimoniul său cu sumele de bani pe care le are
de încasat şi cu care va mări patrimoniul recurentelor, fără a primi nimic în schimb.
Desigur, în speţă, este vorba doar de o ofertă de donaţie făcută de autor întrucât declaraţia
dată putea produce efectele specifice contractului de donaţie numai în momentul în care, respectând
condiţia formei autentice, era exprimată şi voinţa celor două beneficiare ale donaţiei, o altă condiţie
de valabilitate a donaţiei fiind acceptarea acesteia.
Urmare a calificării juridice a declaraţiei notariale şi analizării condiţiilor de validitate a
tipului de contract căruia aceasta îi aparţine, Curtea constată că în cauză, ofertei de donaţie nu i-a
urmat notificarea acceptării acesteia de către cele două beneficiare, împrejurare care determină în
mod necesar ineficacitatea ofertei, odată ce autorul a decedat între timp.
Dispoziţiile vechiului cod civil sub imperiul căruia a fost dată declaraţia supusă analizei sunt
neechivoce: art. 814 Vechiul Cod Civil „Donaţiunea nu obligă pe donator şi nu va produce nici un
efect decât în ziua în care va fi fost acceptată. Acceptarea poate fi făcută sau în act sau într-un act
autentic posterior, mai înainte însă de moartea celui ce dăruieşte.(…)„
Donaţia nu se consideră perfectă şi nu produce efecte juridice decât în momentul în care
acceptarea donaţiei a fost comunicată donatorului ori, în cauză, o astfel de acceptare nu a existat
până la data decesului promitentului donator - 2.08.2008 conform certificatului de moştenitor din
25.11.2008 existent la fila 95 dosar fond.
Deci o altă condiţie de validitate a donaţiei este ca acceptarea acesteia – când nu s-a realizat
prin acelaşi înscris, ca în cauza de faţă, întrucât înscrisul notarial cuprinde numai promisiunea/oferta
donatorului - să aibă loc în timpul vieţii donatorului deoarece, numai concursul celor două voinţe
reciproc cunoscute este producător de efecte juridice, în temeiul dispoziţiilor legale arătate.
În lipsa acestei acceptări este corectă soluţia instanţelor de fond de respingere a acţiunii
formulată de cele două reclamante întrucât obligaţia condiţională suspensivă asumată de autorul
G..V.V. de a ceda 1/3 din sumele de bani ce le va primi cu titlu de despăgubiri, nepoatelor sale,
respectiv reclamantelor M. F. şi P. G. L.. nu s-a transmis în pasivul succesoral al autorului.
Pentru aceste considerente, în temeiul art.312 Cod Procedură Civilă recursul a fost respins ca
fiind nefondat. (Decizia nr. 666 / 04 noiembrie 2015 - Secţia I civilă, rezumat judecător Carmen
Tomescu)

PROPRIETATE

1. Acţiune în revendicare şi despăgubiri acordate pentru lipsa de folosinţă asupra

proprietăţii private prin actele exercitate de organele administraţiei publice locale.

Dreptul de uz şi de servitute instituite prin actele administraţiei publice locale asupra

proprietăţii private a unui terţ reprezintă o limitare a dreptului de proprietate al acestuia şi în lipsa
unei despăgubiri, restrângerea exercitării folosinţei bunului apare ca o sarcină excesivă şi
împovărătoare pentru proprietar conform jurisprudenţei CEDO.
Dreptul la despăgubiri rezultă atât din încălcarea dispoziţiilor legale ce reglementează
revendicarea, respectiv art.563 Cod civilă, art.44 alin.5 din Constituţia României precum şi din
încălcarea dispoziţiilor art.1 din Protocolul adiţional la CEDO, în acest sens făcând trimitere la
jurisprudenţa CEDO.
Curtea apreciază că suma acordată reprezintă o justă despăgubire pentru că intervenţia
autorităţilor locale în dreptul său de proprietatea echivalează cu o expropriere de fapt, reclamanta

52
a fost privată de bunul său în absenţa oricărei despăgubiri, în speţă fiind incident şi art.1 din
protocolul nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin sentinţa civilă nr.16 din 17 februarie 2015, pronunţată de Tribunalul Mehedinti, în
dosar nr.2977/101/2014, s-au respins excepţiile invocate de pârâţi.
S-a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta B.G. în contradictoriu cu pârâtele U.A.T.
Municipiului Drobeta Turnu Severin, Instituţia Primarului Municipiului Drobeta Turnu Severin,
având ca obiect revendicare imobiliară aşa cum a fost precizată.
Au fost obligaţi pârâtele să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul
în suprafaţă de 2864 mp, situat în str. CD Ionescu, nr. T1/1, P8 intabulat sub nr. 56184.
Au fost obligaţi pârâtele la plata sumei de 1025008 lei reprezentând contravaloarea lipsei de
folosinţă a terenului aferentă perioadei aprilie 2011 – aprilie 2014, precum şi la plata către
reclamantă a sumei de 15855 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei au declarat apel pârâtele U.A.T. Municipiului Drobeta Turnu Severin şi
Instituţia Primarului Municipiului Drobeta Turnu Severin, criticând-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie.
În motivele de apel pârâtele invocă următoarele critici : în mod greşit au fost respinse
excepţiile privind lipsa calităţii procesuale pasive şi excepţia lipsei de interes a reclamantei; în mod
netemeinic şi nelegal s-au admis ambele petite ale acţiuni, respectiv revendicarea şi despăgubirile
băneşti, interpretându-se eronat probele administrate; greşit a fost a omologat raportul de expertiză
efectuat în cauză, cu respingerea obiecţiunilor formulate de pârâte, deşi raportul de expertiză
prezintă numeroase erori şi contradicţii; s-au avut în vedere chiriile prevăzute de HCL 24/2005
pentru închirierea terenurilor din domeniul public, deşi terenul reclamantei nu face parte din
domeniul public, fiind proprietate privată a acesteia
Prin decizia civilă nr.5843/25.11.2015 s-a admis apelul, s-a schimbat parţial sentinţa în
sensul obligării pârâtelor la plata sumei de 48312 lei în loc de 1025008 lei, celelalte dispoziţii ale
sentinţei fiind menţinute.
Tribunalul a constatat că reclamanta este titulara dreptului de proprietate conform
contractului de vânzare-cumpărare nr.4345/2000, autentificat de Biroul Notarial S.E., asupra
terenului în suprafaţă de 5041 mp., cu destinaţia de construcţii, situat în intravilanul municipiul
Dr.Tr.severin, Str.C.D. Ionescu T 1/1 P 8.
Din suprafaţa totală cumpărată în baza documentaţiei cadastrale reclamanta a procedat la
dezmembrarea terenului de 5041 mp. în două loturi, din care a înstrăinat un lot pe care s-au edificat
locuinţe proprietate privată şi a rămas cu terenul în litigiu, de 2684 mp., cu nr. cadastral 1682/1 pe
care îl dezmembrează în 5 loturi, cu menţiunea că lotul 3 în suprafaţă de 378 mp. va avea destinaţia
de stradă.
Tribunalul a valorificat corect înscrisurile emanate de la pârâte, probe care au făcut dovada
încălcării fondului dreptului de proprietate al reclamantei prin introducerea terenului proprietate
privată a acesteia în PUG şi PUZ, dându-se acestuia destinaţia de stradă (drum) respectiv
prelungirea Bulevardului Aluniş şi lipsind titulara dreptului de proprietate de a-şi exprima vocaţia
acestui drept prin exercitarea atributelor sale.
Tribunalul a analizat cronologic actele emanate de la pârâte începând cu anul 2003 şi 2004,
prin care terenul reclamantei a primit destinaţia de drum, înştiinţările primite de aceasta prin care i
s-a pus în vedere să elibereze terenul de orice construcţii sau cultură agricolă, acesta fiind necesar
lucrărilor de prelungire a magistralei de agent termic pentru racordarea locuinţelor pentru tineret
finanţate de ANL.
Ulterior, prin adresa nr.1203/30.02.2008 emisă de pârâta UAT municipiul Dr. Tr. Severin,
reclamantei i se aduce la cunoştinţă că terenul în litigiu este afectat de stradă, respectiv prelungirea
Bulevardului Aluniş, iar prin adresa 18589/13.09.2012, se precizează că „terenul care face legătura
între B-dul Mihai Viteazu şi str. Doctor Vasile Gionea a fost prevăzut ca prelungirea B-dului
Aluniş‖.
53
 Prin adresa nr.21.308/24.09.2012 emisă de aceeaşi pârâtă i se aduce la cunoştinţă
reclamantei că au fost emise autorizaţii de construcţie pentru terţe persoane care şi-au identificat
locuinţe care au acces direct pe terenul de 2684 mp. şi s-au atribuit numere poştale acestor
proprietăţi întrucât în baza PUZ aprobat prin HCL 113/2003 şi 37/2004 terenul face legătura între
B-dul MihaiViteazu şi str. Dr. Vasile Gionea, fiind prevăzut ca prelungirea B-dului Aluniş şi că
pentru terenul de 2684 mp. nu s-a declarat utilitatea publică în vederea exproprierii.
Prin certificatul de urbanism nr.749/06.11.2013 emis de Primăria Municipiului
Dr.Tr.Severin rezultă că s-a refuzat eliberarea unui certificat de urbanism în vederea unei
împrejmuiri a terenului în suprafaţă de 2684 mp, precizându-se expres că „terenul are funcţiunea de
drum‖ conform PUG aprobat în baza HCL 219/2010 şi PUZ aprobat prin HCL 37/2004.
Toate aceste înscrisuri, coroborate cu concluziilor expertizei ordonate în cauză de tribunal cu
probatoriul testimonial administrat au creat convingerea corectă a primei instanţe că dreptul de
proprietate al reclamantei asupra terenului a fost golit de conţinut prin împiedicarea exercitării
unuia dintre atributele dreptului de proprietate, respectiv posesia, pârâtele nefăcând dovada vreunui
titlu care să justifice ocupaţiunea cât timp nu s-a dispus exproprierea pentru cauză de utilitate
publică.
Corect s-a statuat de instanţa de fond că dreptul de uz şi de servitute instituite prin actele
administraţiei publice locale asupra proprietăţii private a unui terţ reprezintă o limitare a dreptului
de proprietate al acestuia şi în lipsa unei despăgubiri, restrângerea exercitării folosinţei bunului
apare ca o sarcină excesivă şi împovărătoare pentru proprietar conform jurisprudenţei CEDO.
În cauza Sporrong versus Suedia, s-a reţinut că interdicţia de a construi duce la pierderea
posibilităţii de a vinde imobilul în condiţii normale de piaţă, şi deşi din punct de vedere juridic
dreptul a rămas intact, astfel de restrângeri reduc posibilitatea practică de a-l exercita.
Tocmai acestei interdicţii ale pârâtelor exprimate prin actele administrative emise au limitat
dreptul de proprietate al reclamantei în ceea ce priveşte posesia, astfel că este neîntemeiată critica
pârâţilor privind necercetarea fondului cauzei, în ceea ce priveşte revendicarea.
Critica pârâtelor privind omisiunea instanţei de fond de a admite petitul acţiunii în
despăgubiri, fără analizarea condiţiilor prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii civile
delictuale, începând cu fapta ilicită a pârâtelor este neîntemeiată şi urmează a fi înlăturată.
Împrejurarea că reclamanta nu a indicat drept temei juridic al solicitării acordării de
despăgubiri pentru lipsa de folosinţă dispoziţiile art.998-999 Cod civil vechi, nu are relevanţă atâta
timp cât din pretenţiile formulate se conturează situaţia reglementată şi condiţiile impuse de textul
legal invocat.
Fapta ilicită a pârâtelor a constat în afectaţiunea dată terenului proprietatea reclamantei drept
„drum public‖, interdicţia acesteia de a-l îngrădi, eliberarea certificatului de urbanism doar după
intervenţia instanţei de contencios.
Prejudiciul constă în lipsirea reclamantei de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă
asupra terenului în litigiu dar şi de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care
folosinţa unui bun le poate asigura titularei dreptului, astfel încât aceasta este îndreptăţită la
contravaloarea lipsei de folosinţă.
Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul creat este reprezentată de ocuparea
fără drept a terenului în discuţie de către pârâţi şi de lipsa de preocupare a acesteia pentru
clarificarea situaţiei juridice a acestuia.
Instanţa de fond a apreciat corect că dreptul la despăgubiri rezultă atât din încălcarea
dispoziţiilor legale ce reglementează revendicarea, respectiv art.563 Cod civil,a art.44 alin.5 din
Constituţia României precum şi din încălcarea dispoziţiilor art.1 din Protocolul adiţional la CEDO,
în acest sens făcând trimitere la jurisprudenţa CEDO.
În acest sens, tribunalul aminteşte de cauza Mellacher contra Austriei, în care Curtea
Europeană a recunoscut posibilitatea statului de a reglementa folosinţa unor bunuri atunci când se
urmăreşte un scop de interes general, dar a stabilit că în aceiaşi măsură nu trebuie pierdute din
vedere imperativele de protejare a interesului individual, iar păstrarea raporturilor de
54
proporţionalitate implică acordarea unor despăgubiri, dreptul de indemnizare fiind un element
constitutiv al dreptului de proprietate (Hotărârea din 21.02.1986).
Este întemeiată însă critica pârâţilor referitoare la cuantumul exagerat al sumei reprezentând
lipsa de folosinţă a terenului calculat pe 3 ani la suma de 1.025.000 lei, sumă ce pretind pârâţii nu
reflectă nici valoarea terenului la vânzare, cu atât mai puţin chiria ce ar putea fi încasată de pe acest
teren.
În baza caracterului devolutiv al apelului, Curtea a dispus completarea raportului de
expertiză de acelaşi expert, prin care să se stabilească prejudiciul cauzat pentru lipsa de folosinţă a
terenului revendicat, în perioada aprilie 2011 – aprilie 2014, avându-se în vedere chiriile practicate
pentru terenul proprietate privată în raport de HCL 24/2005, punându-i-se în vedere expertului să
aibă în vedere şi obiecţiunile formulate de pârâţi la instanţa de fond şi să se raporteze la un înscris
depus de aceştia în apel, în care se consemnează valoarea redevenţei percepută pentru terenurile din
domeniul privat concesionate, aflate în vecinătatea terenului reclamantei.
Curtea constată că despăgubirile ce se cuvin reclamante pe perioada aprilie 2011- aprilie
2014 sunt în cuantum de 48.312 lei, conform expertizei ordonate în apel, în loc de 1.025.008 lei
cum a statuat instanţa de fond, că această sumă reprezintă o justă despăgubire pentru că practic
intervenţia autorităţilor locale în dreptul său de proprietatea echivalează cu o expropriere de fapt,
reclamanta a fost privată de exerciţiul dreptului de folosinţă asupra bunului său în absenţa oricărei
despăgubiri, în speţă fiind incident şi art.1 din protocolul nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, potrivit căruia:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate
fi privat de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică, în condiţiile prevăzute de lege şi
conform principiilor generale de drept internaţional‖.
Curtea are în vedere şi jurisprudenţa CEDO 2006, respectiv cauza Hutien Czapska contra
Poloniei (MC), nr.35014/97, pct.163, potrivit căruia „art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie impune,
înainte de toate şi mai ales, ca o ingerinţă a autorităţii publice în exercitarea dreptului la respectarea
bunurilor să fie legală. În special, principiul legalităţii presupune existenţa unor norme de drept
intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor‖.
În aceeaşi hotărâre, Curtea europeană reaminteşte că o „ingerinţă în exercitarea dreptului de
proprietate trebuie să vizeze, atât în practică cât şi în teorie, nu numai un scop legitim în
conformitate cu interesul general ci şi că trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate
între mijloacele folosite şi scopul urmărit prin orice măsură aplicată de stat. Este ceea ce exprimă
noţiunea de „just echilibru‖ care trebuie păstrat între imperativele interesului general ale comunităţii
şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.
În cauza Sporrong şi Lonmerth contra Suediei, hotărârea din 23 septembrie 1982, seria A
nr.52, pac.26, pct.69, Curtea europeană a statuat că „în lumina principiului general al respectării
proprietăţii consacrat de prima teză a art.1 din protocolul nr.1, este obligată să verifice dacă
autorităţile române au asigurat un echilibru just între cerinţele interesului general al comunităţii şi
imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului‖.
Faţă de aceste considerente, Curtea apreciază întemeiată doar critica privind stabilirea
greşită a cuantumului despăgubirilor băneşti reprezentând lipsa de folosinţă a terenului pe perioada
menţionată, situaţie în care urmează ca în baza art.480 Cod procedură civilă să admită apelul, să
schimbe parţial sentinţa în sensul obligării pârâtelor la plata sumei de 48312 lei în loc de 1025008
lei, celelalte dispoziţii ale sentinţei urmând a fi menţinute. (Decizia civilă nr.5843/25.11.2011 -
Secţia I Civilă, rezumat judecător Mariana Mudava)

55
 2. Proprietate publică. Dreptul de proprietate. Lipsa de folosinţă asupra terenului.
Dreptul de accesiune

Dispoziţiile art.483 Cod civil prevăd că fructele naturale sau industriale ale pământului,
fructele civile, sporul animalelor, se cuvin proprietarului în puterea dreptului de accesiune, fructele
civile fiind chiriile caselor, dobânzile sumelor exigibile, venitul rentelor şi arendele.
Dreptul de folosinţă constituie o prerogativă a proprietăţii în temeiul căreia proprietarul
are puterea de a utiliza bunul în propriul său interes, dobândind în proprietate fructele şi veniturile
pe care le obţine din acesta. Pe acest principiu se întemeiază şi dispozițiile art.483 Cod civil,
enunţate mai sus, şi nu îmbogăţirea fără just temei, situaţie în care, pentru a fi îndreptăţit la
despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunului respectiv, dreptul de proprietate asupra terenului
trebuie să constituie o certitudine.
Fiind investită cu o acţiune întemeiată pe dreptul de accesiune al proprietarului, s-a impus
ca instanţa să constate dacă reclamantul justifică existenţa dreptului de proprietate asupra
terenului în litigiu pentru a-l putea folosi şi dobândi fructele acestuia. În situaţia în care s-a
demonstrat că în prezent terenul nu mai este cuprins în domeniul public al M. C. este lipsit de
relevanţă dacă pârâtul recurent este sau nu proprietarul terenului folosit.

La data de 11.02.2011, reclamanţii M. C. prin primar şi C.L.C., prin primar, au chemat în

judecată pe pârâta C.C.S.C, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată pârâta la
plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 1.017 mp din acte şi 1.087 mp din
măsurători şi obligarea pârâtei să demoleze construcţia terasă, edificată fără autorizaţie de
construire pe terenul sus-menţionat, iar în caz de refuz, să fie autorizaţi reclamanţii să efectueze
respectivele lucrări de desfiinţare pe cheltuiala pârâtei, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că terenul în suprafaţă de 1017 mp, situat în C.,
este proprietatea publică a municipiului C., în conformitate cu art. 6 Legea 213/1998, fiind atestat
prin HG 141/2008, pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 965/2002, la poziţia nr. 3819 din
anexa nr. 2 la aceasta (poziţia 5166 din anexa nr. 2 la HG 965/2002) şi modificat prin Hotărârea
Consiliului Local Craiova nr. 379/2009, anexa nr. 3.
Terenul în suprafaţă de 1017 mp precizat a fost preluat de statul român prin Decretul de
naţionalizare nr. 92/19 50, fiind menţionat la poziţia nr. 231 din anexa la acesta, respectiv imobilul
situat în C., de la H.I.
Pe acest teren s-a construit clădirea pârâtei, iar C.L.C. a exclus din inventarul public această
clădire, deoarece aceasta nu a fost edificată de Municipiul C.
Pe terenul aparţinând domeniului public al M.C., pârâta a edificat o terasă pentru
desfăşurarea activităţilor comerciale, prestări servicii, fără a obţine autorizaţie de construire şi fără a
achita folosinţa terenului pe care pârâta îl foloseşte.
Au solicitat reclamanţii obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă pe ultimii 3
ani, sumă ce urmează a fi reactualizată la data executării efective a obligaţiei, obligarea pârâtei să
demoleze construcţia terasă edificată fără autorizaţie de construire pe terenul sus-menţionat, iar în
caz de refuz, să fie autorizaţi să efectueze respectivele lucrări de desfiinţare pe cheltuiala pârâtei.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 1073-1077 Cod civil precum şi principiul îmbogăţirii
fără justă cauză (just temei).
La data de 18.04.2011 pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea
acţiunii, cu cheltuieli de judecată.
În fapt, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor privind petitul nr.
1 referitor la obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţa a terenului în suprafaţa de
1017 mp din acte( 1087 mp din măsurători), situat in C., deoarece calitatea procesuală activă
presupune existenta identităţii între persoana reclamantului şi cel care ar fi titularul dreptului de
proprietate afirmat. Or, a susţinut pârâta, reclamanţii nu sunt titularii dreptului de proprietate ci,
dimpotrivă pârâta este proprietara terenului respectiv
56
 La data de 23.05.2011 reclamantul municipiul C. a formulat precizare la acţiune, prin care a
evaluat contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în litigiu la suma provizorie de 1000 lei,
urmând ca după evaluarea de către expertul tehnic să modifice câtimea obiectului cererii.
A învederat că imobilul situat în C., str. F.B. nr…. a fost preluat prin Decretul de
naţionalizare nr. 92/1950 de la fostul proprietar H.I., iar imobilul situat în C., str. F.B. nr…. de la
fostul proprietar P.I.
Imobilul restituit în natură situat în C., str. F.B. nr…. a fost atribuit în proprietate prin
Decretul nr. 102/1959 în favoarea C.C.S din R.P.R.
Prin Hotărârea nr.236/03.03.1959 au trecut unele imobile din proprietatea statului în
proprietatea Consiliului Central al Sindicatelor şi nu în proprietatea reclamantei ori a intervenientei.
Imobilul restituit în natură moştenitorilor P.I, situat în str. F. B. nr. 21 se învecinează cu
corpul de clădire intitulat "CCS" pe latura de sud şi cu str. F. B. pe latura de vest.
Imobilul situat în C.., str. K.M. nr. 21 (fost nr. 39) a fost restituit moştenitorilor autorului
P.G. prin s.c. nr. …/…, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. …/… a C.Ap.T, astfel
că, C.C.S. nu mai avea în proprietate imobilul atribuit prin Decretul Marii Adunări Naţionale a
Republicii Populare Române nr. 102/18.03.1959 şi nicidecum imobilul vecin pe care se află
construcţia Casa de Cultură a Sindicatelor, situat în str. F.B. nr. 23, care a fost preluat de H.I.
Terenul pe care s-a construit clădirea instituţiei pârâte nu este acelaşi cu cel atribuit în
proprietate C.C.S., ci clădirea este amplasată pe terenul vecin situat în CV, str. K.M. nr. 41 (actual
F.B. nr. 23) preluat de statul român prin Decretul de naţionalizare nr. 92/1950, poziţia 231 din
anexa la acesta şi aflat în proprietatea publică a municipiului Craiova, în temeiul art. 6 Legea
213/1998, atestat prin HG 965/2002, poziţia nr. 3819 din anexa 2 la acesta.
La data de 03.09.2012 reclamantul M. C. prin Primar a formulat precizare la acţiune, prin
care a precizat cuantumul contravalorii lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 1038 mp, situat
în C., str. F.B. nr. 23 (fost K.M. nr. 41) la valoarea de 224.208 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 13714/08.10.2012 pronunţată de Judecătoria C. a fost admisă excepţia
privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantului C.L.C. prin Primar.
A fost admisă excepţia lipsei de interes in promovarea capătului de cerere privind demolarea
de către parata a construcţiei terasa sau autorizarea reclamanţilor să efectueze demolarea pe
cheltuiala paratei şi a fost respinsă excepţia privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantei
M.C. prin Primar
S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta M. C. prin Primar, în contradictoriu cu
pârâta C.C.S.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 186840 lei reprezentând
contravaloarea lipsei de folosinţa a terenului situat in C., str. F.B., nr. 23, pentru o perioadă de trei
ani anterioară datei de 11.02.2011..
Au fost respinse acţiunea formulată de C.L.CV. împotriva paratei C.C.S CV şi capătul de
cerere privind demolarea construcţiei terasa formulat de reclamant M. C. în contradictoriu cu pârâta
C.C.S..
Constatând că reclamantul M.C. este proprietar asupra suprafeţei de teren ce face obiectul
cauzei, iar pârâta ocupă acest teren (aspect necontestat nici de aceasta), s-a constatat temeinicia
acţiunii şi a obligat pârâta la plata contravalorii lipsei de folosinţă a acestui teren, pentru o perioadă
de trei ani anterioară datei de 11.02.2011.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanţii M.C. prin Primar şi C.L.C. prin
Primar, cât şi pârâta C.C.S. CV.
În apelul formulat, reclamanţii M. C. prin Primar şi C.L.C prin Primar au considerat
netemeinică şi nelegală sentinţa apelată, în ceea ce priveşte respingerea capătului de cerere privind
demolarea construcţiei terasă, instanţa de fond având în vedere dispoziţiile art. 33 din Legea nr.
50/1991 care impune ca petentul să aibă calitatea de contravenient, cerinţă inexistentă la data
pronunţării hotărârii. Având în vedere că această construcţie provizorie - terasă, edificată fără

57
autorizaţie de construire pe terenul proprietate publică a M. C., a fost edificată de peste doi ani,
pârâta nu mai poate fi sancţionată contravenţional pentru edificarea acestei construcţii.
Pârâta C.C.S., în apelul formulat, a arătat că hotărârile Consiliului Local prin care se declară
regimul juridic al proprietăţii publice a unor bunuri în condiţiile art. 3 alin. 4 din Legea nr.
213/1998, nu reprezintă un mod de dobândire a proprietăţii, neavând caracter constitutiv de drepturi
de proprietate.
Contractul de vânzare-cumpărare din 17.12.1934 prin care H.I. a dobândit dreptul de
proprietate asupra imobilului din C., str. B, nr. 41, în suprafaţă de 590 mp., coroborat cu dispoziţia
nr. 14106 a Primarului M. C., prin care s-a dispus restituirea parţială în natură a terenului respectiv,
demonstrează că nu mai avea de unde să rămână în proprietatea statului suprafaţa de 1017 mp din
acte şi 1087 mp din măsurători.
Apelanta a arătat că, faţă de împrejurarea că reclamantul nu este proprietarul terenului pentru
care se solicită contravaloarea lipsei de folosinţă, petitul ce are acest obiect a fost greşit soluţionat
de către instanţă, dreptul de a culege fructele civile, potrivit art. 483 Cod civil revenindu-i
proprietarului imobilului. În contextul în care terenul în speţă nu a fost vreodată preluat cu titlu
valabil de către Stat de la familia P., iar apelanta l-a dobândit prin Decretul nr. 102/18.03.1959,
evident că pretenţia reclamantului era neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr…./… pronunţată de Tribunalul D., s-au respins, ca fiind nefondate,
apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi M. C. PRIN PRIMAR şi C.L. C. PRIN PRIMAR, şi de
apelanta-pârâtă C.C.S., împotriva sentinţei civile nr. …/…, pronunţată de Jud. C. în dosarul nr. ….
S-a respins cererea formulată de apelanta-pârâtă privind acordarea cheltuielilor de judecată
în apel, ca neîntemeiată.
1) Prima instanţă a respins corect cererea formulată de reclamantul C.L. C, considerând că
această parte nu are calitate procesuală activă, reţinând că, potrivit art. 21 alin. 1 din Legea nr.
215/2001 rep., unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, subiecte
juridice de drept fiscal, fiind titulare ale drepturilor şi obligaţiile ce decurg din raporturile cu alte
persoane fizice sau juridice, în condiţiile legii, cum este cazul şi în speţă.
Nefondat a fost considerat şi apelul reclamantului M. C., prima instanţă făcând o interpretare
şi aplicare corectă a dispoziţiilor legale în materie, în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca
obiect demolarea construcţiei-terasă, edificată pe terenul proprietatea publică a M. C.
2. În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâta C.C.S.:
Această parte a formulat critici care nu au putut fi reţinute în această cale de atac, ca urmare
a faptului că reprezintă chestiuni litigioase care au fost tranşate în mod irevocabil, cu putere de
lucru judecat, în două procese anterioare purtate între aceleaşi părţi.
Astfel, în ceea ce priveşte criticile referitoare la lipsa de identitate dintre imobilele situate la
fosta adresă din mun. C, str. K.M., nr. 39 şi nr. 41, nu mai pot fi reanalizate, deoarece, prin decizia
civilă nr. …/… (pag. 6) pronunţată de Tb. Dj. în dosarul nr. …, rămasă irevocabilă prin respingerea
recursului conform deciziei civile nr. …/… a C.A.C., s-a statuat cu putere de lucru judecat că
"terenul ce a făcut obiectul dispoziţiei contestate, situat în C, str. K.M., nr. 41 (în prezent str. F. .,
nr. 23A), constituie, cu certitudine, un imobil distinct de cel deţinut de apelanta-reclamantă (n.n.
este vorba de C.C.S.), situat în C, str. F.B., nr. 23, fostă str. K.M., nr. 39, având în vedere starea de
fapt şi de drept, stabilită în raport de dovezile analizate …".
Aşadar, suprafaţa de teren în privinţa căreia s-a solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă şi
desfiinţarea construcţiei-terasă este diferită de aceea despre care pârâta pretinde că a intrat în
proprietatea C.C.S. prin Decretul nr. 102/18.03.1959, chestiune prejudicială tranşată în litigiul
anterior, astfel cum s-a arătat în precedent.
De asemenea, nu au putut fi analizate pe fond nici criticile referitoare la faptul că M. C. nu
este proprietarul terenului în litigiu, astfel cum a fost identificat de expertul D.C. în suprafaţă de
1.038 m.p. prin raportul de expertiză întocmit în dosarul primei instanţe, deoarece prin sentinţa nr.
…/…, pronunţată de Tribunalul Dolj - Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. …,
rămasă definitivă şi irevocabilă prin respingerea recursului conform deciziei nr. …/… a C.A.C., s-a
58
statuat cu putere de lucru judecat că prin HCL nr. 379/2009 s-a modificat HCL nr. 147/1999, în
sensul că face parte din domeniul public al municipiului C. doar terenul în suprafaţă de 1.017 m.p.,
cu vecinii indicaţi (1.038 m.p. din măsurătorile expertului D.C., situat în mun. C., str. F.B., nr. 23).
De asemenea, s-a mai statuat că acest teren, disputat în litigiul de faţă, nu este proprietatea
reclamantei din aceea cauză, C.C.S.
Contrar susţinerii apelantei-pârâte, prin decizia nr. …/… a C.Ap.C., nu s-a statuat că HCL
nr. 147/1999 şi HCL nr. 173/2001 rămân fără efecte juridice, instanţa emiţând doar o ipoteză sau un
argument pur teoretic pentru situaţia în care nu s-a reţinut motivul de nulitate a celor două hotărâri
de consiliu local.
Oricum, chiar dacă s-ar aprecia în sensul că rămân fără efecte juridice, autoritatea publică
locală a adoptat ulterior Hotărârea Consiliului Local nr. 379/2009 în care figurează terenul în litigiu
şi a cărei legalitate a fost constatată cu putere de lucru judecat chiar în dosarul nr. …/…, chestiune
prejudicială care se impune şi în prezenta cauză.
Împotriva deciziei a formulat recurs pârâta C.C.S. C. criticând-o pentru nelegalitate deoarece
în mod greşit s-a considerat că în cauză există autoritate de lucru judecat faţă de decizia civilă
nr…./…, pronunţată de Tribunalul D., privind situaţia terenului din str. K.M. nr.41 (în prezent str.
F.B. nr.23 A), în sensul că ar constitui un imobil distinct de cel al pârâtei recurente; reclamantul nu
are calitate procesuală activă nefiind proprietar al terenului pentru care pretinde lipsa de folosinţă,
atât timp cât pârâta recurentă a dobândit această proprietate prin Decretul nr.102/18 martie 1959;
aşa cum rezultă din succesiunea actelor de proprietate , respectiv contractul de vânzare cumpărare
din 17 dec.1934, proprietar H.I. pentru imobilul din C. str. B. nr.41, sentinţa civilă nr. …/…,
definitivă şi irevocabilă pentru moştenitorii lui P.G.P, adresa 195/1958, terenul respectiv nu aparţine
domeniului public, nefiind identificat în HG 141/2008, raportat la decizia civilă nr.2329/2011 a
Curţii de Apel Craiova, potrivit căreia HCL 147/1999 şi 173/2001 nu mai produce efecte; imobilul
numai putea fi reintrodus în proprietatea publică a reclamantei prin HCL 379/2009 deoarece nu a
fost modificată HG 141/2008; contravaloarea lipsei de folosinţă a fost stabilită nelegal prin
raportare la art.17 din Legea 50/1991, iar pe de altă parte trebuia raportată numai la suprafaţa de
111,80 mp , restul de 674 mp dobândind un alt regim juridic , respectiv drept de superficie, fiind
situat sub construcţia proprietatea pârâtei.
Criticile formulate sunt întemeiate având în vedere următoarele considerente:
Aşa cum rezultă din prezentarea motivelor de recurs şi din actele dosarului, în mod constant
pârâta a contestat dreptul de proprietate al reclamantului M.C., invocând un drept propriu de
proprietate.
Instanţa a fost investită în principal cu o acţiune în despăgubiri pentru lipsa de folosinţă
asupra terenului în suprafaţă de 1017 mp (1087 mp din măsurători), situat în C. str. F.B. nr.23 şi
demolarea construcţiei terasă situată pe acest teren, invocându-se dreptul de proprietate publică al
Mun. C. pentru această suprafaţă de teren, aşa cum a fost atestat prin HG nr.141/2008 pentru
modificarea şi completarea HG nr.965/2002 privind atestarea domeniului public al jud. D, precum
şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul D şi cum s-a modificat prin HCL 379/2009,
Anexa 3.
Aşa cum a fost formulată acţiunea, aceasta este întemeiată pe dispozițiile art.483 Cod civil şi
523 Cod civil, potrivit cărora fructele naturale sau industriale ale pământului, fructele civile, sporul
animalelor, se cuvin proprietarului în puterea dreptului de accesiune, fructele civile fiind chiriile
caselor, dobânzile sumelor exigibile, venitul rentelor şi arendele.
Pentru modalitatea de dobândire a proprietăţii au fost invocate dispozițiile art.645 Cod civil,
care nominalizează printre aceste modalităţi şi legea, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art.6 din
Legea 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, potrivit cărora fac parte
din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale şi bunurile
dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea
statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a Tratatelor internaţionale la care
România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. S-a considerat că terenul a
59
fost preluat cu titlu valabil, respectiv Decretul de naţionalizare nr.92/1950, prin care a trecut terenul
proprietatea lui H.I., în proprietatea statului.
Dreptul de folosinţă constituie o prerogativă a proprietăţii în temeiul căreia proprietarul are
puterea de a utiliza bunul în propriul său interes, dobândind în proprietate fructele şi veniturile pe
care le obţine din acesta. Pe acest principiu se întemeiază şi dispozițiile art.483 Cod civil, enunţate
mai sus ca fiind aplicabile în cauză, şi nu îmbogăţirea fără just temei invocată de către reclamant,
situaţie în care, pentru a fi îndreptăţit la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunului respectiv,
dreptul de proprietate asupra terenului trebuie să constituie o certitudine.
Raportat la existenţa dreptului de proprietate se constată că, faţă de preluarea terenului prin
Decretul de naţionalizare 92/1950, îşi găsesc aplicabilitatea dispozițiilor art.6 din Legea
nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, dar pentru identificarea
terenului se parcurge o anumită procedură stabilită prin art.21 din lege, potrivit cărora inventarul
bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unităţilor administrativ teritoriale, se întocmeşte, după
caz, de comisii special constituie, conduse de preşedinţii Consiliilor judeţene, respectiv de Primarul
general al Municipiului Bucureşti sau de primari; inventarele întocmite potrivit prevederilor alin. 1
se însuşesc după caz, de Consiliile judeţene, de Consiliul general al Municipiului Bucureşti sau de
Consiliile locale; inventarele astfel însuşite se centralizează de Consiliul judeţean , respectiv de
Consiliul general al Municipiului Bucureşti, şi se trimit Guvernului, pentru ca , prin hotărâre să se
ateste apartenenţa bunurilor la domeniul public judeţean sau de interes local.
Potrivit textului de lege enunţat mai sus hotărârea Consiliului local privind însuşirea
inventarului bunurilor din domeniul public este un act prealabil adoptării de către Guvern a hotărârii
de atestare a apartenenţei bunului la domeniul public, având natura juridică a unui act preparator,
care nu poate produce efecte juridice proprii fiind supus aprobării prin actul de autoritate al
Guvernului.
În contextul celor expuse, se constată că terenul în litigiu a fost identificat prin HCL Cc.
nr.130/1999 în Anexa 1, poz. 3 lit.h cu o suprafaţă de 1590 mp., această hotărâre fiind modificată
prin HCL 173/2001 în ceea ce priveşte suprafaţa de teren , respectiv 1331 mp. în loc de 1590 mp.,
cele două hotărâri stând la baza emiterii HG nr.965/2002, privind atestarea domeniului public al
judeţului D. şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul D.
Aceste două hotărâri ale consiliului local au făcut obiectul acţiunii în anulare formulată de
către pârâta recurentă, care a fost respinsă prin sentinţa nr. …/…, pronunţată de Tribunalul D. –
Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, irevocabilă prin decizia civilă nr. …/… a C.Ap.C. –
Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal.
Prin decizia pronunţată de instanţa de control, în recurs, s-a reţinut că HG nr.965/2002 a fost
modificată şi completată prin HG nr.141/2008, iar faptul că prin această ultimă hotărâre de guvern
nu se mai identifică terenul în litigiu, nu constituie motiv de nulitate a celor două HCL-uri emise
anterior, ci cel mult acestea ar rămâne fără efecte juridice.
Reclamantul a invocat HCL 379/27 august 2009 ca element de identificare a terenului
asupra căruia există drept de proprietate publică, care este ulterioară HG nr.141/2008. Prin acest
HCL 379/2009 s-a modificat din nou suprafaţa de teren, respectiv 1017 mp. şi s-au precizat
vecinătăţile acesteia.
Având în vedere că prin HG 141/2008 (fila 33 dosar fond) la poziţia 3819 în dreptul
imobilului C.C.S. D. apare zero, atât în dreptul construcţiei cât şi în dreptul terenului , se constată că
bunul respectiv nu mai este cuprins în domeniul public al Mun. C, situaţie în care nu se mai putea
introduce terenul în domeniul public prin HCL 379/2009, care este ulterioară hotărârii de guvern.
Examinarea legalităţii HG 141/2008 cu privire la poziţia 3819 şi HCL 379/2009 nu este de
competenţa instanţei de drept civil ci de competenţa instanţei de contencios administrativ, astfel
încât, în prezenta cauză, se va reţine că nu este individualizat terenul în litigiu ca aparţinând
domeniului public al reclamantului prin HG, pentru a se dovedi fără nici un dubiu existenţa
dreptului de proprietate asupra acestui teren în favoarea reclamantului.

60
 Hotărârea Consiliului local este o operaţiune administrativă care stă la baza emiterii hotărârii
de guvern de atestare a domeniului public, or, în prezent o astfel de hotărâre care să se fi întemeiat
pe HCL 379/2009 nu a fost emisă. Această hotărâre a consiliului local a modificat HG nr.141/2008
şi a reintrodus în domeniul public suprafaţa de 1017 mp pe care a şi individualizat-o prin vecinătăţi.
Nu se poate reţine că HCL nr.379/2009 a modificat HCL 147/1999, atât timp cât HCL
147/1999 fusese modificată prin HCL 173/2001, aceste ultime două hotărâri stând la baza HG
965/2002, care însă a fost modificată prin ultima HG 141/2008 şi prin care, aşa cum s-a precizat, la
poz.3819 atât pentru teren cât şi pentru construcţie se consemnează zero.
HG nr.141/2008 nu a fost contestată în instanţa de contencios administrativ, astfel încât
aceasta produce efecte în forma în care a fost adoptată. Faptul că nu a fost atacată în instanţa de
contencios administrativ HCL 379/2009 nu este de natură a schimba situaţia juridică a imobilului
atestată prin HG 141/2008. Aşa cum s-a arătat mai sus hotărârea consiliului local nu are decât un
caracter preparator, prealabil adoptării HG, şi în consecinţă nu produce efecte juridice în absenţa
aprobării de Guvern.
În prezenta cauză, deşi constant s-a pus în discuţie existenţa dreptului de proprietate asupra
terenului în favoarea uneia sau alteia dintre părţi, instanţa nu poate efectua această analiză în
contradictoriu, deoarece nu a fost investită cu o acţiune în revendicare, conform art.480 Cod civil,
care i-ar fi permis să stabilească cui aparţine acest drept, prin compararea titlurilor.
Fiind investită cu o acţiune întemeiată pe dreptul de accesiune al proprietarului, s-a impus ca
instanţa să constate dacă reclamantul justifică existenţa dreptului de proprietate asupra terenului în
litigiu pentru a-l putea folosi şi dobândi fructele acestuia. În situaţia în care s-a demonstrat că în
prezent terenul nu mai este cuprins în domeniul public al Mun. C. este lipsit de relevanţă dacă
pârâtul recurent este sau nu proprietarul terenului folosit.
În acest context, constatându-se că terenul asupra căruia se invocă drept de proprietate
publică de către reclamant nu poate fi identificat cu certitudine, urmează a se reţine că nu este
întemeiată acţiunea în despăgubiri pentru lipsa de folosinţă şi nici în ceea ce priveşte demolarea
construcţiei aflată pe acest teren, astfel încât aplicând art.312 alin.1 Cod procedură civilă, se va
admite recursul, se va modifica decizia civilă în sensul că se va admite apelul şi se va schimba în
parte sentinţa civilă, fiind respinsă acţiunea.
Vor fi menţinute însă dispoziţiile sentinţei civile privind soluţionarea excepţiilor şi în baza
art.274 Cod procedură civilă intimaţii vor fi obligaţi la 5348 lei cheltuieli de judecată. (Decizia
civilă nr. 175/10 martie 2015 – Secţia I Civilă, rezumat judecător Nela Drăguţ)

DREPTURI REALE
1. Invocarea accesiunii imobiliare artificiale în contextul abrogării art. 2 alin. 2 din
Legea 10/2001.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, persoanele ale căror imobile au
fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.
Abrogarea ulterioară a acestui text de lege nu are semnificaţia negării calităţii de
proprietar. Titularul dreptului de proprietate este îndreptăţit să invoce dobândirea dreptului de
proprietate asupra construcţiilor situate pe terenul său, ca efect al accesiunii imobiliare artificiale
care este un mod original de dobândire a drepturilor reale reglementat de dispoziţiile art. 482, 488
si ale art. 494 Cod civil.

Prin sentinţa civilă nr. 12575/20.10.2014, pronunţată de Judecătoria Craiova, în dosarul nr.
3488/215/2012*, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta P. M. G. în contradictoriu cu
pârâţii B. D. I. şi SC A. SA S. P.

61
 Prin decizia civilă nr. 356 din 20 februarie 2015, pronunţată de Tribunalul Dolj – Secţia I
Civilă, în dosarul nr. 3488/215/2012*, s-a admis apelul formulat de apelanta reclamantă P.M.G.
împotriva sentinţei civile nr. 12575/20.10.2014 pronunţată de Judecătoria Craiova în contradictoriu
cu pârâţii B.D.I. şi SC A/ SA.
S-a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că s-a admis acţiunea precizată şi s-a constatat
dreptul de proprietate al reclamantei asupra construcţiilor C1 sediu de birouri, suprafaţă construită
la sol 112,05 mp şi C2 atelier mecanic, suprafaţă construită la sol 123,70 mp situate pe terenul
reconstituit reclamantei potrivit dispoziţiei nr. 410/30.11.2011, situat în com., jud.. identificate prin
anexele 2 şi 3 la raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză de expert Dicu Nicolae.
Prin decizia nr. 695/ 18. 11. 2015 pronunţată de Curtea de Apel Craiova s-a respins ca
nefondat, recursul declarat de pârâtul B.D.I., împotriva deciziei civile nr. 356 din 20 februarie 2015.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Prin motivele de recurs se invocă încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Se susţine, în esenţă că, la momentul încorporării, atât clădirile cât şi terenul aparţineau unui
singur proprietar şi anume, fostului CAP, şi nu unor proprietari diferiţi, aşa cum a reţinut prima
instanţă.
Analizând acest aspect, Curtea reţine că intimatei reclamante i s-a aprobat restituirea în
natură a terenului în suprafaţă de 3950 m.p. situat în com. S., fiindu-i emisă în acest sens, Dispoziţia
nr. 410/30 nov. 2011 a Primăriei com. S., depusă la fila nr. 13 dosar fond.
În preambulul acestei dispoziţii, alături de temeiurile legale ce au stat la baza eliberării
acesteia, au fost menţionate şi hotărârile judecătoreşti ce au precedat restituirea terenului în natură,
înscrisuri depuse şi la dosarul cauzei.
Din considerentele acestor hotărârilor (Decizia nr. 274/22 sept. 2010 pronunţată de Curtea
de Apel Craiova şi Decizia ICCJ nr. 5527/28 iunie 2011), rezultă că terenul a fost solicitat,
invocându-se împrejurarea că a intrat în proprietatea statului în mod abuziv, fiind considerat un bun
fără stăpân, conform art. 1 din Decretul nr. 111/1951.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la momentul formulării
notificării (24 iulie 2001), persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează
calitatea de proprietar avută la data preluării.
Efectele deposedării unui proprietar de bunul ce constituie obiectul dreptului său de
proprietate constau în pierderea doar a unuia dintre atributele acestui drept, cu consecinţa păstrării
calităţii de proprietar, avută la data preluării.
Abrogarea ulterioară a acestui text de lege nu are semnificaţia negării calităţii de proprietar
ci doar limitează exercitarea dreptului material la acţiune din conţinutul dreptului de proprietate
asupra imobilelor preluate de stat fără titlu, prin reglementarea unei proceduri prealabile accesului
la justiţie. Potrivit acestui articol, în forma modificată, dreptul de proprietate se exercită numai după
primirea deciziei sau hotărârii judecătoreşti de restituire emise în temeiul acestei legi.
Prin urmare, intimata, păstrându-şi calitatea de proprietar asupra acestei suprafeţe de teren,
este îndreptăţită să invoce dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiilor situate pe
aceasta ca efect al accesiunii imobiliare artificiale care este un mod original de dobândire a
drepturilor reale reglementat de dispoziţiile art. 482, 488 si ale art. 494 Cod civil.
Art.494 Cod civil reglementează accesiunea construcţiilor, plantaţiilor sau altor lucrări
făcute de o persoană cu materialele sale pe terenul proprietatea alteia. Din cuprinsul art. 494 Cod
civil, se degaja principiul conform căruia proprietarul terenului devine, prin accesiune, și
proprietarul construcţiilor, plantaţiilor sau altor lucrări executate de un terţ, cu obligaţia de a-l
despăgubi pe constructor.
Din raportul de expertiza tehnica judiciara întocmit de Dicu Nicolae a rezultat ca pe
suprafaţa de 3950 mp indicata mai sus sunt amplasate două construcţii reprezentând sediu birouri şi
atelier mecanic, edificate în anul 1962, deci ulterior preluării abuzive.
Cum reclamanta este proprietar al suprafeţei de teren pe care sunt edificate cele două
construcţii, se concluzionează că în mod corect s-a stabilit de tribunal că sunt întrunite condiţiile
62
prevăzute de art. 494 al.3 teza a II-a Cod civil, pentru ca reclamantul sa invoce dobândirea dreptului
de proprietate asupra construcţiilor edificate pe acest teren, ca efect al accesiunii imobiliare
artificiale.
În acelaşi timp însă, nu intră în discuţie o obligaţie de achitare a contravalorii construcţiilor,
atâta timp cât pârâtul nu a făcut cerere reconvenţională în acest sens si nu a invocat existenta
vreunui drept de creanţa.
În sfârşit, în ceea ce priveşte susţinerea apelantului potrivit căreia în cauză ar fi aplicabile
dispoziţiile art. 10 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, se reţine că acest aspect a fost deja dezlegat
irevocabil prin decizia nr. 1241/10 iulie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, prin care s-a
stabilit că cererea reclamantei trebuie analizată prin prisma dispoziţiilor dreptului comun în materia
accesiunii imobiliare artificiale, nefiind aplicabilă legea specială, anume, Legea 10/2001.
Faţă de toate aceste considerente, Curtea urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 312 Cod
Procedură Civilă, să respingă recursul ca nefondat. (Decizia nr. 695/ 18. 11. 2015 – Secţia I Civilă,
rezumat judecător Ligia Epure)

2. Revendicare imobiliară. Dovada calităţii de proprietar.

În cadrul acţiunii în revendicare reclamantul nu trebuie să facă dovada decât că este

proprietarul bunului ce revendică şi că bunul care alcătuieşte obiectul dreptului de proprietate este
în posesia pârâtului.
Tulburarea proprietăţii rezultă din faptul că posesorul neproprietar refuză predarea
posesiei proprietarului neposesor.

Prin sentinţa civilă nr.3558 din 29.05.2014 pronunţată de Judecătoria Tg-Jiu în dosarul nr.
16863/318/2012 a fost admisă în parte acţiunea privind pe reclamanta S.C. S. N. COM S.R.L. -
PUNCT DE LUCRU ÎN TG-JIU şi pe pârâţii C.I. şi C.L., având ca obiect revendicare imobiliară.
Au fost obligaţi pârâţii să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie,
suprafaţa de teren de 3871 m.p. situată în localitatea Tismana, compusă din suprafaţa de 1371 m.p,
notată în raportul de contraexpertiză întocmit de cei 3 experţi topografi numiţi în cauză, cu S2 şi
suprafaţa de 2.500 m.p, notată în aceeaşi lucrare de specialitate, cu S5, astfel cum au fost
identificate pe planul de situaţie nr. 2, anexă la acest raport de contraexpertiză.
Au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamantei suma de 1.000 de lei, despăgubiri civile,
reprezentând contravaloare folosinţă teren.
A fost respinsă cererea având ca obiect plata de daune cominatorii pe zi de întârziere în
executarea hotărârii judecătoreşti.
Au fost compensate în parte cheltuielile de judecată, respectiv, onorariile pentru avocaţi şi
pentru experţi şi obligă pârâţii să plătească diferenţa de 623 lei cheltuieli de judecată, reprezentând
taxă timbru şi timbru judiciar.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin actul de adjudecare din
data de 10.08.2006, rectificat prin încheierea de îndreptare din 01.09.2006, încheiat în baza Legii
nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, emis de BNP Consult S.A., în calitate de lichidator
judiciar al debitoarei S.C. R. S.A., reclamanta a dobândit calitatea de titular al dreptului de
proprietate asupra terenului în suprafaţă de 20.603, 86 m,p, situat în loc. Tismana, jud. Gorj, cu nr.
cadastral 560 – 151/1-561, înscris în Cartea funciară nr.334 a oraşului Tismana.
Din expertizele de specialitate a rezultat că acest teren se afla în patrimoniul debitoarei S.C.
R. S.A , în baza certificatului de atestare M3 8385/2003 emis în baza H.G. 834/1991.
O parte însă, din acest teren, respectiv, suprafeţele de 1996 m.p., nr. cadastral 151,
identificat în raport de expertiză topografică efectuată de cei trei experţi, V.G., S.E., P.V., ca fiind

63
S3 ; suprafaţa de 1371 m.p., identificată în lucrarea enunţată, ca fiind S2, precum şi suprafaţa de
2500 m.p., identificată în raportul de expertiză ca fiind S 5, sunt ocupate şi folosite de către pârâţi.
Cu privire la terenurile ocupate, s-a reţinut că pârâţii deţin contractul de vânzare –cumpărare
autentificat sub nr. 3512/1999, pentru suprafaţa de 4048 m.p., intabulat în cartea funciară cu nr.
cadastral 151. Aşa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat de către cei trei experţi, pe o parte
din acest teren, respectiv pe suprafaţa de 1996 m.p., numerotată în lucrarea de specialitate - S3, se
suprapune terenul proprietatea reclamantei din actul de adjudecare.
Pentru S2, în suprafaţă de 1371 m.p., care, conform expertizelor topografice se regăseşte în
actul de adjudecare al reclamantei, pârâţii deţin, la rândul lor, factura nr. 376138/20.04.2001 şi
proces verbal de predare primire din 20.04.2001.
Din aceeaşi lucrare de specialitate a rezultat că pentru S5, în suprafaţă de 2500 m.p.,
reclamanta deţine acelaşi act de adjudecare, iar pârâţii deţin, parţial, acte sub semnătură privată
respectiv, dovada de schimb încheiată la data de 27.08.1999 cu I.G., pentru 1200 m.p. şi certificat
de moştenitor nr. 93/956 din 30.01.1970.
Totodată, s-a reţinut că pârâţii au invocat şi uzucapiunea de 10-20 de ani în favoarea lor.
Faţă de situaţia de fapt reţinută în cauză şi de obiectul principal al litigiului, respectiv
acţiune în revendicare, instanţa a apreciat că din probatoriile administrate, rezultă că ambele părţi
deţin unele acte de proprietate, iar pârâţii invocă pentru dobândirea proprietăţii inclusiv
uzucapiunea, astfel că, în speţă s-a impus compararea de titluri pentru suprafeţele pentru care
ambele părţi prezintă titluri, precum şi aprecierea asupra uzucapiunii, ca mod de dobândire a
proprietăţii .
Cu privire la ocupaţiune, s-a reţinut că aceasta a fost dovedită prin lucrările de specialitate
efectuate în cauză, dar şi prin recunoaşterea pârâţilor, care nu contestă ocupaţiunea, ci afirmă
drepturile lor cu privire la ocupaţiune invocând înscrisurile depuse şi dobândirea proprietăţii prin
uzucapiune tocmai ca urmare a posesiunii pe durata prevăzută de lege.
Referitor la capătul de cerere privind revendicarea terenului, instanţa a apreciat că, potrivit
dispozițiilor art.6 alin.6 Cod civil 2009, sunt aplicabile dispoziţiile legii noi, deoarece, deşi
ocupaţiunea este anterioară intrării in vigoare a legii noi, situaţia a subzistat şi după acest moment şi
chiar în prezent, însă în raport de art.3 din Legea 71/2011, cu privire la efectele actelor încheiate
anterior intrării în vigoare a legii noi, se va avea în vedere legislaţia în vigoare la data încheierii
actelor, conform principiului „tempus regit actum‖ .
În ce priveşte legea aplicabilă uzucapiunii invocate de pârâţii, faţă de disp. art. 6 din Cod
civil 2009, rap. la art. 201 din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii 287/2009 privind
Codul civil, sunt aplicabile dispoziţiile Codului civil de la 1864, prescripţia invocată de pârâţi fiind
raportată la data de 20.04.2001, când pârâţii au preluat acest teren de la R. .
Astfel, pentru acţiunea în revendicare instanţa a reţinut că, din analiza dispozițiilor art. 555 –
559 Cod civil ,a rezultat că titularul dreptului de proprietate are dreptul legal de a dispune de bunul
său, dar si de a-l poseda şi a-l folosi in mod exclusiv, absolut si perpetuu, în limitele prevăzute de
lege, urmând ca dreptul de proprietate asupra terenului să se întindă şi asupra subsolului, spaţiului
de deasupra terenului, dar si asupra construcţiilor, plantaţiilor şi lucrărilor aflate pe teren.
Coroborând materialul probator administrat în cauză, aşa cum s-a arătat, faţă de situaţia de
fapt reţinută, pentru suprafaţa de 1996 m.p. , notată cu S3, ambele părţi deţin titluri de proprietate
valabile, reclamanţii deţin actul de adjudecare la licitaţie publică, iar pârâţii contractul de vânzare -
cumpărare autentificat sub nr. sub nr. 3512/1999. Fiind în situaţia a două titluri valabile, instanţa a
comparat aceste titluri .
Din interpretarea dispozițiilor art. 120 alin. 2 din L 85/2006, în forma în care se găsea legea
la momentul emiterii actului, lege aplicabilă cu privire la valabilitatea actului, cf. art. 6 Cod civil,
actul de adjudecare constituie titlu de proprietate, iar conform art. 53 din acelaşi act normativ,
bunurile înstrăinate de lichidatorul judiciar în exerciţiul atribuţiilor sale, sunt dobândite libere de
orice sarcini, precum ipoteci, garanţii imobiliare sau drepturi de retenţie, de orice fel, ori măsuri
asigurătorii.
64
 Pe de altă parte, contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 3512/1999, este un act
autentic încheiat cu respectarea normelor prevăzute de art. 1294 Cod civil, de la 1864, în vigoare la
momentul încheierii actului, dar şi cu respectarea dispozițiilor art. 67 din Legea 18/1991 şi art. 2
alin.1 din Legea 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor, în vigoare la momentul încheierii
convenţiei.
Comparând cele două titluri, ambele valabile, instanţa a apreciat că este mai bine conturat
titlul pârâţilor, acest act fiind anterior celui deţinut de reclamant şi fiind intabulat în Cartea Funciară
la momentul la care reclamantul a dobândit terenul. Aşa cum rezultă din raportul de contraexpertiză
topografică, pârâţii au intabulat în cartea funciară acest teren, încă din data de 21.11.2002, deci cu
aproximativ patru ani înainte ca reclamanta să-l dobândească.
Cât priveşte înscrierea în cartea funciară, instanţa a apreciat că aceasta s-a realizat cu
respectarea dispozițiilor art. 28 şi urm. din Legea 7/1996, la data respectivă primind o recunoaştere
a valabilităţii titlului.
Spre deosebire de acest titlu, titlul reclamantei nu a respectat dispoziţiile legale la
intabularea, deoarece nu se putea face în anul 2004, o nouă intabulare pentru altă persoană pe
această suprafaţă de teren pe care există suprapunere, de vreme ce era deja intabulată, din anul
2002, pe numele pârâţilor şi era folosită de către aceştia, încă de la cumpărare.
Astfel, faţă de motivele expuse şi văzând dispoziţiile mai sus citate coroborate cu
dispozițiile art. 555, 563 Cod civil, instanţa a apreciat că titlul pârâţilor pentru această suprafaţă de
teren pentru care există suprapunere, cu nr. cadastral 151, în suprafaţă de 1996 m.p. identificat în
raportul de expertiză topografică întocmit de cei trei experţi cu S 3, haşurat cu roşu pe planul de
situaţie nr. 1,2, ce fac parte din rap. de expertiză, este mai bine caracterizat, astfel că, cererea în
revendicare formulată de reclamantă pentru această suprafaţă este neîntemeiată şi nu a fost admisă,
urmând ca pârâţii să rămână în continuare în posesia acestei suprafeţe de teren ce face parte
integrantă din terenul ce se regăseşte în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.
3512/1999, considerat de instanţă ca fiind titlul mai bine caracterizat.
Situaţia este însă diferită cu privire la S2 din acelaşi raport de expertiză, în suprafaţă de 1371
m.p. pentru care pârâţii au invocat ca şi titlu de proprietate factura nr. 376138/20.04.2001 şi proces
verbal de predare primire din 20.04.2001.
Pentru această suprafaţă de teren, instanţa a apreciat că numai reclamanta deţine un titlu
valabil. Aşa cum s-a arătat, conform dispozițiilor art. 120 alin. 2 din Legea 85/2006, în forma în
care se găsea legea la momentul emiterii actului, lege aplicabilă cu privire la valabilitatea actului,
cf. art. 6 Cod civil, actul de adjudecare constituie titlu de proprietate valabil, recunoscut de lege.
În ce priveşte factura şi procesul verbal de predare primire, pe care le deţin pârâţii, acestea
nu au valoare de titlu de proprietate întrucât conform dispozițiilor art. 67 din Legea 18/1991 şi art. 2
alin. 1 din Legea 54/1998, privind circulaţia juridică a terenurilor, în vigoare la acea dată,
înstrăinarea sau dobândirea terenurilor prin acte între vii se putea face numai prin act autentic.
Astfel, faţă de aceste dispoziţii legale coroborate cu dispozițiile art. 14 alin.1 din Legea
54/1998, forma autentică era cerută ad validitatem, ceea ce presupune că nerespectarea formei
autentice atrage nulitatea absolută a actului de înstrăinare şi a celui corelativ, de dobândire a
dreptului de proprietate asupra acestui teren de către pârâţi.
Din aceste motive şi faţă de textele legale mai sus citate, instanţa a apreciat ca fiind
întemeiată cererea în revendicare formulată de reclamantă cu privire la suprafaţa de teren suprafaţa
de 1371 m.p, notată în raportul de contraexpertiză întocmit de cei 3 experţi topografi numiţi în
cauză, cu S2 , pe care pârâţii o posedă.
Tot ca întemeiată s-a reţinut şi cererea în revendicare şi cu privire la suprafaţa de teren de
2.500 m.p, notată în aceeaşi lucrare de specialitate, cu S5, astfel cum au fost identificate pe planul
de situaţie nr. 2, anexă la acest raport de contraexpertiză.
Şi pentru această suprafaţă de teren, instanţa a apreciat că numai reclamanta deţine un titlu
de proprietate valabil, respectiv, acelaşi act de adjudecare la licitaţie publică reţinut în
considerentele de mai sus ca titlu de proprietate .
65
 Spre deosebire de aceasta, pârâţii au invocat un certificat de moştenitor nr.93/1956 şi un
contract de schimb, dar care este în formă neautentificată, deci un act sub semnătură privată care,
faţă de dispozițiile art. 67 din Legea 18/1991 şi art. 2 alin. 1rap. la art. 14 alin.1 din Legea 54/1998,
privind circulaţia juridică a terenurilor, în vigoare la aceea dată, nu are valoare de titlu de
proprietate, cu atât mai mult cu cât, intră în concurs cu actul de adjudecare deţinut de reclamantă,
care, cf. art. art. 120 alin. 2 din Legea 85/2006, constituie titlu de proprietate.
De altfel, în ce priveşte certificatul de moştenitor 93/1956, instanţa a reţinut că în acest act
nu se regăsesc pârâţii şi nici nu au făcut dovada vreunei succesiuni în drepturi faţă de persoanele din
dovadă şi din certificatul de moştenitor.
Din raportul de contraexpertiză întocmit de cei trei experţi topografi numiţi în cauză, a
rezultat că, oricum aceste acte sub semnătura privată se referă numai la o suprafaţă de 1200 m.p. din
totalul de 2500 m.p. în discuţie, pentru restul de 1300 m.p. pârâţii nedeţinând nici un act şi neavând
nici un drept.
S-a reţinut că aceste înscrisuri nu pot constitui nici justul titlu pentru a opera în cauză
uzucapiunea de 10-20 de ani, şi invocată de către pârâţi. Din motivarea întâmpinării în care se
invocă de către aceştia uzucapiunea, a rezultat că a fost invocată numai fată de terenul cumpărat de
la R., cu factura nr. 0376138/20.04.2001 şi predat cu procesul verbal din aceeaşi dată, iar nu cu
privire la alte terenuri astfel că, faţă de dispozițiile art. 129 Cod procedură civilă, conform cărora
instanţa a soluţionat cauza numai în limitele investirii prin cererea părţilor, uzucapiunea fiind
analizată numai relativ la aceste acte şi la această suprafaţă de teren.
Aşa cum s-a arătat, în materie de uzucapiune s-au aplicat normele legale de la momentul
considerat de început respectiv, 20.04.2001, în speţă Codul civil de la 1864.
Cu privire la uzucapiunea de 10-20 de ani, invocată de pârâţi, în doctrină şi în practică s-a
statuat, faţă şi de dispozițiile art. 1846 şi urm. Cod civil, că pentru a opera uzucapiunea de bună
credinţă sau de scurtă durată, cum a mai fost denumită, este necesar a fi îndeplinite cumulativ,
următoarele condiţii: să existe o posesie utilă, posesia să se întemeieze pe un just titlu sau pe o justă
cauză, uzucapantul să posede cu bună credinţă şi să fie împlinit termenul prevăzut de lege. Întrucât
condiţiile trebuie să fie îndeplinite cumulativ, neîndeplinirea uneia dintre acestea face să nu opereze
uzucapiunea.
Cu privire la justul titlu, s-a reţinut că acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
să existe în realitate, să poarte o dată certă şi să nu fie un titlu nul. Aşa cum am arătat, factura nr.
376138/20.04.2001 şi procesul verbal de predare primire din 20.04.2001, sunt considerate, conform
dispozițiilor art. 14 alin.1 din Legea 54/1998, nule ca titlu de proprietate, deoarece nu a fost
respectată condiţia de forma autentică, cerută de lege ad validitatem.
Pe de altă parte, s-a reţinut că nu este îndeplinită nici condiţia de bună credinţă, deoarece,
conform dispozițiilor art. 1898 Cod civil de la 1864, aceasta presupune ca dobânditorul să aibă
credinţa că a dobândit de la adevăratul proprietar. Această condiţie nu era îndeplinită la momentul
la care pârâţii au cumpărat prin factură acest teren respectiv, în anul 1999, deoarece din actele
dosarului a rezultat că R., adică înstrăinătorul, a dobândit certificatul de atestare a dreptului de
proprietate doar în anul 2003, dată după care, niciuna dintre părţile contractante nu au perfectat,
conform legii, această înstrăinare realizată prin acte sub semnătură privată.
Astfel, în condiţiile mai sus expuse, privind justul titlu considerat, din motivele expuse, ca
fiind nul absolut, pentru lipsa formei cerută de lege ad validitatem, instanţa a apreciat că nu se poate
reţine apărarea pârâţilor în sensul că simplul fapt al transmisiunii terenului constituie just titlu,
deoarece nulitatea absolută a unui titlu nu poate fi acoperită de o transmitere a posesiei bunului.
Din motivele reţinute şi apreciind, faţă de interpretarea dispozițiilor art. 563 Cod civil, din
care rezultă că acţiunea în revendicare este mijlocul de apărare prin care proprietarul unui bun tinde
să înlăture atingerile aduse dreptului său de către alte persoane, care, în mod nelegitim, au în
stăpânire bunul, instanţa a reţinut că pentru admisibilitatea acestei acţiuni este necesar, aşadar, ca
reclamantul să dovedească, pe de o parte, că este titularul dreptului de proprietate, iar pe de altă
parte, că pârâtul stăpâneşte bunul în mod nelegitim.
66
 Faţă de situaţia de fapt şi de drept, instanţa a apreciat că reclamanta face dovada deplină, atât
asupra faptului ocupaţiunii de către pârâţi, cât şi a dreptului de proprietate pentru terenul în litigiu,
însă pentru suprafaţa de 1996 m.p. descrisă la primul punct din această analiză, este mai bine
caracterizat titlul pârâţilor .
În aprecierea asupra cererii în revendicare, instanţa a avut în vedere în mod deosebit raportul
de contraexpertiză întocmit în cauză, considerând că acesta reuneşte părerile a trei experţi şi a
răspuns în totalitate obiectivelor stabilite de instanţă, spre deosebire de lucrarea întocmită de exp.
Militaru Marian, în care s-a răspuns în sensul că nu poate individualiza terenul din factura invocată
de pârâţi.
Faţă de aceste considerente, văzând şi dispozițiile art. 563, 565 Cod civil, instanţa a apreciat
că cererea reclamantului privind acţiunea în revendicare este întemeiată în parte, pârâţii fiind
obligaţi să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie, suprafaţa de teren de 3871 m.p.
situată în localitatea Tismana, compusă din suprafaţa de 1371 m.p, notată în raportul de
contraexpertiză întocmit de cei 3 experţi topografi numiţi în cauză, cu S2 şi suprafaţa de 2.500 m.p,
notată în aceeaşi lucrare de specialitate, cu S5, astfel cum au fost identificate pe planul de situaţie
nr. 2, anexă la acest raport de contraexpertiză (fila 135).
Corelativ acestui drept de proprietate recunoscut pentru reclamantă, faţă de dispozițiile
art.550 Cod civil, care statuează faptul că fructele şi productele se cuvin proprietarului, instanţa a
apreciat ca fiind întemeiată în principiu cererea reclamantei de obligare a pârâţilor la plata
contravalorii folosinţei terenului.
Din rapoartele de expertiză efectuate în cauză a rezultat că terenul în litigiu nu este de
categorie de folosinţă agricolă, ci este un teren folosit ca spaţiu de depozitare existând pe teren chir
construcţii cu această destinaţie, el fiind, aşadar, eventual producător de fructe civile.
Sub aspectul contravalorii acestei lipse de folosinţă, instanţa a constatat că prin cererea
introductivă, astfel cum a fost precizată prin completarea de la fila 19 din dosar, reclamanta a
solicitat suma de 1000 lei cu titlu de contravaloare lipsă de folosinţă pentru ultimii trei ani a
suprafeţei de 4000 m.p. teren pe care l-a revendicat.
Deşi din expertiza contabilă realizată în cauză a rezultat o valoare mai mare a acestei lipse
de folosinţă, faţă de disp. art. 129 alin.6 Cod procedură civilă de la 1865, aplicabil în cauză, instanţa
a soluţionat această cerere numai în limitele cerute de reclamantă.
În acest sens, s-a reţinut că potrivit disp. art. 129 alin.6 Cod procedură civilă de la 1865, „în toate
cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii‖. Aşadar, faţă de
textul citat, care are caracter imperativ(„în toate cazurile‖), şi având în vedere că reclamanta nu şi-a
majorat pretenţiile printr-o cerere ulterioară, nici prin cerere scrisă şi nici verbală în cursul vreunei
şedinţe de judecată, instanţa nu a putut acorda părţilor mai mult decât s-a cerut, cu atât mai mult cu
cât, potrivit disp. art. 304 alin.6 din Cod procedură civilă de la 1865, acest fapt este un motiv de
modificare sau de casare a hotărârii în calea de atac. Din consultarea dosarului a rezultat că
reclamanta, după efectuarea raportului de expertiză contabilă nu a formulat o cerere de majorare a
pretenţiilor privind aceste despăgubiri, astfel că, simpla solicitare în concluziile susţinute pe fondul
cauzei, nu constituie o cerere de investire a instanţei cu aceste pretenţii majorate, deoarece o astfel
de cerere de majorare a pretenţiilor ar fi trebuit să fie formulată la rândul său, cu respectarea
normelor procedurale .
Aşa cum s-a statuat în practică şi văzând disp. art.82, 112 şi 132 alin.2, pct.2 Cod procedură
civilă de la 1865, cererea de majorare a câtimii obiectului cererii, deşi nu este o modificare a
acţiunii, ea trebuie totuşi, să fie formulată, fie în scris, fie verbal în şedinţa publică, fiind
consemnată în încheierea de şedinţă, dar numai înainte de dezbaterile asupra fondului, astfel încât
pârâtul să ia cunoştinţă de aceste aspecte şi să-şi poată formula eventuale cereri relativ la această
cerere, iar instanţa să poată aprecia asupra chestiunilor prejudiciale cu privire la valoare, respectiv,
taxă de timbru, calitate, etc. Astfel că, nefiind formulată cererea de majorare a câtimii obiectului în
aceste condiţii, ci numai în cadrul concluziilor pe fondul cauzei, instanţa a apreciat că nu a fost

67
investită potrivit legii pentru o altă valoare decât cea formulată de reclamantă, respectiv, pentru
suma de 1000 lei.
În concluzie, din motivele expuse şi văzând disp. art. 550 Cod civil, rap. la art. 563 Cod
civil, coroborat cu dispozițiile art. 129, alin.6 Cod procedură civilă de la 1865, au fost obligat pârâţii
să plătească reclamantei suma de 1.000 de lei, despăgubiri civile, reprezentând contravaloare
folosinţă pentru terenul pentru care s-a admis cererea în revendicare, pe ultimii trei ani anterior
introducerii cererii de chemare în judecată (2009-2011).
Referitor la cererea având ca obiect plata de daune cominatorii pe zi de întârziere în
executarea hotărârii judecătoreşti, instanţa a apreciat-o ca fiind neîntemeiată.
Conform normelor procedurale aplicabile în cauză, executarea silită reprezintă ultima fază a
procesului civil şi este subsidiară executării benevole, cf. disp. art. 371 1 Cod procedură civilă de la
1865.
Conform aceloraşi dispoziţii legale, coroborate cu disp. art. 373 şi urm. Cod procedură civilă
de la 1865, această fază a procesului civil are la bază un titlu executoriu şi încuviinţarea ei este
supusă controlului judecătoresc astfel că, înainte de existenţa unui titlu executoriu pentru care să i se
lase debitorului obligaţiei un termen rezonabil pentru îndeplinirea de bună voie a obligaţiei
prevăzute în titlu, cf. art. art. 371 1 alin. 1 Cod procedură civilă de la 1865, nu poate fi obligat
debitorul la daune cominatorii pentru neexecutare.
Pe de altă parte, noţiunea de daune cominatorii este o creaţie a practicii, aceste daune nefiind
reglementate ca atare de legislaţia în vigoare, nici chiar reclamanta neindicând temeiul legal al
acestui capăt de cerere. Aşadar, creaţie a practicii judiciare, aceste daune cominatorii au fost
definite ca fiind mijlocul de constrângere a debitorului pentru a executa în natură obligaţiile de a
face sau după caz, a nu face , şi care se aplică în mod special pentru obligaţiile intuitu personae
întrucât pentru celelalte obligaţii există, pe de o parte, posibilitatea executării silite iar pe de altă
parte, abilitarea reclamantului de a le îndeplini pe seama şi cheltuiala debitorului.
Faţă de considerentele expuse şi de textele legale citate, instanţa a apreciat ca fiind
neîntemeiată această cerere referitoare la plata de daune cominatorii pe zi de întârziere în executarea
hotărârii judecătoreşti şi a fost respinsă.
Având în vedere disp. art. 274 , 276 Cod procedură civilă de la 1865, precum şi faptul că
cererile au fost admise doar în parte, iar în cursul judecăţii ambele părţi au efectuat cheltuieli cu
onorarii avocat ales, onorarii expertize solicitate, instanţa a compensat în parte cheltuielile de
judecată, respectiv, onorariile pentru avocaţi şi pentru experţi şi a obligat pârâţii să plătească
diferenţa de 623 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxă timbru şi timbru judiciar corespunzător
cererilor admise formulate de reclamant.
Împotriva sentinţei au declarat recurs reclamanta SC S. N. COM SRL şi pârâţii C.L. şi C.I..
Recurenţii pârâţi, în motivarea recursului au arătat că în ceea ce priveşte suprafaţa de 1371
mp, aceasta a fost dobândită prin factură şi proces verbal de predare primire de la SC R. SA în anul
2001, iar pe această suprafaţă a fost eliberată ulterior şi o autorizaţie de construire. La instanţa de
fond au invocat cu privire la această suprafaţă uzucapiunea de la 10 la 20 de ani pe care în mod
nelegal instanţa de fond a respins-o.
Au precizat că nici motivarea instanţei de fond cu privire la buna credinţă nu poate fi
primită, deoarece şi în lipsa certificatului de atestare a dreptului de proprietate putea exista
reprezentarea asupra dreptului de proprietate al înstrăinătorului prin simplu fapt al existenţei
suprafeţei respective în patrimoniul societăţii şi a inexistenţei oricărei cereri de retrocedare asupra
acestei suprafeţe.
Eliberarea ulterioară a certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru vânzător nu
a făcut altceva decât să consolideze încrederea asupra dreptului de proprietate cu privire la terenul
dobândit.
Cu privire la suprafaţa de 2500 mp, aceasta a fost dobândită printr-un schimb cu privire la
care instanţa de fond a apreciat că nu pot invoca un drept de proprietate, deoarece schimbul nu s-a
încheiat în formă autentică.
68
 În drept au fost invocate disp. art. 3041Cod procedură civilă.
În completarea motivelor de recurs a fost criticată sentinţa pentru obligarea pârâţilor la plata
sumei de 1000 lei despăgubiri civile reprezentând contravaloare folosinţă teren, precizând că
această soluţie este nelegală, deoarece aceştia nu folosesc şi nu au folosit acest teren, folosinţa fiind
atribuită prin contract de comodat unei societăţi comerciale.
Reclamanta SC S.N. Com SRL a arătat în motivarea recursului că in mod greşit instanţa de
fond a dispus obligarea paraţilor la plata sumei de 1.000 lei cu titlu despăgubiri civile -
contravaloare folosinţa teren, având in vedere dispoziţiile art. 129 alin 6 raportat la prevederile art.
304 alin 6 Cod civil de la 1865 în condiţiile in care din primul raport de expertiza contabila a
rezultat o valoare a lipsei de folosinţă cuantificata la suma de 177.591,50 lei pentru suprafaţa de
4.000 mp iar din completarea raportului de expertiza contabila a rezultat o valoare a lipsei de
folosinţă cuantificata la suma de 97.193,25 lei pentru suprafaţa de 2.500 mp teren ocupat abuziv de
pârâţi.
Au arătat că aceste dispoziţii legale atesta principiul rolului activ al judecătorului la
soluţionarea cauzelor, rol ce se afla într-o conexiune logica si necesara cu principiul adevărului,
acesta din urma fiind greu de realizat, uneori chiar imposibil, daca legea nu i-ar conferi
judecătorului un rol activ, fiind evident că in speţa de fata, instanţa de fond nu a avut in vedere
obligaţia de a pronunţa o hotărâre care sa reflecte justa soluţionare a litigiului -deziderat ce se poate
realiza numai intr-un sistem procesual care-i conferă judecătorului un rol activ .
A susţinut apelanta că deşi instanţa de fond i-a obligat pe pârâţi să-i lase în proprietate
suprafaţa de 3871 mp, în mod greşit au fost obligaţi doar la 1000 lei despăgubiri civile reprezentând
contravaloare lipsă folosinţă teren.
Instanţa de fond eronat a reţinut că reclamanta nu şi-a majorat pretenţiile printr-o cerere
ulterioară, nici printr-o cerere scrisă şi nici verbal, deşi înainte de închiderea dezbaterilor cât şi la
termenul din 08.05.2014 a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 177.591,50 lei reprezentând
contravaloarea lipsei de folosinţă pe ultimii 3 ani anteriori introducerii cererii de chemare în
judecată.
De asemenea, apelanta a susţinut că deşi şi-a majorat pretenţiile, instanţa de fond nu i-a pus
în vedere să achite taxa de timbru la valoarea rezultată din raportul de expertiză, încălcându-se
dispoziţiile art.20 alin. 2 din Legea nr.146/1996 în care se arată că dacă taxa judiciară de timbru nu
a fost plătită în cuantumul legal în momentul înregistrării cererii, ori dacă în cursul procesului apar
elemente care determină o valoare mai mare, instanţa va pune în vedere petentului să achite suma
datorată până la termenul de judecată fixat.
Apelanta reclamanta a depus la dosar sentinţa nr.3558/2014, raportul de expertiză întocmit
în dosarul nr.16863/318/2013.
În apărare, faţă de recursul pârâţilor, la data de 23.09.2014, reclamanta SC S.N. Com SRL a
formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului pârâţilor, arătând că aceştia îi ocupă
suprafeţele de 1371 mp şi 2000 mp.
Prin încheierea de şedinţă din data de 27.10.2014 a fost calificată calea de atac din recurs
în apel.
Prin decizia numărul 1264 din data de 17 noiembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Gorj
Secţia I Civilă în dosarul numărul 16863/318/2012 s-a respins apelul pârâţilor împotriva sentinţei
civile nr. 3558 din 29.05.2014 pronunţată de Judecătoria Tg-Jiu în dosarul nr. 16863/318/2012 ca
nefondat.
S-a admis apelul reclamantei SC S.N. COM SRL împotriva sentinţei civile nr. 3558 din
29.05.2014 pronunţată de Judecătoria Tg-Jiu în dosarul nr. 16863/318/2012 în sensul că schimbă
sentinţa apelată cu privire la capătul de cerere referitor la despăgubiri civile şi obligă pârâţii la plata
sumei de 150.494 lei în loc de 1000 lei.
S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
S-a dispus obligarea apelanţilor pârâţi la 7444,25 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut:
69
 Verificând critica formulată în raport cu actele şi lucrările dosarului, tribunalul a reţinut că
apelul pârâţilor nu este fondat.
Cu privire la critica adusă sentinţei instanţei de fond, referitoare la admiterea acţiunii în
revendicare pentru suprafeţele de 1371 mp şi 2500 mp s-a apreciat de instanţă că aceasta nu a fost
întemeiată.
Din probatoriile dosarului a rezultat că prin actul de adjudecare din 10.08.2006, rectificat
prin încheierea de îndreptare din 01.09.2006, încheiat în baza Legii nr.85/2006 privind procedura
insolvenţei emis de BNP Consult SA, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei SC R. SA,
reclamanta a dobândit calitatea de proprietar al dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă
de 20.603,86 mp situat în localitatea Tismana cu nr. cadastral 560-151/1-561 înscris în Cartea
Funciară la nr.334 al oraşului Tismana.
Terenul dobândit de reclamantă se afla în patrimoniul debitoarei SC R. SA în baza
certificatului de atestare M 3 8385/2003 emis în baza HG nr.834/1991.
Din expertizele efectuate în cauză a rezultat că suprafaţa de 1371 mp notată în raportul de
contraexpertiză cu S2 se regăseşte în actul de adjudecare al reclamantei.
Din interpretare disp.art.120 alin.2 din Legea 85/2006, în forma în care se regăsea în
momentul emiterii actului de adjudecare, a rezultat că actul de adjudecare constituie titlu de
proprietate conform art.53 din acelaşi act normativ, bunurile înstrăinate de lichidatorul judiciar în
exerciţiul atribuţiilor sale fiind dobândite libere de orice sarcini.
Astfel, instanţa de fond a reţinut că pentru această suprafaţă de teren reclamanta deţine un
titlu valabil reprezentat prin actul de adjudecare, factura şi procesul verbal de predare primire
invocate de către apelanţii pârâţi în dovedirea proprietăţii nu au valoare de titlu de proprietate,
avându-se în vedere disp.art.67 din Legea nr.18/1991 şi art.2 alin.1 din Legea nr.54/1998 privind
circulaţia juridică a terenurilor, înstrăinarea sau dobândirea terenurilor prin acte între vii se putea
face numai prin act autentic, ceea ce presupune că nerespectarea formei autentice atrage nulitatea
absolută a actului de înstrăinare.
Cu privire la suprafaţa de 2500 mp, notată în acelaşi raport de expertiză cu S5, aşa cum a
fost identificată în planul de situaţie nr.2, anexă la raportul de expertiză, s-a apreciat că numai
reclamanta deţine un titlul de proprietate valabil, respectiv actul de adjudecare la licitaţie publică ce
constituie titlu de proprietate, certificatul de moştenitor nr.93/1956 şi contractul de schimb sub
semnătură privată, depuse de către pârâţi nu au valoarea unui titlu de proprietate, cu atât mai mult
cu cât intră în concurs cu actul de adjudecare deţinut de reclamantă care constituie titlu de
proprietate.
De altfel, cu privire la certificatul de moştenitor nr.93/1956, în acesta nu se regăsesc pârâţii,
care nu au făcut nici un fel de dovadă a succesiunii în drepturi faţă de persoanele ce se regăsesc în
certificatul de moştenitor.
Înscrisurile prezentate de pârâţi nu constituie just titlu pentru a opera în cauză uzucapiunea
de 10-20 de ani pe care au invocat-o pârâţii, aceştia urmau să facă dovada îndeplinirii cumulative a
condiţiilor de a fi o posesie utilă, să fie întemeiată pe un just titlu sau pe o justă cauză, iar
uzucapantul să posede cu bună-credinţă şi să fie împlinit termenul prevăzut de lege.
Potrivit art. 563 Cod civil proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor
sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept.
Din probatoriile dosarului a rezultat că pârâţii ocupă din terenul reclamantei suprafaţa de
3871 mp compusă din suprafaţa de 1371 mp şi suprafaţa de 2500 mp.
Nici ultimul aspect invocat de apelanţii pârâţi nu a fost apreciat ca întemeiat, având în
vedere disp.art.566 Cod civil privind efectele admiterii acţiunii în revendicare în care se arată că
pârâtul va fi obligat la restituirea bunului sau la despăgubiri dacă bunul a pierit din culpa sa sau a
fost înstrăinat, în aceleaşi condiţii pârâtul fiind obligat la restituirea productelor sau a contravalorii
acestora, posesorul de rea credinţă sau detentorul precar urmând a fi obligat la cerere la restituirea
fructelor produse de bun până la înapoierea acestuia către proprietar.

70
 Critica adusă sentinţei instanţei de fond de către apelanta reclamantă SC S.N. Com SRL prin
care au arătat că deşi pârâţii au fost obligaţi să-i lase în deplină proprietate suprafaţa de 3871 mp, în
mod greşit instanţa i-a obligat doar la suma de 1000 lei reprezentând contravaloarea folosinţei
terenului , a fost apreciată ca întemeiată.
Prin cererea introductivă reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la plata contravalorii lipsei
de folosinţă a suprafeţei de 4000 mp pe ultimii trei ani anteriori introducerii cererii, constatată prin
expertiza ce se va efectua.
Din raportul de contraexpertiză a rezultat că pârâţii au ocupat suprafaţa de 3871 mp situată
în localitatea Tismana, compusă din suprafaţa de 1371 mp notată în raportul de contraexpertiză cu
S2 şi suprafaţa de 2500 mp notată în acelaşi raport cu S5 din anexa la raportul de contraexpertiză,
iar prin completarea la raportul de expertiză contabilă s-a stabilit că valoarea lipsei de folosinţă este
de 0,25 euro/mp.
Cum, suprafaţa ocupată de pârâţi este de 3871 mp iar instanţa de fond prin sentinţa apelata a
obligat pârâţi să-i lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie această suprafaţă de
teren, tribunalul având în vedere şi disp.art.566 Cod civil, a apreciat că reclamanta este îndreptăţită
la despăgubiri civile reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pe ultimii 3 ani (3871 mp x
0,25 euro la cursul de 4,3197 lei), pentru întreaga suprafaţă de teren de 3871 mp.
Prin urmare, instanţa de fond greşit a reţinut că reclamanta nu şi-a majorat pretenţiile printr-
o cerere ulterioară, deşi prin cererea introductivă reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la
contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului de 4000 mp, constatate prin expertiza ce se va efectua,
iar după efectuarea expertizei şi-a majorat câtimea pretenţiilor, solicitând obligarea pârâţilor la plata
sumei de 177.591,50 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pe ultimii 3 ani anteriori
introducerii cererii de chemare în judecată, aspect reţinut şi prin încheierea din 08.05.2014 cu
ocazia acordării cuvântului pe fond.
De asemenea şi celălalt aspect invocat de apelantă a fost apreciat întemeiat, instanţa de fond
a ignorat dispozițiile art. 20 din Legea nr.146/1997 prin care se arată că „ dacă taxa judiciară de
timbru nu a fost plătită în cuantumul legal în momentul înregistrării acţiunii, ori dacă, în cursul
procesului apar elemente care determină o valoare mai mare, instanţa va pune în vedere petentului
să achite suma datorată până la termenul de judecată‖, nu a pus în vedere reclamantei să achite
suma datorată suplimentar la valoarea pretenţiilor majorate.
Faţă de considerentele arătate mai sus, tribunalul în baza art. 296 Cod procedură civilă a
respins ca nefondat apelul pârâţilor şi a admis apelul reclamantei în sensul schimbării sentinţei
apelate cu privire la capătul de cerere referitor la despăgubirile civile şi va obliga pârâţi la plata
sumei de 150.494 lei în loc de 1000 lei despăgubiri civile reprezentând contravaloarea lipsei se
folosinţă a terenului de 3871 mp pe care pârâţii au fost obligaţi să o lase în deplină proprietate şi
liniştită posesie, menţinându-se restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, apelanţii pârâţi au fost obligaţi la plata cheltuielilor de
judecată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii solicitând admiterea recursului,
modificarea deciziei apelate în sensul admiterii apelului, respingerii acţiunii formulată de S.C. S.N.
COM S.R.L., cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Astfel, nu se poate reţine că recurenţii
nu au fost de bună credinţă la data dobândirii acestei suprafeţe din moment ce vânzătorul a întocmit
factura fiscală, procesul verbal de predare-primire înmânându-le şi planul de amplasament al
terenului.
A arătat că în privinţa excepţiei uzucapiunii cele două instanţe au apreciat eronat că
uzucapiunea nu operează în cauză.
În completarea motivelor de apel s-a invocat acest aspect pe care însă instanţa de apel nu l-a
analizat.
Prin probele administrate, înscrisuri: factura fiscală nr. 376138/20.04.2001, procesul verbal
de predare-primire către fostul SC R. SA Tg. Jiu, autorizaţie de construcţie, certificat urbanism a

71
demonstrat că faptul posesiei în privinţa suprafeţei de 1739 m.p. poate constitui drept just titlu
pentru a se putea invoca uzucapiunea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate.
Astfel, se susţine că această factură cât şi faptul posesiei dovedit cu procesul verbal de
predare-primire sunt anterioare actului de adjudecare invocat drept titlu de către intimată.
Menţionează că la data dobândirii suprafeţei de teren au fost de bună credinţă, crezând că au
dobândit terenul de la un adevărat proprietar. Atâta vreme cât SC R. SA Tg. Jiu nu dobândise
certificatul de atestare a dreptului de proprietate, nefiind adevăratul proprietar se poate vorbi de un
just titlu în sensul legii, astfel încât pentru această suprafaţă de teren acţiunea în revendicare trebuie
respinsă.
Şi în privinţa terenului în suprafaţă de 2000 m.p. menţionează că operează uzucapiunea,
autorul care a transmis folosinţa terenului numitul P.N., stăpânindu-l de peste 30 de ani.
S-au formulat critici şi în privinţa despăgubirilor civile la care au fost obligaţi în cuantum de
150.494 lei.
Astfel cum rezultă din probatoriul administrat suprafaţa de teren pentru care s-au calculat
despăgubirile nu este folosită de recurenţi – situaţie în care pentru obligarea la plata acestor
despăgubiri operează excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurenţilor.
Deci, suprafaţa este folosită şi ocupată pentru depozitarea de material lemnos .
Au invocat în acest sens ca probă contractul de comodat încheiat cu SCC & I 86 C. SRL.
Prin întâmpinarea formulată S.C. S.N. COM S.R.L a solicitat respingerea recursului,
excepţia uzucapiunii de 30 de ani şi joncţiunea posesiilor invocată pentru prima dată în recurs fiind
inadmisibilă.
A arătat că unicul efect al documentului fiscal nr. 376138/20.04.2001 a fost acela de a da
naştere unei obligaţii de a face şi nicidecum de a transmite un drept de proprietate.
A menţionat totodată că din probele dosarului reiese că recurenţii nu au fost de bună credinţă
şi nu poate fi reţinută nici posesia utilă a pârâţilor.
S-au depus înscrisuri.
Curtea de Apel Craiova prin decizia civilă nr.305 de la 07 mai 2015 a admis recursul
declarat de pârâţi împotriva deciziei numărul 1264 din data de 17 noiembrie 2014, pronunţată de
Tribunalul Gorj Secţia I Civilă în dosarul numărul 16863/318/2012, în contradictoriu cu
reclamantul S.C. S.N. . COM S.R.L. - PUNCT DE LUCRU ÎN TG-JIU.
A modificat decizia numărul 1264 din data de 17 noiembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Gorj
Secţia I Civilă în dosarul numărul 16863/318/2012, în totalitate.
A respins apelul reclamantei S.C. S.N. . COM S.R.L.
A admis apelul pârâţilor, împotriva sentinţei civile nr. 3558 din 29.05.2014 pronunţată de
Judecătoria Tg. Jiu, în dosarul nr. 16863/318/2012.
A schimbat în parte sentinţa civilă 3558 din 29.05.2014 pronunţată de Judecătoria Tg. Jiu, în
dosarul nr. 16863/318/2012.
A respins capătul de cerere referitor la despăgubiri civile.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei civile privind acţiunea în revendicare şi daune cominatorii.
A compensat în parte cheltuielile de judecată şi obligă pârâţii să plătească reclamantei suma de 527
lei cheltuieli de judecată reprezentând taxă timbru şi timbru judiciar la fond.
A obligat intimata reclamantă S.C. S.N. COM S.R.L către recurenţii pârâţi la plata sumei de
2526,91 lei reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.
Curtea reţine că expres în apel şi la fond recurenţii pârâţi au invocat doar uzucapiunea de la
10-20 de ani de scurtă durată nu şi uzucapiunea de 30 de ani.
În privinţa uzucapiunii de 30 de ani se reţine că sunt aplicabile dispoziţiile Codului civil
vechi - existând dispoziţiile în Legea Nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legea287/2009 privind
Codul civil care prevede la art. 82 – că dispoziţiile art. 930-934 din Codul civil referitor la
uzucapiunea imobiliară se aplică numai în cazurile în care posesia a început după intrarea în vigoare
a acestuia. Pentru cazurile în care posesia a început înainte de această dată, sunt aplicabile
dispoziţiile referitoare la data începerii posesiei. Pentru imobilul pentru care , la data începerii
72
posesiei, nu erau deschise cărţi funciare, rămân aplicabile dispoziţiile în materie uzucapiune din
Codul civil din 1864.
Faţă de elementele din dosar, data invocată de părţi ca începere a exercitării posesiei se
situează cu mult înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil şi rezultă că în materia uzucapiunii
de 30 de ani sunt incidente dispoziţiile art. 1842 Cod civil vechi, care prevede că prescripţia poate fi
opusă în cursul unei instanţe până în momentul când, instanţa care, potrivit legii pronunţă o hotărâre
definitivă, va pronunţa definitiva sa decizie , asupra căreia nu mai poate reveni după lege, afară
numai de cazul când cei în drept a o opune ar trebui să se prezume, după împrejurări, că a renunţat
la aceasta.
În doctrină şi practică s-a statuat, raportat la dispoziţiile legale mai sus expuse, astfel că
uzucapiunea poate fi invocată la fond şi cel mai târziu în apel, deci inclusiv în apel, dar nu direct în
recurs.
Prin urmare, până în apel poate fi invocată uzucapiunea, mai exact până când hotărârea
rămâne definitivă , astfel încât uzucapiunea de 30 de ani şi joncţiunea posesiilor cu autorii, astfel
cum se susţine în recurs, raportat la aceasta - nu pot fi invocate direct în recurs pentru prima dată.
Neexistând critici în apel în această privinţă, reiese că acestea au fost formulate „ omisso
medio‖.
Recursul constituie o cale de atac extraordinară calificată ca atare de lege şi poate fi exercitat
numai pentru motivele prevăzute limitativ de art. 304 Cod procedură civilă şi în condiţiile legii,
împotriva hotărârilor judecătoreşti date fără drept de apel, în apel sau de un organ de activitate
jurisdicţională.
Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârii judecătoreşti, pentru motive
referitoare la nepronunţarea acestora cu respectarea condiţiilor formale, legal prevăzute de
desfăşurare a judecăţii sau ca o consecinţă a unui raţionament jurisdicţional eronat este reglementată
în prezent prin norma constituţională.
Însă, potrivit art. 129 din Constituţia României, revizuită, părţile interesate pot exercita căile
de atac numai în condiţiile legii procesuale.
Corespunzător acestui principiu constituţional, legiuitorul a reglementat în mod expres
hotărârile judecătoreşti susceptibile de a fi supse reformării, căile de atac şi titularii acestora,
precum şi cazurile de casare, iar acest mod de determinare asigură un control judicios efectiv al
hotărârii reglementate prin Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi al libertăţilor
fundamentale.
Prin urmare, recursul nu poate fi exercitat „omisso medio‖, invocându-se critici care nu au
fost invocate sau arătate expres şi dezvoltate în concret, în apel, pentru ca instanţa să poată analiza
şi să se pronunţe asupra lor, urmând ca ulterior să dea posibilitatea exercitării unui control judiciar
de către instanţa ierarhic superioară.
În ceea ce priveşte uzucapiunea de la 10 la 20 de ani invocată, în privinţa căreia sunt
aplicabile dispoziţiile Codului civil vechi, aceasta a primit o soluţionare corectă din partea ambelor
instanţe.
Dobândirea proprietăţii sau a altui drept real prin posedarea neîntreruptă a lucrului, în tot
timpul fixat de lege se numeşte uzucapiune.
În consecinţă, uzucapiunea reprezintă prescripţia prin care se dobândeşte dreptul real, acest
drept dobândindu-se prin efectul posedării lucrului un timp determinat, astfel încât starea de fapt se
transformă în stare de drept.
Pentru a opera această uzucapiune trebuie îndeplinite următoarele condiţii : în mod
cumulativ; să existe o posesie utilă asupra lucrului; posesia utilă să se întemeieze pe just titlu;
posesia să dureze d de la 10 la 20 de ani ; posesorul să fie de bună credinţă;
În situaţia în care una dintre condiţiile enunţate nu este îndeplinite, atunci uzucapiunea nu
operează.
Prin just titlu se înţelege un act translativ de proprietate (art. 1847 Cod Civil) care provine de
la altcineva decât proprietarul, deci de la un nou dominus.
73
 Justul titlu trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să existe în realitate, să poarte o
dată certă şi să nu fie un titlu nul,insa factura nr. 376138/20.04.2001 şi procesul verbal de predare
primire din 20.04.2001, sunt considerate, conform dispozițiilor art. 14 alin.1 din Legea 54/1998,
nule ca titlu de proprietate, deoarece nu a fost respectată condiţia de forma autentică, cerută de lege
ad validitatem.
Totodată, s-a reţinut că nu este îndeplinită nici condiţia de bună credinţă. Astfel, potrivit
disp. art. 1898 Cod Civil de la 1864, aceasta presupune ca dobânditorul să aibă credinţa că a
dobândit de la adevăratul proprietar, condiţie ce nu era îndeplinită la momentul la care pârâţii au
cumpărat prin factură acest teren respectiv, în anul 1999, întrucât din actele dosarului a rezultat că
R., adică înstrăinătorul, a dobândit certificatul de atestare a dreptului de proprietate doar în anul
2003, dată după care, niciuna dintre părţile contractante nu au perfectat, conform legii, această
înstrăinare realizată prin acte sub semnătură privată.
Faţă de cele ce preced, justul titlu este considerat ca fiind nul absolut - neîndeplinind
condiţia de formă cerută ad validitatem , astfel încât acesta nu poate constitui un veritabil suport în
invocarea uzucapiunii de scurtă durată.
Se reţine, totodată că, uzucapiunea s-a invocat numai cu privire la terenul în suprafaţă de
1739 m.p., în baza actelor de care s-au prevalat pârâţii cu privire la acest teren şi anume factura
fiscală nr. 376138/20.04..2001 şi procesul verbal de predare primire de către fostul R. SA Tg. Jiu.
Nulitatea absolută a unui titlu nu poate fi acoperită de simpla transmitere a posesiei lucrului,
astfel încât transmisiunea în fapt a terenului nu poate constitui just titlu.
Justul titlu trebuie dovedit , acesta fiind un element separat de bună credinţă, această dovadă
făcându-se conform dreptului comun. Or, potrivit art. 1169 Cod civil vechi, pârâţii în această
privinţă nu au reuşit să facă dovada susţinerilor lor.
De asemenea, soluţia pronunţată în revendicare - este corectă.
În privinţa acestui capăt de cerere sunt aplicabile tot dispoziţiile codului civil vechi având în
vedere dispoziţiile Legii 71/2011, care nu prevede reglementări speciale în această privinţă
coroborat cu art. 6 Cod civil şi raportat la data formulării acţiunii şi naşterii raporturilor juridice
deduse judecăţii.
Se reţine că pe fondul cauzei s-a făcut o corectă aplicare a dispoz. art. 480 şi urm., Cod civil.
În cadrul acţiunii în revendicare reclamantul nu trebuie să facă dovada decât că este
proprietarul bunului ce revendică şi că bunul care alcătuieşte obiectul dreptului de proprietate este
în posesia pârâtului.
Tulburarea proprietăţii rezultă din faptul că posesorul neproprietar refuză predarea posesiei
proprietarului neposesor.
Instanţele au procedat la o comparare corectă a actelor de proprietate exhibate de părţi.
Trebuie reţinut că faţă de cele expuse în speţă, uzucapiunea nu operează ca mijloc de
dobândire a acestei proprietăţi, în beneficiul pârâţilor.
Acţiunea în revendicare în privinţa suprafeţei de 1739 m.p. (prevăzută în factura menţionată
în procesul verbal de predare – primire) cu privire la care se aduc critici în apel a fost în mod corect
soluţionată, (soluţia instanţelor privind suprafaţa de 1371 conform raportului expertizei).
De asemenea,corect a fost soluţionată şi acţiunea în revendicare privind suprafaţa de 2500
m.p. teren – în apel criticile circumscriindu-se suprafeţei trecută 2000 m.p. ca întindere.
Reclamanta a dobândit calitatea de proprietar al dreptului de proprietate asupra terenului în
suprafaţă de 20.603,86 mp situat în localitatea Tismana cu nr. cadastral 560-151/1-561 înscris în
Cartea Funciară la nr.334 al oraşului Tismana, ce se afla în patrimoniul debitoarei SC R. SA în baza
certificatului de atestare M 3 8385/2003 emis în baza HG nr.834/1991 – prin actul de adjudecare
/10.08.2006.
Acest act de adjudecare a fost rectificat prin încheierea de îndreptare din 01.09.2006,
încheiat în baza Legii nr.85/2006 privind procedura insolvenţei emis de BNP Consult SA, în calitate
de lichidator judiciar al debitoarei SC R. SA.

74
 Aşa cum rezultă din înscrisurile depuse, raportul de expertiză suprafaţa S 2 (1371 m.p.) –
este cuprinsă în actul de adjudecare al reclamantei, act ce constituie - conform art. 120 alin. 2
coroborat cu art. 53 din Legea 85/2006 – titlul de proprietate , bunurile înstrăinate de lichidatorul
judiciar - în exerciţiul atribuţiilor sale fiind dobândite liber de orice sarcini, şi ca atare în privinţa
acestei suprafeţe de teren reclamantul exhibă un titlu valabil prin comparaţie cu actele exhibate de
către pârâţi – factura şi procesul verbal de predare-primire care nu au valoare de titlu de proprietate,
avându-se în vedere disp.art.67 din Legea nr.18/1991 şi art.2 alin.1 din Legea nr.54/1998 privind
circulaţia juridică a terenurilor, înstrăinarea sau dobândirea terenurilor prin acte între vii se putea
face numai prin act autentic, ceea ce presupune că nerespectarea formei autentice atrage nulitatea
absolută a actului de înstrăinare.
Totodată în privinţa suprafeţei de 2500 m.p. – conform S 5 (raport de expertiză) –
reclamantul deţine actul de adjudecare ce reprezintă titlul de proprietate valabil, comparativ cu
recurenţii pârâţi care se prevalează de certificatul de moştenitor nr. 93/1956, contractul de schimb
sub semnătură privată care nu au valoarea unui titlu de proprietate , cu atât mai mult cu cât intră în
concurs cu actul de adjudecare deţinut de reclamantă ce constituie titlu de proprietate şi mai mult în
certificatul de moştenitor nu se regăsesc pârâţii, ce nu au făcut nici un fel de dovadă a succesiunii în
drepturi faţă de persoanele ce se regăsesc în certificatul de moştenitor.
Din ansamblul probelor dosarului a reieşit şi faptul ocupaţiunii de către pârâţi a terenului în
suprafaţă de 387 m.p. (1371 m.p. şi respectiv 2500 m.p).
Totodată se reţine că, în principal criticile recursului se circumscriu instituţiei uzucapiunii de
la 10 – 20 ani şi respectiv 30 de ani ), iar criticile aduse modului de soluţionare a acţiunii în
revendicare extrem de sumare se grefează pe modul de soluţionare a excepţiei uzucapiunii, Curtea
răspunzând relativ la principiul disponibilităţii în limitele investirii.
În ceea ce priveşte critica din recurs în sensul că în susţinerea excepţiei lipsei calităţii
procesuale – pârâţii au depus contract de comodat încheiat cu SCC & I 86 COMPANY SRL - din
care reiese că nu foloseau teren şi că instanţa de apel nu a analizat acest aspect invocat prin
completarea motivelor de apel – se reţine că şi această critică este neîntemeiată.
Instanţa de apel, chiar dacă nu s-a pronunţat în mod expres pe această critică, din
considerentele hotărârii, prin analizarea îndeplinirii condiţiilor acţiunii în revendicare şi soluţia
pronunţată, implicit a analizat aspectul ocupaţiunii terenului şi prin prisma calităţii procesuale a
pârâţilor, ce este strâns legată cu modul de soluţionare a acţiunii în revendicare . Oricum, nici prin
apel şi nici prin completarea motivelor de apel pârâţii nu au invocat expres excepţia lipsei calităţii
procesuale pasive, ci au adus doar argumente în dovedirea faptului lipsei ocupaţiunii.
Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel
care ar fi titularul dreptului afirmat ( calitate procesuală activă ) precum şi între persoana pârâtului
şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecăţii / calitate procesuală
pasivă). În cazul situaţiilor juridice pentru a căror realizare calea justiţiei este obligatorie calitatea
procesuală activă aparţine celui ce se poate prevala de acest interes, iar calitatea procesuală pasivă
aparţine celui faţă de care se poate realiza interesul respectiv.
Ori, în cauză – astfel cum s-a arătat anterior, faptul ocupaţiunii şi calitatea procesuală pasivă
a pârâţilor au fost dovedite , această excepţie nefiind întemeiată.
Mai mult, contractul de comodat de care se prevalează pârâţii este încheiat cu SCC & I 86
COMPANY SRL , dar administrator este pârâtul C.I., iar prin procesul verbal/1/ 18.07.2012 de
constatare şi sancţionare a contravenţiei s-a aplicat sancţiunea amenzii,, întrucât pârâtul în calitate
de administrator al Societăţii a efectuat lucrări de construire împrejmuire în oraşul Tismana pe o
lungime de aproximativ 54 m cu fundaţie şi elevaţie din beton, stâlpi din lemn şi lacre din lemn fără
să deţină autorizaţie de construire eliberată de Primăria Oraşului Tismana .
Revenind la ultimul aspect criticat de către apelanţi, cel al despăgubirilor se reţine că aceste
critici sunt fondate.
În considerente unde se analizează uzucapiunea de scurtă durată, tribunalul doar analizează
în apel condiţiile, nu reţine că nu sunt de bună credinţă apelanţii pârâţi.
75
 Tribunalul nu analizează buna sau reaua-credinţă, doar enunţă dispoziţiile legale şi nu
verifică decât prima condiţie privind justul titlu.
Reproduce doar textul de lege static, nu interpretează şi nu ajunge la concluzia că pârâţii
sunt de buna sau rea-credinţă.
Nu face diferenţa între producte şi fructe, doar enumără textele de lege, neinterpretându-le
sau analizate aplicat la speţă în acest sens.
Din considerente nu rezultă că a analizat şi s-a ajuns la concluzia că pârâţii ar fi de rea-
credinţă.
Nu s-a făcut dovada reală că au existat alte procese sau că pârâţii ar fi avut reprezentarea
adevăratului proprietar , reclamantul nu a făcut dovada relei credinţe a pârâţilor până la introducerea
acţiunii când pârâţii află că mai există persoane care reclamă un (acelaşi) drept real cu privire la
teren.
Prin bună credinţă se înţelege credinţa posesorului ce are asupra lucrului posedat un drept de
proprietate, pe baza unui titlu translativ de proprietate a cărei nevaliditate o ignoră. Acest titlu
translativ prin ipoteză nu este valabil, căci dacă ar fi valabil, posesorul ar avea calitatea de
proprietar, nu de simplu posesor. Titlul este viciat, de exemplu când actul translativ de proprietate a
fost încheiat cu altcineva decât adevăratul proprietar. Eroarea în care se găseşte posesorul cu privire
la nevaliditatea titlului său translativ de proprietate, adică necunoaşterea nevalidităţii titlului său, fie
că eroarea este de fapt, sau eroare de drept constituie buna sa credinţă. Posesorul care cunoaşte
nevaliditatea titlului său în virtutea căruia posedă, este posesor de rea credinţă, nu posesor de bună
credinţă. Rezultă că buna credinţă este de ordin subiectiv şi constă în convingerea posesorului că
lucrul posedat se întemeiază pe un titlu valabil, ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute.
Stabilirea bunei sau relei credinţe este o problemă de fapt, lăsată la aprecierea instanţelor de
judecată
Prin buna credinţă se înţelege credinţa greşită a posesorului că a dobândit de la adevăratul
proprietar.
Dacă în ceea ce priveşte uzucapiunea şi revendicarea aplicabile sunt astfel cum s-a arătat,
dispoziţiile Codului civil vechi, în privinţa capătului de cerere în despăgubiri, pretenţii se reţine că
acesta este guvernat de dispoziţiile codului civil nou.
Potrivit art.6 alin.6 Noul cod civil privind aplicarea legii în timp - dispoziţiile legii noi sunt
de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare
a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia
legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din
raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.
Conform art. 5 alin.2 din Legea71/2011 de punere în aplicare a Noului cod civil –
dispoziţiile Codului civil sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior
intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie,
adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al
bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în
vigoare a Codului civil.
Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale enunţate reiese, raportat la obiectul cauzei
şi elementele concrete ale speţei , că în privinţa despăgubirilor solicitate sunt incidente dispoziţiile
Noului Cod Civil.
Potrivit art. 14 Noul Cod civil – orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi
exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi
bunele moravuri.
Buna – credinţă se prezumă până la proba contrară.
Conform art. 566 Noul Cod civil – pârâtul va fi obligat la restituirea bunului său la
despăgubiri dacă bunul a pierit din culpa sa ori a fost înstrăinat. În aceleaşi condiţii, pârâtul va fi
obligat la restituirea productelor sau a contravalorii acestora. În toate cazurile, despăgubirile vor fi
evaluate în raport cu momentul restituirii.
76
 Persoanele de rea-credinţă sau detectorul precar va fi obligat, la cerere, şi la restituirea
fructelor produse de bun până la înapoierea acestuia către proprietar.
Se constată că în alin. 1 al art. 566 Noul Cod Civil, legiuitorul nu face diferenţa între buna
sau reaua-credinţă, partea trebuind să restituie productele sau c.valoarea acestora.
Alin.2, însă se referă expres la situaţia relei credinţe şi din interpretarea dispoziţiilor textului
legal, reiese că legiuitorul a înţeles in acest caz să oblige partea, în plus faţă de restituirea
productelor şi la restituirea fructelor.
Prin urmare, sintetizând, în urma interpretării coroborate a dispoziţiilor legale enunţate,
rezultă că posesorul de bună credinţă este obligat numai la restituirea productelor sau a c.valorii
acestora, iar posesorul de rea-credinţă restituie atât productele cât şi fructele bunului.
În cauză, după cum s-a arătat buna credinţă se prezumă, nefăcându-se dovada că anterior
introducerii acţiunii pârâţii au fost de rea-credinţă, şi prin urmare se apreciază că pârâţii au fost de
rea-credinţă de la momentul introducerii acţiunii, când buna –credinţă încetează.
De principiu este că lipsa de folosinţă – se poate cere din momentul în care partea pârâtă se
dovedeşte de rea-credinţă, deci de la momentul încetării bunei-credinţe.
Dacă nu s-a făcut dovada faptului anterior al relei-credinţe, atunci buna credinţă încetează la
momentul introducerii acţiunii.
Este esenţial că în cauză reclamantul nu solicită despăgubiri de la data introducerii acţiunii,
moment de la care se apreciază că pârâţii au devenit de rea-credinţă, ci se solicită despăgubiri pe
ultimii 3 ani anteriori introducerii acţiunii, perioada, când se apreciază că pârâţii au fost de bună-
credinţă, aceasta fiind prezumată conform legii, iar în cauză această prezumţie nu a fost răsturnată.
Pentru perioada vizată de reclamanta, 3 ani anteriori introducerii acţiunii în care pârâţii
beneficiază de prezumţia bunei-credinţe, aceştia pot fi obligaţi doar la restituirea productelor, ori
reclamanta în cauză nu a solicitat producte, ci doar fructe.
Or, fructele, aşa cum s-a arătat se cuvin de la momentul introducerii acţiunii când pârâţii
devin de rea-credinţă, dar reclamanta nu a solicitat despăgubiri pe acea perioadă de la data
introducerii acţiunii sau ulterior introducerii acţiunii, până în prezent.
Prin urmare, chiar dacă pârâţii au fost de rea-credinţă de la data introducerii acţiunii,
reclamanta nu a cerut despăgubiri decât pe ultimii 3 ani înaintea introducerii acţiunii - şi
nu până în prezent sau de la data introducerii acţiunii.
Nu s-au cerut fructe de la data introducerii acţiunii.
Aşadar, aceste despăgubiri nu pot fi acordate, raportat la dispoziţiile legale expuse în
precedent şi în conformitate cu obiectul expres al cauzei, instanţele fiind ţinute să analizeze pricina ,
în limitele investirii, raportat la principiul disponibilităţii.
Prin definiţie, productele reprezintă produse obţinute dintr-un bun cu consumarea sau
diminuarea substanţei acestuia.
Prin definiţie, fructele reprezintă acele produse care derivă dintr-un bun, fără a diminua
substanţa acestuia.
Rezultă că productele consumă substanţa bunului.
Bunul în speţă fiind un imobil, respectiv teren - rezultă că acesta nu se consumă prin
întrebuinţare şi ca atare produce numai fructe.
Critica din recurs referitoare la buna credinţă se coroborează cu critica din apel referitoare la
despăgubirile în cuantum de 1000 lei, formulata în completarea apelului (fila 5, dosar apel) – prin
care se susţinea de către apelanţii pârâţi că nu au folosit terenul, ceea ce echivalează cu o critică în
sensul că nu au fost în culpă şi că implicit au fost de bună credinţă.
Această critică în recurs a fost analizată prin prisma art. 16 coroborat cu art. 14 Noul Cod
Civil.
Văzând şi dispoziţiile art. 312 alin.1 teza 1 Cod procedură civilă, instanţa va admite recursul
declarat de pârâţi împotriva deciziei numărul 1264 din data de 17 noiembrie 2014, pronunţată de
Tribunalul Gorj Secţia I Civilă în dosarul numărul 16863/318/2012, în contradictoriu cu
reclamantul S.C. S.N. . COM S.R.L. - PUNCT DE LUCRU ÎN TG-JIU. Va modifica decizia
77
numărul 1264 din data de 17 noiembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Gorj Secţia I Civilă în
dosarul numărul 16863/318/2012, în totalitate.
Va respinge apelul reclamantei S.C. S.N. COM S.R.L
Va admite apelul pârâţilor, împotriva sentinţei civile nr. 3558 din 29.05.2014 pronunţată de
Judecătoria Tg. Jiu, în dosarul nr. 16863/318/2012.
Va schimba în parte sentinţa civilă 3558 din 29.05.2014 pronunţată de Judecătoria Tg. Jiu,
în dosarul nr. 16863/318/2012. Va respinge capătul de cerere referitor la despăgubiri civile. Se va
menţine restul dispoziţiilor sentinţei civile privind acţiunea în revendicare şi daune cominatorii.
Se vor compensa în parte cheltuielile de judecată şi obligă pârâţii să plătească reclamantei suma de
527 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxă timbru şi timbru judiciar la fond.
Va fi obligată intimata reclamantă S.C. S.N. . COM S.R.L către recurenţii pârâţi la plata
sumei de 2526,91 lei reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.
În privinţa cheltuielilor de judecată s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274, 276 Cod
procedură civilă de la 1865 aplicabil (în speţă), pentru fond - compensându-se onorariile de avocat
şi expert şi luându-se în considerare pentru acordarea cheltuielilor de judecată , taxă timbru, timbru
judiciar, pentru despăgubiri în cuantum de 527 lei corespunzător capetelor de cerere admise.
Din suma de 623 lei s-a scăzut timbrul judiciar 5 lei şi 91 lei - taxa timbru corespunzător
capătului de cerere în despăgubiri (1000 lei ) rezultând suma de 527 lei taxă timbru corespunzătoare
capetelor de cerere în revendicare admise.
În apel cheltuielile de judecată nu se mai datorează de către pârâţi, având în vedere soluţia
pronunţată în prezenta.
Se reţine că pârâţii în apel nu au solicitat cheltuieli de judecată.
În recurs, cheltuielile de judecată s-au calculat corespunzător pretenţiilor admise, raportat la
cele de mai sus expuse şi la elementele de calcul avute în vedere.
(Decizia civilă nr. 305 /07 mai 2015 – Sectia I Civilă, rezumat judecător Ionela Vîlculescu)

CARTE FUNCIARĂ
1. Cerere de radiere a sechestrului asigurator înscris în baza unei ordonanţe a
parchetului. Admisibilitate.

În condiţiile în care sechestrul asigurator instituit prin ordonanţa parchetului nu a privit

bunul imobil în litigiu, ci alte bunuri ale inculpatei, aşa cum erau individualizate în procesele
verbale subsecvente ordonanţei, notarea măsurii în cartea funciară este făcută fără titlu juridic,
astfel că dispoziţiile art. 33 din Legea 7/1996, permit rectificarea cărţii funciare şi radierea
sechestrului.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecatoriei Craiova la data de

07.12.2012 petentele S. M. şi S.N. au formulat plângere împotriva încheierii de respingere a cererii
de reexaminare nr. … emisă de registratorul-şef în dosarul nr. … al OCPI Dolj.
Prin sentinţa civilă 13841/25.10.2013 pronunţată de Judecătoria Craiova a fost respinsă
plângerea formulată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel petentele S.N.şi S. M. iar prin decizia civilă nr.302 din
23 mai 2014, pronunţată de Tribunalul Dolj, a fost respins apelul.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs petentele S. M. şi S. N.
Prin decizia civilă nr.1570/17.11.2014 pronunţată de Curtea de Apel Craiova a fost admis
recursul, s-a casat decizia din apel şi s-a trimis cauza spre rejudecarea acestei căi de atac.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de recurs a arătat că premisa litigiului nu consta in
aprecierea valabilităţii ori a nevalabilităţii măsurii sechestrului asigurator aplicat de organele de

78
urmărire penală pentru a fi incidente dispoziţiile art. 250 NCPP (art. 168 CPP) privitoare la
contestarea masurilor asiguratorii.
Curtea a stabilit că în soluţionarea cererii adresate OCPI, cat si in procedura declanşată în
faţa instanţei de judecata, era necesar a se stabili finalitatea dorita de partea interesata, conţinutul
cererii iar scopul procedurii consta in rectificarea cărţii funciare, respectiv radierea măsurii
sechestrului pretins a fi notata in mod eronat asupra unui bun.
Prin urmare, s-a concluzionat că se impune analizarea aspectelor de fond deduse judecăţii si
care nu au fost supuse cenzurii niciunei instanţe, atât judecata în prima instanţă cât şi cea în apel
fiind în mod greşit limitate la verificarea aspectelor procedurale considerat a fi incidente în cauză.
Tribunalul Dolj , prin decizia civilă 359 din 23 februarie 2015, a admis apelul, a schimbat
sentinţa şi a admis plângerea formulată în contradictoriu cu intimatul Ministerul Public prin
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
S-a admis cererea de reexaminare înregistrată sub nr. …la O.C.P.I. Dolj.
S-au anulat încheierile nr. .. şi nr. … emise de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară
Dolj.
S-au admis cererile de înscriere drepturi şi rectificare carte funciară, formulate de petentele
S.M. şi S.N. prin mandatar B.N.P. I. V.F., înregistrate la O.C.P.I. Dolj sub nr. ...
S-a dispus înscrierea dreptului de proprietate (nuda proprietate) în favoarea petentei S.M. în
Partea a II-a ("Foaie de proprietate") a cărţii funciare nr. .. a loc. P., cu privire la imobilul - teren
arabil extravilan în suprafaţă de 14.552 m.p., având număr cadastral …
S-a dispus înscrierea dreptului de uzufruct în favoarea petentei S.N. în Partea a III-a ("Foaie
de sarcini") a cărţii funciare nr. .. a loc. P., cu privire la acelaşi imobil.
S-a dispus rectificarea cărţii funciare nr. …, în sensul că se va radia din Partea a III-a ("Foaie
de sarcini") sechestrul asigurător înscris în favoarea Ministerului Public prin Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra imobilului.
S-a dispus dispune comunicarea hotărârii către O.C.P.I. Dolj, în situaţia în care va rămâne
irevocabilă, conform art. 31 alin. 6 din Legea nr. 7/1996 rep.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că prin Încheierea nr. .. din data de
16.05.2012 emisă de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Dolj s-a respins capătul de cerere
privind radierea sechestrului şi întabularea dreptului de proprietate şi a dreptului de uzufruct în baza
contractului de donaţie autentificat sub nr. .. din 15.05.2012 , imobilul fiind sechestrat, astfel că
aceasta constituie o piedică la înstrăinare.
Tribunalul a constatat că în mod greşit a fost calificată cererea iniţială formulată de BNP
I.V. drept cerere de îndreptare a erorilor materiale, în realitate obiectul acesteia fiind rectificare
carte funciară, prin radierea sechestrului asigurător notat în cartea funciară pentru teren şi
întabularea dreptului de proprietate şi a dreptului de uzufruct în baza contractului de donaţie
menţionat anterior.
Prin Ordonanţa nr. … din 1 februarie 2007 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie s-a dispus instituirea măsurii asiguratorii a sechestrului asupra bunurilor mobile şi imobile
proprietatea învinuitei S.N. şi a altor persoane, astfel cum vor fi identificate la organul fiscal
competent, urmând a fi individualizate în procese-verbale de aducere la cunoştinţă a măsurii dispuse
fiecărei persoane interesate.
Bunurile apelantei-reclamante S.N. au fost individualizate prin procesul-verbal din data de
07 februarie 2007, în care nu figurează şi terenul arabil extravilan situat în com. P., în T .., P ..,
având număr cadastral ..
Prin urmare, s-a apreciat că în mod eronat a fost notată măsura sechestrului asigurător asupra
acestui teren, iar faptul că prin Ordonanţa nr. .. s-a dispus instituirea măsurii sechestrului asigurător
asupra tuturor bunurilor proprietatea petentei S.N. nu este suficient pentru a conferi legalitate notării
măsurii asupra terenului menţionat, dat fiind că prin chiar această ordonanţă s-a stabilit obligaţia
individualizării bunurilor ce formează obiectul sechestrului.

79
 Împotriva acestei decizii a declarat recurs Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, invocând critici privind modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii
procesuale pasive a intimatului şi critici de fond.
Recursul nu este fondat, urmând să fie respins pentru următoarele considerente.
Procedura necontencioasă reglementată de art. 331 cod procedură civilă are ca obiect cereri
prin care nu se urmăreşte stabilirea unui drept potrivnic faţă de altă persoană.
Plângerile întemeiate pe prevederile Legii 7/1996, formulate împotriva unor încheieri de
carte funciară, pot avea un caracter necontencios dat fiind faptul că legea nu recunoaşte oficiului de
cadastru calitate procesual pasivă şi pentru că registratorul de carte funciară nu dă o rezolvare unor
situaţii judiciare. Este cazul procedurii de înscriere în cartea funciară, reglementată de art. 47-55 din
Legea 7/1996, în forma şi numerotarea de la data înscrierii.
Însă, în situaţia în care în cadrul unei astfel de plângeri se invocă situaţii litigioase, când
plângerea vizează conţinutul unui raport juridic litigios ori când înscrierea în cartea funciară s-a
făcut în contradictoriu cu terţe persoane, care ar putea fi vătămate, plângerea împotriva încheierilor
de carte funciară dobândeşte caracter contencios.
Ca atare, pentru a proteja interesele terţilor care au un drept înscris în cartea funciară, este
necesar ca într-un astfel de litigiu să fie citate toate persoanele care au un interes şi faţă de care
produce efecte înscrierea în cartea funciară sau orice alte operaţiuni.
În speţă, cu privire la un anumit bun, proprietatea reclamantei S.N., s-a făcut o notare în
cartea funciară a unei măsuri asiguratorii. Proprietarul bunului, având interes în radierea
sechestrului, are obligaţia să solicite chemarea în judecată a persoanei în favoarea căreia s-a dispus
notarea, pretenţiile din plângerea de faţă fiind obligatoriu a fi analizate în contradictoriu cu persoana
despre care reclamantele pretind că le-a prejudiciat şi care este vizată prin înscrierea contestată.
În concluzie, cererea prin care s-a solicitat rectificarea înscrierii în cartea funciară, prin
radierea sechestrului asigurator şi înscrierea dreptului de proprietate al uneia dintre reclamante are
un caracter contencios, soluţionarea acesteia fiind corect făcută în contradictoriu cu persoana
juridică în favoarea căreia a fost notat sechestrul, care are calitate procesual pasivă în cauză şi
interes pentru a cunoaşte situaţia juridică a imobilului.
Este nefondată susţinerea recurentului în sensul că nu are calitate procesual pasivă, ci
DIICOT - Biroul Teritorial Dolj, aceasta fiind instituţia care a dispus înfiinţarea sechestrului.
Calitatea procesual pasivă a Ministerului Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ este justifică
prin aceea că este persoana în favoarea căruia s-a făcut notarea în cartea funciară, aşa cum rezultă
din cartea funciară nr. 3.., Partea III ( Foaie de sarcini).
Pe fondul cauzei, se reţine că obiectul acţiunii şi calificarea juridică a acesteia, inclusiv sub
aspectul temeiului de drept aplicabil, au fost stabilite prin decizia 1570/17.11.2014 a Curţii de Apel
Craiova, decizie irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat şi ale cărei dezlegări de drept sunt
obligatorii pentru instanţa de trimitere, potrivit art. 315 cod procedură civilă.
Prin aceeaşi decizie s-a statuat că litigiul de faţă nu pune în discuţie valabilitatea măsurii
asiguratorii şi nu constituie o modalitate de contestare a acestei măsuri sau de scoatere a bunului de
sub sechestru. Aşadar, susţinerile recurentului referitoare la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 250 cod
procedură penală nu sunt fondate şi au făcut deja obiectul unei căi de atac anterioare, primind
soluţionare irevocabilă.
Cu titlu prealabil, instanţa constată că dispoziţiile noului cod civil, invocate de recurent în
motivele de recurs, nu sunt aplicabile în cauză, deoarece potrivit dispoziţiilor legii cadastrului, în
caz de litigiu se aplică forma legii de la data când a operat înscrierea contestată. Ori, în anul 2007
când fost notat sechestrul nu erau în vigoare dispoziţiile noului cod civil.
După cum s-a stabilit şi prin decizia de casare anterioară, reclamantele nu contestă
legalitatea ordonanţei prin care organele de urmărire penală au instituit sechestrul, ci susţin că în
cuprinsul acestei ordonanţe, aşa cum a fost întregită cu procesele verbale de identificare a bunurilor,
nu este precizat şi imobilul în litigiu.

80
 Aşadar, nu se urmăreşte scoaterea unui bun de sub sechestru şi nu se contestă o măsură
procesual penală în cadrul unui litigiu civil, instanţa fiind chemată să stabilească dacă terenul situat
în comuna P., T …, P .. a făcut obiectul sechestrului.
Recurentul susţine greşit că prin ordonanţa din 1 februarie 2007, dată în dosarul nr. … s-a
instituit măsura asiguratorie a sechestrului asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale inculpatei
S. N. Din cuprinsul acestei ordonanţe se reţine că măsura asiguratorie a fost instituită cu privire la
bunurile mobile şi imobile „astfel cum vor fi identificate la organul fiscal competent, urmând a fi
individualizate în procesele verbale de aducere la cunoştinţă a măsurii dispuse‖.
Din modul în care procurorul a formulat ordonanţa rezultă cu claritate că măsura
asiguratorie a privit bunurile inculpatei, aşa cum erau individualizate în procesele verbale
subsecvente ordonanţei, nu totalitatea bunurilor acesteia, iar în cele trei procese verbale, încheiate la
7.02.2007, 8.02.2007, 9.02.2007 nu a fost cuprins şi imobilul în litigiu, ci alte 78 suprafeţe de teren
din comuna P., două suprafeţe de teren din comuna P., un autoturism.
În condiţiile în care sechestrul asigurator nu a privit bunul imobil în litigiu, nu s-a pus în
discuţie legalitatea acestui act, efectul său de indisponibilizare şi nici nu s-a făcut o analiză a
conţinutului juridic al actului, a aspectelor de fond ale măsurii, cum susţine recurentul, doar s-a
constatat că sechestrul asigurator nu a operat şi cu privire la acest bun, caz în care notarea măsurii
este făcută fără titlu juridic.
Prin soluţia adoptată tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 33 din Legea
7/1996, fără a scoate un bun de sub sechestru, în condiţiile în care asupra acestui bun nici nu s-a
instituit o măsură asiguratorie.
Decizia atacată fiind legală, potrivit art. 312 cod procedură civilă, recursul se va respinge ca
nefondat. (Decizia nr. 400/18 Iunie 2015 - Secţia I civilă, rezumat judecător Gabriela Ionescu)

OBLIGAȚII
1. Răspunderea statului pentru prejudiciul cauzat prin privarea nelegală de libertate.
Stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate. Daune morale. Criterii de evaluare.

În condiţiile în care caracterul nelegal al privării de libertate, în sensul art. 5 lit. a din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, s-a stabilit de către instanţa penală în cadrul unei
contestaţii la executare, instanţa civilă nu mai are posibilitatea de a statua diferit în privinţa
aspectelor stabilite în mod definitiv de către instanţa penală competentă în acest sens.
Dreptul la despăgubiri pentru cazurile avute în vedere de art. 538 şi respectiv art. 539
NCPP nu poate fi valorificat decât în condiţiile vizate de aceste norme, iar nu după regulile
comune, specifice răspunderii civile delictuale, sens în care dispoziţiile art. 540 alin. 1 NCPP
prevăd în mod expres criteriile care pot fi avute în vedere la stabilirea întinderilor reparaţiei. În
consecinţă, aprecierea prejudiciului moral suferit de o persoana se face prin raportare la persoana
reclamantului, a familiei sale şi a împrejurărilor care particularizează situaţia acestuia,
neprezentând relevanţă cuantumul daunelor morale acordat de alte instanţe în cauze având acelaşi
obiect, dar în care instanţa a fost investită cu situaţii de fapt diferite şi a avut a analiza un
probatoriu distinct

La data de 02.12.2014, reclamantul N.F.L. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanţelor, solicitând ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să se dispună obligarea
pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 50.000 Euro şi daune materiale în cuantum de
50.000 Euro pentru prejudiciul cauzat prin privarea de libertate, în perioada 26.04.2013-
04.06.2013.

81
 Tribunalul Dolj prin sentinţa civilă nr.166 de la 30.03.2015 a admis, în parte, acţiunea
formulată de către reclamantul N.F.L în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - Ministerul
Finanţelor Publice şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 2 000 euro (echivalentul în
lei la data efectivă a plăţii) reprezentând daune morale.
A respins capătul de cerere formulat de către reclamant privind obligarea pârâtului la plata
daunelor materiale şi a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a constatat că reclamantul N.F.L. a fost
condamnat prin sentinţa penală nr. 569/19.12.2007 pronunţată de Tribunalul Dolj, astfel cum a fost
modificată prin decizia nr. 123 din data de 21.05.2010 pronunţată de Curtea de Apel Craiova
definitivă la data de 18 noiembrie 2011, prin decizia nr. 4061/2011 pronunţată de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, la o pedeapsă rezultantă de 3 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani interzicerea
drepturilor prevăzute de art. de art. 64 lit. a-c Cod penal pe o durată de 2 ani.
După rămânerea definitivă a sentinţei penale mai sus menţionate, instanţa de executare a
emis mandatul de executare nr. 607/2007 din data de 18.11.2011.
Întrucât condamnatul s-a sustras de la executarea pedepsei, fiind plecat în străinătate, acesta
a fost pus în urmărire internaţională, în vederea arestării şi s-a emis un mandat european de arestare,
acesta fiind reţinut de autorităţile judiciare italiene ulterior.
Prin ordonanţa din data de 11 ianuarie 2013, s-a validat de către autorităţile judiciare
italiene, arestarea condamnatului N.F.L. şi i s-a aplicat acestuia măsura de precauţie la carceră, iar,
prin ordonanţa din data de 25 ianuarie 2013, s-a dispus înlocuirea acestei măsuri de custodie în
carceră cu obligarea prezentării periodice la politia judiciară.
Ulterior, prin sentinţa nr. 20 din data de 14.03.2013, pronunţată de Curtea de Apel din
Milano-Secţia V Penală, a fost refuzată predarea lui N.F.L., în raport de mandatul european de
arestare şi s-a dispus ca acesta să execute în Italia pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare, aplicată
prin sentinţa penală nr. 569/2007, pronunţată de Tribunalul Dolj, sentinţă care a fost recunoscută de
către Curtea de Apel din Milano, fiind revocată şi obligaţia de a se prezenta la politia judiciară,
această sentinţă rămânând definitivă la data de 25.03.2013.
Prin adresa Biroului Sirene Italia din data de 15.03.2013 autorităţile române erau informate
că predarea condamnatului a fost refuzată de către Curtea de Apel din Milano prin decizia din data
de 14.03.2013, urmând ca pedeapsa să fie executată în Italia, în conformitate cu legislaţia italiană,
măsura arestării preventive fiind revocată, informare în urma căreia şi Biroul Executări Penale din
cadrul Tribunalului Dolj a emis o altă adresă către Ministrul de Justiţie Italian la data de
29.03.2013.
La data de 26.03.2013 s-a depus adresa IPJ Dolj prin care Tribunalului Dolj îi era înaintată
sentinţa nr. 20/2013 pronunţată de Curtea de Apel Milano din care rezulta faptul că, la data de
10.01.2013, autorităţile italiene au încarcerat, pe teritoriul Italiei, pe inculpatul N.F.L în baza
mandatului european de arestare nr. 6 emis de Tribunalul Dolj la data de 07.06.2012, cât şi faptul că
se refuză predarea celui în cauză către autorităţile române, întrucât va executa pedeapsa de 3, 6 ani
în Italia, punându-se în discuţie analizarea dacă se mai impune menţinerea în evidenţele poliţiei a
mandatului de executare a pedepsei închisorii emis de Tribunalul Dolj.
Acestei adrese i s-a emis răspuns de către Tribunalul Dolj la data de 03.04.2013, invocându-
se dispoziţiile art. 94 din legea nr. 302/2004 şi specificându-se că nu se va proceda la retragerea
mandatului de executare a pedepsei închisorii întrucât subzistă temeiurile care au justificat emiterea
acestuia .
La data de 22.04.2013, Curtea de Apel din Milano a dispus, prin ordonanţă, admiterea
cererii formulate de către Procurorul General al Republicii Italiene de aplicare a graţierii pentru
restul de pedeapsă de 2 ani, 10 luni şi 13 zile închisoare rămasă de executat din pedeapsa de 3 ani şi
6 luni închisoare aplicată lui N.F.L. şi a aplicat graţierea în raport de această condamnare.
De asemenea, la data de 22.04.2013, Parchetul General al Republicii Italiene-Biroul
Executări Penale a dispus neînceperea urmăririi penale pentru pedeapsa restantă graţiată în
întregime privindu-l pe contestatorul condamnat, precum şi scoaterea de sub urmărire penală pentru
82
măsurile luate ulterior cu titlu executoriu referitor la cauza respectivă, această măsură fiind
comunicată şi autorităţilor judiciare române pentru a fi avută în vedere în dosarul de executare
penală privind mandatul de executare nr. 607/2007.
La data de 24.04.2013, mama condamnatului N.F.L. a depus la Tribunalul Dolj o cerere
înregistrată sub nr. 13143 prin care solicita scoaterea acestuia din baza de date a urmăriţilor
internaţionali întrucât acestuia i-a fost graţiat restul de pedeapsă de 2 ani, 10 luni şi 13 zile din
cadrul sentinţei nr. 569/19.12.2007 a Tribunalului Dolj de către Curtea de Apel Milano, cerere
însoţită de înscrisuri, care, însă, a fost restituită de către Tribunalul Dolj în aceeaşi zi, în vederea
precizării obiectului acesteia..
La data de 09.05.2013, a fost transmis prin fax, Tribunalului Dolj, de către Ministerul
Justiţiei Italian, o copie certificată a măsurii de neîncepere a urmării penale nr. 365/2013 SIEP
emisă de Biroul de Executări al Parchetului General al Republicii de pe lângă Curtea de Apel din
Milano din data de 22.04.2013 pe numele N.F.L., iar la data de 14.05.2013, a fost transmisă, de
către aceeaşi autoritate, şi copia sentinţei emise de către Curtea de Apel din Milano la data de
14.03.2013, devenită irevocabilă la data de 25.03.2013, prin care se respinge şi cererea de predare
formulată de autorităţile judiciare din România privind pe acelaşi condamnat, dispunând ca acesta
să ispăşească în Italia pedeapsa de 3 ani şi 6 luni de închisoare, aplicată prin sentinţa Tribunalului
Dolj.
Potrivit procesului-verbal nr. 441/2013 şi adresei ANP - Penitenciarul Craiova nr. N 40905
din data de 26.04.2013, mandatul de executare nr. 607/2011 al Tribunalului Dolj a fost adus la
îndeplinire la data de 25.04.2013, când condamnatul N.F.L. a fost arestat de către IPJ Dolj.
Din înscrisurile menţionate a reţinut instanţa că rezultă că autorităţile judiciare române au
avut cunoştinţă despre refuzul de predare a condamnatului N.F.L. în România în vederea executării
mandatului nr. 607/2011 încă din data de 15.03.2013, IPJ Dolj solicitând, la data de 26.03.2013,
retragerea acestui mandat de către Tribunalul Dolj, în contextul în care traducerea din limba italiană
în limba română a sentinţei nr. 20/2013 a Curţii de Apel Milano a fost înaintată Tribunalului Dolj de
către această instituţie la această dată, sentinţa fiind depusă la filele 260-263 din acelaşi dosar, iar
traducerea legalizată a ordonanţei Curţii de Apel Milano cu privire la graţierea pedepsei aplicate
condamnatului din data de 22.04.2013 se afla la fila 268 din acest dosar.
Cu toate că s-a prevalat de dispoziţiile art. 94 din legea nr. 302/2004, considerând că nu se
va proceda la retragerea mandatului de executare a pedepsei întrucât subzistă temeiurile care au
justificat emiterea, Tribunalul Dolj - Biroul Executări Penale putea sesiza instanţa de executare cu o
contestaţie la executare, în temeiul dispoziţiilor art. 460 raportat la art. 461 alin. 1 lit. d Cod
procedură penală, constatând intervenirea unuia din incidentele ivite în cursul executării, executarea
hotărârii de condamnare pe teritoriul altui stat, ca urmare a recunoaşterii hotărârii de condamnare de
către statul străin, putând fi calificată ca un incident ivit în cursul executării.
Astfel, deşi în reglementarea actuală, Legea 302/2004 (aşa cum a fost modificată prin Legea
300/2013) nu mai prevedea, în mod explicit, această posibilitate de executare a unei hotărâri de
condamnare (potrivit art. 138 alin. 1 lit. b şi art. 139 alin. 1 din reglementarea anterioară),
executarea unei hotărâri de condamnare emise de către autorităţile judiciare române de către
autorităţile judiciare străine constituie un impediment la executare, o nouă executare a aceleiaşi
hotărâri neavând temei.
Tribunalul a constatat că, abia prin sentinţa penală nr. 247 din data de 04.06.2013,
pronunţată de către Tribunalul Dolj - Secţia Penală, în dosarul nr. 9399/63/2013, definitivă prin
nerecurare, s-a admis contestaţia la executare formulată de contestatorul condamnat N.F.L. la data
de 15.05.2013 şi s-a constatat că, la data de 22.04.2013, Curtea de Apel din Milano - Secţia V
penală a aplicat graţierea pentru restul de pedeapsă de 2 ani, 10 luni şi 13 zile rămas neexecutat din
pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată condamnatului N.F.L. prin sentinţa penală nr.
569/19.12.2007, pronunţată de Tribunalul Dolj, hotărâre recunoscută de Curtea de Apel din Milano
la data de 14.03.2013, definitivă şi executorie la 25.03.2013, s-a constatat că, la data de 22.04.2013,
autorităţile judiciare italiene au dispus neînceperea urmăririi penale pentru pedeapsa restantă de 2
83
ani, 10 luni şi 13 zile care a fost graţiată în întregime, precum şi scoaterea de sub urmărire penală
pentru măsurile luate ulterior cu titlu executoriu, privindu-l pe condamnatul N.F.L., s-a dispus
anularea mandatului de executare nr. 607/2007 şi s-a dispus punerea, de îndată, în libertate a
petentului N.F.L. dacă nu este reţinut sau arestat în altă cauză, cheltuielile judiciare rămânând în
sarcina statului.
În motivarea acestei sentinţe penale s-a reţinut că petentul condamnat N.F.L., aflat în Italia,
cu domiciliu fix în localitatea Castelletto di Branuzzo, a refuzat predarea în România în vederea
executării pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare, motiv pentru care autorităţile judiciare italiene,
recunoscând sentinţa penală pronunţată de Tribunalul Dolj, au dispus ca acesta să ispăşească
pedeapsa în Italia, iar, la data de 22.04.2013, s-a dispus tot de către autorităţile judiciare italiene
graţierea restului de pedeapsă rămas neexecutat de 2 ani, 10 luni şi 13 zile şi neurmărirea penală la
orice măsuri ulterioare în faza de executare, soluţie care a fost comunicată şi autorităţilor judiciare
române la data 9 mai 2013, aşa cum rezultă din dosarul de executare nr. 55//63/2005, aspect pentru
care, în mod nelegal, s-a mai pus în executarea, de către IPJ Dolj mandatul de executare nr.
607/2007 şi s-a procedat la încarcerarea acestuia începând cu data de 26.04.2013.
În acest context, prin admiterea contestaţiei la executare, potrivit sentinţei penale anterior
menţionate, s-a recunoscut nelegala încarcerare a condamnatului N.F.L., începând cu data de
26.04.2013, pentru motivele expuse în considerentele acesteia, în cauză, fiind, astfel, incidente
dispozițiile art. 504-506 Cod procedură penală.
Potrivit art. 48 alin. 3 din Constituţie, Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate
prin erori judiciare.
Astfel, principiul responsabilităţii Statului faţă de persoanele care au suferit din cauza unor
erori judiciare săvârşite în procesele penale, trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori,
fiind inadmisibil ca anumite erori judiciare neimputabile victimei să fie suportate de aceasta.
Acest text nu stabileşte categoriile de pagube care pot fi reparate pentru condamnarea
nelegală, aşa încât se aplică principiul general al reparaţiei integrale a prejudiciilor, stabilit prin art.
998 şi art. 999 Cod civil, care include atât prejudiciile materiale, cât şi pe cele morale.
Aşadar, s-a reţinut că acţiunea promovată de reclamant se înscrie în linia generală a
acţiunilor ce reclamă răspunderea civilă delictuală, iar cadrul special al acţiunii este dat de
dispoziţiile art. 504 Cod procedură penală, precum şi de dispoziţiile art. 5 pct. 5 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului şi art. 3 din Protocolul adiţional nr. 7 la aceasta. Obligaţia statului
de a repara prejudiciile cauzate prin erori judiciare este stabilită şi prin art. 52 alin. 3 Constituţie.
Mijlocul procedural prin care persoanele condamnate, pe nedrept, sau care au fost private de
libertate, ori cărora li s-a restrâns libertatea, în mod nelegal, pot fi dezdăunate, îl reprezintă
dispoziţiile art. 504-507 Cod procedură penală, coroborate cu art. 5 paragraful 5 din CEDO, care
dispune că „Orice persoană victimă a unei arestări sau deţineri contrare dispoziţiilor acestui articol,
are drept la reparaţie‖.
Potrivit art. 504 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, are dreptul la repararea pagubei,
persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate, ori căreia i s-a restrâns
libertatea, în mod nelegal.
Privarea sau restrângerea de libertate trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a
procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a
procurorului de scoatere de sub urmărire penală, sau de încetare a urmării penale pentru cauza
prevăzută de art. 10 alin. 1 lit. j, ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau
restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a
procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j. Din momentul în care România a
devenit parte contractantă a Convenţiei, textele de lege care vizează drepturi şi garanţii care fac
obiectul de reglementare al acestei Convenţii, se interpretează în conformitate cu dispoziţiile
acesteia, potrivit principiului preeminenţei dreptului internaţional, consacrat de dispoziţiile art. 11 şi
20 din Constituţia României.

84
 Modul în care pârâtul, prin întâmpinarea depusă la dosar, interpretează dispoziţiile art. 504
Cod procedură penală, în sensul că nu sunt aplicabile atunci când măsura arestării a fost luată
justificat, este incorect, fiind evident, din formularea textului, că ori de câte ori se dispune achitarea
unei persoane, prin hotărâre definitivă, se activează obligaţia statului de a repara prejudiciul suferit
de persoana care a fost arestată în cursul urmăririi penale.
Astfel, alineatul 3 al art. 504 Cod procedură penală prevede cinci moduri în care se poate
stabili privarea nelegală de libertate, şi anume: 1) ordonanţa procurorului de revocare a măsurii
privative sau restrictive de libertate; 2) ordonanţa procurorului de scoatere de sub urmărire penală
sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j); 3) hotărâre a
instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, 4) prin hotărâre definitivă de
achitare; 5) hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin.
1 lit. j).
În speţa de faţă, există un caz particular al aplicării dispozițiilor art. 504 alin. 3 Cod
procedură penală în contextul în care, prin intermediul unei sentinţe penale pronunţate de către
Tribunalul Dolj în cadrul unei contestaţii la executare, respectiv sentinţa penală nr. 247/04.06.2013,
pronunţată de către Tribunalul Dolj - Secţia Penală, s-a reţinut că, în mod nelegal, s-a mai pus în
executarea, de către IPJ Dolj, mandatul de executare nr. 607/2007 şi s-a procedat la încarcerarea
acestuia începând cu data de 26.04.2013, încarcerare care a durat până la data de 04.06.2013 (deci o
perioadă de aproximativ 40 de zile), când s-a pronunţat sentinţa în discuţie şi s-a dispus punerea, de
îndată, în libertate a petentului condamnat, astfel cum rezultă şi din adresa nr. 29471 din data de
04.06.2013 a ANP - Penitenciarul Drobeta Turnu Severin.
Dreptul la libertate şi siguranţă este garantat şi de art. 5 din Convenţie care, în paragraful 1
lit. c, prevede că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia cazului în care a fost arestat
sau reţinut în vederea aducerii în faţa autorităţilor judiciare competente, sau când există motive
verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune, sau când există motive temeinice de a crede în
necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune, ori să fugă după săvârşirea acesteia.
În acest context, dreptul la despăgubiri, în situaţia lipsirii nelegale de libertate, este garantat
de art. 5 paragraful 5 din CEDO, care condiţionează acordarea de despăgubiri doar de existenţa unei
arestări nelegale, fără a fi necesară o hotărâre judecătorească anterioară, prin care să se constate
nelegalitatea reţinerii sau arestării.
S-a constatat că, în speţa de faţă, repararea pagubei se întemeiază pe nelegalitatea măsurii
încarcerării luate împotriva reclamantului, nelegalitate care a fost recunoscută prin sentinţa penală
nr. 24/04.06.2013 a Tribunalului Dolj - Secţia Penală, definitivă prin nerecurare.
Prin urmare, tribunalul a analizat acţiunea promovată de reclamant prin prisma acestor
condiţii, context în care se constată că reclamantul este titularul dreptului la repararea pagubei
morale sau materiale suferite ca urmare a privării sale de libertate, în mod nelegal, fiind îndeplinite
astfel condiţiile prevăzute de art. 504 alin. 2 şi 3 Cod pr. penală.
Astfel, operează, pe deplin, principiul reparaţiei integrale care guvernează răspunderea civilă
delictuală, fiind întrunite, cumulativ, condiţiile necesare angajării acestei forme a răspunderii
juridice, iar stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial,
presupune o doză de aproximare, însă instanţa a reţinut că trebuie să aibă în vedere şi o serie de
criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de respectiva persoană pe plan fizic şi psihic,
importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care
au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată viaţa familială şi socială,
situaţia profesională, expunerea la dispreţul public, atingerea gravă adusă onoarei şi demnităţii
persoanei, afectarea gravă a prestigiului profesional şi a personalităţii morale.
Pentru că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte stricte, el diferă de la
persoană la persoană şi se acordă în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz. Având în
vedere natura neeconomică a daunelor morale, imposibil de echivalat băneşte, judecătorul este acela
care, pe baza calităţii sale personale şi profesionale, trebuie să stabilească daunele morale,
respectând criteriile mai sus precizate.
85
 Toate aceste criterii sunt însă subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază
echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei.
Aşa cum s-a arătat, stabilirea cuantumului despăgubirii echivalente a unui prejudiciu
nepatrimonial include desigur o doza apreciabila de arbitrar, dar cea ce trebuie evaluat este
despăgubirea care vine sa compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face
o corelare cu importanta prejudiciului moral sub aspectul importantei valorii morale lezate.
Stabilirea acestui cuantum nu presupune stabilirea ―preţului‖ suferinţelor fizice si psihice ale
reclamantului, care sunt inestimabile, ci înseamnă aprecierea multilaterala a tuturor consecinţelor
negative ale prejudiciului si ale implicaţiilor acestora pe toate planurile vieţii sale sociale.
Codul de procedură penală, care reprezintă norma specială în materie, are în vedere atât
prejudiciul de natură materială, cât şi prejudiciul de natură morală suferit de individul respectiv sau
de către persoanele ce se află în întreţinerea sa, compensarea trebuind să fie integrală şi efectivă,
cuprinzând atât pierderea suferită, cât şi beneficiul nerealizat.
În cauză, se poate vorbi de o pierdere efectiv suferită, respectiv de prejudiciul moral,
considerabil încercat de reclamant, ca urmare a măsurii încarcerării nelegale la care a fost supus.
Daunele morale, ca acoperire a unui prejudiciu moral, nu pot cuantifica durerea sau
suferinţele pricinuite prin faptul ilicit invocat, nu reprezintă un preţ al durerii şi nu este necesar să se
dovedească faptul că o persoană încarcerată pe nedrept este supusă unor suferinţe pe plan psihic,
simplul fapt al încarcerării fiind de natură să aducă atingere întregii personalităţi a fiinţei umane. La
acordarea despăgubirilor instanţa trebuie să ţină seama de modul în care faptul ilicit a afectat viaţa
unei persoane, fără ca prin acordarea lor să se ajungă la o îmbogăţire fără just temei.
Supunerea unei persoane unor proceduri penale ce presupun restrângerea dreptului la
libertate atrage suferinţe morale, ce privesc demnitatea persoanei, imaginea acesteia în societate, în
familie. Reclamantul a suferit o traumă emoţională continuă timp de aproximativ 40 de zile, cât a
fost închis pe nedrept, fiind lipsit de dreptul constituţional la libertate şi obligat să stea în arestul
poliţiei şi în penitenciar, fiind evident că, în toată această perioadă, imaginea sa a fost deteriorată,
cunoscuţii săi fiind influenţaţi negativ de faptul încarcerării în ceea ce priveşte emiterea unor
judecăţi de valoare cu privire la reclamant.
Prin încarcerarea reclamantului în perioada 26.04.2013-04.06.2013, în baza unui mandat de
executare a unei pedepse privative de libertate care nu ar mai fi trebuit să fie adus la îndeplinire de
către autorităţile române, în contextul recunoaşterii hotărârii de condamnare în baza căreia s-a emis
mandatul în discuţie, dar şi graţierii restului de pedeapsă cuprins în acest mandat, de către un stat
străin, respectiv statul italian, i s-a cauzat acestuia un prejudiciu nepatrimonial rezultat din
încălcarea dreptului personal la libertate, fiind afectate acele atribute ale persoanei care influenţează
relaţiile sociale: onoare-reputaţie, relaţiile cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia
cea mai tipică în durerea morală îndurată de victimă.
Prejudiciul moral suferit de reclamant este unul complex, deoarece măsura încarcerării i-a
afectat acestuia viaţa de familie şi pe cea socială, fiind considerat cert că reclamantul a suferit un
prejudiciu moral sub aspectul credibilităţii sale, pe plan social, deoarece a fost privat de libertate ca
urmare a punerii în executare a unui mandat pentru o pedeapsă ce a fost graţiată, dar, cu toate
acestea, cererea sa de acordare a sumei de 50 000 euro pentru prejudiciul moral suferit nu poate fi
considerată, pe deplin, justificată.
Într-adevăr, prejudiciul moral suferit de reclamant a fost generat de privarea de libertate prin
măsura încarcerării (un număr total de aproximativ 40 de zile) şi de traumele psihice cauzate de
durata acestei încarcerări, în contextul în care pedeapsa pusă în executare a fost deja graţiată printr-
o hotărâre a unui stat străin, respectiv statul italian.
Prin încarcerarea reclamantului i s-a cauzat acestuia un prejudiciu ce a constat în
consecinţele dăunătoare neevaluabile în bani, ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului
personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa unor inconveniente de ordin fizic datorită pierderii
confortului şi afectarea relaţiilor cu familia şi cu prietenii.

86
 Reţinând că este de netăgăduit că orice arestare şi inculpare, pe nedrept, produce celor în
cauză, suferinţe pe plan moral şi social, că astfel de măsuri lezează demnitatea şi onorarea,
libertatea individuală, tribunalul va cuantifica acest prejudiciu folosind drept criteriu valoarea
despăgubirilor nepatrimoniale acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în situaţii
similare. Sub acest aspect, au fost avute în vedere cauzele Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni
împotriva României (hotărârea din 14 mai 2007); Cârstea şi Grecu împotriva României (hotărârea
din 15 iunie 2006); Stoianova şi Nedelcu împotriva României (hotărârea din 4 august 2005);
Crăciun împotriva României (hotărârea din 30 septembrie 2008); Rosengren împotriva României
(hotărârea din 24 aprilie 2008); Pantea împotriva României (hotărârea din 3 iunie 2003) şi cauza
Assinov împotriva Bulgariei (hotărârea din 28 octombrie 1998).
De astfel, suferinţele de ordin fizic, psihic sau moral nu pot fi apreciate si cuantificate doar
cu luarea în considerare a unui criteriu ce are la bază metoda comparaţiei, ele ţinând intrinsec de
personalitatea expusa măsurii si de fiecare caz in parte, motiv pentru care nu ar putea fi primită
susţinerea că valoarea despăgubirii ar trebui sa fie superioara devreme ce, într-o alta speţa, de
exemplu, s-a acordat o despăgubire morala de 100.000 euro pentru o detenţie de o lună.
Tribunalul a apreciat că durata măsurii încarcerării reprezintă un element care poate fi luat în
calcul la determinarea întinderii pagubei, astfel cum prevăd dispoziţiile ar. 505 alin. 1 Cod
procedură penală şi, ţinând cont de toate criteriile legale şi jurisprudenţiale de evaluare, consideră că
o compensaţie echitabilă este aceea de a acorda reclamantului pentru prejudiciul moral suferit o
sumă de 2000 euro (echivalentul în lei la data plăţii efective).
Instanţa a avut în vedere, la stabilirea cuantumului despăgubirilor şi faptul că, atunci când
Curtea Europeană acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci
judecă în echitate.
Dincolo de aceste statuări cu caracter general, instanţa trebuie să respecte un principiu al
proporţionalităţii, să asigure repararea integrală şi efectivă a prejudiciului, iar, în speţă, nu se
dovedesc aspecte deosebite, care ţin de o poziţie socială specială a celui încarcerat ilegal, de
agravarea unei anumite stări de sănătate a acestuia pe perioada privării sale de libertate (sau ulterior,
ca rezultat al acesteia) sau deteriorarea statutului social al acestuia.
Or, judecând în echitate, s-a constatat că suma ce se va acorda reclamantului cu titlul de
despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, respectiv 2000 euro (echivalentul în lei la data plăţii
efective), este suficientă pentru a oferi o reparaţie completă pentru atingerea adusă persoanei
reclamantului, atât în ceea ce priveşte viaţa sa privată, cât şi cea socială.
Având în vedere aceste considerente, tribunalul a admis, în parte, acţiunea formulată de către
reclamant în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - Ministerul Finanţelor Publice şi a obligat
pârâtul la plata către reclamant a sumei de 2 000 euro (echivalentul în lei la data efectivă a plăţii)
reprezentând daune morale.
Cererea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 euro reprezentând
daune materiale, respectiv pentru pierderea capacităţii sale de muncă cu 46 %, a fost apreciată, însă,
de către tribunal ca neîntemeiată, întrucât reclamantul nu a probat suferirea, din cauza perioadei
încarcerării ilegale, a unui prejudiciu material de genul celui invocat.
Dacă este neîndoielnic că lipsirea de libertate a produs consecinţe în planul vieţii private şi a
celei sociale a reclamantului, în schimb nu a fost dovedit modul în care ar fi fost afectată viaţa sa
profesională în urma încarcerării sale ilegale pentru o perioadă de aproximativ 40 de zile.
Astfel, reclamantul a fost pus în libertate la data de 04.06.2013, iar biletul de ieşire din spital
a confirmat că acesta a fost internat la data de 16.06.2013 şi externat la data de 21.06.2013 din
Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova, aflându-se, astfel, în libertate când a suferit un infarct
miocardic.
Din acest înscris a rezultat, cu certitudine, că infarctul a fost cauzat de o agresiune fizică, de
un traumatism toracic, aspect confirmat şi de către reclamant, astfel cum este consemnat în
cuprinsul biletului de ieşire din spital, aspect pentru care nu se poate stabili o legătură de cauzalitate
între infarctul miocardic suferit de către reclamant la data de 16.06.2013 şi măsura încarcerării
87
acestuia ilegale, care a durat până la data de 04.06.2013, având în vedere că a trecut o perioadă
considerabilă de timp de la punerea acestuia în libertate şi până la internarea sa în spital.
De asemenea, în biletul de ieşire din spital s-a consemnat că, la examenul extern,
reclamantul a prezentat multiple echimoze la nivelul scalpului şi hematoame, fapt care conduce,
indubitabil, la concluzia că reclamantul a avut nevoie de spitalizare din cauza faptului că acesta
suferise diferite traumatisme, atât la nivelul toracelui, cât şi al capului, acestea fiind o posibilă cauză
de declanşare a unui infarct, nicidecum măsura încarcerării suferită la o dată anterioară producerii
traumatismelor menţionate.
Cu privire la reducerea permanentă a capacităţii de muncă a reclamantului cu 46 %, astfel
cum rezultă din înscrisurile medicale eliberate de către autorităţile italiene, rezultă că această
incapacitate de muncă a apărut la data de 13.09.2013, deci cu mult după data la care reclamantul a
pus în liberate, respectiv 04.06.2013, iar acest aspect a fost cauzat de problemele medicale de natură
cardiologică suferite de către acesta, astfel cum rezultă şi din scrisoarea de externare din data de
11.07.2013, dar, cu privire la acest din urmă aspect, s-a reţinut, anterior de către instanţă, că nu
există o legătură de cauzalitate între infarctul miocardic suferit de către reclamant la data de
16.06.2013 şi perioada în care acesta a fost încarcerat ilegal şi care a expirat la data de 04.06.2013.
De asemenea, reclamantul nu a depus la dosar nici un înscris din care să rezulte că era
încadrat în muncă cu documente legale, locul de muncă unde îşi desfăşura activitatea, venitul
obţinut de către acesta şi măsura în care acesta a fost afectat de reducerea capacităţii sale de muncă,
deşi, la data încarcerării sale, avea vârsta de 34 de ani.
Prejudiciul material suferit de cel care a fost arestat include toate categoriile de câştiguri pe
care acesta le realiza din derularea unor raporturi de muncă sau alte activităţi producătoare de
venituri, reclamantului revenindu-i sarcina de a proba existenţa acestor raporturi şi cuantumul
veniturilor realizate, conform art. 1169 Cod civil.
În speţa de faţă, deşi reclamantul a invocat existenţa unui prejudiciu material rezultat din
reducerea permanentă a capacităţii sale de muncă cu 46%, acesta nu a făcut dovada că a fost
titularul vreunui contract de muncă, de prestări servicii sau de colaborare cu vreo societate
comercială şi nici că se afla în perioada de probă la vreo astfel de societate, anterioară angajării sale.
În atare situaţie, ar fi nelegală soluţia tribunalului de a acorda reclamantului drept daune materiale
echivalentul veniturilor realizate din muncă sau venitul minim pe economie (care, oricum, nu s-ar
încadra în suma solicitată drept despăgubire materială de către acesta, de 50 000 euro, ci ar avea o
valoare mult diminuată), deoarece ar însemna să fie validată juridic obţinerea de venituri
neimpozabile, în absenţa unor contracte care să prevadă drepturile şi obligaţiile părţilor, inclusiv pe
planul dreptului fiscal.
Atunci când persoana arestată este angajată, alineatul 4 al art. 504 Cod procedură penală,
instituie reparaţia unei categorii speciale de prejudicii, inclusă în categoria generală la care se referă
alineatul 1, şi anume prejudiciul suferit de această persoană sub aspectul dreptului muncii,
stabilindu-se că, pe perioada arestării nelegale, se recunoaşte vechimea în muncă pentru persoanele
care înainte de arestare erau încadrate în muncă.
Cu toate acestea, legea nu justifică acordarea de despăgubiri pentru venituri realizate cu
încălcarea altor dispoziţii legale şi, în consecinţă, prejudiciul material pretins de reclamant nu este
unul sigur şi cert, motiv pentru care capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri materiale nu
a putut fi considerat decât nefondat de către instanţă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul N.F.L., Parchetul de pe lângă
Tribunalul Dolj şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova.
Reclamantul N.F.L. a arătat că hotărârea apelată este nelegală cu privire la respingerea
cererii privind daunele materiale şi neîntemeiată cu privire la admiterea doar în parte a daunelor
morale solicitate,
În primul rând, prin decizia Curţii de Apel Milano se reţine cu putere de lucru că era angajat
legal ca şi muncitor zidar calificat, având un salariu net de 1600 euro lunar, astfel că daunele

88
materiale i se cuveneau pentru pierderea capacităţii de muncă intervenite datorită stresului zilnic,
continuu, timp de 40 de zile ca şi consecinţă a încarcerării nelegale.
În al doilea, cuantumul daunelor morale de 2000 de Euro acordat încalcă toate modalităţile
de apreciere a cuantumului prejudiciului care ar trebuie să se refere nu numai la persoana petentului,
ci şi la lunga resciziune socială (încarcerarea nelegală de 40 de zile).
În acest sens, solicită să se aibă în vedere inclusiv sentinţa 56/16.09.2014 a Tribunalului
Mehedinţi, rămasă definitivă la data de 09.02.2015 prin decizia nr.700/2015 a Curţii de Apel
Craiova, prin care statul român, reprezentat de ministerul Finanţelor Publice, a fost obligat către
petentul C.V.A. la 20.000 lei pentru 24 de ore de reţinere ilegală.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, in motivarea apelului, a invocat greşită interpretare şi
aplicare a legii, susţinând că în mod greşit a reţinut prima instanţă că prin sentinţa penală
nr.247/04.06.2013 a Tribunalului Dolj s-ar fi constatat, în dispozitiv, nelegalitate încarcerării
petentului, fiind vorba doar o apreciere a instanţei penale.
Pe fond, nu se poate reţine că la data 26.04.2013 a operat o încarcerare nelegală a
reclamantului, punerea în executare faţă de acesta a mandatului de executare a executării pedepsei
închisorii, a fost legală şi temeinică şi nu este urmarea unei erori judiciare săvârşite de autorităţile
române, ci doar a furnizării cu mare întârziere, de către statul italian solicitat, a informaţiilor cerute
potrivit legii.
Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova a criticat sentinţa sub aspectul
cuantumului daunelor morale, arătând că reclamantul nu a făcut dovada faptului că prin măsura
luată pe nedrept i-a fost lezată personalitatea umana peste limita normală ori că ar fi o personalitate în
domeniul public, social sau artistic; în plus, faţă de condamnarea suferită, imaginea acestuia în
societate era oricum afectată.
Cuantumul sumei stabilită cu titlu de daune morale trebuie să respecte principiul acordării
unei juste despăgubiri, dar care, în prezenta cauză, este disproporţionat faţă de criteriile obiective ce
se impun a fi avute în vedere în aprecierea evaluării suferinţelor şi atingerilor aduse drepturilor
fundamentale ale reclamantului.
Chiar daca cuantumul prejudiciului moral este lăsat la aprecierea instanţelor, fără a exista
criterii precise şi exacte de acordare, acest fapt nu justifica arbitrariul în procesul de cuantificare,
această aptitudine a instanţei trebuind exercitată în limitele analizării de către aceasta a unui
probatoriu, pertinent si util cauzei, care să dovedească cuantumul prejudiciului moral, şi nu în lipsa
acestuia.
A invocat practica judiciara CEDO, respectiv cauza Dragotoniu si Militaru -Pidhorni
împotriva României, cauza Cârstea si Grecu împotriva României, cauza Stoianova si Nedelcu
împotriva României, cauza Crăciun împotriva României, cauza Rosengren împotriva României
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că apelurile sunt nefondate.
În prealabil, s-a reţinut că incidente în cauză nu erau dispoziţiile art. 504 şi următoarele din
Codul de procedură penală din 1968, ci cele ale art.538 – art. 542 din Noul Cod de procedură
penală, aprobat prin Legea nr. 135/2010.
Astfel, prezenta cerere de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj
la data de 02.12.2014.
Potrivit art. 103 şi art. 108 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
Legii nr. 135/2010 privind noul Cod de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor
acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, noul Cod de procedură penală a intrat în
vigoare la data de 01.02.2014, la aceeaşi dată fiind abrogat Codul de procedură penală aprobat prin
Legea nr. 29/1968, cu modificările şi completările ulterioare.
De asemenea, potrivit art. 3 din Legea nr. 255/2013, legea nouă se aplică de la data intrării
ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu excepţiile prevăzute în cuprinsul
prezentei legi.
Reţinând aşadar că dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 255/2013 au consacrat regula aplicării
imediate a noilor dispoziţii procesual penale, fără a institui vreo excepţie în ceea ce priveşte
89
aplicarea art. 538 - art. 542 NCPP, dar şi că prezenta cerere de chemare în judecată a fost introdusă
la data de 02.12.2014, aşadar după intrarea în vigoare a NCPP, Curtea a constatat că aceste
dispoziţii erau aplicabile în cauză, şi nu prevederile similare cuprinse în art. 504 – art. 507 din
Codul de procedură penală din 1968.
Analizând aşadar cererea reclamantului prin prisma dispoziţiilor Noului Cod de procedură
penală, Curtea a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 539 NCPP (care îşi au corespondent în art. 504
alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968), şi care au următorul conţinut: (1) „Are dreptul
la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal a fost privată nelegal de libertate.
(2). Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului,
prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră
preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată
investită cu soluţionarea cauzei.‖
Contrar susţinerilor apelantului Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj,
aceste condiţii erau îndeplinite în cauză, în condiţiile în care privarea nelegală de libertate a
reclamantului a fost constatată printr-o hotărâre definitivă a instanţei penale.
Astfel, este adevărat că, în prezenta cauză, temeiul privării de liberate a apelantului
reclamant l-a constituit executarea unei pedepse aplicate printr-o sentinţă penală definitivă, anume
sentinţa penală nr. 569/19.12.2007 pronunţată de către Tribunalul Dolj, astfel cum a fost modificată
prin decizia penală nr. 123 din data de 21.05.2010, pronunţată de către Curtea de Apel Craiova -
Secţia Penală, definitivă la data de 18 noiembrie 2011, prin decizia nr. 4061/2011 pronunţată de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care a acesta a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 3
ani şi 6 luni închisoare, fiind emis în consecinţă mandatul de executare nr. 607/2007 din data de
18.11.2011.
În acelaşi timp însă, prin sentinţa penală nr. 247 din data de 04.06.2013 a Tribunalului Dolj -
Secţia Penală, în dosarul nr. 9399/63/2013, definitivă prin nerecurare, s-a admis contestaţia la
executare formulată de contestatorul condamnatul N.F.L. la data de 15.05.2013 şi s-a constatat că,
la data de 22.04.2013, Curtea de Apel din Milano - Secţia V penală a aplicat graţierea pentru restul
de pedeapsă de 2 ani, 10 luni şi 13 zile rămas neexecutat din pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare
aplicată condamnatului N.F.L., prin sentinţa penală nr. 569/19.12.2007, pronunţată de Tribunalul
Dolj, hotărâre recunoscută de Curtea de Apel din Milano la data de 14.03.2013, definitivă şi
executorie la 25.03.2013.
De asemenea, prin aceeaşi sentinţă s-a constatat că la data de 22.04.2013 autorităţile
judiciare italiene au dispus neînceperea urmăririi penale pentru pedeapsa restantă de 2 ani, 10 luni
şi 13 zile care a fost graţiată în întregime, precum şi scoaterea de sub urmărire penală pentru
măsurile luate ulterior cu titlu executoriu, privindu-l pe condamnatul N.F.L..
S-a dispus prin urmare anularea mandatului de executare nr. 607/2007 emis de Tribunalul
Dolj la 18 noiembrie 2011 şi punerea, de îndată, în libertate a petentului condamnat N.F.L., dacă nu
este reţinut sau arestat în altă cauză.
În considerentele acestei sentinţe instanţa penală a reţinut că petentul condamnat N.F.L.,
aflat în Italia, cu domiciliu fix în localitatea Castelletto di Branuzzo, a refuzat predarea în România
în vederea executării pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.
569/2007, pronunţată de Tribunalul Dolj, motiv pentru care autorităţile judiciare italiene,
recunoscând sentinţa penală pronunţată de Tribunalul Dolj, au dispus ca acesta să ispăşească
pedeapsa în Italia, iar, la data de 22.04.2013, s-a dispus tot de către autorităţile judiciare italiene
graţierea restului de pedeapsă rămas neexecutat de 2 ani, 10 luni şi 13 zile şi neurmărirea penală la
orice măsuri ulterioare în faza de executare, soluţie care a fost comunicată şi autorităţilor judiciare
române la data 9 mai 2013.
În raport de aceste considerente, a concluzionat instanţa că în mod nelegal, s-a mai pus în
executarea, mandatul de executare nr. 607/2007, privind executarea pedepsei de 3 ani şi 6 luni
închisoare la care a fost condamnat contestatorul, prin sentinţa penală nr. 569/2007, pronunţată de
Tribunalul Dolj şi s-a procedat la încarcerarea acestuia începând cu data de 26.04.2013.
90
 Prin urmare, este incontestabil că obiectul analizei instanţei penale investite cu contestaţia la
executare formulate de reclamant l-a constituit legalitatea punerii în executare, la data de
26.04.2013, a mandatului de executare a pedepsei nr. 607/2007, soluţia de admitere a contestaţiei,
de anulare a mandatului şi de punere a libertate a reclamantului fiind justificată tocmai de
constatarea caracterului nelegal al punerii în executare a mandatului şi implicit al încarcerării
reclamantului de la data de 26.04.2015.
O atare interpretare este conformă şi cu prevederile art. 5 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, care consacră dreptul la libertate şi la siguranţă, prevăzând că orice persoană
are dreptul la libertate şi siguranţă şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia
următoarelor cazuri:
a. dacă este reţinut legal în urma condamnării sale de către un tribunal competent (…).
Ori, chiar dacă pe numele reclamantului fusese emis un mandat de executare în urma unei
condamnări definitive la pedeapsa închisorii, împrejurarea că încarcerarea reclamantului, la data de
26.04.2013, în baza mandatului de executare nr. 607/2007, a fost nelegală s-a stabilit de către
instanţa penală cu putere de lucru judecat, aflându-ne aşadar în situaţia unei privări nelegale de
libertate în sensul art. 5 lit. a din Convenţie.
Analiza caracterului legal sau nelegal al privării de libertate a reclamantului era atributul
exclusiv instanţei penale, care s-a pronunţat în acest sens prin sentinţa penală nr. 247 din data de
04.06.2013 a Tribunalului Dolj - Secţia Penală, instanţa civilă neavând posibilitatea de a statua
diferit în privinţa aspectelor stabilite în mod definitiv de către instanţa penală competentă în acest
sens.
Prin urmare, nu prezintă relevanţă la soluţionarea cauzei analiza modului în care autorităţile
române au respectat sau nu prevederile Codului de procedură penală şi respectiv ale Legii nr.
302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, faţă de data la care
autorităţile italiene au comunicat măsurile dispuse cu privire la executarea pedepsei aplicate
reclamantului, acestea făcând obiectul analizei instanţei penale ce a soluţionat contestaţia la
executare.
Nici criticile apelantului reclamant şi respectiv ale apelantului pârât DIRECŢIA
GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE CRAIOVA pentru STATUL ROMÂN
prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, referitoare la cuantumul daunelor morale acordate
reclamantului, nu sunt întemeiate.
Astfel, procedura prevăzută de dispoziţiilor art. 538 - 542 NCPP este o procedură specială, –
fapt expres stipulat în chiar Titlul nr. IV din care face parte Capitolul VII care cuprinde normele
menţionate, care derogă de la dreptul comun general, în baza principiului „specialia derogant
generalibus‖.
Prin urmare, dreptul la despăgubiri pentru cazurile avute în vedere de art. 538 şi respectiv
art. 539 NCPP nu poate fi valorificat decât în condiţiile vizate de aceste norme, iar nu după regulile
comune, specifice răspunderii civile delictuale
În acest sens, dispoziţiile art. 540 alin. 1 NCPP (dispoziţii similare se regăseau şi în art. 505
alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968) prevăd în mod expres că la întinderea reparaţiei se
ţine seama de durata privării nelegale de libertate, precum şi de consecinţele produse asupra
persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situaţia prevăzută de art.
538.
Analizând cuantumul despăgubirilor acordate de către prima instanţă cu titlu de daune
morale - 2000 euro – prin prisma acestor dispoziţii legale, va concluziona Curtea că este pe deplin
justificat, raportat în primul rând la durata măsurii privării nelegale de libertate – de la 22.04.2013
până la 04.06.2013, în condiţiile în care este incontestabil că o măsură privativă de liberate, prin
caracterul restrictiv de drepturi şi libertăţi, produce în mod inerent suferinţe fizice şi psihice.
Nu trebuie ignorată însă nici împrejurarea că temeiul juridic al privării de libertate l-a
constituit pronunţarea unei hotărâri penale definitive de condamnare la pedeapsa închisorii, de care
reclamantul avea cunoştinţă, executând o parte din pedeapsă în timp ce se afla pe teritoriul Italiei,
91
că încarcerarea sa a intervenit la scurt timp după ce acesta a revenit în ţară, după ce o perioadă
îndelungată de timp fusese pus în urmărire internaţională, şi la scurt timp şi de la aplicarea graţierii
restului de pedeapsă de către autorităţile italiene, aspecte care sunt de natură, în mod obiectiv, a
diminua impactul produs de încarcerare, prin comparaţie, spre exemplu, cu privarea de libertate a
unei persoane a cărei nevinovăţie este constatată ulterior.
În al doilea rând, deşi stabilirea cuantumului daunelor morale este lăsată la aprecierea
instanţei, în egală măsură partea este în măsură să invoce şi implicit să dovedească acele
împrejurări care vizează anumite situaţii particulare, referitoare la persoana sa sau a familiei sale,
care justifică un cuantum mărit al daunelor morale, prin prisma disconfortul psihic sporit suferit,
dincolo de cel inerent oricărei privări de libertate.
Ori, singurele aspecte invocate în cererea de chemare în judecată fac referire la împrejurarea
că, datorită încarcerării nelegale şi condiţiilor din arest, reclamantul ar fi suferit un infarct
miocardic acut inferior dreapta cu repercusiuni majore asupra capacităţii de muncă, în sensul
pierderii a 46% din capacitatea normală..
Referitor la aceste susţineri, va constata Curtea că, aşa cum a reţinut în mod corect prima
instanţă, din actele medicale depuse de reclamant rezultă că acesta a suferit într-adevăr un infarct
miocardic, dar la data de 16.06.2013, după punerea sa în libertate, pe fondul unor agresiuni fizice,
aspect care rezultă chiar din afirmaţiile reclamantului la internare (în cuprinsul biletului de ieşire
din spital din data de 21.06.2013 s-a consemnat expres „simptomatologie debutată după o agresiune
fizică, din afirmaţiile pacientului‖), dar şi din existenţa unor echimoze la nivelul scalpului..
Aceste constatări ale instanţei reţinute în baza menţiunilor din actele medicale nu au fost
combătute de către reclamant nici în faţa primei instanţe, nici în apel, acesta nepropunând probe
prin care să dovedească legătura de cauzalitate dintre privarea de libertate şi agravarea ulterioară a
stării sale de sănătate; prin urmare, această împrejurare nu putea fi reţinută ca relevantă la stabilirea
cuantumului daunelor.
Aprecierea prejudiciului moral suferit de o persoana se face prin raportare la persoana
reclamantului, a familiei sale şi a împrejurărilor care particularizează situaţia acestuia, neprezentând
relevanţă cuantumul daunelor morale acordat de alte instanţe în cauze având acelaşi obiect, dar în
care instanţa a fost investită cu situaţii de fapt diferite şi a avut a analiza un probatoriu distinct.
Prin urmare, constatările altor instanţe în speţe similare nu sunt obligatorii, practica judiciară
neconstituind izvor de drept în sistemul român de drept.
În mod corect a fost respinsă şi cererea reclamantului privind acordarea daunelor materiale,
în condiţiile în care pentru justificarea acestor daune reclamantul a invocat diminuarea capacităţii
sale de muncă intervenită în urma aceleiaşi afecţiuni – infarctul miocardic suferit la data de
16.06.2013, deşi, pentru considerente menţionate mai sus, nu rezultă din probele administrate în
cauză că acesta s-ar fi produs datorită privării de libertate.
Mai mult decât atât, referitor la cuantumul venitului din muncă realizat de reclamant în Italia
anterior privării de libertate, Curtea va reţine că în cuprinsul sentinţei nr. 20 pronunţată de Curtea
de Apel din Milano la data de 14.03.2013 se menţionează doar că acesta desfăşura activitate ca
zidar, fără să se facă vreo referire la cuantumul venitului obţinut în urma acestei activităţi.
Faţă de aceste considerente, constatând că nu subzistă nici unul din motivele de nelegalitate
şi netemeinicie invocate în cauză, în baza dispoziţiilor art. 480 alin. 1 Curtea a respins apelurile ca
nefondate, respingând şi cererea apelantului reclamant privind acordarea de cheltuieli de judecată.
(Decizia nr. 5292/10.11.2015 – Secţia I Civilă, rezumat judecător Ţârlea Mirela Cristina)

92
 PARTAJ JUDICIAR.

1. Criterii de atribuire. Omisiunea analizării dispoziţiilor art.67311 Cod procedură

civilă.

Omisiunea analizării dispoziţiilor art.67311 Cod procedură civilă, potrivit cărora ”În cazul
în care niciunul dintre coproprietari nu cere atribuirea bunului ori, deşi acesta a fost atribuit
provizoriu, nu s-au depus în termenul stabilit, sumele cuvenite celorlalţi coproprietari, instanţa,
prin încheiere, va dispune vânzarea bunului, stabilind totodată dacă vânzarea se va face de părţi
prin bună învoială, ori de către executorul judecătoresc”, atrage casarea cu trimitere a cauzei
conform art.312 alin.5 Cod procedură civilă.
Nerealizarea vânzării prin bună învoială nu poate împiedica finalizarea procedurii de
încetare a stării de indiviziune, ci dimpotrivă constituie un motiv ce justifică aplicarea procedurilor
executării silite.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 30.03.2011 sub nr. 9850/215/2011
la Judecătoria Craiova, reclamanţii R.L. şi R.A.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta N.E.
ieşirea din indiviziune cu privire la suprafaţa de teren intravilan de 2721 mp situaţi în Bechet, după
cum urmează: suprafaţa de 1563 mp teren situată în T 145 în 3 parcele vecine ce formează un lot
compact de teren, respectiv parcela 2249 în suprafaţă de 961 mp, parcela 2250 în suprafaţă de 280
mp şi parcela 2251 în suprafaţă de 322 mp; suprafaţa de 1198 mp teren situată în T 145 parcela
2226, cu vecini la nord Ds 2227, est Ds 2227, sud Ds 2227 şi vest S.C. .
S-a mai arătat că terenurile revin reclamanţilor în cotă de 2/3, iar pârâtei în cotă de 1/3 se
arată în cerere.
Pârâta N.E. a formulat şi cerere reconvenţională (fila 87) prin care a solicitat lichidarea stării
de indiviziune cu privire la imobilul casă de locuit compusă din 4 camere situată în Bechet,
În şedinţa din 01.11.2013 N. P. a depus cerere de intervenţie accesorie (fila 37 vol II) prin
care solicită admiterea cererii reconvenţionale formulată de pârâta N.E.
La data de 30.04.2014 a fost pronunţată încheierea de admitere în principiu, prin care s-a
admis în parte şi în principiu cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii R.L. şi
R.A.M. în contradictoriu cu pârâta N.E.
S-a constatat că masa partajabilă se compune din suprafaţa de 2721 mp situată în localitatea
Bechet, s-a constatat că asupra acesteia reclamantul R.L. are cota de 1/3, reclamantul R.L. împreună
cu reclamanta R.A.M. o cotă de 1/3 , iar pârâta N.E., cota de 1/3.
S-a admis în parte şi în principiu cererea reconvenţională formulată de N.E. şi cererea de
intervenţie în interesul acesteia formulată de N.P., s-a constatat că reclamanţii R.L. şi R.A.M. pârâta
N.E. şi intervenientul N.P. au dobândit în regim coachizit un imobil construcţie amplasat pe terenul
în suprafaţă de 1563 mp situat în T 145 P 2249, 2250 şi 2251, reclamanţii R.L. şi R.A.M. având
împreună o cotă de contribuţie de 60 % iar pârâta şi intervenientul împreună o cotă de 40 %."
Prin sentinţa civilă nr.9478/01.07.2014, pronunţată de Judecătoria Craiova, în dosarul
nr.9850/215/2011, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii R.L. şi
R.A.M., în contradictoriu cu pârâta N.E.
S-a admis în parte cererea reconvenţională formulată de N.E. şi cererea de intervenţie
accesorie în interesul pârâtei N.E. formulată de N.P.
S-a dispus ieşirea din indiviziune cu privire la suprafaţa de teren de 2721 mp situată în
Bechet, în două loturi, conform sentinţei.
Au fost compensate în parte cheltuielile de judecată şi obligă reclamanţii L. şi R.A.M. la
plata către pârâta N.E. a sumei de 3275,94 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva IAP şi a sentinţei au declarat apel pârâta N.E, şi intervenitul N.P.
Criticile formulate au vizat în esenţă stabilirea greşită a cotelor de contribuţie la dobândirea
imobilului construcţie amplasat pe terenul în suprafaţă de 1563 mp situat în T 145.
93
 S-a criticat de asemenea modalitatea în care instanţa a dispus modul de atribuire a bunurilor
din masa succesorală, ignorându-se faptul că aceştia nu au solicitat atribuirea construcţiei deoarece
îi împovărează cu sulte mari iar reclamanţii vor dodândi odată cu terenul şi imobilele pe care le-au
edificat apelanţii.
Prin decizia civilă nr.534 din 20 martie 2015, pronunţată de Tribunalul Dolj, în dosar nr.
9850/215/2011, s-a respins apelul formulat de pârâtă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâta N.E. şi intervenientul N.P., criticând-o
pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivele de recurs, criticile vizează următoarele aspecte: soluţionarea procesului fără
intrarea în fondul cauzei, respectiv încălcarea art.312 alin.5 Cod procedură civilă; argumentarea
succintă a instanţei de apel în ceea ce priveşte cotele de contribuţie la dobândirea construcţiei,
omisiunea analizării motivului de apel referitor la aplicarea dispoziţiilor art.6731 Cod procedură
civilă 1865, respectiv de valorificare a bunului prin vânzare la licitaţie publică în lipsa acordului de
atribuire a bunului supus partajului, critică ce atrage aplicarea art. 312 pct.5 Cod procedură civilă.
Prin decizia civilă nr.498 din 02 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în
dosar nr. 9850/215/2011, s-a admis recursul declarat de pârâta N.E. şi intervenientul N.P. împotriva
deciziei civile nr. 534 din 20 martie 2015, pronunţată de Tribunalul Dolj, în dosar nr.
9850/215/2011, în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi R.L., R.A.M., având ca obiect partaj
judiciar.
S-a casat decizia şi s-a trimis cauza pentru rejudecarea apelului la Tribunalul Dolj.
Critica privind stabilirea cotelor de contribuţie la edificarea construcţiei, cu trimitere la
analizarea probelor administrate excede controlului de legalitate al instanţei de recurs, acesta fiind
atributul exclusiv al instanţelor de apel, astfel că nu va mai fi analizată.
Este întemeiată însă critica recurenţilor privind aplicarea dispoziţiilor art.67311 Cod
procedură civilă de la 1865, critică formulată şi în apel şi asupra căreia tribunalul nu s-a pronunţat.
Acest text dispune că ‖În cazul în care niciunul dintre coproprietari nu cere atribuirea
bunului ori, deşi acesta a fost atribuit provizoriu, nu s-au depus în termenul stabilit, sumele cuvenite
celorlalţi coproprietari, instanţa, prin încheiere, va dispune vânzarea bunului, stabilind totodată dacă
vânzarea se va face de părţi prin bună învoială, ori de către executorul judecătoresc‖.
Aceste dispoziţii instituie un tratament egal pentru toţi coproprietarii, stabilind aceleaşi
drepturi pentru toţi, în ele negăsindu-se vreun privilegiu sau vreo discriminare, nu lezează dreptul
de proprietate al vreunuia dintre coproprietari, fiecare având drepturi egale asupra cotei ce îi revine
din bunul deţinut în codevălmăşie.
Vânzarea bunului prin bună învoială constituie o modalitate deopotrivă echitabilă pentru
toţi, dar şi aceasta trebuie realizată în cadrul unei limite de timp.
Nerealizarea vânzării prin bună învoială nu poate împiedica finalizarea procedurii de
încetare a stării de indiviziune, ci dimpotrivă, constituie un motiv ce justifică aplicarea procedurilor
executării silite.
Tribunalul nu a analizat aceste dispoziţii legale, deşi nici reclamanţii, nici pârâta şi
intervenientul nu au solicitat atribuirea construcţiei, motivând că sulta este împovărătoare, ci au
dispus o lotizare împotriva voinţei părţilor.
În atare situaţie, Curtea apreciază că necercetarea acestui motiv de apel echivalează cu
necercetarea fondului cauzei, situaţie ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct.9 Cod procedură
civilă raportat la art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă şi în consecinţă casează decizia şi trimite
cauza spre rejudecarea apelului.
Cu ocazia rejudecării vor fi avute în vedere şi celelalte critici invocate în recurs şi va face
aplicarea dispoziţiilor art.67311 Cod procedură civilă pentru sistarea stării de indiviziune.
Faţă de cele ce preced, s-a admis recursul, s-a casat decizia şi s-a trimis cauza spre
rejudecarea la Tribunalul Dolj. (Decizia civilă nr.498 / 02 septembrie 2015 - Secţia I Civilă,
rezumat judecător Mariana Mudava)

94
 SERVITUŢI
1. Acţiunea confesorie. Servitute. Rolul activ al judecătorului. Calificarea acţiunii.

Conform art.112 alin.1 pct.3 Cod procedură civilă (vechi), obiectul cererii constituie o
condiţie esenţială de validitate formală a cererii pentru determinarea cadrului procesual specific
cauzei.
Dacă cererea de chemare în judecată este suficient motivată în fapt este îngăduit instanţei
să califice corect legal acţiunea respectivă chiar dacă temeiul juridic a fost greşit indicat.
Faptul că s-a făcut trimitere la dispozițiile art.576 Cod civil şi 616 Cod civil referitor la
definirea servituţilor şi servitutea de trecere nu duce la concluzia că reclamanta a solicitat
constituirea unei servituţi de trecere atât timp cât întreaga motivare a acţiunii cât şi toate celelalte
susţineri făcute în cadrul judecăţii converg spre investirea instanţei cu o acţiune confesorie, situaţie
în care se constată că instanţa nu a depăşit limitele cu care a fost sesizată în vederea judecăţii,
astfel încât au fost respectate dispoziţiile art.129 alin. 6 Cod procedură civilă (vechi).
Faptul că în expertiză se menţionează necesitatea constituirii unei servituţi de trecere în
favoarea copartajanţilor cărora li s-au atribuit terenuri înfundate, fără ca aceasta să se regăsească
în dispozitivul hotărârii de partaj nu poate fi considerat ca fapt generator al dreptului de servitute,
având în vedere că produc efecte juridice, sub aspectul existenţei dreptului, numai dispoziţiile
exprese ale instanţei prin hotărârea judecătorească pronunţată (art.261 alin.1 pct.6 Cod procedură
civilă).

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoria Craiova la data 14.10.2011, reclamanta M.R. a
chemat în judecată pe pârâta M.M., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată
pârâta sa-i permită reclamantei accesul pe terenul său de la calea publică la imobilul său din
Craiova, obligarea la plata sumei de 5400 Euro, reprezentând echivalentul prejudiciului prin
interzicerea accesului în locuinţă pe ultimi 3 ani şi obligarea acesteia să deschidă, să repună în
funcţiune instalaţia de apă rece şi canalizare pe care le-a întrerupt, făcând inutilizabilă bucătăria şi
baia apartamentului.
Prin sentinţa civilă nr. 1322/25.01.2013, pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr.
2874/215/2011 instanţa a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta M.M., în contradictoriu
cu pârâta M.M., prin procurator M.H., cum a fost precizată.
A fost obligată pârâta să-i permită reclamantei accesul la imobilul situat în Craiova, pe aleea
de indiviziune pe o suprafaţă de 60 m, până la scara exterioară de acces la etaj, confirm anexei 2 la
raportul de expertiză efectuat de expert B.C.R. şi să repună în funcţiune instalaţia de alimentare cu
apă şi canalizare, precum şi la plata sumei de 920 lei cheltuieli de judecată, fiind respins capătul de
cerere privind lipsa de folosinţă a imobilului.
La data de 14.03.2013, pârâta M.M. a formulat apel împotriva sentinţei civile nr.
1322/25.01.2013 pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. 2874/215/2011, care a fost admis
prin decizia civilă nr. 307/28.06.2013 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. 28471/215/2011,
fiind anulată sentinţa atacată şi trimisă cauza spre rejudecare.
Prin sentinţa nr.8066 din 3 iunie 2014 pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul
nr.28471/215/2011*, în rejudecare, s-au respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune,
invocată de pârâtă, acţiunea formulată de reclamanta M.R. şi cererea reconvenţională, ca
neîntemeiate, fiind obligată reclamanta să achite pârâtei cheltuieli de judecată în cuantum de 1290
lei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta M.R., criticând-o pentru netemeinicie şi
nelegalitate.
Reclamanta a arătat că prin Sentinţa civilă nr. 6510/20.05.1993 pronunţată de Judecătoria
Craiova în Dosarul nr. 20612/1992, în partajul judiciar dezbătut în urma decesului autorului D.I., a
95
rămas moştenitoare împreună cu mama D.N., în prezent decedată şi i s-au atribuit încăperile de la
etajul casei în suprafaţă totală de 47.26 mp (casă şi sală), pivniţa de sub camera 5, anexa teren loc
de casă, format de terenul de sub casă şi în afara construcţiei de 136,25 m.p..
Potrivit raportului de expertiză, terenul în suprafaţă de 739 mp a fost împărţit în varianta a
II-a (nu prima variantă, cum greşit a reţinut instanţa în această hotărâre), cu condiţia de a se respecta
dreptul de trecere al celor care nu au ieşire directă la stradă prin proprietatea celui care are direct
acest drept, deoarece în varianta a II-a s-a mers pe egalitatea valorică a loturilor. Instanţa de fond a
greşit când a apreciat că „Dreptul de trecere este menţionat de expert în varianta I", neomologată
însă de instanţă.
Reclamanta a precizat că greşit a concluzionat instanţa de fond din această cauză că dreptul
de trecere era menţionat de expert doar în varianta I, neomologată însă de instanţă şi că există o
singură poartă de acces la calea publică în lotul E, iar concluziile raportului de expertiză erau clare
că terenul liber a fost împărţit în prima variantă cu condiţia de a se accepta dreptul de trecere al
celor ce nu au ieşire directă la stradă prin proprietatea celui ce are direct acest drept, iar cea de a II-a
variantă s-a mers pe egalizarea loturilor. Expertul a propus, iar instanţa a dispus instituirea dreptului
reclamantei de servitute de a putea ieşi din casă la singura ieşire la căile de acces, care era poarta
existentă în lotul E. S-a menţionat că nu a solicitat niciodată servitutea de trecere prin lotul E spre
lotul D care avea atunci ieşire la calea publică.
A solicitat să-i fie respectată servitutea de trecere din casa sa, etajul clădirii, către calea
publică, ieşire care se face numai prin lotul E spre calea publică şi spre lotul D; nu a cerut să se
respecte un drept de servitute privind accesul la lotul D; nu a avut niciodată obligaţia de a asigura
accesul altor persoane pe terenul său, dreptul de servitute al acestora era instituit pentru singura
poartă care avea acces la calea publică aflată pe lotul E.
Reclamanta a susţinut că instanţa de fond a mai reţinut, în mod greşit, că nu ar avea acces la
imobilul proprietatea sa atribuită prin sentinţa civilă arătată mai sus pentru că a înstrăinat dreptul de
proprietate asupra terenului de la stradă (lotul D) fără a-şi rezerva un drept de servitute creându-şi
astfel prin fapta sa un loc înfundat.
Instanţa de fond este într-o eroare de fapt şi de drept prin considerentele reţinute, deoarece
nu a vândut terenul şi magazinul din lotul D, ci a fost adjudecat prin Proces verbal de licitaţie.
Eroarea instanţei de fond constă şi în faptul că a apreciat greşit că prin lotul D există acces la
locuinţa sa.
Pe terenul din lotul D atribuit reclamantei cu acces la calea publică nu avea acces direct la
locuinţa sa decât dacă trecea prin lotul E al pârâtei. Or, prin lotul E era şi singura poartă de acces la
calea publică.
Prin sentinţa civilă nr. 6510/20.05.1993 s-a instituit în mod clar dreptul său de servitute prin
singura cale de acces, poartă existentă pe lotul E. Din raportul de expertiză întocmit în această cauză
de expert B.C. a rezultat clar că singura cale de acces la calea publică de la locuinţa sa, etajul
clădirii, este poarta existentă. Faptul că a avut în proprietate şi lotul D cu ieşire la calea publică nu
înseamnă că din locuinţă avea acces şi în lotul D. În acest sens, a apreciat că sentinţa civilă nr.
15928/08.09.2000 nu poate fi reţinută ca autoritate de lucru judecat neavând triplă identitate, de
obiect, cauză şi părţi.
A considerat că în mod temeinic şi legal prin sentinţa civilă nr. 6510/1993 a Judecătoria
Craiova a dobândit un drept de servitute asupra terenului aparţinând pârâtei din lotul E unde există
şi acum, ca întotdeauna, singura ieşire la calea publică din locuinţa sa.
Intimata M.M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului şi menţinerea
ca legală şi temeinică a sentinţei civile.
A susţinut că apelanta se află în eroare cu privire la noţiunea de teren cu acces la calea
principală, teren pe care deşi l-a avut în lot a considerat în continuare că singura cale de acces era
terenul său întrucât are poartă de acces la calea publică. Chiar terenul atribuit ei cu acces la calea
publică a avut iniţial o poartă dublă prin care se putea permite accesul la strada principală, poartă ce

96
a fost desfiinţată ca urmare a construirii unui magazin de SC M. COM SRL societate către care
apelanta şi mama sa au vândut terenul din lotul atribuit lor cu deschidere la strada principală.
În cauza dedusă judecăţii apelanta nu a solicitat instituirea în favoarea proprietăţii sale a unei
servituţi de trecere pe fondul proprietatea mea, ci recunoaşterea şi respectarea unei servituţi
instituite printr-o hotărâre judecătorească anterioară, respective prin hotărârea 6510/1993 a
Judecătoriei Craiova, susţinere contrară însă hotărârii invocate.
Faptul că în prezent reclamanta nu mai poate avea acces la imobilul proprietatea sa îi este
imputabil chiar acesteia care împreună cu mama sa a înstrăinat dreptul de proprietate asupra
terenului de la stradă lot D, în integralitate către SC M. COM SRL, al cărui asociat este soţul
reclamantei, fără a-şi rezerva un drept de servitute, creându-şi prin fapta sa un loc înfundat.
Reclamanta a depus la data de 12.11.2014 motive dezvoltate şi precizate de apel prin care a
arătat că instanţa de fond nu a calificat şi nu a reţinut corect obiectul cauzei, aşa încât s-a pronunţat
pe o altă cerere decât cea cu care a fost investită. Este cert şi fără nici un dubiu că reclamanta a
formulat acţiunea introductivă cu următoarele capete de cerere: obligarea pârâtei să îi permită
accesul pe terenul său de la calea publică la casa de locuit din Craiova; să fie obligată pârâta să-i
plătească prejudiciul cauzat prin fapta sa culpabilă de a-i interzice accesul la locuinţa proprie pe
ultimii 3 ani; obligarea pârâtei să repună în funcţiune instalaţia de apă rece şi canalizare pe care le-a
întrerupt în mod abuziv făcând prin aceasta inutilizabilă bucătăria şi baia apartamentului
reclamantei situat la etajul întâi al aceluiaşi imobil, mai exact deasupra apartamentului deţinut de
pârâtă. Acestea sunt singurele capete de cerere formulate de reclamantă prin acţiunea sa pentru care
instanţa de fond trebuia să se pronunţe. Prin aceeaşi acţiune introductivă reclamanta a şi indicat
temeiul legal, mai exact articolul 576 şi 616 şi următoarele din codul civil vechi.
Ca urmare, obiectul efectiv al cauzei supus judecăţii îl constituia servitutea de trecere de la
calea publică la locuinţa proprie şi invers, obligaţia de a face şi plata de daune.
Reclamanta a precizat că instanţa de fond însă, prin sentinţa apelată nu s-a pronunţat asupra
capătului de cerere privind servitutea de trecere ci, pe obligaţia de a respecta o servitute de trecere
deja instituită, acţiunea confesorie, cu care în fapt nu a fost investită.
Este adevărat că în acţiunea iniţială formulată a fost menţionată din eroare acţiunea
confesorie însă, în justificarea acestei acţiuni s-a solicitat ca prim punct cu majuscule şi îngroşate
obligarea pârâtei de a-i permite accesul pe terenul său de la calea publică la locuinţă şi invers.
Ca urmare, nu putea să existe confuzie între servitutea de trecere şi acţiunea confesorie; or,
instanţa de fond a analizat şi s-a pronunţat numai pe o acţiune confesorie care în fapt nu constituie
obiectul cauzei.
Mai mult, instanţa de fond avea obligaţia să lămurească obiectul cauzei în mod corect, să
califice acţiunea în mod corect ca servitute de trecere cum de altfel a fost şi reţinută, prin menţiunea
de pe dosar şi să se pronunţe ca atare.
În cauză sunt aplicabile dispoziţiile art.616 cod civil, invocate şi ca temei legal în acţiunea
introductivă, potrivit cărora proprietarul unui loc înfundat , care nu are nici o ieşire la calea publică,
poate reclama o trecere pe locul vecinului său pentru exploatarea fondului.
Este cert în acest sens că locuinţa reclamantei constituie un loc înfundat fără nici o cale de
acces la calea publică, aşa cum de altfel a reţinut aceeaşi instanţă de fond în primul ciclu procesual,
prin sentinţa nr. 1322/25 ianuarie 2013.
La data de 15.01.2015, intimata M.M. a depus completare la întâmpinare, prin care a
solicitat respingerea motivelor de apel dezvoltate si precizate, potrivit cărora reclamanta prin
apărător a criticat hotărârea Judecătoria Craiova sub aspectul că instanţa de fond nu a calificat şi nu
a reţinut corect obiectul cauzei, aşa încât s-a pronunţat pe o altă cerere decât cea cu care a fost
investită.
Nu există nici un dubiu cu privire la obiectul dedus judecăţii şi nu se poate pune in discuţie
faptul că instanţa de fond nu a reţinut în mod corect obiectul cauzei, când în mod constant
reclamanta, pe parcursul judecării cauzei în cei 3 ani, reprezentată prin apărător ales şi în toate
etapele procesuale a precizat că se raportează la sentinţa civilă de ieşire din indiviziune nr.
97
6510/1993, potrivit căreia are un drept de servitute pe terenul pârâtei, drept nerespectat, motiv
pentru care a solicitat apărarea lui pe calea acţiunii confesorii.
De altfel, afirmaţiile reclamantei cu privire la eroarea instanţei cu privire la obiectul dedus
judecăţii sunt în totală contradicţie cu răspunsurile la întâmpinări, obiectivele expertizei, motivele
de apel şi concluziile scrise formulate de reclamantă, toate referindu-se la existenţa în patrimoniul
reclamantei a unui drept de servitute.
Astfel, instanţa potrivit principiului disponibilităţii, raportat la susţinerile constante ale
reclamantei şi a dreptului acesteia de a determina limitele cererii de chemare în judecată cu privire
la obiectul cererii s-a pronunţat în raport de acestea.
Reclamanta nu a solicitat prin prezenta acţiune instituirea unui drept de servitute în favoarea
sa, ci a urmărit constant apărarea dreptului de servitute pe care apreciază că 1-a dobândit prin s.c.
6510/1993 a Judecătoria Craiova.
Chiar şi prin răspunsul la întâmpinarea pârâtei, reclamanta a invocat acelaşi aspect, arătând
că prin prezenta acţiune nu este vorba în nici un fel de crearea unei alte servituţi de trecere în afara
celei stabilite prin raportul de expertiză efectuat în dosarul de ieşire din indiviziune.
Prin decizia nr.168 din 30 ianuarie 2015, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul
nr.28471/215/2011*, s-a respins apelul formulat de reclamanta M.R., împotriva sentinţei civile nr.
8066/03.06.2014 pronunţată de Judecătoria Craiova în dosar nr. 28471/215/2011*, în contradictoriu
cu pârâtul M.M..
S-a reţinut că motivul de critică al apelantei în sensul că prima instanţă nu a calificat corect
obiectul cererii deduse judecăţii şi, în consecinţă, s-a pronunţat pe ceea ce nu s-a cerut nu este
întemeiat. Prin cererea introductivă, formulată de reclamantă la data de 14.10.2011, aceasta şi-a
intitulat cererea ca fiind o acţiune confesorie pentru apărarea unei servituţi, solicitând instanţei să o
oblige pe pârâtă să îi permită accesul pe terenul său pentru a ajunge de la calea publică la imobilul
proprietatea sa din Craiova, întrucât aceasta îi nesocoteşte în mod abuziv servitutea de trecere la
imobilul proprietatea sa.
În motivarea în fapt a cererii s-a arătat că "Dobândirea dreptului de servitute rezultă din
sentinţa civilă 6510/20.05.1993 şi din raportul de expertiză dar şi din destinaţia proprietarului" şi că
prin sentinţa de partaj terenul a fost atribuit în ambele variante cu condiţia de a se respecta dreptul
de trecere al celor ce nu au ieşire directă la stradă prin proprietatea celui ce are acest drept..
Reclamanta a arătat că temeiul de drept al acţiunii confesorii pentru apărarea dreptului său de
trecere îl reprezintă art. 576 Cod civil, întregit cu dispozițiile art. 612-616 Cod civil și din răspunsul
formulat de reclamantă la întâmpinare, a reieşit că nu este vorba de crearea unei noi servituţi de
trecere în afara celei deja stabilite prin raportul de expertiză efectuat în dosarul de ieşire din
indiviziune.
Faţă de limitele investirii instanţei de fond, astfel cum acestea au reieşit din motivele de fapt
expuse în cerere, dar şi din temeiul de drept invocat, Tribunalul a apreciat că, în mod corect prima
instanţă s-a considerat investită cu soluţionarea unei acţiuni confesorii în apărarea unui drept de
servitute de trecere pe care consideră că l-ar fi dobândit ca urmare a ieşirii din indiviziune dispusă
prin s.c. nr. 6510/1993 a Judecătoria Craiova, criticile formulate de reclamantă în acest sens fiind
neîntemeiate. Prin prisma motivelor de fapt expuse de reclamantă în cererea sa, prin cererea de
obligare a pârâtei să-i permită accesul pe terenul său de la calea publică la casa de locuit, nu se
poate înţelege decât că reclamanta a urmărit obligarea pârâtei la respectarea dreptului său de
servitute, drept pe care apreciază că l-a dobândit în urma pronunţării hotărârii de ieşire din
indiviziune şi nu instituirea unui asemenea drept, în acelaşi sens fiind răspunsul la întâmpinare al
reclamantei din 20.05.2014, dar şi concluziile orale susţinute în faţa instanţei de fond în şedinţa
publică din 03.06.2014.
Reţinerea instanţei de fond în sensul că prin sentința civilă nr. 6510/20.05.1993 a
Judecătoriei Craiova, nu s-a instituit în favoarea reclamantei un drept de servitute de trecere în
favoarea imobilului casă de locuit proprietatea sa şi a autoarei sale asupra terenului proprietatea
autoarei pârâtei este corectă. Analizând cuprinsul sentința civilă nr. 6510/1993 a Judecătoria
98
Craiova, prin prisma considerentelor, dar şi a concluziilor raportului de expertiză întocmit de expert
C.J., omologat de instanţă în varianta II, tribunalul a constatat că prin varianta confirmată de
instanţă nu se instituie un astfel de drept de servitute, propunerea expertului vizând doar varianta I
de lotizare, variantă ce nu a fost împărtăşită de instanţă, iar câtă vreme în considerentele sau
dispozitivul instanţei nu se menţionează nimic cu privire la instituirea unui astfel de drept în sarcina
unei părţi şi în favoarea unei alteia, existenţa acestui drept nu poate fi dedusă prin interpretare.
Împotriva deciziei Tribunalului Dolj a formulat recurs reclamanta M.R., criticând-o pentru
nelegalitate, conform art.304 pct.8 şi 9 Cod procedură civilă (vechi), deoarece instanţa nu s-a
pronunţat asupra excepţiei inadmisibilităţii invocată de pârâtă; nu s-a calificat şi nu s-a reţinut
corect obiectul cauzei , situaţie în care instanţele s-au pronunţat pe alte cereri decât pe cele cu care
au fost investite având în vedere că faţă de indicarea temeiului legal art.576 şi 616 Cod civil
obiectul dedus judecăţii era constituirea servituţii de trecere şi nu acţiunea confesorie de apărare a
acesteia…
Criticile formulate nu sunt întemeiate având în vedere următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtă pentru care instanţa de apel
în primul ciclu procesual a anulat sentinţa civilă nr.1322/25.ian.2013, se constată că, în rejudecare,
prin sentinţa civilă nr.8066 din 3 iunie 2014, aşa cum rezultă atât din practicaua hotărârii cât şi din
considerentele acesteia instanţa de fond a analizat această excepţie.
Astfel în practicaua hotărârii instanţa a constatat că această excepţie constituie o apărare de
fond, atât timp cât se referă la inadmisibilitatea acţiunii datorită inexistenţei în patrimoniul
reclamantei a dreptului de servitute, ceea ce implică analiza împrejurărilor respective odată cu
soluţionarea pe fond a cauzei.
În considerentele hotărârii s-a motivat pe fond această excepţie, motivare care era din punct
de vedere juridic legată de calificarea obiectului acţiunii, respectiv acela de constituire a unei
servituţi de trecere conform art.616 Cod civil sau acţiune confesorie, prin care se apără dreptul de
servitute deja constituit.
De altfel, această excepţie a inadmisibilităţii era de fapt, aşa cum corect a reţinut instanţa de
fond, o apărare prin care se tindea la respingerea acţiunii ca neîntemeiată în fond, în sensul că nu
erau îndeplinite cerinţele acţiunii confesorii, nefiind constituită servitutea de trecere în favoarea
reclamantei.
Corect instanţa de fond a calificat obiectul acţiunii ca fiind acela al unei acţiuni confesorii
raportat atât la calificarea existentă în acţiune cât şi la motivarea acţiunii introductive. Din
motivarea acţiunii rezultă fără dubiu că reclamanta a cerut să i se permită accesul la drumul public
ca urmare a nesocotirii în mod abuziv a servituţii de trecere constituită prin sentinţa civilă nr.6510
din 20 mai 1993, pronunţată de Judecătoria Craiova, în partaj şi potrivit căreia are calitatea de
proprietară a fondului dominant.
Raţionamentul logic din întreaga motivare a acţiunii converge spre calificarea acesteia ca o
acţiune confesorie aşa cum corect a reţinut instanţa de fond. Toate argumentele au condus spre
această concluzie, având în vedere că s-a susţinut că partajul făcut prin sentinţa civilă indicată a
avut loc cu acceptarea dreptului de trecere pe fondul dominat revenit autoarei pârâtei, al
proprietarilor care nu au avut acces la drumul public, ceea ce duce la existenţa unei servituţi de
trecere convenţională.
Conform art.112 alin.1 pct.3 Cod procedură civilă (vechi), obiectul cererii constituie o
condiţie esenţială de validitate formală a cererii pentru determinarea cadrului procesual specific
cauzei.
Dacă cererea de chemare în judecată este suficient motivată în fapt este îngăduit instanţei să
califice corect legal acţiunea respectivă chiar dacă temeiul juridic a fost greşit indicat.
Faptul că s-a făcut trimitere la dispozițiile art.576 Cod civil şi 616 Cod civil referitor la
definirea servituţilor şi servitutea de trecere nu duce la concluzia că reclamanta a solicitat
constituirea unei servituţi de trecere atât timp cât întreaga motivare a acţiunii cât şi toate celelalte
susţineri făcute în cadrul judecăţii converg spre investirea instanţei cu o acţiune confesorie, situaţie
99
în care se constată că instanţa nu a depăşit limitele cu care a fost sesizată în vederea judecăţii, astfel
încât au fost respectate dispoziţiile art.129 alin. 6 Cod procedură civilă (vechi).
Prin motivarea recursului s-a susţinut că au fost încălcate dispozițiile art.315 Cod procedură
civilă vechi deoarece instanţa de apel prin decizia 307/2013 a Tribunalului Dolj a anulat sentinţa
civilă 1322 din 25 ian. 2013, pronunţată de Judecătoria Craiova, numai pentru motivul
nesoluţionării excepţiei inadmisibilităţii nu şi pentru că instanţa de fond nu ar fi calificat corect
obiectul acţiunii, acela în constituie a servituţii de trecere.
Din examinarea deciziei civile nr.307 din 28 iunie 2013, rezultă că a fost anulată sentinţa
pentru că s-a soluţionat cauza pe fond fără a se avea în vedere excepţia invocată de către pârâtă,
care se referea tocmai la calificarea juridică a obiectului acţiunii dedus judecăţii.
În rejudecare, aşa cum s-a arătat mai sus, instanţa, examinând excepţia, pe care a considerat-
o ca fiind o excepţie de fond a concluzionat că obiectul acţiunii nu este constituirea unei servituţi ci
acţiunea confesorie, calificare reţinută atât de instanţa de apel cât şi de instanţa de recurs prin
prezenta hotărâre potrivit argumentelor expuse mai sus.
Raportat la actele invocate de către reclamantă respectiv partajul soluţionat prin sentinţa
nr.6510/1993, raportul de expertiză întocmit cu această ocazie de expert C.J., şi schiţa anexa nr.2,
varianta 2, adoptată de instanţă, s-a constatat în mod corect că reclamanta a primit lotul D cu ieşire
de 5 ml la drumul public, alături de lotul E atribuit autoarei pârâtei, cu deschidere stradală de 6,80
ml la drumul public, faţă de loturile A,B şi C fiind atribuite celorlalte părţi din partaj.
Servitutea de trecere pe care a menţionat-o în mod permanent ca existând din momentul
partajării a vizat proprietatea reclamantei ca fond dominant, cu toate că în dispozitivul hotărârii de
partaj nu există nicio dispoziţie cu privire la constituirea unei astfel de servituţi, astfel încât în mod
corect s-a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile acţiunii confesorii prin care se ocroteşte şi se
valorifică un dezmembrământ al dreptului de proprietate, respectiv, în cauză, dreptul de servitute
deja existent, atât timp cât acesta nu a fost niciodată constituit în favoarea sa.
Faptul că în expertiză se menţionează necesitatea constituirii unei servituţi de trecere în
favoarea copartajanţilor cărora li s-au atribuit terenuri înfundate, fără ca aceasta să se regăsească în
dispozitivul hotărârii de partaj nu poate fi considerat ca fapt generator al dreptului de servitute,
având în vedere că produce efecte juridice, sub aspectul existenţei dreptului, numai dispoziţiile
exprese ale instanţei prin hotărârea judecătorească pronunţată (art.261 alin.1 pct.6 Cod procedură
civilă).
Nu se poate reţine că nu s-a făcut o aplicare corectă a legii în ceea ce priveşte soluţionarea
capătului de cerere privind obligaţia de a face, respectiv obligarea pârâtei să permită reclamantei
branşarea la instalaţia de apă şi canalizare, raportat la faptul că nu ar fi fost administrate probe
suficiente şi ar fi fost interpretate greşit cele administrate.
Chiar din motivare rezultă că au fost administrate probe pentru acest capăt de cerere,
recurenta fiind de fapt nemulţumită de concluzia instanţei asupra acestora, or, interpretarea dată
probelor constituie o chestiune de fapt, care nu justifică invocarea acestui motiv, cu atât mai mult cu
cât motivele de recurs care se refereau la nepronunţarea asupra unui mijloc de apărare sau asupra
unei dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii şi cel legat de eroarea gravă de
apreciere a probelor au fost abrogate prin Legea nr.219/2005 de aprobare a OUG 138/2000, situaţie
în care instanţa de recurs nu are o bază legală pentru aprecierea solicitată de recurentă.
În considerarea celor expuse şi faţă de dispozițiile art.312 alin.1 Cod procedură civilă
urmează a se respinge recursul ca nefondat recursul declarat de reclamantă. (Decizia civilă nr.
460/07 iulie 2015 – Secţia I Civilă, rezumat judecător Nela Drăguţ)

100
 DREPTUL FAMILIEI ȘI LEGI SPECIALE

1. Adopţie. Calificarea, ca abuziv, a refuzului părinţilor naturali de a consimţi la

adopţia copilului.

Criteriile de apreciere a interesului superior al minorului în situaţia în care reintegrarea

minorului în familia naturală nu este posibil, deoarece părinţii naturali nu au menţinut legătura cu
minorul, nu au manifestat interes si consecvenţă in legătură cu dezvoltarea unei relaţii de
ataşament faţă de copil si nu au dorit să-şi asume procesul de creştere şi educare.

Prin sentinţa civilă nr. 412/16.10.2014, pronunţată de Tribunalul Dolj – Secţia I Civilă în
dosarul nr.12717/63/2014, s-a admis acţiunea civilă formulată de petenta Direcţia Generală de
Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dolj în contradictoriu cu intimaţii M.I. şi M.F.
S-a deschis procedura adopţiei interne pentru minora M.M.-E., fiica lui M.I. şi M.F.
A constatat că minora se află în plasament la asistentul maternal profesionist P.D.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul M.I., pentru motivele ce la va prezenta în
faţa instanţei.
În şedinţa din 28.01.2015, instanţa a calificat calea de atac ca fiind apelul.
Intimata reclamantă a depus întâmpinare, solicitând respingerea apelului.
Analizând sentinţa apelată, se constata ca apelul este nefondat, urmând a fi respins pentru
următoarele considerente:
Potrivit art. 31 si 32 din Legea 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor
copilului, ambii parinti sunt responsabili pentru cresterea copiilor lor, iar exercitarea drepturilor si
îndeplinirea obligatiilor parintesti trebuie sa aiba în vedere interesul superior al copilului, prin
asigurarea bunastarii materiale, spirituale a acestuia, prin îngrijirea lui si prin asigurarea cresterii,
educarii si întretinerii sale. Copilul are dreptul sa fie crescut în conditii care sa permita dezvoltarea
sa fizica, mentala, spirituala, morala si sociala.
Dar, in anumite situatii, potrivit art. 39 alin. 1 si 2 din acelasi act normativ, copilul care nu
poate fi lasat in grija parintilor/parintelui, are dreptul la protectie alternativa, adoptia find ultima
dintre aceste masuri de protectie alternativa, alaturi de tutela si de masurile de protectie speciala
prevazute de lege. In alegerea uneia dintre aceste solutii autoritatea competenta va tine seama in
mod corespunzator si de necesitatea asigurarii unei anumite continuitati in educarea copilului,
precum si de originea sa etnica, religioasa, culturala si lingvistica.
In orice caz, potrivit disp. art. 2 alin. 3 din Legea 272/2004, principiul interesului superior al
copilului, prevaleaza în toate demersurile si deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritatile
publice si de organismele private autorizate, precum si în cauzele solutionate de instantele
judecatoresti
De asemenea, conform art. 2 alin. 2 din acelasi act normativ, principiul interesului superior
al copilului este impus inclusiv in legatura cu drepturile si obligatiile ce revin parintilor copilului,
altor reprezentanti legali ai sai, precum si oricaror persoane carora acesta le-a fost plasat in mod
legal.
Potrivit art. 29 alin. 1 lit. a şi c din Legea nr. 273/2004, încuviinţarea deschiderii procedurii
adopţiei interne se face numai dacă: „a) planul individualizat de protecţie are ca finalitate adopţia
internă;c) părinţii copilului sau, după caz, tutorele, îşi exprimă consimţământul la adopţie, în
condiţiile legii...‖
Dispoziţiile art. 29 lit. c din Legea nr. 273/2004 fac însă trimitere la dispoziţiile art. 8 din
acelaşi act normativ, potrivit căruia „(1) Instanţa judecătorească poate trece peste refuzul părinţilor
fireşti sau, după caz, al tutorelui de a consimţi la adopţia copilului dacă se dovedeşte, prin orice
mijloc de probă, că aceştia refuză în mod abuziv să îşi dea consimţământul la adopţie şi instanţa
apreciază că adopţia este în interesul superior al copilului, ţinând seama şi de opinia acestuia dată în
condiţiile legii, cu motivarea expresă a hotărârii în această privinţă.
101
 (2). Se poate considera refuz abuziv de a consimţi la adopţie şi situaţia în care, deşi legal
citaţi, părinţii fireşti sau, după caz, tutorele nu se prezintă în mod repetat la termenele fixate pentru
exprimarea consimţământului.‖
În speţa de faţă, atâta tatăl apelant cât şi mama copilului au refuzat, în mod constant, să
consimtă la adopţia copilului lor, susţinând că doresc reintegrarea acestuia în familia firească.
Din probele administrate în cauză, Curtea constată însă, fondată concluzia primei instanţe
care a apreciat că refuzul este făcut de ambii părinţi cu rea credinţă, că de fapt, nici apelantul şi nici
mama-intimată în cauza de faţă, nu doresc, în realitate, să se ocupe de copil şi că nu este în interesul
superior al copilului să nu se încuviinţeze deschiderea procedurii adopţiei interne.
Pentru aceasta se are în vedere că mama, imediat după naştere, s-a internat cu minora în
spital, părăsind-o chiar a doua zi.
De la această dată, a vizitat copilul sporadic, de mai multe ori, dar fără a respecta un
program strict al vizitelor şi nu a manifestat interes faţă de legătura afectiv-emoţională cu fetiţa ei,
fiind conştientă că nu îi poate satisface nevoile şi nu îi poate asigura un mediu familial plăcut şi
securizant.
În tot acest timp, a avut un comportament inconsecvent, indecis, afirmând fie că „...este bine
ca fetiţa să rămână în sistemul de protecţie până la 18 ani.‖ (Ripis CSECS nr. 117773/27 august
2014, de care se face vorbire în Raportul de reevaluare a situaţiei copilului înregistrat sub nr.
22657/9 sept. 2014), fie că intenţionează să o reintegreze pe fetiţă în familie „la anul‖, „pe viitor‖,
după rezolvarea problemelor locative şi financiare, fără însă a produce dovezi din care să rezulte că
face eforturi în acest sens şi că prestează activităţi care să îi asigure obţinerea veniturilor necesare
subzistenţei sale şi a minorei.
Chiar a condiţionat luarea copilului în familie de primirea unei locuinţe în zona centrală a
oraşului, bani pentru întreţinere, loc de casă, materiale de construcţie etc. (Raportul nr. 9714/15
iulie 2014 întocmit de DGASPC Dolj, depus la fila nr. 44 şi următoarele dosar fond; Raportul nr.
1660/24 febr. 2014 depus la fila nr. 128 dosar fond; Raportul nr. 22657/9 sept. 2014 depus la fila nr.
32 şi următoarele).
De menţionat că şi cererea de reintegrare a copilului, formulată chiar în timpul judecării
prezentei căi de atac este una formală, în condiţiile în care mama nu a înţeles să formuleze apel
împotriva sentinţei civile nr. 412/16 dec. 2014 prin care s-a dispus deschiderea procedurii adopţiei
interne.
În ceea ce îl priveşte pe tatăl-apelant, din probele administrate în cauză rezultă că, dincolo de
a fi refuzat să îşi dea consimţământul la adopţia copilului şi de a fi formulat prezenta cerere de apel,
acesta a manifestat un dezinteres continuu faţă de copil: nu a fost preocupat pentru aducerea în
familie a copilului abandonat de mamă în spital, nu s-a interesat de acesta, nu l-a vizitat niciodată,
nu a prestat nici o activitate legală pentru asigurarea subzistenţei sale şi a familiei.
Mai mult, în raportul întocmit de DGASPC Dolj nr. 2333/4 martie 2010 (fila nr. 46 fond) se
face menţiunea că: „Tatăl M.I. mi-a reproşat că şi prima oară au fost minţiţi ca să-şi ia copilul acasă,
adică li s-a promis o locuinţă. Este vorba de copilul M.N.D., născut la 1 august 2008 care, şi el a
fost abandonat de mama M.F‖.
Din adresa nr. 34654/22 mai 2014 depusă la fila nr. 110 dosar fond şi din Mandatul de
executare a pedepsei depus la fila nr. 129 dosar fond, rezultă că apelantul se află în prezent în
Penitenciarul Pelendava, fiind condamnat la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt
calificat.
Este arestat din data de 30 august 2012 şi nu se află la prima abatere, fiind recidivist.
Având în vedere condiţiile materiale şi morale pe care le oferă cei doi părinţi naturali ai
copilului precum şi întreaga atitudine extrajudiciară şi judiciară a acestora, de la momentul naşterii
copilului şi până la proces, dar şi in timpul procesului, Curtea concluzionează că refuzul de a
consimţi la adopţie este unul abuziv, exercitat în detrimentul interesului superior al copilului care
are dreptul sa fie crescut în condiţii care sa permită dezvoltarea sa fizica, mentala, spirituala, morala
si sociala. (Decizia nr. 1/4 martie 2015 - Secţia I Civilă, rezumat judecător Ligia Epure)
102
 2. Condiţii de încetare a plasamentului la asistentul maternal profesionist concomitent
cu instituirea măsurii de protecţie a minorului în cadrul DGASPC alt judeţ

Este întotdeauna de preferat ca un copil să crească şi să se dezvolte în familia sa de origine,

legăturile de atașament care se stabilesc încă din primele momente de viață fiind vitale pentru
dezvoltarea armonioasa a copilului. Importanta acestor legături (cu părinții, bunicii sau alte
persoane semnificative din viata copilului) pentru dezvoltarea copilului şi formarea lui ca adult
este recunoscuta de lege care exprima în mod clar dreptul copilului de a menține relații
personale și contacte directe cu părinții, cu rudele, dar și cu alte persoane față de care a dezvoltat
legături de atașament.

Prin cererea înregistrată la data de 15.07.2015 sub nr. 2211/104/2015, reclamanta Direcţia
Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Olt, în contradictoriu cu pârâţii PCC, RT,
Gh.M şi Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Argeş a solicitat instanţei să
dispună instituirea unei măsuri de protecţie specială în cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă
Socială şi Protecţia Copilului Argeş şi încetarea măsurii de protecţie specială – plasament cu plata
alocaţiei la asistent maternal profesionist GM pentru minorul R R I.
Motivând cererea, reclamanta a arătat, în esenţă, că minorul în loc. Slatina, judeţul Olt şi
prin cererea înregistrată sub nr…mama minorului a solicitat o măsură de protecţie pentru fiul ei,
astfel că Hotărârea CPC Olt s-a instituit măsura de protecţie specială - plasament la asistent
maternal profesionist D M, deoarece un mediu familial armonios îi asigura o bună dezvoltare
copilului.
Întrucât asistentul maternal profesionist D M şi-a întrerupt activitatea şi s-a mutat în județul
Sibiu, a fost identificată asistentul maternal profesionist Gh.M, iar prin Hotărârea CPC Olt s-a
instituit măsura de protecţie specială - plasament la acest din urmă asistent maternal profesionist.
A precizat reclamanta că minorul este integrat în familia asistentului maternal, este ataşat de
membrii familiei, deprinderile de autoservire, alimentaţie, de igienă personală sunt formate.
În ceea ce priveşte familia naturală, a arătat reclamanta că părinţii şi bunica paternă au
păstrat legătura cu minorul, acesta fiind învoit în familie în perioada 16-22.04.2014. Din ancheta
socială rezultă că familia îşi doreşte transferul la DGASPC Argeş sau reintegrarea minorului.
A susţinut reclamanta că schimbarea măsurii de protecţie cu privire la copilul RRI se
impune, întrucât părinţii nu se mai află pe raza jud. Olt, ci s-au stabilit pe raza județului Argeş.
A susţinut că stabilirea şi menţinerea contactului dintre copii şi părinţi este extrem de
importantă pentru că, în cazul schimbării situaţiei lor materiale şi financiare, se poate dispune
reintegrarea în familie, reintegrare ce depinde în mare măsură de relaţia dintre părinte şi copil,de
ataşamentul care se formează ca urmare a contactului pe care aceştia îl stabilesc.
A mai arătat că, potrivit art. 17 alin. 1, 64 alin. 3 lit. b şi c Legea nr.272/2004, republicată,
copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii şi la stabilirea
măsurii de plasament se va ţin cont de facilitarea exercitării de către părinţi a dreptului de a vizita
copilul şi de a menţine legătura cu acesta.
În drept, reclamanta a invocat disp. art. 2, 54, 55 alin. 1, 59 lit. a, 60 alin. 1 lit. b, 62, 63, 64
alin. 3 lit. b şi c, 66 alin. 2 şi 3, 72 şi 73 din legea 272/2004, republicată.
A solicitat judecarea cauzei şi în lipsă conform art. 223 Cod procedură civilă.
În probaţiune, reclamanta a depus la dosar înscrisuri.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia
Copilului Argeş a solicita respingerea cererii ca nefondată.
A arătat că în urma verificărilor în teren a făcut cunoscut reclamantei că părinţii copilului nu
dispun de condiţii materiale şi financiare satisfăcătoare unei posibile integrări a fiului lor în familia
biologică.
103
 A mai susţinut că nu există motive temeinice care să justifice mutarea copilului de la a.m.p.
Gh.M, unde se află în prezent, întrucât minorul s-a integrat şi obişnuit cu membrii familiei şi cu un
anumit mod de viaţă, iar mutarea sa ar avea influenţe negative privind adaptarea la noul mediu.
Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a reitereat, în esenţă, susţinerile referitoare la
importanţa stabilirii şi menţinerii contactului dintre copii şi părinţi.
În şedinţa din camera de consiliu, în conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. 2 Legea nr.
272/2004, tribunalul a ascultat minorul în camera de consiliu, ocazie cu care acesta a declarat că nu
doreşte să fie mutat în jud. Argeş. La audiere, minorul a declarat că, în urma recomandării
reclamantei s-a răzgăndit şi doreşte să fie mutat în județul Argeş.
Tribunalul Olt prin sentinţa civilă nr. 248 de la 23 septembrie 2015 a respins cererea
formulată de reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Olt şi a reţinut
că minorul se află în sistemul de protecţie din anul 2003, când, prin Hotărârea CPC Olt s-a instituit
măsura de protecţie specială - plasament la asistent maternal profesionist D.M., întrucât un mediu
familial armonios îi asigura o bună dezvoltare copilului.
De menţionat că la baza acestei măsuri a stat cererea prin care mama minorului a solicitat o
măsură de protecţie pentru fiul ei deoarece este lipsită de posibilităţi materiale şi financiare pentru
creşterea şi îngrijirea acestuia.
Prin Hotărârea CPC Olt pentru R.I. s-a instituit măsura de protecţie specială - plasament la
asistentul maternal profesionist Gh.M, întrucât asistentul maternal profesionist DM şi-a întrerupt
activitatea şi s-a mutat în județul Sibiu, iar părinţii sunt de acord cu instituirea măsurii de protecţie
specială.
În prezent, astfel cum a rezultat din referatul de anchetă socială nr. 1000/09.04.2015, părinţii
minorului s-au stabilit pe raza com. Hărseşti, jud. Argeş, unde locuiesc, împreună cu copiii lor
minori, PAA şi PMC, într-o casă din paiantă, acoperită cu ţiglă, compusă din două camere cu
destinaţia de locuit şi o bucătărie.
Tribunalul a reţinut că potrivit art. 35 din Legea nr. 272/2004, republicată, copilul are
dreptul să crească alături de părinţii săi, ambii părinţi fiind responsabili pentru creşterea si educarea
copiilor lor.
Deşi principial părinţii poartă răspunderea principală pentru creşterea şi educarea copilului
lor, este evident că numai părinţii responsabili datorează o astfel de răspundere.
Tribunalul a reiterat, însă, că ceea ce primează în cauză este interesul superior al copilului,
astfel cum prevede expres 2 alin. 4 din Legea nr. 272/2004, republicată.
Din această perspectivă, art. 2 alin. 2 şi 3 menţionează că „(2) Interesul superior al copilului
se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică şi morală normală, la echilibru socioafectiv
şi la viaţa de familie.
(3) Principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile şi
obligaţiile ce revin părinţilor copilului, altor reprezentanţi legali ai săi, precum şi oricăror persoane
cărora acesta le-a fost plasat în mod legal.‖.
Ori, în speţa de faţă, tribunalul constată că nu este în interesul superior al minorului R.R.I. să
fie mutat în judeţul Argeş. Este drept că, ascultat în camera de consiliu din data de 23.09.2015,
minorul şi-a manifestat acordul cu privire la o asemenea măsură.
Însă, trecând peste faptul că această opinie este rezultatul consilierii reclamantei, nu poate fi
omis ceea ce chiar reclamanta relevă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.
Astfel, s-a observat că minorul este integrat în familia asistentului maternal, este ataşat de
membrii familiei, deprinderile de autoservire, alimentaţie, de igienă personală sunt formate.
Este un copil vioi, sociabil, limbajul şi comunicarea sunt dezvoltate la nivelul vârstei,
intelect normal, are capacitate bună de concentrare (raport nr. 51288/03.07.2015).
În plus, potrivit adeverinţei nr. 1077/19.09.2014, minorul este elev la Şcoala Gimnazială
Bircii, oraş Scorniceşti, județul Olt.
În aceste condiţii, tribunalul a avut în vedere opinia copilului, exprimată în camera de
consiliu din data de 02.09.2015, în sensul de a locui în continuare la asistentul maternal profesionist
104
(căreia îi spune „mama‖), motivaţia unei altfel de opţiuni putând fi căutată în dorinţa de a
experimenta ceva nou, necunoscut, percepută în mod greşit de copil ale cărui alegeri, la această
vârstă, pot intra uneori în disonanţă cu propriile interese.
Prin urmare, tribunalul a considerat că nu se recomandă, cel puţin temporar, înlocuirea
măsurii plasamentului pe raza judeţului Olt, cu o măsură de protecţie pe raza judeţului Argeş pentru
simplul argument că părinţii fireşti locuiesc în raza teritorială a com. Hârseşti, jud. Argeş.
Faţă de situaţia expusă, s-a constatat a fi în interesul superior al copilului menţinerea măsurii
plasamentului la asistentul maternal profesionist G.M., argument pentru care cererea reclamantei a
fost respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi
Protecţia Copilului Olt criticând-o pentru netemeinicie.
În motivarea apelului a arătat că a introdus la Tribunalul Olt cererea înregistrată sub
nr.25006/15.07.2015, pentru ca prin hotărârea ce urma a fi pronunţată să se dispună instituirea unei
măsuri de protecţie specială, pentru copilul RRI.
Arată că părinţii şi bunica au menţinut legătura cu copilul, acesta fiind învoit în familie în
perioada 16-22.04.2014. Din ancheta socială întocmită de reprezentanţii Primăriei Hârseşti, judeţul
Argeş, reiese faptul că familia naturală îşi doreşte reintegrarea sau transferul copilului la DGASPC
Argeş, pentru a fi mai aproape de domiciliul lor.
Mai arată că situaţia financiară a familiei este constituită din ajutorul social în cuantum de
358 lei lunar, conform Legii nr.416/2001, alocaţiile de stat ale copiilor în cuantum de 84 lei lunar şi
din plăţile ocazionale ale d-lui R., acesta desfăşurând diverse activităţi ocazionale.
Susţine că bunica paternă a copilului, în vârstă de 64 ani, deţine o casă proprietate personală,
construită din lanţi cu pământ, formată din două camere şi un hol. Într-o cameră se află două paturi
şi o sobă de cărămidă, holul este folosit ca bucătărie, acesta fiind dotat cu aragaz şi butelie, o masă
şi un frigider, iar a doua cameră este goală, necesită reparaţii, camerele nu sunt pardosite şi au
pământ pe jos. Casa nu este racordată la reţeaua electrică.
Din ancheta socială susmenţionată reiese că părinţii prezintă garanţii morale
corespunzătoare, au fost interesaţi permanent de situaţia copilului lor, au ţinut legătura cu acesta, îşi
doresc chiar reintegrarea copilului în familie dar condiţiile materiale şi financiare modeste
îngreunează acest lucru.
Având în vedere domiciliul părinţilor, faptul că aceştia întâmpină dificultăţi în menţinerea
relaţiei cu copilul, datorită lipsei resurselor financiare, a fost solicitat punctul de vedere al DGASPC
Argeş, cu privire la transferul copilului în cadrul DGASPC Argeş.
Prin adresa nr.- li s-a comunicat faptul că nu există motive temeinice care să justifice
mutarea copilului de la sistemul maternal profesionist, unde minorul s-a obişnuit. În ceea ce priveşte
acest aspect şi anume că minorul s-a obişnuit în familia amp, consideră că acest lucru este normal să
se întâmple după o perioadă de timp atât de lungă (5 ani), dar apreciază că este mult mai importantă
stabilirea şi menţinerea contactului dintre copil şi familia sa (părinţi şi fraţi), lucru care nu se poate
realiza în situaţia de faţă.
Prin urmare, acest caz a fost adus în atenţia Autorităţii Naţionale pentru Protecţia
Drepturilor Copilului şi Adopţie şi li s-a comunicat că, în conformitate cu legislaţia în vigoare,
schimbarea măsurii de protecţie a copilului trebuie să se facă dacă au intervenit modificări în
circumstanţele care au condus la stabilirea plasamentului.
Precizează că, la stabilirea măsurii de protecţie a copilului R.R.I., părinţii se aflau pe raza
judeţului Olt, în prezent intervenind modificări în situaţia copilului, în sensul că părinţii s-au stabilit
pe raza judeţului Argeş.
Ca urmare, s-a revenit cu adresa nr. la DGASPC Argeş, în luna mai 2015, pentru a se
comunica punctul de vedere cu privire la reintegrarea copilului în familie, iar în cazul în care se
consideră că reintegrarea nu este posibilă să i se comunice un centru de plasament, căsuţă de tip
familial sau asistent maternal profesional, din cadrul DGASPC Argeş, unde minorul să beneficieze
de protecţie, dar nu s-a primit nici un răspuns.
105
 În concluzie trebuie reţinut faptul că, în conformitate cu prevederile art.62 alin.1 din legea
nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, plasamentul copilului
constituie o măsură de protecţie specială având caracter temporar şi la stabilirea măsurii de
plasament se va urmări facilitarea exercitării de către părinţi a dreptului de a vizita copilul şi de a
menţine legătura cu acesta (art.64 alin. lit.c, din Legea nr.272/2004).
Apelanta precizează faptul că DGASPC Olt nu a făcut recomandări copilului, în ceea ce
priveşte opinia acestuia, i s-au acordat doar servicii sociale specifice Centrului de Consiliere şI
Sprijin pentru Părinţi şi Copii care constau în menţinerea, refacerea şi dezvoltarea capacităţilor
copilului pentru depăşirea unor situaţii, în asigurarea unui program educaţional adecvat vârstei,
nevoilor, potenţialului de dezvoltare şi particularităţilor copilului, oferă sprijin psiho-pedagogic,
toate acestea având ca principiu respectarea şi promovarea interesului superior al copilului. Minorul
a fost încurajat pentru a-şi exprima propriile opinii într-un mod asertiv şi pentru a se adapta la
schimbări.
Solicită admiterea apelului, modificarea hotărârii instanţei de fond, care este netemeinică şi
nelegală sub aspectele invocate şi admiterea în tot a acţiunii formulate.
În drept a invocat prevederile art.466 alin.1, 472 Cod procedură civilă, art.140 din Legea
272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată.
Analizând sentinţa apelată prin prisma criticilor invocate şi apărărilor formulate, în raport
de dispoziţiile art. 478 Noul Cod procedură civilă apelul este fondat, din următoarele considerente:
Curtea, constată că domiciliul părinţilor minorului s-a mutat din judeţul Olt în judeţul Argeş
şi că atât în trecut, cât şi în prezent familia minorului a avut dificultăţi în stabilirea şi menţinerea
unei legături strânse de familie, în primul rând, din cauza stării materiale precare, iar în subsidiar
din cauza unei perioade destul de lungi în care minorul a stat în domiciliul unor asistenţi maternali
profesionişti.
În urma solicitării unei note de relaţii de la DGASPC Argeş, cu privire la transferul copilului
în cadrul DGASPC Argeş, prin adresa nr.- s-a comunicat faptul că nu există motive temeinice care
să justifice mutarea copilului din sistemul maternal profesionist, unde minorul s-a obişnuit.
Curtea nu ignoră faptul că este întotdeauna de preferat ca un copil să crească şi să se
dezvolte în familia sa de origine, legăturile de atașament care se stabilesc încă din primele momente
de viata fiind vitale pentru dezvoltarea armonioasa a copilului. Importanta acestor legături (cu
părinții, bunicii sau alte persoane semnificative din viata copilului) pentru dezvoltarea copilului şi
formarea lui ca adult este recunoscuta de lege care exprima în mod clar dreptul copilului de a
menține relații personale și contacte directe cu părinții, cu rudele, dar și cu alte persoane față de care
a dezvoltat legături de atașament.
În speţa dedusă judecăţii, Curtea apreciază că minorul nu poate fi reintegrat, cel puţin
deocamdată, în familia de origine –restrânsă sau lărgită- însă nu există nici un impediment legal sau
moral ca minorul să se bucure pe mai departe de aceleaşi măsuri de protecţie şi ocrotire socială, însă
pe raza judeţului Argeş pentru a fi cât mai aproape de noul domiciliu al părinţilor săi, neexistând
nici o justificare rezonabilă de a menţine distanţa dintre copil şi familia sa de origine prin refuzul de
a intitui măsura de protecţie în cadrul DGASPC-Argeş.
Conform preambulului Convenției ONU cu privire la drepturile copilului acesta "trebuie să
crească într-un mediu familial, într-o atmosferă de fericire, dragoste și înțelegere", pentru a-și
dezvolta complet și armonios personalitatea. Este recunoscut faptul că în cadrul familiei copilul își
dezvoltă simțul identității.
O relație pozitivă și consistentă cu părinții, în care aceștia reușesc să vina în întâmpinarea
nevoilor sale este cadrul ideal pentru dezvoltarea minorului şi de aceea nici instanţa şi nici celelalte
autorităţi nu trebuie să impună vreun demers prin care minorul, în loc să se apropie de membrii
familiei sale pentru a iniţia şi păstra relaţiile fireşti de rudenie, dimpotrivă, să se îndepărteze tot mai
mult pentru ca în final să rupă orice legătură cu familia naturală.
Curtea nu contestă realitatea integrării într-o manieră pozitivă a minorului în familia
asistentului maternal profesionist din judeţul Olt, însă dorinţa copilului RRI, în vârstă de 13 ani, nu
106
poate fi ignorată: cu ocazia audierii acestuia în Camera de Consiliu s-a constatat că minorul
respectă, este ataşat şi recunoscător familiei asistentului maternal profesionist Gh M, din Judeţul
Olt, la care se află de aprox şase ani, dar, în acelaşi timp, dând dovadă de înţelegere a situaţiei sale,
şi-a exprimat în mod neechivoc dorinţa de a fi cât mai aproape de familia sa naturală.
Astfel, a vorbit cu emoţie de mama sa, de bunica sa, de cei doi fraţi pe care îi mai are (o soră
de 14 ani şi un frate de 10-11 ani) şi care locuiesc cu părinţii; şi-a exprimat regretul că nici în
actualul domiciliu părinţii săi nu au condiţii bune, a menţionat că locuinţa nu este racordată la
curent electric ceea ce ar îngreuna procesul de pregătire şcolară şi că deşi muncitori, părinţii săi nu
au un loc de muncă stabil dar cu toate acestea, doreşte să fie alături de ei prin încredinţarea la un
asistent maternal profesionist de pe raza judeţului Argeş.
Curtea apreciază că orice măsură luată în ceea ce privește acest copil şi care nu ar ţine cont
de faptul minorul îşi doreşte să fie cât mai aproape de părinții şi fraţii săi, chiar dacă nu doreşte o
reintegrare în familia naturală, ar avea un efect negativ direct asupra sa, mărind perioada de
instabilitate din viața acestuia și reducând posibilitățile de reluare, menţinere şi consolidare a
relaţiilor copilului cu familia naturală, ceea ce ar fi împotriva interesului superior al copilului şi în
coliziune cu întreaga legislaţie elaborată în materia ocrotirii drepturilor şi intereselor copilului.
În conformitate cu prevederile art.62 alin.1 din legea nr.272/2004 privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului, republicată, plasamentul copilului constituie o măsură de protecţie
specială având caracter temporar şi la stabilirea măsurii de plasament se va urmări facilitarea
exercitării de către părinţi a dreptului de a vizita copilul şi de a menţine legătura cu acesta (art.64
alin. lit.c, din Legea nr.272/2004).
Art.2 alin.2 din legea nr.272/2004 menţionează că interesul superior al copilului se
circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică şi morală normală, la echilibru socioafectiv şi
la viaţa de familie, iar stabilirea şi menţinerea contactului dintre copii şi părinţi este extrem de
importantă pentru că, în cazul în care situaţia materială şi financiară a părinţilor se schimbă, poate
deveni posibil ca ei să-şi asume responsabilitatea creşterii şi educării copilului, prin reintegrarea în
familie.
Aşa cum corect susţine apelanta, succesul reintegrării copilului în familia naturală depinde
în mare măsură şi de calitatea relaţiei dintre copil şi părinţii săi, de ataşamentul care se formează ca
urmare a contactului pe care aceştia îl stabilesc cu copilul. În prezent, acest lucru nu se poate
întâmpla, întrucât copilul beneficiază de o măsură de protecţie în cadrul DGASPC Olt, iar părinţii şi
fraţii săi locuiesc pe raza judeţului Argeş şi nu dispun de posibilităţi financiare suficiente pentru a
putea vizita minorul, la domiciliul asistentului maternal profesionist.
În data de 23.09.2015, ascultat în camera de consiliu, minorul RRI a fost de acord cu
schimbarea măsurii de protecţie specială în cadrul DGASPC Argeş şi conform raportului DGASPC
Olt, acesta are un intelect normal şi o capacitate bună de concentrare.
De asemenea, la data de 03 decembrie 2015 minorul a fost reaudiat în Camera de Consiliu,
ocazie cu care a constatat că poziţia sa exprimată la audierea anterioară nu s-a schimbat, acesta
insistând că doreşte să fie mai aproape de familia sa, chiar dacă nu doreşte o reintegrare efectivă în
familia naturală, din motivele prezentate anterior, acesta şi-a exprimat dorinţa de a beneficia de
măsuri de protecţie în cadrul DGASPC Argeş.
În considerarea celor expuse anterior, în conformitate cu prevederile art. 480 alin 2 Noul
Cod procedură civilă apelul fiind fondat, urmează a fi admis, va fi schimbată în tot sentinţa , în
sensul că, pe fond, se va admite acţiunea urmând a se dispune încetarea plasamentului cu plata
alocaţiei la asistentul maternal profesionist Gh.M. şi concomitent, instituie măsura protecţiei
speciale a minorului R.R.I., în cadrul DGASPC-Argeş. (Decizia civilă nr. 6017/03.12.2015 –
Secția I civilă, rezumat judecător Florica Diaconescu)

107
 3. Măsura supravegherii specializate.

Nu poate constitui un impediment pentru instituirea măsurii de protecţie speciale a

supravegherii specializate faptul că temporar minorul care a săvârşit fapte penale se află în
prezent în străinătate, împreună cu familia sa, în condiţiile în care, din modul de redactare a
prevederilor art. 71 alin.1 din legea 272/2004 reiese că această măsură de dispune în mod
obligatoriu, nefiind lăsată la latitudinea autorităţilor cu atribuţii în această materie –comisia
pentru protecţia copilului sau instanţa judecătorească, după caz.

Tribunalul Dolj – Secţia I Civilă, prin sentinţa civilă nr. 256 din 14.05.2015, a respins
acţiunea având ca obiect instituire supraveghere specializată, formulată de petenta Direcţia generală
de Asistenţă socială şi Protecţia Copilului Dolj în contradictoriu cu intimaţii M. M. şi B.S.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut următoarele:
Minora M.C.P., născută la data de 17.08.2001, provine dintr-o relaţie de concubinaj a
numitei B. S. cu numitul M.M. şi are paternitatea recunoscută.
În datele de 09.07.2014 şi 13.07.2014, aceasta împreună cu o altă minoră, a sustras fructe şi
legume din grădina numitului T.A., săvârşind infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 228, alin. 1
art. 209 alin. 1, Noul Cod Penal, aşa cum rezultă din adresa Parchetului de pe lângă Judecătoria
Băileşti nr. 1226/P/2014 şi înregistrată la sediul DGASPC Dolj cu nr. 54434/05.12.2014.
Protecţia specială a copilului reprezintă ansamblul măsurilor, prestaţiilor şi serviciilor
destinate îngrijirii şi dezvoltării copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor săi sau
a celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat in grija acestora, în conformitate
cu prevederile art. 54 din Legea nr. 272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
Măsurile de protecţie specială a copilului sunt: plasamentul, plasamentul în regim de urgenţă
şi supravegherea specializată, potrivit art. 59 lit. a-c din Legea nr. 272/2004.
Supravegherea specializată, ca măsură de protecţie specială, se dispune faţă de copilul care a
săvârşit o faptă penală şi care nu răspunde penal, în conformitate cu art. 71 alin.1 din Legea nr.
272/2004. În cazul în care există acordul părinţilor sau al reprezentantului legal, măsura se dispune
de către comisia pentru protecţia copilului, iar în lipsa acestui acord, de către instanţa
judecătorească.
Se dispune, astfel, faţă de minor, una dintre măsurile prevăzute de art. 59 lit. a - c, respectiv
plasament sau supraveghere specializată prin menţinerea copilului în familia sa, cu respectarea
anumitor obligaţii, în condiţiile art. 85 din lege.
La alegerea uneia sau alteia dintre măsurile mai sus prezentate se au în vedere criteriile
prevăzute de art. 84 alin. 2 din Legea nr. 272/2004, respectiv: condiţiile care au favorizat săvârşirea
faptei; gradul de pericol social al faptei; mediul în care a crescut şi a trăit copilul; riscul săvârşirii
din nou de către copil a unei fapte prevăzute de legea penală; orice alte elemente de natură a
caracteriza situaţia copilului.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, instanţa a apreciat că acţiunea este neîntemeiată şi
a respins-o pentru următoarele:
Din verificările poliţiei municipiului Băileşti, cu ocazia căutării la domiciliu, pentru a o
prezenta pe minora M.C.P., în faţa instanţei în vederea ascultării în camera de consiliu, rezultă că la
adresa din Băileşti, judeţul Dolj, nu a fost găsită nici o persoana, iar din discuţiile purtate cu numitul
C.M., vecin, a reieşit faptul că intimaţii M.M. şi B.S., sunt plecaţi în Italia şi nu se cunoaşte data
când se întorc în ţară.
În atare situaţie, rezultă că această măsură nu poate fi instituită, neavând eficienţă de vreme
ce părinţii minorei sunt plecaţi din ţară, iar atingerea scopului în vederea căruia a fost instituită de
lege nu mai este posibil.
Faţă de considerentele de fapt şi de drept invocate, constatând că cererea petentei este
neîntemeiată, instanţa a respins-o.

108
 Împotriva acestei sentinţe a declarat apel petenta DGASPC-DOLJ, criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie.
A susţinut că cererea dedusă judecăţii s-a întemeiat pe prevederile art. 71, 84 din Legea nr.
272/2004 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în care se prevede că pentru copilul
care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal, la propunerea direcţiei
generale de asistenţă socială şi protecţia copilului în a cărei unitate administrativ-teritorială se află
copilul, se va lua una dintre măsurile prevăzute la art. 59 lit. a) şi c).
Având în vedere aceste prevederi şi ţinând cont de faptul că minora M.C.P nu răspundea
penal, Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dolj a solicitat instituirea
măsurii supravegherii specializate în familia mamei.
Este adevărat că minora nu a fost prezentată la instanţă pentru audiere deoarece părinţii
acesteia erau plecaţi din ţară, însă acest lucru a fost o întâmplare.
Faptul că părinţii nu au fost găsiţi la domiciliu când au fost căutaţi de către
reprezentanţii poliţiei nu presupune automat că această măsură nu poate să fie instituită,
deoarece aceştia s-au prezentat la un termen de judecată şi nu au fost găsiţi la
domiciliu când au fost căutaţi.
Apelanta a arătat că motivarea instanţei de fond este criticabilă, deoarece aplicând acest
principiu s-ar ajunge la situaţia inacceptabilă ca minorului să nu i se instituie nici o măsură de
protecţie specială, în sensul legii 272/2004 republicată şi cu modificările ulterioare, deşi minorul a
avut un comportament necorespunzător, ce reclamă luarea unor măsuri în vederea îndreptării şi a
reinserţiei sale sociale.
Minorii, ca membrii ai societăţii cărora li se adresează dispoziţiile legale prevăzute de art. 84
şi urm. din Legea nr. 272/2004 republicată şi cu modificările următoare, nu pot fi lipsiţi în acest
mod de o măsură de protecţie specială, care are ca scop sprijinirea şi îndreptarea lor, măsură
subsumată interesului lor superior.
Având în vedere cele menţionate, aplanata a solicitat admiterea apelul, modificarea sentinţei
civile nr. 256/14.05.2014 pronunţată de Tribunalul Dolj şi admiterea acţiunii, în sensul instituirii
supravegherii specializate a minorei.
În drept, şi-a întemeiat apelul pe dispoziţiile art.466 şi următoarele din Codul de Procedură
Civilă.
Intimaţii nu au formulat întâmpinare.
Instanţa a dispus audierea minorei, potrivit art. 6, 29 şi 134 din Legea 272/2004 şi
efectuarea unei anchete sociale de către Serviciul de Autoritate tutelară din cadrul Primăriei
Băileşti.
Mandatul de aducere a minorei nu a putut fi executat, întrucât aceasta este plecată în
străinătate împreună cu părinţii, aşa cum rezultă din procesul verbal întocmit de Poliţia Mun.
Băileşti.
Apelul este fondat.
Protecţia specială a copilului reprezintă ansamblul măsurilor, prestaţiilor şi serviciilor
destinate îngrijirii şi dezvoltării copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor săi sau
a celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat in grija acestora, în conformitate
cu prevederile art. 54 din Legea nr. 272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
Măsurile de protecţie specială a copilului sunt, potrivit art. 59 lit. a-c din Legea nr.
272/2004: plasamentul, plasamentul în regim de urgenţă şi supravegherea specializată.
Supravegherea specializată, ca măsură de protecţie specială, se dispune faţă de copilul care a
săvârşit o faptă penală şi care nu răspunde penal, în conformitate cu art. 71 alin.1 din Legea nr.
272/2004. În cazul în care există acordul părinţilor sau al reprezentantului legal, măsura se dispune
de către comisia pentru protecţia copilului, iar în lipsa acestui acord, de către instanţa
judecătorească.
Potrivit art. 84 alin.1 din Legea 272/2004, la alegerea uneia sau alteia dintre măsurile mai
sus prezentate se au în vedere criteriile prevăzute de art. 84 alin. 2 din Legea nr. 272/2004,
109
respectiv: condiţiile care au favorizat săvârşirea faptei; gradul de pericol social al faptei; mediul în
care a crescut şi a trăit copilul; riscul săvârşirii din nou de către copil a unei fapte prevăzute de legea
penală; orice alte elemente de natură a caracteriza situaţia copilului.
Măsura supravegherii specializate constă, conform art. 85 din Legea 272/2004, în
menţinerea copilului în familia sa, sub condiţia respectării de către acesta a următoarelor obligaţii,
cum ar fi : frecventarea cursurilor şcolare, utilizarea unor servicii de îngrijire de zi, urmarea unor
tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie, interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a
avea legături cu anumite persoane.
Potrivit art. 85 alin.2 din actul normativ mai sus menţionat, în cazul în care menţinerea în
familie nu este posibilă sau atunci când copilul nu-şi îndeplineşte obligaţiile stabilite în sarcina sa
prin măsura supravegherii specializate, se poate dispune plasamentul în familia extinsă ori în cea
substitutivă, după caz, precum şi îndeplinirea obligaţiilor prevăzute la alin.1.
Totodată, dacă minorul faţă de care s-a dispus măsura supravegherii specializate săvârşeşte
în continuare fapte penale, se poate lua, pe perioadă determinată, măsura plasamentului într-un
serviciu de tip rezidenţial specializat.
Nu poate constitui un impediment pentru instituirea acestei măsuri de protecţie specială
faptul că, temporar, minora care a săvârşit fapte penale, aşa cum rezultă din ordonanţa de clasare
din 28.10.2014 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Băileşti, se află în străinătate împreună cu
familia sa, aşa cum a reţinut prima instanţă, în condiţiile în care, din modul de redactare a
prevederilor art. 71 alin.1 din legea 272/2004 reiese că această măsură de dispune în mod
obligatoriu, nefiind lăsată la latitudinea autorităţilor cu atribuţii în această materie - comisia pentru
protecţia copilului sau instanţa judecătorească, după caz.
Pe de altă parte, atribuţiile cât priveşte punerea efectivă în executare a măsurii revin
Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţie a copilului, care va monitoriza modul de
respectare de către copil a obligaţiilor enumerate cu titlu exemplificativ în art. 85 alin.1 din legea
272/2004 şi care, în caz de nerespectare a obligaţiilor impuse pentru menţinerea copilului în familie,
sau în situaţia în care copilul săvârşeşte noi fapte penale, poate solicita înlocuirea acestei măsuri de
protecţie cu alta.
Pentru aceste motive, Curtea a apreciat că sunt întemeiate criticile formulate de apelantă,
fiind îndeplinite condiţiile legale enunţate de Legea 272/2004 pentru instituirea măsurii
supravegherii specializate, astfel că, potrivit art. 480 Cod procedură civilă, a admis apelul, a
schimbat în tot sentinţa civilă, în sensul că a admis acţiunea şi a instituit măsura supravegherii
specializate în familie a minorei M.C.P., născută la data de 17.08.2001 în localitatea Băileşti, jud.
Dolj. (Decizia Nr. 4165/29 Septembrie 2015 – Secția I civilă, rezumat judecător Oana Ghiță)

4. Suplinirea consimţământul părinţilor fireşti la adopţia copilului minor.

Refuzul părinţilor de a consimţi la adopţie poate fi considerat abuziv, dacă este raportat la
modul în care aceştia şi-au asumat o anumită conduită, din care rezultă fără echivoc faptul că
nesocotesc dreptul copilului de a fi crescut în condiţii care să permită dezvoltarea sa fizică,
mentală, spirituală, morală şi socială.
Interesul superior al minorei este de a beneficia de o creştere şi educare corespunzătoare,
în condiţiile unui mediu familial stabil, bazat pe afecţiune reciprocă, sprijin material şi moral,
condiţii pe care intimaţii nu ar fi capabili să le ofere.

Tribunalul Olt – Secţia I Civilă - complet specializat de minori şi familie, prin sentinţa civilă
nr. 107 din 15.04.2015, a respins cererea formulată de reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă
Socială şi Protecţia Copilului Olt, în contradictoriu cu pârâţii G.G. şi G.C., având ca obiect -
deschidere procedură adopţie.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut următoarele:

110
 Prin Hotărârea CPC Olt nr. 501/06.04.2010, pentru minora F.A. s-a instituit măsura de
protecţie specială – plasament la asistentul maternal profesionist Ț.M. S-a avut în vedere cu acea
ocazie faptul că părinţii mai au doi copii în întreţinere şi nu dispun de posibilităţi materiale şi
financiare şi sunt de acord cu măsura de protecţie specială.
Potrivit referatului de anchetă socială întocmit de Primăria comunei S., jud. Olt, părinţii
fireşti se descurcă foarte greu, încă nu au posibilităţi materiale să o crească pe minora F.A., făcând
faţă cu dificultate nevoilor celorlalţi 3 copii aflaţi în familie.
Tribunalul a reţinut că interesul superior al copilului trebuie să prevaleze în toate
demersurile şi deciziile care îl privesc, acesta fiind ridicat la rangul de principiu, atât prin normele
naţionale, cât şi prin cele internaţionale în materie, respectiv art. 2 din Legea nr. 272/2004, Legea
nr. 273/2004, precum şi art. 3 din Convenţia cu privire la drepturile copilului.
Prin cererea formulată, reclamanta a solicitat deschiderea procedurii adopţiei interne pentru
minora F.A. trecând peste refuzul părinţilor fireşti de a consimţi la luarea acestei măsuri pe
considerentul că este imposibilă reintegrarea copilului în familia naturală sau extinsă, în condiţiile
în care, în prezent, starea materială a familiei este mai mult decât precară şi părinţii a vizitat o
singură dată copilul la asistentul maternal.
Potrivit art. 35 şi art. 36 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului, ambii părinţi sunt responsabili pentru creşterea copiilor lor, exercitarea drepturilor şi
îndeplinirea obligaţiilor părinteşti, urmând să aibă în vedere interesul superior al copilului.
Cert este că măsura adopţiei este ultima dintre măsurile de protecţie alternativă la care are
dreptul minorul în ipoteza în care nu poate fi lăsat în grija părinţilor/părintelui său. Art. 9 din legea
273/2004 prevede că părinţii fireşti trebuie să consimtă la adopţie în mod liber şi necondiţionat, ei
fiind informaţi în mod corespunzător asupra consecinţelor exprimării consimţământului şi asupra
încetării legăturilor de rudenie ale copilului cu familia de origine.
Cu toate acestea, în mod excepţional, art. 8 din Legea nr. 273/2004 prevede că instanţa
judecătorească poate trece peste refuzul părinţilor fireşti de a consimţi la adopţia copilului dacă se
dovedeşte, prin orice mijloc de probă, că aceştia refuză în mod abuziv să îşi dea consimţământul la
adopţie şi instanţa a apreciat că adopţia este în interesul superior al copilului, ţinând seama şi de
opinia acestuia dată în condiţiile legii, cu motivarea expresă a hotărârii în această privinţă. În
continuare s-a menţionat că se poate considera refuz abuziv de a consimţi la adopţie şi situaţia în
care, deşi legal citaţi, părinţii fireşti sau, după caz, tutorele nu se prezintă în mod repetat la
termenele fixate pentru exprimarea consimţământului.
Pe de altă parte, în art. 29 se menţionează că încuviinţarea deschiderii procedurii adopţiei
interne se face numai dacă: planul individualizat de protecţie are ca finalitate adopţia internă, sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 26 sau, după caz, cele prevăzute la art. 27 şi părinţii copilului
sau, după caz, tutorele, îşi exprimă consimţământul la adopţie, în condiţiile legii, dispoziţiile art. 8,
precum şi prevederile legale care reglementează situaţiile speciale privind consimţământul părinţilor
urmând a se aplica în mod corespunzător.
În cauza de faţă, tribunalul a constatat că reclamanta a omis să solicite părinţilor fireşti
declaraţiile referitoare la faptul că nu doresc să se ocupe de creşterea şi îngrijirea copilului, deşi
avea această obligaţie, conform art. 26 lit. b din Legea nr. 273/2004.
În plus, faptul că momentan părinţii fireşti nu dispun de posibilităţi materiale pentru a se
ocupa de copil nu constituie prin el însuşi un motiv suficient pentru a justifica încuviinţarea adopţiei
câtă vreme părinţii doresc menţinerea relaţiilor de familie, iar respectul faţă de viaţa de familie cere
ca realitatea biologică şi socială să prevaleze asupra prezumţiei simple că numai prin adopţie se
poate crea un mediu armonios pentru copil în care să crească.
Având în vedere argumentele expuse anterior, faptul că părinţii fireşti nu şi-au dat
consimţământul pentru adopţie şi ţinând cont că noţiunea de viaţă de familie include relaţii cu
caracter social, moral, dar şi interese materiale, instanţa a constatat că este în interesul minorei să
păstreze relaţiile de familie cu părinţii săi.

111
 Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta DIRECŢIA GENERALĂ DE
ASISTENŢĂ SOCIALĂ ŞI PROTECŢIA COPILULUI OLT, criticând-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie.
S-a arătat că părinţii au fost cei care au solicitat încă de la naşterea copilului o măsură de
protecţie specială pentru acesta, deoarece nu aveau posibilităţi materiale şi financiare pentru
creşterea şi îngrijirea în familie
Copilul nu a păstrat legătura cu părinţii, sau cu alte rude până la gradul IV. Chiar dacă
părinţii au fost informaţi periodic prin adrese, privind stabilirea unui program de vizită cu fetiţa,
aceasta a fost vizitată o singură dată în data de 17.02.2015.
Conform declaraţiilor înregistrate la DGASPC Olt, părinţii au solicitat încetarea măsurii de
protecţie specială pentru copilul G.F.A.
Reprezentanţii Primăriei Seaca au precizat că nu sunt de acord cu încetarea măsurii de
protecţie specială pentru copil, întrucât părinţii nu au condiţii de locuit pentru creşterea, îngrijirea şi
educarea copilului şi nici nu prezintă interes faţă de copil.
Prin fişa şi raportul de consiliere şi informare în vederea exprimării consimţământului,
familia G.G. şi Constanţa a fost informată şi consiliată în vederea exprimării consimţământului la
adopţie pentru fiica lor G.F.A.
Luând în considerare conduita nepăsătoare şi dezinteresată a părinţilor faţă de copil,
considerăm că demararea procedurii adopţiei interne este exclusiv în interesul copilului, deoarece
numai astfel, există posibilitatea identificării unei familii pentru copil.
Trebuie menţionat faptul că instanţa judecătorească este obligată să aibă în vedere cu
prioritate interesul superior al copilului de a creşte şi de a se dezvolta într-un mediu familial
corespunzător, care nu poare fi satisfăcut în acest caz decât prin identificarea unei familii potrivite şi
compatibilă cu vârsta şi personalitatea copilului (art. 1 lit.a) principiul interesului superior al
copilului şi lit.b) principiul creşterii si educării copilului intr-un mediu familial, din Legea
nr.273/2004, privind procedura adopţiei.
Măsura de protecţie alternativă, adopţia urmăreşte ocrotirea intereselor copiilor minori care
nu au părinţi sau nu au posibilitatea de a locui la ei, în scopul de a li se asigura avantajele unei vieţi
de familie şi condiţii corespunzătoare de creştere, educare şi formare a personalităţii.
În conformitate cu prevederile art.20 din Convenţia cu privire la drepturile copilului,
adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 20.11.1990 şi ratificată de România prin Legea nr.
18/1990, orice copil care este lipsit temporar sau definitiv de mediul său familial, sau care în
propriul interes, nu poate fi lăsat în acest mediu, are dreptul la protecţie şi un ajutor special din
partea statului, care poate fi acordat şi sub forma adopţiei.
Din documentele depuse la dosarul cauzei se observă că D.G.A.S.P.C. Olt, a purtat
corespondenţă cu părinţii copilului, G.G. şi G.C., acestora aducându-li-se la cunoştinţă faptul că
fiica lor se află în sistemul de protecţie al DGASPC Olt, iar aceasta în calitate de părinţii fireşti
trebuie să-şi exprime opinia cu privire la reintegrarea în familie a copilului, în condiţiile în care, în
caz de refuz, se vor face demersuri pentru deschiderea procedurii adopţiei pentru copil.
DGASPC Olt şi-a îndeplinit obligaţiile legale în vederea consilierii şi informării părinţilor
biologici, aceştia având cunoştinţă de faptul că fetiţa este în sistemul de protecţie, putând să o
viziteze, să o reintegreze în familie, în caz contrar, urmând să se demareze procedura deschiderii
adopţiei interne, dar aceştia nu au dorit să colaboreze cu reprezentanţii DGASPC Olt, de cele mai
multe ori .Aceştia nu au vizitat copilul decât în ziua în care s-au prezentat la sediul DGASPC,
ocazie cu care au putut fi şi consiliaţi în vederea exprimării consimţământului la adopţie.
În concluzie, reclamata solicită admiterea apelului.
Intimaţii pârâţi G.G. şi G.C. nu au formulat întâmpinare.
Apelul este fondat şi se va admite, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 29 alin.1 din Legea nr. 273/2004, încuviinţarea deschiderii procedurii adopţiei
interne se face numai dacă: planul individualizat de protecţie are ca finalitate adopţia internă; sunt

112
îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 26 sau, după caz, cele prevăzute la art. 27; părinţii copilului
sau, după caz, tutorele, îşi exprimă consimţământul la adopţie, în condiţiile legii.
În ceea ce priveşte obligativitatea exprimării consimţământului părinţilor fireşti ai minorei,
dispoziţiile art. 8 din Legea 273/2004 prevăd că instanţa judecătorească poate trece peste refuzul
părinţilor fireşti sau, după caz, al tutorelui, de a consimţi la adopţia copilului, dacă se dovedeşte,
prin orice mijloc de probă, că aceştia refuză în mod abuziv să-şi dea consimţământul la adopţie şi
instanţa apreciază că adopţia este în interesul superior al copilului.
Din conţinutul acestor dispoziţii rezultă că, pentru a suplini consimţământul părinţilor fireşti
la adopţie în condiţiile art. 8 şi art. 29 alin. 4 din Legea nr. 273/2004 republicată, trebuie îndeplinite
cumulativ 2 condiţii, şi anume: refuzul părinţilor de a-şi exprima consimţământul la deschiderea
procedurii de adopţie să fie abuziv; această procedură să fie în interesul superior al copilului.
În prezenta cauză, ambii intimaţi (părinţii fireşti ai minorei) au refuzat să-şi dea
consimţământul la adopţie, poziţie procesuală exprimată atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa
instanţei de apel, susţinând că intenţionează să solicite reintegrarea minorei în familie, sunt ataşaţi
de aceasta, iar în prezent situaţia lor materială s-a îmbunătăţit.
Analizând susţinerile lor prin prisma probelor administrate în cauză, Curtea reţine că cei doi
intimaţi au împreună 7 copii, dintre care trei au decedat, trei se află în îngrijirea lor, iar minora
Florentina Angelica beneficiază de o măsură de protecţie specială încă de la naştere, aflându-se în
plasament la asistentul maternal profesionist Ț.M.
Din cuprinsul înscrisurilor depuse la prima instanţă, coroborate cu susţinerile intimaţilor,
consemnate în cuprinsul declaraţiilor luate în apel, Curtea reţine că aceştia au manifestat un
dezinteres total şi constant faţă de minora Florentina Angelica, pe care au abandonat-o în spital încă
de la naştere, că timp de 5 ani au vizitat-o o singură dată, în cursul acestui an, subsecvent solicitării
DGASPC de a-şi exprima consimţământul la adopţie, deşi au fost informaţi periodic, prin adrese, în
legătură cu stabilirea unui program de vizită cu fetiţa.
Relevant sub acest aspect, subsumat aprecierii calităţilor parentale ale intimaţilor, este şi
faptul că acelaşi dezinteres, care îmbracă chiar forma unei neglijenţe grave, a fost manifestat faţă de
toţi copiii, intimaţii arătând în faţa instanţei de apel că doi dintre minori au decedat din cauza lipsei
hranei, iar unul din cauza lipsei de asistenţă medicală, pe care părinţii au ignorat să o solicite. În
plus, interpelaţi de instanţă, intimaţii nu au fost în măsură să menţioneze dacă copiii pe care îi au în
îngrijire suferă de vreo afecţiune medicală, ancheta socială depusă la dosar evidenţiind această
împrejurare.
Condiţiile locative ale părinţilor sunt precare, aşa cum reiese din ancheta socială efectuată la
domiciliul acestora şi din declaraţiile date în apel, aceştia locuind într-o clădire neracordată la
curent electric, fără apă potabilă, iar posibilităţile financiare sunt reduse, veniturile familiei
provenind din ajutorul social, alocaţiile copiilor şi sumele sporadice obţinute de intimat din munca
de ziler.
Pe de altă parte,se reţine că pe parcursul plasamentului la asistentul maternal profesionist,
minora F.A. a avut o evoluţie foarte bună, fiind dezvoltată fizic şi psihic corespunzător, iar în
prezent frecventează cursurile unei grădiniţe şi are un nivel de cunoştinţe şi educaţie adecvat vârstei
sale.
Prin prisma acestor aspecte, refuzul părinţilor de a consimţi la adopţie poate fi considerat
abuziv, dacă este raportat la modul în care aceştia şi-au asumat o anumită conduită, din care rezultă
fără echivoc faptul că nesocotesc dreptul copilului de a fi crescut în condiţii care să permită
dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială.
Interesul superior al minorei este de a beneficia de o creştere şi educare corespunzătoare, în
condiţiile unui mediu familial stabil, bazat pe afecţiune reciprocă, sprijin material şi moral, condiţii
pe care intimaţii nu ar fi capabili să le ofere.
În consecinţă, faptul că părinţii au refuzat să îşi asume responsabilitatea creşterii, îngrijirii şi
educării minorei încă de la naştere, afirmaţia că doresc reintegrarea acesteia fiind doar declarativă,
nedublată de iniţierea unui demers cu această finalitate, că minora a beneficiat de o măsură de
113
protecţie de la momentul naşterii, că de la momentul instituirii măsurii de protecţie părinţii nu au
luat legătură cu fetiţa decât o singură dată, după 5 ani, în contextul demarării procedurii pentru
adopţie, că nu au depus eforturi concrete şi efective pentru a-şi îmbunătăţi condiţiile materiale şi de
locuit, constituie elemente de fapt în funcţie de care se poate reţine că refuzul de a consimţi la
adopţia minorei este unul abuziv, ce tinde a perpetua o măsură de protecţie care prin natura sa ar
trebui să fie temporară, fapt ce nu ar fi benefic unei dezvoltări armonioase a copilului, astfel încât
deschiderea procedurii adopţiei este în interesul superior al acestuia.
În al doilea rând, adopţia este în interesul superior al minorei, care presupune ca aceasta să
poată beneficia de îngrijire, creştere şi educare în condiţiile unui mediu familial sănătos bazat pe
afecţiune, sprijin material şi moral (cauza Amanalachioai contra României, hotărârea din
26.05.2009).
Or, în condiţiile în care minora beneficiază de măsură de protecţia de la naştere, fiind
abandonată în spital, iar în toată această perioadă părinţii nu au păstrat legătura cu ea şi nu au
manifestat interes faţă de situaţia acesteia, este evident că deschiderea procedurii adopţiei interne,
cu toate etapele ce o succed – identificarea unei familii adoptatoarea şi încredinţarea către aceasta
pentru 90 de zile, în vederea unei eventuale stabiliri a unor noi relaţii de familie - este în interesul
superior al acesteia. Interesul superior al copilului impune găsirea unei familii pentru minora, şi nu
a unui copil pentru o familie sau un părinte. (cauza Frette contra Franţei, hotărârea din 26 februarie
2002, cauza Pini şi Bertini, Manera şi Artipladi contra României, hotărârea din 22.06.2004).
Este adevărat că realitatea biologică trebuie să prevaleze în contextul respectării dreptului la
viaţă de familie reglementat de art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului,, însă, aşa cum a
constant a statuat CEDO în jurisprudenţa sa, pentru existenţa unei vieţi de familie, între părinte şi
copil este necesar caracterul efectiv, de substanţă al legăturii biologice preexistente, în sensul unei
legături constante care să denote un angajament (cauza Lebbink contra Olandei, hotărârea din 1
iunie 2004). Or, în speţă, o astfel de legătură, de substanţă şi cu caracter efectiv, nu a existat şi nu
există, minora fiind abandonată la naştere, iar părinţii naturali nu au vizitat-o decât o singură dată,
după 5 ani, afirmând în faţa instanţei că nu au recunoscut-o.
Faţă de aceste considerente, Curtea a constatat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de art. 29 alin. 1 din Legea nr. 273/2004, motiv pentru care, în baza art. 480 alin. 2 Noul
Cod procedură civilă, Curtea a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa primei instanţe, în sensul că
a admis acţiunea şi a dispus deschiderea procedurii adopţiei interne pentru minora G. F.A., născuta
la data de 05.03.2010.
Potrivit art. 29 alin. 4 şi art. 8 din Legea nr. 273/2004 a suplinit consimţământul părinţilor
fireşti la adopţie, iar în baza art. 29 alin. 5 lit.a din aceeaşi lege a suspendat exerciţiul drepturilor şi
obligaţiilor părinteşti ale acestora, urmând a fi exercitate de Preşedintele Consiliului Judeţean Olt.
(Decizia nr. 3/30 iunie 2015 – Secția I civilă, rezumat judecător Oana Ghiță)

LEGEA NR. 221/2009

1. Daune morale constatând în contravaloarea bunurilor mobile confiscate odată cu
imobilul şi devenite imobile prin destinaţie (utilaje agricole).

În condiţiile în care s-a admis acţiunea formulată de reclamanţi şi intervenienți şi s-a

constatat caracterul politic al măsurilor administrative aplicate autorului acestora, constând în
deschiderea unui dosar de verificare în cursul anului 1966, de către Ministerul Afacerilor Interne şi
avertizarea acestuia de reprezentanţii instituţiei că este considerat chiabur şi element periculos
pentru regim şi condamnat de către Tribunalul Militar Craiova la 30 de zile închisoare pentru
sabotaj, aceştia sunt îndreptăţiţi la daune materiale reprezentând contravaloarea bunurilor
confiscate odată cu imobilul şi devenite imobile prin destinaţie, conform prevederilor art. 468 al.1

114
şi 2 din Codul Civil de la 1864 (instrumente arătoare) respectiv o batoză de treierat, o locomotivă
şi o pompă pentru apă.

Prin sentinţa civilă numărul 133 din 13.09.2014 pronunţată de Tribunalul Dolj – Secţia I
Civilă în dosarul numărul 9812/63/2012 s-a admis acţiunea precizată formulată de reclamantul
B.D., în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR
PUBLICE.
S-a dispus obligarea pârâtului către reclamant la plata sumei de 149.268,68 lei, reprezentând
despăgubiri materiale şi la plata sumei de 1800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâtul STATUL ROMÂN PRIN
MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE PRIN DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A
FINANŢELOR PUBLICE şi recurentul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ
TRIBUNALUL DOLJ, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia nr.629/2014 pronunţată de Curtea de Apel Craiova au fost admise recursurile, a
fost casată sentinţa recurată şi cauza a fost trimisă spre rejudecare.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut următoarele:
În cauză, raportul de expertiză privind evaluarea utilajului agricol a fost efectuat de către
ing. Ş.E., specialist în evaluare bunuri mobile, iar nu în evaluarea utilajelor agricole.
În aceeaşi ordine de idei, prima evaluare a terenului agricol s-a realizat de specialist în
evaluare bunuri imobile (construcţii şi teren intravilan – ing. D.D., iar nu de un specialist inginer
agronom, care ar fi fost în măsură să evalueze un teren agricol.
Acestea au fost motivele pentru care, chiar la cererea reclamantului prin avocat, instanţa a
constatat nulitatea rapoartelor de expertiză întocmite de aceşti doi experţi, prin încheierea de şedinţă
de la data de 19 aprilie 2013.
Subsecvent acestei dispoziţii, în mod corect prima instanţa a numit doi experţi în
specialitatea corespunzătoare, expert M.T. pentru utilajele agricole şi expert S.C., pentru terenul
agricol şi împădurit.
Dar, în mod greşit prima instanţă a confirmat în final concluziile unei expertize efectuate de
un expert în altă specialitate decât cea necesară potrivit legii, expertiză constatată nulă, deci lipsită
de efecte, respectiv ale expertizei realizate de ing. Ş.E. privind evaluarea utilajelor agricole.
Considerentele instanţei în această privinţă sunt greşite, iar procedeul folosit de prima
instanţă a avut ca efect indirect reformarea propriei încheieri prin care a constatat nulitatea
raportului de expertiză.
Curtea a reţinut că această încheiere de şedinţă nu era una premergătoare preparatorie, ci
interlocutorie, în sensul dispozițiilor art. 268 alin. 3 Cod procedură civilă, având în vedere
caracterul imperativ al normelor legale care reglementează activitatea de expertiză judiciară.
În aceste condiţii, o renunţare, o revenire a părţii la invocarea excepţiei privind nulitatea
expertizei, în condiţiile în care inclusiv instanţa era iniţial datoare să numească expert în
specialitatea corespunzătoare şi ulterior ar fi fost în măsură să constate din oficiu nulitatea acestui
mijloc de probă, este nerelevantă.
Pe de altă parte, oricare ar fi fost poziţia pârâtului în această privinţă, respectiv împrejurarea
că nu ar fi contestat cuantumul concret al sumei stabilite pentru evaluarea utilajului agricol, în
condiţiile în care în principal şi constant s-a invocat inadmisibilitatea cererii, este de asemenea lipsit
de relevanţă, neputând fi un argument pentru confirmarea unui raport de expertiză constatat nul.
În aceste condiţii, instanţa de recurs nu poate exercita un control judiciar pe fond, fiind
necesară reluarea judecăţii în faţa aceleiaşi instanţe, întrucât potrivit dispozițiilor art. 305 Cod
procedură civilă, în faţa instanţei de recurs nu poate fi administrată decât proba cu înscrisuri.
În acest mod, niciuna dintre părţi nu va fi lipsită de un grad de jurisdicţie pe fond.
De asemenea, prima instanţă a procedat greşit atunci când a confirmat raportul de expertiză
întocmit de expert S.C., fără o motivare corespunzătoare. Simpla trimitere la faptul că expertul s-a

115
folosit de cunoştinţele sale de specialitate, nu satisface exigenţele legale în materia motivării actului
jurisdicţional.
Pe de altă parte, în virtutea unui rol activ minimal şi a atributului de a verifica şi cenzura
legalitatea expertizei, instanţa nu a observat discrepanţa dintre valoarea stabilită pentru un ha. de
teren agricol de cca. 20.000 lei şi un ha. de teren împădurit – de cca. 3200 lei după obiecţiuni şi nu a
cerut explicaţii expertului, în privinţa metodei /metodelor de evaluare.
Nici din această perspectivă, a stabilirii cuantumului despăgubirilor, nu se poate realiza un
control judiciar pe fond.
Faptul că în cauză nu s-a solicitat o contraexpertiză, este nerelevant , câtă vreme legea este
cea care stabileşte dreptul, ca existenţă şi întindere, al persoanei îndreptăţite, iar nu conduita
procesuală a pârâtului.
Nu poate fi nici o recunoaştere a pretenţiilor reclamantului, câtă vreme dreptul este stabilit
prin lege, iar nu prin raporturi juridice private.
Legea 221/2009, în privinţa stabilirii dreptului la despăgubiri materiale, are un caracter
complementar faţă de celelalte legi speciale reparatorii, la care se face trimitere prin art. 5 alin. 1 lit.
b enunţat anterior, fiind dată de legiuitor în considerarea persoanelor care nu numai că au fost
deposedate de bunurile lor prin măsuri abuzive, ci au fost supuse şi unor persecuţii politice, penale
sau administrative.
Dar, adoptarea acestui act normativ, chiar dacă acesta cuprinde totuşi nişte dispoziţii destul
de sumare, nu înseamnă doar instituirea unei proceduri mai simplificate de acordare a
despăgubirilor.
Astfel, instanţa este datoare inclusiv în procedura judiciară declanşată direct de cererea
persoanei, să facă verificările necesare şi complete privind persoana îndreptăţită, dovada
proprietăţii, dovada preluării abuzive şi să stabilească în acest context procesual în mod corect,
echivalentul valoric al bunurilor imobile prin natură şi/sau destinaţie solicitate, în vederea stabilirii
dreptului la despăgubiri, pe care le acordă numai dacă persoanei nu i s-a restituit bunul în natură sau
nu a obţinut despăgubiri în baza celorlalte legi speciale reparatorii.
În rejudecare instanţa va avea în vedere faptul că reclamantul este rudă de gradul II şi că
tatăl său, ruda de gradul I a decedat ulterior intrării în vigoare a două legi ale fondului funciar, astfel
că o verificare privind valorificarea dreptului în temeiul legii speciale anterioare de către
ruda/rudele de gradul I ale defunctului Constantin, trebuie făcută.
Nu în ultimul rând, instanţa trebuie să ceară lămuriri cu privire la numărul de copii al
defunctului Constantin, întrucât din certificatul de moştenitor de calitate eliberat în anul 2002 după
decesul ambilor autori, rezultă că bunicul reclamantului ar fi avut un fiu, pe Sever, dar din alte
înscrisuri de la dosar, cum ar fi actul intitulat Fişa personală – fila 71 dosar fond, rezultă existenţa a
doi copii. Dar, inclusiv din extrasul din registrul agricol – fila 7 în care este descrisă şi situaţia
familiei ca membri ai gospodăriei, rezultă existenţa a doi copii, cel de-al doilea fiind Ştefan.
De asemenea, în rejudecare, instanţa se va pronunţa asupra măsurii administrative cu
caracter politic invocate de reclamant, inclusiv în dispozitivul hotărârii judecătoreşti, nefiind
suficientă o analiză a existenţei acesteia în considerentele sentinţei.
Cererea principală este cea privind constatarea măsurii şi cererea accesorie este cea privind
despăgubirile, aceasta din urmă putând fi formulată ulterior şi separat.
Deci, o cerere privind constatarea caracterului politic al unei măsuri administrative în sensul
legii 221/2009 şi care poate fi formulată oricând, poate fi adresată instanţei ca cerere unică, mai
înainte de o cerere în despăgubiri, fiind necesar deci să se regăsească în dispozitivul hotărârii,
măsura administrativă identificată şi constatarea privind caracterul politic al acesteia.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la data de 06.05.2014, sub
nr. 9812/63/2012*
În şedinţa publică din data de 05.09.2014, reclamantul a formulat declaraţie de renunţare la
judecarea petitului având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 800 mp
situat în strada Brestei nr. 37.
116
 În şedinţa publică din data de 31.10.2014, Tribunalul a încuviinţat în principiu cererea de
intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii B.D.A, B.C.E şi B.C.
Prin cererea de intervenţie, intervenienţii au solicitat să se constate că autorul comun a făcut
obiectul unor măsuri abuzive administrative, de natură politică, cu caracter opresiv, în timpul
regimului totalitar şi acordarea de despăgubiri în cuantum de 200000 lei reprezentând reparaţii
materiale, morale sau neretrocedări imobiliare precum şi pentru contravaloarea bunurilor mobile şi
imobile confiscate abuziv şi preluate, fără forme legale, de către regimul comunist: 7,5 ha arabil pe
raza comunei Botoşeşti Paia (azi com Gogoşu), 800 mp teren intravilan, curţi construcţii, situat în
str Brestei nr. 33, jud Dolj, o maşină de treierat, o locomotivă de tractare a batozei, o batoză, o
pompă de apă, o curea de transmisie şi tractare de 14 ml precum şi nefolosinţa acestor bunuri.
Prin sentinţa civilă nr. 372/26.06.2015, pronunţată de Tribunalul Dolj – Secţia I Civilă, în
dosarul nr.9812/63/2012* a fost admisă, în parte, cererea de intervenţie în interes propriu formulată
de intervenienţii B.D.A, B.C.E.şi B.C.
S-a constatat caracterul politic al măsurilor administrative suferite de autorul reclamantului
şi intervenineţilor-defunctul B.C. constând în deschiderea unui dosar de verificare la data de
17.10.1966 de către Ministerul Afacerilor Interne –Direcţia Regională Oltenia-Secţia Raională
Vînju Mare şi avertizarea acestuia, de către reprezentanţii aceleiaşi instituţii, la data de 20.11.1967.
Au fost respinse cererile formulate de reclamant şi intervenienţi având ca obiect obligarea
pârâtului la plata de despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea bunurilor mobile trecute în
proprietatea statului şi suprafeţei de 7,5 ha teren arabil pe raza comunei Botoşeti-Paia.
Au fost respinse cererile formulate de intervenienţi având ca obiect obligarea pârâtului la
plata daunelor morale şi daune materiale reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a bunurilor
confiscate.
S-a luat act de renunţarea reclamantului la judecarea petitului având ca obiect acordarea de
despăgubiri pentru terenul de 800 mp situat în Craiova, str Brestei, nr. 33 şi respinge cererea
intervenienţilor cu acelaşi obiect.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamantul B.D., intervenienţii în nume propriu
B.D.A., B.C.E. B.C. şi pârâta D.G.R.F.P. Craiova - pentru Statul Român prin Ministerul Finanţelor
Publice criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin recursul declarat de reclamantul B.D. a arătat că in mod greşit instanţa de fond a respins
petitul cu privire la contravaloarea bunurilor mobile confiscate ca efect al condamnării autorului
subsemnatului, apreciind faptul ca acestea nu intra in sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, dat
fiind faptul ca nu sunt imobile prin destinaţie.
Recursul declarat de pârâta D.G.R.F.P. Craiova - pentru Statul Român prin Ministerul Finanţelor
Publice, s-a reţinut că în fapt, reclamantul B.D. în calitate de descendent de gradul I al autorului
B.C. a solicitat instanţei de judecată ca prin sentinţa ce se va pronunţa: - să se constate in temeiul
art.1, alin 3 şi art.4, alin 2, ca împotriva bunicului sau patern B.C. au fost aplicate măsuri abuzive de
natura politica
- să dispună acordarea de despăgubiri materiale in cuantum de 200.000 lei reprezentând
contravaloarea bunurilor mobile şi imobile confiscate, respectiv: 7 ha teren arabil, pe raza com.
Botosesti Paia, jud. Dolj, 800 mp teren intravilan situat in str. Brestei nr.37 Craiova, o maşina de
treierat marca Robey, o locomobila de deplasare a batozei marca marshall, o batoza, o pompa de
apa de 14 ml cu o curea de 16 ml
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că autorul său a suferit restrângeri ale activităţii
sale, imposibilitatea desfăşurării unei anumite forme de munca, imposibilitatea de angajare.
Prin recursul declarat de B.D.A., B.C.E şi B.C., intervenienţi în interes propriu, au solicitat
admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei, în sensul admiterii cererii reclamantului şi a
intervenientilor având ca obiect obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale pentru bunurile
mobile şi imobile preluate de stat şi la plata de daune morale pentru bunurile confiscate

117
 Au arătat că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi probele administrate
în cauză (art.304 pct.8 Cod procedură civilă vechi) şi a aplicat greşit dispoziţiile legale care
interesau în cauză (art.304 pct.9 Cod procedură civilă vechi).
În speţă, subsemnaţii au solicitat contravaloarea unei maşini de treierat, locomotivă de tractare a
batozei, o batoză, o pompă de apă, o curea de transmisie şi tractare de 14 ml, bunuri care reprezintă
UTILAJE AGRICOLE şi pe care le apreciem ca fiind imobile prin destinaţie, tocmai pentru că
destinaţia lor EXCLUSIVA era aceea de a deservi la exploatarea terenurilor agricole deţinute de
autor, fiind exclusă exploatarea acestor bunuri (utilaje) pentru alte activităţi decât lucrările agricole.
Recursul declarat de reclamant şi intervenienţi este fondat şi se va admite în ceea ce priveşte
capătul de cerere având ca obiect obligarea pâtrâtului la plata despăgubirilor materiale reprezentând
contravaloarea bunurilor mobile.
Recursul declarat de reclamant şi intervenienţi este întemeiat în ceea ce priveşte solicitare de
a li se acorda despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea bunurilor mobile confiscate ca
efect al condamnării politice al autorului acestuia, respectiv o batoză de treierat marca „ Robei‖; o
locomobilă marca Marshal; o pompă pentru apă şi 14 metrii curea, întrucât în mod greşit Tribunalul
Dolj a reţinut că nu intră în sfera de reglementare a legii nr. 2221/2009 coroborată cu Legea
nr.10/2001, considerând în mod eronat că aceste bunuri nu reprezintă bunuri imobile prin
destinaţie,ci bunuri mobile calificate ca atare de către reclamanţi.
Considerentele primei instanţe sub acest aspect sunt eronate întrucât bunurile solicitate de
către reclamanţi reprezintă bunuri imobile prin destinaţie conform dispoziţiilor art. 468 alin. 1 şi 2
din codul civil, potrivit căruia „ obiectele ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul şi
exploatarea cestui fond sunt imobile prin destinaţie, respectiv animalele afectate la cultură precum
şi instrumentele arătoare.
Prin urmare bunurile mobile a căror contravaloare a fost solicitată reprezintă imobile prin
destinaţie întrucât destinaţia lor exclusivă era aceea de a servi la exploatarea terenurilor active
deţinute de către autor, aceste utilaje fiind preluate de către stat odată cu terenurile agricole, la care
erau folosite pentru exploatarea acestora.
Aceste utilaje agricole au constituit proprietatea autorului B.C. conform procesului verbal
nr. 282 din 08.04.1959 care atestă faptul că numitul B.C. a predat către Comisia Raională din
comuna Botoşeşti Paia mai multe utilaje agricole pe care le deţinea în proprietate la acea vreme.
Faţă de considerentele arătate, Curtea a admis recursurile declarate de reclamant şi
intervenienţii în nume propriu; a modificat în parte hotărârea primei instanţe în sensul că s-au admis
cererile formulate de aceştia având ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale
reprezentând contravaloarea bunurilor mobile solicitate (utilaje agricole) devenite bunuri imobile
prin destinaţie; dispunându-se obligarea pârâtului la plata sumei 69 718 lei despăgubiri civile
reprezentând contravaloarea acestor bunuri mobile, contravaloare stabilită de câtre expertul tehnic
judiciar S.F. în baza raportului tehnică judiciară aflat la filele 187-198 din dosarul Tribunalului Dolj
din al doilea ciclu procesual, evaluare ce nu a fost contestată de câtre pârât.
(Decizia nr. 656 /2 noiembrie 2015 – Sectia I Civilă, rezumat judecător Sorin Pascu)

DREPT PROCESUAL CIVIL

1. Efectele actului de procedură neregulat, în planul comunicării. Menţionarea greşită

a duratei termenului de declarare a apelului, în dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti.

Având în vedere că decăderea din exerciţiul unui drept procesual, este o sancţiune în raport
cu dispoziţiile art. 103 alin. 1 Cod procedură civilă (1865), nu se poate imputa părţii
necunoaşterea legii şi rezolvarea greşită a problemei de drept privind aplicarea în timp a legii noi
de procedură civilă, mai înainte de a identifica în mod corect faptul că în ordine cronologică,
prima entitate care a săvârşit o eroare, este instanţa de judecată.
118
 Aşadar, nu se poate pretinde părţii cunoaşterea legii, dar şi sancţionarea acesteia în caz de
necunoaştere, fără a pretinde mai înainte acelaşi lucru, respectiv cunoaşterea şi aplicarea corectă
a legii, de către instanţa de judecată.
Dacă s-ar admite contrariul, s-ar nega scopul actului de justiţie, precum şi dreptul de acces
efectiv la o instanţă, în sensul disp. art. 6 CEDO.
Prin urmare, menţionarea unei durate mai mari a termenului de apel în dispozitivul unei
hotărâri judecătoreşti, decât cea prevăzută de legea procesual civilă aplicabilă, face ca acest act
de procedură al instanţei să fie unul neregulat şi să nu mai producă aceleaşi efecte specifice unui
act de procedură regulat, în planul comunicării, ca moment de la care curge termenul de apel.

Prin sentinţa civilă nr. 5199 din 8 aprilie 2014 pronunţată de Judecătoria Craiova a fost
anulată ca netimbrată acţiunea civilă având ca obiect partaj bunuri comune, formulată de
reclamanta VL, împotriva pârâţilor VM şi CMR.
A fost admisă cererea reconvenţională având ca obiect partaj bunuri comune, formulată de
pârâtul – reclamant CMR împotriva reclamantei – pârâte VL, în contradictoriu cu pârâtul VM.
S-a dispus ieşirea din indiviziune a părţilor în cote de 1/2 pentru reclamantă şi pârâtul sus
menţionat.
A fost omologat raportul de expertiză efectuat de specialitatea construcţii şi evaluări
imobiliare şi s-au atribuit atribuie bunurile în varianta I.
S-a stabilit termen de 6 luni pentru plata sultei, începând cu data rămânerii definitive a
hotărârii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta VL, criticând-o pentru netemeinicie şi
nelegalitate.
Prin decizia civilă numărul 71 din data de 20 ianuarie 2015, pronunţată de Tribunalul Dolj,
s-a respins ca tardiv apelul.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut:
Dosarul s-a format ca urmare a disjungerii cererii reconvenţionale formulată de apelanta VL
în dosarul iniţial de partaj. Cererea reconvenţională se judecă în aceleaşi condiţii ca şi cererea
principală de partaj introdusă la 20.12.2012, anterior intrării în vigoare a noului Cod de Procedură
Civilă.
Astfel, calea de atac trebuia formulată în termen de 15 zile de la comunicare conform art.
284 alin 1 Cod procedură civilă.
În speţă, socotind termenul de apel cu observarea dispoziţiilor legale arătate, s-a constatat că
acesta a început să curgă la data de 15.05.2014 neluându-se în calcul această zi, termenul s-a
împlinit la data de 30.05. 2014.
Tribunalul a reţinut că menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la durata
termenului în care poate fi atacată, nu poate avea nici un efect, partea fiind obligată să acţioneze
conform legii, iar nu potrivit prevederilor greşite din dispozitiv.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta V.L., criticând-o pentru nelegalitate.
Recursul a fost admis ca fondat, pentru următoarele considerente:
Într-adevăr, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile vechiului Cod procedură civilă, iar nu ale
Noului Cod procedură civilă, având în vedere data începerii procesului de partaj judiciar, prin
formularea acţiunii introductive de instanţă înainte de 15 februarie 2013, respectiv la data de 20 dec.
2012, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel.
Astfel, împrejurarea că în cauză s-a formulat cerere reconvenţională după data de 15
februarie 2013, respectiv la data de 25 iunie 2013, cererea fiind disjunsă ulterior ca urmare a
anulării ca netimbrate a acţiunii introductive de instanţă - este nerelevantă în cauză, neatrăgând
aplicarea normelor procesual civile ale Noului Cod procedură civilă.
Potrivit disp. art. 3 alin. 1 din legea 76/2012 de punere în aplicare a Legii 134/2010 privind
Cod procedură civilă şi art. 24, 25 Noul Cod procedură civilă, dispoziţiile de procedură noi se aplică

119
numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea în vigoare a Noului Cod procedură
civilă.
Or, cererea reconvenţională, din punct de vedere procesual, este o cerere incidentă în cadrul
procesului de partaj început înainte de 15 feb. 2013, astfel că se aplică normele procesual civile
vechi întregului proces, chiar dacă s-a dispus disjungerea cererii reconvenţionale, iar acţiunea
principală s-a anulat ca netimbrată şi partajul s-a soluţionat pe fond numai în raport cu cererea
incidentă. .
În contextul existenţei acestei probleme de drept, privind aplicarea în timp a legii noi de
procedură, tribunalul a concluzionat corect, dar prima instanţă a apreciat greşit faptul că în cauză
sunt aplicabile normele procesual civile noi, această împrejurare explicând eroarea cu privire la
durata termenului de apel prevăzută în dispozitivul hotărârii de primă instanţă.
Astfel, greşit s-a trecut termenul de apel de 30 de zile corespunzător disp. art. 468 alin. 1
Noul Cod procedură civilă, în loc de 15 zile, corespunzător disp. art. 284 alin. 1 vechiul Cod
procedură civilă.
Subsecvent acestei erori săvârşită în primă instanţă, s-a exercitat inclusiv de partea care avea
interes, calea de atac a apelului, dar nu în termenul de 15 zile prevăzut de legea veche, ci în
termenul de 30 de zile prevăzut de legea nouă, dar la care s-a făcut trimitere expresă prin hotărârea
instanţei.
Or, raportat la disp. art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă, actele de procedură, deci şi
hotărârea instanţei, îndeplinite cu neobservarea formelor legale, se vor declara nule numai dacă prin
aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare care nu se poate înlătura decât prin anularea lor.
În cauză, pentru înlăturarea vătămării pricinuite părţii, nu era necesară anularea hotărârii, ci
constatarea formulării apelului în termen, de vreme un act de procedură neregulat nu mai produce
efectele specifice unui act de procedură regulat, respectiv efectul unei asemenea hotărâri
judecătoreşti, în planul comunicării ca moment de la care curge termenul de apel, nu s-a produs,
comunicarea fiind neregulată.
În acest context şi, câtă vreme, decăderea din exerciţiul unui drept procesual, este o
sancţiune în raport cu disp. art. 103 alin. 1 Cod procedură civilă, nu se poate imputa părţii
necunoaşterea legii şi rezolvarea greşită a problemei de drept privind aplicarea în timp a legii noi,
mai înainte de a identifica în mod corect faptul că în ordine cronologică, prima entitate care a
săvârşit o eroare, este instanţa de judecată.
Aşadar, nu se poate pretinde părţii cunoaşterea legii, dar şi sancţionarea acesteia în caz de
necunoaştere, fără a pretinde mai înainte acelaşi lucru, respectiv cunoaşterea şi aplicarea corectă a
legii, de către instanţa de judecată.
Dacă s-ar admite contrariul, s-ar nega scopul actului de justiţie, precum şi dreptul de acces
efectiv la o instanţă, în sensul disp. art. 6 CEDO.
Că aceasta este soluţia corectă, o demonstrează faptul că Noul Cod procedură civilă cuprinde
reglementări care arată că legiuitorul în nenumărate situaţii a confirmat justeţea unor soluţii
jurisprudenţiale sau doctrinare, date sub imperiul vechiului cod de procedură civilă.
Un asemenea exemplu poate fi dat chiar în materia analizată în precedent, respectiv
dispozițiile art. 457 Noul Cod procedură civilă, cu denumirea marginală „Legalitatea căii de atac‖.
Astfel, din aceste dispoziţii legale, într-adevăr rezultă că hotărârea judecătorească este
supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta,
indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.
Dar, legiuitorul a reglementat şi ipotezele în care menţiunile din dispozitiv sunt inexacte,
situaţie în care în raport cu soluţia instanţei de control judiciar (inadmisibilitate sau recalificare cale
de atac), s-a stabilit un remediu procesual, partea beneficiind de un nou termen pentru exercitarea
căii de atac.
În concluzie, instanţa de recurs a reţinut că în mod greşit tribunalul a respins ca tardiv apelul
declarat de apelanta reclamantă VL şi în baza art. 312 alin. 1 teza I, alin. 2 teza II şi alin. 6 ind. 1
raportat la art. 312 alin. 5 teza I Cod procedură civilă, în sensul că în mod greşit instanţa a cărei
120
hotărâre se atacă a soluţionat procesul pe excepţie, fără a intra în cercetarea fondului, a casat decizia
şi a va trimis cauza o singură dată aceleiaşi instanţe, pentru soluţionarea pe fond a apelului declarat
în cauză. (Decizia civilă nr. 306 /7 mai 2015 – Secţia a I –a civilă, rezumat judecător Rădulescu
Tatiana)

2. Ordinea de soluţionare a excepţiilor procesuale. Excepţia lipsei de interes, în concurs

cu excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

Tribunalul Gorj – Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale prin sentinţa civilă nr.
1844/16.04.2015 a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată din oficiu şi în
consecinţă a respins acţiunea formulată de reclamantul C. în contradictoriu cu pârâta Primăria
Comunei T.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut următoarele:
În şedinţa publică din 16 aprilie 2015, din oficiu, instanţa a invocat excepţia prescripţiei
dreptului material la acţiune, excepţia ce a fost analizată cu precădere, având în vedere dispoziţiile
art. 248 alin. 1 Cod de procedură civilă.
În conformitate cu prevederile art. 268 alin.2 din Codul muncii, dreptul de a formula o
cerere pentru soluţionarea unui conflict de muncă privind alte situaţii, decât cele prevăzute la alin. 1
al art. 268, se exercită în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului.
Instanţa a constatat că prin acţiunea formulată, reclamantul a chemat în judecată pârâta şi a
solicitat instanţei să constate că în perioada 01.11.1982- 20.06.1990 a desfăşurat activitate în funcţia
de inginer şef fermă, iar această activitate reprezintă perioadă lucrată în condiţiile grupei a II –a de
muncă, în procent de 90%, potrivit Ordinului 50/1990 anexa II, art. 178 lit. F.
Potrivit art. 268 alin. 2 din Codul muncii, cererile în vederea soluţionării unui conflict de
muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului, cu excepţia situaţiilor
prevăzute la alineatul 1.
Dispoziţiile art. 268 alin. 2 din Codul muncii sunt aplicabile cererii de chemare în judecată,
în condiţiile în care în care nu poate fi încadrată în ipotezele prevăzute de art. 268 alin. 1 din Codul
muncii.
Referitor la momentul începerii cursului de prescripţie, instanţa aminteşte prevederile
art.281 din codul muncii conform cărora pe data de 1 ianuarie 2011 se abrogă dispoziţiile decretului
nr. 92/1976 privind carnetul de muncă.
Potrivit art.279 alineat 3 din Codul muncii, angajatorii care păstrează şi completează
carnetele de muncă le vor elibera titularilor în mod eşalonat, până la data de 30 iunie 2011.
Prin urmare, termenul de prescripţie de trei ani a început să curgă cel mai târziu la data de 30
iunie 2011, data limită până la care carnetele de muncă au fost predate titularilor, având în vedere
că, fiind în posesia carnetului de muncă, reclamantul nu mai poate invoca faptul că nu a avut
cunoştinţă de menţiunile efectuate în privinţa condiţiilor de muncă în care şi-a desfăşurat activitatea.
Reclamantul a formulat cererea de chemare în judecată la data de 14 noiembrie 2014 şi
având în vedere faptul că termenul de 3 ani a început să curgă cel mai târziu la data de 30 iunie
2011, la data formulării cererii de chemare în judecată se împlinise.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie.
În motivare se arată că dreptul la acţiune privind cererile pentru soluţionarea unui conflict de
muncă, altele decât cele prevăzute la art. 268 alin 1 din Codul muncii, se exercită în termen de trei
ani de la data naşterii dreptului, potrivit alin. 2 din acelaşi articol.
Dreptul la acţiune în speţa de faţă însă, se naşte nu la data de 30 iunie 2011, dată prevăzută
la art. 279 din Codul muncii, ci la data în care reclamantul a cunoscut efectiv care este unitatea ce se
subrogă în drepturile şi obligaţiile societăţii la care era angajat.
Ori, reclamantul a avut cunoştinţă despre aceste împrejurări odată cu
eliberarea adeverinţei nr. 412/13.02.2014, adeverinţă care a fost eliberată de Primăria T.
121
 De la acest moment începe să curgă termenul de trei ani prevăzut de art. 268 alin. 2 din
Codul muncii şi nu de la data prevăzută pentru predarea carnetelor de muncă.
Dacă s-ar lua în calcul considerentele instanţei de fond, atunci ar însemna ca, în cazuri
similare celui judecat prin hotărârea atacată, beneficiarii prevederilor înscrise în Ordinul 50/1990 să
formuleze cereri de chemare în judecată fără a şti cu cine se judecă.
Pentru aceste considerente, solicită admiterea apelului aşa cum a fost formulat.
În drept, îşi întemeiază cererea pe prevederile art. 466 şi urm. Cod procedură civilă.
Apelul este fondat.
Pentru procesele începute după data de 15 februarie 2013, ceea ce reglementează pentru
prima oară noul Cod de procedură civilă, în art. 248 alin. (2), este regula că, în cazul în care s-au
invocat simultan mai multe excepţii, instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de
efectele pe care acestea le produc. Acest text aduce în discuţie controversata problemă a ordinii de
soluţionare a excepţiilor procesuale.
Aşa cum se arată în doctrina recentă, din economia reglementărilor în materia excepţiilor
procesuale rezultă, pe de o parte, anterioritatea invocării şi rezolvării lor în raport cu abordarea
fondului, dar, pe de altă parte, nu şi simultaneitatea invocării tuturor excepţiilor pe care partea le are
la îndemână la un anumit moment procesual.
Din textul art. 248 alin. (1) NCPC pot fi deduse două reguli:
a) vor fi invocate mai întâi acele excepţii care fac de prisos cercetarea fondului; şi
b) s-ar impune invocarea mai întâi a acelei excepţii care face de prisos cercetarea celei care
urmează.
În legătură cu ordinea de soluţionare a excepţiilor procesuale, doctrina a mai reţinut
următoarele reguli:
1) anterior stabilirii ordinii de soluţionare a excepţiilor invocate simultan, instanţa trebuie să
le raporteze la aceeaşi acţiune. Astfel, va stabili, în acelaşi proces, concursul priorităţii între
excepţiile care privesc cererea principală, separat de cele care vizează cererea reconvenţională sau o
altă cerere formulată în acel proces. Este util ca instanţa să delimiteze excepţiile în funcţie de actul
de procedură sau acţiunea la care se referă (astfel, unele excepţii pot viza cererea de chemare în
judecată ori lipsuri ale dreptului la acţiune aparţinând reclamantului, după cum altele vizează aceste
aspecte ale unei cereri reconvenţionale ori pe cele ale unei cereri de intervenţie etc.) şi, în funcţie de
aceasta, să ordoneze logic soluţionarea lor;
2) în fapt, ordinea de soluţionare a excepţiilor va avea în vedere efectele pe care excepţiile
le-ar produce în cazul admiterii lor, de la caz la caz; cu alte cuvinte, efectele care trebuie avute în
vedere de către instanţă constau în faptul că, în situaţia admiterii uneia dintre excepţii, ar deveni
inutilă analizarea celorlalte;
3) în cazul în care excepţiile produc acelaşi efect, instanţa va trebui să stabilească ordinea de
prioritate a unei excepţii faţă de alta, în funcţie de modul în care efectul celei dintâi se poate
repercuta, logic, asupra alteia, ulterioare, apreciind cazual;
4) problema stabilirii ordinii soluţionării se pune doar atunci când, la acelaşi termen de
judecată, instanţa se află în faţa mai multor excepţii, fără a avea relevanţă că excepţiile s-au invocat
de aceeaşi parte sau de părţi diferite;
5) deşi textul alin. (2) al art. 248 NCPC se referă la sesizarea simultană a instanţei cu mai
multe excepţii, problema determinării ordinii de soluţionare a excepţiilor poate interveni şi atunci
când excepţiile s-au invocat la momente diferite, de mai multe părţi din proces sau chiar de aceeaşi
parte ori de instanţă din oficiu, însă instanţa se pronunţă în acelaşi timp asupra tuturor.
Chestiunea de la punctul nr. 5 include şi ipoteza în care una din excepţii este invocată în faza
procesuală a apelului, cum este cazul de faţă.
Ceea ce trebuie subliniat este că excepţiile, deşi invocate simultan, nu pot fi de regulă,
soluţionate simultan, deoarece admiterea unei excepţii poate determina inutilitatea cercetării
celorlalte excepţii.

122
 În prezentul litigiu, în condiţiile invocării simultane a acestor două excepţii de fond,
respectiv lipsa de interes - de către instanţa de apel, din oficiu - şi prescripţia dreptului la acţiune -
de către prima instanţă - , prioritară este excepţia lipsei de interes, întrucât se impune stabilirea mai
întâi a folosului practic urmărit de reclamant prin promovarea acţiunii. Numai dacă se respinge
excepţia lipsei de interes, instanţa poate analiza excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Conchizând, Curtea constată că, deşi prima instanţă s-a pronunţat cu prioritate pe excepţia
prescripţiei dreptului material la acţiune, aceasta a greşit în condiţiile în care nu a cercetat folosul
practic urmărit de reclamant prin promovarea acţiunii , raportat la existenţa la dosar a adeverinţei
nr. 412/13 02 2014, prin care pârâta recunoştea pretenţiile expuse de către reclamant, prin cererea
introductivă.
Ori, cum respectiva adeverinţă era emisă înainte de înregistrarea acţiunii pe rolul primei
instanţe, fără a se face dovada lipsei de valorificare a acestei adeverinţe din partea casei de pensii şi
fără a se solicita completarea adeverinţei cu un element care ar lipsi , reclamantul nu poate justifica
interesul în promovarea prezentei acţiuni.
În raport de cele mai sus arătate şi având în vedere şi dispoziţiile art. 480 alin. 6 Cod
procedură civilă, instanţa va admite apelul.
Va anula sentinţa, şi în rejudecare, va respinge acţiunea ca fiind lipsită de interes.
(Decizia nr. 3534 din 04 Septembrie 2015 – Curtea de Apel Craiova, Secţia I Civilă -
rezumat judecător Stelian Aurelian Cadea).

3. Acţiune având ca obiect revendicare, obligaţie de a face - în sensul readucerii

terenului în situaţia anterioară efectuării construcţiilor de reabilitare si modernizare a unui
drum judeţean şi despăgubiri pentru lipsa de folosinţă. Calitate procesuală pasivă.

Spre deosebire de unităţile administrativ teritoriale, care potrivit art. 21 din Legea nr.
215/2001 a administraţiei publice locale republicată, beneficiază de capacitatea juridică deplină,
organele administraţiei publice locale (consiliile locale şi judeţene), nu au personalitate juridică şi
nici patrimoniu, deşi pot emite sau adopta acte administrative, astfel că acestea dispun totuşi de
capacitate specială de drept public, restrânsă la sfera atribuţiilor care compun competenţa lor
legală, având in acest context, aptitudinea de a-si asuma drepturi si obligaţii pe plan procesual.
Dar, chiar si in aceasta situaţie, atunci când există capete de cerere cu caracter
patrimonial, este absolut necesar ca în raportul juridic procesual să se afle entitatea care deţine un
patrimoniu în măsură să garanteze îndeplinirea unor astfel de obligaţii.
Cu atât mai mult, în raporturile de drept civil, persoana juridică de drept public, titular al
dreptului de proprietate asupra bunului – drum judeţean, este judeţul, în vreme ce consiliul
judeţean reprezintă doar o autoritate a administraţiei publice locale constituită la nivel local
pentru a administra acest domeniu, astfel că doar judeţul are calitate procesuală pasivă având
personalitate juridică, aşa cum s-a arătat in precedent.

Prin sentinţa civilă nr. 4331 din 25 martie 2014, pronunţată de Judecătoria Craiova, a fost
respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Judeţean D., ca
neîntemeiată.
A fost admisă în parte acţiunea precizată şi modificată formulată de reclamanţii SM, SAE,
SAA si SMF, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Judeţean D.
A fost obligat pârâtul să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de
460 mp, parte din terenul de 1900 mp situat în comuna Ţ., să desfiinţeze canalul de evacuare a
apelor pluviale construit pe suprafaţa de 460 mp, precum şi lucrările aferente drumului judeţean
care determină scurgerea apelor pluviale prin acest canal de evacuare, respectiv rigole de colectare
aflate de o parte şi alta a drumului, fosa de decolmatare şi curăţire şi podeţul.

123
 A fost obligat pârâtul să readucă terenul în suprafaţă de 460 mp la starea iniţială conform
destinaţiei sale agricole şi să plătească reclamanţilor contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în
suprafaţă de 460 mp, pentru perioada iunie 2010 - mai 2012, în cuantum de 308,33 lei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii şi pârâtul Consiliul Judeţean D.,
criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
În apelul formulat de pârâtul Consiliul Judeţean D. se arată că în mod greşit instanţa de fond
a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Consiliului Judeţean D., având în vedere că
proprietarul drumului judeţean este unitatea administrativ teritorială, respectiv judeţul.
În apelul formulat de reclamanţi s-a arătat că instanţa a apreciat in mod greşit ca s-au
solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosinţa a terenului doar pentru suprafaţa de 460 mp ocupată
de canalul betonat de scurgere a apelor pluviale construit pe terenul proprietatea acestora, iar nu
pentru întreaga suprafaţa de 1.900 mp.
A avut prioritate în examinare apelul pârâtului.
Prin decizia civilă nr. 560 din data de 24 martie 2015, pronunţată de Tribunalul Dolj – Secţia
I Civilă s-a admis apelul formulat de pârâtul Consiliul Judeţean D, s-a schimbat sentinţa în sensul că
s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Judeţean D., s-a respins
acţiunea formulată de reclamanţi împotriva Consiliului Judeţean D. ca formulată împotriva unei
persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
S-a respins apelul formulat de reclamanţi.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Fata de conţinutul cererii aşa cum a fost precizata si modificata în raport de cadrul procesual
pasiv, de soluţia data de instanţa de fond, si de părţile care au înţeles sa formuleze apel si conţinutul
apelului, s-a constatat ca Tribunalul, in apel, este învestit cu soluţionarea cererii principale
formulata împotriva Consiliului Judeţean D., atât sub aspectul calităţii procesuale pasive a
Consiliului Judeţean cât si a temeiniciei soluţiei pronunţate.
Cu prioritate, s-a analizat critica formulata împotriva soluţiei data excepţiei lipsei calităţii
procesuale pasive a Consiliului Judeţean D.
Cererea de chemare in judecata are ca obiect o revendicare a unei suprafeţe de teren,
obligaţia de a face (in sensul repunerii terenului in starea anterioara efectuării construcţiilor) si
despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, formulata împotriva Consiliului Judeţean D.
În fapt, reclamanţii au învederat ca pe terenul proprietatea lor privata, s-au efectuat
construcţii in consolidarea si amenajarea unui drum judeţean. Faţă de încadrarea drumului la
categoria de drum judeţean, aceştia au înţeles sa se judece in contradictoriu cu Consiliul Judeţean
D., care in raport de dispoziţiile art. 22 din OG 43/1997 are calitatea de administrator al drumului
judeţean si s-a apreciat ca în derularea atribuţiilor reglementate de art.1 (proiectarea, construirea,
modernizarea, reabilitarea, repararea întreţinerea si exploatarea) din acelaşi act normativ, acesta a
încălcat dreptul de proprietate al reclamanţilor.
Conform art. 7 din OG 43/1997, proprietarul drumului este unitatea administrativ teritoriala
Judeţul D., drumul respectiv fiind de interes judeţean.
În consecinţă, faţă de cele arătate in drept, in raport de drumul la care s-au efectuat
reabilitările, Consiliul Judeţean are calitate de administrator, iar Judeţul de proprietar.
In realizarea manoperelor necesare pentru scopul avut in vedere – reabilitarea, s-au încălcat
prerogativele dreptului de proprietate privată al reclamanţilor asupra unui teren limitrof drumului.
Tribunalul a constatat ca cel care are exerciţiul prerogativelor dreptului de proprietate
publica asupra drumului este Judeţul, iar nu Consiliul, cel din urma având calitatea unui detentor
precar, care exercita dreptul de administrare, in manifestarea atributelor dreptului de proprietate în
numele Judeţului.
O astfel de interpretare rezulta din analiza art. 20 si 21 din OG 43/1997, care fac o delimitare
foarte clara intre cel ce exercita atributele dreptului de proprietate, si administratorul drumului.
Astfel, se reglementează ca prerogativele dreptului de proprietate publica a Statului asupra
drumurilor de interes naţional sunt exercitate de către Ministerul Transporturilor, iar administratorul
124
este Administraţia Naţională a Drumurilor, afla sub autoritatea Ministerului care exercita
prerogativele dreptului de proprietate.
In continuare, în art. 22 se menţionează ca administratorul drumurilor judeţene este consiliul
judeţean, fără ca legiuitorul sa menţioneze cui îi aparţine exercitarea prerogativelor dreptului de
proprietate pentru astfel de drumuri. Ca atare, interpretând per a contrario, si in raport cu dispoziţiile
art. 21 care fac delimitare intre administrator si cel ce exercita atributele dreptului de proprietate, s-a
reţinut că in cazul drumurilor judeţene, exercitarea atributelor dreptului de proprietate aparţine
Judeţului, iar nu administratorului.
In consecinţă, s-a reţinut că în calitatea sa de administrator, Consiliul Judeţean este un
simplu detentor. Cum animus-ul rămâne la proprietar, responsabilitatea asupra erorilor ce privesc
extinderea lucrărilor pentru reabilitarea drumului, atât cât nu se dovedeşte o culpa in temeiul
răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie în calitatea sa de administrator, aparţine
proprietarului terenului care deţine animus.
Faţă de cele arătate, Tribunalul a constatat ca pârâtul Consiliul Judeţean D. nu are calitate
procesuala pasiva în cauză
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate. S-a
susţinut în esenţă că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a fost greşit soluţionată în apel. De
asemenea, recurenţii au invocat oral dispoziţiile art. 865 Cod civil.
Recursul a fost respins ca nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:
În cauză, reclamanţii persoane fizice au formulat o acţiune în instanţă cu mai multe capete
de cerere: revendicare teren proprietate privată, obligaţie de a face şi pretenţii.
Potrivit dispozițiilor art. 480 Cod civil (art. 555 Noul Cod civil), proprietatea este dreptul ce
are cineva de a se bucura si dispune de un lucru în mod exclusiv si absolut, însă în limitele
determinate de lege.
Acţiunea în revendicare – art. 563 Noul Cod civil, reprezintă acţiunea civilă reală prin care
proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestuia de la posesorul
neproprietar, constituind astfel un mijloc juridic de drept civil şi specific, de apărare a dreptului de
proprietate. Ea are caracter petitoriu, deoarece tinde să stabilească direct existenţa dreptului de
proprietate al reclamantului şi, totodată, caracter real, deoarece poate fi introdusă împotriva oricărei
persoane care deţine bunul fără drept.
În cauză, al doilea capăt de cerere care are ca obiect obligaţia de a face, se referă la
repunerea terenului în litigiu în situaţia anterioară efectuării construcţiilor şi al treilea capăt de
cerere are ca obiect despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului în litigiu.
În ceea ce priveşte construcţia edificată pe terenul în litigiu, aşa cum înşişi reclamanţii au
descris în acţiunea introductivă, aceasta constă în lucrări de reabilitare si modernizare a drumului
judeţean DJ 561, fiind executata o lucrare prin care se colectează apele pluviale din şanţurile
alăturate drumului si se deversează pe terenul reclamanţilor. Terenul a fost excavat şi s-a construit
un şanţ betonat având lăţimea de aprox. 6 m si lungimea de cca.65-70 m., iar pentru preluarea
apelor pluviale de pe partea opusa a DJ 561 si direcţionarea lor către acest şanţ, a fost construita şi o
fosă de acumulare si o subtraversare .
Or, în mod corect tribunalul a examinat calitatea procesuală pasivă a pârâtului având în
vedere regimul juridic al drumului judeţean în discuţie la care s-au executat lucrările descrise,
respectiv proprietarul acestui bun (construcţii), care ar ocupa fără titlu, deci fără drept şi terenul ce
face obiectul revendicării, construcţii care au afectat inclusiv o parte din restul terenului agricol,
fiind cerute si despăgubiri.
Astfel, pentru rezolvarea corecta a acestei împrejurări de drept trebuie interpretate şi aplicate
corespunzător dispoziţii legale cuprinse în Codul civil, Legea 215/2001 a administraţiei publice
locale, din Legea 213/1998 privind bunurile proprietate publică şi din OG 43/1997 privind regimul
drumurilor.

125
 Potrivit art. 554 alin. 1 Cod civil, bunurile statului si ale unităţilor administrativ teritoriale
care prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz sau interes public, formează obiectul
proprietăţii publice.
În conformitate cu dispozițiile art. 858 Cod civil, proprietatea publică este dreptul de
proprietate ce aparţine statului sau unei unităţi administrativ teritoriale asupra bunurilor care prin
natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiţia să fie dobândite prin
unul din modurile prevăzute de lege.
Dreptul de proprietate publică este un drept real principal care conferă titularului său
atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun definit la art. 445, atribute care pot fi
exercitate în mod absolut, dar cu respectarea limitelor materiale şi juridice.
În cauză drumul în discuţie este un drum judeţean.
Or, potrivit art. 3 alin. 1 din legea 213/1998, domeniul public este alcătuit din bunurile
prevăzute la art. 136 alin. 2 din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din
această lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes
public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de
lege.
Astfel, în Anexa la lege, respectiv în Lista cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul
public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, la pct. II.1., se prevede clar si fără echivoc
faptul că drumurile judeţene fac parte din domeniul public judeţean.
De asemenea, dispozițiile art. 7 din OG 43/1997, în deplină armonizare cu dispoziţiile legale
arătate în precedent, prevăd faptul că drumurile de interes judeţean fac parte din proprietatea
publică a judeţului.
Deci, potrivit dispozițiile art. 136 alin. 2 din Constituţie si art. 858 din Cod civil, dar si ale
altor acte normative speciale, subiect al dreptului de proprietate publică, pot fi statul sau unităţile
administrativ teritoriale, in acest caz judeţul.
Consiliul Judeţean chemat în judecată nu este subiect al dreptului de proprietate publică,
nefiind titularul acestui drept.
Judeţul este o unitate administrativ teritorială în care se exercita autonomia locală si în care
se organizează şi funcţionează autorităţi ale administraţiei publice locale, conform art. 20 alin. 1 din
legea 215/2001, iar consiliul judeţean este o autoritate deliberativă a administraţiei publice locale,
respectiv judeţene - art. 1 alin. 2 lit. e, art. 24, şi art. 87 ale cărui competenţe şi atribuţii sunt stabilite
prin Legea 215/2001 – art. 91.
Şi, potrivit dispozițiile art. 21 alin. 1 şi 2 din acelaşi act normativ, unităţile administrativ-
teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu
propriu. Acestea sunt subiecte juridice de drept fiscal, titulare ale codului de înregistrare fiscală şi
ale conturilor deschise la unităţile teritoriale de trezorerie, precum şi la unităţile bancare. Unităţile
administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din contractele privind
administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi privat în care acestea sunt parte, precum şi
din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condiţiile legii.
De asemenea, în justiţie, unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de
primar sau de preşedintele consiliului judeţean.
Nu în ultimul rând, potrivit art. 21 alin. 2 ind. 1 legea 215/2001, pentru apărarea intereselor
unităţilor administrativ-teritoriale, primarul, respectiv preşedintele consiliului judeţean, stă în
judecată ca reprezentant legal şi nu în nume personal.
Este adevărat că exercitarea dreptului de proprietate publică se face prin autorităţile
competente ale titularului, iar drepturile reale corespunzătoare dreptului de proprietate publică sunt
potrivit dispozițiile art. 866 Cod civil, dreptul de administrare, de concesiune si de folosinţă cu titlu
gratuit, aşa cum rezultă din Codul civil – art. 868
Dar, consiliul judeţean, ca autoritate a administraţiei publice judeţene are un drept de
gestionare a patrimoniului judeţului potrivit art. 91 alin. 1 lit. c din legea 215/2001, iar dreptul de
administrare ca drept real corespunzător dreptului de proprietate publică se constituie prin hotărâre
126
a guvernului (după caz – întrucât guvernul are funcţia de administrare a proprietăţii statului), sau
prin hotărâre a consiliului local, ori judeţean – potrivit art. 867 alin. 1 Cod civil.
Şi, autorităţile prevăzute la art. 867 alin. 1, controlează şi modul de exercitare a dreptului de
administrare.
În cazul de faţă, potrivit art. 22 teza I OG 43/1997, administrarea drumurilor judeţene se
asigură de către consiliile judeţene..
Deci, din interpretarea tuturor acestor dispoziţii legale, rezultă că prerogativele dreptului de
proprietate publică (ce intra in conţinutul acestuia, respectiv: posesie, folosinţă şi dispoziţie) a
judeţului, în domeniul drumurilor de interes judeţean, nu se exercită de către autoritatea deliberativă
a unităţii administrativ teritoriale, ci de titularul dreptului, respectiv de judeţ.
Este adevărat că, dreptul de administrare ca drept real corespunzător dreptului de proprietate
publică, are un conţinut juridic asemănător celui de proprietate publică, dar nu identic având în
vedere că este constituit pe baza acestuia din urmă, iar dreptul de administrare este născut în baza
unor raporturi de drept administrativ, iar nu de drept civil.
Astfel, posesia exercitată în temeiul dreptului de administrare nu diferă în privinţa
elementului material de cel al titularului dreptului de proprietate publică, dar în privinţa elementului
psihologic, acesta corespunde dreptului de administrare, iar nu dreptului de proprietate pe baza
căruia s-a format – aşa cum s-a arătat în precedent.
De aceea, tribunalul a apreciat că în cauză consiliul judeţean apare ca un detentor precar,
întrucât din perspectiva elementului psihologic raportat la dreptul de proprietate, ca reprezentare
subiectivă ce da semnificaţia actului de stăpânire, acesta se manifesta in raport de existenţa
dreptului de administrare, iar nu de proprietate.
Astfel, elementul intenţional al posesiei trebuie întrunit chiar in persoana posesorului,
neputând fi exercitat prin altcineva, cu excepţiile prevederile în art. 917 alin. 2 Cod civil.
În orice caz, în speţa de faţă, nu se ridică vreo problemă legată de dreptul de administrare,
născut in baza unor raporturi de drept administrativ, iar nu civile, căci în litigiul de faţă apare un
conflict care se poartă asupra dreptului de proprietate.
Numai în situaţia în care era un litigiu privitor la dreptul de administrare, potrivit art. 12 alin.
5 din legea 213/1998, unitatea administrativ teritorială ar fi fost reprezentată de consiliul judeţean,
care ar fi dat mandat scris preşedintelui consiliului judeţean.
În concluzie, în cauza de faţă, ca deţinător fără drept al terenului revendicat de către
reclamanţi, potrivit susţinerilor acestora, este proprietarul construcţiei, respectiv al drumului
judeţean, în acest caz judeţul ca unitate administrativ teritorială.
Discuţia privind faptul că desfiinţarea rigolelor (şanţurile), a fosei de decolmatare şi a
podeţului, se realizează fără a se afecta drumul, este un aspect de fond si nu duce la schimbarea
regimului juridic de bun aparţinând domeniului public judeţean, având in vedere și dispozițiile art. 2
alin. 3 din OG 43/1997.
Împrejurarea că pârâtul chemat în judecată, respectiv consiliul judeţean este cel care a
încheiat contractele este nerelevantă sub acest aspect, neconferind pârâtului calitate procesuală
pasivă în litigiul civil de faţă având ca obiect cererile enunţate anterior, actele fiind încheiate in
numele judeţului. Aşa cum s-a arătat în precedent, unităţile administrativ-teritoriale sunt titulare ale
drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparţin
domeniului public şi privat în care acestea sunt parte, precum şi din raporturile cu alte persoane
fizice sau juridice, în condiţiile legii.
De asemenea, o discuţie privind culpa, vinovăţia consiliului judeţean în ocuparea unui teren
proprietate privata, in încheierea şi supravegherea lucrărilor contractate, excede cadrului procesual
de faţă, având în vedere că nu se pune problema unei răspunderi civile delictuale pentru a se analiza
culpa pârâtului.
În revendicare se pune problema existenţei titlului de proprietate, iar nu a ocupării cu
vinovăţie a terenului, iar restituirea unui bun ocupat fără titlu, precum şi despăgubirile ce derivă din
lipsa de folosinţă a bunului - reprezintă efectele fireşti ale acţiunii în revendicare în măsura în care
127
se admite cererea, putându-se discuta de principiu despre existenţa sau inexistenţa bunei credinţe in
ceea ce priveşte fructele.
Pe de altă parte, în cauză nu s-a solicitat anularea unor acte juridice emise de consiliul
judeţean pentru ca acesta, în calitate de emitent al actului, să dobândească calitate procesuală
pasivă.
Deci, spre deosebire de unităţile administrativ teritoriale, care potrivit art. 21 din Legea nr.
215/2001 republicată, beneficiază de capacitatea juridică deplină, organele administraţiei publice
locale (consiliile locale şi judeţene) nu au personalitate juridică şi nici patrimoniu, deşi pot emite
sau adopta acte administrative, astfel că acestea dispun totuşi de capacitate specială de drept public,
restrânsă la sfera atribuţiilor care compun competenţa lor legală, având in acest context, aptitudinea
de a-si asuma drepturi si obligaţii pe plan procesual.
Însă, chiar si in aceasta situaţie, atunci când există capete de cerere cu caracter patrimonial,
este absolut necesar ca în raportul juridic respectiv să se afle entitatea care deţine un patrimoniu în
măsură să garanteze îndeplinirea unor astfel de obligaţii.
Cu atât mai mult, în raporturile de drept civil, deci în prezentul litigiu, persoana juridică de
drept public, titular al dreptului de proprietate asupra bunului, este judeţul, în vreme ce consiliul
judeţean reprezintă doar o autoritate a administraţiei publice locale constituită la nivel local pentru a
administra acest domeniu, astfel că doar judeţul are calitate procesuală pasivă având personalitate
juridică, aşa cum s-a arătat in precedent.
Apărarea recurenţilor prin avocat privind aplicarea dispoziţiilor art. 865 Cod civil, s-a
respins, după cum urmează:
Această critică s-a formulat oral, iar nu în scris şi în termen potrivit dispozițiilor art. 303
alin. 2 si 3 Cod procedură civilă, nefiind un motiv de ordine publica in sensul dispozițiilor art.306
alin. 2 Cod procedură civilă.
De altfel, aceste dispoziţii legale se aplică in situaţia în care sunt aduse tulburări dreptului de
proprietate publică şi se pune problema în acest context, a apărării a acestui drept prin mijloace
specifice, unul dintre acestea fiind ca şi în cazul proprietăţii private, acţiunea în revendicare – art.
563 Cod civil la care se face trimitere prin art. 865 alin. 3 Cod civil. Un argument în plus în sensul
acestei interpretări, îl reprezintă faptul ca prin aplicarea dispozițiilor art. 57 Cod procedură civilă, la
care se face trimitere prin art. 865 alin. 2 lit. b Cod civil, cel chemat in judecata dobândeşte calitatea
de intervenient in interes propriu, deci formulează pretenţii ca şi reclamantul, nefiind pârât.
In orice caz, potrivit art. 865 alin. 1 Cod civil, obligaţia de apărare a dreptului de proprietate
publica revine titularului, caz în care in cadrul acţiunii in revendicare a bunului proprietate publica,
titularul dreptului stă in proces în calitate de reclamant, sau de intervenient in interes propriu, iar nu
titularul dreptului real corespunzător: de administrare, concesiune sau folosinţă gratuită.
Astfel, acesta este un argument în plus, in sensul ca si in situaţia in care se „apără‖ dreptul
de proprietate publica din poziţia procesuala a pârâtului, calitate procesuală are tot titularul
dreptului de proprietate, iar nu titularul dreptului real corespunzător (administrare, concesiune,
folosinţă gratuita), derivat din dreptul de proprietate publica.
Pentru toate aceste motive, în baza art. 312 alin. 1 teza II Cod procedură civilă, s-a respins
recursul de faţă ca nefondat, nefiind incident niciun caz de recurs de casare sau modificare din cele
invocate de parte şi nici motive de ordine publica din cele la care se referă dispozițiile art. 306 alin.
2 Cod procedură civilă, menţinându-se decizia atacata ca legală. (Decizia civilă nr. 633/ 22
octombrie 2015 – Secţia a I-a civilă, rezumat judecător Tatiana Rădulescu)

4. Sechestru asigurator. Condiţii de admisibilitate.

Procedura sechestrului asigurător este deschisă de art. 952 cod procedură civilă
creditorului, adică aceluia care este titular al unui drept de creanță, iar nu oricărui reclamant,
care formulează o cerere de chemare în judecată împotriva altei persoane. Așadar, acela care

128
solicită luarea măsurii asigurătorii trebuie să susțină calitatea sa de creditor, să facă dovada unui
raport juridic obligațional, iar nu numai să introducă o acțiune în pretenții.

La data de 16 septembrie 2015, reclamanta DGRFP Craiova a formulat cerere de instituire a

măsurilor asiguratorii până la concurenţa sumei de 1.164.877 lei, pagubă adusă bugetului de stat
prin activitatea pârâţilor D.C., N.T., O.L.T., C.M.P., B.D.D.
În motivare s-a arătat că pârâţii au avut calitatea de inculpaţi în dosarul …, iar prin decizia
penala din data de 19.09.2014, pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost respins apelul
declarat de partea civila dispunându-se totodată, în baza art. 25 alin.5 din Codul de procedura
penala ca acţiunea civilă exercitată de partea civilă să fie lăsată nesoluţionată.
Statul Roman prin ANAF Bucureşti s-a constituit parte civila cu suma de 1.208.354 lei,
reprezentând TVA rambursata ilegal către SC I.MG. SRL, stabilita prin raportul de inspecţie fiscala
parţiala nr…. şi Decizia de impunere nr. ...
A susţinut că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale prevazute de art.1357 –
1371 cod civil iar temeiul de drept al solidarităţii pasive a inculpaţilor este dat de dispoziţiile 1382
Noul Cod Civil.
Prin încheierea din data de 25.09.2015 pronunţată de Tribunalul Dolj - Secţia I Civilă, în
dosarul nr. … s-a admis cererea, s-a dispus înfiinţarea sechestrului asigurător asupra bunurilor
mobile şi imobile ale pârâţilor până la concurenţa sumei de 1 164 877 lei.
Pentru a pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile art. 952 alin. 2 NCPC,
respectiv reclamanta creditoare a invocat existenta unei creanţe împotriva paraţilor şi a intentat
acţiune împotriva acestora – fiind pe rolul Tribunalul Dolj dosarul ..., având ca obiect obligarea
paraţilor la plata sumei de 1164877 lei.
Tribunalul a avut în vedere ca în procedura întemeiată pe dispoziţiile art. 951 şi urm. NCPC a
înfiinţării sechestrului asigurător, instanţa învestită cu o asemenea cerere nu poate verifica
conţinutul şi cuantumul creanţei, ci numai îndeplinirea condiţiilor pentru înfiinţarea sechestrului, şi
anume: existenţa creanţei şi dovezii intentării acţiunii principale pentru realizarea creanţei şi
depunerea cauţiunii în cuantumul prevăzut de lege, controlul judecătoresc privind cuantificarea
creanţei fiind în sarcina instanţei ce soluţionează fondul pricinii, şi ca prin instituirea sechestrului
paraţii nu sunt deposedaţi de bunurile lor, bunurile urmăribile ale debitorilor fiind doar
indisponibilizate până la rămânerea definitiva a hotărârii date în procesul principal, sechestrul având
drept scop doar garantarea executării titlului executoriu.
Împotriva acestei încheieri au declarat apel apelanţii-pârâţi D.C. şi B.D.D., criticând-o
pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea apelului, apelantul-pârât D.C. a arătat că instanţa investită cu cererea de
sechestru nu poate fi competentă general câtă vreme raportul juridic din care se pretinde a se fi
născut creanţa este unul de natura fiscala.
A arătat că autoritatea fiscala nu poate să-şi realizeze dreptul pretins şi nici să ia măsuri
asigurătorii pe calea dreptului comun ci numai conform codului de procedură fiscală. A susţinut că
nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 951 şi urm. Cod Procedură Civilă
pentru a putea fi promovata şi admisa o cerere de sechestru asigurător, fiind inadmisibila şi cererea
de chemare în judecata principală.
Existenta unui dosar penal în care a fost pronunţata soluţia încetării procesului penal ca efect
al prescripţiei nu reprezintă o modalitate de dobândire a unor drepturi de către reclamanta,
suplimentare faţă de cele pe care le are sau le-ar fi putut avea anterior intrării pe rol a cauzei penale.
A arătat că reclamanta deţine un titlu de creanţa potrivit normelor de procedura fiscala
împotriva SC T. SA şi putea în temeiul dispoziţiilor specifice dreptului procedural fiscal sa
antreneze răspunderea solidara a altor persoane cu societatea comerciala debitoare.
A susţinut că acţiunea civila promovata este inadmisibila deoarece în cazul necompetentei
generale sancţiunea afectează cererea în sensul ca dreptul nu se poate valorifica pe calea unei
acţiuni judiciare. Un alt motiv de inadmisibilitate a cererii principale este acela ca acţiunea civila a
129
fost deja promovata şi soluţionata în cadrul dosarului de insolventa al SC T. SA, partea care avea
intr-adevăr calitatea de debitoare în raportul fiscal. Faptul ca a fost recuperata doar suma de 533.507
lei în cadrul procedurii nu înseamnă ca diferenţa de suma poate fi solicitata de la alte persoane în alt
temei. În aceeaşi idee, dispoziţiile legii 85/2006 sunt în sensul ca la închiderea procedurii debitorul
este descărcat de obligaţii, singura excepţie fiind pentru fidejusor sau codebitorii principali.
A susţinut că greşit tribunalul a considerat ca toate aceste motive nu pot afecta cererea de
sechestru ci doar acţiunea principala.
În motivarea apelului, apelanta-pârât B.D.D. a motivat că în cauză nu sunt aplicabile
prevederile art. 229 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală deoarece nu există un
raport de drept fiscal între reclamantă şi pârâți.
În concret, reclamanta nu are titlu executoriu, nu are un act scris care să îi constate creanţa şi
prin raportare la natura pretinsei creanţe instanţa trebuia să o oblige la achitarea unei cauţiuni în
conformitate cu art. 952 alin. 2 Cod Procedură Civilă. Această condiţie nefiind îndeplinită, acţiunea
reclamantei apare ca inadmisibilă.
A susţinut că instanţa de fond nu a verificat existenţa creanţei, că reclamanta nu are o
creanţă certă, lichidă şi exigibilă împotriva apelantei. Raportul juridic invocat de reclamantă în
privinţa stabilirii câtimii sumei pentru care a solicitat înfiinţarea sechestrului are ca izvor Decizia de
impunere nr. … privind pe S.C. T. S.A. şi nu se poate angaja răspunderea patrimonială a apelantei
pentru obligaţiile fiscale ale societăţii în raport de care nu are nicio calitate.
Apelurile sunt fondate, urmând să fie admise pentru următoarele considerente.
Prin concluziile orale, în apel s-a susţinut puterea de lucru judecat a încheierii din
14.03.2007 pronunţată de Tribunalul Dolj - Secţia Penală, în dosar …, prin care s-a respins cererea
formulată de DGFP Dolj de instituire a sechestrului asupra bunurilor inculpaţilor - apelanţi în cauza
de faţă.
Excepţia este nefondată, întrucât din considerentele încheierii rezultă că instanţa penală a
respins cererea potrivit art. 163 alin. 2 cod de procedură penală, întrucât partea civilă avea obligaţia
să specifice exact bunurile inculpaţilor şi ale părţii responsabile civilmente asupra cărora se solicită
instituirea sechestrului asigurator şi să facă dovada că aceste bunuri sunt proprietatea inculpaţilor şi
părţii responsabile civilmente.
În procedura civilă, instituirea sechestrului nu mai presupune dovada proprietăţii asupra
bunurilor ce se cer a fi indisponibilizate şi nici individualizarea acestora, fiind în acest sens
dispozițiile art. 954 cod procedură civilă, aşa încât, cauza cererilor fiind diferită, nu se întruneşte
tripla identitate de elemente cerută de art. 430, 431 cod procedură civilă.
Este nefondată excepţia necompetenţei generale a instanţei în soluţionarea cererii de
sechestru, susținută prin motivele de apel. Potrivit art. 129 alin. 2 pct. 1 cod procedură civilă,
necompetenţa generală presupune că procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti. În
cauză, excepţia de necompetnmţă poate privi doar cererea de instituire a sechestrului, cu privire la
care trebuie analizate şi elementele care ţin de promovarea cererii, nu si acţiunea în pretenţii, care
nu face obiectul acestui litigiu. Se constată că asupra excepţiei de necompetenţă generală a instanței
şi cea funcțională a secţiei civile în ce priveşte acţiunea în pretenţii Tribunalul Dolj s-a pronunţat, în
sensul respingerii, în dosarul nr. …, prin încheierea de şedinţă de la 4 decembrie 2015.
Potrivit dispoziţiilor legale arătate, instanţa poate lua măsuri asigurătorii, cu caracter
provizoriu, pe parcursul judecării unei acţiuni, indiferent de natura litigiului. Prin urmare, este
competentă general instanţa sa analizeze o astfel de cerere. Competenta instanţei în cazul de faţă,
stabilită raportat exclusiv la obiectul cererii de instituire a sechestrului asigurator, este dată potrivit
art. 954 cod procedură civilă, fără a analiza cererea principală, respectiv aceea prin care creditorul
cheamă în judecată debitorul pentru a-şi procura un titlu executoriu si a trece ulterior la realizarea
creanţei. Cum tribunalul s-a declarat competent să judece acţiunea în pretenţii, îi aparţine şi
competenţa de a soluţiona sechestrul asigurator.
Dat fiind faptul că instanţa este investită doar cu procedura sechestrului, nu interesează în
cauza admisibilitatea cererii principale, nici daca raporturile dintre apelanţi si intimat sunt de natură
130
civilă ori fiscală ori care este modul în care intimatul trebuia sa îşi promoveze drepturile şi
interesele pe care pretinde că le are faţă de apelanţi.
Condiţiile de exercitare a acţiunii civile, aşa cum sunt prevăzute de art. 32 cod procedură
civilă, respectiv capacitatea, calitatea procesuală, formularea unei pretenţii şi justificarea unui
interes sunt pe deplin dovedite, aşa încât este nefondată susţinerea apelantului D.C. privind
inadmisibilitatea cererii de sechestru.
Se constată ca nefondată critica vizând obligaţia reclamantului de a achita o cauţiune,
impusă de art. 953 alin. 2 cod procedură civilă, analizată ca o condiţie de admisibilitate a cererii de
sechestru..
Art. 229 din OG 92/2003 scuteşte organele fiscale, în categoria cărora intră reclamantul, de
plata taxelor sau cauţiunilor pentru cererile pe care le îndeplinesc pentru administrarea creanţelor
fiscale. Art. 21 din acelaşi act normativ defineşte creanţele fiscale ca fiind drepturi patrimoniale
care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal
Art. 16 din acelaşi act normativ defineşte raportul fiscal ca fiind drepturile şi obligaţiile ce
revin părţilor pentru îndeplinirea modalităţilor prevăzute pentru stabilirea, exercitarea şi stingerea
drepturilor şi obligaţiilor părţilor din raportul de drept material fiscal. Acestea includ dreptul la
perceperea taxelor, impozitelor, contribuţiilor şi altor sume care constituie venituri ale bugetului
general consolidat, dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adăugată.
Cum prin acţiunea în pretenţii s-a solicitat obligarea pârâţilor la plata unei sume de bani
pretinsă a fi prejudiciu adus bugetului consolidat al statului prin încasarea pretins nelegală a taxei pe
valoare adăugată, este evident că sunt incidente dispoziţiile arătate şi că reclamantul, acţionând în
justiţie pentru administrarea unei creanţe fiscale, nu datorează cauţiune.
Analizând criticile ce vizează fondul cererii, instanța are în vedere că potrivit art. 953 alin. 2
cod procedură civilă, creditorul care nu are titlu executoriu şi a cărui creanţă este exigibilă, dar nu
este constatată prin act scris poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurator asupra bunurilor
mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte că a intentat acţiune, cu condiţia să depună o
cauţiune de jumătate din valoarea reclamată.
În speţă, se constată că reclamantul nu are împotriva debitorilor pârâţi un titlu executoriu şi
nici o creanţă constatată prin act scris, adică un înscris sub semnătură privată sau autentic în care să
se menţioneze că se datorează o sumă de bani, însă a făcut dovada că a promovat acţiune în pretenţii
solicitând obligarea pârâţilor la plata sumei de 1 164 877 lei, pe rolul Tribunalului Dolj fiind
dosarul nr. ….
Din dispoziţiile art. 953 alin. 2 cod procedură civilă rezultă că în soluţionarea cererii de
sechestru asigurător instanţa nu poate să cerceteze raportul juridic care a dus la promovarea acţiunii
principale, deoarece o astfel de analiza excede cadrului legal şi ar însemna încălcarea principiului
disponibilităţii.
O parte din criticile apelantului D.C. vizează admisibilitatea, calificarea şi condiţiile de
exerciţiu a acţiunii principale, prin care statul a chemat în judecată pârâtul în vederea angajării
răspunderii sale delictuale, ceea ce excede procedurii instituirii sechestrului judiciar şi nu poate fi
analizat nici în apel, după cum corect nu a făcut obiectul analizei primei instanţe. De asemenea,
susţinerea apelantei B. privind prescripţia dreptului la acţiune a reclamantului, respectiv a dreptului
de a formula acţiunea în pretenţii, nu face obiectul prezentului litigiu.
Art. 953 alin. 2 cod procedură civilă prevede cu claritate că singurele condiţii care trebuie
îndeplinite pentru a se institui sechestrul sunt ca reclamantul care are calitate de creditor, având o
creanţă exigibilă, să dovedească introducerea unei cereri de chemare în judecată şi să plătească o
cauţiune.
Această interpretare rezultă şi din considerentele deciziei nr. 425/2013, pronunţată în 24
octombrie de Curtea Constituţională şi intrată în vigoare la 10 decembrie, data publicării
în Monitorul oficial nr. 771/2013, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a
dispozițiilor art. 953 alin. 2 cod procedură civilă (art. 952 în numerotarea anterioară a codului).

131
 Curtea a statuat că textul legal dă „dreptul creditorului care nu are creanţa constatată prin
înscris de a solicita înfiinţarea unui sechestru asigurător, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
nu există un titlu executoriu, creanţa este exigibilă, fără a fi, însă, constatată în scris, şi este intentată
o acţiune civilă având ca obiect realizarea creanţei‖.
În ce priveşte condiţia impusă de textul legal creditorului, aceea de a avea o creanţă
exigibilă, instanţa are în vedere dispoziţiile art. 662 cod civil, care definesc creanţele certe, lichide,
exigibile, creanța fiind exigibilă dacă obligația debitorului este ajunsă la scadență sau acesta este
decăzut din beneficiul termenului de plată. Astfel, creanța exigibilă este o creanță cu scadență
împlinită, deci a cărei executare, dacă nu s-a realizat de bunăvoie, poate fi cerută imediat de către
creditor.
Este de remarcat faptul că procedura sechestrului este deschisă de art. 952 cod procedură
civilă creditorului, adică aceluia care este titular al unui drept de creanță, iar nu oricărui reclamant,
care formulează o cerere de chemare în judecată împotriva altei persoane. Așadar, acela care solicită
luarea măsurii asigurătorii trebuie să susțină calitatea sa de creditor, adică să facă dovada unui
raport juridic obligațional, iar nu numai să introducă o acțiune în pretenții, ca în cauza de față.
De altfel, în considerentele încheierii apelate Tribunalul a avut în vedere că în procedura
întemeiată pe dispoziţiile art. 952 şi urm. NCPC instanţa verifică doar îndeplinirea condiţiilor
pentru înfiinţarea sechestrului, printre care existenţa creanţei, însă a interpretat eronat faptele
juridice, ajungând la concluzia că există o creanță. Ori, calitatea de reclamant într-o acțiune
întemeiată pe răspunderea civilă delictuală nu echivalează nici cu calitatea de creditor și nici nu
duce automat la concluzia că reclamantul are o creanță existentă și care a devenit exigibilă.
În motivarea cererii de înființare a sechestrului reclamantul a făcut referire la preexistența
unui raport juridic avut cu alte persoane decât apelanții, respectiv persoana juridică SC T. SA și la
Decizia de impunere nr…., act care nu constată datoria apelanților față de bugetul de stat, ci a unei
persoane juridice. Aceste raporturi și acte fiscale nu pot duce la concluzia că în raport cu apelanții
pârâți reclamantul are calitatea de creditor și justifică o creanță exigibilă.
Eventuala datorie a pârâților se a stabili, dacă sunt îndeplinite condițiile legale, în dosarul
…., însă în procedura de față instanța nu se poate pronunța cu privire la aceasta.
În consecinţă, apreciind că dispoziţiile art. 953 alin. 2 cod procedură civilă au fost greşit
aplicate de tribunal, care a considerat fără temei legal că reclamantul are împotriva pârâţilor o
creanţă existentă şi exigibilă, se vor admite apelurile şi potrivit art. 480 cod procedură civilă se va
schima încheierea atacată şi se va respinge cererea de instituire a sechestrului asigurator.
Dată fiind solidaritatea pasivă a tuturor pârâților invocată de reclamant prin cerere, aceștia se
află în situația coparticipării procesuale, așa încât soluţia pronunțată în apelurile declarate de cei doi
pârâți apelanți profită tuturor. (Decizia nr. 6576/ 21 Decembrie 2015 - Secţia I civilă, rezumat
judecător Gabriela Ionescu)

5. Suspendarea judecăţii. Intimat aflat în procedura insolvenţei. Aplicarea dispoziţiilor

art. 36 din Legea 85/2006.

Contestaţia la executare nu poate fi asimilată unei acţiuni judiciare pentru realizarea unei
creanţe asupra averii debitorilor, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 36 din Legea 85/2006.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Drobeta Turnu Severin la data de 14.10.2013,
contestatoarea R., prin administrator judiciar S., în contradictoriu cu intimaţii SC T. C. SRL, SC A.
SA, SC Q.S.SRL, SC C. I. SRL a formulat contestaţie la executare împotriva executării silite din
dosarele de executare nr… /E/2013, a solicitat anularea încheierii de eliberare a sumei de
2.709.565,76 lei, emisa în data de 17.09.2013 de BEJ C. R. şi repunerea părţilor în situaţia
anterioara, în sensul restituirii sumei.
Prin sentinţa nr. 1443 din 4.04.2014 pronunţată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin s-a
respins contestaţia la executare ca nefondată.
132
 Împotriva acestei sentinţe a declarat apel contestatoarea R. la data de 16.05.2014, dosarul
fiind înregistrat la Tribunalul Mehedinţi.
Prin încheierea din 4 noiembrie 2014 Tribunalul Mehedinţi a dispus suspendarea judecăţii
apelului conform art. 36 din Legea 85/2006, constatându-se că intimata S. se află în procedura
insolvenţei, în faza de lichidare iar împotriva intimatei s-a dispus deschiderea procedurii
insolvenţei.
La data de 27 ianuarie 2015 contestatoarea R. a formulat recurs împotriva încheierii de
suspendarea a judecăţii.
În motivarea recursului s-a susţinut că măsura este nelegală întrucât nu sunt incidente
dispoziţiile art. 35 din Legea 85/2006 cât timp nu se urmăreşte realizarea unor creanţe împotriva
celor două intimate aflate în procedura insolvenţei.
Recurenta a arătat că în temeiul dispoziţiilor legale nu are loc o suspendare de drept a tuturor
acţiunilor indiferent de natura lor pe care debitorul le are, ci doar a celor vizând realizarea
creanţelor împotriva sa.
S-a arătat că suspendarea nu poate privi contestaţia la executare prin care se urmăreşte
restabilirea situaţiei anterioare executării silite, în sensul întregirii patrimoniului debitorului aflat în
insolvenţă.
Recursul este fondat, urmând să fie admis pentru următoarele considerente.
Prin dispozițiile art. 36 din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, legiuitorul a
avut în vedere ca toate acțiunile prin care creditorii falitei urmăresc realizarea creanțelor împotriva
acesteia să fie suspendate de drept, urmând ca, ulterior, creditorii să-şi realizeze creanţa în cadrul
procedurii colective demarate prin deschiderea procedurii insolventei.
Textul are în vedere acţiunile judiciare pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului,
adică situaţia în care împotriva debitorului aflat în procedura insolvenţei s-a formulat o acţiune prin
care se urmăreşte micşorarea patrimoniului debitorului iar suspendarea se impune pentru ca
valorificarea drepturilor creditorului reclamant să se facă numai în cadrul procedurii insolvenţei,
prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor.
Măsura stabilită prin art. 36 se justifică prin natura specială a procedurii prevăzute de Legea
nr. 85/2006, procedură care impune crearea unui cadru unitar, colectiv, concursual şi egalitar în care
creditorii unui debitor comun să îşi poată valorifica drepturile împotriva debitorului aflat în stare de
insolvenţă.
Soluţia legislativă a suspendării de drept reglementată de art. 36 nu vizează toate acţiunile,
indiferent de natura lor pe care debitorul falit le are, ci doar a celor personale vizând realizarea
creanțelor împotriva falitului ca o necesitate a asigurării unei egalităţi de tratament juridic dintre
debitor şi alte persoane neimplicate în procedura insolvenţei, urmărindu-se astfel evitarea instituirii
unui tratament juridic privilegiat debitorului aflat în insolvenţă, în afara celui prevăzut de legea
specială, ceea ce ar fi contrar art. 6 paragraful 1 din CEDO.
În speţă, contestatoarea, ea însăşi aflată în aceeaşi procedură a insolvenţei, a contestat
urmărirea silită pornită de intimaţii din cauza de faţă împotriva sa şi a solicitat ca suma pe care a
consemnat-o benevol la dispoziţia creditorilor săi să fie restituită în contul deschis de executorul
judecătoresc.
Contestaţia la executare astfel pornită nu poate fi asimilată unei acţiuni judiciare pentru
realizarea unei creanţe asupra averii debitorilor(intimaţi în dosar) deoarece contestatoarea nu tinde
la realizarea unei creanţe. Chiar dacă se urmăreşte ca intimatele aflate în procedura insolvenţei să
restituie o sumă de bani în contul executorului judecătoresc, sumă care să fie ulterior distribuită
între creditorii contestatoarei, printre care şi societăţile falite, este evident că o astfel de cerere nu
este inclusă în categoria celor prevăzute de norma legală ce impune suspendarea.
Aşadar, nu este necesar să fie suspendată judecata contestaţiei în calea de atac, caz în care
dispoziţiile art. 36 din Legea 85/2006 au fost greşit aplicate de tribunal.

133
 Excepţia lipsei de obiect a contestaţiei la executare, invocată prin întâmpinarea din recurs,
nu se impune a fi analizată deoarece priveşte fondul cauzei iar calea de atac de faţă a fost declarată
doar în legătură cu suspendarea cursului judecăţii.
Potrivit art. 414 şi 496 cod procedură civilă se va admite recursul, se va casa încheierea şi se
va respinge cererea de suspendare, cauza fiind trimisă la tribunal pentru continuarea judecăţii.
(Decizia nr. 207/19 Martie 2015 - Secţia I civilă, rezumat judecător Gabriela Ionescu)

6. Aplicarea dispoziţiilor art. 478 alin.3 Cod procedură civilă , în conformitate cu care
în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în
judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

Prin sentinţa civilă nr. 203 din 29 iunie 2015, Tribunalul Gorj a admis excepţiile lipsei
calităţii procesuale pasive a pârâţilor C. L. T.J., P. M. T.J şi P.M. T.J.
A respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de M. T.
A respins cererea de ordonanţă preşedinţială formulată de reclamantul C. N. în
contradictoriu cu pârâţii CNCD, C. L. S.- Sucursala Bucureşti, C. L. T- J, O. S. T.- J., P. T-J, P. M.
T.-J. şi C. L. T.-J. , S. R. prin M. T., şi CNADNR Bucureşti.
Pentru a pronunţa această decizie, Tribunalul a reţinut, cu privire la fondul cauzei, că
reclamantul a investit instanţa cu soluţionarea unei cereri de ordonanţă preşedinţială prin care a
solicitat să se dispună suspendarea lucrărilor de pe terenurile sale până la data achitării
despăgubirilor prealabile, drepte şi echitabile (formulare din acţiune), ulterior solicitând
suspendarea acestor lucrări până la soluţionarea pe fond a cererii prin care a solicitat obligarea
pârâţilor la plata contravalorii terenurilor sale ocupate de aceştia în mod abuziv, contravaloarea
terenurilor urmând a fi achitate prealabil, drept şi echitabil.
Reclamantul a invocat calitatea sa de proprietar asupra terenurilor ,dovedită cu acte înscrise
în cartea funciară, arătând că se execută pe terenul său lucrări pentru construcţia variantei de ocolire
a Oraşului Tg-Jiu, că nu a fost înştiinţat de faptul că este expropriat, nu i s-a oferit şi nici plătit vreo
sumă de bani pentru terenul expropriat, iar pârâtele au arătat că lucrările ce se efectuează în zonă
sunt urmare a exproprierilor pentru realizarea variantei de ocolire a Oraşului Tg-Jiu.
Potrivit art. 996 Cod Procedură Civilă, instanţa de judecată, stabilind în favoarea
reclamantului existenţa aparenţei de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice,
pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente
şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei
executări.
Întrucât a rezultat că în cauză lucrările pentru care se solicită sistarea sunt efectuate ca
urmare a exproprierii terenurilor din zonă, pentru cauză de utilitate publică, în vederea realizării
variantei de ocolire a Oraşului Tg-Jiu, instanţa a avut în vedere, în analizarea cererii de ordonanţă
preşedinţială, şi dispoziţiile Legii nr. 255/2010.
Chiar dacă reclamantul prezintă acte de proprietate asupra terenurilor pe care se efectuează
lucrările şi aceste lucrări îi afectează ireversibil terenurile, în raport de scopul pentru care se
efectuează lucrările pe teren, tribunalul a constatat că prin Legea nr. 255/2010 legiuitorul a instituit
în favoarea expropriatorului o aparenţă de drept, atât în ceea ce priveşte transferul dreptului de
proprietate, cât şi în ceea ce priveşte necesitatea continuării lucrărilor şi nesuspendării acestora în
cazul existenţei unor litigii privind plata despăgubirilor, aşa cum se invocă şi în cauza de faţă.
Ca urmare, tribunalul a apreciat neîntemeiată cererea reclamantului de a se dispune sistarea
lucrărilor , pe cale de ordonanţă preşedinţială şi a respins-o.
Împotriva acestei decizii a declarat apel reclamantul C.N., criticând-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie, solicitând obligarea pârâţilor în solidar la plata c-valorii terenurilor ocupate abuziv de
aceştia sau să fie abilitat să elibereze terenul pe cheltuiala acestora, contravaloarea terenurilor să fie
achitată prealabil, drept şi echitabil.
134
 În drept a invocat dispoziţiile art.466 şi urm. Cod procedură civilă, 480 alin.2 şi 6 Cod
procedură civilă.
P. M.T.J, C. L. T.J. prin reprezentanţi legali au formulat întâmpinare prin care au solicitat
respingerea apelului ,arătând că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile art.996 alin.1 Cod procedură
civilă, instanţa de fond reţinând în mod corect dispoziţiile Legii 255/2010.
Intimatul pârât M. T. a formulat de asemenea întâmpinare, invocând excepţia lipsei calităţii
sale procesuale pasive conform Legii nr.255/2010 şi OUG nr.84/2003.
Prin decizia civilă 3821/16.09.2015,Curtea de Apel a respins ca nefondat apelul declarat de
reclamant, reţinând că, din analiza cererii cu care reclamantul a investit instanţa de fond şi asupra
căreia aceasta s-a pronunţat ,rezultă că s-a solicitat, pe cale de ordonanţă preşedinţială, suspendarea
lucrărilor privind efectuarea construcţiei varianta de ocolire Tg-Jiu – zona Bîrseşti-Slobozia,
efectuate pe cele trei suprafeţe de teren ce-i aparţin reclamantului, până la achitarea despăgubirilor
prealabile, drepte şi echitabile, cu privire la aceste terenuri.
Ulterior a solicitat suspendarea acestor lucrări acestor lucrări până la soluţionarea pe fond a
cererii prin care a solicitat obligarea pârâţilor la plata contravalorii terenurilor sale ocupate de
aceştia în mod abuziv, contravaloarea terenurilor urmând a fi achitată prealabil, drept şi echitabil.
Instanţa de fond a apreciat că este neîntemeiată cererea reclamantului de a se dispune
sistarea lucrărilor şi a respins-o ca neîntemeiată, reţinând dispoziţiile art.996 Cod procedură civilă şi
dispoziţiile art.8, 9 şi 22 din Legea nr.255/2010
Analizând motivele de apel formulate de către reclamant, Curtea a constatat însă că acesta a
formulat o altă cerere, respectiv a solicitat obligarea pârâţilor în solidar la plata terenurilor ocupate
abuziv de aceştia sau să fie abilitat să elibereze terenul pe cheltuiala acestora, contravaloarea
terenurilor să fie achitată prealabil, drept şi echitabil.
În aceste condiţii, s-a constatat că obiectul acţiunii cu care a fost investită instanţa de fond
de suspendare a lucrărilor de pe terenurile sale până la data achitării despăgubirilor prealabile,
drepte şi echitabile, respectiv până la soluţionarea pe fond a cererii privind plata contravalorii
terenurilor ocupate abuziv de pârâţi, este diferit de obiectul apelului său, prin apel solicitându-se
obligarea pârâţilor în solidar la plata terenurilor ocupate abuziv de aceştia sau să fie abilitat să
elibereze terenul pe cheltuiala acestora, contravaloarea terenurilor să fie achitată prealabil, drept şi
echitabil.
Art.478 alin.3 Cod procedură civilă prevede expres că în apel nu se poate schimba calitatea
părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.
Ori, solicitarea reclamantului din cadrul apelului, aceea de obligare a pârâţilor în solidar la
plata terenurilor ocupate abuziv de aceştia sau să fie abilitat să elibereze terenul pe cheltuiala
acestora, contravaloarea terenurilor să fie achitată prealabil, drept şi echitabil, este diferită de cea
formulată la instanţa de fond, pe calea ordonanţei preşedinţiale, de suspendare a lucrărilor privind
efectuarea construcţiei varianta de ocolire Tg-Jiu – zona Bîrseşti-Slobozia, efectuate pe cele trei
suprafeţe de teren ce-i aparţin reclamantului, până la achitarea despăgubirilor prealabile, drepte şi
echitabile, cu privire la aceste terenuri, precizată ulterior ca o cerere de suspendare a acestor lucrări
acestor lucrări până la soluţionarea pe fond a cererii prin care a solicitat obligarea pârâţilor la plata
contravalorii terenurilor sale ocupate de aceştia în mod abuziv, contravaloarea terenurilor urmând a
fi achitată prealabil, drept şi echitabil.
În aceste condiţii, faţă de solicitarea formulată expres de reclamant prin motivele de apel,
Curtea a constatat că acesta a formulat o cerere nouă în apel, diferită de cea formulată la instanţa de
fond, şi care nu poate astfel forma obiectul de analiză al instanţei de apel.
(Decizia civilă nr. 3821/16 septembrie 2015 - Secţia I civilă, rezumat judecător Elena Stan)

135
 7. Autoritate de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat se ataşează dispozitivului hotărârii judecătoreşti şi soluţiilor

exprese conţinute de acesta. Totodată, întrucât autoritatea de lucru judecat este legată de
verificarea jurisdicţională realizată de instanţă, acest atribut trebuie recunoscut şi motivelor
necesare, care explicitează dispozitivul. În acelaşi timp însă, acest efect trebuie recunoscut şi
considerentelor cu valoarea decizională, respectiv acelor motive care conţin soluţii asupra unor
puncte litigioase ale procesului, chiar dacă nu se regăsesc în mod distinct în dispozitiv. Este vorba
de considerentele cu o existenţă de sine stătătoare, datorită caracterului lor prealabil în dezlegarea
fondului pricinii sau datorită formulării lor pe cale de apărare.
Prin urmare, orice aspect litigios rezolvat printr-un act jurisdicţional, indiferent dacă se
regăseşte în dispozitiv sau doar în considerente, nu mai poate constitui obiect al unei examinări
judecătoreşti ulterioare.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt sub nr. 1140/104/2014, revizuenta SC H.
R. SRL a solicitat în contradictoriu cu intimatul P. D., revizuirea deciziei civile nr. 86/4.03.2014
pronunţată de Tribunalul Olt, în dosarul nr. 5482/207/2012*, invocând dispoziţiile art. 322 pct.2 şi
322 pct.7 Cod procedură civilă.
În ceea ce priveşte cererea de revizuire fondată pe dispoziţiile art. 322 pct.7 Cod procedură
civilă, s-a susţinut că există contrarietate între considerentele deciziei civile nr. 86/4.03.2014 şi cele
ale deciziei civile nr.823/23.09.2013, ambele irevocabile, în ceea ce priveşte momentul până la care
debitoarea SC H. R. SRL datorează despăgubiri creditorului, în temeiul titlului executoriu
reprezentat de decizia civilă nr. 1144/R/4.03.2010 a Tribunalului Bucureşti.
Astfel, în motivarea deciziei civile nr. 823/23.09.2013 s-a arătat că obligaţia angajatorului
de reintegrare efectivă a angajatului în funcţia deţinută anterior deciziei de concediere nr. 35/2009 a
încetat la data concedierii dispuse în mod legal prin decizia nr. 75/2009. Obligaţia reintegrării
efective (de facto) nu poate fi concepută în lipsa unei reintegrări de jure şi nici ulterior încetării
calităţii de angajat.
Dimpotrivă, în considerentele deciziei civile nr. 86/4.03.2014, a cărei anulare se solicită prin
intermediul căii de atac extraordinare de faţă, s-a reţinut exact contrariul, respectiv că reintegrarea
poate avea loc, cea de-a doua decizie de concediere, a cărei valabilitate a fost confirmată prin
respingerea irevocabilă a contestaţiei formulată împotriva sa, nefiind un impediment în realizarea
reintegrării intimatului.
Prin decizia civilă nr. 413/11 noiembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Olt - Secţia I, civilă,
în dosarul nr.1140/104/2014, a fost disjunsă cererea de revizuire fondată pe dispoziţiile art. 322
pct.7 Cod procedură civilă, a fost admisă excepţia de necompetenţă materială şi declinată
competenţa în favoarea Curţii de Apel Craiova.
Prin aceeaşi decizie a fost respinsă ca nefondată cererea de revizuire întemeiată pe
dispoziţiile art. 322 pct.2 Cod procedură civilă.
Pentru a decide astfel, s-a avut în vedere că s-a solicitat revizuirea pentru contrarietate de
hotărâri între două decizii pronunţate de Tribunalul Olt, respectiv decizia civilă nr. 823/23.09.2014,
şi decizia civilă nr. 86/4.03.2014, ambele pronunţate de Tribunalul Olt, caz în care, conform art. 323
alin.2 Cod procedură civilă, competenţa materială de soluţionare a cererii revine instanţei mai mare
în grad faţă de instanţele care au pronunţat hotărârile potrivnice, în speţă,Curtea de Apel Craiova.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul acestei instanţe sub nr. 1961/54/2014.
Intimatul P.D. a formulat întâmpinare, invocând, cu titlu preliminar, excepţia de
necompetenţă materială a Curţii ce Apel Craiova, faţă de faptul că ambele hotărâri pretinse a fi
contradictorii au fost pronunţate de Tribunalul Olt, şi nu de instanţe din circumscripţii teritoriale
judecătoreşti diferite, prin urmare competenţa de soluţionare a cererii revine tot Tribunalului Olt.

136
 Examinând cu prioritate excepţia de necompetenţă materială a Curţii de Apel Craiova,
potrivit art. 137 Cod procedură civilă, Curtea apreciază că este nefondată şi va fi respinsă, pentru
următoarele considerente:
Potrivit art. 323 alin.2 Cod procedură civilă, în cazul prevăzut de art. 322 pct.7, cererea de
revizuire se va îndrepta la instanţa mai mare în grad faţă de instanţa sau instanţele care au pronunţat
hotărârile potrivnice. Când cele două instanţe fac parte din circumscripţii judecătoreşti diferite,
instanţa mai mare în grad la care urmează să se îndrepte cererea de revizuire va fi aceea a instanţei
care a dat prima hotărâre.
În speţă, s-a susţinut că există contrarietate între două decizii pronunţate de Tribunalul Olt,
situaţie în care, potrivit art. 323 alin.2 prima teză, este competentă material să soluţioneze cererea
de revizuire întemeiată pe art. 322 pct.7, instanţa mai mare în grad, Curtea de Apel Craiova.
Intimatul a făcut referire la inaplicabilitaea tezei finale din art. 323 alin.2 Cod procedură
civilă, alegaţie corectă, dar care nu înlătură incidenţei primei teze a textului de lege mai sus invocat.
Prin urmare, Curtea de apel Craiova este competentă material să soluţioneze în primă
instanţă cererea de revizuire dedusă judecăţii, fondată pe prevederile art. 322 pct.7 Cod procedură
civilă.
Cererea de revizuire este fondată
Revizuenta şi-a justificat interesul în exercitarea căii de atac extraordinare prin necesitatea
paralizării demersurilor judiciare ale intimatului creditor, care prevalându-se de dezlegarea dată de
Tribunalul Olt în considerentele deciziei civile nr. 86/4.03.2014, vizând momentul până la care
debitoarea datorează despăgubiri, promovează noi cereri de executare silită a aceluiaşi titlu
executoriu. Legat de această susţinere, a depus la dosar decizia civilă nr. 629/3. 04.2015, pronunţată
de Tribunalul Dolj în dosarul nr. 34207/215/2013. În cadrul acestui dosar, debitoarea a contestat
actele de executare efectuate la cererea creditorului, aferente perioadei august 2012- iunie 2013.
Prin hotărârea mai sus menţionată, ca efect al admiterii apelului, a fost admisă în parte
contestaţia la executare formulată de debitoarea SC H. R. SRL, a fost anulată în parte executarea şi
a fost constatată încetată executarea silită pornită în dosarul de executare nr. 618/E/2013 a Societăţii
Profesionale de Executori Judecătoreşti „Albu Ionuţ Elian şi Muşat Marian‖. În considerentele
acestei decizii, s-a reţinut că titlul executoriu produce efecte juridice limitate în timp, respectiv între
data primei concedieri - 9.04.2009- considerată a fi nelegală, şi până la data celei de-a doua
concedieri - 25.06.2009, a cărei valabilitatea a fost confirmată prin hotărâre judecătorească
irevocabilă.
Potrivit art. 322 pct.7 Cod procedură civilă, se poate cere revizuirea unei hotărâri definitive
dacă există hotărâri potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi
aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane,având aceeaşi calitate.
Reglementarea acestui motiv în cadrul căii extraordinare a revizuirii este menită să asigure
respectarea autorităţii de lucru judecat a primei hotărâri, nu numai în situaţia în care sunt
contradictorii dispozitivele celor două hotărâri, ci şi atunci când caracterul potrivnic vizează
considerentele acestora, în sensul că drepturile recunoscute unei părţi sau constatările irevocabile
ale primei instanţe sunt negate sau contrazise de cele ale instanţei ulterioare.
Autoritatea de lucru judecat se ataşează dispozitivului hotărârii judecătoreşti şi soluţiilor
exprese conţinute de acesta. Totodată, întrucât autoritatea de lucru judecat este legată de verificarea
jurisdicţională realizată de instanţă, acest atribut trebuie recunoscut şi motivelor necesare, care
explicitează dispozitivul. În acelaşi timp însă, acest efect trebuie recunoscut şi considerentelor cu
valoarea decizională, respectiv acelor motive care conţin soluţii asupra unor puncte litigioase ale
procesului, chiar dacă nu se regăsesc în mod distinct în dispozitiv. Este vorba de considerentele cu o
existenţă de sine stătătoare, datorită caracterului lor prealabil în dezlegarea fondului pricinii sau
datorită formulării lor pe cale de apărare.
Prin urmare, orice aspect litigios rezolvat printr-un act jurisdicţional, indiferent dacă se
regăseşte în dispozitiv sau doar în considerente, nu mai poate constitui obiect al unei examinări
judecătoreşti ulterioare.
137
 În speţă, s-a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 86/4.03.2014 întrucât există contrarietate
între aspectele tranşate în considerentele acesteia şi cele statuate în decizia civilă nr.
823/23.09.2013, în ceea ce priveşte întinderea despăgubirilor datorate, raportat la momentul
reintegrării creditorului sau a posibilităţii efective de reintegrare.
Este adevărat că cele două hotărâri pretins a fi potrivnice nu sunt contradictorii în ceea ce
priveşte dispozitivul, prin ambele fiind menţinute soluţia de admitere a contestaţiei la executare
formulate de debitoare. Cu toate acestea, în considerentele ultimei hotărâri a fost dezlegată în mod
esenţial diferit, cu încălcarea efectelor autorităţii de lucru judecat de care se bucură prima hotărâre,
chestiunea referitoare la momentul până la care debitoarea datorează creditorului despăgubiri
constând în drepturi salariale, în temeiul deciziei civile nr. 1144/R/4.03.2010 a Tribunalului
Bucureşti, ce reprezintă titlu executoriu.
Prin decizia civilă nr. 823/23.09.2013, pronunţată în dosarul nr. 248/207/2013, s-a statuat că
recunoaşterea efectului pozitiv al lucrului judecat, raportat la decizia civilă nr. 1143/R/4.03.2010 şi
la decizia nr. 1220/13.02.2012, conduce în mod logic la concluzia că obligaţia angajatorului de
reintegrare efectivă a angajatului în funcţia deţinută anterior concedierii prin decizia nr. 35/2009 a
încetat la data concedierii dispuse în mod legal prin decizia nr.75/2009. Cu alte cuvinte, obligaţia
reintegrării efective (de facto) nu poate fi concepută în lipsa unei reintegrări de jure şi nici ulterior
încetării calităţii de angajat.
Dimpotrivă, prin decizia civilă nr. 86/4.03.2014 s-a reţinut, încălcându-se autoritatea de
lucru judecat a statuării făcute prin decizia civilă nr. 823/23.09.2013, că reintegrarea intimatului
creditor poate avea loc legal în baza titlului executoriu, iar obligaţia angajatorului de a-i plăti
drepturile salariale se întinde peste data emiterii celei de-a doua decizii de concediere, nr. 75/2009
şi până la efectiva reintegrare, neexistând niciun impediment legal la reintegrarea angajatului, din
moment ce acesta şi-a manifestat disponibilitatea în acest sens.
Restabilirea ordinii juridice create prin efectul autorităţii de lucru judecat de care se bucură
prima hotărâre - decizia civilă nr. 823/23.09.2013, pronunţată în dosarul nr. 248/207/2013- impune
anularea celei de-a doua (decizia civilă nr. 86/4.03.2014), cauza urmând să fie trimisă la aceeaşi
instanţă pentru rejudecarea recursurilor declarate împotriva sentinței civile nr. 3180/11.10.2013,
pronunţată în dosarul nr. 5482/207/2012* al judecătoriei Caracal.
Susţinerile formulate prin întâmpinare vizând conformitatea existentă între decizia civilă nr.
decizia civilă nr. 86/4.03.2014 şi sentinţa civilă nr. 1144/R/4.03.2010 a Tribunalului Bucureşti în
dosarul nr. 18620/3/2009 şi încheierea din data de 10 iunie 2010, prin care s-a solicitat lămurirea
dispozitivului acesteia sunt irelevante în acest cadru procesual, căci instanţa de revizuire nu este
îndrituită să examineze temeinicia şi legalitatea deciziei civile nr. 86/4.03.2014, ci doar să verifice
dacă aspectele litigioase tranşate încalcă sau nu autoritatea de lucru judecat de care se bucură o altă
chestiune asupra căreia s-a pronunţat anterior în mod irevocabil, între aceleaşi părţi, o altă instanţă
de judecată.
La reluarea judecării recursurilor, instanţa va avea în vedere aspectul tranşat irevocabil în
litigiul anterior, finalizat cu pronunţarea deciziei civile nr. 823/23.09.2013, referitor la momentul la
care a încetat obligaţia angajatorului de reintegrare efectivă a angajatului, ca fiind data emiterii celei
de-a doua decizii de concediere nr. 75/2009, a cărei legalitate a fost confirmată irevocabil prin
respingerea contestaţiei formulată împotriva sa. (Decizia nr. 316/12 mai 2015 – Secția I civilă,
rezumat judecător Oana Ghiță)

8. Contestaţie în anulare. Inadmisibilitate

Decizia împotriva căreia s-a formulat contestaţia în anulare este dată în apel, iar raportat
la cauza dedusă judecăţii nu se prevede şi calea de atac a recursului, dar nu devin incidente
disp.alin.3 al art.503 Cod procedură civilă, care declară admisibilă contestaţia în anulare şi
împotriva hotărârilor instanţelor de apel, în situaţia prevăzută de al.2 pct.1, 2 şi 4 din textul de lege

138
enunţat, atâta vreme cât, legiuitorul exceptează de la această cale de atac prevederile al.2 pct.3
art.503 Cod procedură civilă pe care contestatorul l-a invocat ca şi temei al contestaţiei.

Prin sentinţa nr.3988 din 23 iunie 2014 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul
nr.17090/63/2013, s-a respins contestaţia formulată de contestatorul Ş.A., în contradictoriu cu
intimata S.C. COMPLEXUL ENERGETIC OLTENIA S.A.- SUCURSALA
ELECTROCENTRALE IŞALNIŢA, ca neîntemeiată.
Împotriva sentinţei a formulat apel contestatorul Ş.A., criticând-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie.
Acesta arată că instanţa de fond nu a analizat toate apărările sale, nu analizează decât
depoziţiile martorilor intimatei dar nu şi pe ai săi, iar din depoziţiile acestor martori rezultă că
acesta nu a părăsit locul de muncă, că nu a sustras motorina, nefiind analizată apărarea sa din
procedura cercetării prealabile.
Apelantul mai arată că în privinţa abaterii disciplinare consecinţele nu sunt mari în societate,
dar măsura luată are consecinţa asupra familiei sale, astfel că era echitabilă o altă sancţiune.
Curtea de Apel Craiova – Secţia I. Civilă prin decizia civilă nr. 4601 din 25 noiembrie 2014
a respins apelul ca nefondat.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut următoarele:
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că apelantul a fost concediat disciplinar
prin decizia nr.745 din 21 noiembrie 2013 emisă de intimată reţinându-se în sarcina sa că a săvârşit
abaterea disciplinară constând din părăsirea locului de muncă la 13.09.2013 în urma sustragerii a 10
litri de motorină, abatere prevăzută de regulamentul intern dar şi de contractul colectiv de muncă.
Susţinerea apelantului că instanţa nu a analizat apărările sale şi toate probele administrate în
cauză, iar fapta reţinută în sarcina sa nu este dovedită, este infirmată de depoziţiile martorilor
audiaţi în cauză care aveau calitatea de agenţi de pază care au arătat că apelantul împreună cu un alt
coleg au părăsit incinta societăţii printr-un alt loc nepermis, iar la somaţia agenţilor de pază au
încercat să fugă şi fiind ajunşi din urmă s-a constatat că aveau asupra sa 2 bidoane de câte 5 litri
pline cu motorină.
Aceste depoziţii ale martorilor au fost susţinute în mod indirect şi de martorii apelantului
care nu au infirmat situaţia de fapt stabilită în urma întregului material probator administrat în
cauză.
Întrucât fapta reţinută în sarcina contestatorului a fost dovedită, abaterea disciplinară fiind
reglementată de contractul colectiv de muncă care prevede în art.206 alin. 2 desfacerea contractului
individual de muncă, s-a constatat că sancţiunea aplicată este legală, iar împrejurarea descrisă de
apelant privind situaţia sa familială nu are relevanţă în cauză, având în vedere că aceasta trebuia să
constituie un motiv în plus pentru apelant de a respecta regulamentul intern şi contractul colectiv de
muncă.
Împotriva acestei sentinţe Ş.A. formulat contestaţie în anulare, conform art.503 alin.2 pct.3
Cod procedură civilă solicitând admiterea contestaţiei, întrucât instanţă ele apel a omis cercetarea
motivului de apel referitor la neanalizarea depoziţiilor martorilor propuşi de contestator care vin sa
confirme faptul ca acesta nu a părăsit locul de muncă şi motorina respectivă a găsit-o în afara locului de
muncă.
Instanţa de apel nu reia decât motivarea regăsita si in hotărârea instanţei de fond in sensul ca
martorii nu au infirmat situaţia de fapt stabilita in urma întregului material probator administrat in
cauza.
La acest motiv de apel instanţa nu răspunde, în sensul că nu sunt analizate depoziţiile martorilor
şi pentru ce motiv ar fi înlăturate aceste probe.
A arătat, de asemenea, că nici din depoziţiile martorilor propuşi de intimata nu rezultă ca a sustras
motorina respectiva din incinta unităţii.
La acest motiv de apel instanţa nu răspunde.

139
 A criticat hotărârea instanţei de fond pentru faptul ca exista o nerespectare a elementelor
prevăzute de art.250 din Codul muncii, chiar şi în ipoteza în care s-ar stabili cu certitudine ca motorina a
fost sustrasă din incinta unităţii intimate.
A considerat că şi în această ipoteză măsura desfacerii contractului de muncă este luată cu
nesocotirea dispoziţiilor art.250 din Codul muncii deoarece nu este proporţională cu consecinţele
abaterii disciplinare.
Consideră ca pentru un prejudiciu de 50 de lei o astfel de măsura nu respecta criteriile prevăzute
de art. 250 din Codul Muncii iar o instanţa de judecata poate sa aprecieze asupra acestei disproporţii şi sa
dispună înlocuirea măsurii desfacerii contractului de munca cu măsura reducerii salariului pe o perioada
de 3 luni.
La acest motiv de apel referitor la nerespectarea art.250 din Codul muncii si înlocuirea acestei
masuri extreme instanţa de apel nu răspunde.
Prin întâmpinare intimata S.C. COMPLEXUL ENERGETIC OLTENIA S.A. solicită
respingerea contestaţiei în anulare, ca neîntemeiată, întrucât cererea nu se încadrează în motivele
enumerate de art. 503 alin.2, pct.3 din Codul de procedură civilă, cu plata cheltuielilor de judecată
efectuate în soluţionarea acestei căi de atac extraordinare.
Cererea nu se încadrează în textul de lege invocat de contestator, pentru că textul de lege se
referă strict la hotărârile instanţelor de recurs, iar în speţa de faţă nu se subscriu dispoziţiilor art.
503, alin.2, pct.3.
Ori, în speţă noastră, este o hotărâre de apel şi nu de recurs si a fost dată de judecători cu
cercetarea tuturor motivelor de apel invocate de apelantul contestator Ş.A., neexistând nereguli în
sensul omiterii cercetării vreunui motiv de apel.
S-au depus concluzii scrise.
La data de 12.02.2015, Curtea din oficiu a pus în discuţie excepţia inadmisibilităţii
contestaţiei în anulare formulată împotriva unei decizii pronunţată în apel.
Curtea de Apel Craiova prin decizia civilă nr.790 de la 12 februarie 2015 a respins
contestaţia în anulare formulată de contestatorul Ş.A., împotriva deciziei civile nr. 4601 din 25
noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Craiova – Secţia I. Civilă în dosarul nr.
17090/63/2013, în contradictoriu cu intimata S.C. COMPLEXUL ENERGETIC OLTENIA S.A. -
SUCURSALA ELECTROCENTRALE IŞALNIŢA, ca inadmisibilă
Conform art. 248 Cod procedură civilă, instanţa se pronunţă mai întâi asupra excepţiilor de
procedură, precum şi a celor de fond care fac inutilă în tot sau în parte administrarea de probe ori
după caz, cercetarea în fond a cauzei.
Instanţa a pus în discuţie excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare prin raportare
disp.art.503 alin.2 Cod procedură civilă, întrucât pot face obiectul contestaţiei în anulare pe temeiul
menţionat doar hotărârile instanţelor de recurs, iar în cauză decizia împotriva căreia s-a formulat
contestaţia în anulare a fost pronunţată în calea de atac a apelului.
Contestatorul a invocat în mod expres ca temei de drept al contestaţiei în anulare art.503
alin.2 punct 3 Cod procedură civilă, prin care se reglementează motivul de contestaţie în anulare
referitor la pronunţarea unei hotărâri în recurs de către instanţa de recurs care respingând recursul
sau admiţându-l numai în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de
către reclamant în termen.
Potrivit art.503 alin.2 Cod procedură civilă, hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate
cu contestaţie în anulare pentru cazurile expres şi limitativ prevăzute la punctele 1-4.
Potrivit art.503 alin.3 Cod procedură civilă, dispoziţiile alineatului 2 punctele 1,2 şi 4 se
aplică în mod corespunzător hotărârilor instanţelor de apel care potrivit legii nu pot fi atacate cu
recurs.
Or, raportat la cele de mai sus expuse, printr-o interpretare per a contrario, dispoziţiile al.2
pct.3 art.503 Cod procedură civilă nu se aplică în cazul hotărârilor instanţei de apel, care potrivit
legii nu mai pot fi atacate cu recurs, cazurile prevăzute la al.2 pct.1, 2 şi 4 art.503 fiind expres şi
limitativ prevăzute de lege.
140
 Decizia împotriva căreia s-a formulat contestaţia în anulare este dată în apel, iar raportat la
cauza dedusă judecăţii nu se prevede şi calea de atac a recursului, dar nu devin incidente disp.alin.3
al art.503 Cod procedură civilă, care declară admisibilă contestaţia în anulare şi împotriva
hotărârilor instanţelor de apel, în situaţia prevăzută de al.2 pct.1, 2 şi 4 din textul de lege enunţat,
atâta vreme cât, legiuitorul exceptează de la această cale de atac prevederile al.2 pct.3 art.503 Cod
procedură civilă pe care contestatorul l-a invocat ca şi temei al contestaţiei.
Nefiind incidente dispoziţiile art.503 Cod procedură civilă, Curtea constatând în temeiul
celor expuse în precedent excepţia inadmisibilităţii întemeiată, în consecinţă va respinge contestaţia
în anulare ca inadmisibilă. (Decizia civilă nr.790/12 februarie 2015 – Sectia I Civilă, rezumat
judecător Ionela Vîlculescu)

9. Suspendare a judecăţii. Incidenţa art. 413 alin.1 Noul Cod Procedură Civilă -
condiţii

Potrivit art.413 NCPC care prevede - (1) – instanţa poate suspenda judecata când
dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face
obiectul unei alte judecăţi;
Pentru a fi îndeplinite insa cerinţele legii, în această ipoteză este necesar, ca această
judecată prezentă să fie influenţată de existenţa sau inexistenţa unui drept ce formează obiectul
celui de-al doilea proces.
Or, obiectul cererii de completare a hotărârii, respectiv a sentinţei civile l-a format
omisiunea instanţei de a se pronunţa pe cererea de cheltuieli de judecată, capăt de cerere
accesoriu, cerere care nu vizează însăşi fondul cauzei, şi care , ca atare nu impunea aplicarea
măsurii suspendării, atâta vreme cât judecata prezentă nu era influenţată de existenţa sau
inexistenţa drepturilor ce formează obiectul celeilalte judecăţi.

Prin încheierea din data de 28 mai 2015, pronunţată de Tribunalul Gorj – Secţia conflicte de
muncă şi asigurări sociale s-a dispus suspendarea judecării cauzei formulată de către reclamantul D.
D. în contradictoriu cu pârâtul C. E. Oltenia SA- Suc. D. M. Tg-Jiu, până la soluţionarea apelului
formulat împotriva sentinţei civile pronunţată de Tribunalul Gorj.
Este de remarcat faptul că recurentul a promovat iniţial o cerere de completare a sentinţei
civile, respectiv a dispozitivului, în conformitate cu dispozițiile art.444 Noul Cod Procedură Civilă
pe considerentul că instanţa a omis să se pronunţe în privinţa cheltuielilor de judecată.
Tribunalul a fost investit cu aceasta cerere în prezenta cauză şi a dispus suspendarea pricinii
până la soluţionarea pe fond a apelului împotriva aceleiaşi sentinţe civile nr. 1433/19.03.2015.
Prin urmare, Tribunalul a fost investit cu o cerere de completare a acestei sentinţe civile cu
privire la cheltuielile de judecată.
Potrivit art. 413 NCPC care prevede - (1) – instanţa poate suspenda judecata:
1.când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept
care face obiectul unei alte judecăţi;
2.când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare
asupra hotărârii ce urmează a se da, dacă legea nu prevede altfel;
3. în alte cazuri prevăzute de lege:
Ipotezele prevăzute în alin.2 şi 3 ale textului de lege nu se regăsesc în speţă.
Deşi, prima instanţă nu a indicat în încheiere şi temeiul juridic al suspendării este clar că a
avut în vedere prima ipoteză prevăzută de dispoziţiile legale mai sus enunţate.
Pentru a fi îndeplinite insa cerinţele legii, în această ipoteză este necesar, ca această judecată
prezentă să fie influenţată de existenţa sau inexistenţa unui drept ce formează obiectul celui de-al
doilea proces.

141
 Inexistenţa sau existenţa dreptului trebuie rezolvată de instanţa competentă ( prin aceasta
înţelegându-se instanţa judecătorească sau un alt organ jurisdicţional) în mod definitiv, urmând a fi
invocată cu autoritate de lucru judecat în orice alt proces.
Potrivit art.444 alin.1 NCPC – Dacă prin hotărârea dată de instanţă a omis să se pronunţe
asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se
poate cere completarea hotărârii.
Or, obiectul cererii de completare a hotărârii, respectiv a sentinţei civile l-a format
omisiunea instanţei de a se pronunţa pe cererea de cheltuieli de judecată, capăt de cerere accesoriu,
cerere care nu vizează însăşi fondul cauzei, şi care , ca atare nu impunea aplicarea măsurii
suspendării, atâta vreme cât judecata prezentă nu era influenţată de existenţa sau inexistenţa
drepturilor ce formează obiectul celeilalte judecăţi.
Această cerere de completare a hotărârii, respectiv omisiunea de pronunţare a instanţei nu
poate fi reclamată prin intermediul căii de atac a apelului sau recursului, procedura reglementată de
art.444 alin.1 Noul Cod Procedură Civilă fiind obligatorie în valorificarea şi îndreptarea acestor
nereguli procedurale.
Textul instituie obligativitatea urmării procedurii reglementate de dispoziţiile art.442-444,
aspectele vizând îndreptarea erorilor materiale, lămurirea hotărârii sau înlăturarea dispoziţiilor
contradictorii ale acestora, precum şi completarea hotărârii în situaţiile de minus petita neputând fi
valorificate prin intermediul căii de atac a apelului sau recursului.
Norma vine să stabilească o disciplină procesuală, obligând partea să respecte o procedură
ce i-a fost pusă la îndemână tocmai în vederea asigurării celerităţii judecăţii, nedându-i-se acesteia
posibilitatea să opteze între exerciţiul căilor de atac şi urmarea unei proceduri mult mai facile.
Prin urmare, faţă de cele ce preced se constată că nu se impunea dispunerea măsurii
suspendării de către Tribunal, cu atât mai mult cu cât se are în vedere şi intenţia legiuitorului de a
asigura o celeritate a judecării unei astfel de cauze întemeiat pe dispozițiile art.444 Noul Cod
Procedură Civilă, astfel cum s-a arătat mai sus, iar această procedură este calea de rezolvare a unor
astfel de situaţii şi nu prin intermediul apelului sau recursului promovat pe fondul cauzei.
Văzând şi dispozițiile art.496 Noul Cod Procedură Civilă, Curtea va admite recursul, va casa
încheierea din data de 28 mai 2015, pronunţată de Tribunalul Gorj – Secţia conflicte de muncă şi
asigurări sociale şi va trimite cauza pentru continuarea judecăţii. (Decizia civilă nr. 572/24.09.2015
- Secţia I civilă, rezumat judecător Nicolau Alexandroiu Mihaela Loredana)

10. Revizuire. Act nou. Neinvocare la instanţa de fond. Principiul disponibilităţii

Conform art.129 alin,final din Codul de procedură civilă, instanţa este ţinută de limitele
investirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, ea neputând hotărî DECÂT asupra
a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecăţii.
Prin cererea introductiva însă, revizuientul nu a cerut analizarea cererii prin prisma celor
două acte – fişa de repartizare şi programul de restructurare şi organizare la care face referire de
abia în faţa instanţei de recurs.
În atare condiţii, criticile formulate pe calea recursului de către recurent în privinţa acestor
două înscrisuri excede obiectului cererii de revizuire iniţială cu care partea a înțeles să investească
instanţa la fond.
Concluzionând, se reţine că, în conformitate cu principiul disponibilităţii, părţile pot
determina conţinutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi al
participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge. În aplicarea
acestui principiu, instanţa este obligată să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel
cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

142
 Prin sentinţa civilă nr. 3415 din data de 10 septembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Gorj –
Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale s-a respins acţiunea formulată de reclamantul L.I., în
contradictoriu cu pârâta C.N.C.F. „CFR‖ SA, Sucursala Regională CF Craiova.
Sentinţa este irevocabilă, Curtea de Apel Craiova constatând nul recursul declarat de
reclamant, prin decizia nr.6421/13.12.2010.
La data de 21 mai 2015, reclamantul L. I. a solicitat revizuirea sentinţei nr. 1685/01.06.2010 în
sprijinul acestei cereri invocând un act nou, respectiv statul de funcţii al Secţiei CT 4 Târgu-Jiu, ce
i-a fost comunicat la data de 15 mai 2015 de Biroul Judeţean de Poliţie Transporturi Gorj.
Tribunalul a constatat că dispoziţiile enunţate anterior nu sunt îndeplinite, întrucât înscrisul
nu exista la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti a cărei revizuire se cere, el redând în
cuprinsul său organizarea societăţii pârâte începând cu data de 28 iulie 2011; în consecinţă, a
respins cererea de revizuire formulată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs revizuientul L.I., solicitând admiterea recursului,
cu consecinţa admiterii cererii de revizuire şi pe fond admiterea contestaţiei.
A arătat în motivare că a fost concediat pe nedrept, neexistând o restructurare reală, iar prin
actele noi depuse: statul de funcţii al Secţiai CT 4 Tg.Jiu, fişa de repartizare pe funcţii şi meserii a
personalului CT 4 Tg.Jiu şi programul complet de restructurare şi reorganizare a făcut dovada că
Secţia CT 4 Tg.Jiu – compartimentul aprovizionare nu era cuprinsă în acest program, postul său de
tehnician nefiind desfiinţat şi, mai mult, pe postul său a fost angajată o altă persoană.
Curtea, examinând recursul, apreciază că acesta este nefondat.
Cu privire la cauză, se constată că prin cererea de revizuire formulată revizuientul a invocat
făcând trimitere în cuprinsul cererii ca act nou doar la statul de funcţii al Secţiei CT 4 Tg.Jiu,
instanţa de fond analizând cauza strict prin prisma acestui act, raportat la limitele investirii instanţei
şi principiul disponibilităţii.
În recurs, însă revizuientul a făcut referire în afara actului de care s-a prevalat la instanţa de
fond şi la alte două înscrisuri şi anume : fişa de repartizare pe funcţii şi meserii a personalului CT 4
Tg.Jiu şi programul complet de restructurare şi reorganizare, ce nu au fost invocate şi exhibate la
tribunal, instanţa neanalizându-le ca atare.
Astfel, potrivit principiului disponibilităţii, părţile au dreptul de a dispune de obiectul
procesului şi de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop. Părţile pot determina nu
numai existenţa procesului, prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a pune capăt
procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul pretenţiei supusă judecăţii, ci şi conţinutul
procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi a participanţilor la proces, a
fazelor şi etapelor pe care procesul civil le-ar putea parcurge.
Dreptul părţilor de a determina limitele procesului este , în principiu, neîngrădit, instanţa nu
poate introduce din oficiu o altă persoană în proces şi este obligată să se pronunţe numai cu privire
la ceea ce s-a cerut (art.129 alin.6 Cod procedură civilă), neputând să se pronunţe asupra unor
lucruri care nu s-au cerut, să dea mai mult decât s-a cerut ori să nu se pronunţe asupra unui lucru
cerut (art.322 pct.2 Cod procedură civilă).
Conform art.129 alin,final din Codul de procedură civilă, instanţa este ţinută de limitele
investirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, ea neputând hotărî asupra a ceea ce
formează obiectul cererii deduse judecăţii.
Prin cererea introductiva însă, revizuientul nu a cerut analizarea cererii prin prisma celor
două acte – fişa de repartizare şi programul de restructurare şi organizare la care face referire de
abia în faţa instanţei de recurs.
În atare condiţii, criticile formulate pe calea recursului de către recurent în privinţa acestor
două înscrisuri excede obiectului cererii de revizuire iniţială cu care partea a inteles sa investeasca
instanţa la fond.
De vreme ce o asemenea cerere şi referire la aceste înscrisuri nu a fost formulată, nefăcând
obiectul cererii de revizuire ca act de sesizare al instanţei, nu i se poate imputa instanţei că nu a
făcut o asemenea analiză a acestor înscrisuri, instanţa urmând să se pronunţe în limitele investirii.
143
 Analizarea acestor înscrisuri – fişa de repartizare pe funcţii şi meserii şi programul de
restructurare şi reorganizare nu era posibilă atâta vreme cât, o asemenea cerere nu a făcut obiectul
acţiunii de fond.
Concluzionând, se reţine că, în conformitate cu principiul disponibilităţii, părţile pot
determina conţinutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi al
participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge. În aplicarea
acestui principiu, instanţa este obligată să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel
cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.
Recursul constituie o cale de atac extraordinară calificată ca atare de lege şi poate fi exercitat
numai pentru motivele prevăzute limitativ de art. 304 Cod Procedură Civilă şi în condiţiile legii,
împotriva hotărârilor judecătoreşti date fără drept de apel, în apel sau de un organ de activitate
jurisdicţională.
Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârii judecătoreşti, pentru motive
referitoare la nepronunţarea acestora cu respectarea condiţiilor formale, legal prevăzute de
desfăşurare a judecăţii sau ca o consecinţă a unui raţionament jurisdicţional eronat este reglementată
în prezent prin norma constituţională.
Însă, potrivit art. 129 din Constituţia României, revizuită, părţile interesate pot exercita căile
de atac numai în condiţiile legii procesuale.
Corespunzător acestui principiu constituţional, legiuitorul a reglementat în mod expres
hotărârile judecătoreşti susceptibile de a fi supse reformării, căile de atac şi titularii acestora,
precum şi cazurile de casare, iar acest mod de determinare asigură un control judicios efectiv al
hotărârii reglementate prin Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi al libertăţilor
fundamentale.
Prin urmare, recursul nu poate fi exercitat „omisso medio‖, invocându-se critici care nu au
fost invocate sau arătate expres şi dezvoltate în concret, în cererea iniţială, introductivă de instanţă,
pentru ca instanţa să poată analiza şi să se pronunţe asupra lor, urmând ca ulterior să dea
posibilitatea exercitării unui control judiciar de către instanţa ierarhic superioară. (Decizia civilă nr.
698/19.11.2015 - Secţia I civilă, rezumat judecător Nicolau Alexandroiu Mihaela Loredana)

11. Daune morale solicitate de angajat, în caz de concediere şi reintegrare, urmare a

unei hotărâri judecătoreşti; puterea lucrului judecat, ca şi prezumţie, mijloc de probă în
legătură cu raporturile juridice dintre părţi.

Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie

procesuală şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu
raporturile juridice dintre părţi.
Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală, autoritatea de lucru judecat presupune
tripla identitate de elemente (obiect, părţi, cauză), ca mijloc de probă, efectul important al
hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite
aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit; aceasta
înseamnă că efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură
cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, asigurând, din
nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor
judecătoreşti, pe aceeaşi chestiune litigioasă.

Prin sentinţa civilă nr. 267/02.12.2014, pronunţată de Tribunalul Gorj în dosarul

nr.5914/95/2014, s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat.
S-a respins cererea, având ca obiect daune morale, formulată de reclamantul P.E.C., în
contradictoriu cu pârâţii G.I., G.A., S.E. şi S.N..

144
 Tribunalul a reţinut că prin decizia nr.306/2 iulie 2013 emisă de Complexul Energetic
Oltenia SA în sistem dualist Sucursala Divizia Minieră Tg-Jiu reclamantul din cauza de faţă a fost
sancţionat disciplinar cu desfacerea contractului individual de muncă începând cu data de 3 iulie
2013 în temeiul art. 248 lit. e, art. 61 lit. a, art. 62 alin. 2 şi 3, art. 247-252 din Codul Muncii,
coroborat cu prevederile art. 210 lit.2 şi 206 punctele 2.2,2.12,2.19 din CCM pe anii 2013-2014,
reţinându-se că se face vinovat de înstrăinarea mai multor materiale din patrimoniul unităţii,
manifestarea unui comportament necorespunzător, agresiv faţă de salariaţii din subordine, injurii
aduse acestora, folosirea personalului din subordine la diferite munci acasă, în timpul programului
de lucru.
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Gorj sub nr.6642/95/2013 la Secţia conflicte de
muncă reclamantul P.E.C. a chemat în judecată pârâta Complexul Energetic Oltenia SA Suc.
Divizia Minieră Tg. Jiu – UMC Roşiuţa – Serviciul RUA solicitând ca prin sentinţa ce se va
pronunţa să se dispună anularea deciziei 306/2 iulie 2013 emisă de pârâtă, repunerea pe funcţia
avută anterior, plata drepturilor băneşti cuvenite pe perioada de la emiterea deciziei şi până la
reintegrarea în funcţia avută, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie de la data plăţii,
precum şi daune morale, materiale şi daune interese în sumă de 400.000 lei.
Prin sentinţa nr.63/2014 pronunţată de Tribunalul Gorj în data de 23 ianuarie 2014 în
dosarul nr.6642/95/2013, a fost admisă contestaţia formulată de acesta şi s-a dispus anularea
deciziei 306/2.07.2013 şi reintegrarea sa pe postul avut anterior emiterii acestei decizii.
Prin decizia civilă nr.1918/16 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosar
6642/95/2013 au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de apelantul P.E.C. şi Societatea
Complexul Energetic Oltenia SA Suc. Divizia Minieră Tg-Jiu – UMC Roşiuţa împotriva sentinţei
nr.63/2014 pronunţată de Tribunalul Gorj în data de 23 ianuarie 2014 în dosarul nr.6642/95/2013.
În cauza dedusă prezentei judecăţi, prin acţiunea formulată, reclamantul P.E.C. a chemat în
judecată pe pârâţii G.I. (inginer în calitate de director al UMC Roşiuţa) G.A. (șef serviciu RUA)
S.E. (jurist) şi S.N. (contrabil şef) solicitând obligarea acestora la plata sumei de 800.000 lei
reprezentând daune morale aduse onoarei demnităţii sau reputaţiei sale, ca urmare a emiterii
deciziei nr. 306/2 iulie 2013 ce a fost semnată de pârâţi, prin care i-a fost desfăcut contractul de
muncă.
În litigiul ce a format obiectul dosarului nr.6642/2013 al Tribunalului Gorj reclamantul
P.E.C. a solicitat obligarea Societăţii Complexul Energetic Oltenia SA Suc. Divizia Minieră Tg-Jiu
– UMC Roşiuţa - Serviciul RUA la plata de daune morale ca urmare a desfacerii contractului de
muncă, iar în cauza de faţă a solicitat obligarea pârâţilor G.I., G.A. S.E. şi S.N. la plata daunelor
morale aduse demnităţii sau reputaţiei sale, în cuantum de 800.000 lei
Potrivit art. 431 alin. Noul Cod procedură civilă, nimeni nu poate fi chemat în judecată de
două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect.
Întrucât, între litigiul soluţionat prin sentinţa civilă nr.63/2014 pronunţată de Tribunalul Gorj
în data de 23 ianuarie 2014 în dosarul nr.6642/95/2013 şi litigiul de faţă nu există identitate de părţi,
obiect şi cauză, excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de către pârâţii G.A. şi G.I. prin
întâmpinare este neîntemeiată şi se va respinge ca atare.
Pe fondul cauzei cererea formulată de reclamantul P.E.C. împotriva pârâţilor G.I., G.A. S.E.
şi S.N., este neîntemeiată, cu următoarea motivare ;
Prin decizia nr.306/2 iulie 2013 emisă de Complexul Energetic Oltenia SA în sistem dualist
Sucursala Divizia Minieră Tg-Jiu reclamantul din cauza de faţă a fost sancţionat disciplinar cu
desfacerea contractului individual de muncă începând cu data de 3 iulie 2013 în temeiul art. 248
lit.e, art. 61 lit. a, art. 62 alin. 2 şi 3, art. 247-252 din Codul Muncii, coroborat cu prevederile art.
210 lit.2 şi 206 punctele 2.2,2.12,2.19 din CCM pe anii 2013-2014.
Această decizie a fost semnată de către pârâţii din cauza de faţă, respectiv G.I., sef unitate
minieră, contabil şef S.N., şef serviciu RUA, inginer G.A. şi consilier juridic S.E.
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Gorj sub nr. 6642/95/2013 la Secţia conflicte de
muncă reclamantul P.E.C. a chemat în judecată pârâta Complexul Energetic Oltenia SA Suc.
145
Divizia Minieră TG-Jiu – UMC Roşiuţa –Serviciul RUA, solicitând ca prin sentinţa ce se va
pronunţa să se dispună anularea deciziei 306/2 iulie 2013 emisă de pârâtă, repunerea pe funcţia
avută anterior, plata drepturilor băneşti cuvenite pe perioada de la emiterea deciziei şi până la
reintegrarea în funcţia avută, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie de la data plăţii,
precum şi daune morale, materiale şi daune interese în sumă de 400.000 lei.
Prin sentinţa nr.63/2014 pronunţată de Tribunalul Gorj în data de 23 ianuarie 2014 în
dosarul nr.6642/95/2013, a fost admisă contestaţia formulată de acesta şi s-a dispus anularea
deciziei 306/2.07.2013 şi reintegrarea sa pe postul avut anterior emiterii acestei decizii. A fost
obligată pârâta să plătească reclamantului despăgubiri egale cu salariile indexate majorate şi
reactualizate cuvenite de la data concedierii şi până la reintegrare. Au fost respinse celelalte capete
de cerere.
Împotriva sentinţei 63/2014 a Tribunalului Gorj au declarat recurs contestatorul P.E.C. şi
intimata Societatea Complexul Energetic Oltenia SA, fiind respinse ca nefondate prin decizia
1918/16 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel în dosarul 6642/95/2013.
Din considerentele deciziei civile nr.1918/16 mai 2014, rezultă că în mod corect prima
instanţă a respins capătul de cerere privind daunele morale, respectiv a prejudiciului moral, întrucât
decizia contestată a fost anulată pentru vicii de formă, nefăcându-se dovada unui astfel de
prejudiciu.
În prezenta cauză, reclamantul a chemat în judecată reprezentanţii Complexului Energetic
Oltenia SA –Sucursala Divizia Minieră Tg-Jiu – UMC Roşiuţa, care a semnat decizia de desfacere a
contractului de muncă şi respectiv şeful unităţii miniere de carieră, I.G., contabilul sef N.S., seful de
servicii RUA A.G. şi consilierul juridic S.E..
Pârâţii din cauza de faţă au acţionat în calitate de reprezentanţi ai Unităţii Miniere de
Carieră, semnând astfel decizia de desfacere a contractului de muncă privindu-l pe reclamant şi nu
în nume propriu.
Prin sentinţa nr.63/2014 pronunţată de Tribunalul Gorj în data de 23 ianuarie 2014 în
dosarul nr. 6642/95/2013, rămasă irevocabilă, a fost obligată pârâta să plătească reclamantului
despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate cuvenite de la data concedierii şi
până la reintegrare.
Prin probele administrate în cursul cercetării judecătoreşti, reclamantul nu a dovedit că
urmare desfacerii contractului de muncă în baza deciziei nr. 306/2013 emisă de Societatea
Complexul Energetic Oltenia SA şi a semnării acesteia de către pârâţi, a suferit un prejudiciu moral,
cu atât mai mult cu cât decizia amintită a fost anulată pentru vicii de formă, fără a fi analizat dacă
reclamantul a săvârşit sau nu vreuna dintre faptele reţinute în sarcina sa.
Contractul de vânzare cumpărare încheiat între P.E.C., sora sa P.D. în calitate de vânzători şi
P.E. şi P. D. – cumpărători, autentificat sub nr.1629/8 iulie 2013 de BNP P. O., pentru apartamentul
nr.15 situat în Motru, Aleea Castanului nr.1 bl. F2 sc. 3 et. 3 jud. Gorj, nu face dovada faptului că
reclamantul P.E.C. a suferit un prejudiciu moral ca urmare a emiterii deciziei nr. 306/2 iulie 2013.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie.
Prin decizia nr. 1374/17 Martie 2015 pronunţată în dosar nr. 5914/95/2014, Curtea de Apel
Craiova a respins apelul ca nefondat, motivând următoarele:
Examinând actele şi lucrările dosarului, în raport de criticile formulate de apelant şi
prevederile art.477-479 Noul Cod procedură civilă, Curtea reţine că nu există motive de nelegalitate
şi netemeinicie a sentinţei atacate, prima instanţă stabilind în mod corect situaţia de fapt şi aplicând
în mod corespunzător dispoziţiile legale în materie.
Astfel, reclamantul din cauza de faţă a fost sancţionat disciplinar cu desfacerea contractului
individual de muncă începând cu data de 3 iulie 2013 în temeiul art. 248 lit.e, art. 61 lit. a, art. 62
alin. 2 şi 3, art. 247-252 din Codul Muncii, coroborat cu prevederile art. 210 lit.2 şi 206 punctele
2.2, 2.12, 2.19 din CCM pe anii 2013-2014, reţinându-se că se face vinovat de înstrăinarea mai mult
materiale din patrimoniul unităţii, manifestarea unui comportament necorespunzător, agresiv faţă de
146
salariaţii din subordine, injurii aduse acestora, folosirea personalului din subordine la diferite munci
acasă, în timpul programului de lucru.
Decizia de desfacere disciplinară a contractului de muncă a fost atacată în instanţă,
reclamantul solicitând, cu acea ocazie, anularea deciziei emisă de pârâtă, repunerea pe funcţia avută
anterior, plata drepturilor băneşti cuvenite pe perioada de la emiterea deciziei şi până la reintegrarea
în funcţia avută, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie de la data plăţii, precum şi daune
morale, materiale şi daune interese în sumă de 400.000 lei.
Prin sentinţa nr.63/2014 pronunţată de Tribunalul Gorj în data de 23 ianuarie 2014 în
dosarul nr.6642/95/2013, a fost admisă contestaţia formulată de acesta şi s-a dispus anularea
deciziei şi reintegrarea sa pe postul avut anterior emiterii acestei decizii; a fost obligată pârâta să
plătească reclamantului despăgubiri egale cu salariile indexate majorate şi reactualizate cuvenite de
la data concedierii şi până la reintegrare; au fost respinse celelalte capete de cerere.
Prin decizia civilă nr.1918/16 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosar
6642/95/2013 au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamant şi pârâtă împotriva
acestei sentinţe.
În prezenta cauză, reclamantul P.E.C. a chemat în judecată pe pârâţii G.I.(inginer în calitate
de director al UMC Roşiuţa) G.A., (sef serviciu RUA) S.E. (jurist) şi S.N. (contrabil şef) solicitând
obligarea acestora la plata sumei de 800.000 lei, reprezentând daune morale aduse onoarei
demnităţii sau reputaţiei sale, ca urmare a emiterii deciziei nr. 306/2 iulie 2013, de desfacere
disciplinară a contractului de muncă, ce a fost semnată de pârâţi.
Deci, în litigiul ce a format obiectul dosarului nr.6642/2013 al Tribunalului Gorj,
reclamantul P.E.C. a solicitat obligarea Societăţii la plata de daune morale ca urmare a desfacerii
contractului de muncă, iar în cauza dedusă judecăţii, a solicitat obligarea pârâţilor G.I., G.A. S.E. şi
S.N., semnatarii deciziei de desfacere a contractului de muncă, la plata daunelor morale, în esenţă,
cu motivarea că prin întocmirea şi semnarea acelui act, decizia de desfacere a contractului de
muncă, aceştia i-au creat un prejudiciu de imagine. Deşi este vorba de acelaşi obiect şi cauză,
nefiind îndeplinită condiţia triplei identităţi, şi cu referire la părţi, respectiv, pârâţi, în raport de
prevederile art. 431 alin. Noul Cod procedură civilă, în mod corect Tribunalul a respins excepţia
autorităţii de lucru judecat invocată de către pârâţi.
Însă, este relevant în soluţionarea prezentei cauze, că şi în litigiul anterior, mai ales în
motivarea apelului, reclamantul a invocat, în esenţă, aceleaşi motive pentru care angajatorul ar
trebui obligat la plata daunelor morale, iar cele două instanţe, de fond şi apel, au respins cererea
privind daunele morale şi, respectiv, apelul, cu motivarea că prejudiciul moral nu a fost dovedit, iar,
pe de altă parte, decizia contestată a fost anulată pentru vicii de formă (neregularităţi privind
cercetarea disciplinară, cuprinsul deciziei), nefiind analizat dacă reclamantul a săvârşit sau nu,
faptele reţinute în sarcina sa.
Este relevant ce s-a invocat şi ce s-a reţinut în cauza anterioară, deoarece, autoritatea de
lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie procesuală şi aceea de
prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre
părţi.
Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală, autoritatea de lucru judecat presupune tripla
identitate de elemente (obiect, părţi, cauză), ca mijloc de probă, efectul important al hotărârii se
manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte
litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit; aceasta înseamnă că
efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea
litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, asigurând, din nevoia de ordine
şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti, pe
aceeaşi chestiune litigioasă.
Această prezumţie a lucrului judecat, operează şi în cauza de faţă, sub aspectul neacordării
daunelor morale atunci când decizia contestată a fost anulată pentru vicii de formă (neregularităţi
privind cercetarea disciplinară, cuprinsul deciziei), în acest caz nefiind analizat şi stabilit dacă
147
reclamantul a săvârşit sau nu, faptele reţinute în sarcina sa şi, prin urmare, dacă pârâţii au întocmit
un înscris în mod defectuos (decizia de concediere) inserând în el învinuiri nereale la adresa
reclamantului, şi pe care angajatorul le-a folosit în scopul de a-l concedia, după cum susţine acesta,
în motivarea apelului.
Pe de altă parte, pârâţii din cauza de faţă au acţionat în calitate de reprezentanţi ai Unităţii
Miniere de Carieră, semnând astfel decizia de desfacere a contractului de muncă privindu-l pe
reclamant, şi nu în nume propriu, acesta fiind un argument în plus, că, practic, este vorba de aceeaşi
chestiune litigioasă, rezolvată anterior, în litigiul dintre reclamant şi angajatorul său, iar, în prezenta
cauză, se poartă între reclamant şi persoanele fizice care au reprezentat pe angajator cu ocazia
emiterii deciziei de desfacere a contractului de muncă, actul ce se invocă a fi cauza prejudiciului
moral suferit de reclamant.
De asemenea, în condiţiile în care nu au fost produse dovezi noi privind prejudiciul moral,
fiind formulate aceleaşi susţineri şi apărări, ca şi în cauza precedentă, şi sub acest aspect se poate
reţine prezumţia puterii de lucru judecat.
Oricum, prima instanţa a examinat cauza pe fond, reţinând o situaţie corectă, respectiv, că,
prin probele administrate în cursul cercetării judecătoreşti, reclamantul nu a dovedit că, urmare a
desfacerii contractului de muncă în baza deciziei nr. 306/2013 emisă de Societatea Complexul
Energetic Oltenia SA şi a semnării acesteia de către pârâţi, a suferit un prejudiciu moral.
Prejudiciul, ca element esenţial al răspunderii delictuale, constă în rezultatul, în efectul negativ
suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşită de o altă persoană, iar, pentru ca
prejudiciul să fie susceptibil de reparare, se cer a fi întrunite unele condiţii, şi anume: să fie cert şi
să nu fi fost reparat încă. Caracterul cert al prejudiciului presupune ca acesta este sigur atât în
privinţa existenţei, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare, nefiind susceptibil de reparare un
prejudiciu eventual care este lipsit de certitudine şi deci nu poate justifica acordarea de despăgubiri.
Cum, în speţă, astfel de dovezi privind un prejudiciu cert şi întinderea acestuia, datorat unei
fapte culpabile a pârâţilor, nu au fost produse, condiţiile răspunderii pentru daune morale, nu sunt
îndeplinite, iar soluţia de respingere a acţiunii, pronunţată de prima instanţă, este legală şi
temeinică.
Faţă de considerentele expuse, nu se justifică susţinerile şi criticile apelantului reclamant, ca
şi motive de apel - acestea vizând, în esenţă, abordarea soluţionării prezentului dosar prin prisma
dosarului nr. 6642/95/2013 - având în vedere legătura ce există între cele două cauze şi, mai mult
decât atât, instanţa nu a soluţionat cauza pe excepţie, ci pe fond, examinând în mod concret situaţia
din dosarul de faţă, în limitele investirii sale, evident, prin raportare la toate împrejurările pertinente
şi concludente pentru justa soluţionare a cauzei.
De asemenea, în ceea ce priveşte vânzarea unui apartament, de către reclamant, în
mod corect a reţinut Tribunalul, că un astfel de act de înstrăinare nu face dovada, prin el însuşi, al
vreunui prejudiciu moral suferit de reclamant, ca urmare a deciziei de concediere emisă şi semnată
de pârâţi, întrucât, după cum s-a arătat, în acest caz, nu poate opera o prezumţie de prejudiciu
moral, fiind obligatoriu a se dovedi o pierdere certă, de ordin moral, suferită de reclamant, ca
urmare a acţiunii pârâţilor, ceea ce nu este cazul în speţă. (Decizia civilă nr. 1374/17 Martie 2015 –
Secția I civilă, rezumat judecător Paula Păun).

12. Modificarea cererii de chemare în judecată, în raport cu stabilirea instanţei

competente să soluţioneze cauza, în reglementarea noului Cod de procedură civilă.

Textul art.204 alin.1 din noul Cod de procedură civilă, instituie un termen legal, imperativ,
până la care reclamantul poate să îşi modifice cererea, şi a cărui nerespectare este sancţionată cu
decăderea, respectiv, numai până la primul termen la care acesta este legal citat, fiind irelevant şi
dacă, pentru acest termen, pârâtul a fost legal citat, sau nu; înlăturarea sancţiunii decăderii şi a
nulităţii actelor de procedură efectuate peste termenul legal imperativ, este posibilă numai cu

148
acordul expres al tuturor celorlalte părţi, textul alin.3 al art.204 fiind fără echivoc, sub acest
aspect.
Prin urmare, textul art.204 alin.1, fiind imperativ „până la primul termen la care acesta este
legal citat”, el nu este susceptibil de interpretare în sensul că trebuie luat în calcul primul termen
în faţa instanţei competente să judece pricina, respectiv, în caz de ivire a unui conflict de
competenţă, primul termen stabilit, după soluţionarea conflictului de competenţă.

Prin cererea înregistrată la data de 17 decembrie 2013, pe rolul Tribunalului Dolj, sub nr.
16927/63/2013, reclamantul D.V.N. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Craiova, prin
primar, solicitând ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să fie obligat pârâtul să-i lase în deplină
proprietate şi liniştită posesie: - terenul în suprafaţă de 3.084 m.p. situat în Craiova, str. Dezrobirii,
nr. 21, judeţul Dolj, - terenul în suprafaţă de 408 m.p. situat în Craiova, str. Calea Bucureşti, nr. 91,
judeţul Dolj. - terenul în suprafaţă de 360 m.p. situat în Craiova, str. Calea Bucureşti, nr. 93, judeţul
Dolj.
Reclamantul a evaluat provizoriu obiectul acţiunii în revendicare, în vederea satisfacerii
obligaţiei de a timbra, la suma de 500.000 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 35/14.03.2014 pronunţată de Tribunalul Dolj, s-a admis excepţia
necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în
favoarea Judecătoriei Craiova.
La data de 03.04.2014, cauza declinată a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova sub
nr. 12039/215/2014, iar prin sentinţa civilă nr. 6931 din 14 mai 2014, Judecătoria Craiova a admis
excepţia necompetenţei materiale absolute a Judecătoriei Craiova.
A declinat competenţa soluţionării acţiunii în revendicare imobiliară formulată de
reclamantul D.V., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Craiova, prin primar, în favoarea
Tribunalului Dolj.
A constatat existenţa conflictului negativ de competenţă şi, în temeiul art.134 coroborat cu
art. 135 Noul Cod procedură civilă, a dispus înaintarea dosarului Curţii de Apel Craiova, în vederea
soluţionării conflictului de competenţă.
Prin sentinţa nr. 56/14.07.2014, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr.
1190/54/2014, a fost stabilită competenţa pentru soluţionarea acţiunii având ca obiect revendicare
imobiliară, formulată de reclamantul D.V.N împotriva pârâtului Municipiul Craiova, prin primar, în
favoarea Tribunalului Dolj.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Acţiunea în revendicare imobiliară face parte din categoria cererilor evaluabile în bani, ce
atrage incidenţa în cauză a dispoziţiilor procedurale care reglementează competenţa instanţelor după
valoarea obiectului cererii de chemare în judecată.
Potrivit art. 105 Noul Cod procedură civilă, în cererile având ca obiect un drept de
proprietate sau alte drepturi reale asupra unui imobil, valoarea lor se determină în funcţie de
valoarea impozabilă, stabilită potrivit legislaţiei fiscale. În cazul în care valoarea impozabilă nu este
stabilită sunt aplicabile dispozițiile art. 98 Noul Cod procedură civilă.
Dispoziţii similare se regăsesc şi în O.U.G. nr. 80/2013, la art. 31 alin. 3 menţionându-se că,
în cererile având ca obiect dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra unui imobil, taxa de
timbru se calculează în funcţie de valoarea impozabilă a bunului imobil. Dacă valoarea impozabilă
este contestată sau apreciată de instanţă ca vădit derizorie, taxarea cererilor se va face prin raportare
la grilele notariale cuprinzând valorile orientative ale proprietăţilor imobiliare.
Curtea constată că Tribunalul Dolj, investit cu acţiunea în revendicare imobiliară, nu şi-a
verificat competenţa materială în raport de valoarea impozabilă a terenurilor revendicate, ci de
valoare impozitului care ar fi datorat de reclamant, situaţie în care deveneau aplicabile dispozițiile
art.98 Noul Cod procedură civilă.
În condiţiile în care valoarea impozabilă nu a fost stabilită, nu erau incidente în cauză nici
dispozițiile art.31 alin.3 teza a doua din OUG nr.80/2013, reţinute de Judecătoria Craiova, când
149
instanţa putea aprecia că valoarea impozabilă este derizorie, iar taxarea să se facă prin raportare la
grilele notariale cuprinzând valorile orientative ale proprietăţilor imobiliare.
Potrivit art.98 alin.1 şi 3 Noul Cod procedură civilă, competenţa se determină după valoarea
obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere, iar în caz de contestaţie, valoarea se
stabileşte după înscrisurile prezentate şi explicaţiile date de părţi.
Valoarea obiectului cererii arătat în acţiune de către reclamant este de 500000 lei, valoare
care nu a fost contestată de părţi, situaţie în care competenţa materială trebuia stabilită după
valoarea obiectului cererii precizate de reclamant.
În raport de dispoziţiile art. 94 alin. 1 lit. a)-j) Noul Cod procedură civilă, care
reglementează competenţa materială a judecătoriei de a soluţiona în primă instanţă, cererile al căror
obiect este evaluabil sau neevaluabil în bani, (la litera j fiind menţionate cererile evaluabile în bani
în valoare de până la 200000 lei) şi art. 95 Noul Cod procedură civilă, care reglementează
competenţa materială a tribunalului, iar potrivit punctul 1 acesta soluţionează în primă instanţă toate
cererile care nu sunt date în competenţa altor instanţe, Curtea, în temeiul art. 135 alin. 4 Noul Cod
procedură civilă, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Dolj.
La data de 03.09.2014, cauza a fost trimisă Tribunalului Dolj - Secţia I Civilă pentru
continuarea judecăţii.
La data de 24.09.2014, reclamantul a formulat o cerere de modificare a obiectului acţiunii
introductive, solicitând, în subsidiar, în măsura în care imobilele sunt imposibil de restituit în
natură, obligarea pârâtului să-i achite contravaloarea bunurilor la valoarea actuală, pe care a indicat-
o provizoriu în cererea de chemare în judecată (500.000 lei).
În şedinţa publică din data de 26.09.2014, instanţa a pus în discuţia părţilor această cerere
modificatoare, constatând că a fost depusă peste termenul procedural prevăzut de art. 204 alin. 1
N.C.P.C., respectiv după primul termen de judecată la care reclamantul a fost legal citat -
14.03.2014.
Reprezentantul convenţional al pârâtului, consilier juridic P.N., prezent în şedinţa publică, a
declarat în mod expres, că nu este de acord cu modificarea cererii de chemare în judecată, formulată
cu nerespectarea termenului legal, motiv pentru care, văzând dispoziţiile art. 204 alin. 3 N.C.P.C.,
instanţa a aplicat sancţiunea decăderii reclamantului din dreptul de a-şi modifica cererea de chemare
în judecată, fiind incidente dispoziţiile art. 185 alin. 1 N.C.P.C., situaţie în care actul de procedură
în discuţie, făcut peste termen, este lovit de nulitate.
În aceeaşi şedinţă publică din 26.09.2014, pârâtul, prin reprezentant, a invocat excepţia
inadmisibilităţii acţiunii, motivând că imobilul a fost preluat în mod abuziv, astfel că trebuia urmată
procedura specială a Legii nr. 10/2001.
În cauză, a fost încuviinţată, la cererea reclamantului, proba cu înscrisuri şi cu mărturisirea
pârâtului, dar şi proba cu expertiza tehnică în specialitatea topografie-cadastru, fiind numit expert
Catrinoiu Adrian, care a depus raportul de expertiză la data de 04.12.2014, iar la data de 31.03.2015
a depus suplimentul la raport, în urma unor obiective suplimentare stabilite din oficiu de către
instanţă.
La termenul de judecată din data de 10.04.2015, instanţa a invocat din oficiu excepţia lipsei
calităţii procesuale pasive a pârâtului, cu privire la cererea în revendicare a suprafeţelor de 355 m.p.
şi 987 m.p. teren, astfel cum au fost identificate prin suplimentul raportului de expertiză şi schiţa
anexă a acestuia.
Prin sentinţa civilă nr. 204 din data de 17 aprilie 2015, pronunţată de Tribunalul Dolj –
Secţia I Civilă în dosarul numărul 16927/63/2013, s-a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de
chemare în judecată, invocată de pârât în şedinţa publică din data de 26.09.2014, ca neîntemeiată;
s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Craiova, referitor la
capătul de cerere având ca obiect revendicarea suprafeţei de 355 mp teren şi a suprafeţei de 987
mp teren, invocată din oficiu în şedinţa publică din data de 10.04.2015; s-a respins capătul de
cerere având ca obiect revendicarea suprafeţei de 355 mp teren şi a suprafeţei de 987 mp teren, ca
fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; s-a respins petitul având ca
150
obiect revendicarea suprafeţei de 2.510 mp teren, ca neîntemeiat. În consecinţă, s-a respins în
întregul ei cererea de chemare în judecată, având ca obiect "revendicarea imobiliară" a suprafeţei
totale de 3.852 mp teren intravilan, formulată de către reclamantul D.V.N., împotriva pârâtului
Municipiul Craiova reprezentat legal prin primar.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele :
1. Excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată
Pârâtul a invocat această excepţie procesuală, de fond, absolută şi peremptorie, apreciind că
reclamantul trebuia să-şi valorifice dreptul în temeiul Legii nr. 10/2001, ce reprezintă o lege
specială de reparaţie, motivându-se că terenurile în litigiu au fost preluate în mod abuziv de către
stat.
În cauză, nu se poate reţine ca fiind întemeiat acest mijloc de apărare, deoarece se observă că
terenurile revendicate au intrat în patrimoniul Statului Român ca urmare a donaţiei făcute de numiţii
D.L.V.V, D.G.I., D.M. şi D.N., prin contractul de donaţie autentificat sub nr. 9740/16.11.1978 de
fostul Notariat de Stat Judeţean Dolj.
Calea dreptului comun aleasă de reclamant, respectiv acţiunea clasică în revendicare
imobiliară, întemeiată pe dispoziţiile art. 563 din noul Cod civil, este admisibilă, deoarece
contractul de donaţie a fost desfiinţat cu efect retroactiv, ca urmare a constatării nulităţii absolute a
acestui act juridic, prin sentinţa civilă nr. 12714/17.09.2008, pronunţată de Judecătoria Craiova în
dosarul nr. 2116/215/2008, rămasă definitivă prin anularea ca netimbrat a apelului, conform deciziei
civile nr. 150/03.03.2009 a Tribunalului Dolj, şi irevocabilă prin nerecurare.
În anul 2009, când a rămas definitivă şi irevocabilă sentinţa civilă nr. 12714/17.09.2008,
reclamantul nu se mai afla în termenul de 6 luni în care putea formula notificarea conform Legii nr.
10/2001, termen de decădere prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001 şi
împlinit la data de 14.02.2002.
Cererea în nulitate absolută este o cerere imprescriptibilă, deci care poate fi formulată
oricând, iar dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu prevăd condiţia de a se fi solicitat declararea nulităţii
absolute a unui contract de donaţie, cum a fost cel în cauză, anterior apariţiei acestui act normativ
special sau în cadrul termenului de decădere de 6 luni, prelungit succesiv, aşa cum s-a arătat mai
sus.
Dacă nu s-ar recunoaşte dreptul reclamantului de a uza de acţiunea clasică în revendicare,
întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, ar însemna să nu se dea eficienţă sau să nu se
recunoască efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (sentinţa civilă nr.
12714/17.09.2008), ceea ce este de neconceput în sistemul de drept al unei ţări democratice,
moderne şi europene, cum este România.
În consecinţă, în baza art. 248 alin. 1 N.C.P.C., instanţa a respins, ca fiind neîntemeiată,
excepţia inadmisibilităţii cererii, invocată de către pârât.
2. Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Craiova, referitor la
capătul de cerere având ca obiect revendicarea suprafeţelor de 355 m.p. şi 987 m.p.
Astfel cum rezultă din suplimentul raportului de expertiză depus la data de 31.03.2015,
suprafeţele de 355 m.p. şi 987 m.p. teren, sunt ocupate de blocuri de locuinţe particulare, deci nu
fac parte din domeniul public sau privat al municipiului Craiova, deoarece reprezentă bunuri
accesorii în raport cu clădirea, potrivit art. 546 din noul Cod civil.
În aceste condiţii, cele două suprafeţe nu se află în posesia pârâtului, ci a persoanelor fizice
sau juridice ce au calitatea de proprietari ai spaţiilor de locuit sau care au altă destinaţie din
condominiile, implicit asupra terenurilor pe care sunt edificate clădirile, deci aceşti particulari sunt
chiar titularii unui drept de coproprietate comună forţată asupra terenului în condiţiile art. 632, 633
coroborate cu art. 648 alin. 2 şi art. 649 alin. 1 lit. a) din noul Cod civil.
Drept urmare, se constată că pârâtul nu este posesorul acestor două suprafeţe de teren, pentru
a fi obligat în cererea având ca obiect revendicare imobiliară, ceea ce presupune că nu există
identitate între persoana acestuia şi subiectul pasiv al raportul juridic litigios, nefiind îndeplinite
astfel condiţiile prevăzute de art. 36 N.C.P.C.
151
 Pentru aceste motive, în baza art. 248 alin. 1 N.C.P.C., instanţa a admis excepţia lipsei
calităţii procesuale pasive, invocată din oficiu, consecinţa fiind respingerea acestui capăt de cerere,
ca fiind formulat împotriva unei persoane care nu are legitimitate procesuală pasivă.
3. Pe fond, în ceea ce priveşte petitul având ca obiect revendicarea suprafeţei de 2.510 m.p.
teren, instanţa observă că acest bun face parte din domeniul public al mun. Craiova, conform H.G.
nr. 141/2008, reprezentând trotuar şi carosabil aparţinând străzii Dezrobirii, parcare, zonă verde,
alei acces blocuri, astfel cum a precizat expertul Catrinoiu Adrian în suplimentul raportul de
expertiză, depus la 31.03.2015.
Aşadar, pârâtul exhibă un titlu de proprietate cu privire la această suprafaţă de teren, nefiind
un simplu posesor sau persoană care deţine bunul fără drept, calităţi cerute de dispoziţiile art. 563
alin. 1 din noul Cod civil, pentru admisibilitatea acţiunii în revendicare, ci este chiar titularul
dreptului de proprietate publică, drept absolut care, conform art. 861 alin. 1 din noul Cod civil, este
inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil, acesta având ca efect paralizarea acţiunii în revendicare
imobiliară promovată de către reclamant.
În cauză, potrivit dispoziţiilor legale, pârâtul are chiar calitatea de proprietar al suprafeţei de
teren de 2.510 m.p. care este de uz şi interes public, reprezentând trotuarul şi carosabilul unei străzi
publice, parcare, zonă verde şi alei de acces către blocuri.
În această situaţie, bunul revendicat nu poate fi restituit în natură, dat fiind caracterul
insesizabil al dreptului de proprietate publică, reclamantul fiind îndreptăţit, eventual, la restituirea,
prin echivalent, sub forma unor despăgubiri, în condiţiile art. 566 alin. 1 din noul Cod civil.
Drept urmare, apreciind ca fiind neîntemeiată cererea în revendicarea terenului în suprafaţă
de 2.510 m.p., astfel cum a fost identificat prin suplimentul raportului de expertiză şi schiţa anexă
(filele 142, 143 dosar), tribunalul a respins-o, observând în acest sens dispoziţiile art. 563 din noul
Cod civil.
Pentru toate considerentele expuse, instanţa a respins în întregul ei cererea de chemare în
judecată, având ca obiect "revendicarea imobiliară" a suprafeţei totale de 3.852 mp teren intravilan,
formulată de către reclamantul D.V.N. împotriva pârâtului Municipiul Craiova reprezentat legal
prin primar.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel reclamantul.
Prin decizia civilă nr. 4124/29 septembrie 2015, pronunţată în dosar nr. 16927/63/2013,
Curtea de Apel Craiova a admis apelul şi a anulat sentinţa; a respins excepţia inadmisibilităţii
cererii de chemare în judecată, invocată de pârât, în şedinţa de judecată din 26 septembrie 2014; a
respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Craiova, privind capătul
de cerere având ca obiect revendicarea suprafeţelor de teren de 355 mp şi 987 mp, invocată din
oficiu, în şedinţa de judecată din 10 aprilie 2015; a respins cererea de chemare în judecată având
ca obiect revendicare teren, privind restituirea în natură a terenului în suprafaţă totală de 3852 mp
- teren intravilan situat în municipiul Craiova, judeţul Dolj, identificat prin raportul de expertiză
întocmit de expert Catrinoiu Adrian - ca neîntemeiată. A admis în parte cererea privind cheltuielile
de judecată şi a obligat intimatul pârât Municipiul Craiova, la 3000 lei cheltuieli de judecată, către
apelantul reclamant, motivând următoarele:
Referitor la criticile apelantului reclamant, ce vizează aplicarea sancţiunii decăderii din
dreptul de a modifica acţiunea, dispusă de instanţa de fond prin încheierea de şedinţă din 26
septembrie 2014, Curtea le apreciază ca nefondate, pentru considerentele ce urmează:
Astfel, în noua reglementare a codului de procedură civilă, întreaga procedură de sesizare a
primei instanţe, prevăzută de art.192-210 din Codul de procedură civilă, tinde să asigure celeritatea
soluţionării procesului, între altele, şi prin responsabilizarea părţilor, în stabilirea pretenţiei concrete
dedusă judecăţii şi evitarea formulării de noi solicitări, modificări şi precizări, aduse cererii iniţiale
de chemare în judecată.
În acest context, textul art.204 alin.1 din noul Cod de procedură civilă, instituie un termen
legal, imperativ, până la care reclamantul poate să îşi modifice cererea, şi a cărui nerespectare este
sancţionată cu decăderea, respectiv, numai până la primul termen la care acesta este legal citat, fiind
152
irelevant şi dacă pârâtul a fost legal citat la acest termen, sau nu; înlăturarea sancţiunii decăderii şi a
nulităţii actelor de procedură efectuate peste termenul legal imperativ, este posibilă numai cu
acordul expres al tuturor celorlalte părţi, textul alin.3 al art.204 fiind fără echivoc, sub acest aspect.
Prin urmare, textul art. 204 alin.1, fiind imperativ „până la primul termen la care acesta este
legal citat‖, el nu este susceptibil de interpretare în sensul susţinerilor apelantului reclamant,
respectiv că trebuie luat în calcul primul termen în faţa instanţei competente să judece pricina, în
speţă, 26 septembrie 2014, care a fost primul termen stabilit, după soluţionarea conflictului de
competenţă.
Această interpretare nu va fi primită şi prin prisma dispoziţiilor art.131 din noul Cod de
procedură civilă, care prevede că verificarea competenţei se face la primul termen de judecată la
care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, deci textul se referă la procedura completă cu
toate părţile din dosar, şi nu numai cu reclamantul, de unde rezultă şi intenţia legiuitorului, de
efectuarea oricăror modificări de cereri, anterior stabilirii instanţei competente cu judecarea cauzei.
De altfel, chiar elementele cererii de chemare în judecată, între care şi obiectul, modificat
sau nu, determină stabilirea instanţei competente cu soluţionarea cauzei.
În speţă, chiar prin regulatorul de competenţă s-a stabilit competenţa de soluţionare a acţiunii
în revendicare imobiliară, în favoarea Tribunalului. Ca atare, chiar dacă este reală susţinerea
apelantului reclamant, în sensul că modificarea de acţiune s-a depus când dosarul era pe rol la
Judecătoria Craiova - instanţă investită de Tribunal cu soluţionarea cauzei - deci anterior stabilirii
instanţei competente, Curtea de Apel, prin regulatorul de competenţă nu a avut în vedere această
modificare a cererii de chemare în judecată, intervenită la cea de a doua instanţă, ci a investit
Tribunalul Dolj cu soluţionarea acţiunii în revendicare imobiliară, astfel cum a fost formulată prin
cererea iniţială de chemare în judecată, adresată Tribunalului.
În ceea ce priveşte susţinerea apelantului reclamant, cu referire la incidenţa art.204 alin.2
pct.4 din Noul Cod de procedură civilă, aşa încât, nu era nevoie de acordul pârâtului, de asemenea
se apreciază, de Curte, ca neîntemeiată, întrucât textul vizează înlocuirea unei cereri în constatare cu
o cerere în realizarea dreptului, sau invers, atunci când cererea în constatare este admisibilă, ceea ce
nu este cazul în speţă.
Astfel, în fapt, modificarea cererii pârâtului constă în a se constata de către instanţă,
imposibilitatea restituirii în natură a terenului şi astfel, imobilul să fie restituit prin echivalent.
Acţiunea reclamantului este una în realizare, care nu s-a înlocuit cu una în constatare, sau
invers, întrucât, art.35 din noul Cod de procedură civilă, prevede că cel care are interes poate să
ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, şi nu unui fapt (al imposibilităţii restituirii în
natură, datorată afectaţiunii terenului, astfel cum rezultă din expertiză) şi, mai mult, cererea nu
poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege, în
speţă, chiar instanţa de fond făcând trimitere la o altă cale de realizare a dreptului, cum ar fi, în
despăgubiri ; pe de altă parte, chiar textul art.204 alin.2 pct.4 din noul Cod de procedură civilă,
condiţionează în mod expres posibilitatea înlocuirii cererii în constatare, printr-o cerere în realizare
sau invers, de admisibilitatea cererii în constatare.
În consecinţă, Curtea reţine că cererea reclamantului, formulată, fie la judecătorie, fie la
tribunal, oricum după primul termen când a fost legal citat la Tribunalul Dolj – instanţa căreia i s-a
adresat cu cererea de chemare în judecată – este o cerere de modificare a acţiunii introductive de
instanţă, în sensul prevăzut de lege şi, prin urmare, îi sunt aplicabile prevederile art.204 alin.1 din
noul Cod de procedură civilă, respectiv sancţiunea decăderii în condiţiile în care a fost formulată
peste termenul prevăzut de acest text de lege şi nu are acordul expres al pârâtului. Este vorba de o
modificare a cererii în revendicare, într-o cerere cu caracter alternativ sau subsidiar, respectiv, în
revendicare sau despăgubiri, care nu a fost formulată în condiţiile impuse de noul Cod de procedură
civilă, aşa încât, aplicarea sancţiunii decăderii din dreptul de modificare a acţiunii, de către prima
instanţă, prin încheierea din 26 septembrie 2014, este o soluţie legală, sub acest aspect neexistând
motive de nelegalitate sau netemeinicie a hotărârii Tribunalului.

153
 În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, cu referire la
suprafeţele de teren de 355 mp. şi, respectiv, 987 mp., ce fac parte din suprafaţa totală de teren
revendicată, de 3852 mp., criticile apelantului reclamant sunt pe deplin întemeiate.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 12714 din 17 septembrie 2008, definitivă şi irevocabilă,
pronunţată în dosar nr. 2116/215/2008 – ataşat prezentului dosar – Judecătoria Craiova a admis
acţiunea formulată de acelaşi reclamant, împotriva aceluiaşi pârât, Municipiul Craiova prin primar,
şi a constatat nulitatea absolută a contractului de donaţie autentificat sub nr.9740/16.11.1978, de
fostul Notariat de Stat Judeţean Dolj – contract având ca obiect suprafeţele de teren ce fac obiectul
prezentei acţiuni în revendicare – reţinând că terenurile ce au făcut obiectul contractului de donaţie,
respectiv, prezentei acţiuni în revendicare, aparţin domeniului public al municipiului Craiova,
situaţie în care numai această unitate administrativ-teritorială are calitate procesuală pasivă în
cauză, fiind reprezentată prin primar, motiv pentru care s-a şi respins acţiunea faţă de alţi pârâţi
chemaţi în judecată, pentru lipsa calităţii procesuale pasive a acestora.
Soluţia pronunţată de instanţă, sub acest aspect, în acel dosar, a avut la bază chiar actele
emise de pârât, între care, la solicitarea instanţei, adresa nr.100136/01.08.2008 a Primăriei
Municipiului Craiova – Direcţia Patrimoniu – Serviciul Evidenţă Domeniu Public şi Privat (fila 64
dosar), în care se precizează expres, cu referire la regimul juridic al terenurilor în litigiu, că
imobilele menţionate (Craiova, str. Calea Bucureşti nr.91; Craiova, str. Calea Bucureşti nr.93;
Craiova str. Dezrobirii nr.21), în suprafaţă de 408 mp., 360 mp., 3084 mp. – în total 3852 mp,
aparţin domeniului public al municipiului Craiova, în conformitate cu prevederile art.7 lit. d) din
Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi
completările ulterioare şi în temeiul contractului de donaţie. De altfel, chiar şi D.G.F.P. Dolj, pentru
Statul Român, a susţinut în această cauză, că terenurile în litigiu fac parte din domeniul public al
Municipiului Craiova (v. întâmpinarea depusă în faza apelului).
În raport de sentinţa civilă nr.12714/17nseptembrie 2008 a Judecătoriei Craiova, Curtea
apreciază că în cauză operează efectele autorităţii de lucru judecat produse de o hotărâre irevocabilă
anterioară.
Aceasta, deoarece, efectul pozitiv al lucrului judecat (ca şi cel negativ) se manifestă pe
planul relativităţii efectelor hotărârilor judecătoreşti, întrucât autoritatea de lucru judecat presupune
(indiferent de forma în care se manifestă – ca excepţie procesuală sau ca prezumţie de adevăr),
existenţa aceloraşi părţi, între care să fi purtat dezbaterea judiciară anterioară, de o manieră care să
nu mai poată fi contrazisă ulterior. Prezumţia lucrului judecat înseamnă că subzistă identitatea de
părţi şi chestiune litigioasă (ceea ce înseamnă că poate să nu existe suprapunere de obiect sau cauză,
dar acestea să aibă strânsă legătură cu cele dezlegate jurisdicţional anterior), spre deosebire de
excepţia autorităţii de lucru judecat, care implică tripla identitate, de părţi, obiect şi cauză, şi care
împiedică o nouă judecată.
Este vorba, în consecinţă, de o opozabilitate a efectelor obligatorii şi a lucrului judecat,
văzută în interiorul hotărârii sub forma relativităţii, în relaţia dintre părţi, spre deosebire de
opozabilitatea care funcţionează „la exteriorul hotărârii‖, faţă de terţi, o astfel de analiză fiind
frecvent întâlnită în jurisprudenţa şi practica judiciară (v.dec.875/25 martie 2015 a ICCJ).
Prin urmare, fiind stabilit în mod irevocabil printr-o hotărâre judecătorească – într-un litigiu
purtat între aceleaşi părţi şi în strânsă legătură cu litigiul de faţă, vizând acelaşi obiect material – că
terenul în litigiu aparţine domeniului public al municipiului Craiova şi că această unitate
administrativ–teritorială are calitate procesuală pasivă în acea cauză, ce viza nulitatea contractului
de donaţie şi, implicit, dreptul de proprietate cu privire la acelaşi teren, ca şi cel din cauza de faţă,
Curtea reţine că şi în prezenta cauză, Municipiul Craiova are calitate procesuală pasivă pentru
întreaga suprafaţă de teren revendicată, teren ce face parte din domeniul public al pârâtului.
Pe de altă parte, nici probele administrate în prezenta cauză, cu referire la acte, nu sunt de
natură să facă dovada lipsei calităţii procesuale a pârâtului, pentru o parte din terenul revendicat,
mai exact, terenul ocupat de blocurile de locuinţe, această apărare a pârâtului constituind, în fapt,
numai o susţinere nedovedită. Astfel, ca răspuns la solicitarea Tribunalului, privind regimul juridic
154
al terenului, prin adresa nr. 40670 din 26 martie 2015, fila 140 dosar fond, Primăria Craiova, prin
aceeaşi Direcţie de Patrimoniu, Serviciul Patrimoniu, Compartiment Cadastru, trimite un răspuns
incomplet şi aparent contradictoriu faţă de poziţia avută în dosarul anterior, respectiv că terenul face
parte parţial din domeniul municipiului Craiova, reprezentând trotuar şi carosabil, parcare, zonă
verde, alei acces blocuri, conform HG 141/2008, şi parţial ocupat de blocuri de locuinţe colective
(fără a preciza, însă, regimul juridic al terenului ocupat de blocuri de locuinţe).
Or, astfel de situaţie de fapt, cum ar fi existenţa unor blocuri de locuinţe pe terenul în litigiu,
confirmată de altfel şi prin expertiză, necoroborată cu acte privind regimul juridic al terenului, nu
sunt de natură să atragă exonerarea de răspundere de orice natură, a municipiului Craiova, pe
excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, şi atragerea răspunderii altor persoane fizice sau juridice,
eventual a prezumtivilor proprietari ai apartamentelor din blocurile respective, în condiţiile în care
terenul a fost preluat de la stat, prin unitatea administrativ teritorială, în prezent municipiul Craiova,
intrând în patrimoniul public al acestuia.
Faţă de considerentele expuse, Curtea, reţinând că municipiul Craiova are calitate procesuală
pasivă pentru întreaga suprafaţă de teren ce face obiectul revendicării, apreciază soluţia
Tribunalului - de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, referitor la
capătul de cerere având ca obiect revendicarea suprafeţei de 355 mp. teren şi a suprafeţei de 987
mp. teren şi nesoluţionarea pe fond a cauzei, şi cu privire la aceste două suprafeţe de teren - ca
nelegală şi netemeinică, sub acest aspect fiind incidente prevederile art.480 alin. 3 Cod procedură
civilă, care impun anularea sentinţei, respingerea excepţiei şi evocarea fondului cu privire şi la cele
două suprafeţe de teren, de 355 mp. şi, respectiv, 987 mp.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, cu referire la acţiunea în revendicare pentru întreaga
suprafaţă de teren, de 3852 mp., situată în intravilanul municipiului Craiova, astfel cum a fost
identificată prin raportul de expertiză întocmit în cauză, Curtea apreciază că acţiunea este
neîntemeiată, pentru considerentele ce succed:
Astfel, potrivit art.555 din Codul civil, proprietatea privată este dreptul titularului de a
poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege.
În speţă, efectul constatării nulităţii actului de transmitere a proprietăţii autorului
reclamantului, către stat (contractul de donaţie), prin hotărâre judecătorească definitivă şi
irevocabilă, este revenirea acelei proprietăţi, în speţă, a terenului în litigiu, în patrimoniul autorului
reclamantului, astfel încât, sub acest aspect, titlul reclamantului, ca şi dovadă a dreptului de
proprietate asupra terenului, nu mai poate fi contestat; prin urmare, reclamantul deţine titlu de
proprietate pentru terenul în litigiu, respectiv, actul de donaţie nr.197/1890.
Însă, în acelaşi timp, în prezent, indiferent de modalitatea în care s-a ajuns la această situaţie,
este o certitudine faptul că întreaga suprafaţă de teren ce face obiectul revendicării, este de uz şi
interes public - blocuri de locuinţe, trotuarul şi carosabilul unei străzi publice, parcare, zonă verde şi
alei de acces către blocuri, după cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză - fiind
imposibilă restituirea în natură., aspect necontestat de către reclamant.
Cum, potrivit art.563 Cod civil, acţiunea în revendicare este mijlocul juridic prin care
proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl
deţine, tocmai în scopul de a-şi exercita atributele dreptului de proprietate prevăzute de art.555 Cod
civil, respectiv, dreptul de a poseda, de a folosi şi dispune de acel bun, în mod exclusiv, absolut şi
perpetuu, iar, în speţă, aceste atribute nu pot fi exercitate de către reclamant, înseamnă că acţiunea
în revendicare, chiar în prezenţa unui titlu de proprietate, nu se justifică, neavând ca finalitate
tocmai scopul pentru care a fost prevăzută de lege.
Atâta timp cât această cale legală este prevăzută de legiuitor, special pentru a intra în posesia
bunului, iar, în speţă, despre acest scop al legii, este cunoscut că nu poate fi adus la îndeplinire, atât
pe parcursul procesului, cât şi la data pronunţării hotărârii, înseamnă că acţiunea reclamantului, care
nu are, ca şi scop, intrarea în posesia terenului său, nu se regăseşte în cerinţele art. 563 Cod civil,
care reglementează acţiunea în revendicare, respectiv, restituirea în natură a bunului.

155
 Prin urmare, dată fiind situaţia din teren, reclamantul, nu poate să-şi valorifice dreptul de
proprietate ce rezultă din titlul său de proprietate, pe calea acţiunii în revendicare, aşa încât, din
acest punct de vedere, este irelevant ca, în acest cadru procesual, să se mai compare titlurile părţilor,
operaţiune specifică şi obligatorie numai atunci când trebuie stabilit titularul titlului care urmează să
exercite atributele dreptului de proprietate, între care şi intrarea în posesia bunului.
Ca atare, având în vedere că, în speţă, dreptul de proprietate oricum nu poate fi valorificat pe
calea acţiunii în revendicare, respectiv prin restituirea în natură a bunului, aşa încât, din acest motiv,
art.563 Cod civil nu este incident în cauză, susţinerile apelantului reclamant, în sensul că între cele
două titluri, cel al reclamantului este preferit titlului pârâtului, sunt irelevante sub aspectul
soluţionării cererii în revendicare teren.
Pentru considerentele arătate, cu referire la acţiunea în revendicare, care nu pun în discuţie
nevalabilitatea titlului de proprietate al reclamantului, mai exact, nu se contestă titlul de proprietate,
mai ales având în vedere hotărârea judecătorească de constatare a nulităţii actului de înstrăinare,
către Stat – ci imposibilitatea restituirii în natură a terenului revendicat, Curtea urmează să respingă
acţiunea în revendicare şi apreciază inutil a analiza celelalte critici şi susţineri ale apelantului
reclamant, referitoare la titlurile părţilor, prin prisma părţii îndreptăţite la restituirea în natură a
terenului.
Curtea nu va primi nici susţinerile apelantului reclamant, în sensul că imposibilitatea punerii
în executare a hotărârii, prin restituirea în natură a terenului, nu trebuie să intereseze în faza de
judecată a cauzei, fiind o chestiune de executare a hotărârii, ocazie cu care se va proceda la
executarea prin echivalent.
Aceasta, deoarece, scopul final al oricărui proces civil este valorificarea în concret a
dreptului pretins şi obţinut printr-o hotărâre judecătorească, ceea ce înseamnă şi punerea în
executare a hotărârii, care confirmă dreptul pretins în modalitatea solicitată şi prevăzută expres în
dispozitivul respectivei hotărâri.
Pe de altă parte, la pronunţarea hotărârii, instanţa are în vedere elementele şi împrejurările
concrete ce rezultă pe parcursul judecăţii, şi nu elemente viitoare privind eventuale alte modalităţi
de punere în executare. Dimpotrivă, sub acest aspect, instanţa are în vedere tocmai pronunţarea unei
hotărâri posibil a fi pusă în executare în modalitatea dispusă, şi nu în ale modalităţi; aceste alte
modalităţi de punere în executare a unei hotărâri judecătoreşti, trebuie să fie determinate de cauze şi
împrejurări intervenite ulterior pronunţării hotărârii şi necunoscute pe parcursul judecăţii.
Faţă de considerentele expuse, având în vedere că prima instanţă, în parte, nu a intrat în
cercetarea fondului acţiunii în revendicare, respingând acţiunea pentru lipsa calităţii procesuale a
pârâtului, în baza art.480 alin.3 teza I Cod procedură civilă, se impune admiterea apelului şi
anularea sentinţei.
Constatând neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, pentru o parte
din terenul revendicat, respectiv, suprafeţele de teren de 355 mp şi 987 mp, însuşind critica
apelantului sub acest aspect, Curtea respinge această excepţie şi se pronunţă pe fondul cauzei,
pentru întregul teren revendicat.
Pentru considerentele arătate, constatând neîntemeiată acţiunea în revendicare teren, pentru
întreaga suprafaţă ce face obiectul acţiunii, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Craiova, prin
primar, Curtea respinge, ca atare, acţiunea în revendicare.
Constatând că instanţa de apel nu a fost investită cu examinarea sentinţei, sub aspectul
excepţiei inadmisibilităţii acţiunii – eventual, în raport de prevederile art.461 alin.2 Cod procedură
civilă – Curtea menţine soluţia pronunţată de prima instanţă sub acest aspect, respingând această
excepţie.
În baza art.453 alin.2 Cod procedură civilă, ca urmare a admiterii în parte a criticilor
apelantului reclamant, admiterii apelului, anulării sentinţei şi modificării în consecinţă a soluţiei
pronunţată de prima instanţă, Curtea apreciază că apelantul reclamant este îndreptăţit la plata, în
parte, a cheltuielilor de judecată ocazionate de proces, respectiv, 3000 lei, ce reprezintă, în parte,.

156
onorariul de avocat, conform chitanţei avocaţionale, fila 111 dosar fond, celelalte cheltuieli–taxa de
timbru şi onorariu de expertiză – vizând exclusiv cererea în revendicare teren, care se respinge.
( Decizia civilă nr. 4124/29 sept. 2015 – Secția I civilă, rezumat judecător Paula Păun )

13. Suspendarea cauzei potrivit art. 244 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă; perimare,
condiţii de admisibilitate - art.248 Cod civil.

Întrucât dosarul având ca obiect Legea nr.10/2001 a fost suspendat până la soluţionarea
capetelor de cerere formulate de reclamanţi, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a
contractelor de vânzare cumpărare referitoare la apartamentele situate în imobilul respectiv şi
revendicate de către aceştia, cursul perimării este suspendat potrivit dispozițiilor art.250 alin.1
Cod procedură civilă, cât timp dăinuieşte suspendarea judecăţii pronunţată de instanţă, în cazurile
prevăzute de art.244 Cod procedură civilă, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruinţă
a părţilor, chiar dacă acţiunea în constatare nulitate act a făcut obiectul unor dosare diferite.
Aceasta întrucât prin încheierea din data de 04.09.2012 Tribunalul Mehedinţi în dosarul
nr.5552/101/2012 a dispus suspendarea judecării cauzei, conform dispozițiilor art.244 alin.1 pct. 1
Cod procedură civilă, până la soluţionarea irevocabilă a capătului de cerere disjuns având ca
obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare ce rezultă din cererea
intitulată de reclamanţi „întregirea plângerii”, depusă la data de 08.09.2009 şi aflată la fila 587 în
dosarul 2137/2004
Prin urmare, cauza a fost suspendată până la soluţionarea acestui capăt de cerere astfel
încât cursul perimării este suspendat până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunilor ce
formează obiectul dosarelor nr. 8888/225/2013 al Judecătoriei şi nr.4802/101/2015 al Tribunalului

Tribunalul Mehedinţi, prin sentinţa civilă nr.276 din 09.10.20109 a admis excepţia lipsei
capacităţii de folosinţă a contestatorului I.V..A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a
intimatelor Prefectura …… şi R.A.-L.SA ...A respins contestaţia formulată de contestatori, în
contradictoriu cu intimaţii Primăria Municipiului ………, S.C. M. S.A.,….. S.C.-A. Com 95 –
…,S.C. - Banca C. - S.A. reprezentat prin lichidator P. W. C.B. R. S. Ipurl cu,chemaţii în garanţie
A, S.C. C. S.A.- şi intervenienţii V.M. V.D., SDA, S.G.S. ,B.V., B.A., S.N. şi S.A. (decedaţi cu
moştenitor S.A.) şi L.I. (decedat cu moştenitor L.E.), precizată la data de 11.01.2008.
A respins cererile de chemare în garanţie formulate de SC.M.SA., B C Bucureşti prin
lichidator P. W. C.B. R. S Ipurl - Bucureşti, SC A.C 95.A respins cererile de intervenţie în nume
propriu formulate de V.M.,V.D., B.V. şi B.A., L.I. (decedat cu moştenitor L.E.), S.N. şi S.A.
(decedaţi cu moştenitor S.A.), S.G.S şi S.A.
La data de 31.03.2014, contestatorii s-au adresat Tribunalului Mehedinţi cu plângere
împotriva dispoziţiei nr.31/01.03.2004 emisă de R.A.L…. şi în contradictoriu cu intimatele Primăria
…, Prefectura ., B.C SA Bucureşti, SC C.A. 95 SRL , SC.M.SA.
In motivarea contestaţiei, au arătat că RA L. a omis să se pronunţe cu privire la transmiterea
în proprietatea lor a apartamentului cu două camere şi hol deţinut de către … sau să le comunice
dacă se află în administrarea Primăriei … şi să transmită notificarea la această instituţie.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel contestatorii, criticând-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie, arătând că în mod greşit prima instanţă a reţinut ca întemeiată excepţia calităţii lipsei
procesuale pasive a intimatei R.A.L.
Prin decizia civilă nr. 40/15.02.2010 Curtea de Apel Craiova a admis apelul, a desfiinţat
sentinţa civilă nr.276 din 09.10.2009, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi – Secţia Civilă, în dosarul
nr.30/101/2014 şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de fond .
Tribunalul Mehedinţi prin sentinţa civilă nr.618 din 08.11.2010, pronunţată în dosar
nr.3664/101/2010 a respins excepţiile de prematuritate invocată de AVAS, lipsă calitate procesuală

157
invocate de RA Lotus şi Prefectura şi nulitate pentru lipsa obiectului cererii invocată de SC Banca
C. SA.
A admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu intimaţii
Primăria Municipiului … - Serviciul Public de Administrare şi Gestionare a Domeniului Public şi
Privat al Municipiului …, S.C. M. S.A., S.C.-A.C 95 –, BANCA C.-SA-PRIN LICHIDATOR
P.W.C.B.R.S.I. BUCUREŞTIi, chemaţii în garanţie AVAS Bucureşti, S.C. -C-S.A.- şi intervenienţii
V.M., V.D., S.D.A, S.G.S., B.V., B.A., S.N. şi S.A. ( decedaţi cu moştenitor S.D.A.) şi L.I. (decedat
cu moştenitori L.E, L.D, L.C)
A obligat pârâta Primăria … prin Serviciul Public de Administrare şi Gestionare a
Domeniului Public şi Privat al Municipiului …. să restituie în natură şi apartamentul situat la et. I al
imobilului din str. …, compus din două camere şi deţinut fără titlu de ziarul "D" alături de partea de
imobil restituit prin Dispoziţia nr………. emisă de Regia Autonomă "L.".
A constatat că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la despăgubiri în echivalent bănesc
pentru restul imobilului, rămas nerestituit şi pentru terenul aferent.A respins cererile de chemare în
garanţie formulate de SC.M.SA.Drobeta Turnu Severin, Banca Columna Bucureşti prin lichidator
Price Waterhouse Coopers Business Recovery Service Ipurl-Bucereşti, SC A.C 95 Dr. T.Severin. A
respins cererile de intervenţie formulate de V.M., V.D, B.V., B.A., B.I., (decedat cu moştenitori
L.A., L.D., L.C.), S.N., S.A (decedaţi cu moştenitor S.D.A), S.G.V şi S.D.A. .
A respins cererile de anulare a Ordinului Prefectului şi Certificatului de urbanism. Împotriva
acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC BANCA C. SA prin lichidator P. W. C.B. R. S, respins
de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Cauza a fost înregistrată, după casare, cu nr.5552/101/2012
La termenul din 04.09.2012, s-a pus în discuţia părţilor, disjungerea capătului de cerere
privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare, solicitat prin cererea
intitulată de reclamanţi‖de întregire‖ depusă la 8.09.2009 în dosar …., şi apreciindu-se că acest petit
nu poate fi soluţionat în cadrul procesual al Legii 10/2001, faţă de obiectul cererii anulare contract
de vânzare cumpărare şi pentru o corectă soluţionare a cauzei, instanţa urmează să disjungă acest
capăt de cerere, cauza urmând să fie înaintată spre competentă soluţionare Judecătoriei D.T.S
Urmare disjungerii s-a format dosarul nr.13398/225/2012
Prin încheierea din 9.12.2013 s-a menţinut suspendarea cauzei până la soluţionarea capătului
de cerere vizând constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare.
La 8.07.2015 s-a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei şi perimare a acţiunii de către
intervenienţii V.M., V.A.
Prin decizia civilă nr.48 din 15.09.2015, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, s-a constatat
perimată acţiunea civilă privind pe reclamanţii I.D., I.C., I.V., I.M., I.Z., I. M., F. D., B.B., I.G.,
I.M., intervenienţii L.D., L.C., L.C., L.E., V.M., V.D., S.D.-A., S.G.S., B. V., B.A., S.N., S.A., L.I.,
pârâţii Serviciul Public de Administrare şi Gestionare a Domeniului Public şi Privat al Municipiului
Drobeta Turnu Severin, Primăria Municipiului Dr. Tr. Severin, Prefectura Judeţului Mehedinţi,
RA"LOTUS"- prin Consiliul Local Dr. Tr. Severin, SC"ANGELA COM 95"- Tr. Severin,
SC"BANCA COLUMNA"SA reprez. prin Lichidator Pricewaterhouse Coopers Business Recovery
Services IPURL, chemat în garanţie AVAS Bucureşti
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, reclamantul criticând-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie.
În motivare a precizat că în mod eronat prima instanţa a admis excepţia perimării acţiunii
invocata de paraţii V. prin cererea de repunere pe rol a cauzei formulata, constatând perimata
acţiunea, deoarece, in realitate, in cauza de fata nu sunt incidente cerinţele instituţiei perimării,
respectiv dispozițiile art. 248 Cod procedură civilă.
Recursul este fondat .
Astfel cât timp judecata unei cauze este suspendată pentru motivul că dezlegarea pricinii depinde,
în totul sau în parte de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul altei judecăţi, termenul

158
de perimare nu curge. Această suspendare se menţine până la rămânerea irevocabilă a hotărârii
pronunţată în pricina care a motivat suspendarea.
Întrucât perimarea sancţionează numai neglijenţa manifestată prin abandonarea procesului, faptul
că judecata a fost suspendată de instanţă până la soluţionarea definitivă a altei pricini exclude vina
părţii pentru lăsarea acţiunii în nelucrare, iar drept consecinţă, perimarea încă nu operează. Totuşi
termenul de perimare începe să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii pronunţate în
cauza care a pricinuit suspendarea judecăţii.
În acest sens, instanţa a constatat perimată acţiunea civilă formulată de reclamanţi având ca obiect
Legea 10/2001, reţinându-se aplicarea dispoziţiilor art. 258 Cod procedură civilă, întrucât cauza a
rămas în nelucrare din vina reclamanţilor mai mult de un an de zile.
S-a avut în vedere faptul că la termenul din 04.09.2012 s-a pus în discuţia părţilor, disjungerea
capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, capăt
de cerere formulat de reclamanţi la data de 08.09.2009 în dosarul nr.2137/2001 Tribunalul
Mehedinţi - Secţia I Civilă prin încheierea respectivă, dispunând suspendarea judecării cauzei
conform art. 244 Cod procedură civilă până la soluţionarea irevocabilă a capătului de cerere disjuns.
Urmare a disjungerii s-a format dosarul nr.13398/225/2013., acţiunea ce a format obiectul
dosarului respectiv, fiind soluţionată irevocabil prin decizia nr.1041 din 23.06.2014 a Curţii de Apel
Craiova, prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul F.D, împotriva deciziei
nr. a Tribunalului Mehedinţi.
Cum de la data de 23.06.2014 a trecut mai mult de un an de zile, instanţa Tribunalului Mehedinţi a
constatat că se impune perimarea acţiunii civile formulată de reclamanţi, întrucât cauza a rămas în
nelucrare din vina acestora mai mult de un an de zile, acesta fiind intervalul de timp şi care s-a scurs
de la data soluţionării irevocabile a dosarului nr. 13398/225/2013 al Judecătoriei Drobeta Tr.
Severin.
Această acţiune a avut însă ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare
cumpărare încheiate la data de 23.04.1975 în calitate de cumpărători, fiind intervenienţii V.M., V.D.
La data de 05.08.1976, cumpărători fiind intervenienţii B.V., B.A. contractului nr.10 din
14.04.1983 beneficiar fiind S.N. si S.A.; contractul nr.11 din 14.04.1983, cumpărători fiind
intervenienţii S.D.A. şi S.G.S şi contractul încheiat la dat de 09.03.1976, beneficiari fiind L.I.
Toate aceste contracte au avut ca obiect apartamente amplasate în imobilul situat în municipiul
Drobeta Tr. Severin strada …….
Acest dosar a fost soluţionat irevocabil prin decizia nr. 1041/23.06.2014 a Curţii de Apel Craiova.
Până în acest punct Tribunalul Mehedinţi a considerat în mod întemeiat că a trecut mai mult de un
an de zile de la soluţionarea acestui dosar, rămânând în nelucrare din vina reclamanţilor cu dosarul
suspendat având ca obiect Legea 10/2001.
Această instanţă a considerat însă în mod eronat că dosarul nr. 5552/101/2011 al Tribunalului
Mehedinţi - Secţia I Civilă a fost suspendat până la soluţionarea irevocabilă a capătului de cerere ce
a format obiectul dosarului nr. ……
Acesta întrucât prin încheierea din 04.09.2012 Tribunalul Mehedinţi în dosarul respectiv
nr.5552/101/2011 a dispus suspendarea judecării cauzei conform art. 244 Cod procedură civilă până
la soluţionarea irevocabilă a capătului de cerere disjuns având ca obiect constatarea nulităţii
absolute a contractelor de vânzare cumpărare ce rezultă din cerere intitulată de reclamanţi
„întregirea plângerii‖ depusă la 08.09.2009 şi aflată la fila 587 în dosarul nr. 2137/2004.
Analizând această cerere formulată de reclamanţi se constată faptul că a avut drept obiect atât
constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare ai căror beneficiari au fost
intervenienţii persoane fizice cât şi a contractelor de vânzare cumpărare având ca beneficiari SC
Banca C. SA şi SC A.C 95, în calitate de vânzător fiind SC M… SA Dr. Tr. Severin.
Aceste din urmă contracte au făcut obiectul dosarului nr. al Judecătoriei Dr. Tr. Severin soluţionat
irevocabil prin decizia nr. prin care s-a respins ca nefondat recursul reclamantului F.D. împotriva
sentinţei a Judecătoriei Drobeta Tr. Severin.

159
 Prin urmare cum instanţa a dispus suspendare cauzei în baza art. 244 Cod procedură civilă, până la
soluţionarea irevocabilă a cererii formulată de reclamanţi şi intitulată „întregirea plângerii‖, depusă
la 08.09.2009 şi aflată la fila 587 în dosar ….., suspendarea a dăinuit iar excepţia perimării nu
operează până nu se soluţionează irevocabil, în întregime, această cerere formulată de reclamanţi şi
disjunsă la 08.09.2009 chiar dacă formează obiectul unor dosare separate, aceasta întrucât iniţial
capătul de cerere disjuns a format obiectul dosarului nr. 888/225/2013, însă ulterior pe rolul
Judecătoriei Dr. Tr. Severin s-a format dosarul nr. 888/225/2013, dosar disjuns din dosarul nr.
13398/225/2013, având ca obiect anularea contractelor de vânzare cumpărare nr. 347/1996;
numărul 4096/1996, beneficiari fiind SC Banca C. Sa şi SC A.C. 95 SRL, şi a procesului verbal nr.
433/1995 prin care s-a privatizat SC.M.SA.Dr.Tr.Severin.
Dosarul respectiv s-a soluţionat în primă instanţă prin sentința civilă 1217/24.03.2013. a
Judecătoriei Dr. Tr. Severin. hotărârea atacată cu recurs de către reclamantul F.D., calea de atac
fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi sub nr. 4802/101/2015 fiind soluţionată prin
decizia civilă nr…...
Întrucât dosarul având ca obiect Legea 10/2001 a fost suspendat până la soluţionarea capetelor de
cerere formulate de reclamanţi având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de
vânzare cumpărare referitor la apartamentele situate în imobilul respectiv şi revendicate de către
reclamanţi, cursul perimării a fost suspendat potrivit dispoziţiilor art.250 alin 1 Cod procedură
civilă, cât timp dăinuieşte suspendarea judecării, pronunţată de instanţă în cazurile prevăzute de art.
244 Cod procedură civilă, precum şi în alte cazuri stabilite de lege, dacă suspendarea nu este
cauzată de lipsa de stăruinţă a părţilor în judecată.
În consecinţă, cauza a fost suspendată până la soluţionarea acestui capăt de cerere, astfel încât
cursul perimării este suspendat până la soluţionare definitivă şi irevocabilă a acţiunilor ce formează
obiectul dosarelor nr. 8888/225/2013 al Judecătoriei Dr. Tr. Severin şi nr. 4802/101/2015 al
Tribunalului Mehedinţi.
Cum în cauză la data pronunţării sentinţei Tribunalului Mehedinţi prin care s-a constat că operează
excepţia perimării nu fusese soluţionat irevocabil, dosarul nr. 4802/101/2015 al Tribunalului
Mehedinţi, ci doar dosarul nr. 8888/225/2013 al Judecătoriei Dr. Tr. Severin, în mod greşit
Tribunalul Mehedinţi a constatat ca fiind perimată acţiunea civilă formulată de reclamanţi şi având
ca obiect Legea 10/2001.
Faţă de cele arătate, Curtea a constatat că s-a făcut o greşită aplicare a legii de către Tribunalul
Mehedinţi, respectiv a prevederilor art. 248 Cod procedură civilă, astfel încât în baza art. 312 alin. 1
Cod procedură civilă raportat la art. 304 pct. 5 şi 9 Cod procedură civilă, a admis recursul declarat
de reclamantul Fârtat Damian; a casat sentinţa civilă nr. 48/15.09.2015 a Tribunalului Mehedinţi
Secţia I Civilă în sensul că a respins excepţia perimării recursului şi s-a dispus trimiterea cauzei
aceleiaşi instanţe.
Sub acest aspect se va avea în vedere faptul că s-a soluţionat irevocabil şi cel de al doilea dosar nr.
4802/101/2015 al Tribunalului Mehedinţi prin decizia civile nr.170/R/20.10.2015, astfel încât dacă
cauza nu va fi repusă pe rol de către partea interesată, termenul de perimare de un an de zile va
începe să curgă de la data de 20.10.2015.
(Decizia civilă nr.741 / 14 decembrie 2015 – Sectia I Civilă, rezumat judecător Sorin Pascu)

14. Fixarea limitelor şi obiectului procesului. Rolul activ al instanţei. Limite.

Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, conform art.
9 CPCV, astfel că reclamantului îi revine sarcina de a preciza, conform art. 194 NCPC, prin
cererea de chemare în judecată, persoanele cu care înţelege să se judece.
Dispoziţiile art. 22 NCPC referitoare la rolul judecătorului în aflarea adevărului nu fac
referire la obligaţia instanţei de a face demersuri în vederea identificării persoanelor care ar trebui

160
chemate în judecată, , instanţă fiind obligată să soluţioneze cererea în limitele investirii, fixate de
reclamant prin cererea de chemare în judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 77/19.03.2015 Tribunalul Gorj a respins acţiunea civilă formulată de
reclamantul P.E.C. în contradictoriu cu pârâţii UMC R., C.E.O. şi B.M.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a constatat următoarele:
În fapt, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la 400.000 lei despăgubiri civile,
reprezentând daune morale pentru afectarea imaginii publice, în urma înscenării efectuate de către
prepuşii salariaţi ai pârâtei, înţelegând să solicite daunele morale în cuantumul precizat de la
persoanele responsabile de înscenarea furtului, ca salariaţi ai societăţii, cât şi de către societate ca
persoană responsabilă civilmente.
Prin ordonanţa de clasare din 4.12.2014 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Motru, dată în
dosarul nr. 917/P/2014, s-a dispus clasarea cauzei privind plângerea formulată de P.E.M. sub
aspectul săvârşirii infracţiunilor de inducere în eroare a organelor judiciare şi furt, prevăzute şi
pedepsite de art. 268 alin. 2 Cod penal şi art. 228 alin. 1 Cod penal, reţinându-se că din actele de
cercetare efectuate în cauză nu a rezultat că au fost ticluite probe în scopul de a dovedi o faptă de
furt săvârşită de P.E.M. şi nu a fost sesizată o astfel de faptă de către reprezentanţii UMC R. , iar
P.E.M. nu a avut intenţia de a-şi însuşi fără drept cablul electric din cupru, găsit în portbagajul
autoturismului său la controlul efectuat de agenţii de pază ai UMC R.
Prin ordonanţa din 5.01.2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Motru, dată în dosarul
nr. 1451/II/2/2014 s-a respins plângerea formulată de P.E.M. ca neîntemeiată, iar prin încheierea
nr.16/24.02.2015, pronunţată în camera de consiliu de către Judecătoria Motru, în dosarul
nr.155/263/2015 s-a dispus respingerea plângerii formulată de petentul P.E.M.
S-a reţinut în considerentele încheierii că în privinţa infracţiunii de inducere în eroare a
organelor judiciare în modalitatea prevăzută de art. 268 alin. 2 Cod penal, în mod temeinic şi legal
procurorul a reţinut că fapta nu există şi nu poate fi reţinută în sarcina petentului şi că organul de
cercetare penală a efectuat o anchetă efectivă şi completă, procedând la deplasarea la faţa locului,
ocazie cu care s-a întocmit procesul verbal din data de 17.07.2014, fiind ascultată în calitate de
martor persoana prezentă la faţa locului, B.M. - agent de pază, care la control a identificat cablul din
cupru în autoturismul petentului, aceasta fiind cea care a ridicat capacul portbagajului.
Potrivit art. 1373 alin. 1 Cod civil, „comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de
prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul
funcţiilor încredinţate, iar potrivit aliniatului 2, este comitent cel care în virtutea unui contract sau în
temeiul legii exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite
funcţii sau însărcinări , în interesul său, ori al altuia‖.
Pentru ca răspunderea comitentului să fie angajată este necesar ca în persoana prepusului să
fie întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, astfel că victima prejudiciului trebuie să facă
dovada următoarelor elemente: existenţa prejudiciului, existenţa faptei ilicite a prepusului ,
existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinei prepusului în
comiterea faptei ilicite.
Totodată, comitentul nu răspunde pentru pagubele cauzate de prepus pentru fapte ce nu au
legătură cu funcţia încredinţată, chiar dacă ele au fost săvârşite în interesul exercitării acesteia.
Astfel, comitentul va răspunde în primul rând şi întotdeauna când prepusul a săvârşit o faptă
ilicită, acţionând în interesul comitentului sau la ordinul său în interesul altuia şi, în al doilea rând,
va răspunde şi pentru prejudiciul cauzat de prepus atunci când a acţionat prin deviere de la funcţia
sa prin depăşirea limitelor sale şi chiar prin exerciţiul abuziv al acesteia, însă cu condiţia ca fapta
săvârşită să fie în legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiei încredinţate.
În concluzie, a reţinut instanţa că pârâta din prezenta cauză nu a răspuns în calitate de parte
responsabilă civilmente pentru eventuale fapte ale unor persoane fizice, fapte săvârşite în afara
atribuţiilor de serviciu, persoanele fizice nefiind individualizate de reclamant prin cererea de
chemare în judecată, cu excepţia pârâtei B.M., însă aceasta are calitatea de agent de pază.
161
 Deci, comitentul nu răspunde pentru pagubele cauzate de prepus, pentru fapte ce nu au
legătură cu funcţia încredinţată, chiar dacă ele au fost săvârşite în timpul exercitării acesteia.
Astfel, comitentul va răspunde în primul rând şi întotdeauna când prepusul a săvârşit fapta
ilicită şi prejudiciabilă, acţionând în interesul comitentului sau la ordinul său în interesul altuia, în
limitele stricte ale atribuţiilor care alcătuiesc conţinutul funcţiei sale, cu respectarea instrucţiunilor
şi dispoziţiilor pe care i le-a dat comitentul.
Tribunalul a constatat că răspunderea este strict personală şi se rezumă la tragerea la
răspundere penală a persoanei fizice vinovate care urmează să suporte eventuale daune materiale
sau morale, însă în prezenta cauză nu s-a precizat şi nu s-a dovedit care persoane au produs
prejudiciul moral, avându-se în vedere şi rezultatul cercetărilor penale.
Este adevărat că orice persoană are dreptul la propria imagine şi reclamantul a considerat că
a suferit un prejudiciu moral, însă îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, respectiv a
răspunderii comitentului pentru fapta prepuşilor trebuie îndeplinite în mod cumulativ, condiţii ce nu
sunt îndeplinite în prezenta cauză.
Dreptul părţilor la un proces echitabil aşa cum este reglementat în practica instanţelor prin
raportare la art. 6 CEDO presupune o obligaţie a instanţei de a analiza susţinerile părţilor, acceptând
sau înlăturând motivat apărările acestora.
A constatat tribunalul că în prezenta cauză în primul rând nu s-a precizat care sunt prepuşii
care au produs prejudiciul, folosindu-se termenul la general de „salariaţii pârâtei‖ şi, deci, practic nu
se pot verifica condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv răspunderii comitentului pentru
fapta prepuşilor săi.
Mai mult, cererea de chemare în judecată investeşte instanţa cu soluţionarea litigiului la care
se referă, constituind baza raportului procesual civil între reclamant şi pârât şi ,totodată, fixează
cadrul procesual în care se va desfăşura judecata cu privire la părţi şi la obiectul litigiului.
În considerarea celor expuse, tribunalul a constatat că acţiunea formulată de reclamant este
nefondată, în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii comitentului pentru fapta prepuşilor,
motiv pentru care urmează a respinge acţiunea.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul P.E.M., arătând, în esenţă, că sentinţa
apelată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept avute în vedere, iar motivare este contradictorie.
De asemenea, în mod nelegal au fost respinse probele propuse pentru motivul că în dosarul
penal s-a dispus clasarea, deşi s-a reţinut în mod nelegal şi netemeinic că fapta nu există
Instanţa nu a dat dovadă de rol activ prin aceea că nu i-a cerut lămuriri în vederea
identificării salariaţilor care aveau calitatea de prepuşi ai U.M.C. – R..
Instanţa i-a încălcat dreptul la apărare prin aceea că a refuzat să consemneze susţinerile
apărătorului ales al intimatei B.M., care recunoştea săvârşirea faptei şi nici nu a permis
mandatarului său să susţină oral cauza.
Au fost ignorate de asemenea prevederile art.1373 din Noul Cod Civil şi dispoziţiile art. 19
şi 20 din Noul Cod procedură penală cu privire la tragerea la răspundere civilă delictuală a
persoanelor responsabile .
Analizând actele şi lucrările dosarului Curtea a constatat că apelul este nefondat.
Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, apelantul reclamant a
chemat în judecată pârâţii UMC R. – CE O., în calitate de parte responsabilă civilmente, şi B.M.,
angajată a societăţii ca agent de pază, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 4.400.000
RON reprezentând daune morale, anume despăgubiri pentru prejudiciul cauzat acestuia în urma
înscenării săvârşirii unei infracţiuni de furt, la data de 17.07.2014.
Prin motivele de apel, s-a invocat de către apelant încălcarea de către instanţă a obligaţiei de
a da dovadă de rol activ, prevăzută de art. 22 Noul Cod procedură civilă prin aceea că instanţa nu a
cerut lămuriri reclamantului cu privire la persoanele care aveau calitatea de prepuşi ai pârâtei
C.E.O.
Referitor la aceste aspecte, va reţine Curtea că, potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. 2 NCPC,
obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.
162
 Prin urmare, reclamantului îi revenea sarcina de a preciza, conform art. 194, prin cererea de
chemare în judecată, personalele cu care înţelege să se judece şi care Noul Cod procedură civilă vor
fi citate ca pârâţi în cauză, judecătorul putând dispune introducerea în cauză a altor persoane doar în
condiţiile legii, conform art. 22 alin. 3 NCPC.
În acest context, în condiţiile în care, în cuprinsul cererii introductive, apelantul solicitase
obligarea în solidar la plata daunelor a salariaţilor care au înscenat săvârşirea infracţiunii de furt,
instanţa sesizată iniţial – Judecătoria Tg. Jiu - a procedat la regularizarea cererii, potrivit art. 200
NCPC, şi i-a pus în vedere să indice numele şi domiciliul persoanelor cu care înţelege să se judece
şi pe care i-a indicat ca fiind „autorii înscenării de furt‖.
Apelantul reclamant a depus la dosar două precizări, prin care a arătat că cheamă în judecată
UMC R.– CE O., în calitate de parte responsabilă civilmente, şi pe B.M., ale cărei amprente s-au
descoperit pe haionul superior al portbagajului.
În consecinţă, criticile referitoare la încălcarea de către prima instanţă a obligaţiei de a da
dovadă de rol activ nu sunt întemeiate, dispoziţiile art. 22 NCPC nefăcând referire la obligaţia
instanţei de a face demersuri în vederea identificării persoanelor care ar trebui chemate în judecată
de către reclamant, context în care în mod corect prima instanţă a soluţionat cererea în limitele
investirii, fixate de reclamant prin cererea de chemare în judecată precizată.
Nici criticile referitoare la respingerea probelor solicitate de către apelantul reclamant nu
sunt întemeiate.
Într-adevăr, potrivit art. 194 alin. 1 lit. e NCPC, cererea de chemare în judecată trebuie să
cuprindă arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere; în cazul în care se solicită
interogatoriul pârâtului, reclamantul va cere înfăţişarea în persoană a acestuia, dacă este o persoană
fizică, iar dacă legea prevede că pârâtul va răspunde în scris la interogatoriu, acesta va fi ataşat
cererii de chemare în judecată; dacă se cere dovada cu martori, se vor arăta numele, prenumele şi
adresa martorilor.
În cazul nerespectării acestei condiţii sancţiunea care intervine este decăderea, potrivit art.
254 alin. 1 NCPC, iar în acest caz dovezile vor putea fi încuviinţate în cursul procesului numai în
cazurile expres prevăzute de art. 254 alin. 2 NCPC.
Or, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, prin cererea de chemare în judecată reclamantul
apelant a solicitat „orice probatorii admise de lege şi care se vor dovedi utile dezlegării cauzei‖,
indicând doar exemplificativ expertize, probă testimonială, etc.
Abia prin precizarea depusă la dosar la termenul din data de 29.01.2015reclamantul a
solicitat interogatoriul numitei B.M. şi audierea martorului A.A.V., fără a invoca însă incidenţa
vreunuia din cazurile prevăzute de art. 254 alin. 2 NCPC.
Mai mult decât atât, aşa cum rezultă şi din cererea de apel, probele propuse de apelant vizau,
în esenţă, dovedirea descoperirii unui cablu în portbagajul autoturismului său, cu prilejul controlului
efectuat la data de 17.07.2014 de către intimata B.M., agent de pază., iar în raport de aceste aspecte
ca aprecia Curtea că administrarea respectivelor probe nu era utilă soluţionării cauzei.
Astfel, existenţa respectivului cablu nu a fost contestată de părţi şi rezultă şi din actele
dosarului penal nr. 917/P/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Motru şi respectiv nr.
155/263/2015 al Judecătoriei Motru.
Această împrejurare nu era însă suficientă pentru a interveni răspunderea civilă delictuală a
intimaţilor, fapta ilicită imputată acestora de către reclamant constând în înscenarea săvârşirii
infracţiunii de furt prin plasarea respectivului cablu în autoturismul său, de către intimata B.M. sau
de către alt angajat al intimatei C.E.O.
În cauză nu s-a dovedit însă săvârşirea unor asemenea acte materiale, de plasare a cablului în
portbagajul autoturismului reclamantului anterior descoperirii acestuia de către intimata B.M.
Din cuprinsul adresei nr. 9141/13.03.2015 rezultă doar aspecte referitoare la descoperirea
cablului, sesizarea organelor de poliţie şi demararea procedurii disciplinare, fără a se recunoaşte
vreun moment faptul că angajaţi ai intimatei ar fi pus respectivul cablu în portbagaj.

163
 În lipsa unor probe certe în acest sens, eventualele speculaţii cu privire la persoanele care ar
fi putut sau ar fi avut interesul să-i însceneze reclamantului săvârşirea unei infracţiuni nu sunt de
natură a produce consecinţe juridice sub aspectul antrenării răspunderii delictuale.
Potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. 1 Noul Cod procedură civilă, hotărârea definitivă a instanţei
penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă cu privire la
existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o; instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă
de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a
vinovăţiei autorului faptei ilicite.
Chiar dacă în cauză nu s-a pronunţat o asemenea hotărâre penală de condamnare, achitare
sau încetare a procesului penal, în condiţiile în care în cauză nu au fost administrate probe din care
să rezulte cu certitudine săvârşirea faptei ilicite de către intimaţii chemaţi în judecată, în mod corect
a reţinut prima instanţă ca fiind relevante şi cercetările efectuate în dosarul penal nr. 917/P/2014 al
Parchetului de pe lângă Judecătoria Motru în care, prin ordonanţa nr. 917/P/04.12.2014 s-a dispus
clasarea cauzei privind plângerea formulată de reclamant sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de
inducere în eroare a organelor judiciare şi furt, prevăzute de art. 268 alin. 2 Cod penal şi art. 228
alin. 1 Cod penal, soluţia a fost menţinută prin Ordonanţa nr. 1451/II/2014 a Prim - Procurorului
Parchetului de pe lângă Judecătoria Motru şi respectiv încheierea nr. 16 din 24.02.2015 dată în
dosarul nr. 155/263/2015 al Judecătoriei Motru.
Potrivit dispoziţiilor art. 1373 alin. 1 NCC, comitentul este obligat să repare prejudiciul
cauza de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită are legătură cu funcţiile încredinţate, iar potrivit
alin. 2 al aceluiaşi articol este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii,
exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui ce îndeplineşte anumite funcţii sau
însărcinări în interesul său ori al altuia.
Este adevărat că, fiind vorba de o răspundere principală a comitentului, independentă de
culpa şi răspunderea prepusului, victima îl va putea chema în judecată numai pe comitent pentru a fi
obligat să repare prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a prepusului, iar dispoziţiile art. 1373 nu prevăd
expres, printre condiţiile răspunderii comitentului, şi dovada vinovăţiei prepusului.
Cu toate acestea, angajarea răspunderii comitentului nu poate fi antrenată în lipsa dovezilor
privind comiterea unei fapte de către prepuşii comitentului, deoarece numai în acest context se
poate stabili dacă fapta are sau nu are legătură cu activitatea comitentului.
Prin prisma acestor considerente, va reţine Curtea că în mod corect a reţinut prima instanţă
că în cauză nu erau îndeplinite condiţiile pentru a fi antrenată răspunderea delictuală a intimaţilor.
Sentinţa primei instanţe a fost corespunzător motivată, conform exigenţelor art. 425 NCPC,
instanţa arătând argumentele principale avute în vedere la pronunţarea soluţiei.
Nu se va putea reţine că motivarea sentinţei ar fi contradictorie în condiţiile în care, după
cum s-a arătat mai sus, împrejurarea că, la data de 17.07.2014, în portbagajul autoturismului
apelantului s-a descoperit un cablu nu era suficientă pentru a se putea reţine înscenarea unui furt.
Nici criticile referitoare la încălcarea dreptului la apărare al apelantului nu sunt întemeiate.
A invocat apelantul ca fiind relevante sub acest aspect omisiunea instanţei de a consemna în
cuprinsul încheierii susţinerile verbale ale apărătorului ales al intimatei B.M., prin care aceasta
recunoştea descoperirea cablului în portbagaj, precum şi refuzul instanţei de a permite mandatarului
său să pună concluzii orale pe fond.
Referitor la aceste aspecte, va reţine Curtea în primul rând că din cuprinsul încheierii din
data de 12.03.2015 rezultă că s-a consemnat că apărătorul intimatei B.M., cu prilejul concluziilor pe
fondul cauzei, a arătat, la un moment dat, că „deschizând acel portbagaj, s-a găsit un bun‖.
În condiţiile în care aprecia că respectivele consemnări sunt incomplete şi nu reproduc exact
susţinerile apărătorului ales, apelantul avea posibilitatea de a solicita înlăturarea respectivelor
omisiuni doar în cadrul procedurii prevăzute de art. 442 NCPC, şi nu prin promovarea căii de atac a
apelului, dispoziţiile art. 445 NCPC prevăzând expres că îndreptarea hotărârii nu poate fi cerută pe
calea de atac a apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442 – 444 NCPC.

164
 Referitor la îngrădirea dreptului de a pune concluzii asupra fondului, va reţine Curtea că în
prezenta cauză, în faţa primei instanţe reclamantul a fost reprezentat de numitul B.M.P., în baza
procurii speciale nr. 1157/24.09.2014.
Potrivit dispoziţiilor art. 83 alin. 1 şi 2 NCPC, în faţa primei instanţe, precum şi în apel,
persoanele fizice pot fi reprezentate de către avocat sau alt mandatar. Dacă mandatul este dat unei
alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii asupra excepţiilor procesuale şi
asupra fondului decât prin avocat, atât în etapa cercetării procesului, cât şi în etapa dezbaterilor. În
cazul în care mandatarul persoanei fizice este soţ sau o rudă până la gradul al doilea inclusiv, acesta
poate pune concluzii în faţa oricărei instanţe, fără să fie asistat de avocat, dacă este licenţiat în drept.
De ademenea, potrivit dispoziţiilor art. 80 alin. 5 NCPC, când dreptul de reprezentare
izvorăşte din lege sau dintr-o hotărâre judecătorească, asistarea reprezentantului de către un avocat
nu este obligatorie.
Ori, în prezenta cauză, dreptul de reprezentare al mandatarului B.M.P. nu a intervenit în
baza legii sau a unei hotărâri judecătoreşti, ci în baza procurii speciale nr. 1157/24.09.2014, iar
acesta nu era nici rudă cu reclamantul, astfel că în mod corect şi cu respectarea art. 83 alin. 1 şi 2,
art. 80 alin. 5 NCPC instanţa nu a permis mandatarului să pună concluzii asupra fondului cauzei.
Mai mult decât atât, la termenul din data de 12.03.2015 instanţa, după ce a adus la
cunoştinţă procuratorului reclamantului că nu poate pune concluzii asupra fondului, a pus în vedere
reclamantului că el poate pune concluzii orale şi de asemenea a amânat pronunţarea pentru a-i da
acestuia posibilitatea să depună concluzii scrise.
Faţă de aceste considerente, a reţinut Curtea că motivele de apel formulate de apelantul
reclamant nu sunt întemeiate astfel încât, în baza dispoziţiilor art. 480 alin. 1 NCPC, apelul a fost
respins ca nefondat. (Decizia nr. 4265 din 01.10.2015 – Secţia I Civilă, rezumat judecător Ţârlea
Mirela Cristina)

15. Excepţia litispendenţei. Condiţii. Invocare.

Litispendenţa este reglementată de norme imperative, fiind destinată să asigure o bună

administrare a justiţiei.
În aceste condiţii, excepţia de litispendenţă, prin intermediul căreia se valorifică situaţia
procesuală în discuţie, are caracter absolut, putând fi invocată de părţi sau de instanţă din oficiu.
Excepţia litispendenţei este o excepţie dilatorie şi absolută, ce se ridică în faţa instanţei
sesizate mai în urmă, astfel cum rezultă din dispoziţiile art.138 alin.3 din Noul Cod procedură
civilă, portivit căruia, dacă excepţia se admite, dosarul se trimite de îndată primei instanţe
învestite.
Aşadar, prin efectul admiterii excepţiei de litispendenţă, cauzele se reunesc, în mod
obligatoriu, instanţa mai întâi învestită, neavând posibilitatea de a constata că nu sunt îndeplinite
condiţiile litispendenţei.

Prin acţiunea înregistrată la data de 05.02.2014 reclamantul Sindicatul „Porţile de Fier‖ în

numele şi pentru membra de sindicat M. D. a chemat în judecată pe pârâta Societatea Hidroelectrica
– Serv SA, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se dispună anularea deciziei de concediere
nr.1151/.2014, repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei, respectiv reintegrarea
membrei de sindicat în funcţia deţinută anterior concedierii, obligarea intimatei la plata unei
despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi
beneficiat până la reintegrarea efectivă, precum şi la actualizarea sumei solicitate cu dobânda legală
şi cu rata inflaţiei, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr.3684 din 08.09.2015, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, s-a
constatat perimată contestaţia formulată de Sindicatul „Porţile de Fier‖ Dr.Tr.Severin în numele
membrei de sindicat M. D. în contradictoriu cu intimata S. H. – Serv SA.

165
 A fost trimis dosarul nr. …/2014 la Tribunalul Vâlcea Secţia I Civilă – Conflicte de Muncă
şi Asigurări Sociale, în vederea continuării judecăţii.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut următoarele:
Din verificarea actelor de la dosar rezultă că ultimul act de procedură a fost efectuat la data de
01.07.2014, când cauza a fost suspendată în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin.1 pct. 1 Noul Cod de
procedură civilă până la soluţionarea definitivă a dosarului 3658/3/2014 al Tribunalului Bucureşti.
Conform art.416 al.1 Noul Cod de procedură civilă ―orice cerere de chemare în judecată ...
se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile
părţii, timp de 6 luni‖, iar potrivit dispoziţiilor art. 420 al.1 teza 1 Noul Cod de procedură civilă
perimarea se poate constata şi din oficiu.
În speţă, s-a reţinut că la data de 01.07.2014 a fost suspendată prezenta cauză în temeiul art.
413 alin. 1 pct. 1 Cod procedură civilă până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. 3658/3/2014 al
Tribunalului Bucureşti, dosar ce a fost soluţionat la data de 11.09.2014 prin sentinţa nr.4128/2014
pronunţată de Tribunalul Bucureşti, rămasă definitivă, iar de la această dată cauza a rămas în
nelucrare mai mult de 6 luni din vina părţilor, neefectuându-se niciun act de procedură în vederea
judecării pricinii, motiv pentru care urmează să se constate perimată acţiunea de faţă.
Totodată, s-a reţinut că pe rolul Tribunalului Vâlcea a fost înregistrată la data de 28.02.2014,
sub nr. 734/90/2014, acţiunea formulată de reclamanta M.D. prin care a chemat în judecată pe
pârâta H. – Serv SA Sucursala pentru R. şi S. Slatina solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se
dispună anularea deciziei de concediere nr. 1151/.2014, obligarea intimatei la plata de despăgubiri
materiale reprezentând contravaloarea salariilor indexate, majorate şi reactualizate, la plata
tichetelor de masă, a primelor şi a celorlalte drepturi prevăzute de contractul colectiv de muncă
încheiat la nivelul unităţii începând cu data de 31.01.2014 şi până la reintegrarea efectivă, repunerea
părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei, în sensul reintegrării în aceeaşi funcţie, cu cheltuieli
de judecată.
Prin încheierea nr. 30/20.06.2015 pronunţată de Tribunalul Vâlcea – Secţia I civilă conflicte
de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. 734/90/2014 s-a admis excepţia litispendenţei invocată
de pârâta H.–Serv SA Sucursala pentru R. şi S. Slatina, s-a dispus scoaterea cauzei de pe rolul
Tribunalului Vâlcea şi trimiterea dosarului la Tribunalul Mehedinţi, în vederea conexării la dosarul
nr..../2014, reţinându-se următoarele:
Anterior înregistrării acţiunii pe rolul Tribunalului Vâlcea, reclamanta a introdus o acţiune
colectivă cu acelaşi obiect la Tribunalul Mehedinţi.
Potrivit dispoziţiilor art. 139 alin. 1 Noul Cod procedură civilă ―Pentru asigurarea unei bune
judecăţi, în primă instanţă este posibilă conexarea mai multor procese în care sunt aceleaşi părţi sau
chiar împreună cu alte părţi şi al căror obiect şi cauză au între ele o strânsă legătură‖.
Din interpretarea dispoziţiilor legale susmenţionate reiese că, în situaţia în care pe rolul
instanţelor există mai multe procese în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi şi al
căror obiect şi cauză au între ele o strânsă legătură, este posibilă conexarea dosarelor, în primă
instanţă, scopul conexării fiind acela de a se asigura o mai bună judecată a cauzelor.
Or, în speţa dedusă judecăţii, se constată că cererea de chemare în judecată ce formează
obiectul dosarului nr. 826.../2014 al Tribunalului Mehedinţi, este supusă perimării, astfel că, în acest
dosar nu se mai poate continua judecata.
Prin urmare, nemaifiind vorba de o judecată în curs de desfăşurare în dosarul nr.
826/101/2014 al Tribunalului Mehedinţi, întrucât a intervenit perimarea, se constată că nu se poate
dispune nici conexarea dosarului nr. 734.../2014 al Tribunalului Vâlcea la dosarul de faţă, conexarea
presupunând existenţa pe rolul instanţei a unor procese aflate în curs de judecată.
Aşa fiind, în raport de cele constatate s-a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile prevederile
art.139 alin. 1 Noul Cod procedură civilă, motiv pentru care s-a dispus trimiterea dosarului nr.
734.../2014 la Tribunalul Vâlcea Secţia I Civilă – Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în
vederea continuării judecăţii.

166
 Totodată, s-a reţinut că potrivit dispoziţiilor art.269 alin.1,2 Codul muncii ―Judecarea
conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite conform Codului de procedură civilă;
cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin.1 se adresează instanţei competente în a cărei
circuscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul‖, iar art.210 din Legea
dialogului social nr.62/2011 prevede că ―Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale
de muncă se adresează instanţei judecătoreşti competente în a cărei circuscripţie îşi are domiciliul
sau locul de muncă reclamantul‖.
Cum, din actele dosarului reiese că domiciliul reclamantei M. D. se află în comuna
Prundeni, judeţul Vâlcea, iar locul său de muncă este la Sucursala pentru R. şi S. Slatina, ţinând
seama şi de dispoziţiile legale susmenţionate, s-a constatat că instanţa competentă cu soluţionarea
cauzei ce formează obiectul dosarului nr.734.../2014, este instanţa în a cărei circumscripţie se află
domiciliul reclamantei, respectiv Tribunalul Vâlcea.
Având în vedere considerentele în fapt şi în drept anterior expuse, s-a constatat perimată
contestaţia formulată de Sindicatul „Porţile de Fier‖ Dr.Tr.Severin în numele membrei de sindicat
M. D. în contradictoriu cu intimata Societatea H. – Serv SA şi a fost trimis dosarul nr. 734…/2014
la Tribunalul Vâlcea Secţia I Civilă – Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în vederea
continuării judecăţii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, pârâta Societatea de S. H.H. S.A., criticând-o
pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivare a arătat că a formulat recurs împotriva Hotărârii nr.3684/2015 pronunţată de
Tribunalul Mehehedinţi în dosarul nr. …/2014 prin care a constatat doar parţial perimarea.
A solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii recurate, în sensul constatării perimării
pentru ambele dosare conexate ca urmare a admiterii litispendenţei
În fapt a arătat că:
La data de 05.02.2014, sindicatul Porţile de Fier a introdus, in numele membrului de sindicat
M. D., contestaţie la decizia de concediere
La data de 28.02.2014, d-na M. D. contesta aceiaşi decizie de concediere la Tribunalul
Vâlcea - dosar nr. …/2013
La data de 20.06.2014, Tribunalul Vâlcea admite excepţia litispendentei, la solicitarea
ambelor părţi, scoate cauza de pe rol si trimite dosarul pentru soluţionare la Tribunalul Mehedinţi
(n.n. prima instanţa sesizată)
La data de 01.07 2014 Tribunalul Mehedinţi dispune suspendarea cauzei (a ambelor dosare
conexate), conform art. 413 Noul Cod procedură civilă la solicitarea contestatorului, întrucât acesta
a susţinut ca pe rolul Tribunalului Bucureşti se află dosarul nr. …/2014 ce are ca obiect anularea
Hotărârii AGA nr. 1/12.11.2013 prin care a fost aprobat programul de restructurare;
A mai menţionat că suspendarea litigiului a fost dispusă în şedinţă publică prin încheiere de
şedinţa, această încheiere fiind comunicată ambelor părţi si nu a fost formulată cale de atac
împotriva acesteia;
În data de 11.09.2014 (aşa cum reiese din Sentinţa civilă nr. 4128/2014-dosar nr.
3658…/2014- Tribunalul Bucureşti) reprezentatul legal al Sindicatului Porţile de Fier asistat de
avocat au depus o cerere de renunţare la judecată, instanţa luând act de aceasta.
Deşi contestatorul a solicitat suspendarea cauzei pana la soluţionarea definitiva a dosarului
nr. …/2014 al Tribunalul Bucureşti, nu a făcut diligente pentru soluţionarea prezentului dosar astfel
încât acesta a rămas în nelucrare din motive imputabile părţii timp de peste 6 luni conform art. 416
(1) Noul Cod de procedură civilă (de la data de 11.09.2014 pana in prezent).
A menţionat ca Sindicatul Porţile de Fier a repus mai multe cauze care aveau acelaşi obiect,
pe rolul instanţelor de judecată, în prezent acestea fiind soluţionate definitiv (fond + apel)
Astfel, intimata a solicitat Tribunalului Mehedinţi să constate că cererea de chemare în judecată
(n.n. ambele cereri) se perimă de drept, conform art. 416 alin.1 Noul Cod procedură civilă.
Prin hotărârea recurată, Tribunalul Mehedinţi, a constatat perimata cererea de chemare in
judecată, însă trimite dosarul conexat nr…./2013 Tribunalului Vâlcea, pentru continuarea judecaţii.
167
 A mai menţionat ca prin admiterea excepţiei litispendenţei, Tribunalul Vâlcea a fost
dezinvestit cu soluţionarea cererii de chemare in judecată, nemaiputând continua judecata sub nici o
formă, orice cerere fiind tardivă.
Pe cale de consecinţa, Tribunalul Mehedinţi a fost investit cu soluţionarea ambelor cereri de
chemare in judecata (conexate) astfel ca se impunea constatarea perimării pentru ambele cereri de
chemare in judecată.
Având in vedere motivele invocate, a solicitat admiterea recursului si casarea hotărârii
recurate, în sensul constatării perimării pentru ambele cereri de chemare în judecată. A arătat că
Tribunalul Mehedinţi era instanţa investită cu soluţionarea ambelor dosare conexate şi consideră ca
în mod greşit Tribunalul Mehedinţi nu a constatat perimarea pentru ambele dosare conexate.
Recursul s-a întemeiat pe dispoziţiile art.483 şi urm. din Noul Cod de procedură civilă.
Recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Analizând sentinţa civilă atacată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de
legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Curtea constată că aceste critici se circumscriu motivului
de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct.5 din Noul Cod de procedură civilă.
Potrivit art.488 alin.1 pct.5 din Noul Cod de procedură civilă casarea unei hotărâri se poate
cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage
sancţiunea nulităţii.
Acest motiv de casare este larg formulat, incluzând în conţinutul său toate neregularităţile
procedurale ce pot fi săvârşite în cursul procedurii judiciare, cu excepţia celor care sunt constituite
în motive distincte de casare.
Actuala reglementare se referă, fără a distinge, la toate încălcările procedurale sancţionate cu
nulitatea, acest motiv de casare analizat fiind destinat să valorizeze atât nesocotirea normelor
procedurale de ordine publică, cât şi a celor de ordine privată, legea nefăcând nici o distincţie în
această privinţă.
Casarea unei hotărâri judecătoreşti pentru cel de-al cincilea motiv de recurs se poate obţine
însă în mod diferit, în funcţie de natura imperativă sau dispozitivă a normelor procedurale încălcate.
În speţă, neregularitatea procedurală privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.138
alin.1, 2 şi 3 din Noul Cod de procedură civilă ce reglementează excepţia de litispendenţă, vizează
însăşi hotărârea pronunţată de instanţa de fond, putând fi, astfel invocată pe calea recursului.
Potrivit dispoziţiilor art.138 din Noul Cod de procedură civilă, ce reglementează excepţia
litispendenţei
(1)Nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de aceeaşi
parte, înaintea mai multor instanţe competente sau chiar înaintea aceleiaşi instanţe, prin cereri
distincte.
(2)Excepţia litispendenţei poate fi invocată de părţi sau de instanţă din oficiu în orice stare a
procesului în faţa instanţelor de fond.
(3)Când instanţele sunt de acelaşi grad, excepţia se invocă înaintea instanţei sesizate ulterior.
Dacă excepţia se admite, dosarul va fi trimis de îndată primei instanţe învestite.
Din interpretarea acestui text legal, rezultă următoarele:
Litispendenţa este reglementată de norme imperative, fiind destinată să asigure o bună
administrare a justiţiei.
În aceste condiţii, excepţia de litispendenţă, prin intermediul căreia se valorifică situaţia
procesuală în discuţie, are caracter absolut, putând fi invocată de părţi sau de instanţă din oficiu.
Această constatare nu este infirmată de împrejurarea că prin art. 138 alin.2 excepţia de
litispendenţă poate fi invocată doar în faţa instanţelor de fond, chiar dacă pe tot parcursul judecăţii.
Astfel de regim derogator de la caracteristicile excepţiilor procesuale absolute este explicabil prin
faptul că litispendenţa nu priveşte o pricină aflată în recurs, ipoteză ce este reglementată prin alin. 6
al art. 138.
Când cererile se află la instanţe de acelaşi grad, fie ambele de primă instanţă, fie ambele de
apel, excepţia se invocă în faţa ultimei instanţe sesizate, în funcţie de data înregistrării cererii.
168
 Se deduce din text că excepţia se soluţionează de către instanţa în faţa căreia se invocă, în
sensul admiterii sau a respingerii, printr-o încheiere ce poate fi atacată, în ambele cazuri, numai
odată cu fondul, conform prevederilor alin.5.
Dacă excepţia este admisă, dosarul va fi trimis de îndată primei instanţe învestite, care
soluţionează pricinile reunite. Dacă excepţia este respinsă, devine actual conflictul pozitiv de
competenţă, ambele instanţe declarând că sunt competente a soluţiona pricina.
În speţă, prin încheierea nr. 30/20.06.2015 pronunţată de Tribunalul Vâlcea – Secţia I civilă
conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. .../2014, respectiv, de cea de-a doua instanţă
sesizată, s-a admis excepţia litispendenţei invocată de pârâta H.–Serv SA Sucursala pentru R. şi S.
Slatina, s-a dispus scoaterea cauzei de pe rolul Tribunalului Vâlcea şi trimiterea dosarului la
Tribunalul Mehedinţi, respectiv, la prima instanţă sesizată, în vederea conexării la dosarul nr.
.../2014, reţinându-se că anterior înregistrării acţiunii pe rolul Tribunalului Vâlcea, reclamanta a
introdus o acţiune colectivă cu acelaşi obiect la Tribunalul Mehedinţi. Încheierea este supusă
apelului, odată cu fondul.
Cu toate că, la data pronunţării sentinţei civile atacate nr.3684/2015 a Tribunalului
Mehedinţi, era ataşat dosarul Tribunalului Vâlcea, în care s-a pronunţat încheierea nr.
30/20.06.2015 de Tribunalul Vâlcea – Secţia I civilă conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin
care s-a admis excepţia litispendenţei, invocată de pârâta H.– Serv SA Sucursala pentru R. şi S.
Slatina, în mod nelegal Tribunalul Mehedinţi a constatat perimată doar prima cerere de chemare în
judecată, înregistrată la acest Tribunal, neavând în vedere efectele admiterii excepţiei de
litispendenţă de către Tribunalul Vâlcea, procedând greşit la restituirea dosarului cu cea de-a doua
cerere formulată de reclamantă, cu privire la care s-a constatat că au fost îndeplinite condiţiile
litispendenţei, în privinţa identităţii totale de obiect, părţi şi cauză.
Excepţia litispendenţei este o excepţie dilatorie şi absolută, ce se ridică în faţa instanţei
sesizate mai în urmă, astfel cum rezultă din dispoziţiile art.138 alin.3 din Noul Cod procedură
civilă, portivit căruia, dacă excepţia se admite, dosarul se trimite de îndată primei instanţe învestite.
Aşadar, prin efectul admiterii excepţiei de litispendenţă, cauzele se reunesc, în mod
obligatoriu, instanţa mai întâi învestită, neavând posibilitatea de a constata că nu sunt îndeplinite
condiţiile litispendenţei.
În cauza de faţă , în loc să constate efectele admiterii excepţiei de litispendenţă, de către
Tribunalul Vâlcea, ce implicau reunirea obligatorie a celor două cauze, cu consecinţa, astfel, a
perimării cauzei, în considerarea ambelor cereri de chemare în judecată, în mod eronat Tribunalul
Mehedinţi face aplicarea dispoziţiilor art.139 alin.1 Cod procedură civilă, ce reglementează
―conexarea mai multor procese în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi şi al căror
obiect şi cauză au între ele o strânsă legătură‖, în contextul în care în speţa de faţă ―obiectul şi
cauza‖ sunt identice în ambele procese, fiind incidente dispoziţiile art.138 din Noul Cod de
procedură civilă, ce reglementează excepţia litispendenţei.
Faţă de considerentele expuse, constatând că hotărârea atacată este afectată, în parte de
motivul de casare prevăzut de art.488 alin1 pct.5 din Noul Cod de procedură civilă, în temeiul
art.496 alin2 din Noul Cod procedură civilă, raportat la dispoziţiile art.416 alin.1 din Noul Cod de
procedură civilă, urmează a se admite recursul, a se casa în parte sentinţa, în sensul că se constată
perimată şi contestaţia ce formează obiectul dosarului nr…./2014 al Tribunalului Vâlcea, Secţia I
Civilă Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale. Se vor menţine restul dispoziţiilor sentinţei.
(Decizia nr.740/14.12.2015 Secţia I Civilă – rezumat judecător Alexandrina Marica)

16. Revizuire. Admisibilitate. Condiţia evocării fondului.

În sensul dispoziţiilor art.322 alin.1 Cod procedură civilă, hotărârile date de instanţele de
recurs pot constitui obiect al cererii de revizuire numai dacă evocă fondul. O instanţă de recurs
evocă fondul atunci când, în temeiul dreptului de control judiciar, aceasta reapreciază probele

169
administrate de instanţele inferioare, reţine o altă situaţie de fapt şi pronunţă o soluţie cu totul
diferită decât aceea sau acelea pronunţate de instanţele inferioare.
Prin urmare, nu au acest caracter şi nu pot fi atacate pe calea extraordinară a revizuirii
hotărârile prin care s-a respins recursul sau prin care s-a dispus casarea cu trimitere, ori cele prin
care instanţa s-a pronunţat asupra unei excepţii de ordin procedural.

Prin sentinţa civilă 3821/18.06.2014, Tribunalul Dolj a admis excepţia tardivităţii formulării
cererii invocată, din oficiu, de instanţă.
S-a respins cererea reclamantul T. I. în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă de
Transport.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că la data de 04.04.2014, reclamantul T. I. a
formulat cerere de completare a dispozitivului Sentinţei nr. 10360/19.10.2011 pronunţată de
Tribunalul Dolj, în dosarul nr. …/2010, în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă de Transport
Craiova.
În motivare, reclamantul a arătat că prin sentinţa nr. 10360/1910.2011 instanţa a omis să se
pronunţe asupra cererilor de acordare a daunelor morale în cuantum de 200 000 lei, daunelor
materiale de 30.00 lei pentru anii 1998-2002, precum şi de eliberare a unei adeverinţe care să
radieze din carnetul de muncă anularea deciziei nr. 221 .
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, prin prisma excepţiei tardivităţii formulării
cererii, invocată din oficiu, instanţa a constatat următoarele :
Instanţa, prin Sentinţa nr. 10360/19.10.2011 pronunţată în dosarul nr. …/2010, a respins
excepţia necompetenţei materiale a instanţei invocată de reclamant, excepţia autorităţii de lucru
judecat invocată de pârâtă, iar pe fond - a respins acţiunea formulată de reclamantul T. I. prin care
solicita obligarea pârâtei RAT Craiova, să îi elibereze o adeverinţă din care să rezulte activitatea
depusă în perioada 1999-2003, să facă menţiunile cuvenite în carnetul de muncă, inclusiv cu privire
la concediere şi să fie obligată pârâta la daune morale şi materiale de 200.000 lei.
Potrivit art. 2812 Cod procedură civilă ,,dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se
pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau
incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz,
apel sau recurs, împotriva acelei hotărâri ˝.
Textul prevede astfel că cererea se formulează în acelaşi termen în care se putea declara
recurs împotriva sentinţei, respectiv în 10 zile de la comunicarea acesteia, conform art. 80 din Legea
nr. 168/1999 ( în vigoare la acea dată).
Întrucât sentinţa a fost comunicată reclamantului la data de 11.11.2011, cererea de
completare putea fi formulată până la data de 20.11.2011, nerespectarea acestui termen atrăgând
decăderea părţii din dreptul de a mai solicita completarea hotărârii.
Pentru aceste considerente, instanţa a constatat întemeiată excepţia invocată din oficiu şi a
respins cererea ca tardiv formulată.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs reclamantul Tălângă Ionel,
criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, motivând, în esenţă, că judecătorul fondului – D. S. –
este incompatibilă a lua parte ca judecător, ulterior ca preşedinte, iar cererea de completare nu este
tardivă, sentinţa 3821/18.06.2014, dată în dosarul nr. …/2013, fiindu-i comunicată în data de
26.06.2014.
Intimata-pârâtă, legal citată, nu a formulat întâmpinare.
Prin decizia civilă nr.1443 din 17.10.2014, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, s-a
respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant T. I. împotriva sentinţei civile
nr.3821/18.06.2014, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. …/2010, în contradictoriu cu
intimata-pârâtă Regia Autonomă de Transport Craiova, având ca obiect completarea dispozitivului
Sentinţei nr. 10360/19.10.2011.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea a reţinut următoarele:

170
 Judecătorul fondului nu este incompatibil a soluţiona o cerere de completare a dispozitivului
unei hotărâri, deoarece potrivit dispoziţiilor art. 99 alin. 5/2 din Regulamentul de Ordine Interioară
a instanţelor judecătoreşti, cererile de completare se soluţionează chiar de completul de judecată
care a pronunţat hotărârea a cărei completare se solicită.
În ceea ce priveşte soluţia pronunţată, petentul a apreciat că a cunoscut hotărârea a cărei
completare o solicită la data de 26 06 2014, dar a depus la dosar o comunicare care se referă la o
altă hotărâre.
Pe de altă parte s-a constatat, pe fond, că prima instanţă s-a pronunţat pe capetele de cerere
având ca obiect eliberare adeverinţă, respectiv solicitarea de daune materiale şi, prin urmare, nu se
impunea completarea dispozitivului Sentinţei nr. 10360/19.10.2011.
Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire, revizuentul Tălîngă Ionel,
susţinând faptul că, în mod greşit completul de judecată, care a soluţionat dosarul nr…./2010, al
Curţii de Apel Craiova, a trecut sentinţa civilă nr.3821/18.06.2014, pronunţată de Tribunalul Dolj,
în dosarul nr…./2010, în loc să treacă decizia civilă nr.10360/19.10.2011 a Tribunalului Dolj.
Intimata , deşi legal citată nu a formulat întâmpinare.
Examinând cererea de revizuire sub aspectul admisibilităţii sale, a cărei analiză este
prioritară potrivit dispoziţiilor art. 137 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art.322 alin.1 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase
definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de
recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în cazurile prevăzute de pct. 1-10 Cod procedură
civilă.
În sensul textului de lege citat, hotărârile date de instanţele de recurs pot constitui obiect al
cererii de revizuire numai dacă evocă fondul. O instanţă de recurs evocă fondul atunci când, în
temeiul dreptului de control judiciar, aceasta reapreciază probele administrate de instanţele
inferioare, reţine o altă situaţie de fapt şi pronunţă o soluţie cu totul diferită decât aceea sau acelea
pronunţate de instanţele inferioare.
Prin urmare, nu au acest caracter şi nu pot fi atacate pe calea extraordinară a revizuirii
hotărârile prin care s-a respins recursul sau prin care s-a dispus casarea cu trimitere, ori cele prin
care instanţa s-a pronunţat asupra unei excepţii de ordin procedural.
În cauză, Decizia civilă nr.1443/17 oct. 2014 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, a cărei
revizuire se solicită, nu a evocat fondul, în sensul că nu a stabilit o altă situaţie de fapt decât cea
stabilită în faza anterioară de judecată, respectiv, nu a dat o altă dezlegare raportului juridic dedus
judecăţii, în contextul în care prin această decizie s-a respins ca nefondat recursul împotriva
sentinţei nr.3821 din 18 iunie 2014 a Tribunalului Dolj, sentinţă prin care s-a respins ca tardiv
formulată cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr.10360 din 19. oct.2011
pronunţată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr…./2010.
Prin urmare, decizia atacată pe calea de atac extraordinară, de retractare, a revizuirii este o
decizie pronunţată în recurs, care, însă, nu întruneşte condiţia evocării fondului.
Celelalte aspecte de fapt invocate de revizuent, cu referire la menţionarea sentinţei civile
nr.3821/18.06.2014, în loc de decizia civilă nr.10360/19.10.2011 a Tribunalului Dolj, nu se
confirmă în cauză, atât timp cât prin Decizia civilă nr.1443/17 oct. 2014 pronunţată de Curtea de
Apel Craiova, s-a respins ca nefondat recursul împotriva sentinţei nr.3821 din 18 iunie 2014 a
Tribunalului Dolj, sentinţă prin care s-a respins ca tardiv formulată cererea de completare a
dispozitivului sentinţei civile nr.10360 din 19. oct.2011 pronunţată de Tribunalul Dolj, în dosarul
nr.…./2010.
Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 326 alin.3 Cod procedură civilă,
reţinând că prin decizia a cărei revizuire se solicită, nu s-a evocat fondul cauzei, se va respinge ca
inadmisibilă cererea de revizuire. (Decizia civilă nr.684/16.11.2015- Secţia I Civilă – rezumat
judecător Alexandrina Marica)

171
 DREPTUL MUNCII

1. Contestaţie împotriva deciziei de concediere. Motive de nulitate. Descrierea faptei.

Fapte multiple.

Pentru a se aprecia dacă o decizie de concediere supusă contestaţiei cuprinde sau nu o

descriere suficientă a faptelor care sunt imputate petentei, în interpretarea dispozițiilor art. 252
alin. 2 lit. a din Codul muncii, trebuie stabilit în primul rând dacă fapta respectivă este descrisă de
o asemenea manieră, încât ar permite atât petentei să îşi exercite dreptul la apărare, cât şi
instanţei de judecată să analizeze dacă aceste abateri sunt justificate sau nu.

Tribunalul Gorj – Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale prin sentinţa civilă nr.
3620/31.10.2014 a admis în parte acţiunea ulterior completată, formulată de reclamanta J.,
împotriva pârâtei A.
A constatat nulitatea deciziei nr.76/07.04.2014 emisă de pârâta A.
A dispus reintegrarea reclamantei pe postul deţinut anterior concedierii, acela de director.
A obligat pârâta la plata către reclamantă a unei despăgubiri egale cu salariile indexate,
majorate şi actualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta de la data
concedierii si până la data reintegrării efective.
A respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la acordarea de daune morale, ca
neîntemeiat.
A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de
judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut următoarele:
Reclamanta J. a fost angajata a pârâtei A., în funcţia de director, în baza contractului
individual de muncă nr.24/09.10.2012.
Prin decizia nr. 76/07.04.2014, emisă de pârâta A., a fost sancţionată disciplinar cu
desfacerea contractului individual de muncă, în baza prevederilor art. 61 lit. a din Codul muncii.
Abaterile disciplinare reţinute în sarcina reclamantei au fost refuzul nejustificat de a
îndeplini sarcinile de serviciu, potrivit delegaţiei de serviciu nr. 51/25.03.2014 şi întârzierea în mod
repetat la programul de lucru în zilele de 24, 25 si 26 martie 2014, fapte prin care s-au încălcat, a
apreciat pârâta, prevederile art.35 si art.42 raportate la art.6 din regulamentul intern.
Reclamanta a criticat decizia de concediere, atât sub aspectul legalităţii, cât şi al temeiniciei,
invocând nulitatea absolută a deciziei pentru nerespectarea procedurii privind cercetarea
disciplinară, pentru neprecizarea în mod concret atribuţiile de serviciu pe care nu le-ar fi îndeplinit,
susţinând, totodată, nevinovăţia în privinţa faptelor imputate.
Potrivit art. 247 din Codul muncii, republicat, angajatorul dispune de prerogativa
disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor săi, ori de
câte ori constată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară. Abaterea disciplinară este o faptă în
legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat,
prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau
contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.
În situaţia sancţionării salariatului cu sancţiunea desfacerii disciplinare a contractului
individual de muncă, trebuie urmată procedura prevăzută de art. 251 din Codul muncii republicat,
privind cercetarea disciplinară prealabilă a angajatului.
În speţă, se reţine că nu au fost încălcate prevederile privind cercetarea disciplinară în cazul
reclamantei.
Reclamanta a fost convocată la cercetare disciplinară prin adresa nr. 62/31.03.2014 pentru
data de 02.04.2014 ora 9.00, la sediul pârâtei, obiectul cercetării constând în ,,întârzieri la program,
refuz sarcini de serviciu şi altele‖.
172
 Reclamanta a refuzat să se participe la cercetarea disciplinară, arătând că în convocator nu s-
au menţionat toate faptele pentru care era cercetată.
La data de 31.03.2014, pârâta a emis adresa nr. 64/31.03.2014 prin care a convocat-o din
nou pe reclamantă pentru data de 03.04.2014, ora 9.00, la sediul asociaţiei, în vederea cercetării
disciplinare prealabile pentru ,,întârzieri la program, absenţe nemotivate, refuz îndeplinire sarcini de
serviciu, comportări neprincipiale‖.
Pârâta a susţinut că reclamanta nu răspuns acestei convocări, astfel că a procedat la
sancţionarea disciplinară fără efectuarea cercetării disciplinare.
În faţa instanţei, răspunzând la interogatoriu, reclamanta a arătat că în data de 03.04.2014,
ora 9.00, s-a prezentat la sediul pârâtei pentru efectuarea cercetării disciplinare, însă reprezentatul
pârâtei a ajuns la sediul pârâtei în jurul orei 10,00 , astfel că a refuzat să mai dea notă explicativă.
Faţă de susţinerile reclamantei, instanţa a apreciat că pârâta a procedat conform prevederilor
art. 251 alin.2 din Codul muncii republicat, convocând-o pe reclamanta la cercetarea disciplinară
prin adresa nr. 64/31.03.2014, ce cuprinde toate menţiunile prevăzute de textul de lege anterior
menţionat, însă reclamanta a refuzat să participe la cercetarea disciplinară, situaţie în care
angajatorul avea posibilitatea de o sancţiona pe reclamantă fără efectuarea cercetării disciplinare,
după cum prevede art. 251 alin. 3 din Codul muncii.
Motivul invocat de reclamantă pentru refuzul de a participa la efectuarea cercetării
disciplinare, respectiv întârzierea persoanei ce efectua cercetarea nu poate fi reţinut de instanţă,
drept motiv care să înlăture aplicarea prevederilor art. 251 alin.3 din Codul muncii, în condiţiile în
care reclamanta era încă prezentă la ora la care s-a prezentat reprezentantul pârâtei, având astfel
posibilitatea de a participa la cercetare.
Reclamanta a susţinut, totodată, în ceea ce priveşte procedura cercetării disciplinare, că
persoana împuternicită să efectueze cercetarea disciplinară nu avea calitatea să o facă, întrucât
contractul individual de muncă al acesteia a fost încheiat cu încălcarea prevederilor din statutul
asociaţiei, a regulamentului intern si a fisei postului reclamantei, preşedintele asociaţiei neavând
atribuţia de a încheia contracte individuale de muncă, aceasta atribuţie revenindu-i ei.
Instanţa a reţinut că, în baza contractului individual de muncă nr. 29, încheiat în data de
25.03.2014 a fost angajat pe postul de consilier juridic Decu Marcel.
Acesta a fost împuternicit să efectueze cercetarea disciplinară a reclamantei prin decizia
nr.56, o copie a acestei decizii fiind înmânate reclamantei la data de 03.04.2014. Ca dată a emiterii
deciziei, se menţionează data de 27.06.2014, însă văzând data la care a fost înmânat un exemplar al
acestei decizii reclamantei (03.04.2014), rezultă că s-a produs o eroare materială cu privire la
indicarea datei emiterii deciziei, fiind evident că decizia nu putea fi emisă în luna iunie 2014.
În conformitate cu art. 56 lit. d din Codul muncii republicat, contractul individual de muncă
existent încetează de drept ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractului individual de
munca, de la data la care nulitatea a fost constatata prin acordul părţilor sau prin hotărâre
judecătorească definitivă.
Aşadar, până la constatarea nulităţii contractului de muncă prin acordul părţilor sau de către
instanţă, un contract individual de muncă rămâne valabil.
Cum nu s-a constatat nulitatea contractului individual de muncă al persoanei împuternicite
să efectueze cercetarea disciplinară prin acordul părţilor sau de către instanţa judecătorească, până
la acel moment, contractul de muncă al persoanei împuternicite să efectueze cercetarea disciplinară
este în fiinţă.
Reclamanta a criticat decizia de sancţionare şi sub aspectul condiţiilor de formă, invocând
lipsa descrierii uneia din faptele reţinute în sarcina sa.
În temeiul art. 252 alin. 1 din Codul muncii republicat, angajatorul dispune aplicarea
sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice
de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la
data săvârşirii faptei.

173
 Prevederile art. 252 alin.2 din Codul muncii republicat stabilesc condiţiile de formă pe care
trebuie să le îndeplinească decizia de sancţionare disciplinară.
Din dispoziţiile legale menţionate rezultă că decizia de sancţionare disciplinară,
concretizând o măsură disciplinară luată de angajator împotriva angajatului, trebuia să fie,
deopotrivă, legală şi temeinică, iar analiza cerinţelor de legalitate prevalează celor referitoare la
temeinicia deciziei.
Menţiunile arătate mai sus sunt absolut necesare pentru ca salariatul sancţionat să-şi poată
pregăti, organiza si exercita apărarea, dar şi pentru ca instanţa să poată hotărî în privinţa legalităţii si
temeiniciei deciziei contestate.
Prin ,,descrierea faptei‖, în sensul art. 252 alin. 2 lit. a din Codul muncii, republicat se
înţelege prezentarea explicită a tuturor aspectelor care pot conduce la concluzia că fapta salariatului
reprezintă o încălcare de către acesta a obligaţiilor izvorâte din contractul individual de muncă,
contractul colectiv de muncă, regulamentul intern, statutul de personal, ordinele şi dispoziţiile
legale ale conducătorilor ierarhici, menţionarea tuturor aspectelor care o individualizează, respectiv
în ce constă, modalitatea în care s-a comis, data comiterii faptei si toate împrejurările comiterii ei.
Descrierea faptei trebuie făcută în mod concret şi precis, pentru a permite instanţei să
verifice temeinicia sancţiunii aplicate prin raportare la o faptă concretă şi la obligaţiile stabilite prin
contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă, regulamentul intern, statutul de
personal, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.
Analizând decizia de desfacere disciplinară a contractului de muncă al reclamantei, s-a
observat că, în ceea ce priveşte abaterea constând în refuzul nejustificat al reclamantei de a îndeplini
atribuţiile de serviciu, pârâta a făcut exclusiv trimitere la sarcinile menţionate în delegaţia de
serviciu nr. 51/25.03.2014, fără a menţiona în mod concret în decizie sarcinile de serviciu
neexecutate, împrejurările săvârşirii faptei, data la care s-a produs fapta imputată.
În lipsa unor asemenea menţiuni, instanţa nu poate verifica dacă există sau nu abaterea
imputată reclamantei, nu se poate aprecia asupra conduitei culpabile atribuite salariatului, gravităţii
fapte, întrunirii de către fapta imputată a tuturor elementelor prevăzute de lege pentru a fi
considerată abatere disciplinară, împrejurării că fapta constituie în mod concret şi prin modul de
săvârşire încălcări ale prevederilor legale, ale contractului individual de munca, regulamentului
intern sau a altor asemenea prevederi pe care salariata era ţinută să le respecte, din aceasta
perspectiva (a descrierii faptei), decizia contestata fiind nemotivată.
Instanţa nu poate reţine că descrierea faptei s-ar fi realizat prin trimiterea la delegaţia de
serviciu nr. 51/25.03.2014, deoarece condiţia descrierii faptei în mod concret şi detaliat este
prevăzută de lege imperativ şi trebuie să rezulte din decizia de sancţionare, şi nu din alte înscrisuri.
Potrivit prevederilor art. 79 din Codul muncii republicat, angajatorul nu poate invoca în faţa
instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.
Chiar admiţând completarea deciziei de sancţionare cu acest înscris, s-a observat că nu se
specifică în cuprinsul acestuia, în mod concret, toate sarcinile pe care trebuia să le îndeplinească
reclamanta, menţionându-se că aceasta trebuia să verifice activitatea de pază în cadrul fondului
cinegetic nr. 27 Motru şi ,,celelalte stări de lucruri în cadrul fondului, potrivit competenţei inclusive
a situaţiei instalaţiilor şi amenajărilor vânătoreşti‖.
Pârâta a susţinut că în primele 2 zile de delegaţie, reclamanta trebuia să meargă la
reprezentanţii Poliţiei Motru şi din comunele învecinate pentru actualizarea/întocmirea planurilor de
colaborare pentru combaterea braconajului şi a planului de pază şi să îndeplinească alte activităţi
organizatorice şi de verificare pentru care nu era nevoie să se deplaseze în afara drumurilor publice
amenajate.
Însă, după cum se poate observa, în delegaţia de serviciu nu se face nicio referire la aceste
împrejurări, astfel că verificarea temeiniciei faptei, a apărărilor reclamantei, nu ar fi posibilă în
situaţia necunoaşterii sarcinilor concrete pentru nerespectarea cărora a fost sancţionată reclamanta.
În consecinţă, reţinând şi incidenţa prevederilor art.78 din Codul muncii, conform cărora
concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzuta de lege este lovită de nulitate absolută,
174
precum si a dispoziţiilor art.80 alin.1 si 2 din Codul muncii republicat, ce instituie, pentru situaţia în
care concedierea este nelegală, dreptul angajatului la despăgubiri egale cu salariile indexate,
majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul si repunerea în
situaţia anterioară concedierii, la solicitarea salariatului, s-a constatat nulitatea deciziei nr.
76/07.04.2014 emisă de pârâtă, s-a dispus reintegrarea reclamantei pe postul deţinut anterior
concedierii, acela de director, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a unei despăgubiri
egale cu salariile indexate, majorate şi actualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat
reclamanta de la data concedierii si până la data reintegrării efective.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind daunele morale, reclamanta a solicitat acordarea
lor pentru prejudiciul cauzat prin emiterea deciziei de concediere, ca urmare a imposibilităţii de
angajare la alt angajator, situaţiei stânjenitoare în care a fost pusă faţă de alţi colegi, pentru
atitudinea de intimidare a angajatorului prin formularea de plângeri penale la adresa sa, starea de
stres ce i-a fost produsă prin concediere, pentru campania de denigrare a imaginii sale, invocând
totodată încălcarea principiului bunei-credinţe si al consensualităţii, prevăzute de art. 8 din Codul
muncii.
Potrivit prevederilor art.253 alin.1 din Codul muncii republicat, angajatorul este obligat, în
temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în
situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului, în timpul
îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Prin prisma acestor prevederi legale, cererea salariatului de acordare a daunelor morale este
admisibilă, însă aceste daune pot fi acordate doar în condiţiile în care solicitantul probează
prejudiciul moral suferit.
Termenul de daune morale sau prejudiciu moral sugerează o lezare adusă drepturilor
extrapatrimoniale, neeconomice ale persoanei, provenind din atingerea adusa acelor valori sau
atribute ale individului care îi definesc personalitatea: existenţa, integritatea corporală şi sănătatea,
sensibilitatea fizică sau psihică, sentimentele sale, cinstea, onoarea, prestigiul profesional, precum şi
alte valori similare.
Pentru acordarea daunelor morale trebuie dovedite prin orice mijloc de proba legătura de
cauzalitate dintre fapta angajatorului şi impactul negativ al acesteia, atât în plan personal, în plan
profesional asupra salariatului, cât şi dificultăţile în plan familial şi în raporturile cu celelalte
persoane.
Aceasta presupune în primul rând un probatoriu adecvat din care să rezulte existenţa
prejudiciului moral, întinderea sa şi gravitatea măsurii abuzive, sau cel puţin toate acestea să poată
fi prezumate, lucru care în cauză nu s-a realizat. În cauză reclamanta nu a adus un minimum de
argumente şi indicii, probe din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au
fost afectate şi nici nu a dovedit legătura de cauzalitate dintre faptele imputate şi impactul acestora
asupra ei. Prin urmare, cererea reclamantei privind acordarea daunelor morale este neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtă A., criticând-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie.
În motivare se arată că instanţa de fond a apreciat în mod greşit faptul ca decizia de
concediere nr. 76/07.04.2014 priveşte doar aspectele legate de delegaţia de serviciu nr. 51/25.03.2014.
Or, instanţa este într-o vădită eroare, deoarece, aşa cum se poate observa atât din convocatorul privind
cercetarea prealabilă nr. 64/31.03.2014, cât şi din decizia de concediere, reclamanta a fost cercetată şi
sancţionată pentru mai multe abateri disciplinare şi anume: întârzieri repetate la programul de
munca, absente nemotivate, refuz îndeplinire sarcini de serviciu, comportament neprincipial. Aceste
fapte sunt descrise atât la punctul 1 din decizia de concediere, cât şi la punctul 5 din decizia de
concediere.
Astfel că instanţa în mod greşit s-a raportat la faptul că decizia de concediere a fost emisă doar
pentru neîndeplinirea sarcinilor de serviciu prevăzute în delegaţia nr. 51/25.03.2014 şi a analizat decizia
de concediere numai sub acest aspect.
De asemenea instanţa a reţinut în mod greşit faptul că reclamanta nu ştia ce are de făcut, deoarece nu
175
reiese din delegaţie expres acest aspect. Menţionează faptul că atunci când a răspuns la interogatoriu,
reclamanta a arătat că ştia ce are de făcut.
Instanţa de fond, în apreciere, trebuia să aibă în vedere faptul că nu trebuie făcuta o misiune
imposibilă pentru angajator de a sancţiona angajaţii, iar decizia de concediere trebuia avută în vedere cu tot
cuprinsul său şi nu numai părţi din această decizie.
Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 480. alin. (3) solicită admiterea apelului, anularea
hotărârii nr. 3620/2014, să se constate faptul că decizia de concediere nr. 76/07.04.2014 nu este lovită de
nulitate, instanţa soluţionând cauza fără a intra în judecata fondului, şi să se dispună trimiterea cauzei spre
rejudecare la instanţa de fond.
Intimata reclamantă a formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului ca nefondat.
Apelul este fondat.
Analizând decizia de desfacere disciplinară a contractului de muncă al reclamantei, prima
instanţă a constatat că, în ceea ce priveşte abaterea constând în refuzul nejustificat al reclamantei de
a îndeplini atribuţiile de serviciu, pârâta a făcut exclusiv trimitere la sarcinile menţionate în
delegaţia de serviciu nr.51/25.03.2014, fără a menţiona în mod concret în decizie sarcinile de
serviciu neexecutate, împrejurările săvârşirii faptei, data la care s-a produs fapta imputată.
În lipsa unor asemenea menţiuni, prima instanţa a apreciat că nu poate verifica dacă există
sau nu abaterea imputată reclamantei, nu se poate aprecia asupra conduitei culpabile atribuite
salariatului, gravităţii fapte, întrunirii de către fapta imputată a tuturor elementelor prevăzute de lege
pentru a fi considerată abatere disciplinară, împrejurării că fapta constituie în mod concret şi prin
modul de săvârşire încălcări ale prevederilor legale, ale contractului individual de munca,
regulamentului intern sau a altor asemenea prevederi pe care salariata era ţinută să le respecte, din
aceasta perspectiva (a descrierii faptei) decizia contestata fiind nemotivată.
Instanţa de control judiciar nu îşi însuşeşte aceste concluzii, considerând că decizia
contestată cuprinde o descriere suficientă a faptelor care sunt imputate petentei, pentru a putea
permite atât petentei să îşi exercite dreptul la apărare, cât şi instanţei de judecată să analizeze dacă
aceste abateri sunt justificate sau nu.
Astfel, o primă abatere care se impută reclamantei o reprezintă refuzul nejustificat al
reclamantei de a îndeplini atribuţiile de serviciu, potrivit delegaţiei de serviciu nr. 51/25.03.2014.
Ori, este destul de clar ceea ce se reproşează salariatului, şi anume neîndeplinirea tuturor
atribuţiile de serviciu, astfel cum sunt enumerate în delegaţia de serviciu nr. 51/25.03.2014, iar o
reluare a acestor atribuţii ar fi superfluă, de vreme ce abaterea constă practic în refuzul de a executa
în integralitatea sa delegaţia de serviciu nr. 51/25.03.2014.
Conţinutul acestei delegaţii şi modul de descriere al sarcinilor de serviciu din delegaţie
reprezintă chestiuni de fond, iar nu un element a cărui lipsă ar fi de natură să atragă nulitatea
deciziei.
Cu privire la data săvârşirii acestei inacţiuni se constată că este destul de dificil în a aprecia
care este data la care se produce o inacţiune, care prin natura sa este continuă, deoarece salariata a
refuzat în mod continuu aducerea la îndeplinire a delegaţiei de serviciu nr.51/25.03.2014, refuzând
chiar şi primirea delegaţiei.
Prin urmare, se putea întreba prima instanţă ce ar trebui descris în refuzul petentei de a primi
sarcini de serviciu şi deci de a le executa, pentru că în speţă se pune problema în primul rând dacă
este în discuţie un refuz justificat sau nejustificat, de executare a sarcinilor de serviciu, iar nu de o
detaliere exhaustivă a tuturor atribuţiilor de serviciu ale reclamantei, care ţin de un examen de fond
al abaterilor imputate.
Totodată, prin coroborare cu cealaltă faptă imputată se poate deduce fără prea multă
dificultate că inacţiunea a fost comisă în zilele de 25-26 martie 2014, deci imediat după emiterea
delegaţiei.
Revenind la această din urmă faptă, prima instanţă nu analizează absolut deloc de ce fapta
de a întârzia în mod repetat la programul de lucru în zilele de 24-26 martie nu ar fi fost descrisă în
mod suficient sau ce i-ar lipsi pentru a declanşa răspunderea disciplinară a petentei.
176
 Este adevărat că ar fi de o gravitate mai scăzută, dar chiar şi dacă prima faptă mai sus
indicată nu ar fi confirmată de probatoriul administrat în speţă, cea de-a doua abatere – dacă ar fi
reală, pentru că nu se poate analiza în acest cadru temeinicia faptelor – este de natură a conduce în
singularitatea sa la sancţionarea petentei, după care s-ar putea eventual aduce în discuţie o
reapreciere a individualizării sancţiunii, dacă sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege.
Nu se poate reţine astfel cum a expus prima instanţă că nu se cunosc prevederile din
regulament sau statut a căror încălcare i se impută reclamantului, deoarece din decizia de
concediere reiese că acestea sunt descrise la punctul nr. 2 al deciziei.
Prin urmare, cum în cauză nu subzistă motivele de nulitate absolută ale deciziei de
concediere invocate de către reclamant şi reţinute de către tribunal, Curtea va admite apelul, în
raport de dispozițiile art. 480 NCPC şi va anula sentinţa, având în vedere greşita soluţionare a
excepţiei nulităţii absolute a deciziei de concediere, luând act totodată de cererea apelantei de
trimitere a cauzei spre rejudecare.
Cercetarea pe fond a deciziei de concediere urmează a fi efectuată de către prima instanţă, în
urma rejudecării revenindu-i obligaţia de a decide dacă abaterile imputate sunt confirmate de către
probele administrate în speţă, precum şi dacă sunt în mod corect întemeiate în drept. (Decizia nr.
1482 din 20 Martie 2015 – Secţia I Civilă - rezumat judecător Stelian Aurelian Cadea).

2. Raporturi de muncă. Concediere. Desfacerea contractului de muncă. Reintegrare în

muncă. Repunere în drepturi. Art.76 şi art. 80 din Codul muncii.

Inexistenţa postului după ce anterior s-a dispus reintegrarea în muncă. Emiterea unei noi
decizii de concediere potrivit dispoziţiilor art.65 Codul muncii. Textul art.80 din Codul muncii, nu
distinge după cum postul în care trebuie dispusă reintegrarea mai este sau nu în fiinţă, pentru a se
putea asigura punerea în executare efectivă a hotărârii judecătoreşti, care exprimă puterea
lucrului judecat

Asupra apelului de faţă, constată:

Tribunalul Mehedinţi – Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale prin sentinţa civilă
nr. 1955 din 15.05.2015 a respins acţiunea formulată de contestatoarea C.E. în contradictoriu cu
intimatul Oficiul de Studii Pedologice şi Agrochimice Mehedinţi.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut următoarele:
Reclamanta a fost salariata pârâtului îndeplinind funcţia de execuţie de tehnician chimist.
Ca urmare a reorganizării activităţii pârâtului prin dispoziţiile O.U.G. nr. 77/2013 şi a
Ordinului nr. 956/16.08.2013 al Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale la nivelul OSPA
Mehedinţi a avut loc o reducere a personalului pentru încadrarea în numărul maxim de posturi
aprobate şi anume 10 posturi.
Cum la nivelul OSPA Mehedinţi exista în statul de funcţii de personal un număr mai mare
de posturi, la momentul respectiv a apărut necesitatea reorganizării şi restructurării prin desfiinţarea
unui număr de posturi printre care şi cel ocupat de către reclamantă.
A fost emisă decizia de concediere nr. 5/24.02.2014.
Prin cererea adresată Tribunalului Mehedinţi şi înregistrată sub nr. 2175/101/2014,
reclamanta C. E., a chemat în judecată pe pârâtul Oficiul Judeţean de Studii Pedologice şi
Agrochimice Mehedinţi pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună
anularea/constatarea nulităţii absolute a deciziei de concediere nr. 5 din 24.02.2014, reintegrarea pe
funcţia avută anterior concedierii, plata drepturilor salariale cuvenite de la data concedierii până la
data reintegrării efective, majorate indexate şi reactualizate şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 2808 din 27 iunie 2014, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, s-a
admis acţiunea formulată de contestatoarea C. E., în contradictoriu cu intimatul Oficiul de Studii
Pedologice şi Agrochimice Mehedinţi.

177
 S-a dispus anularea deciziei de concediere emisă de acesta, constatându-se că această
decizie nu îndeplineşte exigenţele de legalitate prevăzute de lege.
A fost obligat pârâtul la plata unei despăgubiri egală cu salariile indexate, majorate şi
reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta începând cu data încetării
raporturilor de muncă şi până la reintegrarea efectivă şi s-a dispus reintegrarea reclamantei pe postul
deţinut anterior.
Prin decizia nr.28/9.12.2014 s-a dispus reîncadrarea reclamantei pe funcţia avută începând
cu data respectivă, iar prin deciziile de concediere contestate s-a dispus încetarea raporturilor de
muncă ale reclamantei reţinându-se imposibilitatea de a i se oferi acesteia un loc de muncă
compatibil cu pregătirea sa profesională.
Examinând conţinutul deciziilor respective prin prisma motivelor de nulitate absolută
invocate de către reclamantă, instanţa a constatat că sub aspect formal, acestea întrunesc cerinţele
prevăzute de lege.
Astfel, singura persoană îndreptăţită să aprecieze asupra oportunităţii luării măsurii de
desfiinţare a locului de muncă al salariatului în cauză este angajatorul.
Deşi, angajatorul are această libertate de apreciere, măsura concedierii trebuie să fie dispusă
cu respectarea prevederilor legale, trebuie să aibă o cauză reală şi serioasă şi să respecte procedura
reglementată de Codul muncii.
Pentru validitatea ei, decizia trebuie să conţină obligatoriu mai multe elemente enumerate
de dispoziţiile art.76 Codul muncii.
Menţiunile cuprinse în deciziile contestate sunt suficiente pentru a aprecia asupra validităţii
acestora, susţinerile reclamantei fiind nefondate.
Simpla şi succinta trimitere la dificultăţile financiare sunt suficiente pentru a se considera că
decizia este motivată în fapt, aceste menţiuni făcând lesne de înţeles motivul pentru care nu se mai
poate menţine locul de muncă al celei concediate.
De altfel, enumerarea motivelor ce determină concedierea este necesară pentru a se putea
verifica îndeplinirea condiţiei de legalitate impusă de legiuitor şi anume că desfiinţarea locului de
muncă să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă (art.65 alin.(1) şi alin.(2) Codul muncii).
Raportat strict la momentul emiterii deciziei de concediere s-a constatat că desfiinţarea
locului de muncă al reclamantei a fost efectivă, iar la baza acestei desfiinţări a stat un act normativ.
Împrejurarea că au fost emise două decizii cu acelaşi efect şi conţinut este irelevantă de
vreme ce una dintre acestea era nulă de drept, contractul individual de muncă al reclamantei fiind
suspendat pe durata incapacităţii temporare de muncă dovedită cu actul medical aflat în copie la
dosar, iar pe perioada acestei incapacităţi nu putea opera încetarea raporturilor de muncă.
Statul de funcţii şi organigrama unităţii, ulterior concedierii arată că postul reclamantei ce
fusese suprimat din structura angajatorului nu a mai fost reînfiinţat.
Deşi legea nu face nici o referire asupra sensului calificării cauzei care determină
concedierea - reală şi serioasă, cauza este reală când prezintă un caracter obiectiv, independent de
buna sau reaua credinţă a angajatorului şi este serioasă atunci când nu disimulează realitatea.
Or, la momentul luării măsurii concedierii reclamantei aceste condiţii de legalitate erau pe
deplin îndeplinite.
Astfel, reorganizarea s-a realizat în baza O.U.G. nr. 77/2013 şi a Ordinului
nr.956/16.08.2013 al Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale fiind reduse din schema
organizatorică mai multe posturi.
Modificarea structurii interne a angajatorului sub aspectul numărului maxim de posturi fiind
dispusă prin act normativ obligatoriu, angajatorul nu avea altă posibilitate decât să se conformeze
acestuia, să reducă numărul de posturi şi să procedeze la concedierea salariatului care ocupa postul
desfiinţat.
Angajatorul nu a procedat discreţionar şi abuziv desfiinţând un post de tehnician, ci s-a
conformat unui act normativ obligatoriu şi chiar dacă reintegrarea reclamantei s-a dispus ca urmare
a unor motive de nelegalitate a concedierii constatate la un moment dat, acest fapt nu îndrituieşte
178
instanţa de judecată să intervină în organizarea activităţii angajatorului şi să reaşeze ştate de funcţii
şi de personal.
Executarea hotărârii de reintegrare trebuie să fie doar pură şi simplă.
Impedimentele şi limitele în executarea unui contract de muncă pot fi reţinute de angajator
după executarea întocmai a hotărârii, acesta putând acţiona conform interesului său şi în limitele
legii.
De altfel, legiuitorul a lăsat la latitudinea angajatorului să facă selecţia posturilor ce
urmează a fi desfiinţate, dacă apreciază că această măsură va conduce la eficientizarea activităţii.
Instanţa de judecată nu are competenţa de a analiza aspectele de eficienţă economică sau
dificultăţile de aceeaşi natură prin care trece o unitate.
Singurele aspecte pe care le analizează cu ocazia soluţionării contestaţiei împotriva
concedierii, sunt cele strict legate de respectarea legii, în ceea ce priveşte raportul de muncă dintre
salariat şi angajator (dacă desfiinţarea locului de muncă este efectivă şi serioasă, are caracter
obiectiv).
La momentul la care ne raportăm, decizia de concediere a reclamantei este temeinică şi
legală, acţiunea formulată de reclamantă fiind neîntemeiată, considerente pentru care a fost
respinsă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel contestatoarea C.E., criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie.
Prin hotărârea pronunţată instanţa a aplicat greşit legea în sensul că nu a ţinut seama de
prevederile exprese ale dispoziţiilor art.65, 66, 67 din Codul muncii.
Prin hotărârea pronunţată instanţa de fond a făcu o greşită apreciere a probelor administrate
şi o raportare incompletă la dispoziţiile art. 65 din Codul muncii.
Astfel, pentru ca o concediere să fie legală desfiinţarea postului trebuie să fie efectivă şi să
aibă o cauză reală şi serioasă, ori nu se poate reţine că suntem în prezenţa unei cauze reale şi
serioase atât timp cât angajatorul a dispus concedierea în prima zi de lucru după ce a procedat la
reintegrarea pe post ca urmare a dispoziţiilor instanţei de judecată.
Atât în decizia nr. 29/10.12.2014 cât şi în decizia nr. 30/19.12.2014 se menţionează aceleaşi
motive de concediere care se bazează în opinia angajatorului pe procesul verbal nr. 523/09.12.2014
şi pe organigrama şi statul de funcţiuni care aşa cum sunt descrise în decizia de concediere au stat la
baza emiterii procesului verbal şi nu invers.
În realitate în mod nelegal intimatul a mai dispus concedierea pentru motive neimputabile
emiţând decizia nr. 5/24.02.2014, decizie pe care a contestat-o şi care a făcut obiectul dosarului nr.
2175/101/2014 ce a fost soluţionat de Tribunalul Mehedinţi prin sentinţa nr. 2808/27.06.2014 în
sensul că s-a dispus anularea deciziei de concediere şi obligarea pârâtului la o despăgubire egală cu
salariile şi alte drepturi de care aşi fi beneficiat pe perioada concedieri nelegale
Deşi pârâtul este o instituţie în subordinea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi
reorganizarea se realizează pe baza unor acte normative cum s-a şi întâmplat în anul 2013 când au
fost emise O.U.G. nr. 77/2013 şi Ordinul MADR nr. 956/16.08.2013 nu a menţionat nici un act
normativ general sau intern al MADR care să rezulte că s-a dispus reorganizarea activităţii sale şi
implicit desfiinţarea postului ocupat de apelantă.
Cert este că practic contestatoarea a dorit să înceapă activitatea la data de 09.12.2014 cum a
rezultat din decizia nr. 28/09.12.2014 prin care pârâtul susţine în mod nelegal că a dispus
reîncadrarea, în condiţiile în care decizia nr. 5/24.02.2014 prin care a fost concediată nelegal a fost
anulată şi s-a considerat că raporturile mele de muncă cu intimatul nu s-a întrerupt niciodată, însă
nu s-a realizat nicio clipă reintegrarea pentru că nu a fost primită efectiv la muncă.
Dimpotrivă, deşi nu avea cum să facă o analiză economică serioasă, în aceeaşi zi în care s-a
prezentat pentru a relua activitatea pe baza sentinţei civile nr. 2808/27.06.2014, intimatul a întocmit
fictiv organigrama şi statul de funcţiunii şi pe baza acestora a întocmit procesul verbal
nr.523/09.12.2014 pentru că aşa cum a rezultat din conţinutul deciziilor contestate şi a dispus
menţinerea stării de concediere fără nici un temei legal.
179
 Nu este logică şi nu are nici un suport emiterea a două decizii de concediere
cu acelaşi conţinut, dar la date diferite fapt pentru care a şi contestat ambele decizii
pentru că în decizia ulterioară nu se menţionează că se revocă prima deşi ambele sunt nelegale.
Mai mult, art. 76 prevede în mod expres că decizia de concediere trebuie să cuprindă durata
preavizului ori din moment ce avem două decizii de concediere cu acelaşi conţinut, dar cu date de
aplicare diferite este cert că perioada de preaviz nu este una reală pentru că prin perioada de preaviz
se înţelege nu numai durata efectivă şi intervalul de timp în care curge acest termen de preaviz.
Practic În cauză este vorba despre o condeiere, abuzivă, din voinţa angajatorului fără ca
acesta să aibă motive serioase de reduceri de posturi şi fără a exista o cauză efectivă, reală şi
serioasă a concedierii, aşa cum prevăd în mod expres dispoziţiile art. 65 din Codul muncii fapt
pentru care concedierea dispusă este nelegală.
Având în vedere aceste motive în temeiul art. 80 din Codul muncii este necesară anularea
deciziei contestate şi obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri egale cu salariile şi cu celelalte
drepturi de care ar fi beneficiat dacă ar fi continuat să execute contractul individual de munca până
la data reintegrării efective - sume ce vor fi actualizate până la data plăţii efective, precum şi
reintegrarea contestatoarei în cadrul societăţii-pârâte pe postul şi funcţia deţinute anterior
concedierii.
Susţinerea pârâtului potrivit căreia activitatea sa a fost restrânsă fiind în prezent în
reorganizare administrativă şi având un număr de doar 6 salariaţi care au întârzieri la plata salariilor
de aproximativ 5 ani reprezintă o veritabilă recunoaştere a unui management defectuos şi nu o
apărare cum doreşte pârâtul.
Punerea în aplicare a unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a dispus reintegrarea pe postul
deţinut anterior nu presupune o simplă formalitate care să opereze pur formal reintegrarea pe post,
ci dimpotrivă reintegrarea trebuie să fie efectivă, ori pârâtul a procedat la concedierea
contestatoarei, nelegală, în ziua imediat următoare fără să existe o desfiinţare de post efectivă şi în
condiţiile în care se afla în incapacitate temporară de muncă.
Pârâta ori nu cunoaşte ce presupune reintegrarea efectivă pe post ori doreşte inducerea în
eroare cu privire la această obligaţie stabilită prin titlul executoriu pentru că la momentul la care
susţine că a pus în executare hotărârea judecătorească, respectiv 09.12.2014 trebuia să aibă în
organigramă şi statul de funcţiuni postul ocupat de subsemnata ori în lipsa acestor demersuri este
cert că reintegrarea nu a fost făcută efectiv, ci pur formal.
Deşi pârâtul a cunoscut faptul că reclamanta se afla în incapacitate temporară de muncă la
data emiterii deciziei nr. 29/10.12.2014 acesta a procedat la emiterea unei alte decizii cu nr.
30/19.12.2014 considerând că dacă termenul de preaviz a fost întrerupt prin concediul medical era
necesară emiterea unei noi decizii de concediere, însă aceste demersuri demonstrează că angajatorul
a procedat în mod abuziv şi nelegal.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 466 si urm. Cod Procedură Civilă.
Prin întâmpinare, intimatul pârât Oficiul de Studii Pedologice şi Agrochimice Mehedinţi, a
solicitat respingerea apelului şi menţinerea sentinţei apelate ca fiind legală şi temeinică, în condiţiile
în care desfiinţarea postului a fost efectivă şi a avut o cauză reală şi serioasă.
Prin răspunsul la întâmpinare, apelanta a susţinut că nu a avut loc o punere efectivă în
executare a sentinţei prin care s-a dispus reintegrarea sa în muncă, iar desfiinţarea postului nu a fost
efectivă în condiţiile în care se afla în incapacitate de muncă.
Apelul este nefondat.
Curtea, analizând sentinţa prin prisma criticilor invocate, a apărărilor formulate, a
dispoziţiilor art.479 alin.(1) teza a II-a Cod Procedură Civilă, constată că nu subzistă nici motive de
ordine publică şi nici alte motive care să poată duce la schimbarea sau anularea acesteia.
Astfel, nu sunt întemeiate criticile apelantei din primul motiv de apel privind aplicarea
greşită a dispoziţiilor legale aplicabile, respectiv art.65 Codul muncii şi a aprecierii greşite a
situaţiei de fapt, de către prima instanţă, în condiţiile în care hotărârea cuprinde motivele de fapt şi

180
de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele
pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, aşa cum prevede art.425 Cod Procedură Civilă.
Nu sunt întemeiate nici criticile din cel de al doilea motiv de apel, în sensul că desfiinţarea
postului nu a fost efectivă şi că nu ar fi avut o cauză reală şi serioasă, în condiţiile în care a rezultat
potrivit statului de funcţii şi organigramei, anterioare şi după concediere (filele 34, 35, 49-52 dosar
fond) că în cadrul intimatului pârât Oficiul de Studii Pedologice şi Agrochimice Mehedinţi a fost
aprobat un număr maxim de 6 posturi.
Aşadar, corect a apreciat prima instanţă, că desfiinţarea locului de muncă al reclamantei a
fost efectivă, iar la baza acestei desfiinţări a stat un act normativ, H.G.nr.725/2010 privind
reorganizarea şi funcţionarea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, precum şi a unor
structuri aflate în subordinea acestuia, menţionat în Ordinul nr.2003/30.12.2014 (fila 34 dosar
fond).
Potrivit art. 31 din O.U.G. nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului
plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice „(1)
În anii 2015 şi 2016, numărul maxim de posturi care se finanţează din fonduri publice, pentru
instituţiile şi autorităţile publice, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, se stabileşte astfel
încât să se asigure plata integrală a drepturilor de natură salarială acordate în condiţiile legii, cu
încadrarea în cheltuielile de personal aprobate prin buget. (2) Ordonatorii de credite stabilesc
numărul maxim de posturi care se finanţează în anii 2015 şi 2016, în condiţiile alin. (1)‖.
Nu pot fi primite nici criticile care au în vedere împrejurarea că nu a avut loc efectiv
reintegrarea sa în acelaşi loc de muncă conform sentinţei civile nr. 2808 din 27 iunie 2014,
pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, prin care s-a admis acţiunea formulată de contestatoarea C. E.,
şi s-a dispus anularea deciziei de concediere emisă de acesta, cu obligarea intimatei pârâte la plata
unei despăgubiri egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care
ar fi beneficiat aceasta începând cu data încetării raporturilor de muncă şi până la reintegrarea
efectivă şi s-a dispus reintegrarea pe postul deţinut anterior.
În acest sens, instanţa a apreciat judicios că au existat impedimente şi limite în executarea
contractului individual de muncă, astfel că reintegrarea efectivă în muncă a devenit imposibilă, din
punct de vedere obiectiv.
Cu toate acestea nu se poate spune că decizia nr.28/09.12.2014 prin care s-a dispus
reintegrarea pe postul avut anterior concedierii, acela de tehnician chimist clasa 28 gradaţia 5, cu
începere de la 09.12.2014, nu a produs efecte juridice până la data la care a fost emisă ultima
decizie de concediere nr.30/19.12.2015 şi potrivit căreia încetarea contractului individual de muncă
a avut loc la data de 21.01.2015, aşa încât apelanta este îndreptăţită la plata despăgubirilor, în
temeiul art.80 alin.(1) din Codul muncii pentru această perioadă a existenţei contractului.
Chiar dacă în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în ipoteza
desfiinţării postului, angajatorul de bună credinţă, are mai multe posibilităţi legale de executare a
unei hotărâri judecătoreşti de reintegrare în muncă, a rezultat că în cauză după cum s-a arătat în
precedent, au existat impedimente legale.
Din acest punct de vedere, se poate observa că intimatul pârât nu avea posibilitatea
reintegrării într-un post echivalent celui deţinut anterior (Hotărârea din 11 octombrie 2007 în cauza
Ştefănescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.617 din 22 august
2008), întrucât nu exista un asemenea post.
De asemenea, intimatul pârât nici nu putea elibera un asemenea post, în temeiul art.56 lit.f)
din Codul muncii, pentru a-l putea reintegra pe cel interesat, iar textul art.80 din Codul muncii, nu
distinge după cum postul în care trebuie dispusă reintegrarea mai este sau nu în fiinţă, pentru a se
putea asigura punerea în executare efectivă a hotărârii judecătoreşti, care exprimă puterea lucrului
judecat.
Se înlătură ca neîntemeiate şi criticile care privesc emiterea de către angajator a două decizii
de concediere cu acelaşi conţinut şi date diferite, având în vedere că instanţa a reţinut corect că din

181
acest punct de vedere, măsura dispusă a fost legală şi determinată de perioada temporară datorată
incapacităţii de muncă şi cu privire la care s-au depus înscrisuri doveditoare.
Nici celelalte critici nu sunt întemeiate, astfel că în temeiul art. 480 alin.(1) Cod Procedură
Civilă, apelul se priveşte ca nefondat şi va fi respins, păstrându-se sentinţa instanţei de fond ca fiind
legală şi temeinică. (Decizia nr. 6402/29.14. 2015 - Secţia I civilă, rezumat judecător Marian
Lungu)

3. Drepturi salariale. Spor de tură continuă.

Tribunalul Gorj – Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale prin sentinţa civilă nr.
2362/15.05.2015 a respins cererea formulată de către reclamantul V, în contradictoriu cu pârâta S.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut următoarele:
Reclamantul este angajat în cadrul S, în funcţia de şef manevră, conform contractului
individual de muncă nr.18056 din 31.05.2012 şi actelor adiţionale încheiate la acesta.
Prin cererea ce face obiectul prezentei cauze, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata
sporului de tură de 5,5% din salariul de baza în perioada 19.02.2013 - 19.02.2015, actualizat cu
indicele de inflaţie de la data datorării si pana la plata efectiva, susţinând că are dreptul la plata
acestui spor de tura pentru perioada menţionata deoarece activitatea desfăşurata ca,, şef manevră" în
perioada menţionată, 19.02.2013 - 19.02.2015 s-a desfăşurat în tură continuă, activitatea fiind
neîntreruptă.
Posibilitatea prestării muncii în schimburi este reglementată de prevederile art.136 din codul
muncii care definesc această noţiune ca reprezentând orice mod de organizare a programului de
lucru, potrivit căruia salariaţii se succed unul pe altul la acelaşi post de muncă, potrivit unui anumit
program, inclusiv program rotativ, şi care poate fi de tip continuu sau discontinuu, implicând pentru
salariat necesitatea realizării unei activităţi în intervale orare diferite în raport cu o perioadă zilnică
sau săptămânală, stabilită prin contractul individual de muncă.
La nivelul unităţii a fost încheiat contractul colectiv de muncă pe anii 2013-2014 prin care,
la punctul A.11 s-a prevăzut sporul de tură, în sensul că acesta se calculează în procent de 5,5% din
salariul de bază şi se acordă salariaţilor care desfăşoară activitate în program de tură continuă la
Sucursala R, Sucursala T şi Sucursala C. S-a prevăzut de asemenea că de acest spor beneficiază şi
alţi salariaţi ai societăţii plasaţi pe locuri de muncă la care activitatea este continuă.
În anexa nr. 11 la contractul colectiv de muncă au fost precizate sporurile acordate
salariaţilor, printre care şi sporul de tură, la rubrica „observaţii‖ făcându-se menţiunea că acesta se
acordă salariaţilor care desfăşoară activitate în program de tură continuă la Sucursala R, Sucursala T
şi Sucursala C, precum şi salariaţilor din celelalte subunităţi care sunt programaţi în tură continuă
cel puţin o lună calendaristică.
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu a rezultat în concret ce se înţelege prin noţiunea
de tură continuă şi deşi pârâta a susţinut că ar fi vorba de o activitate desfăşurată în program de 24
ore neîntrerupt nu a fost în măsură să depună dovezi din care să rezulte definirea unei astfel de
noţiuni.
Instanţa a avut în vedere însă că, prin contractul colectiv de muncă, posibilitatea acordării
sporului de tură pentru alţi salariaţi decât cei de la Sucursala R, Sucursala T şi Sucursala C, este
prevăzută doar pentru cei care sunt plasaţi pe locuri de muncă la care activitatea este continuă.
În speţă, reclamantul ocupă funcţia de şef manevră, desfăşurând de regulă, activitate în
program de lucru de 12 ore cu 24 ore libere, aşa cum rezultă din fişele privind evidenţa timpului
lucrat şi nelucrat.
Din aceleaşi fişe rezultă că reclamantul nu ocupă un loc de muncă la care activitatea este
continuă, exemplificând în acest sens: fişa întocmită pe luna martie 2014 în care sunt evidenţiate
datele de 2,15,22,23,30 ca fiind zile libere ; fişa întocmită pe luna aprilie 2014 în care sunt
evidenţiate datele de 12,19,20,26, 27 ca fiind zile libere ; fişa întocmită pe luna mai 2014 în care
sunt evidenţiate datele de 1,3,410,17,18,25 ca fiind zile libere ; fişa întocmită pe luna septembrie
182
2014 în care sunt evidenţiate datele de 6,7,13,14,27 ca fiind zile libere ; fişa întocmită pe luna
noiembrie 2014 în care sunt evidenţiate datele de 1,2,9,22,29,30 ca fiind zile libere; fişa întocmită
pe luna ianuarie 2015 în care sunt evidenţiate datele de 1,2,4,17,24 ca fiind zile libere.
Prin urmare, în zilele respective activitatea a fost în mod evident întreruptă, zile de care a
beneficiat şi reclamantul din cauza de faţă, astfel încât nu îşi găsesc aplicabilitatea prevederile din
contractul colectiv de muncă în privinţa acordării sporului de tură
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie.
În motivele cererii de apel se arată că în fapt, prin cererea formulata a solicitat instanţei:
Sa fie obligata parata sa-i plătească sporul de tura de 5,5 % din salariul de baza în perioada
19.02.2013 - 19.02.2015, actualizat cu indicele de inflaţie de la data datorării si pana la plata
efectiva
In motivarea cererii a arătat faptul ca este angajat al E, subunitate în cadrul S., fiind încadrat
„Sef manevra" si îşi desfăşoară activitatea în cadrul societăţii parate în baza Contractului individual
de munca nr.18056/31.05.2012 aşa cum este modificat prin Acte adiţionale ulterioare.
Potrivit art. 113 Codul Muncii ,, în funcţie de specificul unităţii sau al muncii prestate, se
poate opta şi pentru o repartizare inegală a timpului de muncă, cu respectarea duratei normale a
timpului de muncă de 40 de ore pe săptămână‖.
Astfel în cazul programului cu repartizare inegală, legea permite, datorită specificului
activităţii, posibilitatea de a fi stabilite forme specifice de organizare a timpului de lucru, după caz,
în tură, tură continuă, turnus sau program fracţionat, locurile de muncă, precum şi modalităţile
concrete de organizare şi evidenţă a muncii prestate fiind negociate prin Contractul colectiv de
muncă.
La data de 19.02.2013 a intrat în vigoare noul Contract Colectiv de Munca valabil pe o
perioada de 2 ani, respectiv pana la data de 19.02.2015 .
La punctul A. 11 din capitolul sporuri cu caracter permanent este reglementat sporul de tura,
spor care se acorda de drept tuturor salariaţilor care îşi desfăşoară activitatea la Sucursala R,
Sucursala T şi Sucursala C. Sporul de tura se calculează în procent de 5,5% din salariul de baza,
corespunzător timpului efectiv lucrat în aceste condiţii.
Totodată, în paragraful intitulat „ Nota" al aceluiaşi articol A.11 se menţionează ca ,, De
prezentul spor beneficiază si alţi salariaţi plasaţi pe locuri de munca la care activitatea este
continua".
Practic, reglementarea acestui spor de tura vizează doua situaţii:
- Situaţia salariaţilor aparţinând celor 3 subunităţi - acest spor fiind acordat de drept,
condiţionat de apartenenţa la aceste subunităţi
- Situaţia altor salariaţi - cu condiţia îndeplinirii condiţiei de a lucra în tura continua
Aceasta reglementare a sporului de tura continua în procent de 5,5% este completata de
Anexa nr.11, pct.5 din CCM potrivit căruia , la rubrica observaţii se menţionează ca ,, Se acorda ...si
salariaţilor din alte subunităţi care sunt programaţi în tura continua cel puţin o luna calendaristica"
Practic, acesta reglementare tranşează situaţia salariaţilor care nu se regăsesc în cele 3
subunităţi care beneficiază de drept de acest spor, fără îndeplinirea vreunei condiţii, si creează
premisa acordării acestuia condiţionat de îndeplinirea unei condiţii, respectiv aceea de a fi
programat în tura continua cel puţin o luna calendaristica.
In ceea ce-l priveşte pe reclamant, se regăseşte în cea de-a doua situaţie în care, deşi nu este
salariat al celor 3 subunităţi, are dreptul la plata acestui spor de tura pentru perioada menţionata
deoarece activitatea desfăşurata ca „Sef manevra" în perioada menţionata, 19.02.2013 - 19.02.2015,
s-a desfăşurat în tura continua, activitatea unităţii fiind neîntrerupta.
Practic, nu a fost programat doar o luna în tura continua; ci întreaga activitate desfăşurata în
aceasta perioada a fost în tura continua.

183
 Tura continua este programul neîntrerupt al unităţii ceea ce înseamnă ca schimburile pot
acoperi si zilele de weekend. Asta nu înseamnă ca angajatul lucrează non-stop ci ca se lucrează în
schimburi, activitatea unităţii nefiind întrerupta.
In perioada menţionata, activitatea desfăşurata de reclamant s-a realizat în tura de 12 ore,
atât în tura de zi cat si în tura de noapte, fiind programat la serviciu atât în timpul săptămânii dar si
în week-end si sărbători legale.
Consideră ca activitatea desfăşurata în aceasta perioada se încadrează în specificul noţiunii
de „Tura continua" motiv pentru care a apreciat ca este îndreptăţit la plata sporului aferent
reglementat în CCM.
Neplata acestui spor de către parata este în contradicţie cu dispoziţiile art. 40 alin.2 lit.c din
Codul Muncii potrivit căruia „Angajatorului îi revin, în principal, următoarele obligaţii:
c) ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractele
individuale de muncă‖.
Deşi aspectele invocate în cererea de chemare în judecata au fost reţinute , instanţa de fond
i-a respins cererea formulata, soluţie pe care o consideră ca fiind neîntemeiata având în vedere
următoarele considerente : 1. Deşi se retine ca activitatea desfăşurata este în tura de 12 ore,
acoperind atât tura de zi cat si tura de noapte, inclusiv în zile de sâmbăta si duminica sau sărbători
legale în funcţie de programare, instanţa apreciază ca activitatea este întrerupta, nefiind continua.
Prin întimpinarea formulata, parata a susţinut în mod eronat faptul ca tura continua, deşi
nedefinita, ar reprezenta programarea în tura de 24 ore. Aceasta susţinere este eronata, legislaţia
muncii nepermiţând desfăşurarea activităţii în astfel de condiţii.
Din graficele depuse la dosarul cauzei rezulta fără echivoc, aspect reţinut si de instanţa cu
titlu exemplificativ, faptul ca cele susţinute de reclamant se confirma, acesta desfăşurând activitate
în ture de 12 ore ture care au acoperit tura de zi dar si de noapte, inclusiv în zile de sâmbăta si
duminica si sărbători legale.
Deşi nu exista o definiţie a acestei noţiuni de tura continua, evident ca aceasta se refera la
activitatea desfăşurata în aceste condiţii, esenţial fiind ca activitatea unităţii la locul de munca
respectiv sa se desfăşoare în mod neîntrerupt.
Acesta este si modul de lucru al salariaţilor de la cele 3 Sucursale în care salariaţii
beneficiază de drept de acest spor, lucrând în acelaşi mod în ture de 12 ore cu acoperirea întregii
zile, a întregii săptămâni si a întregii luni.
In mod greşit, instanţa de fond a apreciat ca activitatea a fost întrerupta în zilele în care
reclamantul a fost liber, fără insa a avea în vedere ca activitatea la locul de munca respectiv nu a
fost întrerupta în locul reclamantului fiind programaţi alţi colegi care au asigurat continuitate
activităţii unităţii.
Practic, instanţa s-a raportat strict la activitatea desfăşurata de reclamantul, care ar fi fost
întrerupta, fără insa a avea în vedere specificul activităţii unităţii în perioada respectiva.
Raţionamentul este greşit în condiţiile în care se retine, chiar si implicit, faptul ca nu a
desfăşurat activitate continua (probabil programat continuu întreaga luna).
O astfel de logica este contrara legislaţiei muncii care nu permite un astfel program de
activitate.
Aşa cum a menţionat, activitatea desfăşurata este similara personalului celor 3 Sucursale, ai
căror salariaţi beneficiază de acest spor de tura, si activitatea acestora fiind în ture de 12 ore urmând
de o perioada de repaus.
Având în vedere aceste aspecte, apreciază ca soluţia pronunţata este neîntemeiata, motiv
pentru care solicită admiterea apelului, schimbarea sentinţei atacata în sensul admiterii cererii.
Intimata a depus întâmpinare prin care solicită respingerea apelului.
Apelul este nefondat.
Se reţine că prin cererea formulată, reclamantul a solicitat instanţei obligarea pârâtei la plata
sporului de tură de 5,5 % din salariul de baza, pe perioada 19.02.2013 - 19.02.2015, actualizat cu
indicele de inflaţie de la data scadenţei şi pana la plata efectiva.
184
 Se invocă în fapt că fiind angajat al E, subunitate în cadrul S., pe postul de „Sef manevra" îşi
desfăşoară activitatea în cadrul societăţii parate în baza Contractului individual de munca
nr.18056/31.05.2012 şi a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, în tură
continuă.
Potrivit art. 113 Codul Muncii, ,, în funcţie de specificul unităţii sau al muncii prestate, se
poate opta şi pentru o repartizare inegală a timpului de muncă, cu respectarea duratei normale a
timpului de muncă de 40 de ore pe săptămână‖.
Astfel, cum se susţine şi în motivele de apel, în cazul programului cu repartizare inegală,
legea permite, datorită specificului activităţii, posibilitatea de a fi stabilite forme specifice de
organizare a timpului de lucru, după caz, în tură, tură continuă, turnus sau program fracţionat,
locurile de muncă, precum şi modalităţile concrete de organizare şi evidenţă a muncii prestate fiind
negociate prin Contractul colectiv de muncă.
La punctul A.11 din capitolul sporuri cu caracter permanent, din cadrul Contractului colectiv
de muncă încheiat la nivel de unitate, este reglementat sporul de tura, ca fiind acel spor care se
acorda de drept ,, ..tuturor salariaţilor care îşi desfăşoară activitatea la Sucursala R, Sucursala T şi
Sucursala C. Sporul de tura se calculează în procent de 5,5% din salariul de baza, corespunzător
timpului efectiv lucrat în aceste condiţii‖.
Totodată, în paragraful intitulat „ Nota" al aceluiaşi articol A11 se menţionează că: ,,de
prezentul spor beneficiază si alţi salariaţi plasaţi pe locuri de munca, la care activitatea este
continuă".
Aceasta reglementare a sporului de tura continua este completată de Anexa nr.11, pct.5 din
Contractul Colectiv de Muncă, potrivit căruia , la rubrica observaţii se menţionează că: ,, Se acorda
...și salariaţilor din alte subunităţi care sunt programaţi în tura continua cel puţin o luna
calendaristica"
In ceea ce-l priveşte pe reclamantul-apelant, acesta se regăseşte în cea de-a doua situaţie în
care, deşi nu este salariat al celor 3 subunităţi, se invocă că ar avea dreptul la plata acestui spor de
tura pentru perioada menţionată, deoarece activitatea desfăşurata ca „Sef manevra" în perioada
menţionata, 19.02.2013 - 19.02.2015, s-ar fi desfăşurat în tura continuă, deoarece activitatea unităţii
a fost neîntrerupta.
Apelantul susţine că tura continua ar fi determinată de programul neîntrerupt al unităţii. În
această teză, nu angajatul este cel care lucrează non-stop, ci se lucrează în schimburi, activitatea
unităţii nefiind întrerupta.
In perioada menţionata, activitatea desfăşurata de reclamant s-a realizat în tura de 12 ore,
atât în tura de zi, cat si în tura de noapte, fiind programat la serviciu atât în timpul săptămânii, dar si
în week-end sau în zilele de sărbători legale.
Prin întimpinarea formulată, pârâta a susţinut faptul că tura continua ar reprezenta
programarea în ture, ce ar acoperi un program de 24 ore, ipoteză acceptată şi de către prima
instanţă.
Ceea ce se acceptă de comun acord este faptul că, în prezent, nu exista o definiţie a acestei
noţiuni de tura continua, nici în legislaţia muncii aplicabilă speţei şi invocată de părţile în litigiu,
nici în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate.
Prin urmare, cum legea nu oferă definirea noţiunii de tură continuă, cum părţile din
contractul colectiv de muncă nu au completat legislaţia prin inserarea unei precizări în acest sens,
trebuie determinat dacă reclamantul este îndreptăţit sau nu la acest spor, în raport de termenii
folosiţi şi de soluţiile date de jurisprudenţă.
Programul de „tură continuă‖, în înţelesul prevederilor Contractului colectiv de muncă,
astfel cum este calificat şi în jurisprudenţă presupune lucrul în două sau trei schimburi, care acoperă
integral cele 24 de ore, desfăşurat de una şi aceeaşi persoană.
Or, din actele depuse la dosar, cât şi din recunoaşterea reclamantului, programul său de lucru
era de 12 ore lucrate, urmate de 24 de ore libere, ceea ce exclude noţiunea de tură continuă.

185
 Dacă s-ar da noţiunii de „tură continuă‖ interpretarea pe care a dat-o reclamantul – respectiv
activitatea unităţii să fie neîntreruptă, iar nu cea a salariatului - ar însemna că întreg personalul
oricărei societăţi cu program de lucru „non-stop‖ să beneficieze de spor de tură continuă, chiar dacă
programul de lucru al fiecărui salariat nu ar fi de 24 de ore, ci eventual de 2 ore pe zi.
Prin urmare, reclamantul ar putea beneficia de drepturi salariale pentru o muncă pe care nu a
prestat-o în mod efectiv.
Sporul de 5,5% din salariul de baza, la care se referă Contractul colectiv de muncă se acordă
personalului care a lucrat 24 ore continuu, esenţial fiind nu programul de lucru continuu al unităţii,
ci programul de lucru al salariatului.
Dacă reclamantul ar desfăşura ore peste programul normal de lucru sau în zilele de sâmbătă,
duminică ori în zilele de sărbători legale, precum şi pentru activitatea desfăşurată în timpul nopţii,
acesta ar fi îndreptăţit să solicite alte sporuri, astfel cum sunt reglementate în legislaţia muncii.
În concluzie, potrivit dispozițiile art. 480 Noul Cod procedură civilă, apelul va fi respins ca
nefondat. (Decizia nr. 4286 din 02 Octombrie 2015 – Secţia I Civilă, rezumat judecător Stelian
Aurelian Cadea).

4. Încadrare în condiţii speciale de munca. Salariat civil. Cadru militar. condiţii de

aplicare a HG 1294/2001 şi HG 1822/2004.

Ordinul nr.50/1990 nu reglementează activitatea de profesor de sport în activităţile care ar

trebui să beneficieze de încadrarea în grupa a II-a de muncă.
Locurile de muncă şi activităţile în care au lucrat cadrele militare în activitate care se
încadrau în grupa I şi a II-a de muncă ori similare acestora şi care nu se mai regăsesc în H.G. nr.
1294/2001 sunt considerate ca fiind până la data de 01.04.2001, locuri de muncă în alte condiţii
sau condiţii speciale sau deosebite.
Încadrarea întregii perioade de muncă a poliţiştilor în activitate în condiţii deosebite
speciale şi alte condiţii în vederea stabilirii drepturilor de pensie se face potrivit H.G. 1822/2004.
Reclamantul nu a produs nicio dovadă în sensul celor mai sus menţionate şi chiar dacă în
perioada când a fost încadrat ca maior a lucrat în aceleaşi condiţii ca şi după 2000, respectiv
existenţa câmpurilor electromagnetice provenite de la cele 2 staţii de emisie recepţie în toată
reţeaua de unde radio amplasate încă din 1974, lipsa de diligenţă a unităţii angajatoare care nu a
efectuat demersurile necesare efectuării anterioare a măsurătorilor electromagnetice nu suplineşte
cadrul legislativ pentru încadrarea în condiţii deosebite pentru perioada anterioară anului 2001.

Prin sentinţa civilă nr.71 din 5 februarie 2015, pronunţată de Tribunalul Olt, în dosar nr.
2172/104/2014*, s-au respins excepţiile inadmisibilităţii, lipsei de interes şi prescripţiei, invocate de
pârâtă.
S-a respins acţiunea formulată de reclamant reclamantul M.N., în contradictoriu cu pârâtul
Centrul de Formare şi Perfecţionare A Pregătirii Agenţilor de Poliţie "Nicoale Golescu", având ca
obiect obligaţie de a face , ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul M.N. criticând-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie.
În motivarea apelului a arătat că a fost încadrat în muncă începând cu data de 15.091986 şi
până la data de 31.12.2003, că în perioada 15.09.1986-30.06.1994 a fost încadrat ca personal
contractual în cadrul pârâte, în perioada 01.07.1994- 31.12.1999 a fost cadru militar la Centrul de
Formare şi Perfecţionare a Pregătirii Agenţilor De Politie „Nicolae Golescu‖ Slatina.
Între anii 01.01.2000-17.11.2002 a fost cadru militar/poliţist la Centrul de Formare şi
Perfecţionare A Pregătirii Agenţilor De Politie ,,Nicolae Golescu,, Slatina, iar între anii 30.11.2002-
31.12.2003 a fost poliţist la aceeaşi unitate angajatoare.

186
 Pentru perioadele menţionate reclamantul precizează că iniţial a fost încadrat în condiţii
deosebite, speciale de muncă, însă ulterior prin Adeverinţa nr.601 din data de 21.02.2014,
activitatea a fost încadrată în condiţii normale de muncă.
Reclamantul îşi întemeiază cererea pe Ordinul nr.50/1990, HG 1294/2001 şi HG 1822/2004.
Prin decizia civilă nr.2666 din 03 iunie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în
dosarul nr.2172/104/2014* s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul M.R. împotriva
sentinţei nr.71 din 5 februarie 2015, pronunţată de Tribunalul Olt, în dosar nr. 2172/104/2014*, în
contradictoriu cu intimatul pârât Centrul de Formare şi Perfecţionare a Pregătirii Agenţilor de
Poliţie Nicolae Golescu.
Curtea a reţinut că obiectul dedus judecăţii îl reprezintă constatarea nelegalităţii şi anularea
adeverinţei 602/21.02.2014 emisă de pârâtul Centrul de Formare şi Perfecţionare a Pregătiri
Agenţilor de Poliţie „Nicolae Golescu‖ Slatina, înscris prin care pretinde reclamantul că i-a fost
schimbată încadrarea pe grupe de muncă din condiţii deosebite, speciale în condiţii normale de
muncă pe perioadele 15.09.1986 – 30.06.1994 şi 01.07.1994 – 31.12.1999.
În subsidiar, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unei noi adeverinţe de
vechime cu noua încadrare pe grupa de muncă.
Aşa cum a statuat şi instanţa de fond, analiza activităţii reclamantului presupune atât analiza
încadrării în condiţii deosebite prin prisma Ordinului nr.50/1990 cât şi încadrarea în condiţii
speciale în domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi siguranţei naţionale, pe baza criteriilor şi
metodologiei de încadrare prevăzută de HG 1294/2001 privind stabilirea locurilor de muncă şi a
activităţii cu condiţii deosebite, condiţii speciale şi alte condiţii specifice pentru cadrele militare în
activitate, cu modificările ulterioare şi HG 1822/2004.
Prima instanţă a valorificat înscrisurile depuse la dosar şi a reţinut că în perioada 15.09.1986
– 30.06.1994, reclamantul a fost încadrat ca profesor conform contractului individual de muncă
F.N. încheiat între reclamant şi UM 310 Slatina iar începând cu 01.07.1994 a devenit cadru militar –
maior, fiindu-i aplicabile actele normative care reglementează această categorie de personal.
S-a reţinut corect că în niciunul din punctele Ordinului 50/1990 nu se încadrează activitatea
de profesor de sport în activităţile care ar trebui să beneficieze de încadrarea în grupa a II-a de
muncă, nici activitatea desfăşurată de reclamant în perioada 01.07.1994 – 31.12.1999 când a avut
funcţia de maior nu se poate încadra în condiţii deosebite.
Încadrarea în condiţii speciale este atributul angajatorului, iar în domeniul apărării naţionale,
ordinii şi siguranţei naţionale, încadrarea locurilor de muncă în condiţii speciale şi alte condiţii se
realizează pe baza criteriilor şi metodologiei de încadrare prevăzute de HG 1294/2001 privind
stabilirea locurilor de muncă şi a activităţii cu condiţii deosebite, condiţii speciale şi alte condiţii
specifice pentru cadrele militare în activitate cu modificările ulterioare şi HG 1822/2004.
Locurile de muncă şi activităţile în care au lucrat cadrele militare în activitate care se
încadrau în grupa I şi a II-a de muncă ori similare acestora şi care nu se mai regăsesc în H.G. nr.
1294/2001 sunt considerate ca fiind până la data de 01.04.2001, locuri de muncă în alte condiţii sau
condiţii speciale sau deosebite.
Încadrarea întregii perioade de muncă a poliţiştilor în activitate în condiţii deosebite speciale
şi alte condiţii în vederea stabilirii drepturilor de pensie se face potrivit H.G. 1822/2004.
Dovada încadrării în muncă se face cu documente de evidenţa de personal specifice
poliţiştilor sau cu adeverinţe eliberate în baza acestor documente întocmite conform reglementărilor
legale.
Prima instanţă a analizat actele dosarului şi a constatat că nu s-a făcut dovada prin
adeverinţa de personal existentă la deţinătorul arhivei menţionat prin Ordinul nr. 489/2005, că
perioada pendinte a fost încadrată în condiţii deosebite.
În art.2 alin.2 din Ordinul nr.489/20.01.2005 al Ministerul Afacerilor Interne prevede că
„Beneficiază de încadrarea în condiţii speciale sau alte condiţii, poliţiştii care desfăşurau efectiv
activităţi sau lucrează în locuri de muncă prevăzute în anexa la HG 1822/2004, ce constituie

187
atribuţii cu caracter permanent potrivit fişei postului coroborate cu prevederile Regulamentului de
Organizare şi Funcţionare referitoare la atribuţiile specifice compartimentului din care face parte‖.
Acelaşi ordin stipulează în art.3 alin.3 că: „Poliţiştii beneficiază de încadrarea în condiţii
deosebite potrivit Capitolului 1, pct.1 şi 2 din anexa la HG 1822/2004 numai în baza menţiunilor de
măsurători, determinare prin expertizare din care să rezulte că valoarea noxelor depăşeşte limita
maximă admisă potrivit prevederilor din Normele Generale de Protecţie a Muncii‖.
Ori în adeverinţa ce face obiectul controlului judiciar numai activitatea desfăşurată de
reclamant începând cu 01.01.2000 până la 31.12.2003 a fost încadrată în condiţii deosebite în
conformitate cu prevederile art.4 alin.3 din Ordinul MAI 489/2005.
Activitatea desfăşurată în perioada 01.07.1994 – 31.12.1999 când a fost încadrat ca maior,
nu se regăseşte nici în actele normative care reglementau categoriilor de activităţi care se încadrau
în condiţii speciale, Decretul 247/1977, Ordinul ministrului de interne nr. S/75/1990.
În Legea nr.108/1999 privind înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei Muncii, în art.9 se prevede
că Ministerul Apărării Naţionale, structurile militare şi structurile în care îşi desfăşoară activitatea
funcţionarii publici cu statut special din MAI, organizează activitatea de inspecţie a muncii prin
servicii proprii de specialitate.
În cadrul pârâtei, conform Hotărârii nr.261/2001 au fost avute în vedere criteriile pentru
încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite, însă această încadrare se putea face numai după
nominalizarea locurilor de muncă respective în condiţiile legii, expertizarea acestora şi efectuarea
determinărilor de noxe, prin buletine de determinări, respectiv obţinerea unui aviz de la ITM sau
alte autorităţi abilitate.
Reclamantul nu a produs nicio dovadă în sensul celor mai sus menţionate şi chiar dacă în
perioada când a fost încadrat ca maior a lucrat în aceleaşi condiţii ca şi după 2000, respectiv
existenţa câmpurilor electromagnetice provenite de la cele 2 staţii de emisie recepţie în toată reţeaua
de unde radio amplasate încă din 1974, lipsa de diligenţă a unităţii angajatoare care nu a efectuat
demersurile necesare efectuării anterioare a măsurătorilor electromagnetice nu suplineşte cadrul
legislativ pentru încadrarea în condiţii deosebite pentru perioada anterioară anului 2001.
Instanţa de judecată nu poate să oblige unitatea să elibereze reclamantului o adeverinţă din
care să rezulte o altă situaţie decât cea reală, invocarea dispoziţiilor IGPR 544/02.02.2006 în care se
menţionează că poliţiştii în activitate se încadrează în condiţii deosebite de muncă conform
Ordinului MAI 1140/2006 pentru întreaga activitatea nu poate fi avută în vedere din două motive.
În primul rând, la data emiterii acestei dispoziţii, reclamantul nu mai era în activitate, iar în al doilea
rând această dispoziţie reprezintă un act intern al Ministerului Afacerilor Interne care nu este
echivalentă cu o hotărâre de guvern, emisă pentru stabilirea condiţiilor de muncă deosebite ale
poliţiştilor.
Faţă de considerentele ce preced, apreciindu-se că sentinţa este legală şi temeinică, în baza
art.480 alin.1 cod procedură civilă, apelul urmează să fie respins ca nefondat.
(Decizia civilă nr. 2666 / 03 iunie 2015 - Secţia I Civilă, rezumat judecător Mariana
Mudava)

5. Răspundere disciplinară. Anulare decizie de concediere. Daune morale.

Câtă vreme s-a admis contestaţia formulată de reclamant şi s-a dispus anularea deciziei de
desfacere disciplinară a contractului de muncă, pe baza considerentelor că a fost emis în mod
abuziv, acesta în baza dispozițiilor 269 alin.1 din Codul Muncii, aşa cum a fost modificată prin
Legea nr.237/2007 are dreptul şi la acordarea daunelor morale atunci când se apreciază că a
existat un prejudiciu moral, reţinându-se că în cazul concedierii nelegale s-a produs o lezare a
demnităţii, imaginii şi prestigiului profesional întrucât contractul individual de muncă este încheiat
„intuituu personae” în considerarea pregătirii, aptitudinilor şi calităţilor salariatului.

Asupra apelului civil de faţă, s-au constatat următoarele:

188
 Tribunalul Gorj, prin sentinţa civilă nr.1049 din 02.03.2015, a admis în parte acţiunea
formulată de reclamantul B.I., a anulat decizia nr. 22/25.08.2014 emisă de către pârâtă. A obligat
pârâta să plătească reclamantului despăgubiri egale cu cuantumul salariilor indexate, majorate şi
reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul începând cu data concedierii
şi până la data reintegrării efective. A respins capătul de cerere referitor la plata salariului
compensatoriu, ca fiind rămas fără obiect. A respins cererea de acordare a daunelor morale. A
obligat obligată pârâta la 1000 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul B.I., criticând-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie.
Prin motivele de apel reclamantul a susţinut că în mod greşit I s-a respins capătul de cerere
privind acordarea daunelor morale, întrucât dispozițiile art.269 alin.1 din Codul Muncii, îl
îndreptăţesc să solicite daune morale pentru prejudiciu de ordin moral suferit, ca urmare a
concedierii abuzive.
Apelul este fondat .
Astfel, dispoziţiile art.269 alin.1 din Codul muncii au fost modificate prin Legea
nr.237/2007 în sensul că angajatorul răspunde, în temeiul normelor şi principiilor contractuale şi
pentru prejudiciile morale cauzate salariaţilor, fiind deci posibilă şi legală acordare a daunelor
morale. Mai mult, şi practica CEDO este în sensul posibilităţii acordării daunelor morale în materia
dreptului muncii, atunci când se apreciază că a existat un prejudiciu moral, pentru o suficientă
reparare (cauza Ghilbuşi contra României).
Această răspundere reglementată de dispoziţiilor art.269 din Codul muncii reprezintă o
răspundere contractuală, avându-şi izvorul în contractul individul de muncă, iar ca şi răspunderea
delictuală pentru fapta proprie reglementată de art.998 şi 999 Cod civil, care reprezintă dreptul
comun al răspunderii civile, răspunderea patrimonială presupune existenţa aceloraşi elemente
esenţiale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu,
culpa contractuală.
În speţă, reclamantul atât prin contestaţia formulată împotriva deciziei de concediere nr.22
din 25.08.2014, cât şi prin cererea de apel, a invocat pe lângă prejudiciul material, şi prejudiciul
moral suferit ca urmare a aceleiaşi fapte ilicite şi culpabile ale angajatorului, concedierea nelegală.
Prejudiciul moral constând într-o atingere adusă unor valori care definesc personalitate umană, cum
ar fi: existenţa fizică, integritatea corporală şi sănătate fizică şi psihică, demnitatea şi prestigiul
profesional.
În acest sens, apelantul reclamant a invocat prejudiciul moral reprezentat de atingerea adusă
demnităţii, imaginii şi prestigiului profesional precum şi deteriorarea stării de sănătate din punct de
vedere psihic.
Cu privire la existenţa acestui prejudiciu moral, Curtea reţine că, în cazul concedierii
nelegale sau netetemeinice, se prezumă o lezare a demnităţii, imaginii şi prestigiului profesional,
întrucât contractul individul de muncă are un caracter personal, fiind încheiat „intuituu personae‖,
în considerarea pregătirii, aptitudinilor şi calităţilor salariatului, aşa încât concediere, afectează
aceste valori care definesc personalitate umană.
Aşadar, ca urmare a concedierii sale nelegale, caracterizarea acestei concedierii fiind
realizată de către prima instanţă, care a anulat decizia de concediere, emisă reclamantului, în
temeiul art.65 alin.1 Codul muncii, hotărâre ce nu a fost atacată de către angajator, acesta a suferit
un prejudiciu de ordin moral, pe lângă cel material, care trebuie şi acesta acoperit, astfel încât în
mod greşit prima instanţa i-a respins capătul de cerere având ca obiect acordarea daunelor morale.
Astfel în cauză, cu actele medicale depuse, reclamantul a făcut dovada prejudiciului
încercat, a faptei ilicite a angajatorului, a vinovăţiei acestuia şi a raportului de cauzalitate dintre
fapte ilicită şi prejudiciu, acesta făcând dovada stării sale de boală, care s-a agravat pe parcursul
soluţionării procesului, putându-se reţine faptul că există o legătură de cauzalitate între starea de
boală şi faptele imputate pârâtei.

189
 În acest sens, reclamantul a avut şi are reale probleme de sănătate, fiind diagnosticat cu
sindromul „tulburări de adaptare‖ diagnostic care ulterior s-a transformat în „tulburare depresivă
majoră reactivă‖.
Acest diagnostic nu se declanşează fără existenţa unei stresor, eveniment de viaţă sau
familie, în acest caz factorul stresor fiind reprezentat de pierderea serviciului aşa cum rezultă din
studiul efectuat de către Departamentul de Psihiatrie Ştiinţe Comportamentale, Şcoala de Medicină
şi Ştiinţă a Sănătăţii din cadrul Universităţii „George Washington‖.
Prin urmare, pierderea serviciului este considerată ca având un rol important în declanşarea
unei boli psihice, boală care poate avea consecinţe diverse, dintre care unele chiar majore.
Actele medicale depuse de către reclamant, se coroborează cu data emiterii deciziei de
concediere de către intimată, astfel încât încetarea abuzivă a contractului de muncă în ceea cel-l
priveşte pe acesta i-a produs suferinţe pe plan moral şi social, lezându-i demnitate şi onorarea,
imaginea publică precum şi sănătate psihică.
În consecinţă, Curtea constată că reclamantul este îndreptăţit la repararea prejudiciului moral
suferit ca urmare a concedierii abuzive.
În ceea ce priveşte cuantumul acestor despăgubiri morale, Curtea trebuie să aibă în vedere
un raport rezonabil de proporţionalitate între fapta ilicită, prejudiciul produs reprezentat de
atingerea adusă stării de sănătate, reputaţiei, avându-se în vedere totodată şi gradul de lezare a
valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora
Astfel aprecierea judecătorului privind evaluarea daunelor morale este subiectivă, dar
criteriile care stau la baza cuantumului despăgubirilor sunt obiective şi pot forma obiectul
controlului judiciar.
Prin urmare, Curtea are în vedere la aprecierea cuantumului daunelor morale o serie de
criterii cum ar fi, consecinţele negative suferite de contestator pe plan psihic, în urma emiterii
deciziei de concediere, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste
valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată
situaţia familială, profesională sau socială.
În speţă, este cert faptul că prin emiterea deciziei de concediere nelegale, contestatorului i-a
fost afectată sănătatea psihică precum şi situaţia materială şi socială, astfel încât va fi admisă
cererea acestuia de reparare a prejudiciului moral suferit.
Faţă de aceste considerente, Curtea, în baza art.480 Cod procedură civilă, a admis apelul
declarat de către reclamant şi a schimbat în parte hotărârea primei instanţe, în sensul că a constatat
încetarea de drept a contractului individual de muncă al reclamantului apelant, începând cu data de
29 iunie 2015. În acelaşi timp a admis în parte capătul de cerere având ca obiect acordarea daunelor
morale, dispunând obligarea pârâtei către reclamant la plata sumei de 5.000 lei cu titlu de daune
morale. (Decizia nr.3070 / 29.06.2016 – Sectia I Civilă, rezumat judecător Sorin Pascu)

6. Desfacerea contractului de muncă. Contract individual de muncă suspendat.

Absenţe motivate. Neîndeplinirea cerinţelor legale pentru angajarea răspunderii disciplinare.

Din interpretarea dispoziţiilor legale prevăzute de art. 247 alin. 2 Codul muncii, rezultă că
pentru a răspunde disciplinar este necesar ca salariatul să săvârşească o abatere de la disciplina
muncii, respectiv să încalce cu vinovăţie normele legale care reglementează raporturile de muncă,
ordinea şi disciplina de la locul de muncă, iar fapta sa să aibă legătură de cauzalitate cu rezultatul
dăunător reflectat în paguba sau neajunsul produs angajatorului.
Potrivit legii, respectiv art. 50 lit. e Codul muncii, contractul individual de munca se
suspendă de drept in situaţia îndeplinirii unei funcţii de conducere salarizate in sindicat.
În raport cu dispoziţiile art. 49 alin. 2 Codul muncii, suspendarea contractului individual de
muncă are ca efect suspendarea prestării muncii de către salariat şi a plăţii drepturilor de natură
salarială de către angajator.
190
 In aceste condiţii, salariatul cu contract individual de muncă suspendat nu mai are obligaţia
legală şi contractuală de a presta munca in cadrul unităţii şi nici unitatea nu mai ara obligaţia de a
face plata drepturilor de natura salariala.
Prin urmare, câtă vreme neprezentarea la serviciu este motivată prin aceea ca salariatul are
contractul individual de muncă suspendat si nu mai are obligaţia de a presta munca, dar nici
dreptul de a încasa salariul de la unitate, această faptă nu întruneşte elementele constitutive ale
unei abateri disciplinare in sensul legii, neputând fi calificată ca absenţe nemotivate.

Prin sentinţa nr. 811 din data de 17 februarie 2015, pronunţată de Tribunalul Gorj – Secţia
conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost admisă contestaţia formulată de contestatorul P.C., în
contradictoriu cu intimata SSHH S.A., a fost anulată decizia nr. 258/06.08.2014 emisă de intimată,
s-a dispus reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior concedierii şi a fost obligată
intimata să plătească o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu
celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii şi până la data reintegrării efective.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut următoarele:
Contestatorul P.C. a fost angajatul intimatei, îndeplinind funcţia de inginer principal.
Prin decizia contestată s-a dispus sancţionarea sa cu desfacerea disciplinară a contractului
individual de muncă, în baza art. 61 lit. a, art. 248 alin. 1 lit. e Codul muncii, începând cu data de
11.08.2014.
În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor de formă ale deciziei de sancţionare, s-a reţinut că
din acest punct de vedere decizia a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor legale, în sensul că
aceasta cuprinde toate elementele obligatorii prevăzute de art. 252 alin. 2 Codul muncii.
Referitor la legalitatea şi temeinicia sancţiunii aplicate, instanţa a reţinut că la emiterea
deciziei de sancţionare, au fost avute în vedere prevederile regulamentului intern, faptul că
salariatul a luat la cunoştinţă de aceste prevederi, dispoziţiile Codului muncii referitoare la
răspunderea disciplinară, referatul întocmit de şeful BPPMI, prin care s-a adus la cunoştinţa
conducerii societăţii faptul că în perioada 22-28.07.2014 contestatorul a absentat de la locul de
muncă, rezoluţia directorului sucursalei prin care s-a dispus numirea comisiei de cercetare
disciplinară prealabilă, decizia prin care s-a constituit comisia de cercetare disciplinară,
convocatorul la cercetarea disciplinară prealabilă, precum şi raportul de cercetare disciplinară
prealabilă, aşa cum reiese din preambulul deciziei nr.258/2014.
S-a mai reţinut în decizia de sancţionare că prin adresa nr. 102/15.07.2014 salariatul a pus în
vedere conducerii societăţii că şi-a autosuspendat contractul individual de muncă, prin adresa nr.
103/17.07.2014 a insistat să i se suspende contractul individual de muncă încheiat cu societatea,
fără a argumenta în drept această solicitare şi fără a depune vreun document din care să rezulte
obligaţia angajatorului de a se conforma solicitării respective, iar prin adresa nr. 108/22.07.2014
salariatul a insistat în continuare în suspendarea contractului individual de muncă, menţionând că
are un contract individual de muncă încheiat cu Sindicatul Porţile de Fier pe care nu l-a depus la
societate şi nici nu a furnizat alte documente doveditoare în acest sens.
Totodată, din cuprinsul deciziei de sancţionare emisă de intimată reiese că pe parcursul
cercetării disciplinare prealabile, contestatorul şi-a exprimat punctul de vedere într-un înscris
înregistrat sub nr. 6758/05.08.2014 prin care a arătat că are calitatea de salariat cu contract
individual de muncă înregistrat în registrul de evidenţă al salariaţilor, deţinând funcţia de preşedinte
şi că este angajat al Sindicatului Liber SH P.F. cu normă întreagă în baza unui contract individual
de muncă legal, că potrivit dispoziţiilor art.50 alin.1 lit. e Codul muncii are contractul individual de
muncă cu SSHH SA suspendat de drept, că a respectat întru totul prevederile din lege şi cele din
contractul colectiv de muncă şi că din cele arătate, rezultă fără tăgadă că nu a absentat nemotivat în
perioada 22-28.07.2014, ci dimpotrivă a respectat normele legale în vigoare.
Din interpretarea dispoziţiilor legale prevăzute de art. 247 alin. 2 Codul muncii, rezultă că
pentru a răspunde disciplinar este necesar ca salariatul să săvârşească o abatere de la disciplina
muncii, respectiv să încalce cu vinovăţie normele legale care reglementează raporturile de muncă,
191
ordinea şi disciplina de la locul de muncă, iar fapta sa să aibă legătură de cauzalitate cu rezultatul
dăunător reflectat în paguba sau neajunsul produs angajatorului.
Or, în speţă, din probele administrate în cauză nu rezultă că ar fi îndeplinite cerinţele
prevăzute de dispoziţiile legale susmenţionate, întrucât nu s-a făcut dovada săvârşirii cu vinovăţie
de către contestator a vreunei fapte care să aibă legătură cu munca sa şi prin care acesta să fi
încălcat vreuna din normele legale menţionate în decizia de sancţionare în scopul de a prejudicia
activitatea societăţii pârâte.
Intimata nu a ţinut seama la luarea măsurii sancţionării disciplinare a contestatorului de
faptul că absentarea de la serviciu a acestuia în perioada 22-28.07.2014 nu constituie o faptă
săvârşită cu vinovăţie de către salariat în sensul prevederilor art. 247 alin. 2 Codul muncii, atât timp
cât începând chiar cu data de 22.07.2014 contestatorul a avut încheiat un contract individual de
muncă cu Sindicatul Liber SH PF, pe durată determinată de o lună pe perioada cuprinsă între data
de 22.07.2014 şi data de 21.08.2014, în funcţia de preşedinte al sindicatului, durata contractului
fiind prelungită pe o perioadă de 6 luni începând cu data de 22.08.2014 până la data de 22.02.2015,
aşa cum reiese din contractul individual de muncă nr. 1/2014 şi actul adiţional la contractul
individual de muncă nr. 1/21.07.2014, precum şi din raportul REVISAL.
Aşa fiind, instanţa a reţinut că în perioada 22.07.2014-22.02.2015 contestatorul a avut
încheiat contract individual de muncă cu Sindicatul Liber SH PF şi a îndeplinit o funcţie de
conducere salarizată în sindicat, iar potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. 1 lit. e Codul muncii contractul
individual de muncă se suspendă de drept în situaţia îndeplinirii unei funcţii de conducere salarizată
în sindicat.
Împotriva aceste sentinţe, în termen legal şi motivat, a declarat apel intimata SSHH SA,
criticând soluţia pentru nelegalitate si netemeinicie.
Criticile au fost în esenţă următoarele: prima instanţă nu a rezolvat corect două probleme
ridicate în cauză, astfel: - dacă angajatorul are obligaţia să suspende contractul individual de muncă
al contestatorului în baza prevederilor art. 10, art. 50, lit. e din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii
raportat la prevederile art. 83, lit. f din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii şi art. 3, alin. (2) si (4),
art. 8 şi art. 34 din Legea nr. 62/2011; - dacă salariatul a făcut dovada angajării într-o funcţie
eligibilă plătită ca preşedinte de organizaţie sindicală atât la data efectuării cercetării disciplinare
prealabile, respectiv 05.08.2014, cât şi pe parcursul judecării prezentei cauze.
Apelul a fost respins ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 477 Cod procedură civilă , instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în
limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt
dependente de partea din hotărâre care a fost atacată si devoluţiunea va opera cu privire la întreaga
cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la
anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil.
In cauză, devoluţiunea nu va fi totală, având in vedere în primul rând partea care a făcut
apel, respectiv numai paratul, dar şi limitele stabilite expres de apelant, prin motivele de apel.
In orice caz, sistematizând aceste critici, având in vedere si argumentele ample formulate
prin cererea de apel, dar si pentru o analiză logica si raţionala a căii de atac, instanţa de apel este în
drept să aprecieze care din motive sunt determinante pentru lămurirea raporturilor juridice dintre
părţi, să le examineze distinct sau grupat, apreciind că discutarea şi rezolvarea acestora face inutilă
cercetarea altor motive subsumate, după caz, dar şi a celorlalte argumente prezentate.
Procedând astfel, Curtea a reţinut următoarele:
Reclamantul nu este membru în două sindicate şi, cu atât mai puţin, nu este preşedintele a
două sindicate şi a încheiat contract individual de muncă cu singurul sindicat reprezentativ al
unităţii, al cărui membru si preşedinte ales, este.
Contractul individual de munca s-a încheiat cu sindicatul sub nr. 1/2014, din 21.07.2014, pe
durata determinata de 1 luna, începând cu data de 22.07.2014, durata fiind prelungită ulterior prin
act adiţional, cu 6 luni.

192
 Deci, susţinerea unităţii potrivit căreia prin cererile adresate unităţii nr. 102/15.07.2014 şi nr.
103/17.07.2014, reclamantul nu a ataşat vreun document în sprijinul solicitărilor, este nefondata,
întrucât contractul cu sindicatul s-a încheiat ulterior acestor cereri.
Nu în ultimul rând, din demersurile reclamantului cuprinse in intervalul 15-21.07.2014
rezultă că acesta avea intenţia suspendării contractului individual de muncă cu unitatea, dar din
iniţiativa salariatului şi in condiţiile CCM la nivel de unitate, nefăcând vorbire de o suspendare de
drept.
Suspendarea de drept a contractului încheiat cu unitatea, apare pentru prima oara ca
informaţie furnizata angajatorului, doar prin cererea nr. 108 din 22.07.2014 adresata unităţii, din
care rezulta clar si fără echivoc împrejurarea ca reclamantul a încheiat contractul individual de
muncă cu sindicatul pentru funcţia de conducere salarizata, începând cu data de 22.07.2014.
Pe de alta parte, evenimentele din perioada anterioara datei de 22.07.2014, nu se iau în
seama câtă vreme nu s-a reţinut in sarcina contestatorului săvârşirea vreunei abateri disciplinare in
aceasta perioada, fiind relevante doar ca si context factual al modului în care s-au desfăşurat în
ordine cronologica relaţiile contractuale dintre părţi, in raport cu drepturile si obligaţiile corelative
ale fiecăreia, prevăzute de legi, regulamente, CIM si CCM, pe fondul preexistentei unei alte decizii
de sancţionare disciplinara.
In orice caz, potrivit dispozițiilor art. 8 Codul muncii, relaţiile de muncă se bazează pe
principiul consensualităţii şi al bunei-credinţe si pentru buna desfăşurare a relaţiilor de muncă,
participanţii la raporturile de muncă se vor informa şi se vor consulta reciproc, în condiţiile legii şi
ale contractelor colective de muncă.
Într-adevăr, la cererea adresata conducerii unităţii la data de 22.07.2014 nr. 108, reclamantul
nu a ataşat vreo dovada in sensul susţinerilor sale.
Dar, in primul rând, instanţa nu poate sa nu observe faptul ca la aceasta adresa unitatea nu a
mai formulat vreun răspuns, aşa cum a procedat cel puţin la una din adresele anterioare si, in al
doilea rând, trebuie subliniată împrejurarea că un contract individual de muncă poate conţine si
elemente confidenţiale. Aşadar, pentru a face dovada acestuia, nu era obligatorie depunerea unei
copii. Într-adevăr, contractul face dovada raporturilor de munca, dar între părţile contractante, în
privinţa clauzelor cuprinse in contract.
Faţă de unitate, ca terţ, era suficientă depunerea unui extras din REVISAL, menţiunile din
acest document fiind adevărate până la înscrierea in fals, raportul per salariat fiind depus în cadrul
cercetării disciplinare prealabile, deci în timp util, în aşa fel încât unitatea avea posibilitatea să
evalueze în mod corect situaţia şi să conchidă în sensul că neprezentarea la serviciu a reclamantului
în intervalul 22.07- 28.07.2014 nu reprezintă absenţe nemotivate şi nu întruneşte elementele
constitutive ale unei abateri disciplinare.
Nedepunerea contractului încheiat cu sindicatul cu elemente anonimizate după caz sau a
altui document doveditor în acest sens pentru intervalul arătat in precedent, deşi in principiu nu este
corectă in raport cu disp. art. 8 din Codul muncii, totuşi nu a condus la decăderea reclamantului din
dreptul de a-şi justifica conduita si de a proba susţinerile sale ulterior, cu ocazia cercetării prealabile
disciplinare. În caz contrar, s-ar sancţiona inclusiv nedepunerea documentelor doveditoare sau
depunerea tardivă, ceea ce este inadmisibil.
Acesta este şi rostul acestei proceduri prealabile care nu este un scop în sine, respectiv acela
de a se afla adevărul în raport şi cu susţinerile şi apărările formulate de angajat, în aşa fel încât, la
finalizarea acestei cercetări, angajatorul să ia decizia corectă, iar in situaţia in care se decide
sancţionarea angajatului, măsura sa fie proporţionala în raport cu fapta săvârşită.
În măsura în care totuşi, documentul depus in faza cercetării disciplinare era apreciat ca
nefiind suficient, sau existau dubii asupra veridicităţii acestuia sau asupra emitentului, pentru a
preveni o greşeala in aflarea adevărului, comisia trebuia sa ceara detalii sau documente
suplimentare, de vreme ce documentul depus in cadrul cercetării disciplinare furniza informaţia
esenţiala, respectiv aceea a încheierii CIM pentru funcţie salarizata de conducere organizaţie

193
sindicala, informaţie care coincidea cu cea din cererea adresata unităţii nr. 108 din data de
22.07.2014.
În ceea ce priveşte neemiterea unei decizii de suspendare a contractului de muncă de către
angajator, sunt de făcut următoarele aprecieri:
Potrivit legii, respectiv disp. art. 50 lit. e Codul muncii, contractul individual de munca se
suspenda de drept in situaţia îndeplinirii unei funcţii de conducere salarizate in sindicat.
Prima instanţă a interpretat si aplicat corect in speţă, aceste dispoziţii legale.
Suspendarea operează in acest caz in puterea legii, nefiind efectul unei decizii unilaterale a
unităţii, respectiv al manifestării de voinţă a angajatorului.
Împrejurarea că în fapt, din punct de vedere administrativ, conducerea unităţii emite de
regula o astfel de decizie, este nerelevantă în raport cu dispoziţiile legale enunţate, rolul unei
asemenea decizii fiind acela de a constata împrejurarea de drept intervenita, actul având ulterior un
circuit intern între diverse compartimente de specialitate.
Într-adevăr, pentru a se emite o asemenea decizie, este necesar un document justificativ care
să ateste împrejurarea de fapt intervenită, respectiv încheierea unui CIM pentru funcţia de
conducere salarizata in sindicat.
Aşa cum s-a arătat în precedent, acest document nu a fost depus de către reclamant decât cu
ocazia cercetării disciplinare, dar analiza făcută în precedent este valabila si in ceea ce priveşte
decizia de suspendare. În caz contrar, s-ar admite ideea potrivit căreia de fapt salariatul este
sancţionat indirect si pentru imposibilitatea temporara de emitere a deciziei de suspendare, ceea ce
este inadmisibil.
În concluzie, Curtea reţine ca în cauză au fost îndeplinite cerinţele legale şi cele prevăzute în
CCM la nivel de unitate, pentru suspendarea de drept a contractului de munca încheiat cu unitatea,
astfel ca in raport cu dispoziţiile art. 49 alin. 2 Codul muncii, suspendarea contractului individual de
muncă are ca efect suspendarea prestării muncii de către salariat şi a plăţii drepturilor de natură
salarială de către angajator.
In aceste condiţii, salariatul cu contract suspendat nu mai avea obligaţia legală şi
contractuală de a presta munca in cadrul unităţii şi nici unitatea nu mai avea obligaţia de a face plata
drepturilor de natura salariala.
Prin urmare, fapta de a nu se prezenta la serviciu a existat, dar câtă vreme neprezentarea este
motivată prin aceea ca salariatul avea contractul de muncă suspendat şi nu mai avea obligaţia de a
presta munca, dar nici dreptul de a încasa salariul de la unitate, aceasta faptă nu întruneşte
elementele constitutive ale unei abateri disciplinare în sensul legii, neputând fi calificată ca absenţe
nemotivate.
Având în vedere cele expuse in precedent, orice discuţie privind susţinerile apelantei
referitoare la vătămarea produsa unităţii, ca urmare a neîndeplinirii sarcinilor de serviciu trasate prin
decizia interna invocată, sau orice alta discuţie privind documentele întocmite anterior şi cu ocazia
cercetării disciplinare (decizii, referate), apar de prisos.
Având în vedere aceste considerente, constatând că în cauză nu subzistă nici un motiv de
nelegalitate şi netemeinicie a sentinţei din cele invocate şi analizate în condiţiile de examinare
impuse de art. 476 alin. 1 Noul Cod procedură civilă, nici motive de ordine publica ce se ridica în
orice stare a pricinii si din oficiu de instanţă si se pun in dezbaterea părţilor, potrivit art. 479 alin. 1
teza finală Noul Cod procedură civilă - în baza art. 480 alin. 1 teza I Noul cod procedură civilă,
apelul pârâtei a fost respins ca nefondat, cu consecinţa păstrării ca legală şi temeinică a hotărârii
atacate. (Decizia civilă nr. 3359/ 13 iulie 2015 – Secţia a I- a civilă, rezumat judecător Rădulescu
Tatiana)

7. Adeverința eliberata in condițiile anexei nr. 14 din Normele de aplicare a Legii

263/2010 aprobate prin HG 257/2011. Mențiunile obligatorii pe care trebuie sa le cuprindă
aceste adeverințe, mențiuni intre care nu se regăsesc si sporul de grupa (perioadele

194
suplimentare acordate pentru activitatea desfasurata in grupa a II-a de munca) si temeiul
legal al aplicarii unui astfel de spor.

Instanța de fond a statuat ca adeverința eliberata reclamantului de către detinatorul de

arhiva încadrează activitatea desfășurată de către acesta in perioada 1990-2001 in grupa a II-a de
munca, insa nu indica sporul de grupa si temeiul legal in baza caruia i-a fost recunoscut
reclamantului sporul cuvenit pentru activitatea desfasurata in grupa a II-a de munca, motiv pentru
care au fost obligati detinatorii de arhiva la eliberarea unei adeverinte care sa respecte modelul
cuprins in anexa 14 la HG 257/2011 si care sa cuprinda, asadar, si elementele anterior mentionate.
Curtea apreciază că modelul de adeverință din anexa nr.14 din HG nr.257/2011 este
prevăzut doar pentru a se dovedi încadrarea în grupele superioare de muncă pentru perioada
anterioară datei de 01.04.2001. Modelul respectiv nu cuprinde rubrică si mențiuni obligatorii
referitoare la sporul de grupă (perioadele suplimentare acordate pentru activitatea desfăşurată în
grupa a-II-a de muncă) si nici la temeiul legal al aplicării unui astfel de spor, ci numai la temeiul
legal al încadrării în grupă. De asemenea, în Legea nr.263/2010 nu se regăsesc prevederi care să
impună necesitatea dovedirii sporului de grupă si nici HG nr.257/2011, pentru punerea în aplicare
a Legii nr.263/2010, nu cuprinde norme care să reglementeze forma si conținutul unor eventuale
înscrisuri prin care s-ar face dovada acestui spor, adăugarea perioadelor suplimentare acordate
pentru activitatea desfăşurată în grupa a-II-a de muncă în baza legislaţiei anterioare rămânând
atributul caselor de pensii care calculează stagiul de cotizare realizat si aplică sporul de grupă în
virtutea legii, ori de câte ori se face dovada îndeplinirii condițiilor impuse de legea generală sau
specială pentru adăugarea acestuia.

Prin cererea precizata reclamantul I. G. D. a chemat în judecată pe pârâţii M.A.N.-U. M.

01924 V Ploieşti şi M.A.N.-U. M. 01835 Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va
pronunţa, să constate că: perioada 26.12.1990 - 01.04.2001 a desfăşurat activitate specifică grupei a
II a de muncă, potrivit pct.75 din Anexa I la Ordinul 50/1990; perioada 01.04.2001- 30.04.2005 a
desfăşurat activitate în condiţii deosebite în procent de 100% cu beneficiul unui spor de 6 luni la an
si să fie obligaţi pârâţii să elibereze o adeverinţă în care activitatea desfăşurată în perioada 26 12
1990 - 01.04.2001 apare încadrată în grupa a II a de muncă potrivit pct. 75 din Anexa I la Ordinul
50/1990, cu beneficiul unui spor de 6 luni la an, în conformitate cu art.13 alin.3 lit.b din Legea
33/1990 raportat la art. 6, art.7 lit. b, art.13 din Legea 35/1990, iar pentru perioada 01.04.2001-
30.04.2005 a desfăşurat activitate în condiţii deosebite în procent de 100% cu beneficiul unui spor
de 6 luni la an conform art.19 din Legea 19/2000.
Pârâţii au formulat întâmpinare, arătând, pe primul petit, că reclamantul a beneficiat de
încadrare în grupa a II a de muncă, cu toate beneficiile ce decurg, fiindu-i eliberată o adeverinţă în
acest sens,astfel că este lipsit de obiect. Asupra celui de-al doilea capăt de cerere, a arătat că
beneficiul unui spor de 6 luni la an este recunoscut doar personalului aeronautic, astfel cum este
definit de art.6-19 din Legea 35/1990, atestarea calificării şi specializării făcându-se prin brevet
pentru personalul aeronavigant, certificate pentru personalul nenavigant. Reclamantul nu a prezentat
un astfel de document de atestare a calificării în specialităţile enumerate la art. 13 din Legea
35/1990, astfel că nu poate beneficia de sporul de 6 luni la an, pretins.
Asupra capătului de cerere referitor la încadrarea activităţii desfăşurate în perioada
01.04.2001- 30.04.2005 în condiţii deosebite, pârâţii au arătat că reclamantul a beneficiat de
încadrarea în condiţii deosebite, în procent de 100%, aşa cum reiese din Ordinele de zi pe unitate
din perioada 2001-2005, proces verbal A 1135/2002 al UM 01368 Craiova, Avizul nr.58 /2002
referitor la încadrarea în condiţii deosebite de muncă.
Prin sentinţa civilă nr. 1739/09.04.2015, pronunţată de Tribunalul Dolj – Secţia de Conflicte
de Muncă şi Asigurări Sociale a fost admisă în parte acţiunea precizată formulată de reclamantul I.
G. D., în contradictoriu cu pârâţii M. A. N. - U. M. 01924 V PLOIEŞTI, M.A. N.- U. M. 01835
BUCUREŞTI.
195
 Au fost obligaţi pârâţii să elibereze reclamantului o adeverinţă privind activitatea încadrată
în grupa a II-a de muncă pe perioada 26 12 1990 -01.04.2001 conform modelului din Anexa nr. 14
la Normele de aplicare a prevederilor legii 263/2010 aprobate prin HG nr. 257/2011.
Au fost respinse celelalte cereri.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Reclamantul a fost angajat al M. A.N., UM nr. 01368 Craiova pe perioada 26.12.1990 - 30
04 2005, în meseria de montator reglor depanator aparatură electrică, muncitor calificat I, aşa cum
rezultă din carnetul de muncă.
Din probatoriul administrat în cauză rezultă că activitatea reclamantului a fost încadrată pe
perioada 26 12 1990 - 01 04 2001 în grupa a II a de muncă, în procent de 100%, conform
menţiunilor din adeverinţele eliberate, însă nu a fost indicat sporul de care beneficiază pe această
perioadă în raport de dispozițiile legii nr. 33/1990.
În acest sens, s-au efectuat menţiuni în carnetul de muncă al reclamantului la poz.73,
recunoscând în favoarea acestuia beneficiul unui spor de 6 luni/an pe perioada 26 12 1990- 01 04
2001.
În raport de aceste recunoaşteri, văzând că activitatea reclamantului a fost încadrată de
unitate în grupa a II a de muncă pe perioada 01 07 1986 -01 04 2001, instanţa a constatat că primul
capăt de cerere al acţiunii vizând această perioadă este lipsit de interes şi a fost respins ca atare.
Însă, în raport de disp.art.40 alin 2 lit. h din C muncii, pârâţii au obligaţia de a emite o
adeverinţă salariatului, din care să rezulte această încadrare, iar în conformitate cu Normele de
aplicare a prevederilor legii 263/2010 aprobate prin HG nr. 257/2011 aceasta trebuie să conţină
toate elementele potrivit modelului din anexa nr. 14 la Normele de aplicare a prevederilor legii
263/2010 aprobate prin HG nr. 257/2011, motiv pentru care instanţa a dispus obligarea acestora la
emiterea adeverinţei.
Adeverinţa eliberată reclamantului nr. A713 din 06 04 2005 nu precizează actele de
nominalizare a salariatului în grupa a II a de muncă, astfel că interesul este legitim pentru obţinerea
unui document întocmit conform rigorilor legii pentru a putea fi valorificat în demersul de obţinere
a drepturilor de pensie.
Adeverinţa nr. A1/9253 din 12.09.2011 nu cuprinde date privind sporul şi temeiul legal în
baza căruia i-a fost recunoscut sporul cuvenit pentru activitatea desfăşurată în grupa a II a de
muncă.
În ceea ce priveşte menţiunile privind sporul de care a beneficiat, s-a constatat că acesta este
evidenţiat în adeverinţa iniţială ce i-a fost eliberată şi în carnetul de muncă –poz.73.
Cu referire la cererea privind constatarea încadrării activităţii în condiţii deosebite şi
eliberarea unei adeverinţe din care să rezulte că pe perioada 01.04.2001- 30.04. 2005 a fost încadrat
în condiţii deosebite de muncă, s-a reţinut că dovada desfăşurării activităţii în aceste condiţii se
face, potrivit art. 10 alin 1 din Legea nr.263/2010, cu declaraţia nominală de asigurare, aceasta
constituind documentul pe baza căruia se stabileşte stagiul de cotizare şi punctajul mediu anual.
La dosarul cauzei s-au depus de către Casa Judeţeană de Pensii Dolj răspuns la solicitarea
instanţei, prin care a precizat că UM 01368 a depus declaraţiile nominale începând cu data de 01 04
2001 din care rezultă că reclamantul a desfăşurat activitate în condiţii deosebite, prin urmare acest
capăt de cerere este neîntemeiat.
Faţă de aceste considerente, instanţa a admis în parte acţiunea precizată, a obligat pârâţii să
elibereze reclamantului o adeverinţă privind activitatea încadrată în grupa a II-a de muncă pe
perioada 26 12 1990 - 01.04.2001 conform modelului din anexa nr. 14 la Normele de aplicare a
prevederilor legii 263/2010 aprobate prin HG nr. 257/2011 şi a respins celelalte cereri vizând
solicitarea de a se constata că a desfăşurat activitate în condiţii de grupa a II a de muncă şi respectiv
în condiţii deosebite de muncă, precum şi obligarea la eliberarea unei adeverinţe privind activitatea
desfăşurată în condiţii deosebite de muncă.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel pârâtele, criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie.
196
 În motivarea apelului, pârâtele au arătat au criticat sentinţa apelată numai cu privire la partea
prin care instanţa de fond a admis în parte acţiunea reclamantului şi le-a obligat să elibereze
reclamantului o adeverinţă privind activitatea încadrată în grupa a 11-a de muncă pe perioada
26.12.1990-01.04.2001, conform modelului din Anexa nr. 14 la Normele de aplicare a prevederilor
Legii nr. 263/2010, aprobate prin HG nr. 257/2011.
Apelantele au susţinut că instanţa de fond, observând la dosar adeverinţa deja eliberată
reclamantului, a apreciat în mod greşit că aceasta nu cuprinde date privind sporul şi temeiul legal în
baza căruia i-a fost recunoscut sporul cuvenit pentru activitatea desfăşurată în grupa a II-a de muncă
şi a considerat că este necesară o nouă adeverinţă care să corespundă modelului din Anexa nr. 14 la
Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010.
Consideră apelantele că soluţia adoptată de prima instanţă este una eronată, deoarece, pe
de o parte, în adeverinţa deja emisă este menţionat temeiul juridic al încadrării în grupa a II-a de
muncă, şi anume pct. 75, Anexa nr. 1 din Ordinul nr. 50/1990 al ministrului muncii şi ocrotirii
sociale, iar pe de altă parte, în ceea ce priveşte lipsa datelor despre sporul cuvenit, nici modelul din
Anexa nr.14 la Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 nu cuprinde vreo rubrică în
care să se menţioneze astfel de date, astfel că adeverinţa deja emisa corespunde modelului din
normele de aplicare.
In ceea ce priveşte sporul de care a beneficiat reclamantul, apelantele au susţinut că instanţa de
fond, în mod greşit, a constatat că acesta ar fi cel evidenţiat în Adeverinţa nr. 713 din 06.04.2005
eliberată de unitatea angajatoare UM 01368 Craiova şi în carnetul de muncă, la poziţia 73, dat fiind
că acest spor, de 6 luni la an, era acordat de art. 13 alin. (3) lit. b) din Decretul nr. 214/1977 privind
pensule militare de stat, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 33/1990, personalului aeronautic
din aviaţia militară, al cărui Statut a fost aprobat prin Legea nr. 35/1990, iar conform prevederilor
art. 24 din acest Statut, atestarea calificării şi specializării pentru personalul aeronautic se face prin
brevet - pentru personalul aeronavigant, respectiv certificat - pentru personalul nenavigant,
documente eliberate în condiţiile art. 26 din lege.
S-a mai arătat că reclamantul nu a prezentat nici un document de atestare a calificării în
specialităţile strict enumerate la art. 13 lit. b) din Legea nr. 35/1990, eliberate în condiţiile art. 23-
28 din respectiva lege, astfel încât consideră apelantele că acesta nu a făcut dovada că posedă
calitatea de personal aeronautic şi, pe cale de consecinţă, nu poate beneficia nici de sporul de 6 luni
la an prevăzut la art. 13 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 33/1990, care se aplică strict personalului
aeronautic.
Curtea a apreciat ca apelul este fondat, reținând ca Tribunalul nu a avut în vedere că pârâtele
au eliberat deja adeverințe atestând încadrarea reclamantului în grupa a-II-a de muncă, adeverințe
cuprinzând mențiunile obligatorii prevăzute de normele în vigoare la data eliberării lor, astfel că
reclamantul nu justifică interesul în promovarea unei astfel de cereri, fiind în posesia unor înscrisuri
cu forța probantă sub aspectul stagiului de cotizare realizat în condiții de grupa a-II-a de muncă.
În acest sens, se constată că reclamantului i-au fost eliberate adeverința nr. A713 din 06 04
2005 si adeverinţa nr.A1/9253 din 12 09 2011 care atestă că acesta, în perioada 26 12 1990 –
30.03.2001, îndeplinind funcțiile de montator reglator, depanator aparataj electric, a desfășurat
activitate încadrată în grupa a II a de muncă în procent de 100 %, conform Ord.50/1990, Anexa I
pct. 75 şi art.13 alin.3 lit. b din Legea nr.33/1990.
În ceea ce privește cea dintâi adeverință menționată, Curtea nu împărtășește punctul de
vedere al primei instanțe în sensul că, atât timp cât aceasta nu cuprinde menţiunea actul intern de
nominalizare a salariatului în grupa a-II-a de muncă, reclamantul justifică interesul pentru
promovarea unei acțiuni în vedere obținerii unei noi adeverințe atestând încadrarea în grupă. Sub
acest aspect, Curtea apreciază că adeverința nr. A713 din 06 04 2005, fiind eliberată anterior intrării
în vigoare a Ordinului nr.590/2008, aplicabile sunt dispozițiile art.126 alin.3 din HG nr.257/2011,
pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.263/2010, în conformitate cu care:
„Adeverinţele nevalorificate la stabilirea şi/sau recalcularea pensiilor, întocmite şi eliberate
anterior intrării în vigoare a Ordinului ministrului muncii, familiei şi egalităţii de şanse nr.
197
590/2008 pentru aprobarea Procedurii privind modul de întocmire şi eliberare a adeverinţelor prin
care se atestă activitatea desfăşurată în locuri de muncă încadrate în grupele I şi/sau a II-a de
muncă, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, necesare stabilirii şi/sau modificării
drepturilor de pensie în conformitate cu prevederile Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de
pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, prin care se
atestă activitatea desfăşurată în locuri de muncă încadrate în grupele I şi/sau a II-a de muncă,
potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, se utilizează la stabilirea şi/sau modificarea
drepturilor de pensie dacă îndeplinesc condiţiile legale de valabilitate, chiar dacă nu sunt
conforme cu modelul prevăzut la alin. (1).”
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar ignora aceste prevederi de către casa teritorială de pensii la
momentul stabilirii drepturilor de pensie, reclamantului i-a fost eliberată ulterior adeverința nr.
A1/9253 din 12 09 2011, care menționează inclusiv actul intern de nominalizare în grupa a-II-a de
muncă, respectiv „ordinele de zi pe unitate‖ enumerate în cuprinsul acesteia.
Referitor la data de 01.04.2001, care nu se regăsește în adeverinţa nr.A1/9253 din 12 09
2011, Curtea constată că aceasta nu putea fi o zi în care activitatea reclamantului să fie încadrată în
grupa a-II-a de muncă, întrucât la această dată a intrat în vigoare Legea nr.19/2000, care a abrogat
Ordinul nr.50/1990, înlocuind grupele superioare de muncă cu conditiile speciale sau deosebite,
astfel că ziua de 01.04.2001 a fost încadrată în conditii deosebite, după cum rezultă din adeverinţa
de stagiu nr.3641/11.03.2015 eliberată reclamantului de către CJP Dolj.
Prin urmare, Curtea apreciază că reclamantul nu justifica interesul în a solicita eliberarea
unei noi adeverinte atestând încadrarea în grupa a-II-a de muncă a activitătii desfăsurate în perioada
26 12 1990 -0104.2001, din moment ce detine acte doveditoare ale acestui aspect, cu atât mai mult
cu cât nu s-a dovedit un refuz al casei de pensii de a valorifica stagiile de cotizare de grupa a-II-a
evidentiate în carnetul de muncă sau în adeverintele nr. A713 din 06 04 2005 si A1/9253 din 12 09
2011.
Cât privește sporul de grupă, Curtea retine că pârâtelor nu le revenea obligația eliberării unei
adeverințe menționând acest spor, întrucât sporul de grupă nu trebuie dovedit ci se aplică direct de
către casele teritoriale de pensii, la momentul determinării stagiului de cotizare realizat, ori de câte
ori se face dovada perioadelor lucrate în grupa I sau a a-II-a de muncă si a îndeplinirii celorlalte
condiții prevăzute de lege pentru adăugarea unui astfel de spor.
În acest sens, art.17 alin.1 din Legea nr.263/2010 dispune că:
„ Constituie stagiu de cotizare şi perioada suplimentară la vechimea în muncă sau la
vechimea în serviciu acordată în baza legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001 pentru
perioadele realizate în grupa I, a II-a, respectiv în condiţii deosebite, condiţii speciale şi alte
condiţii, în cazul persoanelor prevăzute la art. 6 alin. (1) pct. I lit. c).”
De asemenea, în conformitate cu art.37 alin.1 lit.d din HG nr.257/2011, „Stagiul
minim/complet de cotizare prevăzut la art. 53 alin. (2) şi (3) din lege, respectiv stagiul complet de
cotizare prevăzut la art. 54 alin. (3) din lege cuprinde şi:( …)perioadele suplimentare acordate
pentru activitatea desfăşurată în grupa I, a II-a, respectiv în condiţii deosebite, condiţii speciale şi
alte condiţii de muncă.”
Împrejurarea că, în cazul reclamantului, sporul de grupă (perioadele suplimentare acordate
pentru activitatea desfăşurată în grupa a-II-a de muncă) era prevăzut într-o lege specială (art.13,
alin.3 din Decretului nr. 214/1977 privind pensiile militare de stat, astfel cum a fost modificat şi
completat prin Legea nr.33/1990) si este la un nivel superior celui reglementat pentru grupa a-II-a
de muncă de Legea privind pensiile de asigurări sociale de stat si asistenta sociala de la acea dată,
respectiv de Legea nr.3/1977, nu exclude aplicarea art.17 alin.1 din Legea nr.263/2010 si adăugarea
sporului de grupă corespunzător, o dată cu stabilirea stagiului de cotizare realizat, atât timp se face
dovada îndeplinirii condițiilor necesare aplicării sporului de grupă din legea specială.
Reclamantul deține acte care, așa cum s-a arătat anterior, dovedesc încadrarea în grupa a-II-a
de muncă în perioada 26 12 1990 -31.03.2001, ceea ce oricum atrage adăugarea unei perioade
suplimentare la vechimea în muncă acordată în baza legislaţiei privind pensiile de asigurări sociale
198
de stat anterioare datei de 1 aprilie 2001. Însă, în cazul în care dorește aplicarea sporului de grupă
de nivel superior prevăzut de legea specială, respectiv de art.13 alin.3, lit.b din Decretul
nr.214/1977, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr.33/1990, acestuia îi revine, într-
adevăr, obligația depunerii la casa de pensii a unor înscrisuri care să dovedească îndeplinirea
cerințelor impuse de legea specială pentru adăugarea acestui spor, iar aceasta înseamnă că, pe lângă
temeiul legal al încadrării în grupa de muncă (adeverinţa nr.A713/06.04.2005 face trimitere expresă
la art.13 alin.3 din Legea nr.33/1990) să prezinte si documente atestând calitatea de personal
aeronautic în sensul legii speciale.
Prin urmare, în măsura în care reclamantul nu deține înscrisuri atestând această calitate, el ar
justifica interesul să solicite astfel de acte de la fostul angajator sau deţinătorul de arhive, pe calea
unei acţiuni vizând îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de art.34 alin.5 şi art.40 alin.2 lit.h Codul
Muncii, însă nu acesta constituie obiectul cererii de fată, instanța neputându-se pronunță decât în
limitele învestirii, potrivit art.22 alin.6 NCPC.
Cert este că modelul de adeverință din anexa nr.14 din HG nr.257/2011, model în
conformitate cu care pârâtele au fost obligate să elibereze adeverința cuprinzând sporul de grupă si
temeiul legal al acestuia, este prevăzut doar pentru a se dovedi încadrarea în grupele superioare de
muncă pentru anterioară datei de 01.04.2001. Modelul respectiv nu cuprinde rubrică si mențiuni
obligatorii referitoare la sporul de grupă (perioadele suplimentare acordate pentru activitatea
desfăşurată în grupa a-II-a de muncă) si nici la temeiul legal al aplicării unui astfel de spor, ci numai
la temeiul legal al încadrării în grupă, mențiune care se regăsește în adeverințele eliberate
reclamantului si care face trimitere expresă la prevederile art.13 alin.3 din legea specială.
De asemenea, în Legea nr.263/2010 nu se regăsesc prevederi care să impună necesitatea
dovedirii sporului de grupă si nici HG nr.257/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr.263/2010,
nu cuprinde norme care să reglementeze forma si conținutul unor eventuale înscrisuri prin care s-ar
face dovada acestui spor, adăugarea perioadelor suplimentare acordate pentru activitatea desfăşurată
în grupa a-II-a de muncă în baza legislaţiei anterioare rămânând atributul caselor de pensii care
calculează stagiul de cotizare realizat si aplică sporul de grupă în virtutea legii, ori de câte ori se
face dovada îndeplinirii condițiilor impuse de legea generală sau specială pentru adăugarea acestuia
(pentru situația particulară din speță, dovada calității de personal aeronautic în sensul Legii
nr.35/1990).
Având în vedere considerentele expuse anterior, Curtea a apreciat că apelul pârâtelor este
fondat, astfel încât l-a admis si, în temeiul art.480 alin.1-3 NCPC, a schimbat sentința atacată în
sensul că a respins acțiunea formulată. (Decizia civilă nr. 3964/22.09.2015 - Sectia Civilă, rezumat
Luminița Larisa Barbu)

8. Neacordarea primei de vacanta (prevăzute în contractul colectiv de munca)

angajaților unei societăți la care statul este acționar majoritar începând cu data de
06.07.2014, data la care a intrat in vigoare Legea 94/2014 de aprobare a OUG 8/2009 privind
acordarea tichetelor de vacanta.

Instanța de fond considera ca in cauza nu sunt aplicabile prevederile OUG 8/2009, astfel
cum au fost modificate prin Legea 94/2014 în sensul acordării angajaților unei societăți la care
statul este acționar majoritar, cu ocazia plecării in concediul de odihna, doar a voucherelor de
vacanta, incepand cu data de 06.07.2014, apreciind ca ceea ce prevalează este contractul colectiv
de munca încheiat la nivel de societate si care prevede acordarea de prime de vacanta angajaților.
Curtea apreciază ca,pe de o parte, caracterul obligatoriu al contractelor colective este
garantat de art. 41 alin. 5 din Constituţie doar inter partes, nu si in raport cu statul. Acesta poate,
din considerente care ţin de interesul general, sa emită reglementari care sunt opozabile
partenerilor sociali, atât in momentul negocierii si încheierii contractului colectiv de munca, cat si
pe parcursul executării lui. Pe cale de consecinţa, in măsura in care un act normativ având forţa
legii impune acordarea unui drept doar intr-o anumita forma respectiv, in speţa, acordarea
199
primelor cu ocazia plecării in concediul de odihna numai sub forma voucherelor de vacanta, fără a
se preciza in cuprinsul sau un termen de modificare a contractelor colective de munca,
inaplicabilitatea clauzelor care prevăd acordarea sa sub forma unei sume de bani va opera încă
din momentul intrării in vigoare a legii.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți la data de 19.02.2015 reclamantul

O.I. a chemat în judecată pe pârâta SC SSH H. SA – S. de R. şi S. PDF (fosta SC H. Serv SA – S.
de R. şi S. PDF) solicitând obligarea acesteia la plata următoarelor drepturi salariale: prima de
vacanţă conform art.2.31 din contractul colectiv de muncă al SC Hidroelectrica Serv SA pentru 31
de zile de concediu de odihnă efectuat în perioadele 07-24.07.2014, 03-11.11.2014 şi 19-
30.01.2015; diferenţa de adaos de Sfântul Ilie şi diferenţa de adaos de Crăciun pe anul 2014
conform art.4.88 din contractul colectiv de muncă, sume actualizate cu indicele de inflaţie la zi,
precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 2077 din 21.05.2015, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi a fost
admisă în parte acţiunea precizată, acţiune formulată de reclamantul O.I. si au fost obligate pârâtele
să plătească reclamantului suma netă de 3.884 lei reprezentând diferenţe adaosul de Paşti aferent
anului 2014, diferenţe adaosul de Sfântul Ilie (Ziua Energeticianului) aferent anului 2014, diferenţe
adaosul de Crăciun aferent anului 2014 şi prima de vacanţă pe anul 2014, sumă care va fi
actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul a constatat următoarele:
Reclamantul O. I. a fost angajatul pârâtei S. de S. H. H. SA – S. P. de F. şi a desfăşurat
activitate ca inginer, conform contractului individual de muncă înregistrat sub
nr.373/05.08.2013.Analizând solicitările reclamantului, Tribunalul a reţinut că prin contractul
colectiv de muncă încheiat la nivel de societate, aplicabil până la data de 31.12.2014, s-a prevăzut
acordarea următoarelor drepturi:
În art. 2.31 s-a prevăzut că pe lângă indemnizaţia aferentă concediului de odihnă, salariaţii
vor primi o primă de vacanţă în cuantum de 100% din indemnizaţia de concediu brută determinată
conform prevederilor art.2.30, primă care se plăteşte cu cel puţin 3 zile lucrătoare înainte de
plecarea în concediu.
În art.4.88 al.1 lit. a, b, c din contractul colectiv s-a prevăzut că „Cu ocazia unor sărbători
religioase, salariaţii unităţii (care nu au contractul individual de muncă suspendat) vor beneficia de
o suplimentare a drepturilor salariale sub forma unor adaosuri în sumă fixă: a) un adaos de Paşte, în
valoare de cel puţin clasa 17 din grila de salarizare; b) un adaos de Crăciun, în valoare de cel puţin
clasa 17 din grila de salarizare; c) un adaos de Sfântul Ilie care este şi Ziua energeticianului, în
valoare de cel puţin clasa 17 din grila de salarizare.
Contractul colectiv de muncă aplicabil a fost modificat prin mai multe acte adiţionale, iar
prin actul adiţional nr. 6/2013 s-au adus modificări şi completări la următoarele articole:
La art.2.31 s-a prevăzut că pe lângă indemnizaţia aferentă concediului de odihnă, salariaţii
vor primi prima de vacanţă în sumă netă de 90 lei/zi de concediu de odihnă, primă care se plăteşte
cu cel puţin 5 zile lucrătoare înainte de plecarea în concediu.
Art.4.88 s-a modificat în sensul că „cu ocazia unor sărbători religioase, salariaţii unităţii vor
beneficia de adaosuri în sumă fixă în valoare de cel puţin clasa 17 din grila de salarizare (pentru
anul 2013 valoarea adaosurilor se stabileşte în cuantum de 600 lei/ adaos în sumă netă): a) un adaos
de Paşte; b) un adaos de Crăciun ; c) un adaos de Sfântul Ilie care este şi Ziua energeticianului.
Prin urmare se constată că prin actul adiţional nr. 6 dispoziţiile iniţiale ale contractului
colectiv de muncă la nivel de societate referitoare la adaosurile acordate salariaţilor cu ocazia
sărbătorilor de Paşte, de Crăciun şi de Sfântul Ilie, respectiv dispoziţiile privind prima de vacanţă au
fost modificate în ceea ce priveşte cuantumul acestora.
Din interpretarea dispoziţiilor contractuale rezultă că acordarea acestor adaosuri, precum şi a
primei de vacanţă era obligatorie pentru angajator – „vor beneficia de adaosuri‖, „vor primi o primă
de vacanţă‖, însă cuantumul acestor drepturi s-a modificat pentru anul 2014.
200
 Se mai constată că prin întâmpinare pârâta S. de S. H. H. SA – S. P. de F. a recunoscut că nu
a acordat reclamantului următoarele drepturi băneşti: diferenţă adaos Sfântul Ilie (Ziua
energeticianului) 2014, diferenţă adaos de Crăciun 2014, primă de vacanţă pe 2014, precum şi
diferenţă adaos Paști 2014 conform înscrisului intitulat „calcul drepturi salariale‖ depus la fila 87
dosar, pentru neplata acestor drepturi la timp pârâta invocând dificultăţile financiare şi problemele
economice.
Suma netă aferentă acestor drepturi este de 3.884 lei (conform calcului drepturilor salariale –
fila 87 dosar), reclamantul fiind de acord cu plata acestei sume.
Potrivit art. 229 alin.4 Codul muncii republicat (anterior art.236 alin.4) „contractele
colective de muncă încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor‖.
De asemenea, art.148 din Legea dialogului social nr.62/2011 dispune că „executarea
contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi‖, aceeaşi dispoziţie fiind inserată şi în
art.243 alin.1 Codul muncii în forma în vigoare la data încheierii contractului colectiv de muncă la
nivel de unitate.
Având în vedere dispoziţiile imperative ale contractului colectiv de muncă aplicabil până la
data de 31.12.2014, coroborat cu dispoziţiile Codului muncii, se constată că reclamantul este
îndreptăţit la plata diferenţelor pentru adaosul de Paşti 2014, adaosul de Crăciun 2014, adaosul de
Sfântul Ilie 2014.
Cât priveşte primă de vacanţă pe anul 2014 se constată că iniţial prin întâmpinare pârâta a
fost de acord cu plata acestui drept, însă ulterior prin notele de şedinţă depuse la dosar a arătat că în
raport de dispoziţiile Legii nr.94/2014 şi adresa nr.1483/2014 emisă de Ministerul Muncii, Familiei,
Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice nu mai datorează această primă.
Faţă de susţinerea pârâtei instanţa reţine că prin Legea nr. 94 /2014 s-a aprobat OUG nr.
8/2009 privind acordarea tichetelor de vacanţă
În art.1 alin. 1,2 din ordonanţă se prevede că „Începând cu data intrării în vigoare a prezentei
ordonanţe de urgenţă, pentru recuperarea şi întreţinerea capacităţii de muncă a personalului salarial,
angajatorii care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă pot acorda,
în condiţiile legii, bonuri de valoare, denumite în continuare vouchere de vacanţă. Instituţiile
publice definite conform Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi
completările ulterioare, şi instituţiile publice locale definite conform Legii nr. 273/2006 privind
finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de sistemul de
finanţare şi subordonare, inclusiv cele care se finanţează integral din venituri proprii, regiile
autonome, societăţile reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, la care statul este acţionar unic sau acţionar majoritar, societăţile şi
companiile naţionale care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă,
acordă, în condiţiile legii, vouchere de vacanţă.‖
În cauză se apreciază că nu se aplică dispoziţiile acestui act normativ, ci urmează a se da
eficienţă prevederilor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de societate astfel cum a fost
modificat prin actul adiţional nr.6, contract care la art.2.31 prevede plata primei de vacanţă.
Acest contract colectiv a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale şi constituie legea
părţilor conform art.229 alin. 4 Codul muncii, iar urmare a aprobării a OUG nr. 8/2009 prin Legea
94/2014 contractul colectiv nu a fost modificat cu respectarea dispoziţiilor legale, apreciindu-se că
reclamantul este îndreptăţit la acordarea primei de vacanţă pe anul 2014 în forma prevăzută în
contractul colectiv.
Cât priveşte invocarea de către pârâtă a dificultăţilor financiare ca o cauză de neplată a
acestor drepturi, instanţa reţine că aceste dificultăţi nu o exonerează de obligaţia de acordare a
beneficiilor către salariați, angajatorul având posibilitatea să procedeze la modificarea contractului
colectiv cu respectarea procedurii prevăzute de lege, ceea ce s-a şi întâmplat prin actul adiţional
nr.6/2013 prin care s-au modificat şi completat prevederile contractuale, inclusiv cele referitoare la
aceste drepturi a căror plată a fost menţinută în continuare.

201
 Aşa fiind, se constată că reclamantul este îndreptăţit la plata sumei nete de 3.884 lei
reprezentând diferenţe adaosul de Paşti aferent anului 2014, diferenţe adaosul de Sfântul Ilie (Ziua
Energeticianului) aferent anului 2014, diferenţe adaosul de Crăciun aferent anului 2014 şi prima de
vacanţă pe anul 2014.
Faţă de faptul că pârâtele nu au plătit la termen drepturile băneşti stabilite prin contractul
colectiv de muncă, se apreciază că au produs un prejudiciu reclamantului, urmând ca suma să fie
actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.
Reactualizarea conform indicelui de inflaţie intervenit în perioada în care aceste drepturi nu
au fost plătite, reprezintă cel mai fidel prejudiciu real suferit de către reclamant prin privarea de
aceste drepturi.
Cât priveşte prima de vacanţă pe anul 2015 se constată că reclamantul o solicită în baza
art.2.31 din contractul colectiv de muncă.
În ce priveşte temeiul juridic invocat referitor la acest drept, instanța reţine că la nivelul SC
H. P. de F. s-a încheiat contractul colectiv de muncă înregistrat sub nr.1/04.01.2006 care a fost
valabil până la data de 31.12.2014 conform actului adiţional nr.4 /15.04.2011- fila 16 dosar. După
această dată -13.12.2014, la nivelul societăţii nu a mai fost încheiat un nou contract colectiv de
muncă, negocierile fiind în derulare, aspect confirmat de părţile din litigiu.
Faţă de faptul că contractul colectiv de muncă nr.1/2006 şi-a încetat valabilitatea,
prevederile art.2.31 din acest contract referitoare la prima de vacanţă nu pot fi invocate ca temei
juridic pentru solicitarea acestui drept pentru anul 2015.
Consiliul de Administrație al societăţii a aprobat Hotărârea nr.12/16.12.2014 prin care s-a
introdus sistemul unic de salarizare a personalului începând cu data de 01.01.2015 şi potrivit art.59
alin.1 din această reglementare „pe durata concediului de odihnă salariaţii beneficiază de o
indemnizaţie de concediu care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizațiile şi
sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectivă, prevăzute în contractul
individual de muncă ‖.
Prin urmare, începând cu anul 2015 salariaţii pârâtelor nu mai beneficiază şi de primă de
vacanţă, ci numai de indemnizaţia de concediu, motive pentru care acest petit este neîntemeiat.
Faţă de considerentele în fapt şi în drept anterior expuse se constată că acţiunea precizată
este întemeiată, urmând să fie admisă în parte în sensul că vor fi obligate pârâtele la plata
actualizată a sumei nete de 3.884 lei reprezentând diferenţe adaosul de Paşti aferent anului 2014,
diferenţe adaosul de Sfântul Ilie (Ziua Energeticianului) aferent anului 2014, diferenţe adaosul de
Crăciun aferent anului 2014 şi prima de vacanţă pe anul 2014.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel intimata, solicitând modificarea in parte in sensul
respingerii petitului privind prima de vacanta pe anul 2014 ca neîntemeiat si menţinerea celorlalte
dispoziţii ale instanţei de fond.
In motivare, s-a arătat ca nu exista obligaţia legala de a plaţi aceasta prima având in vedere
dispoziţiile Legii nr. 94/2014 pentru aprobarea OUG nr. 8/2009 privind acordarea tichetelor de
vacanta coroborat cu răspunsul MMFPSPV nr. 1483/05.08.2014.
Curtea a constatat ca apelul este fondat pentru următoarele motive:
Prin dispoziţiile art.2.31 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de societate,
astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. 6/2013, s-a prevăzut că pe lângă indemnizaţia
aferentă concediului de odihnă, salariaţii vor primi prima de vacanţă în sumă netă de 90 lei/zi de
concediu de odihnă, primă care se plăteşte cu cel puţin 5 zile lucrătoare înainte de plecarea în
concediu.
Pe parcursul derulării acestui contract, respectiv la data de 01.07.2014, a fost adoptata Legea
nr. 94 pentru aprobarea OUG nr. 8/2009 privind acordarea tichetelor de vacanta.
Potrivit art. 1 din lege, art.1 alin.2 din OUG nr. 8/2009 se modifica si va avea următorul
cuprins : instituţiile publice definite conform Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu
modificările şi completările ulterioare, şi instituţiile publice locale definite conform Legii nr.
273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de
202
sistemul de finanţare şi subordonare, inclusiv cele care se finanţează integral din venituri proprii,
regiile autonome, societăţile reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, la care statul este acţionar unic sau acţionar majoritar,
societăţile şi companiile naţionale care încadrează personal prin încheierea unui contract individual
de muncă, acordă, în condiţiile legii, vouchere de vacanţă.‖
După art.1 se introduce un nou articol, art. 1/1, cu următorul cuprins: societăţile naţionale,
companiile naţionale si societăţile reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, la care statul este acţionar unic sau acţionar majoritar,
precum si regiile autonome, indiferent de forma de coordonare/subordonare, pot acorda angajaţilor
proprii prime, cu ocazia plecării in concediul de odihna, numai sub forma voucherelor de vacanta,
in conformitate cu prevederile art. 1
Legea nr. 94/2014 a fost publicata in Monitorul Oficial nr. 496/03.07.2014, urmând aşadar
a-si produce efectele începând cu data de 06.07.2014.
În analiza temeiniciei cererii reclamantului de acordare a primei de vacanta pe anul 2014,
prima instanţa a apreciat că nu se aplică dispoziţiile acestui act normativ, ci prevederile contractului
colectiv de muncă încheiat la nivel de societate întrucât acesta a fost încheiat cu respectarea
dispoziţiilor legale şi constituie legea părţilor conform art.229 alin. 4 Codul muncii, iar urmare a
aprobării OUG nr. 8/2009 prin Legea 94/2014 contractul colectiv nu a fost modificat cu respectarea
dispoziţiilor legale.
Pornind de la premisa necontestata ca apelanta intra in sfera societăţilor la care statul este
acţionar majoritar, concluzia instanţei privind inaplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 94/2014 este
eronata.
Este adevărat ca legislaţia muncii, atât prin dispozițiile art. 229 alin. 4 din Codul muncii
republicat (anterior art. 236 alin. 4), cat si prin ale art.148 din Legea dialogului social nr.62/2011
recunoaşte caracterul obligatoriu al respectării clauzelor unui contract colectiv de munca, însă
aplicarea acestui principiu impune menţinerea aceloraşi împrejurări avute în vedere la încheierea sa
(rebus sic standibus).
Pe de alta parte, caracterul obligatoriu al contractelor colective este garantat de art. 41 alin. 5
din Constituţie doar inter partes, nu și în raport cu statul. Acesta poate, din considerente care ţin de
interesul general, sa emită reglementari care sunt opozabile partenerilor sociali, atât in momentul
negocierii si încheierii contractului colectiv de munca, cat si pe parcursul executării lui.
Astfel de reglementari nu pot fi ignorate sub justificarea inexistentei unei modificări a
contractului colectiv, căci respectarea legii se impune a fi făcuta atât cu prilejul încheierii sale, cat si
ulterior, in perioada de executare, necondiţionat de manifestarea voinţei de către semnatari in sensul
modificării clauzelor contractuale.
Pe cale de consecinţa, în măsura în care un act normativ având forţa legii impune acordarea
unui drept doar într-o anumită forma respectiv, în speţa, acordarea primelor cu ocazia plecării in
concediul de odihna numai sub forma voucherelor de vacanta, fără a se preciza in cuprinsul sau un
termen de modificare a contractelor colective de munca, inaplicabilitatea clauzelor care prevăd
acordarea sa sub forma unei sume de bani va opera încă din momentul intrării in vigoare a legii.
Astfel fiind, in considerarea prevederilor art.2.31 alin. 2 din contractul colectiv de muncă
care prevăd ca plata primei de vacanta se face cu cel puţin 5 zile lucrătoare înainte de plecarea in
concediul de odihna, se constata ca prima de vacanta aferenta concediului de odihna efectuat in
perioada 07-24.07.2014 a fost in mod corect acordata de prima instanţa, exigibilitatea sa fiind
anterioara intrării in vigoare a Legii nr. 94/2014.
Eronat însă s-a dispus obligarea apelantei la plata primei de vacanta in temeiul Contractului
colectiv de munca pentru concediul de odihna efectuat in perioada 03-11.11.2014 si 19-30.01.2015,
aceasta nemaifiind prevăzuta in aceasta forma ulterior intrării in vigoare a Legii nr. 94/2014
(06.07.2014).
Pentru considerentele ce preced, in temeiul art. 480 NCPC, apelul declarat a fost admis,
schimbata în parte sentinţa in sensul ca a fost obligată parata la plata către reclamant a primei de
203
vacanță aferentă perioadei 07-24.07.2014. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei. (Decizia
civilă nr. 4564/13.10.2015 - Sectia Civila, rezumat Luminița Larisa Barbu)

9. Imposibilitatea diminuării salariului în timpul executării contractului individual de

munca in lipsa unui act adițional la contract (art.17, alin 5 Codul Muncii).

Instanța de fond a statuat ca diminuarea salariului reclamantului in funcție de procentul de

realizare a programului de activitate al unității este legală, fiind stabilită prin negociere cu ocazia
încheierii contractului colectiv de munca la nivel de ramura, respectiv, a contractului colectiv de
munca la nivel de unitate.
Curtea apreciază ca neoperând o negociere între patronat şi sindicat aşa cum prevede
art.V.4(2) din actul adiţional nr. 3/12.12.2008, reducerea salarială în raport de procentul de
realizare a programului de activitate al unităţii nu putea interveni decât prin acordul părţilor,
concretizat prin încheierea unui act adiţional la contractul individual de muncă al reclamantului,
acesta fiind înţelesul neîndoielnic al dispoziţiilor art.41 alin.1 şi 3 lit. e, art.17 alin. 5 din Codul
Muncii, în formă republicată după intrarea în vigoarea Legii 40/2011.

Prin acţiunea înregistrată la data de 4.09.2014 si precizată apoi la data de 27.12.2014,

reclamantul P. P. a chemat în judecată pârâtul I. N.C. D. Î. E. – ICMET Craiova, pentru ca prin
hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestuia la plata drepturilor salariale – restante –
diminuări salariale lunare pe perioada 04.09.2011-30.04.2012.
Începând cu luna mai 2010, pârâtul a operat diminuări salariale, în procente diferite, de la o
lună la alta, motivate de situaţia financiară, respectiv venituri, fond de salarii, raporturi la manoperă
şi încadrarea în prevederile BVC, întemeiate pe dispoziţiile art.5 pct. 4 (3) din CCM la nivel de
unitate care prevăd că "… în cazurile în care veniturile realizate nu conduc la acoperirea integrală a
fondului de salarii pentru perioada de raportare, salariile de bază ale salariaţilor, inclusiv a celor cu
funcţii de conducere, se diminuează cu procentul de nerealizare."
Prin sentinţa civilă nr. 619 din 10.02.2015, pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia Conflicte
de Muncă şi Asigurări Sociale s-a respins acţiunea precizată de reclamant.
Pentru a pronunţa astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
În conformitate cu dispoziţiile art. 159 Codul Muncii, salariul reprezintă contraprestaţia
muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă.
La rândul său, contractul individual de muncă ce intervine între angajat şi angajator nu poate
conţine clauze contrare Codului Muncii, legilor speciale sau contractului colectiv de muncă (la nivel
naţional, la nivel de ramură, la nivel de unitate).
Observând contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii de cercetare-dezvoltare-proiectare
pe anul 2005, înregistrat sub nr. 1221/25.05.2005, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate,
înregistrat sub nr. 21314/21.12.2006 si, respectiv, contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii
cercetare-proiectare pe anii 2010 - 2015 nr. 614/04.01.2011s-a constatat că, fără excepţie, acestea au
dedicat cate un întreg capitol reglementării salarizării.
Astfel, în toate aceste contracte se prevede că angajatorul nu poate negocia salarii de bază
prin contractul individual de muncă sub salariul de bază minim brut pe unitate, în continuare
prevăzându-se şi cuantumul acestui salariu.
De asemenea, în aceste contracte – ce reprezintă legea părţilor în ceea ce priveşte
salarizarea, s-a prevăzut, în mod expres, că " Formele de organizare a muncii şi de salarizare ce
urmează să se aplice fiecărei activităţi se stabilesc prin contractul colectiv de muncă la nivel de
unitate sau, după caz, instituţie.
Formele de organizare a muncii şi de salarizare ce se pot aplica sunt următoarele:
a) în regie sau după timp;
b) în acord;
c) pe bază de indicatori
204
 d) alte forme specifice unităţii.
2) Organizarea muncii şi salarizarea în acord pot avea loc într-una din următoarele forme:
a) acord direct;
b) acord progresiv;
c) acord indirect;
(3) Acordul direct, progresiv sau indirect se poate aplica individual sau colectiv.
(4) Formele de organizare a muncii si de salarizare ce ar urma sa se aplice fiecărei activitatea
si loc de munca se stabilesc prin contractul colectiv de munca la nivel de unitate.
De asemenea, in contractele colective la nivel de ramură se prevede în mod expres ca
"salariile vor fi acordate într-un procent egal cu procentul de realizare a programului de activitate al
fiecărui compartiment si, după caz, al unităţii."
Astfel cum a reieşit din analiza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, salarizarea
reclamantului a fost făcută în mod legal, în concordanţă cu prevederile contractului colectiv la nivel
de ramură si al celui la nivel de unitate.
Astfel, din fluturaşii de salariu ataşaţi dosarului cauzei se observă că veniturile drepturilor
salariale încasate lunar de către reclamant nu s-au situat sub nivelul salariului de baza minim brut pe
unitate.
În ceea ce priveşte posibilitatea angajatorului de acorda salariul în cotă procentuală, în
funcţie de procentul de realizare a programului de activitate al unităţii, Tribunalul a apreciat că
această modalitate este perfect legală, fiind stabilită prin negociere cu ocazia încheierii contractului
colectiv de muncă la nivel de ramură, respectiv, a contractului colectiv de munca la nivel de unitate.
Astfel, art. V.4. din Contractul colectiv de munca la nivel de unitate (fila 37 dosar) este
foarte clar în aceasta privinţă, prevăzând în mod expres că " plata salariilor la compartiment se va
face în funcţie de venitul realizat, fără a înregistra pierderi, cu condiţia ca regia generală să nu
depăşească valoarea aprobată.
În cazurile în care veniturile realizate de compartiment nu conduc la acoperirea integrală a
fondului de salarii necesar compartimentului pentru perioada de raportare, salariile de bază ale
salariaţilor, inclusiv ale celor cu funcţie de conducere, se diminuează cu procentul de nerealizare.
Plata salariilor personalului din serviciile funcţionale se va face la nivelul mediu de realizare
a veniturilor din ICMET".
S-a reţinut, de asemenea, faptul că aceste clauze contractuale nu au fost modificate prin
actele adiţionale ulterioare, modificările vizând cu totul alte aspecte.
Aşadar, Tribunalul nu poate avea în vedere susţinerea reclamantului, referitoare la
modificarea unilaterala a salariului, fără negociere, de către angajator, fără o negociere prealabilă, în
cauză fiind evident că diminuările salariale au fost făcute în baza prevederilor contractului colectiv
de muncă, negociat si acceptat de părţile contractante, printre care si reprezentanţii salariaţilor.
Totodată, privitor la cuantumul salariului plătit reclamantului, Tribunalul a reţinut că
salariile de bază de încadrare sunt prevăzute în anexele referitoare la grila de salarizare (filele 67-72
dosar), acestea prevăzând un salariu de baza minim si un salariu de baza maxim, dar si programul
complet de lucru – de 171,33 ore.
Aşadar, s-a constatat că, în speţă, reclamantul, în calitatea sa de angajat al pârâtului,
beneficiază de un salariu determinabil, aferent muncii prestate în acord, al cărui cuantum (variabil,
dar care nu poate coborî sub minimul prevăzut în contractul colectiv la nivel de unitate) depinde de
realizarea programului complet de lucru si de veniturile realizate de unitate.
Acordul global reprezintă o formă de organizare şi de retribuire a muncii prin care se leagă
nemijlocit mărimea veniturilor personale cu cantitatea, calitatea şi importanţa muncii prestate.
Salarizarea în acord global presupune determinarea salariului potrivit unei formule
matematice, care respectă principiul economic universal al corelaţiei dintre salariu si productivitatea
muncii (W), conform căruia creşterea salariului poate fi cel mult egală cu creşterea W, in caz
contrar reducându-se profitul.

205
 Salarizarea in acord global colectiv presupune salarizarea angajaţilor în funcţie de realizările
profesionale lunare, fiind diferită faţă de salarizarea cu retribuţia tarifară.
In literatura de specialitate s-a precizat că, în situaţia salarizării pe bază de cote procentuale
sau remiză, salariul se calculează ca o cotă procentuală din volumul (de regulă exprimat valoric)
rezultatului activităţii (vânzări, livrări etc.).
Sarcinile lunare sunt considerate ca norme de muncă, depăşirea sau nerealizarea sarcinilor
condiţionând în mod direct proporţional veniturile obţinute.
Observând înscrisurile aflate la filele 75-89 ale dosarului, s-a constatat că, în perioada
dedusă judecăţii, procentul de realizare a programului de activitate al unităţii nu a fost de 100%, ci
mai mic, salariaţii beneficiind de plata salariilor în cotă procentuală egală cu procentul de realizare a
programului de activitate al unităţii, în conformitate cu prevederile art. V.6 alin.1 si 2 CCM.
De asemenea, analizând fluturaşii de salariu aflaţi la file 48 - 50, s-a reţinut că reclamantul
nu a realizat programul de lucru complet, ci durate inferioare.
Nu in ultimul rând, Tribunalul are in vedere faptul că, potrivit contractului colectiv la nivel
de ramură aferent anilor 2010 – 2015, dar si celui anterior, acordarea diferenţelor de drepturi
salariale solicitate de reclamant nu este posibilă decât într-o singură situaţie si anume, atunci când
programul de lucru stabilit a fost realizat în procent de 100%, însă acordarea drepturilor salariale în
acelaşi procent nu a fost posibilă datorită nerealizării veniturilor unităţii în cuantumul necesar. Doar
în această situaţie, salariile se acordă în acelaşi procent cu realizarea încasărilor, pentru toţi
salariaţii, fără ca salariile acordate să scadă sub nivelul salariului de bază minim prevăzut în grila de
salarizare, cota-parte a salariilor astfel neacordate urmând a se plăti in perioada următoare, când
veniturile permit aceasta, dar nu mai târziu de 3 luni (art. V.6. alin.3 din contractele colective).
Mai mult decât atât prin înscrisurile depuse de către pârât s-a făcut dovada că acesta a
participat la şedinţele de analiză a realizării indicatorilor economici din cadrul Comitetului Director,
fiind de acord cu măsurile de diminuare a salariilor raportat la procentul de realizare a beneficiilor.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel apelantul-reclamant P. P., criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea apreciază apelul ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, Curtea subliniază că prin acţiunea precizată, având ca obiect recuperarea
diminuărilor salariale operate în perioada 04.09 - 30.04.2012, reclamantul a invocat coexistenţa a
două temeiuri de drept şi anume dispoziţiile art. V.4 si art. II. 33 din CCM la nivel de unitate însă,
cele două prevederi contractuale, în redactarea primită prin actul adiţional nr. 3/12.12.2008, nu pot
fi aplicate cumulat.
Astfel, dacă prima dispoziţie contractuală reglementează modalitatea de acordare a salariului
în funcţie de procentul de realizare a programului de activitate al angajatorului, cea de a doua
prevedere contractuală se referă exclusiv la ipoteza în care deşi veniturile realizate de unitate permit
plata salariilor în procent de 100 % din cauză că angajatorul are întârzieri, restanţe în plata datoriilor
către debitorii săi, nu poate fi achitat salariul integral şi la termen.
Doar pentru această ultimă situaţie în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, la art.
II 33 s-a prevăzut că salariul va fi plătit la termen într-un cuantum ce va fi cel puţin egal cu salariul
minim din grila de salarizarea, cota parte din veniturile salariale astfel neacordate urmând a fi
achitată în perioada următoare, când veniturile permit aceasta, dar nu mai târziu de 3 luni.
In cauză, instanţa reţine că diminuarea salariului reclamantului în perioada dedusă judecăţii
a avut loc în baza dispoziţiilor art. V.4 (2) din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, astfel
cum au fost modificate prin actul adiţional nr.3/12.12.2008 ca urmare a nerealizării veniturilor
necesare plăţii salariilor, aspect evidenţiat de altfel şi în deciziile de diminuare a salariului de bază,
aflate la dosarul de fond, filele 26 şi urm.
Potrivit acestei prevederi contractuale, salariile vor fi acordate într-un procent egal cu
procentul de realizare a programului de activitate al unităţii. Dispoziţia contractuală evocată mai
prevede însă, că în toate cazurile care pot să apară pe durata aplicării respectivelor prevederi ale
contractului colectiv de muncă la nivelul unităţii privind salarizarea şi ori de câte ori acordarea
206
drepturilor salariale nu poate fi asigurată, prin negocieri sindicate-patronat se va conveni asupra
modalităţilor concrete de acordare a acestora.
În cauză, nu s-a făcut dovada purtării unor negocieri de natura celor indicate prin dispoziţiile
contractului colectiv de muncă, procesele verbale depuse la dosarul de fond neavând semnificaţia
consemnării unor negocieri cu privire la modalitatea de acordare a salariilor, întrucât nu au fost
semnate de reprezentanţii sindicatelor.
Neoperând o negociere între patronat şi sindicat aşa cum prevede art.V.4(2) din actul
adiţional nr. 3/12.12.2008, reducerea salarială în raport de procentul de realizare a programului de
activitate al unităţii nu putea interveni decât prin acordul părţilor, concretizat prin încheierea unui
act adiţional la contractul individual de muncă al reclamantului, acesta fiind înţelesul neîndoilenic al
dispoziţiilor art.41 alin.1 şi 3 lit. e, art.17 alin. 5 din Codul Muncii, în formă republicată după
intrarea în vigoarea Legii 40/2011.
Dispoziţiile art. 17 al. 4 din C. Muncii invocate de pârâtă cu privire la faptul că nu ar fi
obligatoriu actul adiţional în cazul în care modificarea salarială este stabilită prin contractul
colectiv, au devenit caduce odată cu adoptarea Legii 40/2011, conţinutul normativ al textului fiind
modificat radical, forma în vigoare începând cu data de 03.04.2011 impunând încheierea unui act
adiţional la contractul individual de muncă si într-o astfel de situaţie.
Având în vedere că nu a existat o negociere între sindicat - angajator şi nu s-a încheiat cu
reclamantul actul adiţional prevăzut de Codul Muncii, instanţa de apel concluzionează că
reclamantul a suportat o diminuare unilaterală a salariului, nepermisă de lege si de dispoziţiile
contractului colectiv de muncă aplicabil.
Prin urmare, reţinând că tribunalul a interpretat si aplicat greşit dispoziţiile din C. Muncii si
contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, diminuarea salariului reclamantului neputând opera
doar în baza unei simple decizii a angajatorului, în baza dispoziţiilor art. 480 Cod procedură civilă.
Curtea a admis apelul declarat de reclamant, a schimbat sentinţa nr. 619 din 10.02.2015, în sensul
că a admis acţiunea precizată, a obligat pârâtul la plata drepturilor salariale restante-diminuări
salariale lunare - pentru perioada 4.09.2011-30.04.2012, proporţional cu timpul efectiv lucrat de
reclamant, drepturi ce vor fi reactualizate la data plăţii efective. (Decizia civila nr. 2427/15.05.2015
- Sectia Civilă, rezumat Luminița Larisa Barbu)

10. Contract individual de muncă. Încetare de drept. Lipsa dovezii existenţei unui
contract pe durată nedeterminată.

Potrivit art. 56 alin. 1 lit. i codul muncii, contractul individual de muncă încetează de drept
la data expirării termenului pentru care a fost încheiat. Dovada existenţei contractului încheiat pe
durată nedeterminată, contestat de angajator, nu a fost făcută, salariatul trebuind să se afle în
posesia unui exemplar al contractului.

Prin cererea formulată la data de 19.01.2015 reclamantul Nistor Constantin a chemat în

judecată pârâta SC C.PSG SRL, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce va pronunţa să dispună
anularea deciziei nr. … privind încetarea de drept a contractului individual de muncă, repunerea în
situaţia anterioară, reangajarea sa şi acordarea drepturilor salariale cuvenite precum şi daune morale
de 20.000 lei, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr…., pronunţată de Tribunalul Gorj - Secţia Conflicte de Muncă şi
Asigurări Sociale, în dosarul nr. …, s-a respins cererea.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa a reţinut că reclamantul s-a angajat în cadrul unităţii pârâte
la data de 01.12.2011 pe o durată determinată de un an, respectiv până în data de 01.12.2012,
.contractul fiind prelungit prin acte adiţionale succesive până în data de 30.11.2014, ulterior acestei
date nemaifiind încheiat nici un act adiţional prin care contractul individual de muncă să fie
prelungit.

207
 Tribunalul a reţinut că nu se confirmă susţinerea reclamantului în sensul că ar fi fost încheiat
un nou contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată. Contractul individual de muncă se
încheie în două exemplare, câte unul pentru fiecare parte, astfel că în situaţia încheierii unui astfel
de contract între părţile litigante reclamantul ar fi avut posibilitatea depunerii exemplarului său la
dosarul cauzei pentru a-şi dovedi susţinerile, ceea ce nu s-a întâmplat.
Pe de altă parte, la interogatoriul luat din oficiu de către instanţă reclamantul a precizat că a
considerat că desfăşoară activitate în baza unui alt contract individual de muncă, însă nu a semnat
un astfel de contract. Aşadar, în lipsa semnăturii nu se poate reţine încheierea unui alt contract
individual de muncă.
Prin urmare, decizia contestată a fost emisă în mod legal, în baza art.56 alineat 1 litera i din
codul muncii conform căruia contractul individual de muncă încetează de drept la data expirării
termenului contractului încheiat pe durată determinată.
Reclamantul a solicitat totodată şi anularea celor trei acte adiţionale pe motiv că acestea ar fi
false, la primul termen de judecată înţelegând de asemenea să denunţe ca fiind false actele
adiţionale respective, cerere faţă de care a fost întocmit un proces verbal, dispunându-se trimiterea
acestora, în original, la Parchet în vederea efectuării de cercetări.
Faţă de prevederile art.307 cod procedură civilă instanţa a apreciat că nu se impune
suspendarea judecării cauzei, în eventualitatea constatării falsului, partea interesată având
posibilitatea promovării unei cereri de revizuire. Alte motive de anulare a actelor adiţionale nu au
mai fost invocate de reclamant astfel că în privinţa falsului urmează a se pronunţa organele de
cercetare penală.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind daunele morale, s-a reţinut că reclamantul nu a
dovedit în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate şi nici legătura de
cauzalitate dintre faptele imputate şi impactul acestora asupra ei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel apelantul-reclamant, criticând-o pentru nelegalitate
şi netemeinicie.
Apelul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 56 alin. 1 lit. i codul muncii, contractul individual de muncă încetează de drept
la data expirării termenului pentru care a fost încheiat.
Aceste dispoziţii legale au fost corect aplicate de angajator la data emiterii deciziei nr….din
28.11.2014 şi de prima instanţă, nefiind făcută dovada nici măcar prin prezumţii că între reclamant
şi intimată a fost încheiat un contract individual de muncă pe durată nedeterminată.
Atât contractul iniţial încheiat, la data de 30.11.2011, cât şi actele adiţionale încheiate la
7.11.2012, 1.03.2013 şi 14.11.2013 au prevăzut perioade de timp determinate ca durată a
contractului individual de muncă, nefiind dovedit caracterul fals al acestor înscrisuri.
Potrivit art. 304 şi 307 cod procedură civilă, prima instanţă a sesizat organele de urmărire
penală pentru cercetarea falsului invocat de reclamant cu privire la actele adiţionale încheiate la
contractul individual de muncă,
Prin Ordonanţa de clasare din data de 10.09.2015 dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria
Tg. Jiu în dosarul … s-a dispus clasarea cauzei privind săvârşirea infracţiunii de fals, probele
administrate ducând la concluzia că fapta nu există.
Prin urmare, afirmaţiile din apel referitoare la caracterul fals al înscrisurilor nu sunt susţinute
probator, înscrisurile prezentate de angajator, căruia îi revenea sarcina de a proba relaţiile şi
condiţiile de muncă, fiind în sensul că părţile au încheiat contract de muncă pe durată determinată,
prelungit succesiv până la 30.11.2014.
Nu are relevanţă care a fost răspunsul la interogatoriu al reclamantului sau dacă acesta a
susţinut că a încheiat un nou contract pe durată nedeterminată, cât timp dovada existenţei acestui
contract nu a fost făcută, reclamantul trebuind să se afle în posesia unui exemplar al contractului.
În acest sens, art. 16 alin. 3 codul muncii impune angajatorului să înmâneze salariatului un
exemplar al contractului, iar dacă o astfel de obligaţie nu se execută imediat, salariatul este
îndreptăţit să solicite predarea actului. Deşi susţine că a încheiat contractul pe durată nedeterminată
208
în anul 2012, reclamantul a formulat cerere pentru obţinerea unui exemplar al contractului de
muncă abia la 5.12.2014, fiind în culpă pentru lipsa de diligenţă în legătură cu aflarea situaţiei
raporturilor sale de muncă.
Apreciind că sentinţa apelată este legală şi temeinică, potrivit art. 480 cod procedură civilă
se va respinge apelul ca nefondat. (Decizia nr. 5422/12 Noiembrie 2015 - Secţia I civilă, rezumat
judecător Gabriela Ionescu)

11. Contractul de management – dispoziţiile juridice aplicabile la încheierea,

derularea, modificarea, efectele şi încetarea contractului de management.

Inaplicabilitatea dispoziţiilor Codului Muncii în ceea ce priveşte raporturile juridice

întemeiate pe un contract de management. Analizarea clauzelor acestui contract prin raportare la
dispoziţiile actului normativ menţionat de părţi în conţinutul contractului.

Prin sentinţa civilă civile nr.584/14.05.2014, pronunţată de Tribunalul Olt – Complet

Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosar nr.2404/104/2011***, s-a admis in parte
contestaţia formulata de contestatorul M.G. în contradictoriu cu intimaţii Primăria Sâmbureşti –
Instituţia Primarului şi Unitatea Administrativ Teritorială prin Primar.
S-a dispus anularea deciziei nr. 70/07.04.2011 emisă de intimat.
Au fost obligaţi intimaţii la reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior şi la plata
despăgubirilor prevăzute de art. 80 alin.1 Codul Muncii, aferente perioadei cuprinsă intre data
concedierii şi data de 03.01.2012, precum şi la plata diferenţei dintre cele două salarii de la această
dată până la data plăţii efective.
S-a respins cererea contestatorului de acordare a daunelor morale în cuantum de 100.000 lei.
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs şi contestatorul şi pârâtele.
Prin decizia civilă nr. 1780/ 17 Decembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Craiova au
fost admise recursurile, pentru următoarele considerente:
Analiza probatoriului administrat în cauză confirmă susţinerile formulate de părţi, în sensul
că începând cu septembrie 2008 între părţi a fost încheiat un contract de management, nr.
1555/02.09.2008, în baza căruia recurentul contestator şi-a desfăşurat activitatea.
În cartea de muncă a acestuia s-a făcut menţiunea (fila 248 dosar fond) că începând cu
01.09.2008 recurentului reclamant i-a fost schimbată funcţia, fiind „angajat administrator public‖.
Martora S.D.E., care a fost şi este angajată ca şi contabilă în cadrul Primăriei Sîmbureşti, a
declarat (fila 72 dosar rejudecare fond) că în statele de plată reclamantul figura ca administrator
public.
Temeiul de drept al încheierii contractului de management nr. 1555/02.09.2008, potrivit
contractului, l-a constituit O.G. 26/2005. Astfel fiind, se impune a fi analizat conţinutul acestui
contract şi prevederile actului normativ invocat de părţi în contract.
Conform art. 3 din contractul de management nr. 1555/02.09.2008 (fila 22 dosar fond)
durata acestuia a fost prevăzută a fi „durata proiectului de management, cu posibilitatea reînoirii
prin acordul părţilor‖. Remunerarea a fost prevăzută sub forma unei retribuţii în cuantum „de 1830
lei/lună, la care se adaugă şi sporurile cuvenite conform legilor în vigoare‖.
La art. 11 s-a stipulat :
„Prevederile prezentului contract de management se modifică de drept, în condiţiile
prevăzute la art. 7 alin. 3, respectiv la art. 7 alin.6 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2005.
Prevederile prezentului contract pot fi modificate prin act adiţional, cu acordul ambelor părţi. Părţile
vor adapta contractul de management corespunzător reglementărilor legale intervenite ulterior
încheierii actului adiţional şi care îi sunt aplicabile‖.
Referitor la încetarea contractului, în art. 12 din acesta s-au prevăzut expres următoarele:
„Prezentul contract de management încetează:

209
 a) de drept: (i) în situaţiile prevăzute la art. 6 alin.2 şi 5 din Ordonanţa Guvernului nr.
26/2005; (ii) la îndeplinirea termenului pentru care a fost încheiat ... .
b) prin acordul părţilor.‖
În raport de conţinutul menţionat al contractului de management, pe baza căruia recurentul
contestator a deţinut funcţia de administrator public, în mod greşit s-a dispus concedierea acestuia
pentru motive ce ţin de persoana salariatului. Raporturile juridice dintre părţi, întemeiate pe un
contract de management, nu puteau înceta în vreuna din modalităţile reglementate de Codul muncii
pentru contractul individual de muncă, ci doar în condiţiile stipulate în legea specială în baza
căreia părţile au încheiat contractul (în speţă prevederile OG 26/2005).
În consecinţă decizia nr.70/07.04.2011 emisă de intimat, prin care s-a dispus (art. 1 (1):
„începând cu data de 11 aprilie 2011 se sancţionează cu <<desfacerea disciplinară a contractului
individual de muncă>>, conform prevederilor articolului 264 alineatul 1 litera f din Legea nr.
53/2003 – Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare, domnul Matei Gheorghe,
salariat al Primăriei Sîmbureşti pe postul de administrator public, pentru motive care ţin de
persoana salariatului, conform articolului 61 litera a) coroborate cu articolul 62 alineatul (11) din
Legea nr. 53/2003‖ este nelegală. Deşi atât în preambulul deciziei cât şi în partea dispozitivă se
vorbeşte despre contractul de management şi respectiv calitatea de administrator public a
recurentului contestator, în mod cu totul greşit s-a recurs la prevederile Codului muncii pentru
încetarea raporturilor dintre părţi, deşi prevederile acestuia sunt aplicabile doar contractelor
individuale de muncă, nu şi contractelor de management. Sub acest aspect criticile formulate în
recurs de recurentul contestator sunt fondate. Decizia contestată a fost în mod corect anulată de
instanţa de fond însă pentru argumentele menţionate mai sus.
Nu prezintă relevanţă în cauză aspectul că recurentul contestator a continuat să se ocupe, în
fapt, şi de activitatea de completare a registrelor agricole, câtă vreme o astfel de activitatea nu era
prevăzută în contractul de management, contract care nu a fost ulterior modificat (modificarea fiind
posibilă numai prin acordul părţilor).
O eventuală încetare de drept a contractului de management, pentru situaţiile prevăzute în
art. 6 alin. 2 şi 5 din OG 26/2007 nu a fost invocată şi dovedită în cauză.
Art. 6 alin.2 şi 5 din OG 26/2007 forma în vigoare la data încheierii contractului de
management avea următorul conţinut: „(2)În cazul în care rezultatele evaluărilor prevăzute la alin.
(1) lit. a)-c) sunt necorespunzătoare, contractul de management încetează de drept, iar conducătorul
instituţiei publice de cultură asigură conducerea interimară până la ocuparea prin concurs a acestei
funcţii. (5) În cazul în care rezultatul evaluării prevăzute la alin. (1) lit. d) este necorespunzător,
contractul de management încetează prin ajungerea la termen, fără posibilitate de prelungire.‖
Art. 6 alin 1 prevedea următoarele: Evaluarea performanţelor manageriale ... şi ale modului
de îndeplinire a proiectului de management se face astfel: a)după 90 de zile calendaristice,
considerată perioadă de probă, de la data încheierii contractului de management; b) după un an
calendaristic de la data încheierii contractului de management;
c) după 2 şi, respectiv, 3 şi 4 ani calendaristici de la data încheierii contractului de
management; d) cu 6 luni calendaristice înainte de împlinirea duratei proiectului de management.
În speţă, potrivit susţinerilor recurentelor pârâte, necontestate de recurentul contestator, nu a
existat depus proiect de management. Neîntocmirea proiectului de management şi respectiv
încheierea contractului de management în lipsa proiectului nu poate fi imputată recurentului
contestator.
Cercetarea disciplinară întocmită în vederea emiterii deciziei de concediere nu poate fi
asimilată unei evaluări, în sensul art. 6 alin. 1 din OG 26/2007.
Este întemeiat, însă, în cauză, şi recursul declarat de pârâte.
Contractul de management nu a fost încheiat pe durată nedeterminată, cum susţine
recurentul contestator, ci „pe durata proiectului de management‖. În acest sens erau prevederile OG
26/2007.

210
 Cum s-a arătat deja, încheierea contractului de management s-a făcut însă, în lipsa depunerii
unui proiect de management. Astfel fiind, pentru a se verifica durata posibilă a contractului de
management se impun a fi analizate prevederile OG 26/2007 pe care şi-au întemeiat părţile
contractul.
Potrivit art. 3 alin. 1 „Proiectele de management prezentate de candidaţi sunt elaborate
pentru o perioadă de minimum 3 ani şi de maximum 5 ani‖.
În lipsa proiectului de management Curtea apreciază că se impune a se reţine în favoarea
recurentului contestator perioada maximă pentru care acesta putea fi încheiat, cea de 5 ani, întrucât
culpa principală în încheierea contractului de management în lipsa proiectului revine unităţii. De
asemenea, nu s-a susţinut şi dovedit că părţile ar fi avut în vedere o perioadă mai scurtă.
În raport de data de la care relaţiile dintre părţi s-au derulat în baza contractului de
management, 01.09. 2008, acest contract urma să-şi înceteze efectele prin ajungere la termen la data
de 31.08. 2013. Astfel fiind, solicitarea recurentului contestator de a fi „reintegrat pe post‖ în mod
greşit a fost admisă de prima instanţă. Nu se poate dispune repunerea în situaţia anterioară, sub
acest aspect, cum s-a pronunţat instanţa de fond, întrucât la data soluţionării litigiului în al doilea
ciclu procesual contractul de management şi-ar fi încetat efectele prin ajungere la termen.
Cererea în despăgubiri formulată este întemeiată, cum corect s-a stabilit şi în primă instanţă,
însă numai pentru perioada în care raporturile contractuale dintre părţi ar fi putut continua, în lipsa
deciziei contestate, respectiv până la 31.08.2013, urmând a fi modificată sentinţa şi sub acest aspect.
(Decizia nr. 1780/ 17 Decembrie 2015 - Secţia I Civilă, rezumat judecător Ligia Epure)

12. Înlocuire sancţiune disciplinară. Aplicare RIL 11/2013 al Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie

Se reţine că în materia legislaţiei muncii nu există o interdicţie expresă a instanţei de

judecată de a dispune înlocuirea sancţiunile aplicate de către angajator, pornind de la faptul că
rolul instanţei este în primul rând de a controla legalitatea şi temeinicia deciziilor angajatorului şi
totodată să aprecieze la dozarea sancţiunii aplicată de angajator angajatului.
Prin înlocuirea sancţiunii, instanţa nu se substituie în atribuţiile angajatorului, ci dispune
conform propriei judecăţi, sub aspectul individualizării acesteia. În acest mod nu trebuie
absolutizată realizarea interesului salariatului, prin stabilirea unei sancţiuni mai uşoare, ci trebuie
avut în vedere că, odată ce s-a constatat săvârşirea unei abateri disciplinare, acesta nu rămâne
nesancţionat.
În acest sens, instanţa aminteşte şi decizia nr. 11/2013 dată de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Curţii
de Apel Bucureşti şi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 252 alin. (5) raportat la art. 250 din
Codul muncii, prin care s-a stabilit că „Instanţa competentă să soluţioneze contestaţia salariatului
împotriva sancţiunii disciplinare aplicate de către angajator, constatând că aceasta este greşit
individualizată, o poate înlocui cu o altă sancţiune disciplinară.”

Prin sentinţa nr.753 din 17 februarie 2015, pronunţată de Tribunalul Dolj - Secţia de
Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale s-a admis în parte contestaţia formulată de reclamant F. G.
cu domiciliul în Craiova, în contradictoriu cu pârâtul S. .E. CRAIOVA.
S-a dispus anularea deciziei nr.05/08.08.2014 emisă de intimata în partea sancţionatorie.
S-a dispus înlocuirea sancţiunii reducerii salariului cu 5% pe o lună de zile cu sancţiunea
"avertisment scris".
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtă S.E. CRAIOVA., criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie solicitând admiterea apelului, cu consecinţa respingerii acţiunii.

211
 Se critică faptul că, instanţa de fond s-a pronunţat asupra unui aspect care nu face obiectul cererii,
respectiv reclamantul a solicitat instanţei anularea deciziei de sancţionare nr.05/08.08.2014, instanţa
dispunând înlocuirea sancţiunii cu "avertisment scris", încălcându-se astfel principiul disponibilităţii
instanţei, conform căruia nici o dispoziţie legală nu prevede posibilitatea instanţei de a se pronunţa
asupra vreunei chestiuni necerute de niciuna dintre părţi şi puse în discuţie din oficiu de instanţă.
Pe de altă parte, aplicarea sancţiunii disciplinare nu constituie atributul instanţei
judecătoreşti ce poate exercita numai un control de legalitate şi temeinicie a actului de sancţionare
disciplinară.
Curtea examinând cauza sub toate aspectele, constată că apelul este nefondat.
Critica apelului în sensul că instanţa nu avea posibilitatea să se pronunţe în privinţa
înlocuirii sancţiunii, atâta vreme cât aceasta nu a fost solicitată, este nefondată.
Se reţine că în materia legislaţiei muncii nu există o interdicţie expresă a instanţei de
judecată de a dispune înlocuirea sancţiunile aplicate de către angajator, pornind de la faptul că rolul
instanţei este în primul rând de a controla legalitatea şi temeinicia deciziilor angajatorului şi
totodată să aprecieze la dozarea sancţiunii aplicată de angajator angajatului.
Prin înlocuirea sancţiunii, instanţa nu se substituie în atribuţiile angajatorului, ci dispune
conform propriei judecăţi, sub aspectul individualizării acesteia. În acest mod nu trebuie
absolutizată realizarea interesului salariatului, prin stabilirea unei sancţiuni mai uşoare, ci trebuie
avut în vedere că, odată ce s-a constatat săvârşirea unei abateri disciplinare, acesta nu rămâne
nesancţionat.
În acest sens, instanţa aminteşte şi decizia nr. 11/2013 dată de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Curţii
de Apel Bucureşti şi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 252 alin. (5) raportat la art. 250 din Codul
muncii, prin care s-a stabilit că „Instanţa competentă să soluţioneze contestaţia salariatului
împotriva sancţiunii disciplinare aplicate de către angajator, constatând că aceasta este greşit
individualizată, o poate înlocui cu o altă sancţiune disciplinară.‖
Faţă de considerentele de mai sus, se apreciază că instanţa poate dispune înlocuirea şi respectiv
dozarea sancţiunii, reţinând că angajatorul nu a individualizat în mod legal sancţiunea aplicată
proporţional cu gravitatea abaterii disciplinare, gravitate ce trebuie apreciată în mod obligatoriu în
funcţie de criteriile legale, prevăzute de art. 250 Codul muncii.
Nu a fost încălcat conform art.6 CEDO nici dreptul de apărare al părţilor şi nici principiul
oralităţii şi contradictorialităţii - pentru faptul că nu a fost pus în discuţie acest aspect – după cum
susţine apelanta , atâta vreme cât, prin contestaţia formulată, reclamantul intimat se plânge şi aduce
critici în privinţa sancţiunii aplicate în întregul ei, atât în privinţa aplicării acesteia cât şi a dozajului
acestei sancţiuni, chiar dacă nu se referă la înlocuirea sancţiunii în termeni sacramentali, a atacat
decizia de sancţionare în întregul ei sub toate aspectele.
Instanţa de fond a reţinut existenţa faptei, a abaterii disciplinare neînlăturând săvârşirea
acesteia şi din acest punct de vedere, criticile apelului sunt nefondate, însă instanţa a analizat cauza
şi prin prisma naturii sancţiunii disciplinare aplicată de către angajator.
Angajatorul, trebuie să ţină seama de criteriile de individualizare şi stabilire a sancţiunii,
prevăzute de art. 250 Codul muncii.
Respectând dreptul salariatului de acces la instanţă, care include posibilitatea judecătorului
de a analiza toate aspectele de fapt ale speţei şi de a cenzura, în materia dreptului muncii, toate
măsurile luate de angajator, instanţa poate dispune înlocuirea sancţiunii disciplinare cu una mai
puţin gravă, dacă se apreciază că elementele de individualizare ale sancţiunii disciplinare nu au fost
corect interpretate.
Aşa cum s-a arătat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis prin Dec. nr.11/2012
recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi de
procurorul General al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la
prevederile art. 252(5) raportat la art. 250 din Codul Muncii.
212
 În speţă, instanţa are în vedere faptul că în cauză contestatorul nu a mai fost sancţionat
disciplinar, că nu a produs un prejudiciu material, de fapt nu există consecinţe în plan material,,
astfel că se apreciază că sancţiunea disciplinară aplicată contestatorului de către instanţa de fond
este corespunzătoare.
Corect a constatat Tribunalul că abaterea disciplinară săvârşită de salariat nu a evoluat ca şi
consecinţă , ca şi rezultat, într-un fapt generator de prejudicii rămânând totuşi în faza de faptă
generatoare de pericol şi că gravitatea abaterii trebuie apreciată în raport cu toate împrejurările de
fapt în care a fost comisă, a consecinţelor, gradului de vinovăţie a salariatului şi a circumstanţelor
personale ale acestuia , constatându-se că raporturile de muncă pot continua în bune condiţiuni chiar
în condiţiile în care salariatului i se aplică sancţiunea "avertisment scris" sancţiune ce presupune
reprezentarea exactă a realităţii în privinţa consecinţelor , în situaţia în care eventual abaterea s-ar
repeta. Oricum, fapta săvârşită de către intimatul reclamant este apreciată ca nefiind una gravă, atât
prin modalitatea cât şi prin împrejurarea în care a fost produsă.
Văzând şi dispozițiile art. 480 Noul Cod Procedură Civilă, Curtea va respinge ca nefondat
apelul declarat de apelanta pârâtă. (Decizia civilă nr. 3009/25.06.2015 - Secţia I civilă, rezumat
judecător Nicolau Alexandroiu Mihaela Loredana)

13. Desfacerea contractului de muncă. Răspunderea disciplinară. Răspunderea penală.

Suspendarea procedurii disciplinare.

Este adevărat că răspunderea disciplinară este independentă de orice alt fel de răspundere
şi că aceasta se poate cumula cu răspunderea penală, având în vedere deosebirea calitativă de
obiect a celor două forme de răspundere, în sensul că răspunderea disciplinară apără o ordine
socială determinată specifică relaţiilor de muncă la nivelul angajatorilor, iar cea de-a doua apără
relaţii şi valori primordiale la nivelul întregii societăţi.
Aceeaşi faptă concretă comisă de un salariat la locul său de muncă poate afecta atât
ordinea disciplinară cât şi ordinea socială, însă având în vedere deosebirea graduală dintre cele
două răspunderi şi a faptelor faţă de periculozitatea lor socială, răspunderea penală, odată
declanşată, produce o sistare a disciplinarului ceea ce duce la concluzia că şi cumulul între
răspunderi nu se realizează simultan pe baza independenţei lor, ci într-un raport de subsecvenţă şi
condiţionare.
Se concluzionează că odată declanşată urmărirea penală angajatorul nu poate proceda la
aplicarea sancţiunii disciplinare paralel şi separat de desfăşurarea procesului penal atunci când
salariatul este inculpat, cum este în cauză, pentru săvârşirea unei fapte cu caracter penal în
legătură cu munca sa şi care constituie şi abatere disciplinară.
Prin urmare, se impunea suspendarea procedurii disciplinare până la definitivarea
procesului penal, penalul ţinând pe loc disciplinarul în acelaşi mod în care ţine în loc şi civilul
deoarece cele stabilite prin hotărârea penală definitivă în ceea ce priveşte existenţa faptei, autorul
ei şi vinovăţia sa au autoritate de lucru judecat în procedura de aplicare a sancţiunii disciplinare.

Prin cererea înregistrată la data de … sub numărul … pe rolul Tribunalului Olt reclamantul
C.M.C. în contradictoriu cu SNTFC a solicitat anularea deciziei nr. CVI/752/5.12.2014 şi
reintegrarea sa pe postul deţinut anterior desfacerii contractului de muncă cu plata drepturilor
salariale indexate, majorate şi reactualizate.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că prin decizia nr. CVI/752/5.12.2014 pârâta a
procedat la desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă în baza art. 61 lit. a din Codul
Muncii republicat coroborat cu prevederile art. 248 alin 1 lit. e din aceeaşi lege.
Tot acesta a precizat că la baza emiterii deciziei de sancţionare disciplinară a stat Raportul
de Cercetare nr. CV11/5/35/27.11.2014 întocmit de Revizoratul General Craiova, iar faptele care
constituie abaterea disciplinară, potrivit art. 2 din decizia de desfacere a contractului individual de
muncă, constau în aceea că în data de 12.06.2014 în staţia Piatra Olt, după dezlegarea locomotivei
213
LDH 374 de garnitura trenului 13.176, în timpul manevrelor de introducere a locomotivei în
Remiza Piatra Olt, a sustras împreună cu mecanicul Iancu Ştefan Cătălin motorina găsită în trei
bidoane de câte 20 de litrii fiecare.
Potrivit art. 4 din aceeaşi decizie conform procesului verbal nr. T21/19/PO/1/150/2014
întocmit în staţia P.O. între organele de control ale societăţii pârâte, Poliţia TF şi Jandarmerie, la
data de 12.06.2014 ora 18,15 reclamantul ar fi fost observat în staţie, lângă rezervorul locomotivei
având asupra sa un furtun.
Reclamantul a considerat că decizia prin care i s-a desfăcut contractul de muncă este
nelegală şi netemeinică şi a invocat excepţia nulităţii absolute a acesteia pe motiv că nu au fost
respectate prevederile art. 252 alin 2 lit. a din Codul Muncii cu privire la descrierea faptei săvârşită
de el (dacă şi-a însuşit motorina, a fost găsită asupra lui, unde o depozitase).
Pe fond, a solicitat admiterea contestaţiei, anularea deciziei de desfacerea a contractului
individual de muncă, reintegrarea pe postul anterior cu plata drepturilor băneşti, indexate, majorate,
reactualizate şi obligarea la cheltuieli de judecată.
Acesta a precizat că este angajatul societăţii pârâte începând cu data de 1.10.2008 şi nu a
mai fost sancţionat disciplinar şi că potrivit prevederilor art. 61 lit. a din Codul Muncii se poate
dispune concedierea salariaţilor pentru abateri grave sau abateri repetate de la regulile de disciplină
a muncii.
Angajatorul nu a ţinut cont nici de prevederile art. 250 din Codul Muncii potrivit căruia
sancţiunea disciplinară se aplică în raport cu gravitatea abaterii, avându-se în vedere împrejurările în
care a fost săvârşită fapta, gradul de vinovăţie al salariatului, consecinţele abaterii disciplinare,
comportarea generală la serviciu a acestuia, eventualele sancţiuni disciplinare.
Pârâta SNTFC a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiilor invocate de
către contestator pe considerentul că decizia nr. CV11/5/35/27.11.2014 a fost emisă cu respectarea
dispoziţiilor legale prevederile de art. 252 alin 2 lit. a din Codul Muncii, fiind descrisă fapta ce
constituie abaterea disciplinară în cuprinsul art. 2 şi nu este tardivă deoarece termenul de 30 de zile
calendaristice pentru aplicarea sancţiunii disciplinare curge de la data înregistrării raportului final al
cercetării disciplinare prealabile la registratura unităţii şi anume data de 28.11.2014.
Din citirea memoriei instalaţiei ICL care contorizează cantitatea de motorină din locomotivă
şi consum, rezultă fără echivoc că în cele 6 minute de staţionare în zona Depoului din rezervorul
locomotivei au dispărut nejustificat 60 de litrii de motorină.
S-au prelevat probe din motorina existentă în cele trei bidoane şi s-a constat că are aceeaşi
parametrii cu cea din rezervorul locomotivei.
Având în vedere că locomotivele SNTFC se alimentează cu motorină din puncte diferite nu
era posibil să fie aceeaşi parametrii ai motorinei atât în bidoane cât şi în rezervorul locomotivei
LDL 374 decât dacă motorina provenea de pe locomotiva respectivă.
Atât mecanicul cât şi mecanicul ajutor conform instrucţiunii 201 răspund de cantitatea de
motorină de pe locomotivă din momentul în care iau în primire locomotiva şi până la predarea ei.
Pârâta a considerat că fapta de sustragere de motorină din locomotivă este o abatere
disciplinară gravă, a fost săvârşită de către contestator împreună cu mecanicul I.Ş.C. iar raportat la
dispozițiile art. 30 lit. c din Statutul Disciplinar al personalului din unităţile de transporturi, art. 21
alin 1 lit. d, art. 32 alin. 3 lit. c şi lit. e şi alin 4 lit. a din Regulamentul intern şi art. 7 alin. 1 din
Codul Etic, fapta constituie o abatere disciplinară gravă sancţionată cu desfacerea disciplinară a
contractului individual de muncă.
Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare susţinând că nu se precizează în descrierea
faptei de la alin 2 din decizia de concediere modalitatea efectivă de săvârşire a faptei de sustragere,
de către cine a fost văzut cu un furtun în mână şi cum a procedat la sustragerea motorinei din
rezervorul locomotivei, neexistând certitudinea săvârşiri faptei ci doar simple presupuneri şi pe baza
acestor presupuneri s-a dispus cea mai gravă sancţiune disciplinară respectiv desfacerea disciplinară
a contractului de muncă.

214
 La termenul din 3.03.2015 instanţa a pus în discuţia părţilor excepţiile invocate de către
reclamant, a luat act de renunţarea contestatorului la excepţia tardivităţii desfacerii contractului
individual de muncă pe care a apreciat-o ca fiind apărarea pe fondul cauzei şi a unit excepţia cu
fondul.
Prin sentinţa nr.227 din 24 martie 2015 pronunţată de Tribunalul Olt în dosarul
nr.3630/104/2014, s-a respins excepţia nulităţii absolute a deciziei de desfacere a contractului de
muncă nr. CVI/752/05.12.2014 invocată de contestatorul C.M.C.
S-a respins contestaţia formulată de contestatorul C.M.C., în contradictoriu cu intimata
S.N.T.F.C., ca neîntemeiată .
Cu privire la excepţia invocată de către reclamant privind nulitatea deciziei de concediere,
deoarece nu conţine menţiunea obligatorie prevăzută de art. 252 alin 2 lit. a din Codul muncii,
instanţa a procedat la respingerea ei ca neîntemeiată pe considerentul că în cuprinsul art. 2 este
descrisă fapta , iar în art. 4 sunt precizate motivele pentru care s-au înlăturat apărările formulate de
către contestator, făcându-se trimitere la actele întocmite la faţa locului de către organele de control
şi organele de poliţie şi Jandarmerie.
Pe fond instanţa a considerat contestaţia ca neîntemeiată pentru următoarele motive:
Reclamantul, C.M.C. a fost angajat la S.N.T.F.C., pe funcţia de mecanic locomotivă
automotor II, conform contractului individual de muncă nr. 201/4/56/20.01.2011 şi a actului
adiţional nr. 10/1021/2662/01.10.2014, până la data de 5.12.2014, când prin decizia nr. CVI/752 a
fost sancţionat disciplinar cu desfacerea contractului individual de muncă, conform prevederilor art.
61 lit. a coroborat cu art. 248 alin 1 lit. e din Codul muncii.
Prevederile legale încălcate sunt art. 30 lit. c din Statutul Disciplinar al personalului din
unitatea de transporturi nr.360/1976 (sustragerea sub orice formă de bunuri şi valori aparţinând
unităţii), art. 21 alin 1 lit. d din Regulamentul Intern al SNTFC CFR Călători SA şi art. 11 lit c din
Instrucţiunile pentru activitatea personalului de locomotivă în transportul feroviar, instrucţiunea nr.
201, art. 7 alin 1 din Codul etic, pct. 3 din Anexa la Dispoziţia nr. 18/28.01.2013.
Fapta acestuia este probată cu Raportul de cercetare privind abaterea constată în data de
12.06.2014 de către Serviciul Teritorial SC Craiova împreună cu Poliţia TF Piatra Olt şi
Jandarmerie cu ocazia unei acţiunii comune, (la fila 28 dosar), nota de constatare nr.
T21/5.1/191/04.09.2014 şi diagramele aferente, (fila 34-41), nota de constatare tehnică
T6/5/1602/2014 şi anexa aferent nota de constatare T21/6/5/543/2014 şi diagrama aferentă, nota de
relaţii nr. 7CV/5/391/14.10.2014 dată de contestator şi adresa Parchetului de pe lângă Judecătoria
Slatina din care reiese că faţă de contestator s-a început urmărirea penală în calitate de suspect în
dosarul nr. 3066/P/2014 pentru infracţiunea prevăzută de 295 Cod penal.
Din cele de mai sus a rezultat că fapta este probată şi sunt întrunite elementele răspunderii
disciplinare, aceasta fiind săvârşită cu vinovăţie de către contestator, ceea ce a dat dreptul
angajatorului în conformitate cu prevederile art. 274 Cod muncii să dispună de dreptul de a aplica
potrivit legii o sancţiune disciplinară pentru săvârşirea unei abateri disciplinare.
Printre sancţiunile menţionate de art. 248 din Codul muncii, la litera e este prevăzută şi
desfacerea disciplinară a contractului de muncă.
La aplicarea acestei sancţiuni angajatorul a avut în vedere prevederile art. 250 din Codul
muncii potrivit cărora se stabileşte sancţiunea disciplinară aplicabilă în raport de gravitatea abaterii
disciplinare săvârşite de către salariat, avându-se în vedere criteriile menţionate aici.
Împotriva sentinţei a formulat apel contestatorul C.M.C., criticând-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie, deoarece instanţa nu şi-a manifestat rolul activ în sensul că nu a făcut o justă apreciere
a înscrisurilor existente în dosarul cauzei şi o corectă interpretare a dispoziţiilor legale incidente;
deşi s-a solicitat suspendarea judecăţii, potrivit principiului penalul ţine în loc civilul nu s-a
suspendat judecarea cauzei, cu toate că s-a depus la dosar Ordonanţa din 10 febr.2015, pronunţată în
dosarul nr.3066/P/2014, de Parchetul de pe lângă Jud. Sl. în situaţia în care se va pronunţa o
hotărâre definitivă de instanţa penală aceasta are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile cu
privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, urmărirea penală fiind pornită pentru
215
aceeaşi faptă pentru care s-a efectuat cercetarea disciplinară, astfel încât s-a încălcat prezumţia de
nevinovăţie; nu s-a motivat respingerea cererii de suspendare; a fost soluţionată eronat excepţia
nulităţii deciziei de concediere raportat la art.252, alin. 2, lit.a Codul muncii, privind descrierea
faptei care constituie abatere disciplinară; nu s-au interpretat corect probele de care s-a prevalat
societatea în cazul cercetării disciplinare, reţinându-se greşit că s-ar fi dovedit existenţa unei fapte
ilicite, astfel încât decizia de concediere este netemeinică şi nelegală.
În dosarul cauzei s-au formulat note de şedinţe de către intimată, cărora li s-a anexat un act
privind analiza cantităţii de motorină ce s-a considerat a fi fost sustrasă de către contestatorul
apelant, buletinul de verificare metrologică etc.
Raportat la motivele de apel formulate instanţa va analiza cu precădere critica ce priveşte
respingerea cererii de suspendare a judecăţii cauzei în temeiul art.413 alin.1 pct.2 Noul Cod
procedură civilă.
Examinând încheierea de şedinţă din data de 17.03.2015, care conţine practicaua sentinţei
pronunţate, fiind o încheiere de amânare a pronunţării în cauza dedusă judecăţii, se constată că
apărătorul contestatorului a solicitat suspendarea cauzei până la soluţionarea irevocabilă a dosarului
penal nr.3066/P/2014, aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina.
Instanţa de fond a respins cererea de suspendare a judecării cauzei ca neîntemeiată motivând
că cercetarea disciplinară nu este ţinută în loc de cercetarea penală , deci din punctul de vedere al
nemotivării acestei soluţii critica formulată de către apelant nu este întemeiată.
Însă se constată că este eronată această motivare a instanţei în ceea ce priveşte respingerea
cererii de suspendare.
Este adevărat că dispozițiile art.413 alin. 1 Cod procedură civilă nu au caracter imperativ,
neobligând instanţa să suspende judecata cauzei când s-a început urmărirea penală pentru o
infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează a se da , dacă legea nu
prevede altfel, ci acordă instanţei facultatea de a hotărî în acest sens.
În speţa dedusă judecăţii, prin decizia nr. CVI/752 din 5 decembrie 2014 s-a desfăcut
disciplinar contractul individual de muncă al contestatorului C.M.C. reţinându-se că în data de 12
iunie 2014 în staţia P.O., după dezlegarea locomotivei LDH 374 de garnitura trenului 13176, în
timpul manevrelor de introducere a locomotivei în remiza P.O. a sustras împreună cu mecanicul
Iancu Ştefan Cătălin motorina găsită în 3 bidoane (30 litri în fiecare bidon).
Prin adresa nr.1235191 din 14 oct.2014 Secţia Regională de Poliţie Transporturi Craiova –
Biroul de Poliţie Transporturi Olt, Postul de Poliţie P.O. a comunicat societăţii intimate că s-a
format dosarul 3066/P/2014 în care se fac cercetări penale de Parchetul de pe lângă Judecătoria
Slatina privind pe contestator şi I.Ş.V., pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, prevederile de
art.295 din Codul penal, ceea ce demonstrează că intimata a avut cunoştinţă de existenţa dosarului
penal în timpul cercetării disciplinare.
Parchetul de pe lângă Judecătoria Slatina, prin Ordonanţa din 10 febr. 2015 a constatat
începerea urmăririi penale in personam la data de 8 iulie 2014 şi punerea în mişcare a acţiunii
penale la data de 2 dec.2014 împotriva inculpatului – contestator în cauză şi a colegului său pentru
infracţiunea prevăzută de art.295 Noul Cod Penal, săvârşită la data de 12 iunie 2014, când au fost
surprinşi în timp ce îşi însuşeau cantitatea de 60 litri motorină din rezervorul locomotivei nr. LDHC
374.
Aşa cum rezultă din cele prezentate mai sus urmărirea penală şi punerea în mişcare a acţiunii
penale vizează aceeaşi faptă pentru care contestatorului i s-a desfăcut disciplinar contractul de
muncă.
Este adevărat că răspunderea disciplinară este independentă de orice alt fel de răspundere şi
că aceasta se poate cumula cu răspunderea penală, având în vedere deosebirea calitativă de obiect a
celor două forme de răspundere, în sensul că răspunderea disciplinară apără o ordine socială
determinată specifică relaţiilor de muncă la nivelul angajatorilor, iar cea de-a doua apără relaţii şi
valori primordiale la nivelul întregii societăţi.

216
 Aceeaşi faptă concretă comisă de un salariat la locul său de muncă poate afecta atât ordinea
disciplinară cât şi ordinea socială, însă având în vedere deosebirea graduală dintre cele două
răspunderi şi a faptelor faţă de periculozitatea lor socială, răspunderea penală, odată declanşată,
produce o sistare a disciplinarului ceea ce duce la concluzia că şi cumulul între răspunderi nu se
realizează simultan pe baza independenţei lor, ci într-un raport de subsecvenţă şi condiţionare.
Se concluzionează că odată declanşată urmărirea penală angajatorul nu poate proceda la
aplicarea sancţiunii disciplinare paralel şi separat de desfăşurarea procesului penal atunci când
salariatul este inculpat, cum este în cauză, pentru săvârşirea unei fapte cu caracter penal în legătură
cu munca sa şi care constituie şi abatere disciplinară.
Prin urmare, se impunea suspendarea procedurii disciplinare până la definitivarea procesului
penal, penalul ţinând pe loc disciplinarul în acelaşi mod în care ţine în loc şi civilul deoarece cele
stabilite prin hotărârea penală definitivă în ceea ce priveşte existenţa faptei, autorul ei şi vinovăţia sa
au autoritate de lucru judecat în procedura de aplicare a sancţiunii disciplinare.
Dacă se constată în cadrul procesului penal că fapta îndeplineşte elementele constitutive ale
unei infracţiuni săvârşite în legătură cu munca, fiind săvârşită cu vinovăţie de salariat, acesta fiind
condamnat printr-o sentinţă definitivă, angajatorul va avea dreptul să aplice ulterior, prin cumul,
sancţiunea disciplinară a concedierii.
În situaţia în care procesul penal ar înceta sau s-ar pronunţa achitarea pentru motivele legale
prevăzute d e lege, cu excepţia inexistenţei faptei, angajatorul se va afla în plenitudinea dreptului
său de a dispune desfacerea disciplinară a contractului de muncă dacă se va constata că fapta
constituie o abatere disciplinară.
Concluzionând cu privire la cererea suspendării cauzei formulată de contestatorul apelant se
constată că se impune aplicarea dispozițiile art.480 alin.6 Cod procedură civilă, situaţie în care se va
anula sentinţa şi se va dispune suspendarea judecării cauzei conform art.413 alin.1 pct.2 NCPC.
În ceea ce priveşte motivele din apel care vizează fondul cauzei acestea nu se mai impun a fi
analizate în prezenta hotărâre, având în vedere soluţia adoptată ci vor fi examinate în momentul în
care instanţa de apel va soluţiona pe fond cauza. (Decizia civilă nr. 3967/22 septembrie 2015 –
Secţia I Civilă, rezumat judecător Nela Drăguţ)

14. Cererea prin care deţinătorul titlului de doctor în medicină solicită continuarea
activităţii trebuie formulată anterior încetării de drept a contractului de muncă, moment care
coincide, cu data împlinirii vârstei standard de pensionare, de 65 ani
Fiind vorba de o încetare în virtutea legii - ope legis- contractul este desfiinţat în chiar
momentul apariţiei cauzei de încetare, formalităţile prin care angajatorul ia act de
intervenirea acestei împrejurări fiind reglementate de lege doar pentru constatarea lor.

Tribunalul Dolj – Secţia de Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, prin sentinţa civilă nr.
2371 din 21.05.2015, a respins contestaţia formulata de A.E. în contradictoriu cu intimatul
SPITALUL CLINIC DE NEUROPSIHIATRIE CRAIOVA, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut următoarele:
Contestatoarea a fost încadrată cu contract individual de munca la Spitalul Clinic de
Neuropsihiatrie Craiova.
Prin excepţie de la normele generale, vârsta standard de pensionare a medicilor este de 65
ani, indiferent de sex, aşa cum rezultă din reglementarea de art. 385 din Legea 95/2006.
În speţă, reclamanta,a împlinit vârsta standard de pensionare la data de 10.11.2014.
În conformitate cu prevederile art. 385 alin. (3) din Legea 95/2006: "În unităţile sanitare
publice, medicii membri titulari sau membri corespondenţi ai Academiei Române şi ai Academiei
de Ştiinţe Medicale, profesorii universitari şi cercetătorii ştiinţifici gradul I, doctorii în ştiinţe
medicale, care desfăşoară activităţi medicale, pot continua, la cerere, activitatea medicală până la
împlinirea vârstei de 70 de ani. Peste această vârstă medicii, membri titulari şi membri
217
corespondenţi ai Academiei de Ştiinţe Medicale, pot fi menţinuţi în activitate conform dispoziţiilor
art. 10 alin. (2) din Legea nr. 264/2004 privind organizarea şi funcţionarea Academiei de Ştiinţe
Medicale, cu modificările ulterioare. De acelaşi drept pot beneficia şi medicii, membri titulari şi
membri corespondenţi ai Academiei Române.
Astfel, potrivit dispoziţiilor sus-enunţate, pentru ca un medic să îşi continue activitatea şi
după împlinirea vârstei standard de pensionare, în condiţiile art. 385 alin.3 Legea 95/2006 se cer
întrunite, cumulativ, mai multe condiţii.
O prima condiţie se refera la deţinerea titlului de doctor in medicina (sau integrarea in una
din celelalte categorii expres prevăzute de textul mai-sus citat), condiţie îndeplinită în speţă.
Textul de lege impune însă şi ca medicul solicitant sa formuleze o cerere in vedere
continuării activităţii.
Sintagma folosita de legiuitor – aceea de "continuare a activitatii" – impune concluzia ca
aceasta cerere trebuie formulata mai înainte de încetarea de drept a contractului individual de
munca; în caz contrar s-ar fi folosit o alta sintagma ("reluarea activitatii" sau "încheierea unui nou
contract de munca").
În speţă, contractul individual de munca al reclamantei a încetat de drept la data împlinirii
vrâstei standard de pensionare si a stagiului minim de cotizare, respectiv, la data de 10.11.2014.
După cum însăşi contestatoarea afirma în cererea introductiva, cererea prevăzuta de art. 385
Legea 95/2006 a fost formulata după încetarea de drept a contractului individual de munca, fiind
înregistrată sub nr. 8418 la data de 17.11.2014.
Aşadar, simpla cerere de continuare a activităţii, formulată după încetarea de drept a
contractului de munca nu poate avea ca efect încheierea unui nou contract de munca între părţi, iar
cererea de continuare a activităţii nu poate constitui, în lipsa unui contract de munca, un temei
pentru derularea raporturilor de munca.
Nici aprobarea de către RUONS a cererii de concediu de odihna (formulata la data de
21.11.2014) nu are drept efect reluarea/continuarea raporturilor de munca dintre reclamanta si
unitatea parata, Serviciul RUONS neavând atribuţii în încheierea contractelor de munca.
Tribunalul a reţinut, de asemenea, ca prin dispoziţia nr. 31/2014, intimatul a constatat
încetarea de drept a contractului individual de muncă al contestatoarei, în temeiul dispoziţiilor art.
56 lit.c din Codul muncii, şi nu a dispus în mod unilateral desfacerea contractului de munca, aşa
cum greşit a apreciat contestatoarea.
Legalitatea unei decizii emise de angajator se analizează în raport cu împrejurările de fapt si
de drept care au generat-o si cu dispoziţiile legale în vigoare la data emiterii.
Prin decizia contestata, luându-se act de faptul că salariata a împlinit condiţiile de vârsta
standard si stagiu minim de cotizare, s-a făcut practic, aplicarea dispoziţiilor art. 56 lit. c Codul
Muncii.
Actul contestat nu reprezintă o decizie de concediere, nu conţine elementele de fond ale unei
decizii de concediere in sensul legii si nu produce efectele unei manifestări unilaterale de voinţă a
angajatorului in acest scop.
Deci, emiterea dispoziţiei contestate nu a deturnat scopul legii, nu a vătămat partea aflata
intr-o asemenea situaţie, nu a modificat împrejurările de fapt si de drept care au generat situaţia
premisa consumata şi prevăzuta de lege si deci, nu a fost de natura să împiedice aplicarea cazului de
încetare a contractului de munca ope legis.
De asemenea, nicio alta informaţie din cuprinsul dispoziţiei nu lasă să se înţeleagă faptul ca
angajatorul - ignorând legea, ar fi dispus prin voinţa proprie, încetarea contractului de munca,
urmare a voinţei unilaterale a uneia dintre părţi, care se realizează numai în cazurile şi în condiţiile
limitativ prevăzute de lege.
În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 56 alin.2 Codul Muncii, potrivit cărora: "pentru situaţiile
prevăzute la alin.1 lit. c-j, constatarea cazului de încetare de drept a contractului individual de
munca se face în termen de 5 zile lucrătoare de la intervenirea acestuia, în scris, prin decizie a

218
angajatorului şi se comunica persoanelor aflate în situaţiile respective în termen de 5 zile
lucrătoare".
În speţa, angajatorul intimat a respectat toate aceste obligaţii: a emis în termenul prevăzut de
lege (5 zile lucrătoare) decizia prin care a constatat intervenirea cauzei de încetare de drept a
contractului şi i-a înmânat-o contestatoarei (a pus-o la dispoziţia acesteia). Oricum, "necomunicarea
oficiala" – nu are ca efect nulitatea deciziei, ci doar, eventual, inopozabilitatea acesteia (insa doar în
situaţia concedierii (art. 58 si următoarele Codul Muncii), nu şi în situaţia de faţă, când efectul
încetării se produce de drept
Prin urmare, Tribunalul a concluzionat în sensul că dispoziţia atacata nu exprima un act de
voinţă unilaterală a angajatorului, nu produce alte efecte şi are ca scop doar constatarea formala a
încetării de drept a contractului de munca al reclamantei în condiţiile intervenirii cazului
reglementat de art. 56 lit. c) CM.
Acceptarea unui punct de vedere contrar ar fi de un formalism excesiv.
Cu alte cuvinte, odată ce s-a demonstrat ca încetarea contractului de munca nu a avut loc din
iniţiativa angajatorului în sensul art. 58 CM, orice discuţie legata de concediere în sensul real şi
propriu al instituţiei, din motive care ţin sau nu, de persoana salariatului, orice discuţie legată de
condiţii de fond şi de formă ale actului, nu au legătură cu speţa.
Pentru toate aceste motive, Tribunalul a respins contestaţia formulată, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel contestatoarea A.E., criticând-o pentru nelegalitate
şi netemeinicie.
A arătat că soluţia pronunţată de prima instanţă este dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor
Codului muncii si a Legii nr. 95/2006.
Astfel, instanţa de fond a reţinut în motivarea sentinţei ca reclamanta nu a îndeplinit în
totalitate condiţiile cumulativ prevăzute de art. 385 alin. 3 din Legea nr. 95/2006, în sensul ca nu a
formulat cerere de continuare a activităţii înainte de încetarea de drept a contractului individual de
muncă.
Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, reclamanta a formulat cerere de continuare
a activităţii la data de 17.11.2014, cu 4 zile înainte de a găsi decizia de încetare drept a contractului
individual de munca pe biroul său, în data de 21.11.2014.
Instanţa nu a analizat în nici un fel modalitatea în care parata a înţeles sa-i comunice decizia
de încetare de drept, dar mai ales nu a analizat relevanţa datei la care aceasta a luat cunoştinţă de
decizia de încetare de drept.
Instanţa de fond a considerat ca, din moment ce cererea a fost depusa după data încetării de
drept a contractului individual de munca, ea nu mai putea produce consecinţe juridice, nemaiputând
avea ca efect încheierea unui nou contract de munca.
Practic instanţa de fond a considerat ca, modul în care a fost comunicata decizia de încetare
de drept a CIM şi data la care ea a fost comunicata, nu are nici un fel de relevanţă conform
dispoziţiilor Codului muncii. n acest mod, s-au încălcat dispoziţiile art. 56 alin. 2 din Codul muncii
care prevede obligativitatea comunicării unei asemenea decizii în termen de 5 zile lucrătoare.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 466 şi urm. Cod procedură civilă.
La data de 29.07.2015 a formulat întâmpinare intimatul SPITALUL CLINIC DE
NEUROPSIHIATRIE CRAIOVA, solicitând respingerea apelului.
Apelul este nefondat.
Art. 477şi 478 Cod procedură civilă reglementează efectul devolutiv al apelului, care constă
în aceea că instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau
implicit , de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea de
hotărâre care a fost atacată.
Efectul devolutiv al acestei căi ordinare de atac este o consecinţă a principiului
disponibilităţii părţii în procesul civil, limitele rejudecării în această fază procesuală fiind
determinate prin voinţa titularului căii de atac.

219
 În speţă, apelanta a dedus controlului instanţei de control judiciar două aspecte, şi anume:
refuzul recunoaşterii efectelor juridice pe care cererea sa de continuare a activităţii, formulată
anterior luării la cunoştinţă despre decizia contestată, le-a produs, şi modalitatea în care angajatorul
i-a comunicat decizia de încetarea de drept a contractului de muncă, din perspectiva art. 56 alin.2
Codul muncii, apreciind că acest motiv de nelegalitate afectează de nulitate măsura dispusă.
Cât priveşte prima critică, Curtea apreciază că prima instanţă a făcut o corectă distincţie
referitor la momentul în care este formulată o astfel de cerere. Astfel, în mod just s-a reţinut că
cererea prevăzută de art. 385 alin.3 din legea 95/2006, prin care medicul solicitant, deţinător al
titlului doctor în medicină, solicită continuarea activităţii, trebuie formulată anterior încetării de
drept a contractului de muncă, moment care coincide, cu data împlinirii vârstei standard de
pensionare , de 65 ani, în speţă 10.11.2014.
Fiind vorba de o încetare în virtutea legii - ope legis- contractul este desfiinţat în chiar
momentul apariţiei cauzei de încetare, formalităţile prin care angajatorul ia act de intervenirea
acestei împrejurări fiind reglementate de lege doar pentru constatarea lor.
Or, apelanta reclamantă a formulat o cerere cu acest obiect, ulterior, la data de 17.11.2014,
după ce contractul său de muncă încetase de drept, fiind irelevantă data la care decizia emisă de
angajator i-a fost comunicată.
Referitor la termenul de comunicare a deciziei de încetare de drept a contractului de muncă,
dispoziţiile art. 56 alin.2 Codul muncii prevăd că, constatarea cazului de încetare de drept a
contractului individual de muncă se face în termen de 5 zile lucrătoare de la intervenirea acestuia,
iar decizia angajatorului prin care s-a constatat cazul de încetare de drept a contractului de muncă se
comunică persoanelor aflate în situaţiile respective în termen de 5 zile lucrătoare.
Ambele termene - atât cel pentru constatarea cazului de încetare, cât şi cel pentru
comunicarea deciziei - sunt termene de recomandare, şi nu de decădere, ceea ce înseamnă că o
eventuală nerespectarea a acestora nu antrenează consecinţe juridice privind măsura constatată.
Altfel spus, chiar dacă susţinerile apelantei sub acest aspect ar fi fondate, nu ar constitui motive de
nelegalitate a dispoziţiei contestate, de natură să o afecteze de nulitate.
Contractul de muncă al reclamantei a încetat de drept la data îndeplinirii cumulative a
condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare - 10.11.2014, iar
dispoziţia nr. 131 prin care angajatorul a constatat încetarea de drept a fost emisă la data de
17.11.2014, în termenul de 5 zile lucrătoare prevăzut de lege.
Apelanta a susţinut că a luat cunoştinţă despre decizia de încetare de drept a contractului de
muncă la data de 21.11.2014, ceea ce înseamnă că angajatorul a respectat obligaţia de a o comunica
în termenul prevăzut de art. 56 alin.2 Codul muncii, şi anume în 5 zile lucrătoare, calculate de la
data emiterii acesteia .
Fiind apreciate ca neîntemeiate criticile formulate de apelanta reclamantă, potrivit art. 480
Cod procedură civilă, apelul declarat s-a respins ca nefondat.
(Decizia civilă nr. 4168/29.09.2015 – Secția I civilă, rezumat judecător Oana Ghiță)

15. Aplicarea dispoziţiilor art. 252 alin. 1 din Codul muncii, republicat, privind
momentul de la care începe să curgă termenul de 30 de zile calendaristice pentru aplicarea
sancţiunii disciplinare, prin raportare şi la decizia nr. 16 din 12 noiembrie 2012 pronunţată de
Înalta Curte de Casaţie si Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii. Neanalizarea
temeiniciei deciziei de sancţionare, în condiţiile în care, prin contestaţia formulată la instanţa
de fond, contestatorul a solicitat doar constatarea nulităţii absolute a deciziei de sancţionare,
întemeiată pe dispoziţiile art. 252 alin.1 şi alin.2 lit. a Codul muncii, fără a formula critici cu
privire la temeinicia deciziei de sancţionare

Prin sentinţa civilă nr. 4227 din 2 septembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Dolj, a fost
admisă contestaţia formulată de contestator M. I. D. în contradictoriu cu intimata F.O.C. S-a
constatat nulitatea absolută a deciziei nr. 4/10.01.2014 emisă de intimata.
220
 A fost obligată intimata către contestator la 1000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut , referitor la termenul 30 de zile calendaristice
prevăzut de art. 252 alin 1 Codul muncii, că acesta curge de la data la care reprezentantul
angajatorului persoană juridică abilitat să aplice sancţiuni disciplinare (director, director general,
administrator, preşedinte, etc.) a luat cunoştinţă despre săvârşirea abaterii (printr-o notă de
constatare, referat, proces verbal etc.) având o dată certă prin înregistrarea în registrul general al
societăţii.
Curgerea termenului de 30 zile calendaristice conduce la prescrierea dreptului de a aplica
sancţiuni disciplinare.
Termenul de 6 luni curge de la un moment obiectiv: data săvârşirii abaterii disciplinare. În
interiorul său angajatorul trebuie să ia cunoştinţă de săvârşirea acestei abateri şi tot aici se va
încadra şi termenul de 30 de zile
În cauza dedusă judecăţii, instanţa de fond a reţinut că termenul de 30 de zile nu este
respectat. Pentru fapta săvârşită la data de 16.11.2013, constatată, în fapt, de însuşi, managerul
instituţiei, şi pentru care întocmeşte Referatul cu subtitlu "autosesizare" din 12.12.2013, acelaşi
manager a emis Decizia de sancţionare la data de 10.01.2014., cu depăşirea termenului de 30 de
zile.
Managerul instituţiei , ca şi persoană fizică, care percepe personal o faptă nu se poate disocia
de calitatea de angajator cât timp el însuşi reprezintă persoana juridică, în sarcină căreia operează
obligaţia respectării unui termen procedural legal.
Aşadar, dreptul angajatorului de a emite decizia de sancţionare a fost prescris. Angajatorul
nu se poate prevala de termenul de 6 luni deoarece acest termen operează pentru cazurile în care
acesta, din orice motive ,nu a luat la cunoştinţă de săvârşirea faptei în termenul de 30 de zile dar
mai are la dispoziţie suficient timp (5 luni) pentru identificarea abaterii şi a făptuitorului, pentru
aceste considerente apreciindu-se decizia de sancţionare este nulă.
Pe de altă parte, tribunalul a constatat că decizia este deficitară din perspectiva art. 252 alin 2
lit. a Codul muncii.
Legea impune ca în decizie să se precizeze "descrierea faptei care constituie abatere
disciplinară;"
Motivarea deciziei nu este de natură să suplinească sintagma "descrierea faptei" prevăzută
de lege mai ales că un comportament neadecvat şi o sfidare pot fi percepute de către participanţii la
viaţa socială absolut subiectiv. Şi din această perspectivă s-a apreciat că decizia este criticabilă, iar
instanţa a constatat nulitatea acesteia.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat apel pârâta, criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea apelului s-a arătat că instanţa de fond a apreciat eronat că termenul de 30 zile
prevăzut de art.252 alin.1 Codul muncii nu este respectat, întrucât decizia de sancţionare a fost
emisă la 10 ianuarie 2014, înăuntrul termenului de 30 zile calculat de la data întocmirii referatului
de către Comisia de cercetare disciplinară.
A mai arătat că tot eronat instanţa de fond a apreciat că decizia de sancţionare este deficitară
din perspectiva art.252 alin.2 lit.a Codul muncii, întrucât în decizie nu se puteau menţiona jignirile
pe care şi le-au adresat reciproc cei doi salariaţi. A solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinţei
şi respingerea contestaţiei.
În drept, apelul a fost întemeiat pe dispoziţiile art.466 şi urm. Cod procedură civilă.
Prin Decizia civilă nr. 458/28.01.2015, Curtea de Apel Craiova a admis apelul declarat de
pârâtă, a schimbat sentinţa, în sensul că a respins contestaţia
S-a apreciat că instanţa de fond a reţinut în mod eronat că au fost încălcate dispoziţiile
art.252 alin.1 Codul muncii, motivând că managerul instituţiei a constatat personal săvârşirea faptei
la 16.11.2013, fiind întocmit referatul cu subtitlul Autosesizare din 12.12.2013, iar acelaşi manager
a emis decizia de sancţionare la 10 ianuarie 2014. S-a mai reţinut că managerul instituţiei , ca şi
persoană fizică, care percepe personal o faptă nu se poate disocia de calitatea de angajator cât timp
221
el însuşi reprezintă persoana juridică, în sarcină căreia operează obligaţia respectării unui termen
procedural legal.
Prin reţinerea incidenţei prescripţiei dreptului angajatorului de a emite decizia de sancţionare
,instanţa de fond a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 251 alin.1 Codul muncii, încălcând şi
decizia nr. 16 din 12 noiembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie în soluţionarea
recursului în interesul legii.
În conformitate cu prevederile art. 252 alin.1 Codul muncii, angajatorul dispune aplicarea
sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice
de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la
data săvârşirii faptei.
Prin Decizia nr. 16 din 12 noiembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie în
soluţionarea recursului în interesul legii, au fost admise recursurile in interesul legii declarate de
Avocatul Poporului si procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și
Justiţie şi s-a stabilit că în interpretarea si aplicarea art. 252 alin. 1 din Codul muncii, republicat,
momentul de la care începe sa curgă termenul de 30 de zile calendaristice pentru aplicarea
sancţiunii disciplinare este data înregistrării raportului final al cercetării disciplinare prealabile la
registratura unității.
S-a reţinut că termenul de 30 de zile nu poate curge decât de la data la care, in urma
finalizării cercetării disciplinare prealabile, fapta salariatului a fost calificata ca abatere disciplinară
și a fost adusă la cunostința reprezentantului angajatorului abilitat sa aplice sanctiuni disciplinare,
prin inregistrarea raportului final asupra cercetarii disciplinare la registratura unitatii.
Aceasta deoarece fapta dobândeşte caracteristicile unei abateri disciplinare numai dupa
finalizarea procedurii cercetarii disciplinare prealabile, care are atât caracter obligatoriu, cat si
anterior oricarei alte masuri, astfel cum rezulta din chiar denumirea sa. Doar in momentul
identificarii elementelor cerute pentru existenta unei abateri disciplinare se poate vorbi despre
incunostintarea angajatorului asupra savarsirii acesteia.
Această decizie a fost publicata in Monitorul Oficial nr. 817/2012 din 5 decembrie 2012,
fiind obligatorie pentru instanţe de la data publicării în Monitorul Oficial al României, conform ar.
517 alin.4 Cod Procedură Civilă.
În speţă, referatul (sesizarea) prin care s-a adus la cunoştinţa comisiei de disciplină a
săvârşirii abaterii disciplinare a fost înregistrat la 12.12.2013, iar decizia de sancţionare a fost emisă
la 10 ianuarie 2014, înăuntrul termenului de 30 zile prevăzut de art.252 alin.1 din Codul muncii,
neavânnd relevanţă ca managerul a constatat personal săvârşirea faptei la 16.11.2013.
Curtea a constatat că instanţa de fond a făcut aplicarea greşită şi a dispoziţiilor art.252 alin.2
lit.a Codul muncii, care prevede că, sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizia de sancţionare se
cuprinde în mod obligatoriu descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, în condiţiile în
care decizia de sancţionare disciplinară cuprinde descrierea faptei care constituie abatere
disciplinară.
Astfel, la art.2 din decizia nr. 4/10 ianuarie 2014, pe lângă menţiunea că intimatul
contestator „a avut un comportament neadecvat sfidând prezenţa dirijorului la pupitru‖, se
menţionează şi că cei doi salariaţi ,,au continuat cearta, afectând şi mai mult buna desfăşurarea a
repetiţiei‖.
Pe lângă împrejurarea că, în cuprinsul deciziei, angajatorul nu putea reproduce cuvintele pe
care şi le-au adresat cei doi salariaţi, fiind suficientă sintagma „comportament neadecvat‖, în plus,
sintagma din finalul art. 2 din decizia de sancţionare precizează în mod expres că între cei doi s-a
continuat cearta începută, aspect ce a afectat buna desfăşurare a repetiţiei.
Instanţa de apel nu a mai analizat temeinicia deciziei de sancţionare, întrucât prin contestaţia
formulată la instanţa de fond, contestatorul a solicitat doar constatarea nulităţii absolute a deciziei
de sancţionare, întemeiată pe dispoziţiile art. 252 alin.1 şi alin.2 lit. a Codul muncii, fără a formula
critici cu privire la temeinicia acestei decizii de sancţionare, în cauză fiind incidente dispoziţiile art.
22. alin. 6 Cod Procedură Civilă, în conformitate cu care judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a
222
tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii. (Decizia civilă nr.458/28 ianuarie 2015 -
Secţia I civilă, rezumat judecător Elena Stan)

16. Încheierea contractului individual de muncă. Persoana care justifică calitate

procesuală activă în promovarea unei acţiuni în temeiul prevederilor art. 39 din Legea nr.
448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap

Dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 448/2006, potrivit cărora persoana cu handicap grav are
dreptul la un asistent personal, reglementează dreptul persoanei cu handicap grav la numirea unui
asistent personal, iar nu dreptul unei anume persoane, fie ea şi în relaţii de rudenie cu beneficiarul
, de a fi numită în calitatea de asistent personal al acesteia şi de a i se încheia un contract de
muncă în temeiul art. 39 din Legea nr. 448/2006 În acest sens sunt şi prevederile art. 42 alin. 4 din
Legea nr. 448/2006 potrivit cărora părinţii sau reprezentanţii legali ai copilului cu handicap grav,
adulţii cu handicap grav ori reprezentanţii legali ai acestora, cu excepţia celor cu handicap vizual
grav, pot opta între asistent personal şi primirea unei indemnizaţii lunare.

Prin sentinţa civilă nr. 596/10.06.2015, Tribunalul Olt a admis acţiunea formulată de
reclamantul B.L. în contradictoriu cu pârâta UAT Primăria R. - prin Primar, a obligat pârâta să
încheie reclamantului contract individual de muncă în calitate de asistent personal al mamei sale,
B.M. şi a obligat pârâta la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că, potrivit certificatului de încadrare
într-o categorie de persoane cu handicap care necesită protecţie specială, nr. 7367/29.09.2014,
Comisia de expertiză medicală a persoanelor cu handicap a constatat o deficienţă funcţională gravă
cu caracter permanent în situaţia numitei B.M., încadrând-o în categoria persoanelor cu handicap
permanent ireversibil, cu dreptul la un asistent personal.
Potrivit art.4 din Legea 448/2006 „Autorităţile publice, furnizorii de servicii sociale,
reprezentanţii societăţii civile, precum şi persoanele fizice şi juridice responsabile de aplicarea
prezentei legi au obligaţia să promoveze, să respecte şi să garanteze drepturile persoanei cu
handicap, stabilite în concordanţă cu prevederile Cartei sociale europene revizuite, adoptată la
Strasbourg la 3 mai 1996, ratificată prin Legea nr. 74/1999, precum şi cu celelalte acte interne şi
internaţionale în materie la care România este parte.
Reclamantul în calitate de fiu al persoanei cu handicap B.M., prevalându-se de dispoziţiile
legii privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, a solicitat pârâtei
încadrarea în calitate de asistent personal al acestuia. Astfel, potrivit art. 35 din acest act normativ,
persoana cu handicap grav are dreptul, în baza evaluării sociopsihomedicale, la un asistent personal.
Aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 448/2006, respectiv a reglementărilor
favorabile persoanelor care solicită încadrarea ca asistent personal al persoanelor cu handicap este
condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarele condiţii:
a) are vârsta minimă de 18 ani împliniţi;
b) nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni care ar face-o incompatibilă cu
exercitarea ocupaţiei de asistent personal;
c) are capacitate deplină de exerciţiu;
d) are o stare de sănătate corespunzătoare, atestată de medicul de familie sau pe baza unui
examen medical de specialitate;
e) a absolvit cel puţin cursurile învăţământului general obligatoriu, cu excepţia rudelor şi
afinilor până la gradul al IV-lea inclusiv ale persoanei cu handicap grav, precum şi cu excepţia
soţului sau soţiei, după caz; în situaţii excepţionale, la propunerea asistentului social din cadrul
aparatului propriu al consiliului local în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa
persoana care urmează să îndeplinească funcţia de asistent personal, Autoritatea Naţională pentru
Persoanele cu Handicap poate aproba derogarea de la îndeplinirea condiţiilor de studii şi în cazul
altor persoane
223
 Conform art. 39 din Legea nr. 448/2006, contractul individual de muncă al asistentului
personal se încheie cu primăria localităţii de domiciliu sau reşedinţă a persoanei cu handicap grav,
după caz, în termen de maximum 30 de zile de la data înregistrării cererii. Contractul individual de
muncă se întocmeşte în 3 exemplare, câte unul pentru fiecare parte contractantă, iar cel de-al treilea
exemplar se transmite direcţiilor generale de asistenţă socială şi protecţia copilului judeţene,
respectiv locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, în termen de 5 zile de la încheierea acestuia.
Modalităţile şi condiţiile de încheiere, modificare şi încetare a contractului individual de muncă al
asistentului personal se completează cu prevederile Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, cu
modificările şi completările ulterioare.
Potrivit art. 40 – din acelaşi act normativ (1) „Autorităţile administraţiei publice locale au
obligaţia să prevadă şi să garanteze în bugetul local sumele necesare din care se suportă salarizarea,
precum şi celelalte drepturi cuvenite asistentului personal, potrivit legii.
(2) Serviciul public de asistenţă socială dispune efectuarea de controale periodice asupra activităţii
asistenţilor personali şi prezintă semestrial un raport consiliului local.
Aceste dispoziţii instituie în sarcina autorităţilor administraţiei publice locale o obligaţie şi
nu o vocaţie, or, pârâta nu a făcut dovada faptului că a respectat aceste dispoziţii.
Dreptul de opţiune între a primi indemnizaţia de însoţitor şi a beneficia de asistent personal
revine adulţilor cu handicap grav ori reprezentanţilor legali ai acestora şi nu pârâtei, conform
dispoziţiilor art.42 alin 4) - Părinţii sau reprezentanţii legali ai copilului cu handicap grav, adulţii cu
handicap grav ori reprezentanţii legali ai acestora, cu excepţia celor cu handicap vizual grav, pot
opta între asistent personal şi primirea unei indemnizaţii lunare.
În ceea ce priveşte salarizarea asistentului personal se reţin dispoziţiile art. 43 din Legea
448/2006- (1) Indemnizaţia lunară prevăzută la art. 42 alin. (4) este în cuantum egal cu salariul net
al asistentului social debutant cu studii medii din unităţile de asistenţă socială din sectorul bugetar,
altele decât cele cu paturi.(2) Plata indemnizaţiei lunare se asigură de primăriile în a căror rază
teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana cu handicap grav.
Apărarea pârâtei în sensul că nu există fonduri pentru plata asistenţilor personali nu
reprezintă un motiv de exonerare a respectării obligaţiilor pe care le instituie dispoziţiile legale
invocate.
S-au avut în vedere şi dispoziţiile art. 20 din OUG 103/2013 privind salarizarea personalului
plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice,
conform cărora - (1) Finanţarea sistemului de protecţie a copilului şi a centrelor de asistenţă socială
a persoanelor cu handicap se asigură de la bugetul de stat, din sume defalcate din taxa pe valoarea
adăugată, în proporţie de cel puţin 90% din necesarul stabilit anual de Ministerul Muncii, Familiei,
Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, la elaborarea bugetului de stat, în baza standardelor de
cost calculate pentru beneficiari/tipuri de servicii sociale, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.
23/2010 privind aprobarea standardelor de cost pentru serviciile sociale.
(2) Finanţarea drepturilor asistenţilor personali ai persoanelor cu handicap grav sau
indemnizaţiilor lunare ale persoanelor cu handicap grav, acordate în baza prevederilor art. 42 alin.
(4) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se asigură de la bugetul de stat, din sume
defalcate din taxa pe valoarea adăugată, în proporţie de cel puţin 90% din necesarul de fonduri
stabilit anual la elaborarea bugetului de stat, în baza numărului de beneficiari comunicat de unităţile
administrativ-teritoriale.
(3) Pentru finanţarea integrală a cheltuielilor prevăzute la alin. (1) şi (2), autorităţile
administraţiei publice locale au obligaţia să aloce sume, în completare, din bugetele locale ale
acestora.
(4) Prevederile alin. (1) şi (2) se aplică începând cu drepturile lunii octombrie 2014.
Faţă de aceste considerente a fost admisă acţiunea şi obligată pârâta să încheie reclamantului
B.L., contract individual de muncă în calitate de asistent personal al persoanei cu handicap B.M.

224
 În ceea ce priveşte cererea de acordare a cheltuielilor de în temeiul art. 453 Cod procedură
civilă coroborat cu art. 451 Cod procedură civilă, instanţa a obligat pârâta la plata cheltuielilor de
judecată către reclamantă, în cuantum de 500 lei, reprezentând onorariu avocat, achitat cu chitanţa
nr. 3/17.12.2014.
Instanţa a hotărât că se impune reducerea cheltuielilor de judecata de la 700 lei la 500 lei,
apreciind ca suma de bani solicitată cu titlu de cheltuieli de judecata este excesivă în raport de
activitatea prestată de avocat in faza procesuală, prezentarea la instanţă la 2 termene de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel U.A.T. Primăria R. - prin Primar, arătând în esenţă
că, faţă de prevederile art. 39 şi art. 42 din Legea nr. 448/2006, cererea reclamantului este lipsită de
interes şi de asemenea este formulată de o persoană care nu poate avea calitate procesuală activă, în
condiţiile în care numita B.M a formulat o cerere prin care a solicitat acordarea indemnizaţiei pentru
persoanele cu handicap pentru adulţi.
Consideră că singura care avea calitate procesuală activă era persoana pentru care s-a emis
certificatul de încadrare în grad de handicap, respectiv numita B.M., persoana care şi-a exprimat
deja opţiunea în ceea ce priveşte dreptul său stabilit de Legea nr. 448/2006.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că apelul este fondat.
Prin motivele de apel se invocă, în esenţă, excepţia lipsei calităţii procesuale active a
reclamantului, excepţie care este întemeiată şi a fost admisă pentru argumentele următoare.
În orice acţiune in justiţie, instanţa de judecată trebuie să verifice calitatea procesuală a
părţilor, pentru că raportul de drept procesual nu se poate lega în mod valabil decât între titularii
dreptului material dedus judecăţii.
Calitatea procesuală activă presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului
şi titularul dreptului, excepţia privind calitatea procesuală a părţilor fiind de ordine publică şi putând
fi invocată în orice fază a ciclului procesual.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 36 NCPC „Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre
părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau
inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond.‖
Cererea pendinte este formulată de reclamantul B.L., care în nume propriu invocă
dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 448/2006, potrivit cărora persoana cu handicap grav are dreptul, în
baza evaluării sociopsihomedicale, la un asistent personal.
Or, respectivele prevederi legale reglementează dreptul persoanei cu handicap grav la
numirea unui asistent personal, iar nu dreptul unei anume persoane, fie ea şi în relaţii de rudenie
apropriată cu beneficiarul , de a fi numită în calitatea de asistent personal.
În acest sens, potrivit art. 42 alin. 4 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea
drepturilor persoanelor cu handicap, părinţii sau reprezentanţii legali ai copilului cu handicap grav,
adulţii cu handicap grav ori reprezentanţii legali ai acestora, cu excepţia celor cu handicap vizual
grav, pot opta între asistent personal şi primirea unei indemnizaţii lunare.
Prin urmare, opţiunea între indemnizaţia lunară şi asistentul personal aparţine în mod
exclusiv persoanei cu handicap, care o poate exprima fie personal sau, după caz, prin reprezentantul
său legal sau mandatar.
Or, reclamantul a formulat prezenta cerere de chemare în judecată în nume propriu şi nu a
făcut dovada nici că ar fi reprezentantul legal sau convenţional al titularului dreptului, numita B.M.,
persoana încadrată în grad de handicap grav potrivit certificatului nr. 7367/29.09.2014.
De altfel, o asemenea opţiune a fost deja exprimată de persoana cu handicap, prin cererea
înregistrată sub nr. 2634/30.09.2014 B.M. solicitând plata indemnizaţiei prevăzute de art. 448/2006,
ipoteză în care numai această persoană ar putea reveni asupra acestei opţiuni, în măsura în care
legea îi permite.
În concluzie, potrivit dispoziţiilor art. 480 alin. 1 Noul Cod procedură civilă, apelul a fost
admis şi schimbată în tot sentinţa, în sensul că a fost respinsă acţiunea pentru lipsa calităţii
procesuale active a reclamantului, precum şi cererea reclamantului privind acordarea de cheltuieli

225
de judecată. (Decizia nr. 6064 04.12.2015 – Secţia I Civilă, rezumat judecător Ţârlea Mirela
Cristina)

17. Sancţiune disciplinară. Aplicativitatea dispoziţiilor art.252 alin.2 din Codul muncii.

„Descrierea faptei” ce constituie abatere disciplinară, în sensul art. 252 alin.2 lit. a) din
Codul munci, raportat la actul normativ încălcat, este o obligaţie imperativă, prin aceasta dându-i-
se posibilitatea salariatului să se apere împotriva faptei reţinute. Astfel, nu este suficient şi nici
legal ca pretinsa abatere să fie înscrisă numai în alte documente indicate de angajator, cum ar fi
referatul de cercetare prealabilă, alt referat sau note de constatare, decizia de sancţionare
neputând fi completată cu elemente exterioare ce ar explica menţiunile generale din cuprinsul ei.
Descrierea faptei nu este suficientă dacă nu este indicată şi data comiterii ei, pentru că
numai în acest mod se va cunoaşte dacă au fost respectate termenele legale de aplicare a
sancţiunii.
Având în vedere caracterul imperativ, de ordine publică, al prevederilor legale arătate,
rezultă că, orice decizie de sancţionare disciplinară trebuie să îndeplinească cumulativ toate
cerinţele prevăzute de art.252 alin.2 din Codul muncii, lipsa uneia din aceste cerinţe atrăgând
nulitatea absolută a deciziei.

Tribunalul Gorj prin sentinţa civilă nr.1521 de la 23.10.2014 a admis contestaţia formulată
de reclamanta T.– D.C., în contradictoriu cu pârâta UNIVERSITATEA ,,CONSTANTIN
BRÂNCUŞI, a anulat decizia nr. 729/13.06.2013 şi a obligat intimata pârâtă la plata cheltuielilor
de judecată în cuantum de 2000 de lei către contestatoare.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de fond a reţinut următoarele:
Întreaga procedură declanşată împotriva reclamantei şi finalizată prin sancţionarea sa
disciplinară este supusă unei reglementări speciale cuprinsă în Legea 1/2011.
Potrivit dispoziţiilor art. 312 din Legea 1/2011,, (1) Personalul didactic şi de cercetare,
personalul didactic şi de cercetare auxiliar, precum şi cel de conducere, de îndrumare şi de control
din învăţământul superior răspunde disciplinar pentru încălcarea îndatoririlor ce îi revin potrivit
contractului individual de muncă, precum şi pentru încălcarea normelor de comportare care
dăunează interesului învăţământului şi prestigiului unităţii/instituţiei. Normele de comportare sunt
stabilite în Carta universitară, fără a aduce atingere dreptului la opinie, libertăţii exprimării şi
libertăţii academice.‖
Prin decizia nr. 729/2013 contestatoarea a fost sancţionată disciplinar cu suspendarea, pe
durată determinată de timp de 2 (doi) ani, a dreptului de înscriere la un concurs pentru ocuparea
unei funcţii de conducere conform dispoziţiilor art. 312 alin. 2 lit. c) din Legea nr. 1/2011- Legea
Educaţiei Naţionale cu modificările şi completările ulterioare.
S-a precizat în cuprinsul deciziei că această sancţiune se datorează următoarelor:
1. Nerespectarea prevederilor art. 87 alin. 1 din Carta Universităţii „Constantin Brâncuşi‖
din Târgu-Jiu privind condiţia de cvorum necesară şi obligatorie, în cazul şedinţelor Consiliului
Facultăţii de Relaţii Internaţionale, Drept şi Ştiinţe Administrative, constatându-se faptul că,
numărul de semnături este mai mic decât numărul semnăturilor necesare;
2. Nerespectarea prevederilor art. 90 alin. 3 şi art. 91 lit. b) din Carta Universităţii
„Constantin Brâncuşi‖ din Târgu Jiu, precum şi nerespectarea prevederilor art. 213 alin. 9 din Legea
nr. 1/2011- prin nerespectarea spre aprobare Consiliului Facultăţii a Raportului anual privind starea
generală a facultăţii până în prima zi a lunii martie;
3. Neîntocmirea şi nesupunerea spre aprobare Consiliului Facultăţii de Relaţii Internaţionale
şi Ştiinţe Administrative a unui Regulament de organizare şi funcţionare a acesteia;

226
 4. Nerespectarea şi neaducerea la îndeplinire a hotărârilor adoptate de către organismele
colegiale superioare, în sensul că nu a fost rezolvată situaţia de incompatibilitate cu privire la
domnul profesor M. P.
S-a reţinut faptul că gradul de vinovăţie a doamnei conferenţiar universitar doctor T. C.
este unul ridicat având în vedere abaterile săvârşite de aceasta.
S-a reţinut faptul că, consecinţele abaterilor disciplinare sunt următoarele:
- neasigurarea deplinei stări de legalitate în ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea
Consiliului Facultăţii de Relaţii Internaţionale, Drept şi Ştiinţe Administrative şi, implicit a
adoptării de către acesta a hotărârilor în perioada respectiv;
- nerespectarea prevederilor art. 90 alin. 3 şi art. 91 lit. b din Carta Universităţii „Constantin
Brâncuşi‖;
- nerespectarea prevederilor art. 213 alin. 9 din Legea nr. 1/2011 prin neprezentarea spre
aprobare Consiliului Facultăţii a Raportului anual privind starea generală a facultăţii până la prima
zi a lunii martie;
- menţinerea prin nesoluţionare, în termenul stabilit a unei posibile stări de incompatibilitate
în ceea ce priveşte un cadru didactic, salariat în cadrul facultăţii al cărui decan era, precum şi
perturbarea activităţii instituţiei de învăţământ superior prin neaducerea la îndeplinirea a
prevederilor actelor normative şi a celor interne emise .
S-a reţinut faptul că toate au avut drept consecinţă majoră şi neîndeplinirea obligaţiilor
asumate prin încheierea contractului de management de către persoana în cauză, în calitate de
decan al Facultăţii de Relaţii Internaţionale, Drept şi Ştiinţe Administrative cu Rectorul
Universităţii „Constantin Brâncuşi‖ din Târgu Jiu.
Dispoziţiile legale reţinute ca fiind încălcate de contestatoare prevăd următoarele:
- art. 87 alin. 1 din Carta Universităţii „Constantin Brâncuşi‖ din Târgu Jiu
„Cvorumul necesar pentru şedinţele Consiliului Facultăţii este de 2/3 din numărul total al
membrilor, iar hotărârile Consiliului facultăţii se adoptă cu votul a 50% +1 din numărul
celor prezenţi.
- art. 90 alin. 3 şi art. 91 lit. b din Carta Universităţii „Constantin Brâncuşi‖ din Târgu Jiu
„Decanul prezintă anual un raport privind starea facultăţii, până în prima zi lucrătoare a lunii
martie‖
- art. 91 lit. b – Decanul are următoarele atribuţii:conduce şedinţele Consiliului facultăţii
Art. 213 alin. 9 din Legea nr. 1/2011 – Legea Educaţiei Naţionale, cu modificările şi
completările ulterioare, „Decanul reprezintă facultatea şi răspunde de managementul şi conducerea
facultăţii. Decanul prezintă anual un raport Consiliului facultăţii privind starea facultăţii. Decanul
conduce şedinţele consiliului facultăţii şi aplică hotărârile rectorului, consiliului de administraţie şi
senatului universitar. Atribuţiile decanului sunt stabilite în conformitate cu prevederile Cartei
Universitare şi cu legislaţia în vigoare.
Instanţa a reţinut că, prin decizia nr. 561 din 20.04.2013 contestatoarea a fost eliberată din
funcţia de Decan al Facultăţii de Relaţii Internaţionale, Drept şi Ştiinţe Administrative, conform
prevederilor Hotărârii Senatului Universităţii „Constantin Brâncuşi‖ din Târgu Jiu, nr.
109/Senat/20.04.2013.
La data aplicării sancţiunii, şi la data începerii procedurii contestatoarea nu mai deţinea
funcţia de decan, fiind doar cadru didactic.
Prin răspunsul la întâmpinare(filele 178-184 ) reclamanta a invocat nulitatea absolută a
deciziei de sancţionare deoarece în decizia de sancţionare nu s-au indicat prevederile din contractul
individual de muncă sau din contractul de management încălcate.
A susţinut faptul că toate motivele care au stat la baza sancţiunii disciplinare au legătură
cu activitatea sa de decan, desfăşurată înaintea eliberării sale din funcţie , respectiv 20.04.2014.
Instanţa a reţinut că în decizie nu este indicată data sau perioada în care contestatorul ar fi
încălcat normele legale invocate. Data săvârşirii faptelor ce impun o măsură disciplinară este foarte

227
importantă, în raport de aceasta putându-se aprecia dacă sancţiunea a fost sau nu aplicată în
termenul prevăzut de art. 252 alin 1 Codul Muncii.
Prin neindicarea în mod concret în cuprinsul deciziei a datei sau intervalului de timp în
care a fost săvârşită abaterea disciplinară, se aduce atingere dreptului contestatorului la apărare,
determinând totodată imposibilitatea instanţei de a realiza controlul sub toate aspectele asupra
sancţiunii dispuse, ceea ce atrage anularea măsurii.
Nu se precizează în cuprinsul deciziei contestate care au fost şedinţele Consiliului
Facultăţii în care nu au fost respectată privind condiţia de cvorum necesară şi obligatorie.
De asemenea, din cuprinsul Art. 213 alin. 9 din Legea nr. 1/2011 – Legea Educaţiei
Naţionale, cu modificările şi completările ulterioare, care prevăd că „Decanul reprezintă facultatea
şi răspunde de managementul şi conducerea facultăţii nu reiese faptul că până la data de 01 martie
contestatoarea era obligată să prezinte spre aprobare Consiliului Facultăţii Raportul anual privind
starea generală a facultăţii sau că s-ar fi solicitat în mod expres acest lucru la o anumită dată.
Nici reţinerea abaterii constând în menţinerea prin nesoluţionare, în termenul stabilit a unei
posibile stări de incompatibilitate în ceea ce priveşte un cadru didactic, salariat în cadrul facultăţii al
cărui decan era, precum şi perturbarea activităţii instituţiei de învăţământ superior prin neducerea la
îndeplinirea a prevederilor actelor normative şi a celor interne emise nu poate fi analizată de
instanţă ţinând cont de faptul că nu este precizată data la care s-a constat acest fapt
În consecinţă, în raport de considerentele mai sus expuse instanţa a admis contestaţia
formulată şi a dispus anularea decizia nr. 729/13.06.2013.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta Universitatea „Constantin Brâncuşi‖ Tg.Jiu
solicitând admiterea apelului ca fiind fondat; anularea sentinţei atacate ca fiind netemeinică şi
nelegală şi trimiterea cauzei spre rejudecare; respingerea capătului de cerere privind obligarea sa la
plata cheltuielilor de judecată, iar pe fond, respingerea acţiunii, ca fiind netemeinică şi nelegală;
menţinerea Deciziei Rectorului acesteia nr.729/13.06.2013, ca fiind temeinică şi legală; trimiterea
prezentului dosar la instanţa de control judiciar.
Un prim motiv de apel se referă la faptul că instanţa de fond reţine (fila nr.4) ca element de
referinţă o altă decizie, nr.561/20.04.2013 emisă de rector prin care reclamanta a fost eliberată din
funcţia de decan, în baza unei Hotărâri adoptate de către Senatul universitar
nr.109/SENAT/20.04.2013, decizie care este un act administrativ şi pe care reclamanta a înţeles să-l
conteste şi care a făcut obiectul altui litigiu, de altă natură.
Consideră că unul dintre cele mai importante motive de apel decurge din modul cum
Tribunalul Olt a înţeles să soluţioneze încuviinţarea probei cu martori, prin neîncuviinţarea acestei
probe şi în cazul său, instanţa de fond nesocotind prevederea legală conform căreia în litigii de
muncă, sarcina probei revine angajatorului.
În motivarea apelului s-a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond nu constată dacă există sau
nu abaterile disciplinare săvârşite de reclamantă, nu face analiza modului dacă au fost respectate sau
nu menţiunile obligatorii ce trebuie să le cuprindă o decizie de sancţionare disciplinară pentru a
atrage nulitatea acesteia, aşa cum sunt menţionate de Legea nr.53/2003 Codul muncii.
De asemenea, instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile Legii nr.1/2011 – Legea educaţiei
naţionale, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr.53/2003 Codul muncii,
republicată, ale Cartei universitare avizată de către Senatul universitar şi aprobată de către
Ministerul de resort, incidente şi aplicabile.
La data de 23.03.2015 intimata T.D.C. a depus concluzii solicitând respingerea apelului ca
nefondat şi menţinerea sentinţei atacate, ca fiind legală şi temeinică.
Apelul este nefondat.
Obiectul prezentei contestaţii l-a reprezentat anularea deciziei de sancţionare nr.729 din
13.06.2013, în baza căreia reclamantei i s-a suspendat, pe durată determinată de 2 ani, dreptul de a
se înscrie la un concurs pentru ocuparea unui post de conducere, potrivit art.312 lit.c din Legea
Educaţiei Naţională nr.1/2011.

228
 Potrivit dispoziţiilor art.252 alin.2 Codul muncii – sub sancţiunea nulităţii absolute în
decizia de aplicare a sancţiunii disciplinare se cuprind în mod obligatoriu: a) descrierea faptei care
constituie abatere disciplinară; b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul
intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost
încălcate de salariat; c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în
timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care în condiţiile prevăzute la art.251
alin.3 Codul muncii nu a fost efectuată cercetarea; d) temeiul de drept în baza căruia sancţiunea
disciplinară se aplică ; e) termenul în care sancţiunea poate fi contestată şi f) instanţa competentă la
care sancţiunea poate fi contestată.
Din interpretarea acestui text legal, rezultă că, pentru a fi legală decizia, este necesar ca
aceasta să cuprindă toate elementele enumerate în textul citat, lipsa unuia dintre ele atrăgând
nulitatea absolută a măsurii dispusă de angajator.
„Descrierea faptei‖ ce constituie abatere disciplinară, raportat la actul normativ încălcat, este
o obligaţie imperativă, prin aceasta dându-i-se posibilitatea salariatului să se apere împotriva faptei
reţinute. Astfel, nu este suficient şi nici legal ca pretinsa abatere să fie înscrisă numai în alte
documente indicate de angajator, cum ar fi referatul de cercetare prealabilă, alt referat sau note de
constatare, decizia de sancţionare neputând fi completată cu elemente exterioare ce ar explica
menţiunile generale din cuprinsul ei.
Descrierea faptei nu este suficientă dacă nu este indicată şi data comiterii ei, pentru că numai
în acest mod se va cunoaşte dacă au fost respectate termenele legale de aplicare a sancţiunii.
Având în vedere caracterul imperativ, de ordine publică, al prevederilor legale arătate,
rezultă că, orice decizie de sancţionare disciplinară trebuie să îndeplinească cumulativ toate
cerinţele prevăzute de art.252 alin.2 din Codul muncii, lipsa uneia din aceste cerinţe atrăgând
nulitatea absolută a deciziei.
În speţă, Tribunalul a reţinut corect că decizia de sancţionare a reclamantei nu cuprinde
elementele obligatorii prevăzute de art.252 alin.2 Codul muncii, în contextul în care în conţinutul
acestei decizii sunt menţionate dispoziţii legale în raport de care angajatorul apreciază că se impune
aplicarea acestei sancţiuni, nefiind, însă, menţionată, în concret, data săvârşirii vreunei fapte de
către contestatoare, în raport de care să existe posibilitatea verificării de către instanţă şi a
termenului prevăzut de art.252 alin.1 Codul muncii în privinţa aplicării sancţiunii.
Nu pot fi reţinute criticile din apel referitoare la neindicarea datei sau perioadei în care
contestatoarea ar fi încălcat normele legale invocate , raportat la înscrisurile din dosarul de cercetare
prealabilă, respectiv la raportul întocmit de comisie, dat fiind faptul că textul legal indicat
precizează expres, sub sancţiunea nulităţii absolute, elementele obligatorii ce trebuie menţionate în
cuprinsul deciziei de sancţionare, conform art.252 alin.2 lit.a Codul muncii, prin descrierea faptei
care constituie abatere disciplinară înţelegându-se indicarea unor elemente concrete, raportat la data
săvârşirii faptei, precum şi elementele privind precizarea prevederilor din statutul de personal,
regulamentul intern, contractul individual de muncă, sau contractul colectiv de muncă aplicabil,
care ar fi fost încălcate de salariat.
Este nefondat şi motivul de apel în care se critică sentinţa sub aspectul menţionării în
considerentele hotărârii al unei altei decizii nr.561/20.04.2013, emisă de angajator prin care
reclamanta a fost eliberată din funcţia de decan, dat fiind faptul că această referire a instanţei de
fond nu este de natură a atrage nelegalitatea hotărârii atacate, în contextul în care în considerente
este analizată legalitatea deciziei de sancţionare nr.729 din 13.06.2013, ce face obiectul prezentei
contestaţii, referirea la decizia nr.561/20.04.2013 făcându-se în cadrul expunerii situaţiei de fapt.
Nu poate fi reţinută critica din apel, în privinţa neîncuviinţării probei testimoniale şi pentru
apelantă, în raport de prevederile art.254,255 Cod procedură civilă, având în vedere că proba cu
martori solicitată de pârâtă nu a fost propusă prin întâmpinare, în procedură prealabilă, neexistând
acordul părţii adverse şi nerezultând din dezbateri necesitatea administrării acestei probe, nefiind
precizate în concret faptele care urmează a fi dovedite cu martori, astfel cum rezultă din Încheierea
de şedinţă din data de 13.01.2013 ( fila 217, 218, dosar fond).
229
 Întrucât apelanta nu a făcut dovada nelegalităţii sentinţei în privinţa reţinerii nelegalităţii
deciziei de sancţionare pentru nerespectarea cumulativă a elementelor obligatorii prevăzute de
art.252 alin.2 Codul muncii, ce au atras nulitatea deciziei de sancţionare, nu se mai impune
analizarea motivelor de apel referitoare la aspecte de fond ce au condus la aplicarea sancţiunii
disciplinare pentru reclamantă.
Faţă de considerentele expuse, în temeiul art.480 alin.1 Cod procedură civilă urmează a se
respinge ca nefondat apelul. (Decizia civilă nr.1759/02.04.2015 – Secţia I Civilă – rezumat
judecător Alexandrina Marica)

ASIGURĂRI SOCIALE

1. Pensie magistrat

Cererea de punere în plată a pensiei - solicitată de Casa Judeţeană de Pensii - necesară în

condiţiile unei pensii de serviciu anticipată nu necesară în condiţiile unei pensii de serviciu la
limita de vârstă, cum este cazul în speţă, punerea în plata efectivă a deciziei de pensionare fiind
condiţionată - în acest caz - nu de cererea magistratului ci, de eliberarea acestuia din funcţie prin
decret prezidenţial, emis în urma unei propuneri a Consiliului Superior al Magistraturii care a
verificat în prealabil realizarea tuturor condiţiilor ce se cer a fi întrunite cumulativ şi care nu mai
permitea exercitarea în continuare a funcţiei de magistrat, chiar în lipsa formulării de către acesta
a unei cereri de eliberare din funcţie.

Prin sentinţa civilă nr.1461/16.10.2014, pronunţată de Tribunalul Olt s-a respins ca

nefondată cererea formulată de reclamantul I.E. în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii
Olt, prin care acesta solicitase obligarea pârâtei la plata pensiei de serviciu pentru perioada
24.12.2013 (data împlinirii vârstei de 65 de ani) – 07.02.2014 (data acordării drepturilor de pensie
de către pârâtă) şi a dobânzii legale corespunzătoare.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut :
Potrivit dispoziţiilor art. 83 din Legea 303/2004, judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi
de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi personalul de specialitate juridică prevăzut la art.
87 alin. (1) pot fi menţinuţi în funcţie după împlinirea vârstei de pensionare prevăzute de lege, până
la vârsta de 70 de ani. Până la vârsta de 65 de ani, magistratul poate opta să rămână în funcţie, însă
după împlinirea acestei vârste, pentru menţinerea în activitate este necesar avizul anual al
Consiliului Superior al Magistraturii.
Prin Hotărârea nr.1171/29.10.2013 Plenul CSM a respins cererea formulată de reclamant
privind avizarea menţinerii sale în funcţia de procuror după împlinirea vârstei de 65 de ani.
Pe cale de consecinţă, Plenul CSM a emis Hotărârea nr.1242/19.11.2013 prin care a dispus
înaintarea către Preşedintele României a propunerii de eliberare din funcţie a reclamantului,
procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt, începând cu data de 24.12.2013, în
condiţiile împlinirii vârstei de 65 de ani, vârsta limită de pensionare.
Prin Decretul Preşedintelui României, publicat în M.O. din 10.02.2014, în temeiul
prevederilor art. 94 lit. c), art. 100 alin. 1 şi ale art. 134 alin. 1 din Constituţia României, ale art. 65
alin. 1 lit. b) şi alin. 2 din Legea 303/2004, precum şi ale art.35 lit. a) din Legea 317/2004 privind
Consiliul Superior al Magistraturii, având în vedere Hotărârea CSM nr.1242/2013, reclamantul,
procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt, a fost eliberat din funcţie ca urmare a
pensionării.
În speţă, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata pensiei de serviciu pentru perioada
24.12.2013 – 07.02.2014, invocând dispoziţiile art. 82 alin. 1 şi următoarele din Legea nr.
303/2004.
230
 Însă, la data publicării decretului de eliberare din funcţie, reclamantul a fost beneficiarul
unei pensii de serviciu acordată în temeiul Legii 303/2004 privind statutul judecătorilor si
procurorilor. Astfel, prin decizia din 13.03.2007 a fost admisă cererea de pensionare a reclamantului
şi au fost stabilite drepturile de pensie de serviciu cuvenite acestuia, începând cu data de
17.08.2006, având în vedere o vechime în funcţia de procuror de 31 ani.
Urmare a cererii reclamantului de la 07.05.2007 pârâta a emis decizia de suspendare a
drepturilor de pensie de la 08.06.2008 prin care a suspendat plata pensiei de serviciu cuvenite
reclamantului.
În aceste circumstanţe, instanţa a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile legale privind
deschiderea dreptului la pensia de serviciu a reclamantului (art. 82 din Legea nr. 303/2004, invocate
de reclamant), ci cele privind repunerea în plată a pensiei de serviciu cuvenită acestuia, suspendată
anterior.
Prin Normele Metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 303/2004 privind statutul
judecătorilor şi procurorilor, republicată, şi ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale, republicată, referitoare la pensiile de serviciu şi la acordarea indemnizaţiilor
pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, aprobate prin HG 1275/2005, s-a prevăzut
procedura de acordare şi actualizare a pensiilor de serviciu. Dispoziţiile speciale prevăzute de art.
16 din HG 1275/2005 stipulează că drepturile de pensie de serviciu se acordă şi se plătesc în
conformitate cu prevederile Legii nr. 19/2000.
Ori, atât Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări
sociale (în vigoare la data stabilirii drepturilor de pensie ale reclamantului), cât şi Legea nr.
263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice (în vigoare la momentul eliberării din funcţie a
reclamantului), stipulează aceeaşi procedură de reluare a plăţii pensiei suspendate (la cerere).
Astfel, potrivit art. 93 din Legea nr. 19/2000, reluarea în plată a pensiilor suspendate se face
la cerere, începând cu luna următoare celei în care a încetat cauza suspendării, dacă cererea a fost
depusă în termen de 30 de zile de la data încetării cauzei suspendării. În situaţia în care cererea de
reluare în plată a fost depusă după expirarea termenului de 30 de zile, plata se face începând cu luna
următoare celei în care a fost depusă cererea.
Dispoziţiile art. 116 din Legea pensiilor nr. 263/2010 prevăd că încetarea, suspendarea sau
reluarea plăţii pensiei, precum şi orice modificare a drepturilor de pensie se fac prin decizie emisă
de casele teritoriale de pensii, respectiv de casele de pensii sectoriale, în condiţiile respectării
regimului juridic al deciziei de înscriere la pensie.
Potrivit art. 117 din Legea 263/2010, prevederile prezentei legi, referitoare la stabilirea şi
modificarea drepturilor, la încetarea, suspendarea şi reluarea plăţii acestora, se aplică şi
indemnizaţiilor acordate prin legi speciale, ale căror stabilire şi plată se află, potrivit legii, în
competenţa materială a caselor teritoriale de pensii, respectiv a caselor de pensii sectoriale, cu
excepţia situaţiilor în care legea specială de reglementare dispune altfel.
Reluarea plăţii pensiei se face în condiţiile art. 115 din acelaşi act normativ, conform căruia
„în sistemul public de pensii, reluarea plăţii pensiei se face, la cerere, după cum urmează: a)
începând cu luna următoare celei în care a fost înlăturată cauza care, potrivit legii, a dus la
suspendarea plăţii pensiei, dacă cererea a fost depusă în termen de 30 de zile de la data la care cauza
suspendării a fost înlăturată; b) începând cu luna următoare celei în care a fost depusă cererea, dacă
depunerea acesteia s-a făcut după expirarea termenului prevăzut la lit. a)‖.
A rezultat fără dubiu faptul că pentru reluarea plăţii pensiei de serviciu, ulterior suspendării
acesteia, este necesară formularea unei cereri din partea beneficiarului.
Prin urmare, deoarece reclamantul era deja beneficiarul unei pensii de serviciu a cărei plată
fusese suspendată, sub aspectul datei de la care acesta era îndreptăţit la reluarea plăţii pensiei de
serviciu, nu a prezentat relevanţă exclusiv data eliberării din funcţie, ci şi data formulării cererii de
repunere în plată a pensiei.
Un argument în plus în sensul că în speţă s-a pus problema reluării plăţii pensiei suspendate
anterior şi nu a deschiderii dreptului la pensie l-a constituit împrejurarea că în luna septembrie 2013
231
reclamantului i-au fost actualizate drepturile de pensie potrivit dispoziţiilor art. 85 din Legea
303/2004 privind statutul magistraţilor.
În lipsa unei dovezi privind formularea unei cereri anterior datei de 07.02.2014, tribunalul a
apreciat că reclamantul nu este îndreptăţit la plata drepturilor de pensie aferente perioadei
24.12.2013 (data împlinirii vârstei de 65 de ani) – 07.02.2014 (data acordării drepturilor de pensie
de către pârâtă).
Pentru aceste considerente, a fost respinsă cererea formulată, ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul criticând-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie.
În sensul că a fost evaluat greşit probatoriul administrat, atunci când s-a apreciat că
reclamantul a fost beneficiarul unei pensii acordate prin decizia. din 13.03.2007, dreptul de pensie
fiind suspendat prin decizia din 08.06.2008, el neprimind pensie până la data emiterii decretului
Preşedintelui de eliberare din funcţie pentru această situaţie nefiind necesară o cerere de punere în
plata a pensiei.
Dreptul de a primi pensia de serviciu, conform deciziei emisă de CJP Olt din 09.09.2013 s-a
născut la data de 24.12.2013 când a împlinit vârsta de 65 de ani, conform Hotărârii Plenului CSM
1242/2013, confirmată prin Decretul Preşedintelui României.
Şi în cazul în care ar fi fost aplicabile normele metodologice invocate în sentinţă se observă că
cererea de plată a pensiei a fost formulată după ce intimata a executat voluntar această plată, iar
cuantumul indemnizaţiei cuvenite a fost greşit calculat.
Hotărârea apelată aduce atingere principiilor disponibilităţii, imparţialităţii şi dreptului la un
proces echitabil, argumentele folosite pentru justificarea soluţiei fiind străine cauzei.
Se apreciază că intimata a susţinut constant faptul că drepturile rezultate din pensionare încep
să curgă de la data publicării decretului de pensionare, deşi în conţinutul acestuia nu se face vorbire
de o altă dată. În acest sens se invocă dispozițiile art.85 alin. 3 din Legea 303/2004 în care se
stipulează că pensionarea se face începând cu data de 24.12.2013.
În drept a invocat dispozițiile art. 480 alin. 2 Noul Cod Procedură Civilă, Legea 303/2004.
La data de 02.02.2015 intimata pârâtă Casa Judeţeană de Pensii Olt a depus întâmpinare prin
care a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat, cu menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei
instanţei de fond, iar în drept invocă dispoziţiile Codului de procedură civilă, Legea 263/2010.
Analizând sentinţa civilă apelată prin prisma criticilor formulate în apel şi în raport cu
dispoziţiile legale aplicabile în cauză,curtea constată că apelul este fondat şi urmează a fi admis
pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează:
Pentru soluţionarea litigiului din cauza de faţă sunt necesare unele precizări de ordin teoretic
privind modul de eliberare din funcţie a magistraţilor – pentru motive neimputabile - cum este şi
cazul apelantului reclamant din speţa de faţă.
Potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, care
reglementează cazurile de eliberare din funcţie a magistraţilor rezultă că demisia, pensionarea
potrivit legii şi transferul într-o altă funcţie - în condiţiile legii - reprezintă singurele motive de
eliberare din funcţie - neimputabile - magistratului sau asimilatului acestuia, potrivit legii.
În ceea ce priveşte pensionarea magistratului, dispoziţiile aplicabile în legislaţia actuală a
pensiilor permit separarea celor două momente în timp, respectiv: formularea cererii de pensionare
adresată şi formularea cererii de eliberare din funcţie pentru motive neimputabile magistratului,
legea permiţând formularea unei cereri de pensionare care poate fi urmată de obţinerea unei decizii
de pensionare, împrejurare ce nu împiedică însă, exercitarea în continuare a funcţiei de magistrat –
aceste dispoziţii referindu-se însă la pensia de serviciu anticipată iar nu la pensia de serviciu
acordată la limita de vârstă - cum este cazul în speţă, menţinerea în activitate peste limita de vârstă
fiind condiţionată de existenţa avizului anual de menţinere în funcţie după împlinirea vârstei
standard unică de pensionare, aceea de 65 de ani.
Mai trebuie subliniat, în acelaşi context, că soluţionarea cererii de pensionare reprezintă
atributul Casei Judeţene de Pensii, în timp ce, eliberarea din funcţie pe motiv de pensionare
232
reprezintă atributul Preşedintelui României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii,
conform art. 40 lit. g) din Legea nr. 317/2004, republicată.
Legea nr. 317/2004 republicată, privind funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii,
conferă Consiliului Superior al Magistraturii posibilitatea formulării propunerii de eliberare din
funcţie şi instituie dreptul Preşedintelui României de a dispune eliberarea din funcţie prin decret
prezidenţial.
Punerea în plata efectivă a deciziei de pensionare este deci condiţionată de eliberarea din
funcţie prin decret prezidenţial, emis în urma unei propuneri a Consiliului Superior al Magistraturii
care verifică realizarea tuturor condiţiilor ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru dobândirea şi
exerciţiul dreptului la pensia de serviciu respectiv, vechimea, vârsta –după caz - şi eliberarea din
funcţie pentru motive neimputabile iar nu cum s-a susţinut în faţa instanţei de fond de către pârâtă -
la cererea magistratului, dat fiind că, anterior se emisese o decizie de pensionare a cărei punere în
plată a fost suspendată, prin decizia din 08.06.2007.
Cu privire la acest aspect, la filele 41, respectiv 43 fond există cererea de renunţare de către
reclamant la pensia de serviciu acordată prin decizia din 13.03.20107.
Confirmând punctul de vedere al pârâtei, în mod greşit instanţa de fond a reţinut că plata
pensiei de serviciu începând cu data de 24.12.2013 era condiţionată de formularea unei cereri de
reluare în plată a pensiei, suspendată la cerere, întrucât, la acea dată, fusese deja adoptată decizia
Plenului C.S.M din 19.11.2013 -, care nu mai permitea exercitarea în continuare a funcţiei de
magistrat, chiar în lipsa formulării de către acesta a unei cereri de eliberare din funcţie.
Potrivit actelor din dosar, Plenul C.S.M. a adoptat Hotărârea nr. 1242/ 19.11.2013 prin care,
verificându-se îndeplinirea de către reclamant a condiţiilor de vechime şi vârstă prevăzute de art. 82
alin.1 din legea 303/2004 republicată, a respins cererea avizării menţinerii în funcţie a magistratului,
dispunând înaintarea către Preşedintele României a propunerii de eliberare din funcţie a
magistratului începând cu data de 24.12.2013, în vederea emiterii decretului de eliberare din
funcţie.
S-a reţinut faptul că, reclamantul îndeplineşte la 24.12.2013 – condiţiile de vârstă şi vechime
prevăzute de art. 82 alin1 din legea 303/2004 republicată, modificată şi completată pentru a
beneficia de pensie de serviciu, nefiindu-i acordat avizul anual de menţinere în funcţia de procuror
după vârsta de 65 de ani - adică după data împlinirii acestei vârste 24.12.2013.
Prin urmare, dreptul reclamantului de a beneficia de pensia de serviciu la limita de vârstă s-a
născut la această dată, 24.12.2013.
În ceea ce priveşte susţinerea Casei de Pensii Olt, potrivit căreia, întrucât prin decretul
prezidenţial de eliberare din funcţia de procuror nu se specifică data de la care se realizează această
eliberare din funcţie, plata drepturilor de pensie urmează a se face începând cu data emiterii
decretului 224/2014 – 07.02.2014, Curtea constată că aceasta este esenţialmente greşită, o astfel de
susţinere permiţând - numai cu încălcarea legii - o suprapunere între calitatea de pensionar – ca
urmare a îndeplinirii condiţiilor de vechime şi vârstă cu aceea de magistrat beneficiar al unei decizii
de pensie de serviciu condiţionată însă de o cerere pentru punerea în plată a acestei pensii, în
condiţiile în care acesta îndeplineşte vârsta standard unică de pensionare pentru magistraţi şi nu
posedă avizul CSM de menţinere în funcţie – pentru perioada 24 dec. 2013-07.02 2014.
Practic, cererea de punere în plată - solicitată de pârâtă - este necesară în condiţiile unei
pensii de serviciu anticipată ea nefiind necesară în condiţiile unei pensii de serviciu la limita de
vârstă, cum este cazul în speţă, punerea în plata efectivă a deciziei de pensionare fiind condiţionată -
în acest caz - nu de cererea magistratului ci, de eliberarea acestuia din funcţie prin decret
prezidenţial, emis în urma unei propuneri a Consiliului Superior al Magistraturii care a verificat în
prealabil realizarea tuturor condiţiilor ce se cer a fi întrunite cumulativ – aspecte confirmate în
speţă.
În ceea ce priveşte data eliberării din funcţie aceasta conţinută intrinsec în decretul
prezidenţial care are în vedere şi face referire expresă la HCSM 1242/2013 şi la eliberarea din
funcţie ca urmare a pensionării adică a îndeplinirii condiţiilor de prevăzute de art.82 alin.1 din legea
233
303/2004 republicată, cu modificările şi completările ulterioare,data îndeplinirii acestor condiţii
fiind 24.12.2013.
Prin urmare chiar dacă decretul prezidenţial de eliberare din funcţie nu menţionează expres
data de 24.12.2013, referirea expresă la Hotărârea Plenului CSM nr. 1242/2013 - fără nicio altă
menţiune – indică în mod concret admiterea propunerii CSM astfel cum aceasta a fost înaintată,
adică, eliberarea din funcţie a reclamantului, procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul
Olt, începând cu data de 24.12.2013,în condiţiile îndeplinirii vârstei de 65 de ani,vârstă limită de
pensionare, urmare a respingerii cererii de avizare a menţinerii în funcţie.
Prin urmare, data la care face referire decretul de eliberare din funcţie este data menţionată
în Hotărârea CSM, adică 24 12.2013, dată de la care urmează a se face plata pensiei cuvenită
reclamantului.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 480 alin.2 Cod Procedură Civilă, Curtea a admis
apelul declarat de reclamant schimbând sentinţa civilă apelată în sensul admiterii acţiunii şi
obligării pârâtei la plata pensiei de serviciu aferentă perioadei 24.12.2013 - 07.02.2014 şi a dobânzii
legale corespunzătoare. (Decizia nr. 1306/11 Martie 2015 - Curtea de Apel Craiova - Secţia I
Civilă, rezumat judecător Carmen Tomescu)

2. Coroborarea dispoziţiilor art.6 Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii

publice cu cele ale art.118 din aceeaşi lege, potrivit cărora:”(1) În sistemul public de pensii,
pot cumula pensia cu venituri provenite din situaţii pentru care asigurarea este obligatorie, în
condiţiile legii, următoarele categorii de pensionari: pensionarii pentru limită de vârstă;
nevăzătorii; pensionarii de invaliditate gradul III, precum şi copiii, pensionari de urmaş,
încadraţi în gradul III de invaliditate; copiii, pensionari de urmaş, prevăzuţi la art. 84 lit. a) şi
b)”. Art. 119 alin. (1) din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice

Asupra apelului civil de faţă, constată:

Tribunalul Dolj prin sentinţa civilă nr.920 de la 24.02.2015 a admis contestaţia formulată de
contestatorul P.T., în contradictoriu cu intimata Casa Judeţeană de Pensii Dolj cu sediul în Craiova,
strada Mihail Kogălniceanu, nr 14, judeţul Dolj, a anulat decizia nr. 295834/27.08.2014 emisă de
către intimată şi a exonerat pe contestatorul P. T., de plata debitului în valoare de 1139 lei.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de fond a reţinut că prin decizia nr. 295834/27.08.2014
contestatorului P.T., i s-a imputat suma totală de 1139 lei, motivat de faptul că în perioada
01.06.2012 până la data de 13.07.2012 a încasat necuvenit suma menţionată, reprezentând diferenţe
pensie,contestatorul regăsindu-se în situaţia prevăzută de art. 6 din Legea nr.263/2010.
Conform art.118 din Legea nr. 263/2010 "în sistemul public de pensii, pot cumula pensia cu
venituri provenite din situaţii pentru care asigurarea este obligatorie, în condiţiile legii, următoarele
categorii de pensionari: pensionarii pentru limită de vârstă; nevăzătorii; pensionarii de invaliditate
gradul III, precum şi copiii, pensionari de urmaş, încadraţi în gradul III de invaliditate; copiii,
pensionari de urmaş".
Contestatorul P.T a beneficiat începând cu 01.08.2008 de pensie anticipată parţial. Deşi,
categoria persoanelor beneficiare ale unei pensii anticipate parţial nu este inclusă între cele care pot
cumula pensia cu veniturile provenite din situaţii pentru care asigurarea este obligatorie, în
condiţiile legii, instanţa a apreciat că sumele încasate de către contestator nu sunt susceptibile de a fi
încadrate în vreuna din situaţiile reglementate de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 263/2010.
Având calitatea de expert contabil autorizat, în anul 2008, a solicitat intimatei un punct de
vedere în legătură cu posibilitatea de a desfăşura activitate de expert contabil, primind un răspuns
favorabil (fila-5).
Contestatorul a încheiat la data de 01.06.2012 cu Fundaţia Mihai Viteazu un"contract de
prestări servicii financiar contabile".Din adresa nr. F/139 din 21.03.2013 emisă de către Fundaţia

234
Mihai Viteazu (fila -38) a rezultat că acesta nu a avut încheiat contract de muncă fiind numit cenzor
la data de 01.06.2012 şi încasând o indemnizaţie conform Legii nr.31/1990.
În perioada vizată de decizia de debit, contestatorul a fost şi membru al Comisiei de
Disciplină de pe lângă Consiliul filialei CECAR Dolj, iar pentru participarea la şedinţele respective
care aveau loc "aleatoriu" primea o indemnizaţie de şedinţă (fila-34).
Comparativ cu referatul nr. 598/12.08.2014 în cuprinsul căruia se precizează ca temei de
drept art. 6 alin. (1), pct. 1 lit. a) în decizia contestată se invocă generic dispoziţiile art. 6 din Legea
nr. 263/2010, fără a se preciza expres punctul sau litera din acest text de lege, avut în vedere la
emiterea deciziei contestate. Astfel, categoria persoanelor asigurate în mod obligatoriu care se
referă la:
a) persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă, inclusiv
soldaţii şi gradaţii voluntari;
b) funcţionarii publici;
c) cadrele militare în activitate, soldaţii şi gradaţii voluntari, poliţiştii şi funcţionarii publici
cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, din domeniul apărării naţionale, ordinii
publice şi siguranţei naţionale;
d) persoanele care realizează venituri de natură profesională, altele decât cele salariale, din
drepturi de autor şi drepturi conexe definite potrivit art. 7 alin (1) pct. 13 ind. 1 din Legea nr.
571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi din contracte
/convenţii încheiate potrivit Codului civil.
II. persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în cadrul
autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, precum şi membrii
cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti, ale căror drepturi şi obligaţii sunt
asimilate, în condiţiile prezentei legi, cu cele ale persoanelor prevăzute la pct. I
IV. persoanele care realizează, în mod exclusiv, un venit brut pe an calendaristic echivalent
cu cel puţin de 4 ori câştigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor
sociale de stat şi care se află în una dintre situaţiile următoare:
a) administratori sau manageri care au încheiat contract de administrare ori de management;
b) membri ai întreprinderii individuale şi întreprinderii familiale;
c) persoane fizice autorizate să desfăşoare activităţi economice;
d persoane angajate în instituţii internaţionale, dacă nu sunt asiguraţii acestora;
e) alte persoane care realizează venituri din activităţi profesionale".
Din cuprinsul acestui text a rezultat că activitatea desfăşurată de către contestator în cadrul
Comisiei de Disciplină de pe lângă Consiliul filialei CECAR Dolj nu se încadrează în niciuna din
situaţiile vizate de acest text de lege. Activitatea pe care a desfăşurat-o a avut un caracter aleatoriu
şi nu s-a întemeiat pe contracte/convenţii încheiate potrivit Codului civil sau potrivit Codului
muncii şi nu a avut natura unei activităţi "profesionale".
În mod similar, activitatea de cenzor desfăşurată conform dispoziţiilor Legii nr.31/1990
presupune alegerea contestatorului de către adunarea generală a acţionarilor (art. 159 alin 2) şi
obligaţia supravegherii gestiunii societăţii, inclusiv a verificării, legalităţii situaţiilor financiare.
De altfel, conform art. 2.1 din contractul încheiat cu Fundaţia Mihai Viteazu "pentru
serviciile efectuate …clientul va plăti prestatorului un onorariu în sumă de 300 lei… facturarea se
va face la finalizarea lucrării".
Prin urmare, nici această activitate nu avea un caracter permanent, devreme ce plata nu era
stabilită ca o sumă lunară, ci se efectua doar în funcţie de lucrările repartizate de către conducerea
Fundaţiei Mihai Viteazu şi efectuate de către contestator.
Între contestator şi Comisia de Disciplină de pe lângă Consiliul filialei CECAR Dolj
precum şi între contestator şi Fundaţia Mihai Viteazu nu existau raporturi specifice celor dintre un
angajator şi salariat sau dintre o instituţie şi funcţionarul public.
Pe de altă parte, natura juridică a indemnizaţiei de şedinţă, la care a avut dreptul
contestatorul pentru participarea la şedinţele comisiei de disciplină sau indemnizaţia primită ca
235
cenzor al fundaţiei nu justifică încadrarea lor într-o remuneraţie sau alt venit cu caracter permanent
susceptibil a se constitui în cumul împreună cu pensia parţial anticipată.
De asemenea, contestatorul nu a ocupat funcţii elective şi nici nu a fost numit în cadrul
autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului.
Totodată, contestatorul nu se încadrează nici în situaţia reglementată la punctul IV din Legea
nr.263/2010, deoarece contestatorul nu a obţinut un venit brut pe an calendaristic echivalent cu cel
puţin de 4 ori câştigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de
stat.
Astfel, potrivit art. 17 din Legea nr. 294/2011, câştigul salarial mediu brut utilizat la
fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2012 a fost de 2117 lei şi prin urmare,
potrivit art. 6 alin (1) pct. IV din Legea nr.263/2010 contestatorul nu putea obţine un venit brut mai
mare de 8468 lei anual.
Din adresa nr. 5166/15.05.2014 emisă de către intimată (fila-28) a rezultat că în anul 2012
veniturile brute încasate de către contestator au fost în cuantum de 147 lei - ianuarie 2012; 184 lei-
februarie 2012;312 lei – martie 2012; 156 lei-aprilie 2012; 255 lei-iunie 2012; 255 lei-iulie 2012;
156 lei-septembrie 2012;127 lei –noiembrie 2012;156 lei –decembrie 2012, în total 1748 lei.
Cum veniturile încasate de către contestator în anul 2012 au fost mai mici decât echivalentul
a cel puţin de 4 ori câştigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor
sociale de stat pe anul 2012 în mod eronat intimata a emis decizia contestată.
Faţă de cele de mai sus instanţa a admis contestaţia, a anulat decizia nr. 295834/27.08.2014
emisă de către intimată şi a exonerat pe contestator de plata debitului în valoare de 1139 lei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Casa Judeţeană de Pensii Dolj criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie.
Un prim motiv de critică se referă la faptul că instanţa de fond în mod eronat a constatat că
activitatea contestatorului nu se încadrează în niciuna din situaţiile premisă impuse de lege, întrucât
acesta nu a un venit mai mic de 4 ori faţă de câştigul salarial mediu brut, deşi a reţinut că intimatul
contestator a obţinut venituri dintr-un contract/convenţie încheiat potrivit Codului civil.
Prin reglementarea dată în art.6 alin.(1) pct.1 lit.d), legiuitorul a intenţionat tocmai
introducerea în categoria persoanelor care sunt asigurate obligatoriu prin efectul legii, a acelora care
nu realizează venituri cu caracter permanent (cum sunt cele de natură salarială), instituind o
categorie specifică, diferită de cele reglementate la lit.a), b) şi c) din acelaşi articol.
Instanţa de fond nu a coroborat prevederile art.114 alin.(1) lit.b) cu cele ale art.118 din
Legea nr.263/2010, prevederi prin care se înţelege încă odată intenţia legiuitorului în ceea ce
priveşte categoriile de pensionari pentru care permite cumulul pensiei cu venituri provenite din
situaţii pentru care asigurarea este obligatorie, intimatul contestator, fiind beneficiar de pensie
anticipată parţial, nu se regăseşte în această prevedere.
Astfel, contestatorul a beneficiat şi de pensie anticipată parţial şi a realizat venituri dintr-un
contract/convenţie (care este cuprins în prevederile art.6 alin.(1) pct.I lit. d), cu încălcarea
dispoziţiilor art.114 alin.(1) li.t) coroborate cu prevederile art.119 din Legea nr.263/2010, dispoziţii
care prevăd că „…plata pensiei se suspendă începând cu luna următoare celei în care a intervenit
una dintre următoarele cauze:…b) pensionarul, beneficiar al unei pensii anticipate sau al unei pensii
anticipate parţiale, se regăseşte în una dintre situaţiile prevăzute la art. 6 alin. (1) pct. I, II sau IV, cu
excepţia consilierilor locali sau judeţeni‖, acesta regăsindu-se în situaţia prevăzută de art.6 alin.(1)
pct. I lit.d)‖ persoanele care realizează venituri de natura profesională, altele decât cele salariale, din
drepturi de autor şi drepturi conexe definite potrivit art.7 alin.(1) pct.131 din Legea nr.571/2003
privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi din contractele/convenţii
încheiate potrivit Codului civil‖.
O altă critică se referă la faptul că în mod greşit a reţinut că intimatul contestator a obţinut
venituri mai mici de 4 ori faţă de câştigul salarial mediu brut, întrucât prin această apreciere a omis
atât prevederile Legii nr.263/2010, care prevăd expres că persoanele care încheie contracte civile
sunt considerate asigurate obligatoriu prin efectul legii, cât şi prevederile Codului fiscal în baza
236
cărora se plăteşte contribuţie individuală de asigurări sociale (art.52 alin.(1) lit.b), art.55 alin.(2)
lit.d2) şi art.2964 alin.(1) lit.n).
Conform art.118 din Legea nr.263/2010, pot cumula pensia cu alte venituri provenite din
situaţii pentru care asigurarea este obligatorie, în condiţiile legii, numai pensionarii de invaliditate
gradul III.
Conform art.119 din Legea nr. 263/2010, pensionarii sistemului public de pensii sunt
obligaţi să comunice casei teritoriale de pensii, respectiv casei de pensii sectoriale, în evidenţele
căreia se află, orice schimbare în situaţia proprie, de natură să conducă la modificarea condiţiilor în
funcţie de care i-a fost stabilită sau i se plăteşte pensia, în termen de 15 zile de la data apariţiei
acesteia, lucru pe care contestatorul nu l-a făcut.
În concluzie, a solicitat admiterea apelului şi schimbarea sentinţei apelate în sensul
respingerii contestaţiei.
În drept a invocat prevederile art.466 şi următoarele din noul Cod Procedură Civilă precum
şi Legea nr.263/2010.
Legal citat intimatul P.T. a depus întâmpinare solicitând respingerea apelului şi menţinerea
sentinţei apelate.
În acest sens, a arătat că a desfăşurat activitate în calitatea de cenzor în condiţiile Legii
nr.31/1990 şi de membru al Comisiei de Disciplină C.E.C.C.A.R., fără a exista raporturi specifice
angajatorilor şi salariaţilor sau celor dintre instituţii şi funcţionari, iar veniturile realizate nu
depăşesc de 4 ori câştigul salarial mediu brut, astfel că se impune respingerea apelului.
Apelul este fondat.
Curtea, analizând sentinţa prin prisma criticilor invocate, a apărărilor formulate, a
dispoziţiilor legale relevante şi a art.479 alin. (1), teza a II-a Cod Procedură Civilă, constată că sunt
întemeiate criticile apelantei pentru considerentele care se vor expune.
Astfel, este întemeiată susţinerea apelantei din primul motiv de apel, în sensul că instanţa de
fond în mod eronat a apreciat că activitatea intimatului contestator nu se încadrează în niciuna din
situaţiile premisă impuse de lege, întrucât acesta nu ar fi obţinut un venit mai mic de 4 ori faţă de
câştigul salarial mediu brut, deşi a constatat că acesta a obţinut venituri dintr-un contract/convenţie
încheiat potrivit Codului civil.
În acest sens, prezintă relevanţă juridică în cauză înscrisurile doveditoare (filele 28-29, 34-
35, 38-39 dosar fond) şi chiar recunoaşterea intimatului contestator cu privire la faptul că a obţinut
venituri care nu depăşesc de 4 ori câştigul salarial mediu brut şi care nu reprezintă drepturi de autor
conexe dreptului de autor.
Se poate observa, în acest context că instanţa deşi a avut în vedere dispoziţiile art.6 din
Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, a reţinut că se invocă generic asemenea
dispoziţii, dar a apreciat total eronat că sumele încasate de către intimatul contestator nu sunt
susceptibile de a fi încadrate în vreuna din situaţiile reglementate de dispoziţiile amintite.
Acest raţionament folosit de către instanţă nu este corect, în condiţiile în care pe de o parte
se invocă neîncadrarea în aceste dispoziţii legale şi pe de altă parte caracterul aleatoriu,
nepermanent al activităţilor desfăşurate de către intimatul contestator, precum şi inexistenţa unor
raporturi specifice angajatorilor şi salariaţilor sau celor dintre instituţii şi funcţionari, precum şi că
veniturile realizate nu depăşesc de 4 ori câştigul salarial mediu brut, fără a se avea în vedere
împrejurarea că această persoană beneficiază de pensie anticipată parţial.
Curtea constată că instanţa în raţionamentul folosit trebuia să coroboreze dispoziţiile art.6
Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice cu cele ale art.118 din aceeaşi lege,
potrivit cărora: ‖(1) În sistemul public de pensii, pot cumula pensia cu venituri provenite din situaţii
pentru care asigurarea este obligatorie, în condiţiile legii, următoarele categorii de pensionari:
pensionarii pentru limită de vârstă; nevăzătorii; pensionarii de invaliditate gradul III, precum şi
copiii, pensionari de urmaş, încadraţi în gradul III de invaliditate; copiii, pensionari de urmaş,
prevăzuţi la art. 84 lit. a) şi b)‖.

237
 De asemenea, alin.(2) prevede că „Soţul supravieţuitor, beneficiar al unei pensii de urmaş,
poate cumula pensia cu venituri din activităţi profesionale pentru care asigurarea este obligatorie,
potrivit legii, dacă acestea nu depăşesc 35% din câştigul salarial mediu brut prevăzut la art. 33 alin.
(5)‖.
Intimatul contestator nu face parte din această categorie de persoane, cărora legea le permite
cumularea pensiei cu alte venituri, fiind beneficiarul unei pensii anticipate parţial cu începere de la
01.08.2008 (filele 7-9 dosar fond), iar cu privire la relaţiile pe care acesta le-a solicitat apelantei în
legătură cu activitatea de expert autorizat (filele 36-37 dosar fond) se poate observa că apelanta a
făcut trimitere la dispoziţiile art. 5 alin.(1) din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi
alte drepturi de asigurări sociale şi care are un conţinut similar cu cel din art.6 din Legea
nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.
Dispoziţiile art.119 alin.(1) din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice
prevăd că ―plata pensiei se suspendă începând cu luna următoare celei în care a intervenit una dintre
următoarele cauze:
a) pensionarul şi-a stabilit domiciliul pe teritoriul altui stat, cu care România a încheiat
convenţie de reciprocitate în domeniul asigurărilor sociale, dacă, potrivit prevederilor acesteia,
pensia se plăteşte de către celălalt stat;
b) pensionarul, beneficiar al unei pensii anticipate sau al unei pensii anticipate parţiale, se
regăseşte în una dintre situaţiile prevăzute la art. 6 alin. (1) pct. I, II sau IV, cu excepţia consilierilor
locali sau judeţeni;
c) pensionarul de invaliditate sau pensionarul urmaş prevăzut la art. 84 lit. c) ori cel prevăzut
la art. 86 alin. (1) nu se prezintă la revizuirea medicală obligatorie sau la convocarea Institutului
Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă, a centrelor regionale de
expertiză medicală a capacităţii de muncă sau a comisiilor centrale de expertiză medico-militară ale
Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de
Informaţii;
d) pensionarul de invaliditate nu mai urmează programele recuperatorii, întocmite de
medicul expert al asigurărilor sociale, prevăzute la art. 81 alin. (1);
e) pensionarul de invaliditate, încadrat în gradul I sau II, se regăseşte în una dintre situaţiile
prevăzute la art. 6 alin. (1) pct. I, II sau IV, cu excepţia consilierilor locali sau judeţeni;
f) pensionarul de invaliditate, încadrat în gradul III, se regăseşte în una dintre situaţiile
prevăzute la art. 6 alin. (1) pct. I sau II, depăşind jumătate din programul normal de lucru al locului
de muncă respectiv;
g) pensionarul urmaş, prevăzut la art. 84 lit. a), a împlinit vârsta de 16 ani şi nu face dovada
continuării studiilor;
h) soţul supravieţuitor, beneficiar al unei pensii de urmaş, realizează venituri brute lunare
pentru care, potrivit legii, asigurarea este obligatorie, dacă acestea sunt mai mari de 35% din
câştigul salarial mediu brut prevăzut la art. 33 alin. (5);
i) soţul supravieţuitor, beneficiar al unei pensii de urmaş, s-a recăsătorit;
j) soţul supravieţuitor, beneficiar al unei pensii din sistemul public de pensii, optează pentru
o altă pensie, potrivit legii, din acelaşi sistem, sau dintr-un alt sistem de asigurări sociale, neintegrat
sistemului public de pensii;
k) pensionarul nu mai îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, referitoare la cumulul
pensiei cu salariul‖.
În condiţiile art.119 din aceeaşi lege, „pensionarii sistemului public de pensii sunt obligaţi să
comunice casei teritoriale de pensii, respectiv casei de pensii sectoriale, în evidenţele căreia se află,
orice schimbare în situaţia proprie, de natură să conducă la modificarea condiţiilor în funcţie de care
i-a fost stabilită sau i se plăteşte pensia, în termen de 15 zile de la data apariţiei acesteia‖.
În consecinţă, în raport de aceste dispoziţii legale intimatul contestator nu putea cumula
pensia cu alte venituri, chiar altele decât cele salariale, după cum a rezultat din înscrisurile relevante
amintite, astfel că instanţa eronat s-a raportat numai la dispoziţiile art.6 alin.(1) pct.4 din Legea nr.
238
263/2010, intimatul contestator nefăcând parte din categoriile de persoane enumerate, care pot
cumula pensia cu alte venituri, după cum greşit s-a raportat la persoanele care nu a ocupat funcţii
elective şi nici nu au fost numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe
durata mandatului.
În cauză, au fost realizate venituri, altele decât cele de natură salarială din
contracte/convenţii încheiate potrivit Codului civil (indemnizaţie, contract prestări servicii financiar
contabile) şi pentru care s-au reţinut contribuţiile aferente în condiţiile normelor de aplicare a
Codului fiscal, astfel că instanţa greşit a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile legale, respectiv
cele ale art.179 din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.
Potrivit art.52 alin.(1) lit. b) din Codul fiscal (Legea nr.571/2003) reprezintă venituri din
activităţi cele desfăşurate în baza contractelor/convenţiilor civile încheiate potrivit Codului civil,
precum şi contractelor de agent, iar prin dispoziţiile art. 55 alin.(2) lit. d) indice 2 şi art.296 indice 4
alin.(1) lit. n) din Codul fiscal, se instituie reguli de impunere proprii veniturilor din salarii,
aplicabile şi altor venituri asimilate acestora, precum şi plata contribuţiilor individuale de asigurări
sociale, iar în speţă a rezultat că au fost plătite contribuţiile aferente (fila 39 dosar fond).
Aşadar, în temeiul art.480 alin.(1) Cod Procedură Civilă, Curtea va admite apelul şi va
schimba sentinţa în sensul respingerii contestaţiei formulate de intimatul contestator.
(Decizia nr. 3094/29.06.2015 - Secţia I civilă, rezumat judecător Marian Lungu)

3. Prevederile legale ale art.114 alin. lit. b) din Legea nr. 263/2010, interzic cumulul
pensiei anticipate cu un venit brut ce depăşeşte 4 salarii medii brute/economie.

Potrivit dispoziţiilor art. 86 şi 88 şi ale art. 90 din Codul de procedură fiscală, republicat,
erorile constatate după depunerea unei declaraţii fiscale la organul fiscal pot fi corectate de către
contribuabil numai în perioada în care obligaţiile stabilite se află sub rezerva verificării ulterioare,
adică nu a făcut obiectul unei inspecţii fiscale sau se află în perioada de prescripţie.
De asemenea, decizia de impunere sub rezerva verificării ulterioare poate fi desfiinţată sau
modificată, din iniţiativa organului fiscal sau la solicitarea contribuabilului pe baza constatării
organului fiscal competent (art.90 alin.(2) Codul de procedură fiscală, republicat).

Asupra apelului de faţă, constată:

Tribunalul Mehedinţi – Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale prin sentinţa civilă
nr. 91 din 14 noiembrie 2014 a admis acţiunea formulată de contestatoarea P. E., în contradictoriu
cu intimata Casa Judeţeană de Pensii Mehedinţi,.
A dispus anularea deciziei contestate.
A dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut următoarele:
Reclamanta este pensionară în sistemul public de pensii şi în cursul anului 2012 a realizat
venituri din activităţi independente, din actele depuse la dosar rezultând că aceasta desfăşoară
activităţi comerciale, data începerii activităţii fiind 01.01.2011.
În perioada 07.04.2014 – 16.05.2014 asupra activităţii pârâtei a fost efectuat auditul
financiar al Curţii de Conturi a României – Camera de Conturi Mehedinţi, ocazie cu care s-a
constatat existenţa unor pensionari care nu erau îndreptăţiţi la cumulul pensiei anticipate cu alte
venituri provenite din situaţii pentru care asigurarea era obligatorie, potrivit art.6 din Legea nr.
263/2010.
Aşa cum a rezultat din economia actelor depuse la dosar de către pârâtă, deficienţele
constatate trebuiau să fie înlăturate de către unitatea auditată conform celor dispuse.
În ceea ce o priveşte pe reclamantă, în sarcina acesteia a fost emis un debit de 4.116 lei prin
decizia nr. 151853/28.04.2014, contestată în dosarul de faţă, dispunându-se recuperarea „drepturilor
băneşti încasate necuvenit pe perioada în care a realizat venituri profesionale‖, în cuprinsul deciziei
referindu-se doar la faptul că plata necuvenită a drepturilor a fost generată de încălcarea art.114
239
alin.(1) lit.b) din Legea nr. 263/2010. Ulterior, a fost emisă o nouă decizie purtând acelaşi număr şi
din aceeaşi dată şi comunicată reclamantei în timpul procesului, din care a rezultat că aceasta din
urmă a încasat necuvenit drepturi în sumă totală de 84 lei în perioada în care a realizat venituri
profesionale, decizie cuprinzând suplimentar şi menţiunea „de la bugetul de stat‖.
Potrivit acestui text de lege în sistemul public de pensii, plata pensiei se suspendă începând
cu luna următoare celei în care a intervenit una dintre mai multe cauze enumerate, printre care şi
aceea în care pensionarul, beneficiar al unei pensii anticipate sau al unei pensii anticipate parţiale,
se regăseşte în una dintre situaţiile prevăzute la art. 6 alin. (1) pct. I, II sau IV, cu excepţia
consilierilor locali sau judeţeni.
Art. 6 enunţat face trimitere la persoanele asigurate obligatoriu, prin efectul legii în sistemul
public de pensii şi anume: persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de
muncă, inclusiv soldaţii şi gradaţii voluntari; funcţionarii publici; cadrele militare în activitate,
soldaţii şi gradaţii voluntari, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul
administraţiei penitenciare, din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi siguranţei naţionale;
persoanele care realizează venituri de natură profesională, altele decât cele salariale, din drepturi de
autor şi drepturi conexe definite potrivit art. 7 alin. (1) pct. 131 din Legea nr. 571/2003 privind
Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi din contracte/convenţii încheiate
potrivit Codului civil; persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt
numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, precum şi
membrii cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti, ale căror drepturi şi obligaţii
sunt asimilate, în condiţiile prezentei legi, cu cele ale persoanelor prevăzute la pct. I; persoanele
care beneficiază de drepturi băneşti lunare, ce se asigură din bugetul asigurărilor pentru şomaj, în
condiţiile legii, şi persoanele care realizează, în mod exclusiv, un venit brut pe an calendaristic
echivalent cu cel puţin de 4 ori câştigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului
asigurărilor sociale de stat şi care se află în una dintre situaţiile următoare:
a) administratori sau manageri care au încheiat contract de administrare ori de management;
b) membri ai întreprinderii individuale şi întreprinderii familiale;
c) persoane fizice autorizate să desfăşoare activităţi economice; etc.
Or, în ceea ce o priveşte pe reclamantă, se susţine că aceasta a încasat din activităţi
economice în cursul anului 2012, venituri brute de 19657 lei depăşindu-se suma de 8.468 lei
reprezentând cele 4 salarii medii brute/economie pentru anul 2012, iar pensia încasată se consideră
necuvenită începând cu luna ianuarie 2012, fără a se dovedi în nici un fel această afirmaţie.
În procesul civil există instituită prin dispoziţiile art.10 la noul C. pr. civ., obligaţia părţilor
de a-şi proba pretenţiile.
Această obligaţie se coroborează şi cu dispoziţia art. 249 din acelaşi act normativ ce
reglementează sarcina probei, text potrivit căruia cel care face o susţinere în cursul procesului
trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.
Art. 251 şi următoarele reglementează lipsa îndatoririi de a proba şi obligativitatea
cunoaşterii din oficiu, nimeni nefiind ţinut de a proba ceea ce instanţa este ţinută să ia cunoştinţă din
oficiu.
Or, în cauza de faţă, instanţa nu are obligaţia sau posibilitatea cunoaşterii din oficiu a
datelor avute în vedere la emiterea deciziei de debit şi cum conţinutul acesteia şi a anexei însoţitoare
sunt insuficient de explicite, s-a procedat la solicitarea pârâtei să-şi dovedească susţinerile sale, de
vreme ce obligaţia de stabilire a cuantumului sumei constatat ar trebui recuperate de la reclamantă a
revenit acesteia.
Pârâta a ignorat faptul că, procesul civil este un proces al intereselor private, rolul activ al
judecătorului neputând duce la concluzia că întreaga sarcină a probei ar cădea asupra instanţei.
S-a apreciat astfel că, solicitarea ca instanţa să ceară relaţii organului financiar pentru a
completa apărările pârâtei şi a dovedi susţinerile acesteia şi cuantumul sumelor încasate de
reclamantă cu titlu de venituri brute din activităţile desfăşurate în cursul anului 2012 este
neîntemeiată.
240
 Cum în cauză pârâta nu a dovedit temeinicia deciziei contestate şi cuantumul sumei datorate
de către pensionara reclamantă, s-a dispus admiterea acţiunii, anularea deciziei contestate şi ca o
consecinţă a acestui fapt repunerea părţilor în situaţia anterioară.
S-a luat act că reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel intimata Casa Judeţeană de Pensii Mehedinţi,
criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivare a arătat că instanţa de fond a considerat în mod greşit că, conţinutul anexei la
raportul Curţii de Conturi depusă de pârâtă, în urma controlului, este insuficient de explicit în
privinţa venitului brut realizat de reclamanta în anul 2012 de 19.657 lei, motivând ca instanţa nu are
posibilitatea cunoaşterii din oficiu a datelor privind venitul brut realizat.
Instanţa de fond nu si-a exercitat rolul activ în soluţionarea corectă a cauzei, în sensul că a
refuzat solicitările pârâtei repetate, aflate la dosar de a se întocmi o adresa către Administraţia
Generala a Finanţelor Publice Mehedinţi pentru ca aceasta să confirme venitul brut realizat de
reclamanta în anul 2012.
De asemenea, anexa la Raportul Curţii de Conturi făcea referire la suma de 19.657 lei, iar
dacă instanţa a considerat insuficientă aceasta probă, tot instanţa era îndrituită să accepte cererea de
a solicita datele necesare de la Direcţia de Finanţe.
Ca atare, judecătorul cauzei nu a intrat în cercetarea fondului, ci a admis acţiunea
reclamantei pentru motivul că pârâta nu ar fi dovedit temeinicia deciziei contestate, în sensul că nu
a dovedit că reclamanta, în anul 2012, a realizat un venit brut de 19.657 lei, prevederile legale ale
art.114 alin. lit.b) din Legea nr.263/2010, interzicând cumulul pensiei anticipate cu un venit brut ce
depăşeşte 4 salarii medii brute/economie.
De reţinut este faptul ca adresa nr.74341/03.12.2014 emisă de Administraţia Judeţeană de
Finanţe Publice Mehedinţi a fost obţinută de pârâtă după pronunţarea sentinţei, iar in situaţia în care
l-ar fi depus în timpul judecării cauzei este evident că soluţia ar fi fost aceea de respingere a acţiunii
A considerat ca anexa Curţii de Conturi cu venitul brut realizat este suficientă deoarece
conţinea numele şi prenumele reclamantei, C.N.P.-ul şi venitul brut realizat, ori Curtea de Contur
obţinuse aceste date în format electronic tot de la Administraţia de Finanţe Publice Mehedinţi, astfel
că a făcut demersul în acesta sens la instituţia abilitată pentru a demonstra temeinicia susţinerilor şi
implicit a deciziei de debit.
În alte dosare identice judecătorii fondului au admis cererile pârâtei de a solicita de către
instanţe la Direcţia de Finanţe Publice venitul brut realizat de reclamanţi, iar în aceste dosare au fost
respinse acţiunile vizând spete absolut identice.
În concluzie, având în vedere înscrisul nou doveditor depus, care este suficient de explicit în
ce priveşte venitul brut realizat în anul 2012, a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea în tot a
sentinţei apelate ca netemeinică şi nelegală, iar pe fond respingerea acţiunii, decizia de debit
nr.151853/28.04.2014 fiind legală şi temeinică.
Prin întâmpinare, intimata contestatoare P. E., a solicitat respingerea apelului şi menţinerea
sentinţei ca fiind legală şi temeinică, în condiţiile în care venitul brut realizat în anul 2012 a fost de
2269 lei, iar actele invocate de apelantă în motivarea apelului nu pot determina o altă soluţie decât
cea pronunţată.
Apelul este nefondat.
Curtea, analizând sentinţa prin prisma criticilor invocate, a apărărilor formulate, a
dispoziţiilor legale relevante şi a art.479 alin.(1), teza a II-a Cod Procedură Civilă, constată că nu
subzistă nici motive de ordine publică şi nici alte motive care să poată duce la schimbarea sau
anularea acesteia.
Astfel, nu sunt întemeiate criticile apelantei cu privire la neexercitarea rolului activ de către
instanţă, în sensul că nu a solicitat relaţii de la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi, în
condiţiile în care prin încheierea din 31.10.2014 (fila 39 dosar fond) a arătat motivele pentru care a
respins această solicitare, apreciind justificat că intimata are obligaţia de a înainta documentele în
baza cărora a fost emisă decizia de dare în debit a contestatoarei.
241
 Nu se poate reţine că instanţa nu şi-a exercitat aceste obligaţii impuse de lege, chiar dacă
rolul judecătorului în aflarea adevărului este reglementat de dispoziţiile art. 22 Cod Procedură
Civilă.
Potrivit acestora: (1)‖Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt
aplicabile. (2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni
orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă
a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de
fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte
explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept,
chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe
care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se
împotrivesc‖.
De aceea, nu se poate reţine că sunt întemeiate nici criticile privind necercetarea fondului
cauzei, în condiţiile în care hotărârea cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază
soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat
cererile părţilor, aşa cum prevede art.425 Cod Procedură Civilă.
Nici restul criticilor nu sunt întemeiate, întrucât nu se poate acorda relevanţă juridică
cuvenită înscrisului nou doveditor invocat de apelantă (adresa nr.74341/03.12.2014 emisă de
Administraţia Judeţeană de Finanţe Publice Mehedinţi) din care a rezultat realizarea în anul 2012 a
(fila 5 dosar apel) unui venit brut de 19657 lei, în condiţiile în care aceeaşi instituţie emitentă (filele
41-42 şi 47-51 dosar apel) a comunicat că venitul brut realizat de intimata contestatoare P.E., a fost
în anul 2012 de 2296 lei, conform declaraţiei rectificative.
Este adevărat că în ultimul răspuns se face trimitere atât la declaraţia iniţială
nr.7655923/28.02.2013, prin care a fost declarat un venit brut în cuantum de 19657 lei, cât şi la
declaraţia rectificativă nr.10250906/15.05.2014 prin care a fost declarat venitul brut real de 2296
lei, dar în raport de toate înscrisurile doveditoare aflate la dosar se constată că venitul brut real a
fost cel de 2296 lei, situaţie în care eronat s-a dispus darea în debit a intimatei contestatoare.
Potrivit dispoziţiilor art.86 şi 88 şi ale art.90 din Codul de procedură fiscală, republicat,
erorile constatate după depunerea unei declaraţii fiscale la organul fiscal pot fi corectate de către
contribuabil numai în perioada în care obligaţiile stabilite se află sub rezerva verificării ulterioare,
adică nu a făcut obiectul unei inspecţii fiscale sau se află în perioada de prescripţie.
De asemenea, decizia de impunere sub rezerva verificării ulterioare poate fi desfiinţată sau
modificată, din iniţiativa organului fiscal sau la solicitarea contribuabilului pe baza constatării
organului fiscal competent (art.90 alin.(2) Codul de procedură fiscală, republicat).
În speţă, contestatoarea în calitatea sa de contribuabil a contestat în termen legal decizia din
28.04.2014 privind recuperarea sumelor încasate necuvenit cu titlu de prestaţii de asigurări sociale
(fila 6 dosar fond) în condiţiile legale amintite, astfel că în mod corect este argumentată soluţia
instanţei pe aspectul că ulterior a fost emisă o nouă decizie cu acelaşi număr şi dată, potrivit căreia
suma încasată necuvenit pentru anul 2012 este de 84 lei (fila 25 dosar fond).
Cu privire la jurisprudenţa menţionată de apelantă, se reţine că situaţia intimatei
contestatoare nu este similară cu cea a persoanelor din acele cauze, astfel că sentinţa criticată se va
păstra ca fiind legală şi temeinică.
Hotărârile invocate ca practică judiciară, reprezintă hotărâri judecătoreşti de speţă, neavând
caracter obligatoriu pentru modul de soluţionare a altor speţe, întrucât, în sistemul de drept român,
practica judiciară nu este izvor de drept, precum în sistemul anglo-saxon, respectiv cel al common
law.
Singurele excepţii când precedentul judiciar capătă statutul de izvor de drept, fiind
obligatoriu pentru instanţele de judecată, sunt cele reprezentate de deciziile date de către Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie (I.C.C.J.) în materia „recursului în interesul legii‖ potrivit art.517
alin.(4) Cod Procedură Civilă, (cale extraordinară de atac prin care se urmăreşte asigurarea
interpretării şi aplicării unitare a legilor pe întreg teritoriul ţării) şi deciziile Curţii Constituţionale
242
 prin care se constată neconstituţionalitatea: unui text de lege, a unei legi în ansamblul ei, a unei
ordonanţe ori a regulamentelor Parlamentului.
Cum, în cauză, hotărârea amintită nu face parte din cele două categorii de excepţii,
susţinerea apelantei privind efectele acestora (art.429-435 Cod Procedură Civilă ―efectele hotărârii
judecătoreşti‖) va fi înlăturată ca fiind nefondată.
Aşadar, în temeiul art. 480 Cod Procedură Civilă apelul se priveşte ca nefondat şi se
respinge, fiind păstrată sentinţa ca legală şi temeinică. (Decizia nr. 2711/08 Iunie 2015 - Secţia I
civilă, rezumat judecător Marian Lungu)

243
PROCEDURA INSOLVENŢEI

LITIGII CU PROFESIONIŞTI

PROCEDURĂ CIVILĂ

244
 PROCEDURA INSOLVENŢEI

1. Creditor garantat. Contestaţie plan de distribuire. Interpretarea art.121 şi art.123

din Legea nr. 85/2006

Art. 121 alin. 2 stabileşte regula conform căruia partea din creanţa garantată ce nu este
acoperită din vânzarea bunurilor supuse garanţiei se converteşte în creanţă chirografară, cu
drepturile conferite de această nouă calitate. Această regulă se menţine şi în situaţia reglementată
de art. 121 alin. 3, care este subsecvent art.121 alin. 2 şi nu derogă de la acesta, respectiv în cazul
în care se fac distribuiri de sume obţinute în cadrul procedurii înainte de vânzarea bunurilor care
au fost constituite ca garanţii în favoarea unui anumit creditor, acesta din urmă poate participa la
distribuire, dar în calitate de creditor chirografar. Această concluzie logică rezultă din
interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale, care impun un regim juridic unitar pentru creanţele
garantate, independent de momentul vânzării bunurilor asupra cărora au fost instituite garanţiile
(adică anterior sau ulterior distribuirii de sume provenite din vânzarea altor bunuri). În cazul
participării la acest gen de distribuţii, sumele primite de creditorul garantat vor fi luate în calcul în
momentul vânzării bunurilor care s-au constituit ca garanţie a creanţei sale. Suma primită la
distribuirea precedentă este considerată doar ca un avans asupra plăţii cuvenite creditorului din
preţul bunului constituit ca garanţie a creanţei sale şi numai pentru motivul că acest bun s-a vândut
abia ulterior celeilalte distribuiri.

Prin sentinţa nr. 1176 din 30.09.2014 pronunţată de Tribunalul Gorj - Secţia a II-a Civilă în
dosarul nr. 2987/95/2010/A1.10, s-a respins contestaţia formulată de creditoarea BCC SA prin
Sucursala Tg-Jiu, împotriva planului de distribuire a sumelor nr. 5 din 15.07.2014, în contradictoriu
cu intimatul CC IPURL lichidator judiciar al debitoarei SC TS SA.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că prin raportul asupra fondurilor
rectificat, lichidatorul judiciar a arătat că, în cadrul procedurii, au fost valorificate o parte din
bunurile debitoarei fiind încasată suma de 1.139.427,88 lei din care s-au efectuat plăţi în valoare de
867.765,57 lei, în contul bancar de lichidare deschis la BT SA Sucursala Tg-Jiu aflându-se la
9.01.2014 un disponibil de 1.111.150,26 lei.
Prin raportul de activitate s-a arătat că în conformitate cu aprobarea adunării creditorilor a
continuat organizarea de licitaţii pentru vânzarea bunurilor din averea debitoarei, a bunurilor
imobile situate în loc. Băleşti şi bunurilor mobile.
Bunurile mobile, ambarcaţiune agrement cu motor tip Alpha Super au fost oferite periodic la
licitaţie săptămânală, la cel mai bun preţ oferit, în cele două etape aprobate însă, până în prezent nu
s-a prezentat nici un cumpărător iar autoturismul Daewoo Matiz a fost adjudecat la licitaţia din
31.07.2014 de către UC, fiind plătit preţul integral de 2678,40 lei inclusiv TVA.
Pentru bunul Mercedes Benz CLS500 oferit la licitaţie la preţul de 8500 Euro exclusiv TVA,
nu s-a prezentat nici un cumpărător, continuându-se organizarea de licitaţii şi pentru celelalte bunuri
mobile din averea debitoarei, fiind primită o ofertă de preţ de 8000 Euro inclusiv TVA, ofertă ce va
fi discutată în adunarea creditorilor.
Au fost continuate licitaţiile pentru celelalte bunuri mobile din averea debitoarei, la cel mai
bun preţ oferit, în două etape, au fost continuate demersurile legale pentru recuperarea creanţelor
din averea debitorului conform anexei 6 la raport în care este prezentată situaţia detaliată a stadiului
dosarelor.
Contestatoarea BCC SA a formulat contestaţie la data de 29.07.2014 împotriva planului de
distribuire a sumelor nr. 5, anexat raportului asupra fondurilor nr. 2707 depus de lichidatorul
judiciar la 15.07.2014, arătând că în mod nelegal nu a fost trecută cu nicio sumă în acest plan de
distribuire.

245
 Raportul asupra vânzării nr.2707 din 14.07.2014 şi planul de distribuire nr. 5 au fost
publicate în BPI nr. 13293/15.07.2014 dar acestea au fost rectificate prin raportul şi planul
nr.3284/4.09.2014, depuse la dosar la 5.09.2014, întrucât executorul judecătoresc nu a virat în
contul debitoarei întreaga sumă de 1.520.112,39 lei, propusă prin raportul iniţial a fi distribuită
creditorilor, sumă ce provenea din executarea silită a unei sentinţe împotriva debitorului CLP.
Sumele virate de executorul judecătoresc au fost de 720.000 lei şi 78.000 lei, astfel că
lichidatorul judiciar s-a văzut nevoit să rectifice şi planul de distribuire, în care a fost distribuită
suma de 798.000 lei ce a fost efectiv încasată, raportul şi planul rectificate fiind publicate în BPI nr.
15701/5.09.2014.
În raportul nr.3284/4.09.2014, depus la dosar la data de 5.09.2014, lichidatorul judiciar a
arătat că până la data de 2.09.2014, a fost obţinută din lichidare suma de 1.139.427,88 lei, cu TVA,
fără TVA, suma de 1.132.606,31 lei, fiind prezentată în amănunt situaţia bunurilor vândute şi a
creanţelor încasate, a cheltuielilor efectuate, a sumelor distribuite anterior.
1. În planul de distribuire rectificat se menţionează că suma disponibilă pentru distribuţie
este de 1.111.284, 05 lei, din care, se atribuie conform art. 123 pct. 1, suma de 141.409,85 lei,
respectiv pentru onorariu lichidator 140.443,18 lei şi taxe locale 966, 67 lei.
2. Pentru fondul de lichidare s-a distribuit suma de 18.036,13 lei, respectiv cei 2%.
3. Pentru rezervă, a fost constituită suma de 50.000 lei.
4. Apoi, pentru creditori, suma distribuită celor cu creanţe garantate, a fost de 8431,73 lei,
conform art.121, distribuită creditorului AJFP Gorj, cheltuielile legate direct de vânzarea
autoturismului Mercedes sunt de 2248,27 lei.
5. Prin acest plan, suma distribuită creditorilor cu creanţe prioritare a fost de 749.036,29 lei,
conform art.123 pct.3.
6. Pentru creditorii care deţin creanţe bugetare, s-a distribuit suma de 144.370,05 lei,
conform art. 123, pct.4.
Acest nou plan de distribuire rectificat a prevăzut sume pentru creanţe de rang superior
celor deţinute de contestatoare, adică creanţe prevăzute de art. 123 pct. 1, 3, 4, din Legea 85/2006.
La distribuirea sumelor obţinute în urma lichidării bunurilor şi încasării creanţelor
debitorului, lichidatorul judiciar trebuie să aibă în vedere atât dispozițiile art. 121, cât şi dispozițiile
art. 123 din Legea nr. 85/2006, în speţă, lichidatorul judiciar a respectat aceste dispoziţii legale.
Astfel, potrivit art. 121 alin. 1 şi 2, „ (1) Fondurile obţinute din vânzarea bunurilor din
averea debitorului, grevate, în favoarea creditorului, de ipoteci, gajuri sau alte garanţii reale
mobiliare ori drepturi de retenţie de orice fel, vor fi distribuite în următoarea ordine:
1. taxe, timbre şi orice alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv
cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea acestor bunuri, precum şi plata
remuneraţiilor persoanelor angajate în condiţiile art. 10, art. 19 alin. (2), art. 23 şi 24;
11. creanţele creditorilor garantaţi născute în timpul procedurii de insolvenţă după
confirmarea planului de reorganizare, ca parte componentă a acestui plan. Aceste creanţe cuprind
capitalul, dobânzile, majorările şi penalităţile de orice fel;
2. creanţele creditorilor garantaţi, cuprinzând tot capitalul, dobânzile, majorările şi
penalităţile de orice fel, precum şi cheltuielile, pentru creanţele născute înainte de deschiderea
procedurii.
Acest articol reglementează ordinea distribuirii sumelor obţinute din lichidarea unui bun
afectat de garanţii mobiliare sau imobiliare.
(2) În cazul în care sumele realizate din vânzarea acestor bunuri ar fi insuficiente pentru
plata în întregime a respectivelor creanţe garantate, creditorii vor avea, pentru diferenţă, creanţe
chirografare care vor veni în concurs cu cele cuprinse în categoria corespunzătoare, potrivit naturii
lor, prevăzute la art. 123, şi vor fi supuse dispoziţiilor art. 41. Dacă după plata sumelor prevăzute la
alin. (1) rezultă o diferenţă în plus, aceasta va fi depusă, prin grija lichidatorului, în contul averii
debitorului‖.

246
 Ordinea generală de distribuire este prevăzută de art.123, conform căruia, „Creanţele vor fi
plătite, în cazul falimentului, în următoarea ordine:1. taxele, timbrele sau orice alte cheltuieli
aferente procedurii instituite prin prezenta lege, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi
administrarea bunurilor din averea debitorului, precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate
în condiţiile art. 10, art. 19 alin. (2), art. 23, 24 şi ale art. 98 alin. (3), sub rezerva celor prevăzute la
art. 102 alin. (4); 2. creanţele izvorâte din raportul de muncă; 3. creanţele reprezentând creditele, cu
dobânzile şi cheltuielile aferente, acordate după deschiderea procedurii, precum şi creanţele
rezultând din continuarea activităţii debitorului după deschiderea procedurii; 4. creanţele bugetare;
5. creanţele reprezentând sumele datorate de către debitor unor terţi, în baza unor obligaţii de
întreţinere, alocaţii pentru minori sau de plată a unor sume periodice destinate asigurării mijloacelor
de existenţă; 6. creanţele reprezentând sumele stabilite de judecătorul-sindic pentru întreţinerea
debitorului şi a familiei sale, dacă acesta este persoană fizică; 7. creanţele reprezentând credite
bancare, cu cheltuielile şi dobânzile aferente, cele rezultate din livrări de produse, prestări de
servicii sau alte lucrări, precum şi din chirii; 8. alte creanţe chirografare; 9. creanţele subordonate,
în următoarea ordine de preferinţă: a) credinţele acordate persoanei juridice debitoare de către un
asociat sau acţionar deţinând cel puţin 10% din capitalul social, respectiv din drepturile de vot în
adunarea generală a asociaţilor, ori, după caz, de către un membru al grupului de interes economic;
b) creanţele izvorând din acte cu titlu gratuit.‖
Din cuprinsul acestui articol rezultă că înaintea creanţelor ce reprezintă credite bancare se
achită cheltuielile de procedură, creanţele salariale, creanţele născute după deschiderea procedurii,
creanţele rezultând din obligaţii de întreţinere şi abia apoi, la pct. 7, cele rezultând din credite
bancare.
Dispoziţiile art.121 alin.3 potrivit cărora, „un creditor cu creanţă garantată este îndreptăţit să
participe la orice distribuire de sumă făcută înaintea vânzării bunului supus garanţiei lui. Sumele
primite din acest fel de distribuiri vor fi scăzute din cele pe care creditorul ar fi îndreptăţit să le
primească ulterior din preţul obţinut prin vânzarea bunului supus garanţiei sale, dacă aceasta este
necesară pentru a împiedica un astfel de creditor să primească mai mult decât ar fi primit dacă bunul
supus garanţiei sale ar fi fost vândut anterior distribuirii.‖, se aplică coroborate cu art. 123 şi nu
independent de acesta, sau cu încălcarea lui.
Un creditor cu creanţă garantată este îndreptăţit să participe la aceste distribuiri dar, cu
respectarea regimului juridic al creanţei pe care o deţine faţă de averea debitorului, cu respectarea
rangului tuturor creanţelor superioare deţinute de alţi creditori.
Împotriva sentinţei a declarat recurs creditoarea BCC SA prin SUCURSALA TG.JIU,
solicitând admiterea recursului şi pe cale de consecinţă, modificarea sentinţei, în sensul refacerii
„Planului de distribuire‖ nr.5 publicat în BPI nr.13293/15.07.2014, în conformitate cu prevederile
art.121 alin.1 şi 3 din Legea nr.85/2006 şi distribuirea către BCC SA a sumelor cuvenite, prin
raportare la ponderea creanţei deţinute de instituţie, iar în subsidiar, casarea sentinţei şi trimiterea
cauzei spre rejudecare primei instanţe.
În motivare, a arătat că dispoziţiile art.121 alin.3 din Legea insolvenţei trebuie aplicate
independent, şi nu coroborate cu art.123, cum a reţinut prima instanţă. Consideră că textul art.121 se
coroborează cu dispoziţiile art.123 doar în cazul expres prevăzut de art.121 alin.2, doar atunci când,
ulterior valorificării tuturor bunurilor asupra cărora sunt constituite gajuri, ipoteci, creditorii
garantaţi nu sunt pe deplin îndestulaţi.
Această împrejurare rezultă chiar din formularea textului de lege ‖sumele realizate din
vânzarea acestor bunuri‖şi denotă faptul că textul se aplică ulterior vânzării integrale a bunurilor
grevate de garanţii, în continuare, textul de lege precizând că doar ulterior vânzării bunurilor,
creditorii garantaţi vor avea creanţe chirografare „care vor veni în concurs cu cele cuprinse în
categoria corespunzătoare, potrivit naturii lor, prevăzute la art.123‖.
Mai arată că în cazul în care mai sunt de valorificat bunuri grevate de sarcini, dispoziţiile
art.121 alin.2 nu sunt incidente şi, prin urmare, nu este incidentă nici coroborarea dispoziţiilor
art.121 cu cele ale art.123, aşa cum este prevăzut în textul alin.2.
247
 În opinia recurentei, ideea independenţei art.121, alin.3 rezultă şi din textul : „Sumele
primite din acest fel de distribuiri vor fi scăzute din cele pe care creditorul ar fi îndreptăţit să le
primească ulterior din preţul obţinut prin vânzarea bunului supus garanţiei sale‖. Interpretând aceste
norme, rezultă că, dacă la data întocmirii planului de distribuire, mai sunt de valorificat bunuri
grevate de sarcini, devin aplicabile dispoziţiile alin.3, iar nu ale alin.2.
Recurenta susţine că textul alin.2 face trimitere expresă la art.123, în timp ce în textul alin.3
nu este inserată o asemenea menţiune, ceea ce justifică aplicabilitatea art.121 alin.3, independent de
art.123 din Legea nr.85/2006.
Având în vedere faptul că în patrimoniul societăţii debitoare mai sunt de valorificat o serie
de bunuri afectate de sarcini constituite în favoarea instituţiei, recurenta apreciază că în cauză sunt
incidente dispoziţiile art.121 alin.3 din legea insolvenţei, dispoziţii care prevăd faptul că „un
creditor cu creanţa garantată este îndreptăţit să participe la orice distribuire de sume făcute înaintea
vânzării bunului supus garanţiei lui‖, independent de aplicarea textului art.123 din Legea
nr.85/2006. În patrimoniul debitoarei mai sunt de valorificat, dintre garanţiile constituite în favoarea
Băncii : autoturism Mercedes Benz şi terenuri arabile în suprafaţă de 591,38 mp, 8547,41 mp, 480
mp, 4.320 mp, 720 mp şi 6.300 mp.
În concluzie, recurenta apreciază că acţiunea sa este admisibilă, astfel că se impune
refacerea planului de distribuire nr.5.
În drept, şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art.121,122 şi 127 din Legea nr.85/2006,
art.304 alin.9 din Cod procedură civilă.
Intimatul CC IPURL pentru debitoarea SC TS SA a solicitat respingerea recursului ca
nefondat, arătând că recurenta interpretează eronat prevederile alin.2 al art.121, susţinând că aceste
prevederi s-ar aplica doar atunci când ulterior valorificării tuturor bunurilor în garanţie nu ar fi pe
deplin îndestulate creanţele garantate, şi nu pentru distribuţiile de sume efectuate anterior vânzării
bunurilor în garanţie.
Potrivit naturii sale, creanţa deţinută de creditor este o creanţă chirografară prevăzută de
art.123 pct.7 din Legea nr.85/2006: „creanţele reprezentând credite bancare, cu cheltuielile şi
dobânzile aferente, cele rezultate din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări, precum
şi din chirii‖.
Art.121 alin.2 şi 3 din Legea nr.85/2006, prevede că un creditor cu creanţă garantată este
îndreptăţit să participe la orice distribuire de sume făcută înaintea vânzării bunului supus garanţiei
lui, dar ţinând cont de natura creanţei pe care o deţine, în speţa de faţă creanţă chirografară
prevăzută de art.123, pct.7 din lege.
A nu ţine cont de natura creanţei deţinută de recurenta contestatoare, ar însemna că înainte
de vânzarea bunului supus garanţiei, creditoarea BCC SA ar trebui să participe la orice distribuţie şi
să intre în concurs cu creditorii deţinând creanţe de orice natură.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 115-118 Cod procedură civilă, art. 121, art.123 din
Legea nr. 85/2006.
Recursul a fost apreciat ca nefondat pentru următoarele considerente:
Recurenta îşi întemeiază criticile privind hotărârea instanţei de fond pe dispozițiile art. 304
pct.9 Cod procedură civilă conform căruia „modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în
următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate: 9. când hotărârea pronunţată este lipsită
de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii‖, susţinând în esenţă că
dispoziţiile art.121 alin.3 din Legea insolvenţei trebuie aplicate independent, şi nu coroborate cu
cele ale art.123, cum a reţinut prima instanţă, adică textul se aplică ulterior vânzării integrale a
bunurilor grevate de garanţii, moment din care creditorii garantaţi vor avea creanţe chirografare
„care vor veni în concurs cu cele cuprinse în categoria corespunzătoare, potrivit naturii lor,
prevăzute la art.123‖. În cazul în care mai sunt de valorificat bunuri grevate de sarcini, dispozițiile
art. 121 alin 2 nu sunt incidente şi prin urmare nu este incidentă nici coroborarea dispoziţiilor art.
121 cu cele ale art. 123.
Curtea a reţinut criticile ca neîntemeiate.
248
 O hotărâre este lipsită de temei legal atunci când, din modul cum este redactată, nu se poate
determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, lipsa de temei legal netrebuind a fi însă
confundată cu violarea legii sau nemotivarea. Lipsa de bază legală a hotărârii înseamnă absenţa unei
norme juridice care să poată constitui premisa majoră a silogismului judiciar faţă de soluţia dată. Cu
alte cuvinte, pentru ca această susţinere să fie întemeiată trebuie a se constata, pe de o parte, că
hotărârea nu este motivată în drept (dacă ea este motivată, dar greşit, atunci viciul constă în violarea
legii, cu nuanţele ei - greşita interpretare sau aplicare a legii), iar pe de altă parte, că nu există în
legislaţia în vigoare o normă juridică aplicabilă ca premisă majoră pentru concluzia la care s-a ajuns
în cauză.
În cauză prima instanţă a motivat în drept hotărârea pronunţată, respectiv a indicat normele
juridice în baza cărora şi-a fundamentat silogismul judiciar prin care a justificat soluţia pronunţată,
astfel că hotărârea nu este lipsită de temei legal.
În ceea ce priveşte încălcarea sau aplicarea greşită a legii, adică nesocotirea de regulă a unei
norme de drept substanţial ori interpretarea eronată a normei juridice aplicabile, pot exista două
ipoteze: a) Pentru a fi în prezenţa primei ipoteze trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii:
legea pretins încălcată să existe şi să fie în vigoare la momentul judecăţii; să existe o contradicţie
între considerentele şi dispozitivul hotărârii; viciul să se afle în dispozitivul hotărârii, care
contravine exigenţelor legii stabilite corect în considerente. În cauză nu sunt întrunite aceste
condiţii, adică dispozitivul hotărârii nu contravine exigenţelor legii stabilite corect în considerente.
b) Pentru a fi în prezenţa celei de-a doua ipoteze, trebuie ca instanţa, recurgând la textele de lege
aplicabile litigiului, să le fi dat o greşită interpretare sau faptele reţinute să fi fost greşit calificate, în
raport cu exigenţele textelor de lege.
În cauză Curtea a constatat că, în mod corect judecătorul sindic a făcut aplicarea dispozițiilor
art. 121 coroborat cu cele ale 123 din Legea nr. 85/2006 M. Astfel, aşa cum a reţinut şi prima
instanţă, în temeiul dispozițiilor art. 122 din Legea nr. 85/2006 M, prin Planul de distribuire nr.
5/15.07.2014 rectificat în 05.09.2014 lichidatorul judiciar a făcut o distribuire parţială a sumelor
obţinute din lichidare, cu luarea în considerare a ordinii legale de distribuire prevăzută de art. 123
din Legea nr. 85/2006 M.
Articolul 121 din Legea nr. 85/2006 M reglementează modul de distribuire a sumelor
obţinute din lichidarea bunurilor mobile şi imobile asupra cărora creditorii au constituite gajuri,
ipoteci, alte garanţii reale mobiliare sau drepturi de retenţie. Din economia textului de lege rezultă
că creditorii cu garanţii reale asupra bunurilor din averea debitorului sunt favorizaţi, deoarece sunt
plătiţi cu prioritate din preţul vânzării bunurilor constituite ca garanţii reale în favoarea lor.
Astfel, conform prevederilor art. 121 pct.1, din sumele rezultate ca urmare a vânzării
bunurilor imobile ipotecate şi a bunurilor constituite ca garanţii reale mobiliare, vor fi acoperite,
mai întâi, cheltuielile aferente vânzării acelor bunuri, inclusiv cheltuielile necesare conservării şi
administrării bunurilor şi retribuţiile persoanelor angajate. Sumele rămase vor fi destinate stingerii
creanţelor cu garanţii reale asupra bunurilor vândute. Mai întâi se vor stinge creanţele reprezentând
dobânzi, majorări, penalităţi şi cheltuieli şi apoi se vor stinge creanţele reprezentând capital (art.
121 alin 1 pct.2). Rezultatul efectuării plăţilor către creditorii cu garanţii reale asupra bunurilor
vândute poate fi concretizat deci în trei ipoteze: a) acoperirea exactă şi stingerea integrală a
creanţelor garantate; b) stingerea numai parţială a creanţelor garantate; c) stingerea totală a creanţei
garantate şi degajarea unui excedent de fonduri. În practică, probleme prezintă numai ultimele două
ipoteze, reglementate de dispozițiile art. 121 alin.2 din Legea nr. 85/2006 M care stabileşte regula
conform căreia partea din creanţele cu garanţii reale rămasă nestinsă din preţul vânzării bunurilor
constituite ca garanţie va avea regimul juridic de creanţă chirografară. Această creanţă
chirografară va concura cu celelalte creanţe chirografare, potrivit naturii sale şi conform
dispozițiilor art. 123 şi va fi supusă dispozițiilor art. 41 în sensul că nu va mai produce dobânzi sau
alte majorări. Dacă se sting integral creanţele cu garanţii reale asupra bunurilor vândute şi rezultă o
diferenţă în plus, fondurile excedentare vor fi consemnate de lichidator în contul prevăzut la art. 4
alin 2 din Legea nr. 85/2006 M.
249
 Prin urmare, art. 121 alin. 2 stabileşte regula conform căruia partea din creanţa garantată ce
nu este acoperită din vânzarea bunurilor supuse garanţiei se converteşte în creanţă chirografară, cu
drepturile conferite de această nouă calitate. Această regulă se menţine şi în situaţia reglementată de
art. 121 alin 3, care este subsecvent art.121 alin 2 şi nu derogă de la acesta, respectiv în cazul în care
se fac distribuiri de sume obţinute în cadrul procedurii înainte de vânzarea bunurilor care au fost
constituite ca garanţii în favoarea unui anumit creditor, acesta din urmă putând participa la
distribuire dar în calitate de creditor chirografar. Această concluzie logică rezultă din interpretarea
sistematică a dispoziţiilor legale sus citate, care impun un regim juridic unitar pentru creanţele
garantate, independent de momentul vânzării bunurilor asupra cărora au fost instituite garanţiile
(adică anterior sau ulterior distribuirii de sume provenite din vânzarea altor bunuri). În cazul
participării la acest gen de distribuţii, sumele primite de creditorul garantat vor fi luate în calcul în
momentul vânzării bunurilor care s-au constituit ca garanţie a creanţei sale. Conform dispozițiilor
art. 121 alin 3 fraza finală, acest creditor nu va putea primi, în total, ţinând seama şi de ceea ce a
primit anterior, mai mult decât preţul obţinut din vânzarea bunului constituit ca garanţie a creanţei
sale. Aşadar suma primită la distribuirea precedentă este considerată doar ca un avans asupra plăţii
cuvenite creditorului din preţul bunului constituit ca garanţie a creanţei sale şi numai pentru motivul
că acest bun s-a vândut abia ulterior celeilalte distribuiri.
În cauză, sumele distribuite prin Planul de distribuire nr. 5/15.07.2014 rectificat în
05.09.2014 au provenit din valorificarea unor bunuri şi drepturi asupra cărora recurenta nu avea
instituită vreo garanţie, anterior valorificării bunurilor garantate în favoarea acesteia (autoturism
Mercedes Benz şi terenuri arabile în suprafaţă de 591,38 mp, 8547,41 mp, 480 mp, 4.320 mp, 720
mp şi 6.300 mp), astfel că în mod corect lichidatorul judiciar a făcut o distribuire parţială a sumelor
obţinute din lichidare, cu luarea în considerare a ordinii legale de distribuire prevăzută de art.123
din Legea nr. 85/2006 M şi a dispozițiilor art. 125 alin 1 din Legea nr. 85/2006 M.
În raport de cele de mai sus Curtea a constatat că motivele invocate de recurentă privind
aplicarea greşită a legii de către prima instanţă sunt neîntemeiate, sentinţa nr. 1176/30.09.2014 fiind
temeinică şi legală, astfel că în temeiul dispozițiilor art. 312 alin 1 Cod procedură civilă recursul
acesteia a fost respins ca nefondat. (Decizia nr. 4/14 ianuarie 2015- Secția a II-a civilă, rezumat
judecător Popescu Constantin)

2. Confirmare plan de reorganizare. „Tăcerea” creditorilor. Efecte „tăcerea”

creditorilor – adică neexprimarea voturilor (personal/prin reprezentare sau prin
corespondenţă) în adunarea creditorilor – nu echivalează cu „acceptarea” planului de
reorganizare de către aceştia

Pot exista două categorii de creditori din punct de vedere al votului: a. creditori care
votează efectiv planul şi în raport de votul exprimat aceştia acceptă sau nu planul; b. creditori care
nu votează efectiv (sau dacă votează votul nu este luat în considerare) aceştia fiind consideraţi că
acceptă planul prin efectul legii, dacă creanţele lor sunt creanţe nedefavorizate – adică acele
creanţe care vor fi plătite integral în termen de 30 de zile de la confirmarea planului ori în
conformitate cu contractele de credit sau de leasing din care rezultă.. Sintagma “acceptarea”
vizează situaţia rezultată în urma exprimării votului (iar nu în situaţia neexprimării), iar sintagma
„sunt socotite că acceptă planul ” vizează situaţia în care anumiţi creditori (respectiv cei cu
creanţe nedefavorizate) sunt socotiţi că acceptă planul prin efectul legii, adică indiferent de votul
exprimat/neexprimat.

Prin Sentinţa nr.816/16 iulie 2014 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi – Secţia a II-a
Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr.9330/101/2013/a1, s-a respins cererea
de confirmare a planului de reorganizare a activităţii debitorului SC BM SRL şi s-a stabilit termen
de judecată la 12.09.2014.

250
 Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a constatat că prin Încheierea din Camera de
Consiliu din data de 11.10.2013 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în dosarul nr.9330/101/2013,
s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitorului SC BM SRL, fiind desemnaţi
administratori judiciari Cabinet Individual de Practician în Insolvenţă NN, Cabinet Individual de
Practician în Insolvenţă IR.
Potrivit art.101(1) din Legea nr.85/2006 planul va fi confirmat dacă vor fi îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii:
A. cel puţin jumătate plus una dintre categoriile de creanţe menţionate în programul de
plăţi, dintre cele menţionate la art. 100 alin. (3), acceptă sau sunt socotite că acceptă planul, cu
condiţia ca minimum una dintre categoriile defavorizate să accepte planul;
B. în cazul în care sunt doar două categorii, planul se consideră acceptat în cazul în care
categoria cu valoarea totală cea mai mare a creanţelor a acceptat planul;
C. fiecare categorie defavorizată de creanţe care a respins planul va fi supusă unui tratament
corect şi echitabil prin plan;
D. vor fi considerate creanţe nedefavorizate şi vor fi considerate că au acceptat planul
creanţele ce se vor achita integral în termen de 30 de zile de la confirmarea planului ori în
conformitate cu contractele de credit sau leasing din care rezultă;
E. planul respectă prevederile art. 95.
Potrivit art. 94 alin. 1 lit. a din Legea nr. 85/2006, următoarele categorii de persoane vor
putea propune un plan de reorganizare în condiţiile de mai jos:
a) debitorul, cu aprobarea adunării generale a acţionarilor/asociaţilor, în termen de 30 de
zile de la afişarea tabelului definitiv de creanţe, cu condiţia formulării, potrivit art. 28, a intenţiei de
reorganizare, dacă procedura a fost declanşată de acesta, şi potrivit art. 33 alin. (6), în cazul în care
procedura a fost deschisă ca urmare a cererii unuia sau a mai multor creditori.
Art. 95 din Legea nr. 85/2006 prevede informaţiile pe care trebuie să le conţină planul de
reorganizare.
S-a constatat că planul de reorganizare a activităţii debitorului a fost depus de debitor care
este persoană îndreptăţită să depună plan de reorganizare conform art. 94 alin. 1 lit. a din Legea nr.
85/2006 şi că planul de reorganizare propus de debitor, din punct de vedere formal, îndeplineşte
condiţiile legale.
S-a mai reţinut că reprezentanţii creditorilor nu au participat la Adunările creditorilor,
pasivitatea acestora aducând consecinţe negative cu privire la derularea procedurii insolvenţei,
motiv pentru care s-a solicitat de către instanţă punctul de vedere al acestor creditori cu privire la
planul de reorganizare propus de debitoare, niciunul dintre creditori nefiind de acord cu planul de
reorganizare.
Astfel fiind, s-a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 101
din legea nr. 85/2006, în sensul că toţi creditorii nu au acceptat planul de reorganizare, în acest caz
nefiind posibilă confirmarea planului de reorganizare.
Împotriva sentinţei a declarat recurs debitoarea SC BM SRL prin administrator EM,
solicitând admiterea apelului, casarea hotărârii şi pe fond, trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivare, debitoarea a arătat că instanţa de fond nu a ţinut cont de prevederile art.101
alin.3 din Legea nr.85/2006, care prevăd că planul va fi confirmat, dacă sunt îndeplinite cumulativ
condiţiile: cel puţin jumătate plus una din categoriile de creanţe menţionate în programul de plăţi
dintre cele menţionate la art.100 alin.3, acceptă sau sunt socotite că acceptă planul, cu condiţia ca
minimul una dintre categoriile defavorizate să accepte planul.
În opinia recurentei, din moment ce reprezentanţii creditorilor, deşi informaţi, nu s-au
prezentat la Adunările creditorilor care au avut loc, se presupune că aceştia au fost de acord cu
planul de reorganizare, întrucât nu au depus niciun înscris din care să rezulte că nu sunt de acord cu
planul de reorganizare propus de debitoarea SC BM SRL.

251
 Totodată, a arătat recurenta că potrivit art.99 alin.4, din momentul publicării, toate părţile
interesate vor fi socotite că au luat cunoştinţă despre planul de reorganizare, precum şi de data de
expirare a votului.
Potrivit art.98 alin.3 din Legea nr.89/2006, judecătorul sindic avea posibilitatea ca la
momentul soluţionării cererii de admitere în principiu a planului de reorganizare, să desemneze un
practician în insolvenţă, care să îşi exprime opiniile privind posibilitatea de realizare a planului. Or
interpretarea tăcerii creditorului care nu îşi exprimă dreptul de vot în condiţiile date, prin lipsa de la
exprimarea votului de acceptare sau neacceptare a planului, poate fi interpretată în sensul unei
acceptări tacite a Planului de reorganizare.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă
La dispoziţia instanţei s-a timbrat cu 100 lei reprezentând taxă judiciară de timbru.
Intimatul creditor SC RSL L IFN SA (fost RL IFN SA) a formulat întâmpinare, invocând
excepţia tardivităţii, iar pe fond respingerea recursului ca nefondat. În motivare a arătat în sinteză
că: planul de reorganizare a debitoarei nu întrunea condiţiile pentru aprobare; tabelul definitiv al
creanţelor a fost publicat în BPI în data de 02.02.2014 iar planul de reorganizare a fost depus la data
de 20.03.2014, adică ulterior termenului de 30 de zile prevăzut de art. 94 alin 1 lit. b din Legea nr.
85/2006; societatea debitoare se află în gravă eroare cu privire la absenţa creditorilor la Adunarea
Creditorilor având în vedere că prin răspunsul dat în data de 10.06.2014 a adus la îndeplinire
cererea instanţei de a exprima un punct de vedere cu privire la realizarea planului de reorganizare.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 205 Noul Cod procedură civilă, art. 1066,
1073,1075, 1084 şi urm şi prevederile Legii nr. 85/2006 şi a solicitat şi judecata în lipsă.
Intimatul creditor BCR SA a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea
recursului/apelului. În motivare a arătat că BCR a votat în sensul respingerii planului de
reorganizare la Adunarea Creditorilor din 19.06.2014. A mai arătat că creditorii nu au o obligaţie
legală de a vota în sensul acceptării planului, ci în funcţie de interes, fiind singurii care au
posibilitatea de a aprecia dacă planul de redresare este unul realist. Susţinerea recurentei că
neexprimarea votului de către creditori reprezintă o acceptare tacită a planului de reorganizare este
contrară prevederilor art. 100 din Legea nr. 85/2006. Problema juridică pusă în discuţie este
semnificaţia juridică atribuită tăcerii creditorilor care nu se exprimă.
Practica judiciară este unanimă în a reţine că potrivit art. 100 din Legea nr. 85/2006 doar voturile
exprese pentru un plan de reorganizare au semnificaţia acceptării acestuia, în vreme ce votul
împotrivă şi abstenţiunea de la vot nu au valoarea unei acceptări a planului.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 205 Cod procedură civilă, art.100 şi 101 din Legea
nr. 85/2006 M.
Prin Încheierea de şedinţă din 27.11.2014 Curtea a recalificat calea de atac promovată de
debitoarea SC B M SRL prin administrator E M ca fiind apel, având în vedere data formulării
cererii introductive respectiv 27.09.2013, şi a conceptat şi citat părţile cu noile calităţi de apelantă,
respectiv intimaţi.
Analizând hotărârea atacată în raport de motivele invocate şi de dispozițiile art. 477 şi 478
Noul Cod procedură civilă, Curtea a constatat că apelul este nefondat pentru considerentele ce vor
fi expuse în continuare:
Astfel, în ceea ce priveşte starea de fapt Curtea a constatat că prin Încheierea din
11.10.2013 pronunţată în dosarul nr. 9330/101/2013 Judecătorul sindic al Tribunalului Mehedinţi a
admis cererea debitoarei SC BM SRL Drobeta Turnu Severin şi în temeiul dispozițiilor art. 32 din
Legea nr. 85/2006 M a deschis procedura generală de insolvenţă desemnând ca administrator
judiciar pe CIPI NN, IR. În data de 02.02.2014 administratorul judiciar a publicat în BPI tabelul
definitiv al creanţelor asupra averii debitorului iar la data de 20.03.2014 debitorul – prin
administrator social - a depus planul de reorganizare al activităţii. La Adunarea Creditorilor din
07.04.2014 având ca obiect „Aprobarea planului de reorganizare‖ s-a prezentat doar un singur
creditor (AJFP Mehedinţi, deţinător a 5,68% din total creanţe), ceilalţi creditori neparticipând şi
nevotând prin corespondenţă, adunarea nefiind legal întrunită. La dispoziţia instanţei, în data de
252
10.04.2014 VC SPRL a depus punctul de vedere privind planul de reorganizare în care a arătat că se
impune completarea acestuia, iar în data de 23.05.2014 debitorul – prin administrator special - a
depus Planul de reorganizare completat. La Adunarea Creditorilor din data de 22.05.2014 nu s-a
prezentat şi nu a votat prin corespondenţă nici un creditor, astfel că prin Încheierea de şedinţă din
23.05.2014 s-a constatat lipsa tuturor creditorilor la respectiva adunare şi s-a dispus întocmirea de
adrese către fiecare creditor în parte, în sensul de a-şi exprima un punct de vedere cu privire la plan.
Creditorii şi-au exprimat punctele de vedere – în sensul că nu aprobă planul de reorganizare după
cum urmează: SC RSL L IFN SA prin adresa nr. 1444/10.06.2014; BCR SA prin adresa nr.
1624/18.06.2014; AAAS prin adresa nr. 14/6465/18.06.2014; AJFP Mehedinţi prin adresa
nr.52.382/18.06.2014. La Adunarea Creditorilor din 19.06.2014 s-a prezentat doar creditorul AJFP
Mehedinţi (5,68% din creanţe), iar BCR SA (13,09% din creanţe) a votat prin corespondenţă, ambii
creditori votând în sensul respingerii planului.
Curtea a constatat că apelanta critică soluţia judecătorului sindic în ceea ce priveşte
reţinerea ―toţi creditorii nu au acceptat planul de reorganizare, în acest caz nefiind posibilă
confirmarea planului de reorganizare‖ susţinând în esenţă că „instanţa de fond nu a ţinut cont de
prevederile art.101 alin.3 din Legea nr.85/2006, care prevăd că planul va fi confirmat, dacă sunt
îndeplinite cumulativ condiţiile: cel puţin jumătate plus una din categoriile de creanţe menţionate
în programul de plăţi dintre cele menţionate la art.100 alin.3, acceptă sau sunt socotite că acceptă
planul, cu condiţia ca minimul una dintre categoriile defavorizate să accepte planul....din moment
ce reprezentanţii creditorilor, deşi informaţi, nu s-au prezentat la Adunările creditorilor care au avut
loc, se presupune că aceştia au fost de acord cu planul de reorganizare, întrucât nu au depus niciun
înscris din care să rezulte că nu sunt de acord cu planul de reorganizare propus de debitoarea SC
BM SRL; interpretarea tăcerii creditorului care nu îşi exprimă dreptul de vot în condiţiile date, prin
lipsa de la exprimarea votului de acceptare sau neacceptare a planului, poate fi interpretată în
sensul unei acceptări tacite a Planului de reorganizare‖.
Susţinerile apelantei au fost apreciate ca neîntemeiate.
Conform dispozițiilor art. 14 alin. 1-4 din Legea nr. 85/2006 M: (1) Convocarea creditorilor
va trebui sa cuprindă ordinea de zi a şedinţei. (2) Orice deliberare asupra unei chestiuni necuprinse
în convocare este nulă, cu excepţia cazului in care la şedinţa participa titularii tuturor creanţelor. (3)
Creditorii pot fi reprezentaţi în adunare prin împuterniciţi cu procura speciala autentica sau, in
cazul creditorilor bugetari si al celorlalte persoane juridice, cu delegaţie semnată de conducătorul
unităţii. (4) Daca legea nu interzice în mod expres, creditorii vor putea vota si prin corespondenta.
Scrisoarea prin care îşi exprimă votul, semnata de creditor, sau înscrisul în format electronic, căruia
i s-a încorporat, ataşat ori asociat semnătura electronica extinsa, bazata pe un certificat valabil,
poate fi comunicata prin orice mijloace, până în ziua fixata pentru exprimarea votului,
administratorului judiciar sau lichidatorului.
Conform dispozițiilor art. 15 alin 3 din acelaşi act normativ: Planul de reorganizare va fi
supus votului adunării creditorilor, în condiţiile prevăzute la art.101.
Potrivit dispozițiilor art. 100: (1) La începutul şedinţei de vot, administratorul judiciar va
informa creditorii prezenţi despre voturile valabile primite in scris. (2) Fiecare creanţă beneficiază
de un drept de vot, pe care titularul acesteia îl exercita in categoria de creanţe din care face parte
creanţa respectiva. (3) Următoarele creanţe constituie categorii distincte de creanţe, care votează
separat: a) creanţe garantate; b) creanţe salariale; c) creanţe bugetare; d) creanţe chirografare
stabilite conform art.96 alin.(1); e) celelalte creanţe chirografare. (4) Un plan va fi socotit acceptat
de către o categorie de creanţe dacă în categoria respectiva planul este acceptat de către o majoritate
absolută din valoarea creanţelor din acea categorie. (5) Categoriile care, direct sau indirect,
controlează, sunt controlaţi sau se afla sub control comun cu debitorul, în sensul legislaţiei pieţei de
capital, pot participa la şedinţa, dar pot vota cu privire la plan doar in cazul in care acesta le acorda
mai puţin decât ar primi in cazul falimentului.
Potrivit dispozițiilor art. 101 alin 1 din Legea nr. 85/2006 M, un plan va fi confirmat dacă
sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: A. cel puţin jumătate plus una dintre categoriile de
253
creanţe menţionate în programul de plăţi, dintre cele menţionate la art. 100 alin. (3), acceptă sau
sunt socotite că acceptă planul, cu condiţia ca minimum una dintre categoriile defavorizate să
accepte planul;B. în cazul în care sunt doar două categorii, planul se consideră acceptat în cazul în
care categoria cu valoarea totală cea mai mare a creanţelor a acceptat planul;C. fiecare categorie
defavorizată de creanţe care a respins planul va fi supusă unui tratament corect şi echitabil prin
plan;D. vor fi considerate creanţe nedefavorizate şi vor fi considerate că au acceptat planul
creanţele ce se vor achita integral în termen de 30 de zile de la confirmarea planului ori în
conformitate cu contractele de credit sau leasing din care rezultă;E. planul respectă prevederile art.
95.
Textele de lege sus citate trebuie interpretate după cum urmează:Creditorii cu drept de vot,
prezenţi în şedinţă, vor vota personal sau prin reprezentant împuternicit în favoarea sau contra
planului. Creditorii ce nu se pot prezenta la şedinţă pot vota prin scrisoare, cuprinzând semnătura
originală a creditorului, sau dacă scrisoarea este transmisă electronic, va trebui să aibă ataşată
semnătura electronică extinsă bazată pe un certificat valabil. Voturile valabile primite în scris vor fi
aduse la cunoştinţa creditorilor prezenţi la începutul votării, de către administratorul judiciar. Prin
urmare creditorii ce nu se pot prezenta pot vota (dar numai cu respectarea condiţiilor arătate
anterior) sau nu vor vota. Un plan va fi socotit acceptat de o categorie de creditori dacă în fiecare
categorie deţinătorii unei majorităţi absolute din valoarea creanţelor votează acceptarea planului,
fiecare creditor având dreptul doar la un singur vot, nicidecum în cazul în care creditorii nu votează
planul. Noţiunea de „acceptare‖ a planului are sensul de vot „pentru‖ plan. Nu vor vota şi vor fi
socotiţi că au acceptat planul (indiferent că au fost prezenţi sau nu în şedinţă, că au comunicat sau
nu votul prin corespondenţă) anumiţi creditori, conform art. 100 alin. lit. D – adică creditorii
deţinători ai acelor creanţe (nedefavorizate) care vor fi plătite integral în termen de 30 de zile de la
confirmarea planului ori în conformitate cu contractele de credit sau de leasing din care rezultă.
Prin urmare, practic pot exista două categorii de creditori din punct de vedere al votului: a.
Creditori care votează efectiv planul şi în raport de votul exprimat aceştia acceptă sau nu planul; b.
creditori care nu votează efectiv (sau dacă votează votul nu este luat în considerare) aceştia fiind
consideraţi că acceptă planul prin efectul legii, dacă creanţele lor sunt creanţe nedefavorizate –
adică acele creanţe care vor fi plătite integral în termen de 30 de zile de la confirmarea planului ori
în conformitate cu contractele de credit sau de leasing din care rezultă. Prin urmare, aşa zisa
condiţie de la art. 101 alin 1 lit. D, este o normă de procedură corespunzătoare etapei de votare a
planului de care trebuie să ţină seama administratorul judiciar în şedinţa de votare a planului.
În raport de cele arătate mai sus, este fără dubiu că sintagma ―acceptarea‖ vizează situaţia
rezultată în urma exprimării votului (iar nu în situaţia neexprimării) iar sintagma „sunt socotite că
acceptă planul ‖ vizează situaţia în care anumiţi creditori (respectiv cei cu creanţe nedefavorizate)
sunt socotiţi că acceptă planul prin efectul legii, adică indiferent de votul exprimat/neexprimat.
Faţă de distincţia arătată, susţinerile apelantei în sensul că „tăcerea‖ tuturor creditorilor –
adică neexprimarea voturilor (personal/prin reprezentare sau prin corespondenţă) în Adunarea
Creditorilor - echivalează cu „acceptarea‖ planului de reorganizare de către aceştia, au fost
considerate eronate şi se datorează interpretării greşite a legii, dat fiind că numai în cazul
creditorilor titulari ai unor creanţe nedefavorizate ―tăcerea‖ acestora echivalează cu acceptarea
planului prin efectul legii .
În cauză Curtea a constatat că apelanta nu a invocat faptul că în Plan ar exista creanţe
nedefavorizate, iar din cuprinsul Planului de reorganizare, astfel cum a fost completat, nu rezultă
existenţa acestora, astfel că „tăcerea‖ creditorilor nu poate fi interpretată ca „acceptare‖ a planului.
În raport de considerentele de mai sus, Curtea în temeiul dispozițiilor art. 480 alin. 1 Noul
Cod procedură civilă, a respins apelul debitoarei ca nefondat. (Decizia nr. 28/20 ianuarie 2015 -
Secția a II-a civilă, rezumat judecător Sanda Lungu).

3. Trecere la faliment, proiect de fuziune depus de administratorul social ulterior

respingerii de către creditori a planului de reorganizare. cerere de obligare a
254
administratorului judiciar să convoace adunarea creditorilor pentru dezbaterea proiectului
de fuziune. Netemeinicie.

Eventuala fuziune nu poate fi pusă în discuţie decât dacă este conţinută în planul de
reorganizare, întocmit şi depus în condiţiile legii, şi numai odată cu dezbaterea acestuia. În
condiţiile în care un astfel de plan a fost dezbătut anterior de către creditori, fiind respins, reluarea
dezbaterilor asupra unui proiect de fuziune – distinct de planul de reorganizare şi depus cu
depăşirea termenului prevăzut de art. 94 din Legea nr. 85/2006 M – nu poate fi impusă creditorilor.
În acest context cererea de obligare a administratorului judiciar să convoace adunarea creditorilor
pentru dezbaterea proiectului de fuziune este neîntemeiată.

Prin sentinţa nr. 366 din 23 iunie 2014 pronunţată de Tribunalul Olt Secţia a-II-a Civilă, de
Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 4459/104/2011, în baza art. 107 alin. 1 lit. B din
Legea 85/2006, s-a admis cererea administratorului judiciar RDP GRUP IPURL Craiova, s-a dispus
trecerea în faliment a debitoarei SC O SA Balş şi dizolvarea societăţii şi ridicarea dreptului de
administrare, fiind numit lichidator judiciar RDP G IPURL cu atribuţiile prevăzute de art. 25 din
Legea nr.85/2006 şi onorariul conform art. 4 din Legea 85/2006.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
de art. 102 (3) din lege, faptul că nu a fost confirmat planul de reorganizare, iar prin sentinţa nr.
54/27.01.2014 pronunţată în dosarul 4459/104/2011/a5, s-a respins contestaţia formulata de
contestatorii IDM şi SM împotriva hotărârii adunării creditorilor din data de 17.01.2014, prin care
s-a aprobat trecerea debitoarei SC O SA la procedura de faliment, sentinţă rămasă irevocabilă prin
respingerea recursului ca nefondat conform deciziei nr.266/15.05.2014 pronunţata de Curtea de
Apel Craiova în dosar nr. 445/104/2011/a5, totodată, în ceea ce priveşte proiectul de fuziune prin
absorbţie depus în data de 23.06.2014 la dosar din care rezulta că absorbţia se realizează prin
transmiterea universală a patrimoniului SC O SA către SC TCA SRL, această măsură nu a fost
confirmată printr-o hotărâre a adunării creditorilor din dosarul de faliment.
În ceea ce priveşte cererea de înlocuire a administratorului judiciar RDP G IPURL ,
formulata de creditorul SM, instanţa a procedat la înregistrarea acesteia în dosarul asociat
nr.4451/104/2011/a7, stabilind termen la data de 15.09.2014.
Împotriva sentinţei a declarat apel SM, administrator special şi creditor al debitoarei SC O
SA, în nume propriu şi pentru debitoarea SC O SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivare a arătat că la termenul din 23.06.2014 a depus spre analiză şi observare un
proiect de fuziune al debitoarei, prin absorbţie, făcând dovada înregistrării la ORC Olt, ce atestă
posibilitatea certă ca societatea absorbantă să achite deîndată atât pasivul debitoarei SC O SA cât şi
creanţele născute în timpul perioadei de observaţie. Prin sentinţa apelată judecătorul sindic a reţinut
că „această măsură nu a fost confirmată printr-o hotărâre a Adunării creditorilor din dosarul de
faliment‖.
Consideră că judecătorul sindic era ţinut să dispună administratorului judiciar convocarea
Adunării creditorilor pentru a analiza propunerea de fuziune.
Arată că judecătorul sindic ar fi trebuit să observe că administratorul judiciar era singurul
care putea proceda la convocarea Adunării creditorilor, dată fiind poziţia creditorului SM de
creditor minoritar, cu o creanţă sub limita cerută de lege.
Un alt motiv se referă la faptul că pronunţarea instanţei de fond asupra trecerii la faliment,
era condiţionată de soluţionarea în prealabil a cererii de înlocuire a administratorului judiciar, cerere
pe care a formulat-o în şedinţa de judecată. Dosarul asociat nr. 4459/104/2011/a7 format ulterior
pronunţării sentinţei apelate şi deci dispunerii deschiderii falimentului, cu numirea corelativă a
lichidatorului provizoriu, a lăsat fără obiect cauza ce formează obiectul dosarului asociat.
Lipsită de temei legal este susţinerea judecătorului sindic care şi-a însuşit punctul de vedere
al administratorului judiciar ce consideră că o continuare a perioadei de observaţie ar fi condus la
majorarea pasivului debitoarei.
255
 Totodată, solicită ca instanţa să constate că supunerea spre analiza creditorilor a planului de
fuziune, era un demers în deplin consens cu interesul creditorilor şi cu scopul procedurii insolvenţei,
societatea absorbantă urmând ca imediat ce administratorul judiciar ar fi depus situaţia pasivului
calculat la zi al debitoarei, să procedeze la plata acestuia.
A solicitat admiterea apelului, anularea hotărârii recurate, urmând a se dispune continuarea
procedurii de observaţie a debitoarei pentru convocarea de către administratorul judiciar a Adunării
creditorilor în vederea analizei planului de fuziune.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 8 alin. 1 coroborat cu art. 12 alin. 1 din Legea nr.
85/2006.
La dispoziţia instanţei s-a timbrat cu 60 lei taxă judiciară de timbru.
Intimatul lichidator RDP G IPURL pentru debitoarea SC O SA, a depus la dosar note scrise,
prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În motivare, arată că instanţa de fond a aplicat corect dispozițiile art. 102 alin. 3 din Legea
nr. 85/2006 şi a dispus trecerea la faliment, reţinând că nu a fost confirmat un plan de reorganizare,
că a fost soluţionată irevocabil contestaţia apelantului împotriva hotărârii adunării creditorilor prin
care a fost infirmat planul de reorganizare astfel că se impunea trecerea de îndată la faliment.
Neconfirmarea niciunui plan şi împlinirea termenului prevăzut de dispozițiile art. 94 din Legea nr.
85/2006 au fost cumulativ întrunite, astfel că instanţa de fond în mod just a pronunţat trecerea
debitoarei la faliment, în condiţiile art. 107 alin 1 lit. B din Legea nr. 85/2006.
Nu pot fi primite susţinerile recurentului în sensul că judecătorul sindic era ţinut să dispună
administratorului judiciar să convoace adunarea creditorilor pentru a se discuta planul de fuziune
prin absorbţie, eventuala fuziune fiind o problemă de oportunitate şi nicidecum de legalitate. Faptul
că neîntrunirea condiţiilor pentru convocarea adunării creditorilor, de către recurent, nu este în
măsură să justifice intervenţia judecătorului sindic, în condiţiile în care legiuitorul a prevăzut expres
o anumită condiţie a valorii creanţei deţinute de creditorii care pot convoca adunarea creditorilor în
ideea justificării unui interes colectiv. Apelantul creditor avea posibilitatea legală de a mobiliza şi
alţi creditori în demersul său de convocare a Adunării creditorilor pentru discutarea proiectului de
fuziune, în aşa fel încât să fie îndeplinită condiţia valorii minime de 30% din totalul creanţelor
deţinute de către creditorii care pot convoca adunarea.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, respectiv că pronunţarea instanţei de
fond asupra trecerii la faliment era condiţionată de soluţionarea în prealabil a cererii de înlocuire a
administratorului judiciar, a arătat că, pe de o parte nu există nicio dispoziţie legală care să prevadă
această obligaţie, existând pe de o parte, potrivit dispoziţiilor art.102 alin.3 din Legea nr.85/2006
obligaţia ca judecătorul sindic, constatând că sunt îndeplinite condiţiile legale, să pronunţe de
îndată, trecerea la procedura de faliment.
În ceea ce priveşte ultimul motiv de recurs, încercarea de fuziune între debitoare şi o
societate terţă în această fază a procedurii, nu este în interesul creditorilor, ci dimpotrivă, constituie
o încercare de fraudare a intereselor acestora în condiţiile în care creditorii debitoarei au hotărât
anterior respingerea singurului plan de reorganizare propus şi trecerea la procedura de faliment.
Totodată, susţine că recurentul invocă un proiect de fuziune care este lovit de nulitate
absolută în condiţiile art.46 din Legea nr.85/2006.
Prin Încheierea de şedinţă din 23.10.2014 Curtea a calificat calea de atac formulată ca fiind
recurs.
Analizând sentinţa prin prisma motivelor invocate Curtea a reţinut următoarele:
Recurentul nu indică temeiul juridic al recursului, dar motivele de fapt invocate respectiv:
judecătorul sindic era ţinut să dispună administratorului judiciar convocarea Adunării creditorilor
pentru a analiza propunerea de fuziune; pronunţarea sentinţei de trecere la faliment era condiţionată
de soluţionarea în prealabil a cererii de înlocuire a administratorului judiciar; judecătorul sindic şi-a
însuşit punctul de vedere al administratorului judiciar care consideră că o continuare a perioadei de
observaţie ar fi condus la majorarea pasivului debitoarei, pot fi încadrate la motivul prevăzut de art.
304 pct.9 Cod procedură civilă urmând a fi analizate prin raportare la acesta.
256
 Conform dispozițiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă modificarea sau casarea unor
hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate: ...9. când
hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a
legii.
O hotărâre este lipsită de temei legal atunci când, din modul cum este redactată, nu se poate
determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, lipsa de temei legal netrebuind a fi însă
confundată cu violarea legii sau nemotivarea. Lipsa de bază legală a hotărârii înseamnă absenţa unei
norme juridice care să poată constitui premisa majoră a silogismului judiciar faţă de soluţia dată. Cu
alte cuvinte, pentru ca această susţinere să fie întemeiată trebuie a se constata, pe de o parte, că
hotărârea nu este motivată în drept (dacă ea este motivată, dar greşit, atunci viciul constă în violarea
legii, cu nuanţele ei - greşita interpretare sau aplicare a legii) iar pe de altă parte, că nu există în
legislaţia în vigoare o normă juridică aplicabilă ca premisă majoră pentru concluzia la care s-a ajuns
în cauză.
În ceea ce priveşte încălcarea sau aplicarea greşită a legii, adică nesocotirea de regulă a unei
norme de drept substanţial ori interpretarea eronată a normei juridice aplicabile, pot exista două
ipoteze:a) Pentru a fi în prezenţa primei ipoteze trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii:
legea pretins încălcată să existe şi să fie în vigoare la momentul judecăţii; să existe o contradicţie
între considerentele şi dispozitivul hotărârii; viciul să se afle în dispozitivul hotărârii, care
contravine exigenţelor legii stabilite corect în considerente. b) Pentru a fi în prezenţa celei de-a doua
ipoteze, trebuie ca instanţa, recurgând la textele de lege aplicabile litigiului, să le fi dat o greşită
interpretare sau faptele reţinute să fi fost greşit calificate, în raport cu exigenţele textelor de lege.
În cauză, Curtea a constatat că – contrar susţinerilor recurentului - în mod corect judecătorul
sindic a reţinut îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 102 (3) din Legea nr. 85/2006 M conform
căruia: dacă nici un plan nu este confirmat şi termenul pentru propunerea unui plan, în condiţiile art.
94, a expirat, judecătorul sindic va dispune începerea de îndată a procedurii falimentului, în
condiţiile art. 107 şi următoarele. Planul de reorganizare, depus de debitor prin administratorul
special, nu a fost aprobat de creditori şi deci nu a fost confirmat în condiţiile legii, iar contestaţia
numiţilor IDM şi SM împotriva hotărârii Adunării creditorilor din 17.01.2014 prin care s-a aprobat
trecerea la faliment a fost respinsă prin Decizia nr. 266/15.05.2014 a Curţii de Apel Craiova.
Conform dispozițiilor art. 95 alin 6 lit. D din Legea nr. 85/2006 M, planul de reorganizare
va specifica măsurile adecvate pentru punerea sa în aplicare, cum ar fi: ... D. fuziunea debitorului, în
condiţiile legii.
În cauză, în şedinţa din data de 23.06.2014 recurentul a depus proiectul unui plan de fuziune
şi a solicitat punerea acestuia în dezbaterea Adunării creditorilor. În mod corect judecătorul sindic a
reţinut că solicitarea este neîntemeiată, fiind lipsită de temei legal, o eventuală fuziune neputând fi
pusă în discuţie decât dacă este conţinută în planul de reorganizare, întocmit şi depus în condiţiile
legii, şi numai odată cu dezbaterea acestuia. Or în cauză un astfel de plan fusese dezbătut anterior
de către creditori, fiind respins, astfel că reluarea dezbaterilor asupra unui proiect de fuziune –
distinct de planul de reorganizare şi depus cu depăşirea termenului prevăzut de art. 94 din Legea nr.
85/2006 M – nu poate fi impusă creditorilor. În raport de aceste considerente cererea de obligare a
administratorului judiciar să convoace adunarea creditorilor pentru dezbaterea proiectului de
fuziune a fost apreciată ca neîntemeiată şi în mod corect nu a fost admisă de judecătorul sindic.
Susţinerea recurentului privind condiţionarea trecerii la faliment de soluţionarea prealabilă a
cererii de înlocuire a administratorului judiciar a fost considerată neîntemeiată, neexistând vreo
dispoziţie legală în acest sens, ci dimpotrivă art. 102 alin 3 impune judecătorului sindic să dispună
începerea de îndată a procedurii falimentului, în condiţiile art. 107 şi următoarele din Legea nr.
85/2006 M. Nu a fost reţinută susţinerea recurentului în sensul că prin trecerea la faliment dosarul
având ca obiect înlocuirea administratorului judiciar ar rămâne fără obiect atât timp cât prin
hotărârea de trecere la faliment s-a schimbat doar calitatea sa din administrator judiciar în lichidator
judiciar, nicidecum persoana acestuia.

257
 În ceea ce priveşte susţinerea că „ judecătorul sindic şi-a însuşit punctul de vedere al
administratorului judiciar care consideră că o continuare a perioadei de observaţie ar fi condus la
majorarea pasivului debitoarei‖ Curtea a constatat că recurentul este în eroare de fapt, având în
vedere că în considerentele sentinţei recurate nu sunt menţionate aceste reţineri ale instanţei,
respectiva sintagmă fiind menţionată doar ca o susţinere a administratorului judiciar. Această
susţinere nu era necesar a fi analizată şi nici nu a fost analizată de judecătorul sindic care a dispus
trecerea la faliment în temeiul dispozițiilor art. 107 alin. 1 lit. B , verificând deci existenţa acestui
caz, nicidecum a cazului prevăzut de dispozițiilor art. 107 alin 1 lit. C din Legea nr. 85/2006 M.
În raport de considerentele de fapt şi de drept de mai sus Curtea a constatat că susţinerile
recurentului sunt neîntemeiate, sentința nr. 366/23.06.2014 fiind temeinică şi legală, astfel că în
temeiul dispozițiilor art. 312 alin 1 Cod procedură civilă recursul a fost respins ca nefondat.
(Decizia nr. 27/ 04 februarie 2015 - Secția a II-a civilă, rezumat judecător Popescu Constantin).

4 Cerere de deschidere a procedurii insolvenţei formulată de debitor. Lipsa actelor

prevăzute de art.67 din legea nr. 85/2014. Consecinţe.

Legea insolvenţei reglementează, în cazul cererii de deschidere a procedurii formulată de

debitor, o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, prevăzând expres că dispoziţiile
art. 200 Noul Cod procedură civilă referitoare la verificarea cererii de chemare în judecată şi
regularizarea acesteia nu sunt aplicabile. Judecătorul sindic nu are obligaţia de a identifica
înscrisurile lipsă şi de a notifica debitorul în vederea depunerii lor la dosar, iar nedepunerea
acestor acte atrage respingerea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, nu anularea
acesteia. Actele prevăzute la art. 67 din Legea nr. 85/2014 trebuie să existe la dosar la data
formulării cererii, putând fi depuse până cel târziu la primul termen de judecată. Aceste lipsuri nu
pot fi complinite ulterior şi, cu atât mai puţin, în calea de atac.

Prin sentinţa nr. 1100 din 5 decembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi –Secţia a
II-a civilă de Contencios Administrativ în dosarul nr. 8605/101/2014 s-a respins cererea privind pe
debitorul SC IT SRL având ca obiect cererea debitorului – Legea 85/2006 art.27 alin.5.
În considerentele sentinţei, instanţa de fond a reţinut că la data de 26.11.2014 SC IT SRL a
cerut deschiderea procedurii generale de insolvenţă, solicitând desemnarea ca administrator judiciar
Cabinetul Individual de Insolvenţă GV. Potrivit art. 67 din legea nr. 85/2014 „cererea debitorului
trebuie să fie însoţită de următoarele acte: ultima situaţie financiară anuală, balanţa de verificare
pentru luna precedentă datei înregistrării cererii pentru deschiderea procedurii, lista completă a
tuturor bunurilor debitorului, lista numelor şi adreselor creditorilor, lista cuprinzând plăţile şi
transferurile patrimoniale efectuate în cele 6 luni anteriore înregistrării cererii introductive, contul
de profit şi pierdere pe anul 2013, o declaraţie prin care SC IT SRL îşi arată intenţia de intrare în
procedura de reorganizare, dovada codului unic de înregistrare‖.
Art. 67 alin. 2 stabileşte că documentele amintite anterior trebuie depuse odată cu cererea
pentru deschiderea procedurii sau cel mai târziu până la termenul de judecată stabilit de judecătorul
sindic. Tot art. 67 alin. 2 arată care este sancţiunea care intervine în cazul nedepunerii documentelor
amintite anterior, fiind vorba despre respingerea cererii de deschidere a procedurii.
S-a concluzionat că din actele ce trebuie să însoţească cererea debitorului lipseşte balanţa de
verificare pentru luna octombrie 2014 (aceasta fiind luna anterioară datei înregistrării cererii de
chemare în judecată), lista completă a tuturor bunurilor debitorului, lista cuprinzând plăţile şi
transferurile patrimoniale petrecute în cele 6 luni care au precedat momentul formulării cererii
introductive. Având în vedere că art. 67 alin. 2 din legea nr. 85/2014 stabileşte expres care este
sancţiunea ce intervine într-o astfel de ipoteză, cererea pentru deschiderea procedurii a fost respinsă
întrucât nu există niciuna dintre situaţiile de excepţie de la regula respingerii cererii reglementate în
art. 38 lit. c din legea nr. 85/2006.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel la 05.01.2015 debitoarea SC IT SRL.
258
 Prin motivele de apel depuse la dosar la data de 10.02.2015 apelanta a arătat că înţelege să
critice hotărârea instanţei de fond pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie .
Astfel, cu ocazia solicitării deschiderii procedurii de insolvenţă, toate actele ataşate cererii
au fost menţionate într-un opis.
Deşi instanţa avea obligaţia, conform art. 200 alin. 1 N.C:P.C., să verifice dacă sunt
îndeplinite cerinţele art. 194-197 şi, în conformitate cu art. 200 alin. 2 să comunice în scris lipsurile
pentru a fi completate, judecătorul fondului nu a respectat aceste dispoziţii legale şi nici la termenul
din 05.12.2014 nu a pus în vedere părţii aceste lipsuri.
Prin nerespectarea dispoziţiilor art. 200, instanţa de fond a îngrădit dreptul la un proces
corect şi echitabil , îngreunând activitatea societăţii.
La dosar au fost depuse, în copie, balanţa de verificare pentru luna octombrie 2014, lista
completă a bunurilor debitoarei , lista cu plăţile şi transferurile patrimoniale aferente ultimelor 6
luni, citaţii emise în dosarul nr. 8605/101/2014 şi nr. 13.956/63/2014, concluzii scrise.
Analizând cauza, prin prisma criticilor formulate, Curtea a apreciat apelul nefondat pentru
următoarele considerente:
Singura critică a apelantei SC IT SRL vizează nerespectarea dispoziţiilor art. 200 Noul Cod
procedură civilă de către judecătorul sindic, în sensul că acesta era obligat să verifice lipsurile
cererii de chemare în judecată şi să comunice părţii aceste lipsuri în vederea complinirii lor, sub
sancţiunea anulării cererii.
Curtea a constatat, însă, că cererea debitoarei privind deschiderea procedurii insolvenţei este
formulată la 26.11.2014 , fiind supusă normelor de drept cuprinse în noua lege a insolvenţei: Legea
nr. 85/2014 (în vigoare de la 28 iunie 2014).
Conform dispoziţiilor art. 66 alin. 10 din Legea nr. 85/2014: „Cererea debitorului se va
judeca de urgenţă, în termen de 10 zile , în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Prin excepţie de
la prevederile art. 200 din Codul de procedură civilă, judecătorul sindic va stabili termenul de
judecată în camera de consiliu, în termen de 10 zile de la depunere, chiar dacă cererea nu
îndeplineşte toate cerinţele legale şi nu sunt depuse toate documentele (...)‖.
În consecinţă, Legea insolvenţei reglementează, în cazul cererii de deschidere a procedurii
formulată de debitor, o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, prevăzând expres că
dispoziţiile art. 200 Noul Cod procedură civilă referitoare la verificarea cererii de chemare în
judecată şi regularizarea acesteia nu sunt aplicabile. Debitorul este cel care trebuie să acţioneze
diligent şi să depună la dosar toate înscrisurile pe care legiuitorul le-a considerat necesare formulării
unei cereri de deschidere a procedurii.
Lista acestor acte este expres reglementată de art. 67 din Legea nr. 85/2006, observându-se
şi aici o derogare de la normele de drept comun în ceea ce priveşte sancţiunea aplicabilă în cazul
nedepunerii acestor documente. În acest sens art. 67 alin. 2 dispune: „Documentele prevăzute la
alin. 1 se depun odată cu cererea de deschidere a procedurii sau, cel mai târziu, până la termenul de
judecată stabilit de judecătorul sindic. Nedepunerea documentelor prevăzute la alin. (1) lit. a) - g),
k), l), m) atrage respingerea cererii de deschidere a procedurii (...)‖.
În consecinţă, pe de o parte, nu este reglementată, ca în dreptul comun, obligaţia
judecătorului sindic de a identifica înscrisurile lipsă şi de a notifica debitorul în vederea depunerii
lor la dosar iar, de pe altă parte, nedepunerea acestor acte atrage respingerea cererii de deschidere a
procedurii insolvenţei, nu anularea acesteia (cum este prevăzut la art. 200 alin. 3 Noul Cod
procedură civilă).
Nu există nicio culpă a judecătorului sindic care, odată cu citarea părţii pentru termenul de
judecată stabilit, nu i-a notificat acesteia lipsurile cererii sale, neavând o astfel de obligaţie.
Pe de altă parte, actele prevăzute la art. 67 din Legea nr. 85/2014 trebuie să existe la dosar la
data formulării cererii, putând fi depuse până cel târziu la primul termen de judecată.
Aceste lipsuri nu pot fi complinite ulterior şi, cu atât mai puţin, în calea de atac, prevederea
legală fiind clară şi imperativă în ceea ce priveşte momentul depunerii acestora la dosar.

259
 Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse, Curtea a apreciat că hotărârea instanţei de
fond este legală şi temeinică şi, în baza art. 480 Noul Cod procedură civilă, a respins apelul
reclamantei SC IT SRL ca nefondat. (Decizia nr. 112/17 februarie 2015 - Secția a II-a civilă,
rezumat judecător Sanda Lungu)

5 Sechestru asigurator aplicat în procesul penal. efecte asupra procedurii insolvenţei

după soluţionarea definitivă a procesului penal.

Măsura sechestrului are caracter temporar, până la rămânerea definitivă a hotărârii ce se

pronunţă în procesul principal şi constă în indisponibilizarea bunurilor pentru a se asigura
posibilitatea creditorului de a executa hotărârea ce urmează să se pronunţe cu privire la fondul
drepturilor.
Art. 53 din Legea nr. 85/2006, cu modificările aduse prin art. 81 pct. 2 din Legea nr.
255/2013, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi
pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, se
interpretează în mod coroborat cu prevederile art.36 din Legea nr.85/2006 şi are în vedere exclusiv
măsurile asigurătorii luate până la soluţionarea acţiunii civile în cadrul procesului penal.
După stabilirea definitivă a drepturilor creditorului, sechestrul asigurător (indiferent dacă
a fost instituit de instanţa civilă sau de cea penală) nu se desfiinţează, nu se ridică, ci se transformă
în sechestru definitiv, executoriu, pentru a avea loc vânzarea bunurilor sechestrate, cu scopul de a
asigura satisfacerea creditorului în favoarea căruia a fost luată măsura.

Prin sentinţa nr.1167/2014 din 29.09.2014, pronunţată de judecătorul-sindic de la Tribunalul

Gorj – Secţia a II-a Civilă, în dosarul nr.1985/95/2009/a9 s-a respins cererea formulată de T SPRL,
în calitate de lichidator al debitoarei SC VDV SRL, în contradictoriu cu intimaţii MINISTERUL
PUPLIC-DIICOT-BT CRAIOVA şi OCPI DOLJ.
Pentru a hotărî astfel, pe fondul cauzei, judecătorul-sindic a reţinut că măsurile asigurătorii
penale constituie măsuri procesuale cu caracter real, întrucât pe perioada activităţii lor au ca efect
indisponibilizarea bunurilor asupra cărora au fost instituite, efectul de indisponibilizare
răsfrângându-se asupra întregii situaţii juridice a bunurilor, inclusiv asupra oricărei sarcini a terţilor
cu privire la acestea.
Astfel, în cursul procesului penal, Statul, reprezentat în acest caz de DIICOT, beneficiază de
măsuri de indisponibilizare şi conservare care, odată instituite, împiedică distrugerea ori înstrăinarea
bunurilor aflate sub imperiul lor.
Prin sentinţa nr. 421 din 24 martie 2009 s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei, fiind
numit administrator judiciar T SPRL.
Prin sentinţa nr.1489 din 28 octombrie 2013, judecătorul-sindic a admis cererea formulată
de administratorul judiciar T SPRL, desemnat pentru debitoarea SC VDV SRL, a dispus încetarea
planului de reorganizare şi, în temeiul art.107 alin.1 lit. C din legea privind procedura insolvenţei, a
dispus începerea procedurii falimentului debitoarei SC VDV SRL.
Din examinarea cererii introductive şi a deciziei penale nr. 595/28 aprilie 2014, pronunţată
de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. 5247/63/2008, s-a constatat că, în temeiul art. 397 alin. 5
Cod procedură penală, a fost menţinută măsura sechestrului asigurător dispusă de procuror asupra
bunurilor părţii responsabile civilmente SC VDV SRL (fostă R SRL), administratorii de fapt sau de
drept ai societăţii comerciale fiind condamnaţi pentru săvârşirea mai multor infracţiuni prevăzute şi
pedepsite de Legea nr. 39/2003.
În temeiul art. 25 alin. 5 din Codul de procedură penală, a fost lăsată nesoluţionată latura
civilă exercitată de Statul Român prin ANAF BUCUREŞTI.
Măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal au ca efect indisponibilizarea bunurilor
asupra cărora sunt instituie, ceea ce echivalează cu împiedicarea înstrăinării bunurilor. Or, obiectul
cererii formulate de lichidatorul judiciar, care are în vedere în principal limitarea degradării lor
260
vizibile în timp şi a cheltuielilor cu paza şi de procedură, este tocmai ridicarea unei astfel de măsuri,
ceea ce excede atribuţiilor judecătorului-sindic, aşa cum acestea sunt reglementate de Legea nr.
85/2006.
Pe de altă parte, în raport de dispoziţiile art. 250 alin. 8 Cod procedură penală (în
numerotarea anterioară modificării codului, art. 168 alin. 3) conform cărora ,,După rămânerea
definitivă a hotărârii, se poate face contestaţie potrivit legii civile numai asupra modului de aducere
la îndeplinire a măsurii asiguratorii‖, este evident că nu se poate ridica măsura în sine, ci se poate
contesta modalitatea de punere în executare a măsurii.
Totodată, art. 53 din Legea nr. 85/2006, aşa cum a fost modificat prin art. 81 pct. 2 şi art.
104 din Legea nr. 255/2013, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de
procedură penală, şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii
procesual penale, dispune că măsurile asiguratorii instituite în procesul penal urmăresc bunurile
societăţilor aflate în procedură, aşa încât acţiunea a fost respinsă ca nefondată.
La data de 11.12.2014 a depus întâmpinare intimatul M P – DIICOT - B T C, care a solicitat
respingerea recursului ca nefondat şi a susţinut că la momentul luării măsurii asigurătorii era în
vigoare vechiul Cod de procedură penală, astfel încât se aplică prevederile art. 163, 168, 275-278
din acest cod. Potrivit art.3, 103 şi 104 din Legea nr. 255/2013, de punere în aplicare a Legii nr.
135/2010, privind Codul de procedură penală, noua lege se aplică de la data intrării în vigoare,
01.02.2014, tuturor cauzelor aflate pe rol, prin urmare şi cauzei de faţă, deoarece hotărârea a fost
pronunţată la data de 07.08.2014, respectiv art.250 din noul cod. De altfel, măsura asigurătorie are
caracter real, după pronunţarea hotărârii penale dobândind caracter definitiv şi executoriu.
Examinând actele şi lucrările cauzei prin prisma criticilor şi apărărilor formulate, potrivit
prevederilor art. 304 pct.9 din Codul de procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:
Din întâmpinarea formulată în recurs de intimatul M P – DIICOT - B TC, reiese că, prin
ordonanţa emisă în dosarul nr.325/P/2004, s-a aplicat sechestrul asigurător asupra bunurilor
proprietatea SC V DV SRL.
Prin decizia penală nr.595/28.04.2014, pronunţată de Curtea de Apel Craiova – Secţia
Penală şi pentru Cauze cu Minori în dosarul nr.5247/63/2008, s-a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă
exercitată de partea civilă STATUL ROMÂN prin ANAF, conform prevederilor art.25 alin. 5 din
Cod de procedură penală, iar în baza art.397 alin. 5 Cod procedură penală s-a menţinut măsura
asigurătorie a sechestrului, dispusă de procuror asupra bunurilor părţii responsabile civilmente SC
VDV SRL, prin lichidator T SPRL.
Ca urmare, creditorul STATUL ROMÂN prin ANAF – DGRFP CRAIOVA a solicitat, pe
cale separată, obligarea pârâţilor (inculpaţi) DRC, PAD, BG, ŞF şi a pârâţilor (părţi responsabile
civilmente) SC VDV SRL prin lichidator T SPRL şi SC D SRL prin lichidator RVA IS SPRL, la
plata sumei de 2.791.250 lei, reprezentând prejudiciul produs prin rambursarea nelegală de TVA.
Prin încheierea din 26 septembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Dolj – Secţia I Civilă, în
dosarul nr.11285/63/2014, s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor
mobile şi imobile ale pârâţilor, până la concurenţa sumei de 2.791.250 lei.
În consecinţă, în prezent, există două dispoziţii ale instanţelor cu privitoare la
indisponibilizarea bunurilor debitoarei SC VDV SRL, pentru recuperarea creanţelor STATULUI
ROMÂN prin ANAF – DGRFP CRAIOVA.
Pentru a stabili efectele acestor măsuri, este necesară precizarea că, indiferent dacă acţiunea
civilă se soluţionează împreună cu acţiunea penală sau pe cale separată, dispoziţiile civile se
execută potrivit legii civile.
SC VDV SRL este supusă procedurii insolvenţei, astfel încât, în ceea ce o priveşte, operează
suspendarea de drept, în temeiul legii – art.36 din Legea nr.85/2006 – a oricărei acţiuni judiciare,
extrajudiciare sau măsuri de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra SC VDV SRL sau
bunurilor sale, cu excepţia acţiunilor exercitate în cadrul unui proces penal, deoarece orice
asemenea acţiune sau măsură nu se poate desfăşura decât în procedura specială, colectivă şi
concursuală a insolvenţei.
261
 Excepţia referitoare la acţiunile exercitate în cadrul procesului penal nu este incidentă în
cauză deoarece, aşa cum s-a arătat, nu mai există un proces penal pe rol.
Ca urmare, atât stabilirea, cât şi urmărirea silită a încasării creanţelor împotriva SC VDV
SRL nu se poate realiza decât în procedura specială, prin intermediul lichidatorului.
Stabilirea creanţei bugetare a avut deja loc, AJFP GORJ fiind înscrisă în tabelul definitiv
consolidat al creditorilor debitoarei SC VDV SRL cu suma de 2.907.763 lei creanţă garantată şi cu
suma de 61.729 lei creanţă privilegiată (fila nr.99 din apel).
În aceste condiţii, în cauză, nu se pune problema ridicării măsurii sechestrului, ci se impune
a se constata transformarea caracterului asigurător al măsurii în caracter executoriu şi, pe cale de
consecinţă, a trecerii la lichidarea bunurile sechestrate.
Măsura sechestrului are caracter temporar, până la rămânerea definitivă a hotărârii ce se
pronunţă în procesul principal şi constă în indisponibilizarea bunurilor pentru a se asigura
posibilitatea creditorului de a executa hotărârea ce urmează să se pronunţe cu privire la fondul
drepturilor.
În speţă, valorificarea bunurilor sechestrate nu este împiedicată, aşa cum a susţinut
lichidatorul, de prevederile art. 53 din Legea nr. 85/2006, cu modificările aduse prin art. 81 pct. 2
din Legea nr. 255/2013, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură
penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual
penale, conform cărora „Bunurile înstrăinate de administratorul judiciar sau lichidator, în exerciţiul
atribuţiilor sale prevăzute de prezenta lege, sunt dobândite libere de orice sarcini, precum ipoteci,
garanţii reale mobiliare sau drepturi de retenţie, de orice fel, ori măsuri asigurătorii, cu excepţia
măsurilor asigurătorii sau măsurilor preventive specifice, instituite în cursul procesului penal‖.
Textul se interpretează în mod coroborat cu prevederile art.36 din Legea nr.85/2006 şi are în
vedere exclusiv măsurile asigurătorii luate până la soluţionarea acţiunii civile în cadrul procesului
penal.
De altfel, măsurile asigurătorii sunt luate cu scopul satisfacerii creditorului în favoarea
căruia au fost instituite, după pronunţarea hotărârii definitive din procesul penal şi nicidecum pentru
a împiedica îndestularea acestuia.
Or, aşa cum s-a arătat, nu mai există proces penal pe rol, iar acţiunea civilă îndreptată de
STATUL ROMÂN prin ANAF – DGRFP CRAIOVA – AJFP GORJ împotriva SC VDV SRL, este
soluţionată în mod definitiv în procedura de insolvenţă a debitoarei.
După stabilirea definitivă a drepturilor creditorului, sechestrul asigurător (indiferent dacă a
fost instituit de instanţa civilă sau de cea penală) nu se desfiinţează, nu se ridică, ci se transformă în
sechestru definitiv, executoriu, pentru a avea loc vânzarea bunurilor sechestrate, cu scopul de a
asigura satisfacerea creditorului în favoarea căruia a fost luată măsura.
În concluzie, măsurile asiguratorii instituite asupra bunurilor din averea debitoarei SC VDV
SRL în favoarea STATULUI ROMÂN prin ANAF – DGRFP CRAIOVA – AJFP GORJ sunt în
prezent executorii, deoarece s-a stabilit creanţa bugetară în cadrul procedurii şi, prin urmare,
valorificarea bunurilor sechestrate atât în procesul penal, cât şi în cauza civilă separată, se va realiza
de către lichidator, iar distribuirea fondurilor obţinute se va face conform dispoziţiilor Legii
nr.85/2006, bunurile urmând să fie înstrăinate libere de orice sarcini, precum ipoteci, garanţii reale
mobiliare sau drepturi de retenţie ori măsuri asigurătorii, de orice fel.
În concluzie, cu această motivare, soluţia judecătorului-sindic de respingere a cererii de
ridicare a sechestrului instituit asupra bunurilor debitoarei SC VDV SRL a fost apreciată corectă.
Faţă de considerentele expuse, Curtea a respins recursul ca nefondat, potrivit prevederilor
art. 312 alin.1 din Codul de procedură civilă. (Decizia nr. 44/19 februarie 2015 - Secția a II-a
civilă, rezumat judecător Sanda Lungu)

6. Distribuirea sumelor obţinute din valorificarea bunurilor grevate de ipoteci, gaj sau
alte garanţii reale imobiliare ori drepturi de retenţie. Provizionarea din aceste sume.
Incompatibilitate cu ordinea prevăzută de art. 121 din legea nr. 85/2006.
262
 Creditorul care este titularul unei garanţii reale are dreptul să fie satisfăcut cu prioritate
din suma de bani obţinută ca urmare a valorificării bunului care a făcut obiectul garanţiei
constituite în favoarea sa
Art. 121 alin.2 din Legea nr.85/2006 stabileşte că „În cazul în care sumele realizate din
vânzarea acestor bunuri ar fi insuficiente pentru plata în întregime a respectivelor creanţe
garantate, creditorii vor avea, pentru diferenţă, creanţe chirografare care vor veni în concurs cu
cele cuprinse în categoria corespunzătoare, potrivit naturii lor, prevăzute la art.123, şi vor fi
supuse dispoziţiilor art.41. Dacă după plata sumelor prevăzute la alin. 1 rezultă o diferenţă în plus,
aceasta va fi depusă prin grija lichidatorului în contul averii debitorului”.
Textul exclude posibilitatea distribuirilor parţiale către creditorii garantaţi şi provizionării
diferenţelor rămase deoarece, printr-o asemenea măsură, s-ar modifica natura creanţei (pentru
diferenţă devenind chirografară).
Scopul provizionării de sume este incompatibil cu ordinea prevăzută imperativ de art.121,
deoarece art. 127 din Legea nr.85/2006 vizează: „1. sume proporţionale datorate creditorilor ale
căror creanţe sunt supuse unei condiţii suspensive care nu s-a realizat încă; 2. sume proporţionale
datorate proprietarilor de titluri la ordin sau la purtător şi care au originalele titlurilor, dar nu le-
au prezentat; 3. sume proporţionale datorate creanţelor admise provizoriu; 4. rezervele destinate
să acopere cheltuielile viitoare ale averii debitorului.

Prin sentinţa nr.1092/2014 din 02.12.2014, pronunţată de judecătorul-sindic de la Tribunalul

Mehedinţi – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul
nr.7638/101/2013/a13, s-a respins contestaţia formulată de BCISRSAA, prin SDTS.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul-sindic a reţinut că art. 122 alin. 3 din Legea nr. 85/2006
prevede că orice creditor sau comitetul creditorilor poate formula contestaţie la raport şi plan, în
termen de 15 zile de la afişare.
Art. 122 alin. 1 indice 1 prevede că: „Raportul asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din
încasarea de creanţe va cuprinde, cel puţin, următoarele:
a) soldul aflat în contul de lichidare după ultima distribuire;
b) încasările efectuate de către lichidator din valorificarea fiecărui bun şi din recuperarea
creanţelor;
c) cuantumul dobânzilor sau al altor venituri de care beneficiază averea debitorului ca
urmare a păstrării în conturi bancare a sumelor nedistribuite sau prin administrarea bunurilor
existente în averea debitoarei;
d) totalul sumelor aflate în contul de lichidare.‖
În ce priveşte plăţile făcute în cursul procedurii, comisioane bancare, datorii la bugetul de
stat, judecătorul-sindic a constatat că acestea sunt justificate şi se încadrează în categoria prevăzută
de art. 121 alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 85/2006.
Suma de 59.805,05 lei este legal provizionată de lichidatorul judiciar, având în vedere că
dispoziţiile art. 127 din Legea nr. 85/2006 sunt imperative şi nu dispozitive, cum pretinde
contestatoarea: „Cu ocazia distribuirilor parţiale, următoarele sume vor fi provizionate:
1. sume proporţionale datorate creditorilor ale căror creanţe sunt supuse unei condiţii
suspensive care nu s-a realizat încă;
2. sume proporţionale datorate proprietarilor de titluri la ordin sau la purtător şi care au
originalele titlurilor, dar nu le-au prezentat;
3. sume proporţionale datorate creanţelor admise provizoriu;
4. rezervele destinate să acopere cheltuielile viitoare ale averii debitorului.‖
Potrivit extrasului de la fila 3, pe rolul Tribunalul Mehedinţi se află 3 acţiuni având ca obiect
anulare acte frauduloase, acţiuni estimate a se derula pe o perioadă de cel puţin 12 luni, iar pentru
soluţionarea acestora este necesar a se efectua expertize contabile. Mai mult, în condiţiile în care
acţiunile mai susmenţionate ar fi admise, mai multe bunuri mobile şi imobile vor reveni în
263
patrimoniul debitoarei, cu consecinţele efectuării şi achitării unor lucrări de evaluare a bunurilor,
anterior valorificării acestora.
Adunarea creditorilor a hotărât efectuarea unei expertize contabile, în vederea stabilirii
situaţiei patrimoniale a debitorului în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, cât şi identificării, în
sarcina organelor de conducere, a eventualelor fapte de natura celor prevăzute de art. 138 din Legea
nr. 85/2006.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel contestatoarea BCISRSAA, prin SDTS, care a
invocat nelegalitatea şi a susţinut că în concursul dintre prevederile art.121 şi art.127 din Legea
nr.85/2006 prevalează cele art.121, ca normă specială, ce protejează creanţele garantate. Prevederile
art.127 pct.4 din Legea nr.85/2006, referitoare la posibilitatea provizionării cheltuielilor viitoare ale
averii debitorului nu sunt aplicabile sumelor rezultate din valorificarea bunurilor asupra cărora au
fost constituite garanţii. Jurisprudenţa a fost constantă în acest sens. De altfel, remuneraţiile viitoare
ale lichidatorului nu se încadrează în cheltuielile viitoare ale averii debitorului, în sensul art.127
pct.4 din Legea nr.85/2006, ce se referă exclusiv la cheltuielile de conservare şi administrare a
bunurilor şi drepturilor patrimoniale.
La data de 10.02.2015, intimata debitoare SC M SRL, prin lichidatorii VC SPRL şi CII GV,
a formulat întâmpinare, prin care a solicitat anularea apelului ca netimbrat, anularea ca tardiv
introdus şi, în subsidiar, ca nefondat. Pe fond, intimata a susţinut că prevederile art.121 din Legea
nr.85/2006 nu reprezintă o normă specială, iar art.127, ca şi art.124, art.125 şi art.126 se aplică
deopotrivă creanţelor garantate. Jurisprudenţa invocată nu are relevanţă, deoarece a avut în vedere
situaţii de fapt diferite. În speţă, există patru acţiuni de anulare a unor acte frauduloase, prin care se
tinde la readucerea în averea debitorului a unor bunuri de valoare semnificativă. Dispoziţiile art.127
pct. 4 din Legea nr.85/2006 sunt imperative. Onorariul lichidatorului reprezintă o cheltuială cu
averea debitorului, deoarece are în vedere inventarierea, evaluarea şi valorificarea acestei averi.
Examinând actele şi lucrările cauzei, prin prisma criticilor şi apărărilor formulate, potrivit
dispoziţiilor art.476 alin. 1 alin. 1 şi art.477 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea a constatat
următoarele:
Îndeplinirea de către apelantă a obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru a fost
verificată în procedura prealabilă, în temeiul dispoziţiilor art. XV din Legea nr.2/2013, dovada
aflându-se la fila nr.19 din dosar.
Totodată, Curtea a reţinut că, întrucât data iniţială a dosarului nr.7638/101/2013 este
03.07.2013, apelul promovat în cauză a fost declarat în termenul legal, de 30 de zile de la
comunicarea hotărârii atacate, prevăzut de art.8 alin. 2 din Legea nr.85/2006, aşa cum a fost
modificat prin Legea nr.76/2012, modificare intrată în vigoare la data de 15 februarie 2013,
deoarece, potrivit dispoziţiilor art.27 din Noul Cod de procedură civilă, hotărârile rămân supuse
căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.
Termenul de apel invocat de intimată, de 7 zile de la comunicarea hotărârii, este aplicabil
doar procedurilor de insolvenţă deschise ca urmare a cererilor introductive formulate începând cu
data de 28 iunie 2014, când a intrat în vigoare Legea nr.85/2014.
Pe fond, Curtea constată că dispoziţiile art.121 din Legea nr.85/2006 au caracter imperativ,
deoarece textul stabileşte că fondurile obţinute din vânzarea bunurilor grevate de ipoteci, gajuri sau
alte garanţii reale mobiliare ori drepturi de retenţie „ vor fi distribuite‖ conform ordinii stabilite de
lege.
În consecinţă, şi în materia insolvenţei funcţionează principiul consacrat în dreptul comun,
potrivit căruia creditorul care este titularul unei garanţii reale are dreptul să fie satisfăcut cu
prioritate din suma de bani obţinută ca urmare a valorificării bunului care a făcut obiectul garanţiei
constituite în favoarea sa.
Totodată, art. 121 alin.2 din Legea nr.85/2006 stabileşte că „În cazul în care sumele realizate
din vânzarea acestor bunuri ar fi insuficiente pentru plata în întregime a respectivelor creanţe
garantate, creditorii vor avea, pentru diferenţă, creanţe chirografare care vor veni în concurs cu cele
cuprinse în categoria corespunzătoare, potrivit naturii lor, prevăzute la art.123, şi vor fi supuse
264
dispoziţiilor art.41. Dacă după plata sumelor prevăzute la alin. 1 rezultă o diferenţă în plus, aceasta
va fi depusă prin grija lichidatorului în contul averii debitorului‖.
Ca urmare, în ceea ce priveşte sumele rezultate din valorificarea bunurilor asupra cărora s-au
constituit garanţii, textul exclude posibilitatea distribuirilor parţiale către creditorii garantaţi şi
provizionării diferenţelor rămase deoarece, printr-o asemenea măsură, s-ar modifica natura creanţei
(pentru diferenţă devenind chirografară).
Legea permite exclusiv depunerea în contul averii debitorului a sumelor rămase, eventual, în
plus, după achitarea integrală a creanţelor garantate.
De altfel, şi scopul provizionării de sume este incompatibil cu ordinea prevăzută imperativ
de art.121, deoarece art. 127 din Legea nr.85/2006 vizează: „1. sume proporţionale datorate
creditorilor ale căror creanţe sunt supuse unei condiţii suspensive care nu s-a realizat încă; 2. sume
proporţionale datorate proprietarilor de titluri la ordin sau la purtător şi care au originalele titlurilor,
dar nu le-au prezentat; 3. sume proporţionale datorate creanţelor admise provizoriu; 4. rezervele
destinate să acopere cheltuielile viitoare ale averii debitorului‖.
Faţă de considerentele expuse, Curtea a admis apelul şi, potrivit prevederilor art.480 alin.2
Cod procedură civilă, a schimbat în întregime sentinţa atacată, în sensul că a admis contestaţia şi a
dispus refacerea raportului şi planului de distribuţie nr. 4693/18.09.2014, în sensul distribuirii sumei
de 59.805,05 lei către creditoarea BISRSAA (Decizia nr. 269/16 aprilie 2015 - Secția a II-a civilă,
rezumat judecător Sanda Lungu).

7. Contestarea raportului administratorului judiciar cuprinzând descrierea activităţii

curente a debitorului în perioada de observaţie şi plăţile efectuate. Inadmisibilitatea.
Investirea instanţei prin simpla solicitare de anulare a măsurii de achitare a sumelor plătite în
perioada de observaţie şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, chiar în lipsa indicării
temeiului juridic.

În contextul în care administratorul judiciar nu a luat nici o măsură, raportul cuprinzând

descrierea activităţii curente desfăşurate de către debitoarea aflată în perioada de observaţie şi
trimiterea greşită la dispoziţiile art.121 şi art.123 din Legea nr.85/2006, nu există o măsură care să
poată fi contestată conform art. 21 din Legea nr. 85/2006.
Plăţile efectuate de către debitoare în perioada de observaţie pot fi contestate doar în
temeiul dispoziţiilor art.46 din Legea nr.85/2006.
Chiar dacă debitorul nu a invocat, în drept, dispoziţiile art.46 din Legea nr.85/2006, in rem
instanţa a fost investită cu acest capăt de acţiune, deoarece contestatoarea a solicitat anularea
măsurii de achitare a oricăror sume, cu excepţia celor efectuate către furnizorii de utilităţi, precum
şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, ca efect al nulităţii.

Prin sentinţa nr. 1833 din 4 decembrie 2014, pronunţată de judecătorul-sindic de la

Tribunalul Dolj – Secţia a II-a Civilă în dosarul nr. 9599/63/2014/a3, s-a respins contestaţia
formulată de contestatorul SC F DCI SRL împotriva raportului lunar întocmit de administratorul
judiciar BC SPRL, desemnat să administreze procedura insolvenţei debitoarei SC C SRL.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 21 din lege,
administratorul judiciar va depune lunar un raport cuprinzând descrierea modului în care şi-a
îndeplinit atribuţiile, precum şi o justificare a cheltuielilor efectuate cu administrarea procedurii sau
a altor cheltuieli efectuate din fondurile existente în averea debitorului. Raportul se depune la
dosarul cauzei, iar un extras se publică în Buletinul procedurilor de insolvenţă. Măsurile luate prin
acest raport pot fi contestate de către debitorul persoană fizică, administratorul special al debitorului
persoană juridică, oricare dintre creditori, precum şi orice altă persoană interesată, contestaţia
trebuind să fie înregistrată în termen de 3 zile de la depunerea raportului.
În cauză, creditoarea SC FDCI SRL a formulat o contestaţie împotriva raportului lunar, prin
care a solicitat anularea măsurii de achitare a oricăror sume către furnizori, salarii şi altele (excepţie
265
făcând sumele achitate către furnizorii de utilităţi), pe cale de consecinţă repunerea părţilor în
situaţia anterioara, precum şi obligarea administratorului judiciar de achitare a sumelor rezultate din
valorificarea produselor în favoarea contestatoarei, ca reprezentând transformarea în bani a bunului
afectat garanţiei sale.
Potrivit art.49 din Legea nr. 85/2006, pe perioada de observaţie, debitorul va putea să
continue desfăşurarea activităţii curente şi efectua plăţi către creditorii cunoscuţi, care se încadrează
in condiţiile obişnuite de exercitare a activităţii curente, sub supravegherea administratorului
judiciar, dacă debitorul a făcut cerere de reorganizare şi nu i-a fost ridicat dreptul de administrare.
Activităţile curente sunt cele prevăzute de art. 3.14 din lege, respectiv activităţile
contractate, conform obiectului de activitate, efectuarea operaţiunilor de încasare şi plăţi aferente. În
speţă, debitoarea se află în perioada de observaţie şi nu i s-a ridicat dreptul de administrare. Aceasta
are ca obiect de activitate comercializarea de produse farmaceutice, fiind astfel necesară efectuarea
de încasări şi plăţi necesare activităţii curente.
Instanţa a mai constatat că nu a fost învestită cu o cerere în temeiul art. 46 din lege, pentru a
analiza respectarea dispoziţiilor art. 49 de către debitoare (o depăşire a sferei noţiunii de activitate
curentă nu este indicată de către contestatoare) şi că nu se contestă nici o măsură pe care
administratorul judiciar ar fi luat-o prin raportul lunar.
În raportul său administratorul judiciar prezintă doar masurile întreprinse de debitoare, sub
supravegherea sa, de continuare a activităţii şi plăţile efectuate în acest sens, rezultate din activitatea
curentă. De asemenea, art. 121 şi 123 nu sunt incidente, deoarece se referă la distribuirea sumelor în
faliment.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel contestatoarea SC FDCI SRL, care a invocat
nelegalitatea hotărârii atacate şi a susţinut că este titularul unei garanţii asupra stocului de marfă şi
autorizaţiei de funcţionare, precum şi al unui privilegiu pentru încasarea preţului stabilit în
contractul de vânzare-cumpărare. În consecinţă, se impunea anularea măsurii de achitare a oricăror
sume către furnizori, salarii şi alte asemenea, excepţie făcând doar sumele achitate către furnizorii
de utilităţi, iar pe cale de consecinţă, se impunea repunerea părţilor în situaţia anterioară. Totodată,
era necesară obligarea administratorului judiciar de a achita către apelantă sumele rezultate din
vânzarea bunurilor afectate garanţiei sale. În mod greşit prima instanţă a apreciat că raportul
administratorului judiciar nu poate fi contestat, deoarece reprezintă doar măsurile întreprinse de
către debitoare. Or, administratorul judiciar BCSPRLC, a verificat şi aprobat documentele de plată.
De altfel, în raport, acesta a făcut referire la dispoziţiile art.121 alin. 1 şi art.123 din Legea
nr.85/2006, referitoare la ordinea de distribuire a sumelor obţinute din vânzarea bunurilor grevate
de garanţii şi, respectiv, a celorlalte bunuri ale debitorului supus procedurii. Ca urmare,
administratorul judiciar s-a aflat în eroare cu privire la temeiul de drept al plăţilor efectuate. În
cauză, îşi găsesc aplicarea dispoziţiile art.2323 din Noul Cod civil, conform cărora ipoteca se
strămută asupra preţului sau altor bunuri rezultate din înstrăinarea bunului ipotecat.
La data de 12.03.2015, intimata debitoare SC C SRL, prin administratorul judiciar BNPC
SPRL, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi a susţinut că
s-au reluat argumentele de la fond, fără a se formula critici ale hotărârii. În cauză s-au criticat plăţile
din activitatea curentă, fără a se invoca o eventuală nulitate conform art.46 şi se formulează cereri
ce nu pot forma obiectul unei contestaţii la raport, conform art.21, cereri pe art.39 şi de distribuire
conform normelor de lichidare, în cauză nefiind întocmit nici măcar tabelul definitiv. Plăţile curente
sunt greşit contestate, deoarece s-au respectat prevederile art.3 pct.14, 3 pct.15, art.18, art.49 şi
art.64 alin. 6 din Legea nr.85/2006.
Din oficiu, Curtea a invocat şi a pus în discuţie existenţa a două capete de cerere: anularea
măsurii de achitare a oricăror sume către furnizori (excepţie făcând furnizorii de utilităţi) şi
obligarea administratorului judiciar de achitare a sumelor rezultate din valorificarea produselor în
favoarea SC FDCI SRL şi nepronunţarea pe capătul de cerere referitor la nulitatea plăţilor.

266
 Examinând actele şi lucrările cauzei, prin prisma criticilor şi apărărilor formulate de către
părţi şi având în vedere şi motivul de apel de ordine publică invocat din oficiu, potrivit prevederilor
art.476 şi art.477 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:
Art. 21 alin. 1 din Legea nr.85/2006 prevede obligaţia administratorului judiciar de a
depune lunar un raport referitor la modul în care şi-a îndeplinit obligaţiile, precum şi o justificare a
cheltuielilor efectuate cu administrarea procedurii sau a altor cheltuieli efectuate din fondurile
existente în averea debitorului.
Potrivit prevederilor art.21 alin. 2 din Legea nr.85/2006, debitorul persoană fizică,
administratorul special al debitorului persoană juridică, oricare dintre creditori, precum şi orice altă
persoană interesată pot face contestaţie împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar.
Contestaţia se formulează în termen de 3 zile de la depunerea raportului în care se
consemnează măsurile atacate, obiectul contestaţiei constituindu-l, prin urmare, măsurile luate de
către administratorul judiciar, şi nicidecum raportul întocmit de acesta.
În cauză, administratorul judiciar nu a luat nicio măsură care să poată fi atacată, acesta
descriind doar activitatea curentă desfăşurată de către debitoarea aflată în perioada de observaţie şi
făcând o trimitere greşită la dispoziţiile, inaplicabile în speţă, ale art.121 şi art.123 din Legea
nr.85/2006, deoarece aceste texte vizează exclusiv distribuirea sumelor realizate în urma lichidării
bunurilor din averea debitorului (distribuiri cu privire la care se întocmeşte, potrivit prevederilor
art.122 din Legea nr.85/2006, raport la fiecare trei luni calculate de la începerea lichidării, raport
însoţit de plan de distribuire către creditori, iar potrivit prevederilor art.122 alin. 3, comitetul
creditorilor sau orice creditor poate formula contestaţie la acest raport şi la plan în termen de 15 zile
de la afişare).
Prin urmare, plăţile fiind efectuate de către debitoarea SC C SRL în perioada de observaţie,
contestarea acestora nu poate avea loc decât în temeiul dispoziţiilor art.46 din Legea nr.85/2006.
Contrar celor reţinute în considerentele hotărârii atacate, chiar dacă SC FDCI SRL nu a
invocat, în drept, dispoziţiile art.46 din Legea nr.85/2006, in rem instanţa a fost investită cu acest
capăt de acţiune, deoarece contestatoarea a solicitat anularea măsurii de achitare a oricăror sume, cu
excepţia celor efectuate către furnizorii de utilităţi, precum şi repunerea părţilor în situaţia
anterioară, ca efect al nulităţii, dar prima instanţă nu s-a pronunţat asupra acestui petit.
În consecinţă, potrivit dispoziţiilor art.480 alin. 3 din Codul de procedură civilă, întrucât s-a
constatat că în mod greşit prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, s-a
anulat hotărârea atacată şi s-a reţinut cauza, Curtea de Apel urmând să judece procesul, evocând
fondul (Decizia nr. 286/23 aprilie 2015 - Secția a II-a civilă, rezumat judecător Sanda Lungu).

8. Cerere a debitorului de deschidere a procedurii simplificate. Nedepunerea

documentelor prevăzute de art.67 alin.1 lit. a – g, k, l, m din legea nr. 85/2014. Sancţiune.
Depunerea în apel. Efecte.

Nedepunerea documentelor prevăzute la alin. (1) lit. a)-g), k), l), m) atrage respingerea
cererii de deschidere a procedurii
Omisiunea de a depune integral la dosarul primei instanţe actele prevăzute de art. 67 alin.1
lit. a) – g), k), l), m) din Legea nr. 85/2014 nu poate fi acoperită prin susţineri şi argumente ce tind
la detalierea situaţiei de fapt şi nici prin depunerea înscrisurilor în apel, deoarece legea
reglementează expres sancţiunea respingerii cererii, în această situaţie legiuitorul instituind norme
derogatorii de la procedura civilă de drept comun.

Prin încheierea nr.13 din 18.02.2015 pronunţată de judecătorul-sindic de la Tribunalul Gorj

– Secţia a II-a Civilă în dosarul nr.958/95/2015, s-a respins cererea debitoarea SC PC SRL, pentru
deschiderea procedurii simplificate a falimentului.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul-sindic a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
de art. 5 pct. 72 din Legea 85/2014, privind valoarea-prag a creanţei, pentru intrarea debitorului în
267
insolvenţă, la cererea sa. În cauză, societatea are obligaţii bugetare în cuantum de 6.361 lei şi
obligaţii către furnizori de 4.636 lei, suma de 59.740 lei fiind calificată de aceasta ca un aport în
societate al fostului asociat, PV. Nu s-a depus la dosar niciun înscris doveditor din care să rezulte că
societatea ar fi fost împrumutată de fostul administrator sau că acesta ar fi avut de primit de la
societate drept profit suma de 59.740 lei ori că a fost salariat al debitoarei, această creanţă nefiind
dovedită şi nefăcând parte din categoria creanţelor prevăzute de Legea 85/2014.
Această sumă este menţionată în formularul de cerere de deschidere a procedurii, dar nu
există la dosar vreun act din care să rezulte că societatea datorează unei terţe persoane suma şi că
persoana respectivă este fostul administrator. În această din urmă situaţie, fostul administrator avea
la dispoziţie căi legale de a primi suma pe care ar fi depus-o în contul societăţii, căi prevăzute de
Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990, având posibilitatea şi interesul ca, la retragerea sa din
societate, să-şi primească sumele cuvenite.
Potrivit art. 65 alin. 1 din Legea nr. 85/20014, procedura începe pe baza unei cereri
introduse la tribunal de către debitor, de către unul sau mai mulţi creditori, ori de către persoanele
sau instituţiile prevăzute expres de lege, în art. 67 alin. 1, menţionându-se documentele pe care
debitorul este obligat să le depună odată cu cererea, la punctul c se prevede lista numelor şi a
adreselor creditorilor. Debitoarea nu a precizat adresa numitului PV şi nici nu a depus documentul
din care să rezulte că acesta este fostul administrator al debitorului.
SC PC SRL nu a dovedit că are o datorie faţă de o terţă persoană, în cuantum de 59 740 lei,
nu a depus niciun document din care să rezulte cine este creditorul şi dacă acesta are o creanţă în
această sumă faţă de debitoare.
În consecinţă, datoriile societăţii debitoare SC PC SRL sunt în sumă totală de 10.997 lei, sub
valoarea-prag prevăzută de art. 5 pct. 72 din Legea 85/2014.
Împotriva acestei încheieri a declarat apel debitoarea SC PC SRL, care a invocat
nelegalitatea şi netemeinicia şi a susţinut că în mod greşit s-a respins cererea sa de deschidere a
procedurii insolvenţei, deoarece valoarea prag prevăzută de art.5 pct.72 din Legea nr.85/2014 este
îndeplinită, debitoarea având datorii totale de 70.737 lei, din care 59.740 lei este aportul personal al
asociaţilor, pentru efectuarea plăţilor de către societate.
Examinând actele şi lucrările cauzei, prin prisma criticilor formulate, conform prevederilor
art. 476 alin.1 şi 477 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea a constatat că apelul este
nefondat, pentru următoarele motive:
Potrivit prevederilor art.67 din Legea nr.85/2014, „(1) Cererea debitorului trebuie să fie
însoţită de următoarele acte:
a) ultima situaţie financiară anuală, certificată de către administrator şi cenzor/auditor,
balanţa de verificare pentru luna precedentă datei înregistrării cererii de deschidere a procedurii;
b) lista completă a tuturor bunurilor debitorului, incluzând toate conturile şi băncile prin care
debitorul îşi rulează fondurile; pentru bunurile grevate se vor menţiona datele din registrele de
publicitate;
c) lista numelor şi a adreselor creditorilor, oricum ar fi creanţele acestora: certe sau sub
condiţie, lichide ori nelichide, scadente sau nescadente, necontestate ori contestate, arătându-se
suma, cauza şi drepturile de preferinţă;
d) lista cuprinzând plăţile şi transferurile patrimoniale efectuate de debitor în cele 6 luni
anterioare înregistrării cererii introductive;
e) contul de profit şi pierdere pe anul anterior depunerii cererii;
f) lista membrilor grupului de interes economic sau, după caz, a asociaţilor cu răspundere
nelimitată, pentru societăţile în nume colectiv şi cele în comandită;
g) o declaraţie prin care debitorul îşi arată intenţia de intrare în procedură simplificată sau de
reorganizare, conform unui plan, prin restructurarea activităţii ori prin lichidarea, în tot sau în parte,
a averii, în vederea stingerii datoriilor sale;
h) o descriere sumară a modalităţilor pe care le are în vedere pentru reorganizarea activităţii;

268
 i) o declaraţie pe propria răspundere, autentificată la notar ori certificată de un avocat, sau un
certificat de la registrul societăţilor agricole ori, după caz, oficiul registrului comerţului sau alte
registre în a cărui rază teritorială se află sediul profesional/sediul social, din care să rezulte dacă a
mai fost supus procedurii de reorganizare judiciară prevăzute de prezenta lege într-un interval de 5
ani anterior formulării cererii introductive;
j) o declaraţie pe propria răspundere, autentificată de notar ori certificată de avocat, din care
să rezulte că el sau administratorii, directorii şi/sau acţionarii/asociaţii/asociaţii comanditari care
deţin controlul debitorului nu au fost condamnaţi definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni
intenţionate contra patrimoniului, de corupţie şi de serviciu, de fals, precum şi pentru infracţiunile
prevăzute de Legea nr. 22/1969, cu modificările ulterioare, Legea nr. 31/1990, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, Legea nr. 21/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,
Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 656/2002, republicată, cu
modificările ulterioare, Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr.
241/2005, cu modificările ulterioare, şi infracţiunile prevăzute de prezenta lege în ultimii 5 ani
anterior deschiderii procedurii;
k) un certificat de admitere la tranzacţionare pe o piaţă reglementată a valorilor mobiliare
sau a altor instrumente financiare emise;
l) o declaraţie prin care debitorul arată dacă este membru al unui grup de societăţi, cu
precizarea acestora;
m) dovada codului unic de înregistrare;
n) dovada notificării organului fiscal competent.
(2) Documentele prevăzute la alin. (1) se depun odată cu cererea de deschidere a procedurii
sau, cel mai târziu, până la termenul de judecată stabilit de judecătorul-sindic. Nedepunerea
documentelor prevăzute la alin. (1) lit. a)-g), k), l), m) atrage respingerea cererii de deschidere a
procedurii, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 38 alin. (2) lit. c) şi d), precum şi a cazului în care
cererea de deschidere a procedurii este formulată de lichidatorul numit în procedura de lichidare
prevăzută de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Nedepunerea documentelor prevăzute la lit. h), i) şi j) este sancţionată cu decăderea din dreptul de a
depune un plan de reorganizare‖.
Ca urmare, cerinţele prevăzute de lege pentru deschiderea procedurii sunt cumulative, iar
neîndeplinirea oricărora dintre acestea determină respingerea acţiunii promovate de către debitor.
În cauză, debitoarea nu a respectat cerinţele prevăzute de art.67 alin. 1 lit.c din Legea
nr.85/2014.
Aşa cum corect a reţinut judecătorul-sindic, debitoarea nu a precizat adresa numitului PV,
nu a depus documente din care să rezulte că acesta este fostul administrator al debitoarei şi nici
referitoare la datoria în cuantum de 59 740 lei.
Neîndeplinirea întocmai a acestei cerinţe atrage şi imposibilitatea îndeplinirii condiţiei
referitoare la valoarea prag prevăzută de art.5 pct.72 din lege - cuantumul minim al creanţei pentru
deschierea procedurii, atât pentru creditori, cât şi pentru debitori, fiind de 40.000 lei, inclusiv pentru
cererile formulate de lichidatorul numit în procedura de lichidare prevăzută de Legea nr.31/1990.
Omisiunea de a depune integral la dosarul primei instanţe actele prevăzute de art. 67 alin.1
lit. a) – g), k), l), m) din Legea nr. 85/2014 nu poate fi acoperită prin susţineri şi argumente ce tind
la detalierea situaţiei de fapt şi nici prin depunerea înscrisurilor în apel, deoarece legea
reglementează expres sancţiunea respingerii cererii, în această situaţie legiuitorul instituind norme
derogatorii de la procedura civilă de drept comun.
Faţă de considerentele expuse, Curtea a respins apelul formulat de către debitoare, ca
nefondat, potrivit dispoziţiilor art.480 alin. 1 Cod procedură civilă. (Decizia nr. 289 din 23.04.2015
- Secția a II-a civilă, rezumat judecător Popescu Constantin.)

269
 9. Închiderea procedurii în temeiul art. 131 din legea nr. 85/2006. Condiţii.

În conformitate cu dispoziţiile art. 131 din Legea nr.85/2006 în orice stadiu al procedurii,
dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a
acoperi cheltuielile administrative şi nici un creditor nu se oferă să avanseze sumele
corespunzătoare, judecătorul-sindic va putea da o sentinţă de închidere a procedurii, prin care
dispune şi radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat.
Îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 131 din Legea nr. 85/2006 în contextul în care
societatea debitoare nu figurează în evidenţele fiscale cu bunuri impozabile în patrimoniu (adresa
Primăriei Slatina, iar creditorii nu au înţeles să avanseze sumele necesare continuării procedurii,
deşi au fost notificaţi cu propunerea de închidere a procedurii.

Prin sentinţa nr. 658 din data de 24.11.2014, Tribunalul Olt – Secţia a II-a Civilă, de
Contencios Administrativ şi Fiscal, în temeiul art. 131 din Legea 85/2006 a dispus închiderea
procedurii şi radierea debitoarei SCSSRL din evidenţa Registrului Comerţului de pe lângă
Tribunalul Olt.
În temeiul art. 135 din Legea 85/2006 sentinţa a fost notificată DGRFPC şi ORC de pe lângă
Tribunalul Olt pentru efectuarea menţiunilor.
În temeiul art. 136 din Legea 85/2006 a fost descărcat lichidatorul judiciar de orice îndatoriri
cu privire la procedură.
În temeiul art. 4 din Legea 85/2006 a dispus decontarea onorariului lichidatorului judiciar în
sumă de 3.000 lei şi a cheltuielilor de procedură în sumă de 205 lei din Fondul de lichidare.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut că:
Prin sentinţa nr. 317 din 29.05.2014 pronunţată de Tribunalul Olt în dosarul
nr.1890/104/2014 s-a admis cererea administratorului judiciar Phoenix SPRL, s-a dispus trecerea în
procedura simplificată a falimentului, dizolvarea societăţii şi ridicarea dreptului de administrare al
acesteia.
A fost numit lichidatorul judiciar Phoenix SPRL pentru a îndeplini atribuţiile prev. de art. 25
din lege.
Lichidatorul judiciar a depus la termenul din 13.10.2014 un raport final cu propunerea de
închidere a procedurii insolvenţei în temeiul art. 131 din Legea 85/2006, arătând că debitoarea este
dizolvată din anul 2005, nu mai desfăşoară activitate economică, iar până la această dată nu au fost
identificate fapte şi persoane vinovate de apariţia stării de insolvenţă în conformitate cu prevederile
art. 138 din Legea 85/2006.
Creditorii nu au formulat obiecţiuni faţă de cererea de închidere a procedurii.
Judecătorul sindic a constatat că sunt îndeplinite condiţiile art. 131 din Legea 85/2006, cu
privire la închiderea procedurii pentru lipsa de bunuri din patrimoniu.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel creditoarea AJFPO în numele şi pentru DGRFPC,
criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivele de apel, apelanta creditoare AJFPO în numele şi pentru DGRFPC a arătat că
instanţa de fond a dispus închiderea procedurii falimentului aplicând prematur dispoziţiile art. 131
din Legea nr. 85/2006, întrucât judecătorul sindic trebuia să analizeze şi să stăruie prin toate
mijloacele legale pentru ca creditorii să-şi poată recupera în totalitate sau în cea mai mare parte
creanţele faţă de debitor.
A mai arătat apelanta creditoare că, în privinţa lipsei bunurilor, doar raportul lichidatorului
nu este suficient, hotărârea instanţei trebuind să se bazeze pe documente provenite de la autorităţi
care deţin evidenţa bunurilor mobile şi imobile, iar, potrivit atribuţiilor conferite lichidatorului prin
art. 25 din Legea nr. 85/2006, acesta avea obligaţia să examineze activitatea debitorului în raport cu
situaţia de fapt şi să întocmească un raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus
la apariţia stării de insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă.

270
 A invocat prematuritatea închiderii procedurii întrucât se impunea o atenţie sporită şi în
cadrul acţiunii de identificare a bunurilor, cât şi în cadrul acţiunii de stabilire a persoanelor cărora
le-ar fi imputabilă starea de insolvenţă, existând posibilitatea ca bunurile să fie sustrase de la
urmărire şi deci datele din evidenţa organelor locale să nu exprime realitatea.
Totodată a învederat apelanta creditoare că relaţiile solicitate de lichidator de la unităţile
administrative care deţin evidenţa bunurilor mobile şi imobile au fost cerute la o anumită dată, şi nu
cum era corect pe ultimii trei ani anteriori deschiderii procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006.
S-a solicitat admiterea apelului şi, în temeiul prevederilor art. 480 alin. 2 Cod procedură
civilă, schimbarea în tot a sentinţei apelate în sensul de a se dispune continuarea procedurii de
lichidare faţă de debitoare.
În drept, apelul a fost întemeiat pe dispoziţiile art.8 din Legea nr. 85/2006, precum şi pe
dispoziţiile Codului de procedură civilă.
La data de 30.01.2015 lichidatorul SPRL a depus întâmpinare, solicitând respingerea
apelului ca nefondat.
În cuprinsul întâmpinării a arătat că a depus adresa Primăriei Slatina prin care s-a a
comunicat că debitoarea nu figurează în evidenţele fiscale cu bunuri mobile sau imobile, iar în
ultimii trei ani societatea nu a înstrăinat bunuri mobile sau imobile.
Totodată a arătat că raportul privind propunerea de închidere a procedurii a fost adus la
cunoştinţa creditorilor şi că apelanta creditoare nu a formulat obiecţiuni la propunerea de închidere.
La solicitarea instanţei lichidatorul judiciar a formulat punct de vedere cu privire la două
autovehicule Dacia Double, precizând că acestea au fost achiziţionate de debitoare în leasing şi nu
sunt proprietatea societăţii debitoare.
Analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate, prin prisma motivelor de apel şi în
raport de dispoziţiile art. 476 şi urm. Noul Cod procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:
În conformitate cu dispoziţiile art. 131 din Legea nr.85/2006 în orice stadiu al procedurii,
dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a
acoperi cheltuielile administrative şi nici un creditor nu se oferă să avanseze sumele
corespunzătoare, judecătorul-sindic va putea da o sentinţă de închidere a procedurii, prin care
dispune şi radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat.
În speţă, Curtea a apreciat că cerinţele legale prevăzute de dispoziţiile art. 131 din Legea
nr.85/2006, privind lipsa bunurilor şi neavansarea cheltuielilor de către creditori, sunt întrunite.
Societatea debitoare nu figurează în evidenţele fiscale cu bunuri impozabile în patrimoniu
(adresa Primăriei Slatina).
Creditorii nu au înţeles să avanseze sumele necesare continuării procedurii, deşi au fost
notificaţi cu propunerea de închidere a procedurii.
Ca urmare, în mod corect judecătorul sindic a dispus închiderea procedurii insolvenţei în
privinţa debitoarei.
În exercitarea atribuţiilor ce-i reveneau, potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. 1 lit. a din Legea nr.
85/2006, lichidatorul a depus, la data de 08.07.2014 (filele 29-31 dosar fond), raportul privind
cauzele şi împrejurările care au condus la insolvenţa debitoarei, precizând în cadrul acestuia că nu
poate face o analiză concludentă a situaţiei financiare, dată fiind vechimea ultimului bilanţ publicat şi
că nu a identificat elemente care să poată intra sub incidenţa art. 138 din Legea 85/2006.
În acest context, critica privitoare la obligaţia examinării activităţii debitorului în raport cu
situaţia de fapt şi întocmirii unui raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la
apariţia stării de insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă este neîntemeiată.
Nici critica vizând lipsa de diligenţă a lichidatorului judiciar în acţiunea de identificare a
bunurilor nu este întemeiată.
Lipsa bunurile din averea debitorului a căror valorificare să permită continuarea procedurii
rezultă atât din raportul lichidatorului judiciar, cât şi din adresa nr. 54995/13.06.2014 emisă de către
Primăria Slatina.

271
 Susţinerea privind lipsa evidenţei bunurilor mobile şi imobile pe ultimii trei ani anteriori
deschiderii procedurii nu poate fi reţinută întrucât din adresa nr. 54995/13.06.2014 a Primăriei
Slatina reiese că societatea nu figurează în evidenţele fiscale cu bunuri mobile sau imobile, precum
şi că în ultimii trei ani societatea nu a înstrăinat bunuri mobile sau imobile (cele două autovehicule
Dacia Double au fost achiziţionate de debitoare în leasing şi nu sunt proprietatea societăţii
debitoare).
De altfel, apelanta creditoare nu a indicat în concret care anume bunuri există în patrimoniul
debitoarei şi nu au fost identificate.
Cât priveşte posibilitatea sustragerii bunurilor sau existenţa unor evidenţe care să nu
exprime realitatea, în lipsa unor dovezi în acest sens, susţinerile apelantei creditoare sunt simple
afirmaţii.
Referitor la critica privind nerecuperarea creanţelor, Curtea a constatat că, de asemenea, este
nefondată deoarece, chiar dacă scopul procedurii este acoperirea pasivului debitorului, în cazul în
care nu mai există bunuri în patrimoniu, creanţele rămase neacoperite vor fi suportate de creditori.
Pentru considerentele expuse, Curtea, în temeiul art.480 alin.1 Cod procedură civilă, a
respins ca nefondat apelul declarat de creditoarea DGRFP CRAIOVA - A.J.F.P. OLT (Decizia nr.
315 /29.04.2015 - Secția a II-a civilă, rezumat judecător Lotus Gherghină.)

10. Cerere de suspendare provizorie a executării hotărârii judecătoreşti de deschidere

a procedurii, pe calea ordonanţei preşedinţiale, de către judecătorul sindic, în temeiul art. 996
şi următoarele cod de procedură civilă. Inadmisibilitate.

Dispoziţiile Codului de procedură civilă prevăzute de art. 996 şi următoarele Cod

procedură civilă nu sunt compatibile cu procedura insolvenţei.
Executarea hotărârii de deschidere a procedurii insolvenţei, indiferent că este vorba de
deschiderea procedurii generale sau a procedurii simplificate a insolvenţei, poate fi suspendată
doar pe calea expres reglementată de dispoziţiile art.43 alin.5 din Legea nr.85/2014 care se
completează cu cele ale art. 450 Cod de procedură civilă şi nu pe calea ordonanţei preşedinţiale
prevăzute de art.996 şi următoarele Cod de procedură civilă.

Prin sentinţa nr.366/2015 din 29 iunie 2015, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi – Secţia a
II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr.8469/101/2014*/a1, s-a respins
cererea de ordonanţă președințială formulată de reclamanta SC TV SA - prin administrator OG, în
contradictoriu cu pârâţii CADD şi SC TV SA - prin administrator judiciar VCSPRL.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, pe calea ordonanţei preşedinţiale,
reclamanta SC TV SA – prin administrator OG a solicitat suspendarea efectelor unei hotărâri
judecătoreşti până la soluţionarea apelului declarat împotriva acesteia.
Astfel, prin încheierea din 25.05.2015, judecătorul sindic a dispus deschiderea procedurii de
insolvenţă împotriva reclamantei debitoare SC TV SA, la cererea creditorului CADD.
Instanţa de fond a reţinut că, din punct de vedere al căii procedurale la care a recurs
reclamanta debitoare SCTVSA, pentru admisibilitatea ordonanţei preşedinţiale, legea cere
îndeplinirea cumulativă a 4 condiţii:
Potrivit art. 996 alin. (1) Noul Cod procedură civilă, instanţa de judecata, stabilind că, în
favoarea reclamantului, există aparenta de drept, va putea sa ordone masuri provizorii sau grabnice,
pentru păstrarea unui drept ce s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente si
care nu s-ar putea repara, precum si pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei
executări. Ordonanţa este provizorie si executorie. Daca hotărârea nu cuprinde nicio menţiune
privind durata sa si nu s-au modificat împrejurările de fapt avute în vedere, masurile dispuse vor
produce efecte pana la soluţionarea litigiului asupra fondului – art. 996 alin. (2) NCPC. La cererea
reclamantului, instanţa va putea hotărî ca executarea să se facă fără somaţie sau fără trecerea unui
termen – art. 996 alin. (3) NCPC. Ordonanţa va putea fi data chiar si atunci când este în curs
272
judecata asupra fondului – art. 996 alin. (4) NCPC. Pe cale de ordonanţa preşedinţială nu pot fi
dispuse masuri care sa rezolve litigiul in fond si nici masuri a căror executare nu ar mai face
posibila restabilirea situaţiei de fapt – art. 996 alin. (5) NCPC.
Aşadar, instanţa de fond a reţinut că, pentru exercitarea procedurii ordonanţei preşedinţiale,
trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) Urgenta: condiţie care justifica utilizarea procedurii în chestiune, caracterizata printr-o
procedura de judecata mai sumara, urgenta trebuie sa persiste pe tot parcursul judecăţii (chiar si în
calea de atac a apelului) iar instanţa de judecata are obligaţia sa indice împrejurările ce au condus la
concluzia ca este îndeplinită aceasta cerinţă. De asemenea, lipsa caracterului de urgenta conduce la
soluţionarea oricărui aspect pe calea procedurii comune. Urgenta nu este sinonima cu celeritatea,
aceasta din urma reprezentând dezideratul oricărui proces civil, în sensul finalizării sale intr-un
termen rezonabil.
b) Măsura dispusa sa aibă caracter provizoriu (vremelnic): masurile încuviinţate nu sunt de
natura sa conducă la rezolvarea fondului ci sunt de natura sa menţină o situaţie de fapt pana la
soluţionarea celui dintâi, aşadar – sunt limitate în timp pana la soluţionarea în fond a litigiului.
c) Condiţia de a nu prejudeca fondul: datorita faptului ca ordonanţa presupune urgenta si
adoptarea unor masuri vremelnice, instanţa nu are căderea sa prejudece fondul dreptului dar –
pentru ca totuşi soluţia sa nu fie arbitrara – este datoare sa cerceteze aparenta dreptului, sa pipaie
fondul.
d) Existenta unei ―aparente de drept‖ in favoarea reclamantului, condiţie noua, legiferata la
art. 996 alin. (1) NCPC, aceasta condiţie trebuie analizata în mod prioritar de către instanţa, aceasta
din urma fiind ţinută sa nu dispună nicio măsura provizorie pana ce nu îşi creează convingerea ca în
favoarea reclamantului exista ―aparenta de drept‖. Limitele cercetării privind aparenta dreptului
sunt chiar limitele indicate si în vechea reglementare, în doctrina şi jurisprudenţă, referitoare la
―pipăirea fondului‖.
Verificând cu prioritate această ultimă condiţie, instanţa de fond a constatat că obiectul
dosarului în care s-a pronunţat hotărârea ale cărei efecte se cer a fi suspendate îl reprezintă
administrarea procedurii de insolvenţă faţă de reclamanta debitoare SC TL V SA .
A reţinut instanţa de fond că Legea nr. 85/2014 are drept unic scop instituirea unei proceduri
colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă, legiuitorul român reglementând
cu precizie şi claritate paşii care trebuie urmaţi în aplicarea procedurii de executare silită
concursuală a creanţelor debitorului insolvent. Sub acest aspect, în lege, sunt descrise activităţile
care trebuie urmate de judecătorul-sindic, administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul
judiciar, creditorii sociali şi asociaţi, ordinea operaţiilor ce trebuie efectuate şi termenele în care
persoanele implicate în procedură sunt obligate să se încadreze, toate aceste operaţiuni şi
competenţe fiind reglementate punctual. Într-o altă ordine de idei trebuie menţionat că unul dintre
principiile procedurii de insolvenţă este şi cel al celerităţii, acesta având o reglementare expresă în
alineatul 1 şi 2 ale art. 40 din Legea insolvenţei, care statuează că organele prevăzute la alin. (1)
(instanţele judecătoreşti, judecătorul-sindic, administratorul judiciar şi lichidatorul) trebuie să
asigure efectuarea cu celeritate a actelor şi operaţiunilor prevăzute de prezenta lege, precum şi
realizarea în condiţiile legii a drepturilor şi obligaţiilor celorlalţi participanţi la aceste acte şi
operaţiuni, aceste norme neurmărind altceva decât crearea unui mecanism juridic adecvat care să
asigure cu rapiditate şi eficienţă ieşirea de pe piaţă a operatorilor economici neviabili.
Ca atare, instanţa a reţinut că nici legea specială nici codul de procedură civilă nu permit în
situaţia dată suspendarea procedurii de insolvenţă.
Pe de altă parte, instanţa de fond a apreciat că o eventuală suspendare a procedurii nu ar
duce decât la întârzierea finalizării acesteia, întrucât suspendarea nu valorează închidere de
procedură.
Mai mult decât atât, instanţa de fond a reţinut că împotriva hotărârii ale cărei efecte se cer
suspendate a fost declarat apel .

273
 Ori potrivit art. 43, alin. 4 şi alin. 5, lit. a din Legea nr. 85/2014 (4), prin derogare de la
prevederile Codului de procedură civilă, apelul nu suspendă executarea hotărârilor judecătorului-
sindic.(5) Următoarele hotărâri ale judecătorului-sindic vor putea fi suspendate de instanţa de apel:
a) sentinţa de deschidere a procedurii insolvenţei împotriva debitorului.
Ori, în speţă, instanţa de fond a reţinut că reclamanta tocmai acest lucru solicită prin cererea
de ordonanţa preşedinţială şi anume suspendarea efectelor hotărârii de deschidere a procedurii de
insolvenţă, cerere care, în condiţiile date, nu este de competenţa tribunalului .
Faţă de aceste considerente tribunalul a apreciat că nu sunt îndeplinite, pe de o parte,
condiţiile de admisibilitate ale ordonanţei preşedinţiale, iar, pe de altă parte, deşi numită ordonanţă
preşedinţială, cererea reclamantei debitoare SC TV SA a fost apreciată ca fiind o cerere de
suspendare a executării unei hotărâri împotriva căreia a fost declarat apel şi care nu poate fi
soluţionată de instanţa de fond.
Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Dolj a declarat apel reclamanta SC TV SA,
criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivele de apel, apelanta reclamantă SC TV SA a arătat că a formulat cerere de
ordonanţă preşedinţială pentru suspendarea provizorie a încheierii de admitere a cererii de
deschidere a procedurii, deoarece acţionarii sunt grav prejudiciaţi prin deschiderea procedurii, în
contextul în care inventarierea bunurilor societăţii, evaluarea acestora şi toate celelalte etape ale
procedurii insolvenţei presupun timp şi cheltuieli, la care se adaugă şi plata lichidatorului, aceste
cheltuieli nefiind necesare, în condiţiile în care societatea nu are alţi creditori, iar procedura de
insolvenţă a rămas fără obiect.
Apelanta reclamantă SC TV SA a mai arătat că acţionarii cărora le-au fost distribuite bunuri
sunt puşi în situaţia de a cheltui sume de bani pentru conservarea, paza şi asigurarea acestor bunuri,
fără a putea intra în posesia lor, decât la momentul închiderii procedurii şi radierii societăţii.
Apelanta reclamantă SC TV SA a arătat, de asemenea, că, fără a motiva şi eronat, instanţa
de fond a considerat neîndeplinite condiţiile de admisibilitate ale ordonanţei preşedinţiale, deoarece,
în favoarea sa, exista aparenţa de drept, fiind evidentă necesitatea luării măsurii provizorii, pentru
prevenirea unor pagube ce nu ar putea fi reparate altfel.
În opinia apelantei reclamante SC TV SA, tribunalul a apreciat greşit că cererea de
suspendare a executării hotărârii judecătorului sindic nu este de competenţa sa, întrucât, în
conformitate cu dispoziţiile art.996 Noul Cod procedură civilă, competenţa de soluţionare a
ordonanţei preşedinţiale revine instanţei ce are competenţa să se pronunţe în primă instanţă asupra
fondului dreptului, deci Tribunalului Mehedinţi, învestit, ca instanţă de fond, cu soluţionarea cererii
de deschidere a procedurii.
În cauză nu s-a depus întâmpinare.
Analizând sentinţa prin prisma motivelor de apel formulate şi a prevederilor legale incidente
în cauză, Curtea a reţinut că apelul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Potrivit art. 342 alin.1 din Legea nr.85/2014, dispoziţiile acestei legi se completează, în
măsura în care nu contravin, cu cele ale Codului de procedura civila si ale Codului civil.
Cu alte cuvinte, dispoziţiile Codului de procedură civilă completează Legea privind
procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, în măsura în care acestea sunt compatibile.
Ca urmare, se impune verificarea acestei compatibilităţi în cazul cererii apelantei
reclamante, aşa cum a fost formulată - suspendare provizorie a executării hotărârii judecătoreşti de
deschidere a procedurii, pe calea ordonanţei preşedinţiale, de către judecătorul sindic, în temeiul
art.996 şi următoarele Cod de procedură civilă.
Suspendarea provizorie a executării unei hotărâri pentru care legea prevede că este
executorie, cum este şi cazul hotărârilor pronunţate de judecătorul sindic, este reglementată de
Codul de procedură civilă în art. 450.
Partea are posibilitatea formulării, la instanţa de apel, a unei cereri de suspendare propriu-
zise până la judecarea apelului, fie prin cererea de apel, fie distinct în tot cursul judecăţii în apel, ori

274
a unei cereri de suspendare provizorii, prin ordonanţă preşedinţială, până la soluţionarea cererii de
suspendare propriu-zisă.
Procedura specială a ordonanţei preşedinţiale prevăzute de art.996 şi următoarele Cod de
procedură civilă presupune luarea de către instanţa de fond a unei măsuri provizorii până la
soluţionarea pe fond a unei cereri contencioase.
Procedura insolvenţei se caracterizează prin existenţe mai multor cereri contencioase şi
necontencioase formulate pe parcursul desfăşurării procedurii, care se judecă fie în dosarul de bază,
fie în dosare asociate, fiecare parcurgând stadiile procesuale fond şi apel.
Urgenţa ce caracterizează procedura ordonanţei preşedinţiale este asigurată în cazul
procedurii insolvenţei prin principiul celerităţii ce guvernează întreaga procedură
Acest principiu rezultă explicit din dispoziţiile art.40 alin.1 şi 2 din Legea nr.85/2014,
potrivit cărora organele care aplică procedura sunt: instanţele judecătoreşti, judecătorul-sindic,
administratorul judiciar şi lichidatorul judiciar, care trebuie să asigure efectuarea cu celeritate a
actelor şi operaţiunilor prevăzute de prezenta lege, precum şi realizarea, în condiţiile legii, a
drepturilor şi obligaţiilor celorlalţi participanţi la aceste acte şi operaţiuni.
Acelaşi principiu rezultă şi din textele de lege care stabilesc termene scurte pentru realizarea
actelor şi operaţiunilor în cadrul procedurii, din faptul că hotărârile judecătorului sindic sunt
executorii, precum şi din faptul că aceste hotărâri sunt supuse controlului judiciar pe calea apelului,
în termen de 7 zile, dispoziţiile privind suspendarea executării hotărârii nefiind aplicabile decât în
cazurile expres şi limitativ prevăzute de Legea nr.85/2014.
Dispoziţiile art.43 alin.4 din Legea nr.85/2014 prevăd că, prin derogare de la prevederile
Codului de procedura civila, apelul nu suspendă executarea hotărârilor judecătorului-sindic, iar
potrivit alineatului 5, următoarele hotărâri ale judecătorului-sindic vor putea fi suspendate de
instanţa de apel: a) sentinţa de deschidere a procedurii insolvenţei împotriva debitorului (...)
În raport de considerentele de mai sus, Curtea a constatat că executarea hotărârii de
deschidere a procedurii insolvenţei, indiferent că este vorba de deschiderea procedurii generale sau
a procedurii simplificate a insolvenţei, poate fi suspendată doar pe calea expres reglementată de
dispoziţiile art. 43 alin.5 din Legea nr.85/2014 care se completează cu cele ale art. 450 Cod de
procedură civilă şi nu pe calea ordonanţei preşedinţiale prevăzute de art.996 şi următoarele Cod de
procedură civilă.
În consecinţă, Curtea a apreciat că motivele de apel, ce se referă la suspendarea executării
hotărârii de deschidere a procedurii, pe calea ordonanţei preşedinţiale, de către judecătorul sindic,
nu sunt întemeiate.
Cât priveşte motivele de apel vizând îndeplinirea condiţiilor ordonanţei preşedinţiale cerute
de art. 996, acestea nu au mai fost analizate, reclamanta SC TL SV SA neavând deschisă calea
ordonanţei preşedinţiale prevăzută de art.996 şi următoarele Cod de procedură civilă (Decizia nr.
534/04.08.2015 - Secția a II-a civilă, rezumat judecător Lotus Gherghină).

11. Acţiune în anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în temeiul art. 80

alin.1 lit. b şi c din legea nr. 85/2006. Bun achiziţionat de debitor în leasing şi înstrăinat către
un terţ care a utilizat bunul şi a efectuat plata ratelor de leasing şi taxa reziduală.
Neîndeplinire condiţii prevăzute de art. 80 alin.1 lit. b şi c din legea nr. 85/2006.

Nu există o disproporţie între valoarea bunului predat de debitor, autoturismul achiziţionat

în leasing, şi preţul obţinut ulterior de acesta la vânzarea aceluiaşi bun, întrucât, atât preţul pentru
achiziţionarea în leasing, cât şi preţul la cumpărare au fost plătite de terţul cumpărător. Nu se
pune problema unei disproporţii de valoare între prestaţia debitorului vânzător care a transmis
autoturismul pentru care nu a efectuat plăţi şi prestaţia cumpărătorului care a achitat preţul pentru
acest autoturism, şi nici problema unui preţ neserios.
În contextul, în care autoturismul a fost utilizat de terţ, care a plătit ratele de leasing şi rata
reziduală, nu se poate prezuma că debitorul, prin administratorul său, a urmărit la vânzarea
275
autoturismului destabilizarea activităţii societăţii şi starea de insuficienţă a fondurilor băneşti sau
diminuarea gajului general al creditorilor cu efectul prejudicierii acestora. Înţelegerea dintre
administratorul societăţii debitor şi terţul cumpărător nu a avut ca scop fraudarea intereselor
creditorilor, întrucât a existat încă de la data încheierii contractului de leasing, cu mult anterior
apariţiei insolvenţei şi deschiderii procedurii şi a vizat achiziţionarea de către terţul cumpărător a
autoturismului prin intermediul societăţii debitoare care a contractat leasingul.

Prin sentinţa nr. 210 din data de 25.03.2015, Tribunalul Gorj – Secţia a II-a Civilă a admis
acţiunea formulată de lichidatorul judiciar CC IPURL desemnat să administreze procedura
falimentului privind pe debitoarea SC GPIÎN GSRL.
A dispus anularea transferului patrimonial efectuat prin factura fiscală nr.2836 din 8 martie
2012.
A obligat pârâtul NDF să restituie debitoarei bunul ce a făcut obiectul transferului
patrimonial, iar în situaţia în care bunul nu mai există, valoarea acestuia la data transferului.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul – sindic a reţinut următoarele:
La data de 07.11.2012 s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei în dosarul nr.
10755/95/2012 privind pe debitoarea SC GPIÎNG SRL.
Anterior acestei date, la 08.03.2012, prin factura fiscală nr.2836 debitoarea a înstrăinat către
pârât autoturismul Citroen C4 descris în acţiune, pentru preţul de 5270 lei fără TVA.
În urma expertizei auto, efectuate în cauză la solicitarea pârâtului, s-a concluzionat că
valoarea de piaţă a autoturismului marca Citroen C4 înstrăinat pârâtului cu factura nr.
2836/08.03.2012 este de 5083 euro, reprezentând echivalentul a 22.138 lei la cursul BNR leu/euro
de la data efectuării transferului patrimonial.
Având în vedere aceste valori, judecătorul sindic a constatat că înstrăinarea autoturismului
către pârât s-a făcut de către debitoare la un preţ mult mai mic decât valoarea de piaţă, creându-se
debitoarei un prejudiciu care a constat în scoaterea acestui activ din patrimoniul societăţii debitoare,
aceasta neputând să achite propriile datorii către creditori.
Mai mult decât atât, odată ce debitoarea a încasat această sumă de la pârât, cu chitanţa
nr.4/08.03.2012, suma a fost ridicată în aceeaşi zi şi în ziua următoare de asociatul unic PC ca
restituire de sume aport.
Prin urmare, conform dispoziţiilor de plată către casierie nr.1/08.03.2012 şi nr.2/09.03.2012,
asociatul PC, care avea calitatea şi de administrator al societăţii a ridicat întreaga sumă de 5270 lei
plus TVA, total 6534 lei, încasată din vânzarea autoturismului către pârât, banii neputând fi utilizaţi
pentru plata vreunei datorii către creditori.
S-a reţinut că, deşi autoturismul a fost achiziţionat în leasing, acesta a fost achitat de
societatea debitoare, care a devenit proprietara lui, contractul de leasing încetând la data de
31.03.2012, conform datelor furnizate de Pcom.P (fila 17 a dosarului), chiar dacă o parte a ratelor a
fost achitată de pârât.
În aceste condiţii, judecătorul sindic a constatat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art.79 şi 80
alin.1 lit. b şi c din Legea nr.85/2006, în sensul că în această operaţiune comercială prestaţia
debitorului depăşeşte vădit pe cea a pârâtului, a fost efectuată în cei trei ani anteriori deschiderii
procedurii şi intenţia este aceea de a sustrage de la urmărirea creditorilor acest bun.
Judecătorul sindic a reţinut faptul că pârâtul a achitat suma de 6534 lei conform facturii
fiscale nr.2836/08.03.2012 către societatea debitoare, care la momentul achiziţionării autoturismului
de către pârât nu era încă proprietarul acestuia, ci doar utilizator, conform contractului de leasing
depus la fila 72 a dosarului.
Faptul că debitoarea a înţeles să transmită la rândul său autoturismul pârâtului care s-a
ocupat de plata unor rate ale contractului debitoarei, a plătit impozitele aferente şi alte asemenea
cheltuieli, nu modifică natura juridică a contractului încheiat cu proprietarul, şi mai ales efectele
acestuia, debitoarea rămânând răspunzătoare faţă de pârât în condiţiile în care acesta este obligat să
restituie masei credale contravaloarea facturii fiscale în discuţie.
276
 Deşi pârâtul a susţinut că suma trecută pe factură reprezintă de fapt un rest de plată din
întreaga valoare a autoturismului vândut, totuşi acest lucru nu reiese sub nicio formă din actele
încheiate de debitoare cu pârâtul, astfel încât judecătorul sindic nu poate reţine ca probat acest fapt.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâtul NDF, criticând-o pentru nelegalitate şi
netemeincie, solicitând în principal modificarea hotărârii şi respingerea cererii privind anularea
transferului patrimonial şi, în subsidiar, casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivele de recurs, recurentul a arătat că soluţia de anulare a transferului patrimonial
efectuat prin factura fiscală nr. 2836 in 08.12.2012 este greşită, întrucât nu a existat intenţia părţilor
implicate de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori.
A subliniat recurentul că a utilizat şi achiziţionat autoturismul marca Citroen C4 prin
intermediul societăţii debitoare, având o înţelegere cu administratorul societăţii pentru
achiziţionarea în leasing prin societate a acestuia, procedura fiind mai facilă şi mai rapidă.
Totodată a precizat că nu a cunoscut problemele financiare ale societăţii debitoare şi a
continuat să plătească ratele pentru autoturism, astfel încât la achiziţionarea sa nu a avut vreo
intenţie ascunsă.
Recurentul a criticat hotărârea recurată şi sub aspectul evaluării efectuate de expertul tehnic,
arătând că valoarea calculată de expert (14.670 euro) este mai mare decât valoarea specificată în
contractul de leasing (12.022, 69 euro).
Nu s-a depus întâmpinare.
Analizând recursul prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în
cauză, Curtea a reţinut următoarele:
Cu privire la anularea transferului patrimonial efectuat prin factura fiscală nr. 2836 din data
de 08.03.2012, Curtea a analizat atât aplicabilitatea prevederilor art. 80 lit. b, cât şi aplicabilitatea
prevederilor art.80 lit. c din Legea nr. 85/2006.
Sub aspectul aplicării prevederilor art. 80 lit. b din Legea nr. 85/200, Curtea a apreciat că
acestea nu îşi găsesc aplicabilitatea în speţă.
Potrivit art. 80 lit. b din Legea nr. 85/2006 administratorul judiciar sau, după caz,
lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea constituirilor ori a
transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor
transmise şi a valorii altor prestaţii executate, realizate de debitor prin operaţiuni comerciale în care
prestaţia debitorului depăşeşte vădit pe cea primită, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii
procedurii.
Textul de lege are în vedere anularea (revocarea) actelor în care există diferenţă vădită de
valoare între prestaţii în defavoarea debitorului.
Art. 80 alin.1 lit. b reglementează deci o situaţie similară leziunii din dreptul comun numai
sub aspectul prejudiciului care este egal cu disproporţia de valoare între contraprestaţii, cu diferenţa
că prejudiciul nu se produce direct în patrimoniul debitorului, ci se reflectă asupra creditorilor.
În cazul prevăzut de art. 80 alin.1 lit. b frauda debitorului este prezumată de legiuitor,
debitorul urmărind sau cel puţin acceptând posibilitatea vătămării celorlalţi creditori în beneficiul
persoanei cu care a contractat şi căruia îi transferă o valoare patrimonială mult mai mare în raport
de prestaţia efectiv primită de el.
În speţă, prin transferul patrimonial efectuat prin factura fiscală nr. 2836 din data de
08.12.2012 debitorul SC GPIÎNG SRL, în calitate de vânzător, a înstrăinat către NFD, în calitate de
cumpărător, autoturismul marca Citroen C4 la preţul de 6534 lei inclusiv TVA.
Autoturismul marca Citroen C4 a fost achiziţionat de societatea debitor SCGPIÎNG SRL în
leasing, urmare a unei înţelegeri între administratorul debitorului şi NFD, acesta din urmă utilizând
autoturismul, plătind ratele de leasing şi taxa reziduală (aspecte ce rezultă din nota de livrare şi
prezentare vehicul, revizii şi control de calitate, proces – verbal seria PCA nr. 3540378/27.02.2008,
nota de constatare şi comandă de lucru pentru reparaţii autoturism întocmite în martie 2008,
chitanţe de plată rate leasing şi taxă reziduală).

277
 Raportat la contractul de leasing şi evaluarea făcută de expertul desemnat de instanţa de
fond, există o diferenţă între preţul plătit de debitor la achiziţionarea bunului şi preţul obţinut de
acesta la vânzare, însă, faţă de situaţia concretă descrisă anterior, în care practic plata ratelor de
leasing pentru autoturism s-a efectuat de către NFD, diferenţa nu conduce la concluzia disproporţiei
între prestaţia debitorului vânzător constând în predarea bunului pentru care nu a efectuat plaţi şi
prestaţia cumpărătorului NFD constând în plata sumei de 6534 lei inclusiv TVA la care se adaugă
plăţile din cadrul contractului de leasing.
În realitate nu există o disproporţie între valoarea bunului predat autoturismul în leasing şi
preţul obţinut ulterior de acesta la vânzarea aceluiaşi bun conform facturii nr. 2836 din data de
08.03.2012, întrucât, aşa cum am arătat, atât preţul pentru achiziţionarea în leasing, cât şi preţul
menţionat în factură au fost plătite de cumpărătorul NFD.
Textul art. 80 lit. b din Legea nr. 85/2006 se referă la disproporţie vădită între prestaţiile ce
fac obiectul actului de transfer patrimonial, sintagma „vădită‖ conducând la ideea unui preţ
lezionar, neserios.
Or, în speţă nu se pune problema unei disproporţii de valoare între prestaţia debitorului
vânzător care a transmis autoturismul pentru care nu a efectuat plăţi şi prestaţia cumpărătorului care
a achitat preţul pentru acest autoturism, şi nici problema unui preţ neserios.
Ca urmare, chiar dacă este vorba de o operaţiune comercială efectuată în cei 3 ani anteriori
deschiderii procedurii (data deschiderii procedurii - 07.11.2012, data facturii -08.03.2012, circa 10
luni înainte de deschiderea procedurii), nefiind vorba de un act în care prestaţia debitorului
depăşeşte vădit pe cea primită, Curtea a apreciat că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
de art. 80 lit. b din Legea nr. 85/2006.
Sub aspectul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 80 alin.1 lit. c din Legea
nr. 85/2006, Curtea a apreciat că nici aceste dispoziţii nu îşi găsesc aplicabilitatea în cauză.
Potrivit art.80 alin.1 lit. c din Legea nr. 85/2006 administratorul judiciar sau, după caz,
lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea constituirilor ori a
transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor
transmise şi a valorii altor prestaţii executate, realizate de debitor prin actele încheiate în cei 3 ani
anteriori deschiderii procedurii, cu intenţia tuturor părţilor implicate în acestea de a sustrage bunuri
de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice alt fel drepturile.
Ca urmare, legiuitorul a prevăzut pentru admisibilitatea acţiunii revocatorii speciale
reglementate de art. 80 alin.1 lit. c următoarele condiţii: 1) actul juridic a cărui anulare se solicită să
fie unul fraudulos în sensul de a se urmări fraudarea intereselor creditorilor, 2) actul juridic să aibă
ca efect prejudicierea creditorilor, 3) complicitatea terţului dobânditor la fraudă, 4) actul să fi fost
încheiat în cei 3 anteriori deschiderii procedurii.
Chiar dacă actul a fost încheiat în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii şi la data
încheierii facturii nr. 2836/ 08.03.2012 societatea debitor SC GPIÎNG SRL avea datorii către
creditori, nu se poate susţine că prin vânzarea către NFD s-a urmărit fraudarea intereselor
creditorilor, că actul a avut ca efect prejudicierea acestora şi nici că terţul dobânditor a fost
complice la fraudă.
În contextul deja descris, în care autoturismul a fost utilizat de NFD, care a plătit ratele de
leasing şi rata reziduală, nu se poate prezuma că debitorul, prin administratorul său, a urmărit la
vânzarea autoturismului destabilizarea activităţii societăţii şi starea de insuficienţă a fondurilor
băneşti sau diminuarea gajului general al creditorilor cu efectul prejudicierii acestora.
Nici condiţia privind complicitatea terţului dobânditor la fraudă nu este îndeplinită.
Dacă în celelalte cazuri prevăzute la alin.1 pentru admiterea acţiunii în anulare legiuitorul a
prevăzut doar dovedirea fraudei debitorului, care este prezumată, în cazul prevăzut de art. 81 alin.1
lit. c din Legea nr.85/2006 legiuitorul cere şi complicitatea terţului contractant ca o condiţie pentru
admiterea acţiunii.
În speţă, neexistând fraudă în dauna creditorilor, nu sunt nici elemente care să ducă la
concluzia complicităţii la fraudă.
278
 Înţelegerea dintre administratorul societăţii debitor şi cumpărătorul NFD nu a avut ca scop
fraudarea intereselor creditorilor, întrucât a existat încă de la data încheierii contractului de leasing
în anul 2006, cu mult anterior apariţiei insolvenţei şi deschiderii procedurii şi a vizat achiziţionarea
de către NFD a autoturismului prin intermediul societăţii debitor care a contractat leasingul.
În consecinţă, deşi actul este încheiat în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, celelalte
condiţii stabilite de art. 80 alin.1 lit. c din Legea nr. 85/2006 nu sunt întrunite.
Pentru considerentele expuse, având în vedere dispoziţiile art. 312 Cod procedură civilă,
Curtea a respins recursul ca nefondat (Decizia nr. 197/15.09.2015 - Secția a II-a civilă, rezumat
judecător Lotus Gherghină.

12. Condiţiile prevăzute de art. 86 alin 1 din legea nr. 85/2006 pentru denunţarea
contractelor în derulare. Nulitate denunţare cesiune de creanţă. Efecte.

Textul nu face distincţie între contractele cu executare succesivă şi contractele cu executare

dintr-odată, legiuitorul excluzând de la aplicarea prevederilor art. 86 alin.1 din lege contractele
executate integral sau substanţial.
Cesiunea de creanţă este un contract cu executare dintr-odată care din momentul realizării
acordului de voinţă produce efecte între cedent şi cesionar în sensul că creanţa se transferă în
patrimoniul cesionarului cu toate drepturile pe care i le conferea cedentului.
Derularea în timp a executării plăţii creanţei cedate de către debitorul cedat nu afectează
caracterul contractului de cesiune (cu executare dintr-odată sau succesivă), fiind ulterioară
executării contractului de cesiune de creanţă, prestaţiile contractului de cesiune de creanţă fiind
executate integral, aşa cum am arătat prin cedarea creanţei şi plata preţului creanţei.
Plata creanţei ce face obiectul contractului de cesiune de creanţă ţine de efectele acestui
contract, şi nu de efectele nulităţii denunţării contractului de cesiune.
Raporturile dintre cedent şi cesionar, precum şi dintre aceştia şi debitorul cedat sunt
guvernate de regulile privind contractul de cesiune de creanţă şi de contractul de cesiune de
creanţă nr. 365/19.07.2010, iar eventualele pretenţii ale cesionarului împotriva cedentului nu pot fi
formulate decât în cadrul procedurii insolvenţei potrivit regulilor care reglementează această
procedură (înscrierea la masa credală în condiţiile legii insolvenţei).

Prin sentinţa nr. 286 din data de 25.05.2015, Tribunalul Mehedinţi – Secţia a II-a Civilă, de
Contencios Administrativ şi Fiscal a respins excepţia tardivităţii invocată de administratorul judiciar
şi administratorul special.
A admis în parte acţiunea formulată de contestatoarea S.C. UV S.R.L. prin administrator
judiciar ICSPRL în contradictoriu cu intimatul CISPRL – administrator judiciar al debitoarei S.C
CS S.R.L. şi S.C. CS S.R.L., prin administrator special CG şi comitetul creditorilor B.R.D. – GSG
S.A., S.C. VR S.R.L., S.C. GR S.R.L. şi S.C. D S.R.L.
A anulat măsura denunţării contractului de cesiune creanţă nr. 365/19.07.2010.
A respins capătul de cerere privind restituirea sumei de 414.717,86 lei.
A respins cererea de intervenţie în nume propriu formulată de intervenienta S.C.ESS.R.L.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Procedura generală a insolvenţei împotriva debitoarei S.C.CSS.R.L., a fost deschisă la data
de 20.02.2013, administrator judiciar fiind desemnat CI SPRL (fost CII PE).
Prin contractul de cesiune de creanţă nr. 365/19.07.2010, intervenit între S.C. CS S.R.L., în
calitate de cedent şi S.C. UV S.R.L., în calitate de cesionar, părţile au înţeles să stingă o datorie de
2.206.038,29 lei, pe care debitorul insolvent o avea faţă de contestator, debitor cedat fiind I.S.J.
Mehedinţi şi care, pe baza cesiunii de creanţă a efectuat plăţi către S.C. UV S.R.L., rămânând
neachitată suma de 414.717,86 lei, aşa cum rezultă din fişa client (filele 12 – 13 dosar), precum şi
din adresa nr. 2684/24.02.2012 (fila 19 dosar).

279
 Contractul de cesiune nr. 365/19.07.2010, a fost denunţat de către administratorul judiciar
în temeiul art. 86 al. 1 din L. 85/2006, urmărindu-se maximizarea averii debitorului.
Potrivit art. 86 al. 1 din L. 85/2006, contractele în derulare se consideră menţinute la data
deschiderii procedurii. Administratorul/lichidatorul judiciar poate să denunţe orice contract,
închirieri neexpirate sau alte contracte pe termen lung, atâta timp cât aceste contracte nu vor fi fost
executate în totalitate, ori substanţial de către toate părţile implicate.
Contractul de cesiune este un contract consensual valabil încheiat la momentul realizării
acordului de voinţă, având ca efect între părţi preluarea de către cesionar a tuturor drepturilor pe
care le avea cedentul.
Instanţa a apreciat că, acest contract, este unul cu executate instantanee, încasarea în timp a
sumelor de bani de către cesionar de la debitorul cedat, neechivalând cu existenţa unui contract în
derulare în ceea ce-l priveşte pe debitorul insolvent S.C. CS S.R.L., în privinţa căruia contractul şi-a
produs pe deplin efectele fiindu-i stinsă datoria de 2.206.038,29 lei, perspectivă din care măsura
lichidatorului judiciar de a denunţa contractul de cesiune şi a informa debitorul cedat că orice sumă
datorată în contul acestui contract să nu mai fie plătită către S.C. UV S.R.L., societatea ce nu a mai
primit vreo sumă în baza acestei notificări, este nelegală.
Chiar dacă s-ar considera că, acest contract de cesiune „este în derulare‖ el nu îndeplineşte
cealaltă condiţie şi anume să nu fi fost executat substanţial de către părţi, dat fiind că, din sumele
cesionate s-au încasat aproximativ 80%, astfel că şi din acest punct de vedere măsura lichidatorului
apare ca fiind nelegală.
Este adevărat că prin măsurile sale orice administrator/lichidator judiciar în procedura
insolvenţei trebuie să urmărească maximizarea averii debitorului, însă, acest scop, trebuie atins cu
respectarea dispoziţiilor legale.
Susţinerea că, S.C. UV S.R.L. nu a înţeles să executate contractul de cesiune de creanţă,
întrucât a formulat o cerere pentru deschiderea procedurii insolvenţei împotriva S.C. CS S.R.L. şi în
acest fel contractul de cesiune creanţă nr. 365/19.07.2010 devine un contract în curs de executare, a
fost apreciată ca neîntemeiată, întrucât pe de o parte, în cererea de insolvenţă se invocă o creanţă
izvorâtă dintr-un număr de 4 bilete la ordin care au fost refuzate la plată din „lipsă de disponibil‖,
cererea fiind respinsă de către instanţă, iar, pe de altă parte, denunţarea unilaterală a unui contract
rezultă fie din lege (aşa cum este de exemplu cazul administratorului/lichidatorul judiciar în
procedura de insolvenţă), fie din convenţia părţilor, niciuna dintre situaţii neregăsindu-se în speţă.
Inadmisibilitatea acţiunii invocată de către administratorul special prin întâmpinarea depusă
la dosar, prin prisma faptului că s-ar invoca motive ce ţin de oportunitate nu a fost reţinută de către
instanţă, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat mai sus, solicitarea contestatoarei vizează aspecte
de legalitate.
Nici tardivitatea invocată de către administratorul judiciar şi cel special, ca urmare a
nerespectării dispoziţiilor art. 21 al. 3 din L. 85/2006, nu a fost reţinută, dat fiind că, această măsură,
nu a fost indicată în vreun raport de activitate aşa cum rezultă din chiar întâmpinarea depusă la
dosar de administratorul judiciar, iar din înscrisurile depuse la solicitarea expresă a instanţei nu s-a
făcut dovada când s-a trimis această notificare (înscrisul de la fila 6 fiind ilizibil sub acest aspect) şi
ce s-a trimis pe fax-ul societăţii contestatoare (înscrisul de la fila 148 dosar).
Cât priveşte obligaţia de a restitui suma de 414.717,86 lei, pretins a fi încasată de către
S.C.CSS.R.L. de la Inspectoratul Şcolar al Judeţului Mehedinţi (I.S.J. Mehedinţi), ulterior
denunţării unilaterale de către administratorul judiciar a contractului de cesiune de creanţă nr.
365/19.07.2010, s-a reţinut că, prin apărările făcute administratorul judiciar (fila 59 dosar) a susţinut
că această sumă nu a fost virată în contul debitoarei nici anterior şi nici ulterior denunţării.
La data de 20.05.2014, S.C. UV S.R.L., în calitate de cedent, cesionează creanţa în cuantum
de 414.717,86 lei, către cesionarul S.C.ES S.R.L., la preţul de 312.251,31 lei, debitorul cedat fiind
I.S.J.M.
Astfel, la momentul formulării acţiunii, S.C. UV S.R.L., nu mai era titulara creanţei în
cuantum de 414.717,86 lei şi, ca urmare, nu mai putea pretinde o astfel de sumă, drepturile sale
280
rezultate din contractul de cesiune nr. 365/19.07.2010, fiind stinse odată cu încheierea contractului
de cesiune de creanţă din 20.05.2014 cu S.C. ES S.R.L., capătul de cerere privind restituirea acestei
sume a fost respins.
Referitor la cererea de intervenţie în interes propriu formulată de S.C. ES S.R.L. şi prin care
se solicită anularea denunţării contractului de cesiune de creanţă nr. 365/19.07.2010, a fost respinsă,
având în vedere că, nu a fost parte în contractul de cesiune creanţă denunţat de administratorul
judiciar, prin motivele invocate susţinând practic apărările contestatoarei S.C.UVS.R.L.
În ceea ce priveşte plata sumei de 414.717,86 lei, al cărei titular a devenit conform
contractului de cesiune de creanţe din 20.05.2014, dacă intervenienta a apreciat că această sumă a
fost încasată de către debitorul insolvent S.C. CS S.R.L., are posibilitatea să formuleze cerere de
creanţă, ce va fi analizată de administratorul judiciar, eventual de judecătorul sindic în cadrul unei
contestaţii şi pe baza probelor administrate să se constate dacă are sau nu calitatea de creditor faţă
de S.C. CS S.R.L., în condiţiile în care prin relaţiile furnizate de I.S.J. Mehedinţi se atestă plata unor
sume către S.C. CS S.R.L. (336.541 lei), în baza contractului nr. 8058/29.08.2008.
Ca urmare, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de S.C. ES S.R.L., a fost
respinsă, iar cererea formulată de S.C UV S.R.L, a fost admisă în parte în sensul că a fost anulată
măsura administratorului judiciar constând în denunţarea contractului de cesiune nr. 365/19.07.2010
şi respins capătul de cerere privind restituirea sumei de 414.717,86 lei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs CI SPRL - administrator judiciar al debitoarei
S.C. CS S.R.L. şi intervenienta în nume propriu S.C ES S.R.L.
Recurentul CI SPRL - administrator judiciar al debitoarei S.C. CS S.R.L. a solicitat, într-o
primă teză, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca instanţa de fond
să se pronunţe asupra excepţiei inadmisibilităţii.
Într-o a doua teză a solicitat modificarea hotărârii în sensul admiterii excepţiei tardivităţii
contestaţiei.
Într-o a treia teză a solicitat modificarea sentinţei nr. 286/25.05.2015 a Tribunalului
Mehedinţi în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii contestaţiei formulate de SCUGVSRL şi
menţinerii dispoziţiilor privind respingerea excepţiei tardivităţii formulării contestaţiei.
Într-o ultimă teză a solicitat modificarea sentinţei recurate în sensul respingerii contestaţiei
formulate de SC UV SRL şi menţinerii dispoziţiilor privind excepţia tardivităţii şi excepţia
inadmisibilităţii, capătul de cerere referitor la obligarea debitoarei la restituirea sumei de 414.717,86
lei şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de SC ES SRL.
Recurentul a susţinut că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu interpretarea greşită a
dispoziţiilor art. 21 alin.3 din Legea nr. 85/2014 atunci când a respins ca nefondată excepţia
tardivităţii contestaţiei.
În opinia recurentului, din probele administrate, rezultă că măsura denunţării contractului de
cesiune de creanţe a fost comunicată prin fax la data de 17.05.2013, astfel încât contestaţia
formulată de SC UV SRL la 24.09.2014 a fost tardiv formulată cu depăşirea termenului de 3 zile.
A mai susţinut recurentul că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art. 11 alin.2 şi
art.21 alin.2 din Legea nr. 85/2014 atunci când a respins ca nefondată excepţia inadmisibilităţii
contestaţiei în condiţiile în care obiectul contestaţiei a vizat oportunitatea contractului de cesiune şi
nu legalitatea măsurii denunţării aşa cum s-a reţinut eronat de instanţa de fond.
Recurentul a susţinut, totodată, că există contradicţie între considerente şi dispozitivul
hotărârii, întrucât, deşi în considerente se indică şi se analizează excepţia inadmisibilităţii în
dispozitiv nu se regăseşte soluţia.
Pe fond recurentul a susţinut că instanţa de fond a reţinut greşit că din probe rezultă o
cesiune de creanţă cu executare instantanee şi nu succesivă în timp, aspect ce reiese din modalitatea
de derulare a contractului, acceptul implicit de plată eşalonată şi lipsa intenţiei de executare a
contractului de cesiune de creanţă prin solicitarea deschiderii procedurii pe baza celor 4 bilete la
ordin emise de debitoare.

281
 A precizat recurentul că şi susţinerea unei executări substanţiale este eronată, deoarece
caracterul de executare substanţială trebuie interpretat în raport de caracterul procedurii în
insolvenţă şi de importanţa sumei pentru toţi creditorii.
Recurentul a arătat că instanţa de fond a interpretat greşit şi dispoziţiile art. 86 alin.1 teza
finală lit. b din Legea nr. 85/2014 raportat la art. 969 şi următoarele din Vechiul Cod Civil.
Recurenta intervenientă în nume propriu S.C. ES S.R.L. a solicitat admiterea recursului şi
modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de intervenţie şi obligării
intimatului la plata sumei de 414.717, 86 lei.
Recurenta a criticat sentinţa sub aspectul soluţiei capătului de cerere privind restituirea
sumei achitate de ISJM, arătând că, deşi anulează măsura denunţării, instanţa de fond nu
soluţionează aspectele privind consecinţele anulării măsurii denunţării.
În opinia recurentei nu se poate susţine că suma de bani nu a fost virată în contul debitoarei,
întrucât din înscrisurile depuse de ISJ Mehedinţi rezultă plata.
Recurenta a subliniat că, dacă iniţial s-a susţinut că nu există sume de bani plătite în cea de-a
doua parte a motivării se recunoaşte existenţa sumelor de bani plătite şi se apreciază că se impune
înscrierea la masa credală.
A susţinut că este îndreptăţită la restituirea sumei încasate nelegal în contextul în care
lichidatorul a denunţat cesiunea nelegal neavând îndreptăţire să acţioneze în numele societăţii
nefiind îndeplinite cerinţele pentru denunţarea contractului.
Nu s-a depus întâmpinare.
Analizând recursul formulat de CI SPRL - administrator judiciar al debitoarei S.C.CS S.R.L,
prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, Curtea a reţinut
următoarele:
Cu privire la motivele de recurs vizând soluţia dată excepţiei inadmisibilităţii contestaţiei
Curtea a reţinut că acestea sunt neîntemeiate.
Din observarea considerentelor hotărârii şi dispozitivului acesteia nu reiese o contradicţie
între considerente şi dispozitiv, neexistând neconcordanţă sau lipsă de coerenţă între ideile şi faptele
expuse în argumentarea soluţiei şi soluţia în sine.
Inadmisibilitatea contestaţiei ar presupune inexistenţa reglementării căii de atac a
contestaţiei şi, deci, că partea nu are deschisă calea acţiunii în anularea contractului de cesiune de
creanţă.
Afirmaţiile administratorului special al debitoarei în sensul că judecătorul sindic nu poate
cenzura sub aspectul oportunităţii măsurile practicianului în insolvenţă, deşi corecte, nu se verifică
în speţă, astfel încât inadmisibilitatea nu poate fi reţinută în contextul în care motivele expuse în
acţiunea în anularea contractului de cesiune de creanţă, analizate de instanţă, vizează legalitatea şi
nu oportunitatea.
Referitor la motivele de recurs ce privesc soluţia asupra excepţiei tardivităţii, Curtea a
apreciat că şi acestea sunt neîntemeiate.
Judecătorul sindic a concluzionat corect asupra excepţiei argumentând că măsura nu a fost
indicată în vreun raport de activitate al practicianului pentru a putea fi contestată în temeiul
dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 85/2006 (lege incidentă raportat la data formulării cererii de
deschidere a procedurii).
Nici motivele de recurs ce se referă la soluţia pe fond asupra capătului de cerere în anularea
denunţării contractului de cesiune nu au fost apreciate ca întemeiate.
Soluţia judecătorului sindic de anulare a măsurii denunţării contractului de cesiune de
creanţă nr. 365/19.07.2010 este temeinică şi legală pentru considerentele ce vor fi expuse în
continuare, care le vor înlocui pe cele ale judecătorului sindic.
Potrivit art. 86 alin.1 din Legea nr. 85/2006 contractele în derulare se consideră menţinute la
data deschiderii procedurii. Orice clauze contractuale de desfiinţare a contractelor în derulare pentru
motivul deschiderii procedurii sunt nule. În vederea creşterii la maximum a valorii averii
debitorului, administratorul judiciar/lichidatorul poate să denunţe orice contract, închirierile
282
neexpirate sau alte contracte pe termen lung, atât timp cât aceste contracte nu vor fi fost executate în
totalitate ori substanţial de către toate părţile implicate.
Ca urmare, administratorul/lichidatorul judiciar poate menţine sau denunţa orice contract în
derulare dacă acesta nu a fost executat în totalitate ori substanţial de către părţile contractante.
Textul nu face distincţie între contractele cu executare succesivă şi contractele cu executare
dintr-odată, legiuitorul excluzând de la aplicarea prevederilor art. 86 alin.1 din lege, contractele
executate integral sau substanţial.
Cesiunea de creanţă este un contract cu executare dintr-odată care din momentul realizării
acordului de voinţă produce efecte între cedent şi cesionar în sensul că creanţa se transferă în
patrimoniul cesionarului cu toate drepturile pe care i le conferea cedentului.
Efectele contractului de cesiune de creanţă presupun în planul executării obligaţiilor, pe de o
parte, prestaţia privind transferul creanţei, iar, pe de altă parte, prestaţia referitoare la plata preţului
creanţei (dacă cesiunea este oneroasă).
De la momentul transferului creanţei către cesionar, acesta devine creditor pentru valoarea
nominală a creanţei indiferent de preţul pe care l-a plătit şi chiar dacă este vorba de o cesiune cu
titlu gratuit.
În speţă, prestaţiile menţionate mai sus au fost executate integral, iar ulterior debitorul cedat
a efectuat eşalonat plata creanţei efective către cedent.
Derularea în timp a executării plăţii creanţei cedate de către debitorul cedat nu afectează
caracterul contractului de cesiune (cu executare dintr-odată sau succesivă), fiind ulterioară
executării contractului de cesiune de creanţă, prestaţiile contractului de cesiune de creanţă fiind
executate integral, aşa cum am arătat prin cedarea creanţei şi plata preţului creanţei.
Această derulare în timp nu presupune în nici un caz o cesiune de creanţă în derulare şi nici
executarea substanţială a contractului de cesiune de creanţă în situaţia în care se execută creanţa
efectivă prin plata unei părţi semnificative a acesteia.
În aceste condiţii nu are relevanţă sub aspectul executării contractului de cesiune de creanţă
faptul că plata creanţei cesionate a fost făcută eşalonat şi nici faptul că a fost făcută cedentului sau
cesionarului
Cum, în speţă, nu era vorba de un contract în derulare, contractul de cesiune de creanţă nr.
365/19.07.2010 fiind executat integral, administratorul/lichidatorul a aplicat greşit dispoziţiile art.
86 privind denunţarea contractului.
În consecinţă, concluzia judecătorului sindic în sensul nelegalităţii denunţării contractului de
cesiune de creanţă nr. 365/19.07.2010 este temeinică şi legală.
Aspectele invocate de recurentul CI SPRL - administrator judiciar al debitoarei S.C. CS
S.R.L. privind acceptarea implicită a plăţii eşalonate şi lipsa intenţiei de executare a contractului de
cesiune de creanţă prin solicitarea deschiderii procedurii pe baza celor 4 bilete la ordin emise de
debitoare au fost apreciate ca irelevante sub aspectul caracterului contractului de cesiune de creanţă
ca şi contract cu executare dintr-odată, fiind legate de plata efectivă a creanţei.
Analizând recursul formulat de intervenienta în nume propriu S.C. ES S.R.L., prin prisma
motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, Curtea a reţinut că şi acesta este
nefondat.
Nulitatea denunţării contractului de cesiune de creanţă conduce la lipsirea denunţării de
efecte, retroactiv, iar repunerea părţilor în situaţia anterioară presupune valabilitatea contractului de
cesiune de creanţă nr. 365/19.07.2010.
Plata creanţei ce face obiectul contractului de cesiune de creanţă ţine de efectele acestui
contract, şi nu de efectele nulităţii denunţării contractului de cesiune.
Raporturile dintre cedent şi cesionar, precum şi dintre aceştia şi debitorul cedat sunt
guvernate de regulile privind contractul de cesiune de creanţă şi de contractul de cesiune de creanţă
nr. 365/19.07.2010, iar eventualele pretenţii ale cesionarului împotriva cedentului nu pot fi
formulate decât în cadrul procedurii insolvenţei potrivit regulilor care reglementează această
procedură (înscrierea la masa credală în condiţiile legii insolvenţei).
283
 Pentru aceste considerente, având în vedere dispoziţiile art. 312 Cod procedură civilă,
Curtea a respins ca nefondate recursurile declarate de recurentul CI SPRL - administrator judiciar al
debitoarei S.C. CS S.R.L. şi intervenienta în nume propriu S.C. ES S.R.L. (Decizia nr. 239/20.10.
2015 - Secția a II-a civilă, rezumat judecător Lotus Gherghină).

13. Obiecţiuni raport final depuse tardiv. Sancţiune decădere.

Comunicarea şi afişarea documentelor finale are ca scop conferirea posibilităţii debitorului

şi creditorilor de a studia aceste acte.
Legiuitorul a reglementat obligaţia judecătorului sindic de a convoca adunarea creditorilor
în cadrul căreia se vor discuta obiecţiunile pe care creditorii, urmare a studierii documentelor
finale, au posibilitatea să le formuleze cu cel puţin 5 zile înainte de data fixată prin convocare.
Termenul de cel puţin 5 zile înainte de data stabilită prin convocarea pentru adunarea
creditorilor este un termen de decădere, astfel încât neexercitarea dreptului de a formula obiecţiuni
în termen are ca efect pierderea dreptului însuşi.

Prin sentinţa nr. 424 din data de 17.06.2015, Tribunalul Gorj – Secţia a II-a Civilă a respins
ca inadmisibilă contestaţia la raportul final formulată de contestatorii CS; GP ; DG în cadrul
procedurii falimentului privind pe debitoarea SC C SRL, în contradictoriu cu lichidatorul judiciar S
SPRL Tg. Jiu, Comitetul creditorilor AJFPG – preşedinte, CL Tg. Jiu, SFC.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut următoarele:
Prin sentinţa nr. 1718 din 12 nov. 2008 s-a dispus încetarea reorganizării judiciare şi trecerea
debitoarei la procedura falimentului, fiind numit lichidator judiciar SSPRL Tg. Jiu
În baza atribuţiilor prevăzute de art. 25 din L 85/2006, lichidatorul judiciar a procedat la
notificarea deschiderii procedurii, la publicarea în BPI a sentinţei, la inventarierea şi sigilarea
bunurilor din averea debitoarei, evaluarea lor, întocmirea regulamentului de vânzare a bunurilor şi
stabilirea preţurilor de începere a licitaţiilor şi aprobarea lor în adunarea creditorilor.
De asemenea a procedat la măsuri de recuperare a creanţelor.
În vederea valorificării bunurilor din averea debitoarei, lichidatorul judiciar a procedat la
efectuarea publicităţii corespunzătoare în ziare de largă circulaţie locală şi naţională, posturi de
televiziune, pe pagina de internet, la sediul lichidatorului judiciar, afişare banner.
Stadiul procedurii a fost expus în rapoartele de activitate întocmite de lichidatorul judiciar şi
depuse la dosarul cauzei, bunurile fiind vândute individual şi pe loturi .
Referitor la dosarul de executare silită 191/E/2011 privind pe CCD, din executare se
încasează lunar prin poprire suma de 798,21 lei, iar debitul actual este în sumă de 180.844,83 lei.
Având în vedere că acest debitor nu deţine bunuri, iar prin poprire debitul de încasat ar dura cca. 19
ani, lichidatorul judiciar a propus în ultimul raport de activitate ca sumele rezultate din executare
silită să fie cesionate CL Tg. Jiu în contul creanţelor rezultate din cursul procedurii.
Întrucât alte bunuri nu mai sunt de valorificat, lichidatorul judiciar a procedat la întocmirea
raportului final şi a situaţiei financiare finale a SCCSA, apreciind că este nepermisă continuarea
procedurii având în vedere principiul celerităţii procedurilor de insolvenţă.
S-a constatat că masa credală este în sumă de 10.516.955,60 lei.
Sumele rezultate din valorificarea bunurilor şi încasarea creanţelor au fost depuse în contul
special de faliment al debitoarei deschis la BCRSA –SG şi după scăderea cheltuielilor de procedură
au fost distribuite către creditori, aşa cum rezultă din rapoartele asupra fondurilor din lichidare şi a
planurilor de distribuţie depuse la dosarul cauzei pe parcursul desfăşurării întregii proceduri.
La data întocmirii raportului final în contul unic al lichidării exista un disponibil bănesc de
22.932,65 lei din care pentru plata cheltuielilor de procedură s-a utilizat sumă de 42 lei - comisioane
bancare, iar diferenţa de 22.890,65 lei a fost distribuită după aprobarea raportului final, CL Tg. Jiu
în contul creanţelor rezultate din cursul procedurii.

284
 S-a reţinut că lichidatorul judiciar din analiza documentelor puse la dispoziţie nu a constatat
elemente de antrenare a răspunderii materiale prevăzute de art. 138 al. din Legea 85/2006.
Raportul final şi situaţia financiară finală au fost publicate în BPI şi discutate în adunarea
creditorilor din 4 mai 2015 care însă nu a aprobat raportul, creditorul AJFPG solicitând completarea
lor sub aspectul respectării prevederilor art. 138 din L. 85/2006, creditorul AAAS având de
asemenea obiecţiuni, votând negativ, iar CL Tg.Jiu de asemenea a votat negativ şi a solicitat
completarea raportului deoarece debitoarea figurează în evidenţe cu o clădire şi două mijloace de
transport, solicitând clarificarea situaţiei juridice a clădirii în condiţiile în care a fost vândut către
SC SNC SRL, iar cele două mijloace auto nu pot fi scăzute din evidenţele fiscale având în vedere
prevederile art. 122 din H.G. 44/2004
Drept urmare, lichidatorul judiciar a depus la dosarul cauzei la 20 mai 2015 o completare la
raportul final prin care se arată că în raportul iniţial s-a menţionat că nu existe elemente de atragere
a răspunderii materiale a membrilor de conducere, dar că, creditorul majoritar (76,48%) AJFPG
avea posibilitatea să formuleze o astfel de cerere în nume propriu dacă deţinea date despre persoana
responsabilă de starea de insolvenţă a debitoarei .
Raportul final a fost aprobat de judecătorul – sindic prin încheierea nr. 385 din 3 iunie 2015,
fiind îndeplinite dispozițiile art. 129 din L. 85/2006, în sensul că a fost notificat, publicat şi aprobat
de adunarea creditorilor .
Analizând contestaţia formulată de contestatorii CS, GP, DG, judecătorul sindic a reţinut
următoarele aspecte.
Potrivit dispoziţiilor art.129 din Legea nr.85/2006, „(1) După ce bunurile din averea
debitorului au fost lichidate, lichidatorul va supune judecătorului-sindic un raport final însoţit de
situaţiile financiare finale; copii de pe acestea vor fi comunicate tuturor creditorilor şi debitorului şi
vor fi afişate la uşa tribunalului. Judecătorul-sindic va convoca adunarea creditorilor în termen de
maximum 30 de zile de la afişarea raportului final. Creditorii pot formula obiecţii la raportul final
cu cel puţin 5 zile înainte de data convocării. (2) La data şedinţei, judecătorul-sindic va soluţiona,
prin încheiere, toate obiecţiunile la raportul final, îl va aproba sau va dispune, dacă este cazul,
modificarea corespunzătoare a acestuia.‖
Contestatorii sunt creditori ai debitoarei din categoria salariaţi.
Aceştia aveau posibilitatea, potrivit legii să facă obiecţiuni în termenul legal la raportul final.
Legea nu prevede calea de atac a contestaţiei împotriva raportului final, aceasta fiind deci
inadmisibilă.
Chiar în ipoteza în care ar fi calificate drept obiecţiuni la raportul final nemulţumirile din
contestaţia de faţă, acestea nu au fost formulate în termenul prevăzut de lege, respectiv cu 5 zile
înainte de data convocării şedinţei adunării creditorilor, care s-a desfăşurat la data de 4 mai 2015.
Chiar şi pe fondul cauzei, judecătorul-sindic a constatat că, creanţele celor trei contestatori,
care au fost înscrise la masa credală, nu au fost achitate întrucât, conform rapoartelor depuse la
dosarul procedurii, distribuiri de sume nu s-au mai realizat după data de 15.12.2011, respectiv
22.05.2012, iar fondurile obţinute din vânzări au fost utilizate pentru plata cheltuielilor ce privesc
taxele, timbrele sau orice alte cheltuieli aferente procedurii instituite prin lege, inclusiv cheltuielile
necesare pentru conservarea şi administrarea bunurilor din averea debitorului, adică a cheltuielilor
de procedură, care au prioritate faţă de creanţele salariaţilor.
Dovada efectuării acestor plăţi se află depusă la fila 26-27 a dosarului.
De menţionat este faptul că, potrivit dispoziţiilor legii, aceste cheltuieli de procedură, ca de
altfel şi cheltuielile curente ale debitoarei nu sunt înscrise în tabelele de creanţe, astfel încât cei trei
salariaţi, văzând tabelul definitiv consolidat al creanţelor, unde apar ca fiind primii înscrişi, au
considerat că au fost nedreptăţiţi, în realitate, situaţia fiind cu totul alta.
Este adevărat că au mai fost realizate plăţi către alţi foşti salariaţi în cursul procedurii, însă
creanţele celor trei contestatori au fost incluse de judecătorul sindic la masa credală în urma
contestaţiilor formulate de aceştia la tabelul definitiv al creanţelor, la datele de 23.11.2011,
respectiv 25.04.2012, dar după aceste date nu s-au mai făcut distribuiri de sume către creditori.
285
 În aceste condiţii, judecătorul sindic a apreciat contestaţia ca inadmisibilă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs contestatorii CS, GP, DG, criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenţii au criticat sentinţa, arătând că în mod greşit s-a respins contestaţia la raportul
final în contextul în care nu a fost convocată adunarea creditorilor, deşi conform art. 129 din legea
insolvenţei pentru închiderea procedurii şi întocmirea raportului final trebuia să aibă loc o astfel de
convocare în termen de 30 de zile pentru a se putea formula obiecţiuni.
În opinia recurenţilor lichidatorul judiciar a repartizat greşit, cu încălcarea ordinii de
prioritate stabilite de lege, sume de bani care se impunea a fi distribuite către ei în calitate de
salariaţi ale căror drepturi au fost recunoscute prin hotărâri judecătoreşti irevocabile.
La data de 17.09.2015 lichidatorul judiciar SSPRL a depus întâmpinare, solicitând
respingerea recursului ca nefondat.
În cuprinsul întâmpinării intimatul lichidator judiciar a arătat că Legea nr. 85/2006 nu
prevede calea contestaţiei la raportul final, iar obiecţiunile la raportul final se depun cu cel puţin 5
zile înainte de data convocării adunării.
Tot în întâmpinare intimatul – lichidator a precizat că data adunării creditorilor publicată în
BPI nr. 7372/23.04.2015, a fost 04.05.2015, iar contestaţia recurenţilor creditori a fost depusă la
13.05.2015.
Analizând recursul prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor aplicabile în cauză,
Curtea a reţinut că acesta este nefondat pentru următoarele motive, care le vor substitui pe cele ale
instanţei de fond.
Potrivit art. 129 din Legea nr. 85/2006 după ce bunurile din averea debitorului au fost
lichidate, lichidatorul va supune judecătorului-sindic un raport final însoţit de situaţiile financiare
finale; copii de pe acestea vor fi comunicate tuturor creditorilor şi debitorului şi vor fi afişate la uşa
tribunalului. Judecătorul-sindic va convoca adunarea creditorilor în termen de maximum 30 de zile
de la afişarea raportului final. Creditorii pot formula obiecţii la raportul final cu cel puţin 5 zile
înainte de data convocării.
Ca urmare, legiuitorul a stabilit că raportul final împreună cu situaţiile financiare finale se
depun la judecătorul sindic, se afişează la uşa tribunalului, iar copii ale acestora se comunică
debitorului şi creditorilor.
Comunicarea şi afişarea documentelor finale are ca scop conferirea posibilităţii debitorului
şi creditorilor de a studia aceste acte.
Totodată legiuitorul a reglementat obligaţia judecătorului sindic de a convoca adunarea
creditorilor în cadrul căreia se vor discuta obiecţiunile pe care creditorii, urmare a studierii
documentelor finale, au posibilitatea să le formuleze cu cel puţin 5 zile înainte de data fixată prin
convocare.
Termenul de cel puţin 5 zile înainte de data stabilită prin convocarea pentru adunarea
creditorilor este un termen de decădere, astfel încât neexercitarea dreptului de a formula obiecţiuni
în termen are ca efect pierderea dreptului însuşi.
În speţă, în cadrul procedurii insolvenţei privind pe debitorul SC C SRL, documentele finale
şi data adunării creditorilor, anume 04.05.2015, au fost publicate în BPI nr. 7372/23.04.2015,
creditorii debitorului având posibilitatea formulării de obiecţiuni la raportul final cu cel puţin 5 zile
înainte de data de 04.05.2015 tocmai ca în şedinţa adunării creditorilor aceste obiecţiuni să poată fi
discutate.
„Contestaţia‖ creditorilor CS, GP, DG, care în temeiul art. 84 Cod procedură civilă 1865 a
fost considerată obiecţiuni, deşi poartă denumirea greşită de contestaţie, a fost depusă ulterior
adunării generale a creditorilor din 04.05.2015, la data de 13.05.2015.
În condiţiile în care nu s-a respectat termenul prevăzut de art. 129 în sensul depunerii
obiecţiunilor cu cel puţin 5 zile înainte de adunarea creditorilor, Curtea a constatat că obiecţiunile
au fost depuse tardiv, creditorii CS, GP, DG pierzând dreptul de a formula obiecţiuni.

286
 În consecinţă, soluţia judecătorului sindic de respingere a obiecţiunilor la raportul final este
corectă.
Dată fiind soluţia de respingere a obiecţiunilor în contextul în care a operat decăderea ca
sancţiune ce duce la pierderea dreptului însuşi, iar creditorii nu mai au deschisă calea obiecţiunilor,
motivele de recurs invocate de recurenţii creditori privind fondul nu se mai impun a fi analizate.
(Decizia nr. 244/27.10.2015 - Secția a II-a civilă, rezumat judecător Lotus Gherghină).

14. Contract de vânzare-cumpărare cu discount încheiat în perioada de observaţie.

Nulitate. Inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 49 din legea nr. 85/2006.

Sancţiunea nulităţii absolute intervine cu privire la toate actele, operaţiunile şi plăţile

efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii, cu excepţia actelor autorizate de judecătorul
sindic şi a actelor încheiate în perioada de observaţie care se încadrează în condiţiile obişnuite de
exercitare a activităţii curente conform art. 49 din Legea nr. 85/2006 şi care se desfăşoară sub
supravegherea şi conducerea administratorului judiciar după cum s-a ridicat sau nu dreptul de
administrare al debitorului
Sintagma „desfăşurarea normală a activităţii curente” se referă la activităţile curente din
perioada de observaţie, precum o activitate normală în urmărirea derulării contractelor potrivit
obiectului de activitate al debitorului, efectuarea de încasări şi plăţi aferente acestor contracte şi
asigurarea finanţării capitalului de lucru pentru desfăşurarea activităţii de zi cu zi a societăţii.
Vânzarea–cumpărarea cu discount, deci cu reducerea preţului faţă de preţul practicat pe
piaţă pentru acelaşi tip de produs, încheiată ulterior momentului deschiderii procedurii, în
perioada de observaţie reprezintă un contract nou, ci nu unul în derulare.
Prin vânzarea – cumpărarea cu discount nu se asigură capitalul de lucru, deoarece se
încalcă principiul maximizării averii debitorului, neobţinându-se preţul de piaţă al produsului, ci
unul inferior şi se diminuează gajul general al creditorilor.

Prin sentinţa nr. 491 din data de 19.10.2015, Tribunalul Mehedinţi - Secţia a II-a Civilă, de
Contencios Administrativ şi Fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanţii CI SPRL şi YC
SPRL, asociaţi prin contract, în calitate de lichidator al debitoarei SC C&C MHC SRL, în
contradictoriu cu pârâţii SC BCV SRL (S.C.MM S.R.L.) şi SC C&C MHC SRL, prin administrator
special KL.
A constatat nulitatea operaţiunilor de acordare de discount efectuate de către SC C&C MHC
SRL către SC BC SRL(fostă SC M SRL) prin factura nr.518886/30.11.2012.
A dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut următoarele:
Prin sentinţa nr.513/12.11.2012 pronunţată în dosarul nr.9465/101/2012 Tribunalul
Mehedinţi a dispus deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitorului SC C&C MHC SRL.
Prin sentinţa nr.487/09.09.2013 Tribunalul Mehedinţi a respins planul de reorganizare
propus de debitor şi a dispus începerea procedurii falimentului împotriva debitorului, fiind ridicat
dreptul de administrare al acestuia.
Ulterior deschiderii procedurii generale de insolvenţă, la data de 30.11.2012, societatea
debitoare a acordat SC MCTM SRL (în prezent SC BCV SRL) discount de 68.119,61 lei,
operaţiune consemnată în factura nr.518886/30.11.2012.
Potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, „În afara de cazurile prevăzute la art. 49 sau
de cele autorizate de judecătorul-sindic, toate actele, operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor
ulterior deschiderii procedurii sunt nule―.
Potrivit art.49, pe perioada de observaţie, debitorul va putea să continue desfăşurarea
activităţilor curente şi poate face plăţi către creditorii cunoscuţi, care se încadrează în condiţiile
obişnuite de exercitare a activităţii curente, astfel cum sunt definite la art.3 pct.14, după cum
urmează:
287
 - sub supravegherea administratorului judiciar, dacă debitorul a făcut o cerere de
reorganizare şi nu i-a fost ridicat dreptul de administrare;
- sub conducerea administratorului judiciar, dacă debitorului i s-a ridicat dreptul de
administrare.
În măsura în care în perioada de observaţie apare necesitatea efectuării altor operaţiuni în
afara celor care se încadrează în condiţiile obişnuite de exercitare a activităţii curente,
administratorul special – în cazul în care debitorul are dreptul de administrare - va putea cere
administratorului judiciar să autorizeze aceste acte în exercitarea atribuţiilor sale de supraveghere.
Administratorul judiciar poate însă să autorizeze actele numai după consultarea şi aprobarea lor de
către comitetul creditorilor. Astfel, administratorul judiciar va convoca comitetul creditorilor în
maxim 5 zile de la primirea cererii de autorizare. Deşi textul nu precizează valoarea aprobării date
de comitetul creditorilor, având în vedere că decizia economică aparţine în cursul procedurii
creditorilor, se consideră că administratorul judiciar nu va putea autoriza actul dacă comitetul
creditorilor nu l-a aprobat.
Activităţile curente reprezintă acele fapte de comerţ şi operaţiuni financiare propuse a fi
efectuate de debitor în perioada de observaţie, în cursul normal al comerţului său.
Legea enumeră cu caracter exemplificativ actele şi operaţiunile care se încadrează în
noţiunea de activităţi curente pe care debitorul este îndreptăţit să le efectueze în perioada de
observaţie, în virtutea dreptului său de administrare, dar sub supravegherea administratorului
judiciar, potrivit art.49 alin.1 lit. a : continuarea activităţilor contractate conform obiectului său de
activitate; efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi aferente acestora; asigurarea finanţării
capitalului de lucru în limite curente.
Din interpretarea legii rezultă că în activităţile curente sunt incluse doar operaţiunile aflate în
desfăşurare, cu excluderea iniţierii de fapte de comerţ noi.
Nu se încadrează în noţiunea de activităţi curente actele de înstrăinare de bunuri din
patrimoniul debitorului, cu excepţia mărfurilor care sunt destinate vânzării conform obiectului de
activitate, precum şi plata cu preferinţă a unor creditori, în detrimentul celorlalţi, încheierea de
tranzacţii, descărcarea de datorii şi toate actele prin care se tinde la diminuarea averii debitorului.
În speţa, s-a constatat că acordarea de discount de către societatea debitoare, ulterior datei la
care s-a deschis procedura generală de insolvenţă, este o operaţiune ce se încadrează în categoria
celor care sunt lovite de nulitate, fiind prohibite de art. 46 din Legea nr. 85/2006.
O asemenea nulitate este absolută şi prin urmare nu poate fi acoperită, deoarece textul legal
evocat conţine o norma imperativă, care protejează interesele tuturor creditorilor participanţi la
procedura, conturându-i acesteia caracterul concursual.
Cauzele de excepţie prevăzute de art. 49 alin. (1) si (2) din Legea nr. 85/2006 nu sunt
incidente, întrucât pe de o parte, operaţiunea de acordare de discount nu se încadrează în condiţiile
obişnuite de exercitare a activităţii curente, iar pe de altă parte, administratorul judiciar nu a
autorizat-o.
În noţiunea de activităţi curente se încadrează numai actele de înstrăinare a mărfurilor care
sunt destinate vânzării conform obiectului de activitate, nu şi operaţiunea de acordare de discount,
operaţiune prin care se tinde la diminuarea averii debitorului şi care nu a fost autorizată de
administratorul judiciar.
Acordarea unui discount nu se poate reţine că se încadrează în activităţile curente ale
societăţii debitoare al cărui obiect de activitate este comerţul cu bunuri, aşa cum susţine pârâta.
Societatea este definită în doctrină ca fiind o modalitate de organizare a unei colectivităţi în
scopul obţinerii de profit, astfel încât faptele de comerţ şi operaţiunile financiare efectuate de
debitor în perioada de observaţie, pentru a se încadra în cursul normal al comerţului unei societăţi şi
a constitui, aşadar, o activitate curentă a acesteia, trebuie să conducă la obţinerea acestui profit.
Acordarea unui discount în valoare totală de 68.119,61 lei ulterior deschiderii procedurii
insolvenţei este în detrimentul creditorilor garantaţi şi privilegiaţi ai debitorului, după deschiderea

288
procedurii, activitatea societăţii fiind limitată doar la scopul procedurii, de stingere a creanţelor şi de
maximizare a averii debitorului.
În consecinţă, având în vedere că operaţiunea de acordare de discount efectuată de către SC
C&C MHC SRL către SC BCSRL (fostă SC MCTM SRL) prin factura nr.518886/30.11.2012 a fost
efectuată după deschiderea procedurii insolvenţei, nu se încadrează în sfera activităţilor curente şi
nu a fost autorizată de administratorul judiciar, s-a admis acţiunea, precum şi cererea de intervenţie
accesorie în interesul reclamanţilor formulată de BCRSA, s-a constatat nulitatea absolută a acesteia
şi s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs creditoarea SC BCV SRL (SC MCTM SRL),
criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. A solicitat, în principal, casarea sentinţei şi trimiterea
cauzei spre rejudecare şi, în subsidiar, schimbarea sentinţei şi pe fond respingerea cererii de
chemare în judecată.
În motivele de recurs, recurenta a arătat că instanţa de fond a reţinut greşit aplicabilitatea
dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 85/2006 cu privire la operaţiunea de discount, întrucât această
operaţiune se încadrează în sfera activităţii curente a debitorului potrivit dispoziţiilor art. 49 alin.1
din Legea nr. 85/2006.
În opinia recurentei prin vânzarea cu discount a bunurilor se efectuează vânzarea în condiţii
optime la preţul real cu luarea în considerare a raportului calitate preţ al unor bunuri greu vandabile
din cauza uzurii fizice şi morale datorate perioadei îndelungate de depozitare.
A precizat recurenta că având în vedere aceste aspecte s-a întocmit referat prin care se
anunţa conducerea societăţii de produsele expirate şi se solicita scăderea preţului.
Recurenta a subliniat că vânzarea cu discount face parte din sfera condiţiilor obişnuite de
exercitare a activităţii curente ale debitoarei, aşa cum sunt definite în art.3 pct. 14 din Legea nr.
85/2006, valorificările fiind valabil încheiate în termenul convenit şi încadrându-se în obiectul de
activitate al pârâtelor, astfel încât nu era necesară încuviinţarea sau autorizarea din partea
administratorului/lichidatorului judiciar sau a judecătorului sindic.
Nu s-a depus întâmpinare.
Analizând recursul prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor legale
aplicabile în cauză, Curtea a constatat că acesta este nefondat.
Potrivit art. 46 alin.1 din Legea nr. 85/2006 în afară de cazurile prevăzute la art. 49 sau de
cele autorizate de judecătorul-sindic, toate actele, operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor ulterior
deschiderii procedurii sunt nule.
Textul articolului 46 stabileşte că în afara actelor care se încadrează în condiţiile obişnuite
de exercitare a activităţii curente sau a celor autorizate de judecătorul sindic, toate actele,
operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii sunt nule.
Legiuitorul a prevăzut deci, sancţiunea nulităţii absolute cu privire la actele, operaţiunile şi
plăţile efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii.
Nulitatea absolută, ca sancţiune ce lipseşte actul de efecte juridice, poate fi invocată oricând,
fiind imprescriptibilă.
Legiuitorul a exceptat de la aplicarea sancţiunii nulităţii absolute actele care se încadrează în
condiţiile obişnuite de exercitare a activităţii curente reglementate de articolul 49.
Articolul 49 alin.1 din Legea nr. 85/2006 prevede că, pe perioada de observaţie, debitorul
va putea să continue desfăşurarea activităţilor curente şi va putea efectua plăţi către creditorii
cunoscuţi, care se încadrează în condiţiile obişnuite de exercitare a activităţii curente, după cum
urmează:a)sub supravegherea administratorului judiciar, dacă debitorul a făcut o cerere de
reorganizare, în sensul art. 28 alin. (1) lit. h), şi nu i-a fost ridicat dreptul de administrare;b)sub
conducerea administratorului judiciar, dacă debitorului i s-a ridicat dreptul de administrare.
În concluzie, sancţiunea nulităţii absolute intervine cu privire la toate actele, operaţiunile şi
plăţile efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii, cu excepţia actelor autorizate de
judecătorul sindic şi a actelor încheiate în perioada de observaţie care se încadrează în condiţiile
obişnuite de exercitare a activităţii curente conform art. 49 din Legea nr. 85/2006 şi care se
289
desfăşoară sub supravegherea şi conducerea administratorului judiciar după cum s-a ridicat sau nu
dreptul de administrare al debitorului.
Susţinerea recurentei potrivit căreia contractul de vânzare cumpărare cu discount se
încadrează în actele normale de activitate curentă efectuate de debitor, nu poate fi reţinută.
Articolul 3 pct. 14 din Legea nr. 85/2006 defineşte activităţile curente ca fapte de comerţ şi
operaţiuni financiare propuse a fi efectuate de debitor în perioada de observaţie în cursul normal al
comerţului său, cum ar fi continuarea activităţilor contractate conform obiectului de activitate,
efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi aferente acestora, asigurarea finanţării capitalului de
lucru în limite curente.
Sintagma „desfăşurarea normală a activităţii curente‖ se referă la activităţile curente din
perioada de observaţie, precum o activitate normală în urmărirea derulării contractelor potrivit
obiectului de activitate al debitorului, efectuarea de încasări şi plăţi aferente acestor contracte şi
asigurarea finanţării capitalului de lucru pentru desfăşurarea activităţii de zi cu zi a societăţii.
Or, vânzarea-cumpărarea cu discount, deci cu reducerea preţului faţă de preţul practicat pe
piaţă pentru acelaşi tip de produs, reprezintă un contract în privinţa căruia acordul de voinţă al
părţilor s-a realizat la 30.11.2012 (factura nr. 51886) ulterior momentului deschiderii procedurii
(sentinţa nr. 513/12.11.2012 prin care s-a dispus deschiderea procedurii), în perioada de observaţie,
astfel încât acest contract este unul nou.
În acest context nu se pune problema derulării contractelor încheiate anterior deschiderii
procedurii.
Cât priveşte asigurarea capitalului de lucru din vânzarea cu discount, nici aceasta nu poate fi
reţinută, deoarece se încalcă principiul maximizării averii debitorului, neobţinându-se preţul de
piaţă al produsului, ci unul inferior şi se diminuează gajul general al creditorilor.
Aspectele invocate de recurentă, potrivit cărora bunurile vândute cu discount erau greu
vandabile din cauza uzurii fizice şi morale datorate perioadei îndelungate de depozitare, puteau
constitui argumente pentru autorizare.
Cum numai actele care se încadrează în condiţiile stabilite de legiuitor în art. 49 şi cele
autorizate de judecătorul sindic sunt exceptate de la sancţiunea nulităţii absolute reglementată de
art. 46 din Legea nr. 85/2006 şi cum contractul de vânzare cumpărare cu discount, încheiat în
perioada de observaţie, nu este un astfel de act, Curtea a apreciat că soluţia tribunalului de
constatare a nulităţii absolute a contractului este corectă.
Pentru considerentele expuse, având în vedere dispoziţiile art. 304, 3041 şi 312 Cod
procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat (Decizia nr. 293/ 8.12.2015 - Secția a II-a
civilă, rezumat judecător Lotus Gherghină) .

LITIGII CU PROFESIONIŞTI

1. Menţiuni la registrul comerţului. calitatea de reprezentant al societăţii comerciale.

Calitatea de reprezentant legal al Unităţii Administrativ Teritoriale ca asociat unic al

societăţii comerciale nu se confundă cu calitatea de administrator social al respectivei societăţi şi
nici cu calitatea de reprezentant convenţional al asociatului Unitate Administrativ Teritoriale în
adunarea generală a societăţii, această ultimă calitate putând fi stabilită prin hotărâre a
Consiliului Local, conform art.37 din Legea nr.215/2001.
Calitatea de reprezentant legal al asociatului unic Unitate Administrativ Teritorială ca şi
participarea Primarului în adunările generale ale societăţii, nu conferă calitate de reprezentant al
societăţii comerciale pentru efectuarea de menţiuni la Registrul Comerţului (nulitate înregistrări,
radiere menţiuni).

290
 Prin sentinţa nr. 182/2014 din 20 octombrie 2014, pronunţată de Tribunalul Gorj, în dosarul
nr. 2906/95/2014 s-a respins cererea formulată de reclamantul PIF, în contradictoriu cu pârâtul
OFICIUL NAŢIONAL AL REGISTRULUI COMERŢULUI, având ca obiect anularea înregistrării
la ORC Gorj a calităţii de reprezentant al asociatului persoană juridică în cadrul SC UB SRL şi al
asociatului unic, cât şi obligarea ORC Gorj de radiere a acestei menţiuni din registrul comerţului.
În considerentele sentinţei, instanţa de fond a reţinut faptul că potrivit rezoluţiei nr.
2338/10.05.2010 din dosar nr. 12471/07.05.2010 a fost admisă cererea ce privea înmatricularea şi
autorizarea societăţii UB SRL ce a primit număr de ordine în registrul comerţului J 18/228/2010,
CUI 26919653 şi care avea asociat unic Comuna P prin Consiliul Local P, din rezoluţie rezultând că
reclamantul PIF a fost înregistrat ca reprezentant al asociatului unic, în speţă comuna P.
Din copia dosarului înaintat de Oficiul Registrului Comerţului la solicitarea instanţei a
rezultat că PIF în calitate de reprezentant al comunei P a dat declaraţia autentică nr.
1349/14.04.2010 sub sancţiunea art. 292 Cod penal – fila 45 dosar, iar această declaraţie a fost
depusă la registrul comerţului la momentul depunerii cererii de înmatriculare a societăţii UB SRL.
Această declaraţie este semnată de reclamant şi autentificată în faţa notarului potrivit
încheierii nr. 1349/14.04.2010.
Există ulterior încheiat un contract de comodat la data de 05.05.2010 care este de asemenea
semnat de reclamant în calitate de comodant, iar comodatar apare FAV, administrator al SC UB
SRL.
Asociatul unic pentru care semnează reclamantul întocmeşte şi actul adiţional la actul
constitutiv al SC UB SRL prin care se modifică statutul, respectiv alin.2 art. 9 din actul constitutiv
al SC UB SRL, în sensul că „administratorul numit este desemnat de Consiliul Local P în calitate de
adunare generală‖ iar potrivit art. 2 se numeşte în funcţia de administrator unic al SC UB SRL -
FAV.
Este de precizat în acest sens că atât actul adiţional (fila 61 dosar) cât şi anexa la actul
adiţional cu nr. 2381/16.05.2011 poartă semnătura asociatului unic, adică al reclamantului PIF.
În actul constitutiv actualizat al societăţii comerciale UB SRL (filele 63-68 dosar) este
menţiunea potrivit căreia calitatea de asociat este exercitată de Consiliul Local P reprezentat prin
reclamantul PIF, iar acest act constitutiv poartă semnătura asociatului unic, în speţă reclamantul.
De asemenea, hotărârea nr. 2/12.08.2011 a Adunării Generale a Acţionarilor a SC UB SRL
(fila 78 dosar) prin care se revocă contractul de mandat al numitului FAV având funcţia de
administrator al SC UB SRL şi se numeşte alt administrator PIF poartă semnătura reclamantului,
acesta semnând pentru Consiliul Local al Comunei P, ca şi actul adiţional la actul constitutiv (fila
82 dosar) în care semnează în calitate de asociat unic.
Instanţa a reţinut din copia întregului dosar înaintat de oficiul registrul comerţului că nu
există o cerere a reclamantului prin care să fi solicitat modificarea calităţii sale de reprezentant al
asociatului persoană juridică.
Potrivit Ordinului nr. 2594/C/2008 al ministrului justiţiei pentru aprobarea normelor
metodologice privind modul de ţinere al registrelor comerţului, de efectuare al înregistrărilor şi de
eliberare a informaţiilor înregistrate în registru, acestea se realizează după caz la cererea persoanelor
fizice sau juridice supuse obligaţiei de înregistrare, iar toate cererile de înregistrare completate
corespunzător trebuie să fie însoţite de toate datele şi înscrisurile doveditoare ale îndeplinirii
condiţiilor pentru înregistrare, cu dovada achitării unei taxe.
În cauză s-a constatat că nu există o cerere din partea reclamantului care să fi solicitat o
modificare a calităţii sale, motiv pentru care cererea pentru anularea înregistrării la oficiului
registrului comerţului a calităţii sale de reprezentant al asociatului unic, cât şi de radiere a acestei
menţiuni din registrul comerţului a fost apreciată ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel la 20.11.2014, PIF, criticând-o pentru nelegalitate
şi netemeinicie.
În motivare, s-a arătat că instanţa de fond a reţinut în mod greşit calitatea de reprezentant
legal al SC UB SRL, în raport de actele existente în dosarul ORC, instanţa făcând confuzie între
291
demersurile făcute în calitate de reprezentant de drept al UATC P (potrivit art.62 din Legea nr.215
/2001) şi reprezentantul legal în cadrul societăţii, care este administratorul.
Cu ocazia înfiinţării SC UB SRL ca urmare a reorganizării Serviciului Public de
Gospodărire Comunală P, administratorul unic, Consiliul Local P prin primar, a declarat că
îndeplineşte condiţiile legale pentru deţinerea şi exercitarea calităţii de asociat unic al SC UB SRL.
Instanţa de fond a reţinut însă că această declaraţie este o declaraţie de îndeplinire a cerinţelor
pentru a avea calitatea de administrator, deşi administratorul a dat o declaraţie distinctă.
Invocând dispoziţiile art.9 din actul constitutiv, apelantul a arătat că acest înscris a fost
semnat de administratorul FAV, care a şi dat declaraţia pe propria răspundere înregistrată sub nr.
1370/15.04.2010, în sensul că îndeplineşte condiţiile pentru deţinerea şi exercitarea calităţii de
administrator. Aceeaşi persoană a depus şi specimenul de semnătură şi a semnat contractul de
comodat pentru sediu şi tot el a semnat cererile de modificare a actului constitutiv.
Apelantul a mai arătat că persoana administratorului social a fost schimbată de-a lungul
timpului, dar el nu a figurat niciodată ca administrator, în sensul art.37 din Legea nr.215/2001,
reprezentând Comuna doar în temeiul art.62 din legea nr.215/2001.
Acest lucru reiese şi din dosarul de deschidere a procedurii insolvenţei societăţii, apelantul
nefigurând ca reprezentant al acesteia.
Invocând dispoziţiile art.1 din actul constitutiv al societăţii, actualizat în ianuarie 2013, unde
reclamantul PIF figura ca reprezentant al asociatului unic, comuna P, şi totodată, invocând
dispoziţiile art.8 alin.1 din Legea nr.26/1990, apelantul a susţinut că, în urma controlului de
legalitate efectuat în temeiul acestui act normativ, existenţa incompatibilităţii ducând la respingerea
înscrierii din acest act şi înregistrarea societăţii.
În sensul reprezentării legale a UATC de către reclamant, au fost invocate şi dispoziţiile
art.21 alin.2 şi art.62 din Legea nr.215/2001 şi decizia nr.1956/05.04.2012 a ÎCCJ pronunţată în
dosarul nr.7474/30/2010.
Apelantul a arătat şi că nu i-au fost delegate atribuţii, nu a avut drepturi şi obligaţii în cadrul
societăţii, nu a luat decizii, nefiind astfel aplicabile dispoziţiile art.91 alin.3 din legea nr.161/2003.
Şi în statut este reţinută calitatea de reprezentant al comunei în raporturile cu terţii şi nu cea
de reprezentant al Asociatului Unic Comuna, existând menţiunea la art.1.
S-a mai susţinut că şi din Capitolul IV al Actului constitutiv, rezultă faptul că administrator
al societăţii este o altă persoană, stabilindu-i-se drepturile şi obligaţiile, conform art.70 şi 71 din
Legea nr.31/1990.
Înregistrarea la ORC a calităţii reclamantului de reprezentant, s-a făcut cu nerespectarea
condiţiilor de formă, cerinţă instituită sub sancţiunea nulităţii absolute, respectiv: nu a fost depusă
declaraţie pe propria răspundere ca împuternicit, nu a fost depusă hotărârea asociatului unic de
numire ca reprezentant, menţiunile din ORC nu corespund cu rezoluţia Directorului General al ORC
publicată în Monitorul Oficial.
Asupra acestor motive de nelegalitate a înscrierii menţiunilor, instanţa de fond nu s-a
pronunţat.
Deoarece actele care au stat la baza înregistrării sunt reale şi legale, înregistrarea la ORC nu
are fundament legal, în sensul neîndeplinirii dispoziţiilor art.8 alin.1 din Legea nr.31/1990, în cauză
nefiind incidente dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 26/1990. Nu se poate solicita pe bază de hotărâre
judecătorească desfiinţarea în tot sau în parte sau modificarea actelor care au stat la baza
înregistrării.
În concluzie, semnarea de reclamant a declaraţiei pe propria răspundere nr.1349/04.04.2010
şi a contractului de comodat în calitate de reprezentant al UATC P, nu al SC UB, nu poate fi o
dovadă a calităţii de reprezentant al societăţii.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art.466-482 Cod procedură civilă.
La 15.12.2014, intimatul pârât ONRC –ORC de pe lângă Tribunalul Gorj a depus la dosar
întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.

292
 În motivare, s-a arătat că prin rezoluţia nr.2338/10.05.2010 pronunţată în dosarul
nr.12471/07.05.2010, a fost admisă cererea privind înmatricularea şi autorizarea funcţionării SC UB
SRL, având ca asociat unic Comuna P, prin Consiliul Local P, reclamantul PIF, fiind înregistrat ca
reprezentant al asociatului unic, comuna P.
Reclamantul a dat declaraţia autentică nr.1349/14.04.2010 odată cu cererea de
înmatriculare, iar specimenul de semnătură a fost depus de administrator, şi nu de reprezentantul
legal al asociatului unic, care nu avea această obligaţie.
Consiliul Local al Comunei P, prin hotărârea nr.24/29.04.2010, a stabilit în art.12: „Cu
aducerea la îndeplinire a acestei hotărâri se împuternicesc primarul şi administratorul desemnat‖.
Reclamantul a fost înregistrat ca reprezentant al asociatului unic –persoana juridică Comuna
P prin Consiliul Local P, începând cu 06.05.2010 în cadrul SC UB SRL, fapt ce corespunde actului
constitutiv depus la ORC cu cererea de înregistrare nr.12471/07.05.2010, precum şi cu cele ale
rezoluţiei nr.2338/10.05.2010 pronunţată de directorul ORC Gorj.
Ulterior înmatriculării la ORC Gorj, nu au fost depuse cereri de înregistrare prin care
societatea UB SRL să solicite modificarea reprezentantului asociatului persoană juridică.
Intimata a arătat că actul constitutiv a fost modificat de mai multe ori, a invocat dispoziţiile
art.204 alin.4 din Legea nr.31/1990 şi a precizat că potrivit art.117 alin.3 din Ordinul
nr.2594/C/2008 al ministrului justiţiei, ORC nu răspunde pentru erorile sau diferenţele dintre actul
constitutiv actualizat şi modificările înregistrate anterior în registrul comerţului pe baza actelor
depuse de persoana juridică respectivă.
În ceea ce priveşte nulitatea unei societăţi înmatriculate în registrul comerţului, aceasta
poate fi declarată numai în condiţiile art.56 din Legea nr.31/1990.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Noului Cod de Procedură Civilă, Legea nr.26/1990 şi
Legea nr.31/1990.
La dosar a fost ataşat certificat informaţii UB SRL emis de ORC de pe lângă Tribunalul
Gorj.
Analizând cauza prin prisma criticilor formulate, Curtea a apreciat apelul nefondat pentru
următoarele considerente:
Prin acţiunea formulată, reclamantul PIF a solicitat anularea (constatarea nulităţii absolute)
„a înregistrării la ORC de pe lângă Tribunalul Gorj, privind calitatea de reprezentant al asociatului
persoană juridică în cadrul SC UB SRL şi al asociatului unic, în temeiul Legii nr.31/1990 şi art.37
din Legea nr.215/2001 a reclamantului PIF ‖ şi obligarea intimatei să radieze această menţiune din
registrul comerţului.
Nulitatea, absolută sau relativă, este sancţiunea care intervine în cazul în care nu se respectă,
la încheierea actului juridic civil, dispoziţiile legale imperative sau condiţiile de validitate ale
acestuia.
În speţă, pentru constatarea nulităţii înregistrării în evidenţele ORC de pe lângă Tribunalul
Gorj a calităţii de reprezentant al asociatului unic persoană juridică, al SC UB SRL, reclamantul ar
trebui să dovedească nerespectarea, la data efectuării menţiunii respective, a condiţiilor legale de
înregistrare a lor.
Or, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, reclamantul nu a făcut o astfel de dovadă în
cauză, prin probele administrate.
Aşa cum rezultă din dosarul SC UB SRL înregistrat la ORC de pe lângă Tribunalul Gorj,
reclamantul PIF este înscris şi figurează ca reprezentant legal al asociatului unic persoană juridică
Comuna P.
Această înscriere s-a făcut ca urmare a faptului că, la data înmatriculării societăţii, deţinea
calitatea de Primar al Comunei P, reprezentând UATC conform art.21 alin.2 şi art.62 din Legea
nr.215/2001.
Reclamantul PIF figurează înscris în evidenţele ORC numai în această calitate, şi nu în
calitate de reprezentant legal al SC UB SRL, respectiv ca administrator al societăţii.

293
 Apelantul critică hotărârea instanţei de fond, susţinând că s-a făcut confuzie între
demersurile făcute în calitate de reprezentant al UATC P şi calitatea de reprezentant legal în cadrul
societăţii, care este administratorul.
Curtea constată, însă, că această critică este neîntemeiată, instanţa de fond nefăcând
niciunde, în considerentele sentinţei, referire la reclamant ca administrator al societăţii, ci numai la
calitatea sa de reprezentant legal al UATC P, calitate în care a semnat actele asociatului unic.
Trimiterea făcută de instanţa de fond la declaraţia pe propria răspundere autentificată sub
nr.1349/04.04.2010 sau cea referitoare la semnarea actelor constitutive modificate, nu conduce la
ideea semnării acestor acte de reclamant în calitate de administrator social, deoarece se precizează
expres de instanţa de fond că sunt semnate de reclamant ca reprezentant al asociatului unic.
Calitatea de reprezentant al UATC conferită primarului, este una acordată prin lege,
indiferent de persoana care ocupă, într-un anumit mandat, această funcţie. În această calitate,
reclamantul a semnat actele provenite de la asociatul unic, Comuna P şi a fost înregistrat cu această
calitate în evidenţele ORC.
Reclamantul apelant nu prezintă niciun motiv de nelegalitate a acestor menţiuni făcute, aşa
cum am arătat, în baza cererii UATC, conform dispoziţiilor legale în materie.
ORC a efectuat, de fiecare dată, modificările referitoare la persoana administratorului social,
însă acest aspect este independent de calitatea de reprezentant al asociatului unic pe care o deţinea
reclamantul.
Acesta a fost înregistrat ca reprezentant al UATC, exclusiv în baza calităţii sale de primar al
Comunei P.
Prin motivele de apel, reclamantul arată că nu a deţinut calitatea de reprezentant al
asociatului unic, nefiind conceptat în această calitate în dosarul de deschidere a procedurii generale
a insolvenţei SC UB SRL.
Or, în mod firesc, în cererea de deschidere a procedurii insolvenţei societatea a fost citată
prin reprezentantul său legal – administratorul social şi nu prin reprezentantul asociatului său.
Apelantul face confuzie între calitatea sa de reprezentant legal al UATC ca asociat unic al
societăţii comerciale şi calitatea de administrator social al respectivei societăţi pe de o parte şi cea
de reprezentant convenţional al asociatului UATC în adunarea generală a societăţii, pe de altă
parte, această ultimă calitate putând fi stabilită prin hotărâre a Consiliului Local, conform art.37 din
Legea nr.215/2001.
În evidenţele ORC, reclamantul figurează ca reprezentant legal al asociatului unic UATC
nefiind făcute menţiuni cu privire la desemnarea vreunei persoane ca reprezentant convenţional,
conform art.37 din Legea nr.215/2001. Eventuala participare a Primarului în adunările generale ale
societăţii, nu face obiectul menţiunilor a căror nulitate este solicitată de reclamant prin acţiunea
dedusă judecăţii.
Cât priveşte critica apelantului referitoare la înregistrarea sa, în calitate de reprezentant, cu
nerespectarea condiţiilor de formă, respectiv lipsa specimenului de semnătură, a declaraţiei pe
proprie răspundere, a hotărârii asociatului unic de numire ca reprezentant, aceasta dovedeşte din
nou confuzia pe care o face reclamantul între calitatea de reprezentant legal conferită de alegerea sa
ca Primar al Comunei Peştişani şi calitatea de administrator social (reprezentant al societăţii).
Toate lipsurile la care se referă apelantul, vizează persoana administratorului social,
respectivele formalităţi nefiind necesare înregistrării sale ca reprezentant al asociatului unic, calitate
conferită aşa cum am arătat, prin lege, ca urmare a deţinerii funcţiei de primar.
Tocmai de aceea, nepronunţarea expresă a instanţei de fond asupra acestor aspecte a fost
apreciată ca irelevantă, ele nevizând fondul cauzei deduse judecăţii.
Nefondată a fost considerată şi critica apelantului privind neconcordanţa între rezoluţia
directorului ORC Gorj nr.2338/10.05.2010 şi menţiunile din evidenţele ORC Gorj.
În ambele cazuri, reclamantul figurează în aceeaşi calitate, de reprezentant al Comunei P –
Primar, menţiunile fiind identice.

294
 În mod corect instanţa de fond a reţinut şi faptul că, nefiind comunicată către ORC nicio
cerere de modificare a reprezentantului UATC P de către asociatul unic al SC UB SRL, nu s-a
efectuat nicio schimbare a acestui reprezentant de la data înmatriculării societăţii, ORC neefectuând
modificări din oficiu, în lipsa unei cereri, decât în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.
Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse, Curtea a apreciat că hotărârea instanţei de
fond este legală şi temeinică şi a respins ca nefondat apelul reclamantului PIF în temeiul art.280
Cod procedură civilă. (Decizia nr. 19/20 ianuarie 2015 - Secția a II-a civilă, rezumat judecător
Sanda Lungu).

2. Plângere formulată de creditor împotriva rezoluţiei prin care s-a dispus radierea
societăţii. Depăşirea termenelor prevăzute de art. 260 din legea nr. 31/1990 astfel cum a fost
modificată prin OUG nr. 43/2010. Efecte.

Prin art. 260 din Legea nr. 31/1990 legiuitorul a limitat durata procedurii de lichidare
(forţată sau voluntară) la un interval de 1 an de la data luării hotărârii de dizolvare, cu
posibilitatea prelungirii de către instanţă, doar pentru motive temeinice, cu încă doi ani.
Existenţa datoriei societăţii către creditor nu împiedică radierea societăţii, întrucât
legiuitorul a prevăzut radierea la expirarea termenelor indicate în textul art. 260 din Legea nr.
31/1990 fără vreo condiţionare de acoperire integrală a pasivului societăţii

Prin sentinţa nr. 388 din data de 19.05.2015, Tribunalul Olt – Secţia a II-a Civilă, de
Contencios Administrativ şi Fiscal a respins ca neîntemeiata plângerea formulata de reclamanta
AJFPO în numele si pentru DGRFPC în contradictoriu cu pârâta SC NL SRL prin lichidator CHC
77I IPURL şi ORC DE PE LÂNGĂ TO.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Potrivit art. 1 din OUG 116/2009 „prin derogare de la prevederile Legii nr. 26/1990 privind
registrul comerţului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 31/1990
privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de
la prevederile celorlalte acte normative incidente, competenţa de soluţionare a cererilor de
înregistrare în registrul comerţului şi, după caz, a altor cereri aflate în competenţa de soluţionare a
judecătorului delegat aparţine, până la reglementarea activităţii de înregistrare în registrul
comerţului efectuată de registratori comerciali, directorului oficiului registrului comerţului de pe
lângă tribunal şi/sau persoanei ori persoanelor desemnate de către directorul general al Oficiului
Naţional al Registrului Comerţului.
Art. 2 /1 alin.1 din acelaşi act normativ, introdus prin Legea 84/2010, dispune ca,‖competenţa
de numire a lichidatorului în situaţiile prevăzute la art. 237 alin. (7) din Legea nr. 31/1990,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi la art. 31 alin. (4) din Legea nr. 359/2004
privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice,
asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea
funcţionării persoanelor juridice, cu modificările şi completările ulterioare, aparţine directorului
oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal şi/sau persoanei ori persoanelor desemnate, care
dispune/dispun şi cu privire la plata onorariului lichidatorului, în cuantum fix de 1.000 lei‖
De asemenea, art. 6 alin. 1 dispune ca „în soluţionarea cererilor potrivit art. 1 şi 2, directorul
oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal şi/sau persoana ori persoanele
desemnată/desemnate autorizează, prin rezoluţie, constituirea societăţilor comerciale, efectuarea
tuturor înregistrărilor în registrul comerţului, a publicităţii, precum şi înregistrarea în registrul
comerţului a declaraţiilor-tip pe propria răspundere şi a datelor cuprinse în acestea, după caz,
conform prevederilor legale în vigoare‖ iar art. 6 alin. 3 prevede ca „împotriva rezoluţiei
directorului şi/sau persoanei sau persoanelor desemnate se poate formula plângere în termen de 15
zile de la pronunţare pentru părţi şi de la data publicării rezoluţiei sau a actului modificator al
actului constitutiv în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, pentru orice alte persoane
295
interesate‖, art. 6 alin. 5 si 6 dispunând ca „plângerea formulată împotriva rezoluţiilor directorului
oficiului registrului comerţului şi/sau persoanei sau persoanelor desemnate se soluţionează de
urgenţă şi cu precădere, în condiţiile dreptului comun‖ iar „instanţa soluţionează plângerea în
complet alcătuit dintr-un singur judecător, în camera de consiliu, fără citare. Instanţa poate să
solicite orice lămuriri şi dovezi părţii sau informaţii scrise autorităţilor competente‖.
În cauza de fata s-a constatat că SC NL SRL a fost dizolvata prin încheierea
967/21.04.2005, la solicitarea AFP Olt numindu-se lichidator judiciar, înlocuit prin Rezoluţia
168/12.01.2015 cu lichidator C.H.C. 77I IPURL, acesta întocmind raportul preliminar de lichidare,
bilanţul de lichidare si bilanţ de sfârşit de lichidare, arătând ca in patrimoniul societăţii nu au fost
identificate bunuri conform adresei Primăriei Slatina 73/04.02.2015, societatea nefiind înregistrată
cu bunuri mobile sau imobile.
În aceasta situaţie, în mod corect a fost întocmit raportul de lichidare si de asemenea s-a
dispus radierea societăţii din registrul comerţului , neavând relevanta faptul ca societatea
comerciala respectiva figurează cu o datorie la bugetul general consolidat al statului cu suma de
1192 lei câtă vreme lichidatorul judiciar nu a identificat posibilităţi de plata a acestei sume, prin
valorificarea vreunor bunuri ale societăţii.
Existenţa debitului către bugetul de stat nu reprezintă un motiv de neînchidere a operaţiunilor
de lichidare si de respingere a solicitării de radiere a societăţii respective, având in vedere si
perioada de 10 ani scursa de la data dizolvării respectivei societăţi precum şi necesitatea clarificării
situaţiei juridice a acestor societăţi comerciale dizolvate , care nu au mai desfăşurat activitate , nu
au predat documentele si nu au avut posibilitatea achitării tuturor obligaţiilor fiscale.
Împotriva sentinţei a declarat recurs AJFPO în numele şi pentru DGRFPC, criticând-o ca
netemeinică şi nelegală.
Recurenta a susţinut că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre de radiere a societăţii, fără a
avea în vedere faptul că nu s-au produs dovezi din care să rezulte măsurile întreprinse pentru
recuperarea datoriilor cu care figurează societatea la bugetul general consolidat, în cuantum de 1192
lei, aşa cum rezultă din titlul executoriu nr. 73/04.02.2015 emis de Administraţia Judeţeană a
Finanţelor Publice Olt.
A arătat că, în privinţa lipsei de bunuri, raportul lichidatorului nu este suficient, hotărârea
instanţei trebuind să se bazeze pe documente provenite de la autorităţile care deţin evidenţa
bunurilor mobile şi imobile, iar, potrivit atribuţiilor conferite lichidatorului se impunea examinarea
amănunţită asupra cauzelor şi împrejurărilor care au condus la apariţia stării de imposibilitate de
plată, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă.
Recurenta a invocat prematuritatea măsurii, arătând că se impunea o atenţie sporită în
cadrul acţiunii de identificare a bunurilor şi în cadrul acţiunii de stabilire a persoanelor cărora le-ar
fi imputabilă starea de incapacitate de plată existând posibilitatea ca bunurile să fie sustrase de la
urmărire şi, deci datele din evidenţa organelor locale să nu exprime realitatea.
Recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei în sensul respingerii cererii
de radiere şi continuării operaţiunilor de lichidare până la acoperirea integrală a creanţelor.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art.488 pct. 8 Cod procedură civilă.
Recurenta a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
La data de 08.09.2015, Curtea a calificat apel calea de atac declarată de reclamanta AJFPO
în numele şi pentru DGRFPC, în raport de dispoziţiile art. 152 şi art. 457 alin.1 Noul Cod de
Procedură Civilă, precum şi de prevederile OUG nr. 116/2009, aşa cum a fost modificată prin
Legea nr. 76/2012 (art.7) pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de
Procedură Civilă, în vigoare din data de 15 februarie 2013.
Analizând apelul prin prisma motivelor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Curtea
a constatat că este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Potrivit dispoziţiilor art. 260 alin.1 din Legea nr. 31/1990 astfel cum a fost modificată prin
OUG nr. 43/2010 lichidarea societăţii trebuie terminată în cel mult un an de la data dizolvării,

296
tribunalul poate prelungi acest termen cu perioade de câte 6 luni, dar nu cu mai mult de 24 de luni
cumulat, numai pentru motive temeinice.
Alineatele 5 şi 6 ale aceluiaşi articol prevăd obligaţia lichidatorului de depunere la oficiul
registrului comerţului a unui raport privind stadiul operaţiunilor de lichidare la împlinirea unui
termen de 6 luni de la numire, precum şi obligaţia lichidatorului de depunere a unui nou raport,
însoţit, dacă este cazul, şi de hotărârea instanţei de prelungire a termenului de lichidare, la
împlinirea termenului de un an prevăzut la alin. (1), pentru fiecare prelungire a termenului de
lichidare fiind necesară hotărârea instanţei.
Prin alineatul 8 din art. 260 se stabileşte obligaţia lichidatorului de a depune la registrul
comerţului cererea de radiere a societăţii din registrul comerţului, în termen de 15 zile de la
terminarea lichidării.
În conformitate cu dispoziţiile aliniatului 10 ale art. 260 dacă în 3 luni de la expirarea
termenului menţionat la alin. (1), prelungit de tribunal după caz, oficiul registrului comerţului nu a
fost sesizat cu nicio cerere de radiere sau cu nicio cerere de numire a lichidatorului, societatea este
radiată din oficiu din registrul comerţului.
În cuprinsul OUG nr. 43/2010 legiuitorul a precizat expres că prevederile articolului 260 din
Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 43/2010, se aplică în mod corespunzător tuturor
categoriilor de persoane juridice înregistrate în registrul comerţului şi se aplică şi procedurilor de
dizolvare sau lichidare voluntară aflate în derulare la data intrării în vigoare a ordonanţei, data de la
care curg termenele prevăzute la art. 260 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, fiind data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă – 15 mai 2010.
Ca urmare, având în vedere, pe de o parte, necesitatea valorificării cât mai rapide şi eficiente
a drepturilor care se cuvin asociaţilor, iar pe de altă parte drepturile creditorilor societăţilor
dizolvate, legiuitorul în articolul 260 a limitat durata procedurii de lichidare (forţată sau
voluntară) la un interval de 1 an de la data luării hotărârii de dizolvare, cu posibilitatea prelungirii
de către instanţă, doar pentru motive temeinice, cu încă doi ani.
Cu alte cuvinte intenţia legiuitorului a fost aceea ca, indiferent dacă lichidarea va fi
încheiată propriu-zis sau nu, la expirarea termenului maximal de 1 an (pentru ipoteza în care nu se
cere prelungirea lui) sau de 3 ani, după caz, lichidarea să se considere terminată, din punct de
vedere juridic, chiar dacă anumite bunuri nu vor putea fi valorificate, într-un fel sau altul şi chiar
dacă nu toate datoriile societăţii vor fi stinse.
În speţă, SC NL SRL a fost dizolvată prin încheierea nr. 967/21.04.2005, deci cu
aproximativ 10 ani în urmă.
În acest context radierea SC NL SRL a fost corect dispusă.
Existenţa datoriei societăţii în sumă de 1192 lei către bugetul general consolidat nu
împiedică radierea societăţii, întrucât legiuitorul a prevăzut radierea la expirarea termenelor indicate
în textul art. 260 fără vreo condiţionare de acoperire integrală a pasivului societăţii.
Motivele de apel privind întocmirea unui raport amănunţit privind cauzele şi împrejurările
care au dus la apariţia imposibilităţii de plată, identificarea persoanelor cărora imposibilitatea de
plată le este imputabilă au fost apreciate ca nefondate, deoarece lichidarea a avut loc în temeiul
Legii nr. 31/1990, iar lichidatorul numit a solicitat radierea apreciind că nu sunt întrunite elementele
pentru a formula o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei în cadrul căreia răspunderea
organelor de conducere poate fi antrenată.
Cât priveşte prematuritatea radierii pentru că nu s-au întreprins suficiente măsuri de
identificare a bunurilor societăţii, şi acest motiv a fost apreciat ca neîntemeiat în condiţiile în care
lichidatorul a făcut demersuri de identificare a bunurilor societăţii şi a rezultat că societatea nu
deţine bunuri mobile sau imobile care să poate fi valorificate, aşa cum reiese din adresa Primăriei
Municipiului Slatina nr. 14506/06.02.2015
Pentru considerentele expuse, Curtea a respins apelul ca nefondat (Decizia nr.
549/08.09.2015 – Secția a II-a civilă, rezumat judecător Lotus Gherghină.)
297
 PROCEDURA CIVILĂ

1. Somaţie europeană de plată. Opoziţie. Competenţă.

În cazul opoziţiei la somaţia europeană de plată, instanţa (acelaşi complet care a soluţionat
cererea de somaţie), în temeiul art. 424 alin.5 NCPC, va pronunţa o încheiere - nesupusă niciunei
căi de atac - prin care ia act de depunerea opoziţiei, urmând ca trecerea la procedura de drept
comun să fie făcută în condiţiile legislaţiei interne a fiecărui stat membru.
În România, nu s-a adoptat un act normativ care să stabilească măsuri necesare punerii în
practică a Regulamentului, inclusiv instanţele competente în materia somaţiei europene de plata, de
aceea se vor aplica dispoziţiile de drept comun - art 1015 NCPC (care reglementează competenţa
în materia ordonanţei de plată). În situaţia în care reclamantul a depus cererea la o instanţă
necompetentă material, aceasta nu va respinge somaţia, ci, aplicând regulile de drept intern, va
invoca din oficiu la primul termen excepţia de necompetenţă materială şi va declina cererea în
favoarea instanţei competente, printr-o hotărâre definitivă (art.130-132 NCPC.)

Prin sentinţa nr.58/23.06.2014 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi – Secţia a II-a Civilă, de

Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 1564/101/2014, s-a admis excepţia necompetenţei
materiale a Tribunalului Mehedinţi şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe
reclamanta SC B SRL în contradictoriu cu pârâta CFSIL, în favoarea Judecătoriei Dr.Tr.Severin.
Tribunalul a reţinut că potrivit art.17 alin.1 din Regulamentul CE nr. 1896/2006, în cazul în
care s-a făcut opoziţie în termenul prevăzut la articolul 16 alineatul (2), procedura continuă în faţa
instanţelor competente din statul membru de origine în conformitate cu normele de procedură civilă
de drept comun.
S-a mai reţinut că valoarea obiectului cererii este sub 200.000 lei, iar sediul pârâtei este
situat în mun. Drobeta Turnu Severin, competentă cu soluţionarea litigiului, fiind astfel, Judecătoria
Drobeta Turnu Severin.
Prin sentinţa nr.1064/23.10.2014 pronunţată de Judecătoria Dr.Tr.Severin, în dosarul
nr.8780/225/2014, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Drobeta Turnu
Severin şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta SC B SRL în
contradictoriu cu pârâta CFSIL, în favoarea Tribunalului Mehedinţi.
S-a constatat ivit conflict negativ de competenţă şi s-a dispus înaintarea cauzei la Curtea de
Apel Craiova pentru soluţionare conflictului de competenţă .
Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reţinut că prin sentinţa nr.58 din data de 23.03.2014, s-a
admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare
a cauzei având ca obiect opoziţie la somaţia europeană de plată, în favoarea Judecătoriei Drobeta
Turnu Severin .
Potrivit art. 16 din Regulamentul CE 1896/2006, pârâtul poate face opoziţie la somaţia
europeană de plată la instanţa de origine utilizând formularul tip F din anexa VI care îi este transmis
odată cu somaţia europeană de plată.
Conform art. 17 alin.1 din Regulamentul CE 1896/2006, în cazul în care s-a făcut opoziţie în
termenul prevăzut la articolul 16 alineatul (2), procedura continuă în faţa instanţelor competente din
statul membru de origine în conformitate cu normele de procedură civilă de drept comun, cu
excepţia cazului în care reclamantul a cerut expres ca procedura să ia sfârşit în acest caz.
Având în vedere aceste dispoziţii, dar şi Decizia nr.527/13.02.2014 pronunţată de Secţia a-
II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a stabilit că opoziţia la somaţia europeană
de plată nu este o cale de atac, s-a apreciat că Tribunalul Mehedinţi trebuie să ia act de formularea

298
opoziţiei, în acelaşi dosar în care s-a emis somaţia europeană de plată şi să continue soluţionarea
cauzei conform procedurii de drept comun.
Pe de altă parte, Tribunalul a investit instanţa inferioară cu soluţionarea opoziţiei, în care
părţile au calităţi inverse decât în somaţia europeană de plată admisă tot de Tribunalul Mehedinţi
prin sentinţa nr. 203/09.12.2013.
În situaţia soluţionării opoziţiei la somaţia europeană, instanţa inferioară ar fi pusă în situaţia
verificării unei hotărâri pronunţată de o instanţă superioară.
Instanţa a considerat că Tribunalul trebuie să ia act de formularea opoziţiei, şi, pentru că
reclamantul a cerut continuarea procedurii, să pronunţe o hotărâre pe procedura de drept comun, ce
poate fi atacată conform acestei proceduri. După parcurgerea acestui traseu, în calea de atac
formulată conform procedurii de drept comun, se poate casa hotărârea Tribunalului pentru faptul că
somaţia europeană a fost emisă de o instanţă necompetentă material, având în vedere valoarea
obiectului cererii, şi cauza se trimite la rejudecare Judecătoriei Drobeta Turnu Severin.
Pe rolul Curţii de Apel Craiova, conflictul negativ de competenţă a fost înregistrat la data de
08.12.2014, sub nr. de dosar 2009/54/2014.
Analizând prezentul conflict negativ de competenţă, Curtea a reţinut următoarele:
Instanţa competentă să judece conflictul de competenţă, în speţă Curtea de Apel, este
chemată să verifice dacă s-a creat conflict negativ de competenţă între cele două instanţe şi căreia
dintre ele îi aparţine competenţa.
S-a constatat că instanţele şi-au declinat reciproc competenţa, respectiv Tribunalul
Mehedinţi a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Drobeta Turnu Severin prin Sentinţa nr.
58/23.06.2014 pronunţată în dosarul nr. 1564/101/2014, iar aceasta din urmă a declinat competenţa
în favoarea Tribunalului Mehedinţi prin sentinţa nr.1064/23.10.2014 pronunţată în dosarul nr.
8780/225/2014, prin urmare există conflict negativ de competenţă.
Scopul Regulamentului nr.1896/2006 de instituire a procedurii europene de somaţie de plată
este de a accelera litigiile transfrontaliere referitoare la creanţele pecuniare necontestate prin
instituirea unei proceduri europene simplificate. De asemenea, somaţia europeană de plată
reprezintă un instrument uniform de recuperare a unei categorii de creanţe, care garantează condiţii
identice creditorilor şi debitorilor de pe tot cuprinsul Uniunii. Regulamentul se aplică numai
litigiilor transfrontaliere, nu şi pentru creanţele care au o natură pur internă, acestea din urmă
putându-se recupera pe cale rapidă prin intermediul procedurii interne din statele membre.
Majoritatea ţărilor din Uniunea Europeană are reglementată în legislaţia naţională procedura
somaţiei de plată, însă aceasta este diferită, de la stat la stat. În România, procedura este
reglementată sub titlul ―Procedura ordonanţei de plată ―- art.1013-1024 din Noul Cod de procedură
civilă.
Potrivit art.6 din Regulament, prima verificare pe care trebuie să o facă instanţa în ceea ce
priveşte competenţa sa este cea de drept internaţional privat, prevăzută de Regulamentul (CE)
nr.44/2001 al Consiliului privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în
materie civilă şi comercială, criteriul general de competenţă stabilit de Regulament fiind cel
determinat de domiciliul pârâtului (art.2). După ce s-a stabilit competenţa instanţelor statului
membru sesizat din punct de vedere al dreptului Uniunii Europene, competenţa materială şi
teritorială a acestora se determină potrivit dreptului intern.
Potrivit art. 29 din Regulament, statele membre trebuie să informeze Comisia cu privire la
instanţele competente pentru emiterea unei somaţii europene de plată. În România, nu s-a adoptat
un act normativ care să stabilească măsuri necesare punerii în practică a Regulamentului, inclusiv
instanţele competente în materia somaţiei europene de plata, de aceea se vor aplica dispoziţiile de
drept comun. Astfel, potrivit art. 1015 NCPC (care reglementează competenţa în materia ordonanţei
de plată), creditorul poate introduce cererea la instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei
în primă instanţă. Fiind vorba despre cereri de plată a unor sume de bani, determinarea competenţei
ratione materiae se realizează în funcţie de criteriul valoric. Astfel, cererile de până la 200.000 lei

299
inclusiv urmează a fi adresate judecătoriei (art.94 NCPC), iar pentru cererile cu valoare superioară
acestei sume, creditorul urmează a sesiza tribunalul (art.95 NCPC).
Astfel cum este reglementată de Regulament, procedura somației europene de plată în
prima fază nu este contradictorie, instanţa soluţionând cererea de somaţie fără citarea părţilor şi
fără depunerea întâmpinării. Aceasta nu înseamnă însă că instanța sesizată nu trebuie să-şi verifice
din oficiu competenţa, în condiţiile art. 528 N.C.P.C. După ce stabileşte că este competentă,
instanţa va verifica în cel mai scurt termen, bazându-se pe formularul de cerere, dacă sunt
îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2-4, art. 6 și 7 din Regulament și dacă cererea apare ca
întemeiată. Dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.8 din Regulament, instanța va emite
somația europeană de plată în cel mai scurt termen - în principiu în 30 zile de la introducerea
cererii, utilizând formularul tip E din Anexa 5.
În termen de 30 de zile de la comunicarea somației pârâtul poate face opoziție, utilizând
formularul tip F din Anexa VI, care îi este transmis odată cu somația europeană de plată, fără a fi
obligat să precizeze motivele pentru care contestă creanța. În cadrul opoziţiei astfel formulate, şi
care nu schimbă calitatea părţilor, respectiv de creditor - reclamant şi debitor – pârât, nu se poate
analiza legalitatea emiterii somaţiei, singurul său efect fiind - în situația în care reclamantul
creditor nu a solicitat expres ca procedura să nu mai continue - trecerea la procedura de drept
comun. Este real că Regulamentul nu prevede dacă se va emite vreun act procedural cu privire la
opoziția pârâtului, ci numai efectul acesteia, de trecere la procedura comună. Nici dispozițiile de
drept intern din materia ordonanței de plată nu pot fi utilizate, deoarece potrivit art.1020 NCPC
contestarea creanței se face de debitor înainte de emiterea ordonanței, iar ca efect al acesteia
instanța urmează să respingă cererea.
Prin urmare în cazul opoziției la somația europeană de plată, instanța (același complet care
a soluționat cererea de somație), în temeiul art. 424 alin.5 NCPC, va pronunța o încheiere -
nesupusă niciunei căi de atac - prin care ia act de depunerea opoziției, urmând ca trecerea la
procedura de drept comun să fie făcută în condiţiile legislaţiei interne a fiecărui stat membru.
Potrivit art. 26 din Regulamentul 1896/2006, orice aspect de procedură care nu este
reglementat în mod expres prin acest act este reglementat de legislația națională. În consecință, în
situația în care reclamantul a depus cererea la o instanță necompetentă material, aceasta nu va
respinge somaţia, ci aplicând regulile de drept intern, va invoca din oficiu la primul termen,
excepția de necompetență materială și va declina cererea în favoarea instanței competente, printr-o
hotărâre definitivă (art.130-132 NCPC.)
În cauză, Tribunalul Mehedinţi nu şi-a verificat competenţa materială în prima fază – cea
necontencioasă – deşi îi revenea această obligaţie, aşa cum s-a arătat mai sus, şi a emis somaţia de
plată. Debitorul – care nu a fost citat şi care a aflat despre procedura deschisă de creditor odată cu
comunicarea ordonanţei - a formulat respectiva opoziţie prin care a invocat şi necompetenţa
materială a Tribunalului. Opoziţia nu reprezintă o cale de atac care să impună analiza legalităţii
somaţiei şi nici nu schimbă calitatea părţilor, reclamant fiind creditorul, iar pârât debitorul, nefiind
un litigiu diferit de cel iniţial, ci doar faza a doua a acestuia, care are ca efect trecerea la procedura
de drept comun, deoarece în cauză reclamantul creditor nu a solicitat expres ca procedura să nu mai
continue în caz de formulare a unei opoziţii. Doar în situaţia inversă, când creditorul ar fi solicitat
expres ca procedura să nu mai continue în caz de formulare a unei opoziţii, litigiul ar fi încetat prin
constatarea faptului că s-a formulat opoziţie de către debitor.
Prin urmare, în cauză litigiul în curs – pentru care s-a declinat competenţa - nu are ca obiect
somaţia emisă de tribunal, care nu mai poate produce vreun efect şi nu va dobândi forţă executorie,
aşa cum s-a arătat mai sus, ci pretenţia reclamantului creditor CFSL faţă de pârâtul debitor SC B
SRL Dr.Tr.Severin ce urmează a fi analizată în condiţiile dreptului comun, părţile urmând a fi citate
în aceste calităţi.
Chiar dacă Tribunalul Mehedinţi a emis somaţia europeană de plată fără a fi instanţa
competentă material, opoziţia formulată de debitor a transformat litigiul iniţial dintr-o cerere de
somaţie europeană de plată într-un litigiu de drept comun în care s-a invocat de către debitor – la
300
primul termen la care a fost legal citat - excepţia de necompetenţă materială, în mod corect judecata
fiind declinată de tribunal în favoarea judecătoriei, dat fiind valoarea obiectului cererii creditorului (
inferioară sumei de 200.000 lei).
În raport de considerentele de fapt şi de drept de mai sus şi în temeiul dispozițiilor art. 135
NCPC, Curtea a stabilit competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Drobeta Turnu
Severin, instanţă căreia urmează a i se trimite dosarul. (Sentinţa nr. 39/11 decembrie 2014 - Secția a
II-a civilă, rezumat judecător Constantin Popescu)

2. Contestaţie la executare prevăzută de art. 711 şi următoarele Noul cod de procedură

civilă. Căi de atac. Recurs inadmisibil.

Art. 718 ( fost 717) alin.1 Cod procedură civilă prevede că „ hotărârea pronunţată cu
privire la contestaţie poate fi atacată numai cu apel, cu excepţia hotărârilor pronunţate în temeiul
art. 712 alin. 4 şi art. 715 alin.4 care pot fi atacate în condiţiile dreptului comun”.
Textul art. 712 alin. 4 Cod procedură civilă se referă la „împărţirea bunurilor proprietate
comună pe cote – părţi sau în devălmăşie (…), la cererea părţii interesate, şi în cadrul judecării
contestaţiei la executare”, iar textul art. 715 (714) alin. 4 vizează „(…)contestaţia prin care o terţă
persoană pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit
(…)”.
În afara excepţiilor prevăzute de art. 712 lin.4 şi art. 715 alin.4 Noul Cod de Procedură
Civilă, hotărârea pronunţată cu privire la contestaţie poate fi atacată numai cu apel, recursul fiind
inadmisibil

Prin sentinţa civilă nr. 4846 din 16.05.2014 pronunţată de Judecătoria Slatina în dosarul nr.
6946/311/2013 s-a respins excepţia tardivităţii formulării contestaţiei la executare cu privire la
încheierea executorului judecătoresc, prin care s-au stabilit cheltuielile de executare, ca
neîntemeiată.
S-a admis cererea formulată de contestatorul IPJO, în contradictoriu cu intimatul RA şi s-a
dispus anularea actelor de executare întocmite în dosarul de executare nr. 106/5789/311/2013,
întocmit de BVC.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel apelantul RA, solicitând admiterea apelului,
schimbarea sentinţei în sensul respingerii contestaţiei la executare întrucât au fost achitate atât
debitul, cât si cheltuielile de executare.
Prin decizia nr. 193 din data de 04.12.2014, Tribunalul Olt – Secţia a II-a Civilă, de
Contencios Administrativ şi Fiscal a admis apelul formulat de apelantul RA în contradictoriu cu
intimatul IPJO împotriva sentinţei numărul 4846 din 16.05.2014 pronunţată de Judecătoria Slatina
in dosarul nr. 6946/311/2013, a schimbat sentinţa în sensul că a respins contestaţia la executare ca
rămasă fără obiect.
Pentru a hotărî astfel , tribunalul a constatat următoarele:
Prin sentinţa nr. 3615/01.04.2013, pronunţată de Judecătoria Slatina în dosarul nr.
8713/104/2012 a fost admisă plângerea contravenţională formulată de apelantul - petent RA şi a
fost obligată intimata IPJO la plata sumei de 800 de lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Întrucât intimatul-contestator nu şi-a executat de bună-voie obligaţia stabilită în sarcina sa,
apelantul-petent a formulat cerere de executare silită, constituindu-se dosarul de executare silita nr.
106/5789/311/2013, întocmit de BEJVC, în care a fost emisă somaţia din data de 19.06.2013, dată
la care s-a emis şi încheierea nr. 106/19.06.2013, cu privire la cheltuielile de executare.
Prin Încheierea nr. 6622/10.06.2013, pronunţată de Judecătoria Slatina în dosar nr.
5789/311/2013 a fost încuviinţată executarea silită, iar somaţia a fost comunicata la sediul intimatei
- contestatoarei la data de 25.06.2013 (fila 69).
Tribunalul a reţinut că în mod eronat prima instanţă a apreciat că în cauza dedusă judecăţii
sunt aplicabile dispoziţiile OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, atâta timp cât
301
creanţa apelantului-intimat nu reprezintă o creanţă fiscală, ci doar cheltuieli de judecată stabilite
printr-o hotărâre judecătorească.
Titlul de creanţă fiscală este actul juridic prin care se stabileşte şi se individualizează, fie de
către organele fiscale, fie de către contribuabil, mărimea unei obligaţii fiscale (impozite, taxe,
contribuţii, amenzi etc.), pe fiecare contribuabil, pentru o materie impozabilă, pe o perioadă de
timp.
O creanţă fiscală nu se poate naşte în lipsa unei baze de impozitare, a unei materii
impozabile.
Astfel, s-a constatat că apelantul nu are calitatea de contribuabil faţă de IPJO, ci doar pe
aceea de creditor derivată dintr-un raport de drept procesual civil, motiv pentru care, în speţă, nu
sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură fiscală, apelantul neavând obligaţia de a se adresa
iniţial cu o cerere intimatului în vederea achitării cheltuielilor de judecată, ci având posibilitatea de
a recurge direct la procedura executării silite reglementată de dispoziţiile Codului de procedură
civilă.
De asemenea, instanţa a reţinut că intimatul-contestator şi-a achitat obligaţiile stabilite în
sarcina sa, atât cheltuieli de judecată cât şi cheltuieli de executare, astfel că, pe cale de consecinţă,
s-a constatat contestaţia la executare rămasă fără obiect.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs contestatorul IPJO, criticând-o pentru
nelegalitatate şi netemeinicie.
Verificând din oficiu legalitatea căii de atac, Curtea a invocat excepţia inadmisibilităţii
recursului şi a făcut aplicarea prevederilor art. 248 alin.1 din Codul de procedură civilă, potrivit
cărora „instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi a celor de fond
care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a
cauzei‖.
Asupra excepţiei inadmisibilităţii, Curtea a reţinut următoarele:
Conform dispoziţiilor art.457 alin. 1 din Codul de procedură civilă „hotărârea este supusă
numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de
menţiunile din dispozitivul ei‖.
Art. 718 ( fost 717) alin.1 Cod procedură civilă prevede că „ hotărârea pronunţată cu privire
la contestaţie poate fi atacată numai cu apel, cu excepţia hotărârilor pronunţate în temeiul art. 712
alin. 4 şi art. 715 alin.4 care pot fi atacate în condiţiile dreptului comun‖.
Textul art. 712 alin. 4 Cod procedură civilă se referă la „împărţirea bunurilor proprietate
comună pe cote – părţi sau în devălmăşie (…), la cererea părţii interesate, şi în cadrul judecării
contestaţiei la executare‖, iar textul art. 715 (714) alin. 4 vizează „(…) contestaţia prin care o terţă
persoană pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit (…)‖.
Cum, în speţă, nu este vorba de excepţiile stabilite de art. 712 alin. 4 şi art. 715 alin. 4 Cod
procedură civilă, hotărârea pronunţată cu privire la contestaţie poate fi atacată numai cu apel,
recursul fiind inadmisibil.
De altfel, şi în dispozitivul deciziei pronunţate de Tribunalul Olt – Secţia a II-a Civilă, de
Contencios Administrativ şi Fiscal ca instanţă de apel s-a menţionat că hotărârea este definitivă şi,
prin urmare, nesusceptibilă de recurs.
Faţă de considerentele expuse, Curtea a respins recursul declarat în cauză de către
contestatorul IPJO ca inadmisibil.
Având în vedere art. 453 Cod procedură civilă, Curtea va obliga recurentul IPJO, în culpă
procesuală, la 348 lei cheltuieli de judecată către intimatul RA. (Decizia nr.123/12 mai 2015 -
Secția a II-a civilă, rezumat judecător Lotus Gherghină).

302
 3. Interesul în declararea recursului. Condiţii. Interes născut şi actual.

Condiţia ca interesul să fie născut şi actual presupune ca acesta să existe nu numai în

momentul în care se exercită dreptul la recurs, ci şi pe tot parcursul procesului, în sensul că partea
s-ar expune la un prejudiciu dacă nu ar exercita şi susţine calea de atac.
Partea nu mai justifică un interes născut şi actual pentru susţinerea recursului împotriva
încheierii prin care s-a respins cererea de suspendare a judecării cauzei în temeiul art. 413 alin.2
Cod procedură civilă, în contextul în care în ziua următoare declarării recursului, cauza a fost
suspendată în considerarea aceloraşi dispoziţii.

Prin încheierea din 24 martie 2015, Tribunalul Dolj –Secţia a II-a Civilă a respins ca
neîntemeiată cererea de suspendare formulată de pârâta SC V SA.
A acordat termen la data de 12.05.2015 pentru continuarea judecăţii şi a dispus citarea
părţilor. A prorogat dezbaterile cu privire la excepţiile invocate de pârâte prin întâmpinare.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat următoarele:
Fapta penală pentru care s-a început urmărirea penală nu este susceptibilă de a influenţa
judecata în cauză, de vreme ce în cadrul acţiunii penale astfel declanşate nu s-a solicitat şi anularea
respectiv desfiinţarea titlului de proprietate al reclamantei.
Mai mult decât atât, în măsura în care, ulterior se obţine şi o desfiinţare a titlului de
proprietate al reclamantei, în ipoteza unei hotărâri defavorabile pârâtei, aceasta păstrează calea unei
cereri de revizuire, o atare suspendare având de altfel caracter facultativ.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta SC V SA, criticând-o pentru nelegalitate
şi netemeinicie.
În motivele de recurs, recurenta a susţinut că cererea de suspendare a soluţionării cauzei
formulată în temeiul art. 413 alin.2 Cod procedură civilă a fost nelegal respinsă, deoarece nu s-a
avut în vedere existenţa unei strânse legături între cauza penală invocată şi cauza ce face obiectul
dosarului în care s-a solicitat suspendarea, aceasta din urmă bazându-se pe dreptul de proprietate
asupra unui teren obţinut printr-o infracţiune.
La data de 07.07.2015 intimata reclamantă RS a depus întâmpinarea solicitând respingerea
recursului.
Analizând recursul prin prisma excepţiei lipsei de interes, Curtea a reţinut următoarele:
Interesul reprezintă folosul practic urmărit de cel ce pune în mişcare calea de atac şi trebuie
să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să fie legitim, să fie născut şi actual, să fie personal
şi direct.
Prima cerinţă vizează mai puţin exerciţiul dreptului la declararea căii de atac, ci priveşte
temeinicia sau netemeinicia pretenţiei concrete întrucât pentru a verifica dacă interesul este în
conflict sau nu cu legea este necesară dezbaterea fondului pretenţiei.
Condiţia ca interesul să fie născut şi actual presupune ca acesta să existe nu numai în
momentul în care se exercită dreptul la recurs, ci şi pe tot parcursul procesului, în sensul că partea s-
ar expune la un prejudiciu dacă nu ar exercita şi susţine calea de atac.
În ceea ce priveşte ultima cerinţă privind caracterul personal şi direct al interesului, aceasta
se referă la faptul că cel ce recurge la recurs urmăreşte un folos practic reprezentat de modificarea
hotărârii atacate.
În speţă, Curtea a constatat că recursul a fost exercitat la data de 11.05.2015 împotriva
încheierii din 24 martie 2015, precum şi că, ulterior, la data de 12.05.2015 Tribunalul Dolj – Secţia
a II-a Civilă a dispus suspendarea cauzei până la soluţionarea dosarului nr. 11068/215/2015 în
temeiul art. 413 alin.2 Cod procedură civilă.
Prin prisma considerentelor expuse, Curtea a apreciat că recurenta nu mai justifică un
interes născut şi actual pentru susţinerea recursului împotriva încheierii prin care s-a respins cererea
de suspendare a judecării cauzei în temeiul art. 413 alin.2 Cod procedură civilă, în contextul în care

303
în ziua următoare declarării recursului, cauza a fost suspendată în considerarea dispoziţiilor art. 413
alin.2 Cod procedură civilă.
În consecinţă, Curtea a respins recursul declarat de pârâta SC V SA împotriva încheierii din
24 martie 2015, pronunţată de Tribunalul Dolj – Secţia a II-a Civilă, ca lipsit de interes. (Decizia nr.
209/22.09.2015 - Secția a II-a civilă, rezumat judecător Lotus Gherghină).

4. Ordonanţă preşedinţială. Cererea de obligare provizorie a pârâtei de a nu utiliza

biletele la ordin în sensul de a nu le introduce la decontare şi de a nu începe executarea silită a
acestora.

În lipsa unei prevederi legale exprese, procedura specială a ordonanţei preşedinţiale nu

poate fi folosită în locul sau pentru atingerea scopului altei proceduri speciale.
Prin solicitarea executării silite a titlurilor de credit, în cauză se solicită neînceperea
executării silite a titlurilor de credit, adică este vizată executarea silită, dispoziţiile privind această
procedură fiind cele din Cartea a V a Despre executarea silită, art.622-913 Cod procedură civilă,
în care se încadrează şi art. 718 ce vizează suspendarea executării ( alin 1) şi suspendarea
provizorie a executării până la soluţionarea cererii de suspendare (alin 7), aşa cum corect a reţinut
prima instanţă.

Prin sentinţa nr. 133 din 23.09.2015 pronunţată de Tribunalul Gorj - Secţia a II-a civilă în
dosarul nr. 5399/95/2015, s-a respins cererea de ordonanţă preşedinţială formulată de reclamanta
BVAC SRL, în contradictoriu cu pârâtul CEO SA Tg-Jiu.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că între părţile procesuale s-a încheiat
Contractul nr. 2964/CEO/19.12.2014 prin care vânzătorul CEO SA s-a obligat ca prin trei unităţi
miniere, L şi H) să asigure şi să vândă o cantitate de 1.200.000 tone de cărbune tip lignit, cu o
granulaţie de 0-6 mm, cumpărătoarei BVAC SRL, contract al cărui termen de valabilitate a fost
stabilit la o perioadă de maxim 6 luni de zile de la data semnării, cu posibilitate de prelungire prin
acordul ambelor părţi - manifestare de voinţă exprimată prin semnarea unor acte adiţionale.
În art. 11 din contract s-a prevăzut constituirea unei garanţii de bună execuţie, cu
prevederea de la punctul 4 că garanţia de bună execuţie se restituie astfel: operatorului economic
câştigător, la solicitarea scrisă a acestuia, în termen maxim de 15 zile de la finalizarea fără
divergenţe a contractului. Operatorul economic va pierde garanţia de bună execuţie, dacă contractul
de vânzare este reziliat din culpa acestuia.
Pentru garanţia de bună execuţie, reclamanta BVAC SRL a emis următoarele bilete la
ordin: BO BTRL3BS 2627611, emis la data de 13.03.2015, cu dată scadentă la 19.08.2015, pentru
suma de 443.600,00 RON; BO BTRL3BS 2627612, emis la data de 13.03.2015, cu dată scadentă
la19.08.2015, pentru suma de 443.600,00 RON; BO BTRL3BS 2627613, emis Ia data de
13.03.2015, cu dată scadentă la 19.08.2015, pentru suma de 443.600,00 RON; BO BTRL3BS
2627614, emis la data de 13.03.2015, cu dată scadentă la 19.08.2015, pentru suma de 443.600,00
RON; BO BTRL3BS 2627615, emis la data de 13.03.2015, cu dată scadentă la 19.08.2015, pentru
suma de 443.600,00 RON; BO BTRL3BS 2627616, emis la data de 13.03.2015, cu dată scadentă la
19.08.2015, pentru suma de 443.600,00 RON; BO BTRL3BS 2627617, emis la data de 13.03.2015,
cu dată scadentă la 19.08.2015, pentru suma de 443.600,00 RON; BO BTRL3BS 2627618, emis la
data de 13.03.2015, cu dată scadentă la 19.08.2015, pentru suma de 354.880,00 RON .
Prin prezenta cerere de chemare în judecată reclamanta BVAC SRL a solicitat în
contradictoriu cu pârâta CEO SA ca pe calea ordonanţei preşedinţiale - obligaţia de a nu face, în
urma analizării motivelor invocate si a probatoriului administrat, in temeiul dispoziţiilor art. 997 şi
următoarele din Codul de procedură Civilă, a se da curs cererii de suspendare a executării
dispoziţiilor contractuale menţionate in art. 11.4 din Contractul 2964/CEO/19.12.2014, in sensul
obligării - provizorii - a pârâtei de a nu utiliza - bilete la ordin - (de a nu le introduce in entitatea
bancară spre decontare şi de a nu începe executarea silită a societăţii reclamante in baza acestor
304
documente de plată - ca si titluri executorii), instrumentele de plată - puse de societatea reclamantă
la dispoziţia pârâtei, pentru asigurarea plăţii garanţiei de bună execuţie. Precizează reclamanta că
face această cerere pe calea unei acţiunii de urgenţă motivat de faptul că data plăţii pe fiecare
instrument de plată a fost menţionată ca fiind 19 august 2015, iar creanţa pentru care se
intenţionează obligarea reclamantei la plată nu are caracterul de creanţă certă, lichidă exigibilă.
Potrivit art. 997 Cod procedură civilă, instanţa de judecată, stabilind că în favoarea
reclamantului există aparenţă de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice,
pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente
şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei
executări.
Conform acestor dispoziţii legale măsura ce se solicită a se lua pe calea ordonanţei
preşedinţială trebuie să fie o măsură provizorie, respectiv limitată în timp.
Această limitare în timp este cel mai bine definită până la soluţionarea unei acţiuni de drept
comun în care se discută fondul cauzei, în speţă efectele clauzei contractuale din art. 11.4 din
contractul părţilor, a căror suspendare se solicită pe calea ordonanţei preşedinţiale.
Prin cererea de ordonanţă preşedinţială nu s-a definit nici un interval de timp pentru
producerea efectelor suspendării provizorie a dispoziţiilor contractuale cuprinse în art. 1.4 din
contract, fapt pentru care instanţa nu are elemente de determinare a limitării în timp a efectelor
clauzei contractuale, şi ca urmare nu poate dispune o măsură provizorie în condiţiile art. 997 Cod
procedură civilă.
Reclamanta nu a făcut dovada că a intentat o acţiune de drept comun în care să se discute
efectele clauzelor contractuale a căror suspendare o solicită.
S-a mai reţinut că prin cererea introductivă, reclamanta a precizat că solicită suspendarea
executării dispoziţiilor art. 11.4 din contract în sensul obligării provizorii a pârâtei de a nu utiliza
biletele la ordin, respectiv de a nu le introduce în entitatea bancară spre decontare şi de a nu începe
executarea silită a societăţii reclamante în baza acestor documente de plată ca şi titluri executorii.
Cât priveşte solicitarea reclamantei în sensul obligării provizorii a pârâtei de a nu utiliza
biletele la ordin, respectiv de a nu le introduce în entitatea bancară spre decontare, s-a reţinut că
pârâta a introdus bieletelor la ordin spre încasare în data de 18 august 2015, fiind refuzate din lipsă
totală de disponibil, scadent la termen, biletele la ordin nr. BTRL3BS 2627611/13.03.2015,
BTRL3BS 2627614/13.03.2015 şi BO BTRL3BS 2627615/13.03.2015, iar cu privire la restul
biletelor la ordin, respectiv BTRL3BS 2627612/13.03.2015, BTRL3BS 2627613/13.03.2015,
BTRL3BS 2627617/13.03.2015, banca a comunicat, prin adresele nr. 1, 2, 3 din 19.08.2015, că nu
au putut fi procesate întrucât suma în litere-element obligatoriu, nu poate fi stabilită cu exactitate
(suma în litere greşit completată).
S-a mai reţinut că cererea reclamantei de a se dispune obligarea pârâtei de a nu introduce
biletele la ordin în entitatea bancară spre decontare, este rămasă fără obiect.
Cu privire la solicitarea obligării provizorii a pârâtei de a nu începe executarea silită a
societăţii reclamante în baza acestor documente de plată ca şi titluri executorii, pentru că ar fi
prejudiciată, instanţa a apreciat că asupra temeiniciei suspendării executării silite a unor titluri
executorii se pronunţă instanţa de executare în cadrul unei contestaţii la executare în conformitate
cu art. 719 Cod procedură civilă, partea interesată putând solicita, chiar o suspendare provizoriu în
regim de urgenţă (art. 719 alin.7 Cod procedură civilă).
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta BVAC SRL, solicitând admiterea apelului,
cu consecinţa modificării în tot a sentinţei apelate şi, pe fond, admiterea cererii de ordonanţă
preşedinţială aşa cum a fost formulată, cu precizările depuse la termenul din data de 16.09.2015.
Apelanta critică soluţia instanţei de fond pentru netemeinicie, arătând că ordonanţa
preşedinţială ce face obiectul dosarului, întruneşte toate condiţiile de admisibilitate.
Chiar dacă în ceea ce priveşte primul capăt de cerere a ordonanţei preşedinţiale, de a nu
introduce biletele la ordin spre decontare, intimata nu a acceptat soluţia instanţei şi a procedat la
introducerea acestora la ordin, apelanta arată că a rămas de soluţionat cel de-al doilea capăt de
305
cerere, respectiv de a nu începe executarea silită a societăţii reclamante în baza acestor documente
de plată, întrucât s-ar crea o pagubă ireparabilă pentru SCBVACSRL, în sensul că începerea unei
executări silite mobiliare şi imobiliare şi blocarea conturilor prim poprire, ar avea consecinţe
negative în buna desfăşurare a activităţii viitoare a societăţii, care pot duce chiar la falimentul
societăţii.
Astfel, arată că s-ar ajunge ca BVACSRL să fie executată silit pentru o creanţă nedatorată,
mai înainte ca instanţa de fond să se pronunţe asupra situaţiei de drept şi de fapt, situaţie care
reclamă tocmai urgenţa şi caracterul provizoriu al măsurii solicitate a fi luate pe calea ordonanţei
preşedinţiale.
Susţine că atât prezentarea faptică a situaţiei litigioase, dar mai ales înscrisurile depuse în
probaţiune, dovedeau faptul că , în realitate, culpa exclusivă în modul de derulare a relaţiei
contractuale dintre părţi, în baza contractului nr.2964/CEO/2014 aparţine chiar intimatei, situaţie
care nu putea avea decât urmarea evidentă că aparenţa de drept este în favoarea apelantei
reclamante SC BVAC SRL.
Consideră că SC BVAC SRL nu a prejudiciat în niciun fel interesele intimatei, nu i-a
încurcat planul de afaceri, iar intimata, la rândul ei, nu a dovedit în niciun fel că BVAC SRL ar fi
prejudiciat-o, că marfa ce trebuia achiziţionată i-ar fi fost pusă la dispoziţie şi că BVAC SRL a
refuzat să o ridice. Susţine apelanta, că nu i-a fost livrată marfa nici la cantitatea contractată şi
stabilită prin convenţie şi nici la calitatea contractată.
Susţine că, aşa cum prevăd dispoziţiile contractului nr.2964/CEO/19.12.2014, condiţia
obligatorie impusă de vânzătoarea intimată societăţii, a fost aceea de a achita marfa în avans,
condiţie ce a fost respectată de către societate, astfel că prejudiciată a fost BVAC SRL care a
asigurat intimatei un fond bănesc în avans, în condiţiile în care intimata a dat dovadă de grave
deficienţe în asigurarea mărfii contractate.
Apelanta arată că, în mod abuziv intimata reclamă dreptul de a solicita garanţia de bună
execuţie, sub pretextul dispoziţiilor art.11 din contractul nr. 2964/CEO/2014, în condiţiile în care
perioada de valabilitate a contractului a fost de maxim 6 luni , începând cu data de 19.12.2014,
nicidecum data de 14.01.2015 când pretinde intimata că a informat Consiliul de supraveghere,
contractul putând fi finalizat oricând în acest termen de 6 luni de zile. Mai arată că anexa 2 din actul
constitutiv al SC CEO SA, nu este un document opozabil apelantei, fiind un act cu caracter intern al
societăţii intimate, acest document invocat în susţinere de către CE Oltenia nefăcând parte din
contractul nr.2964/CEO/19.12.2014.
Susţine că, dacă intimata CEO SA ar fi putut să pună la dispoziţie cantitatea de marfă
contractată de 1.2000.000 tone în granulaţia contractată şi cu livrare zilnică minimă de 10.000 tone,
atunci contractul s-ar fi finalizat în mai puţin de 4 luni de zile, adică în jurul datei de 17 aprilie
2015, acesta fiind motivul pentru care s-a stabilit contractual, un termen de maxim 6 luni, iar între
19 decembrie 2014 - data încheierii contractului şi 19 iunie 2015, era deja trecut termenul de
valabilitate al contractului, situaţie care avea consecinţa directă de respectare a obligaţiei impuse
contractual intimatei, respectiv de a restitui garanţia de bună execuţie la expirarea termenului de
valabilitate a contractului.
Totodată, arată că notificarea pe care apelanta a primit-o la data de 19 iunie 2015 de la
intimată, privind încetarea contractului, a fost făcută în afara termenului de valabilitate a
contractului, şi nu ca urmare a faptului că apelanta s-a aflat în culpă contractuală, în perioada cât
mai era valabil contractul.
Apelanta învederează că, niciodată în perioada de derulare a contractului, intimata CEO SA
nu a reuşit să-i pună la dispoziţie cantitatea zilnică de 10.000 de tone de cărbune tip lignit, cantitatea
pe care intimata a reuşit să o livreze cu propriile sale resurse tehnice şi de procesare, fiind de până la
3000 tone/zi. Mai arată că CEO SA datorează către reclamanta BVAC SRL aproximativ 600 tone
de cărbune tip energetic, marfă achitată de reclamantă încă din 27.03.2015, dar pe care pârâta nu a
livrat-o.

306
 Susţine apelanta că, ulterior expirării termenului de valabilitate, a formulat cereri către
intimată, prin care a solicitat încheierea unui act adiţional pentru prelungirea perioadei de
valabilitate a contractului, cereri la care nu a primit niciun fel de răspuns din partea SC CEO SA,
întrucât, în mod constant, intenţia societăţii BVAC SRL a fost de continuare a derulării relaţiei
contractuale şi de achiziţionare a întregii cantităţi de marfă, până la 1.200.000 tone cărbune.
În concluzie, culpa exclusivă în modul defectuos de derulare a contractului
nr.2964/CEO/2014, apelanta susţine că aparţine intimatei CEO SA, aspect dovedit cu un probatoriu
concludent
În drept, au fost invocate dispoziţiile art.1000 alin.1, art-466 şi următoarele, art.480 alin.2,
art.481 şi art.482 Cod procedură civilă.
Intimata CEO SA a depus note scrise prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi
menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei apelate, arătând că nu sunt îndeplinite dispoziţiile
legale statuate prin art.996 alin.1 Cod procedură civilă, potrivit cărora cele trei condiţii speciale de
admisibilitate a cererii de ordonanţă preşedinţială şi anume urgenţa, caracterul provizoriu
(vremelnic) al măsurii solicitate a se lua pe această cale şi neprejudecarea fondului prin măsura
luată nu sunt îndeplinite cumulativ.
Urgenţa nu mai poate fi justificată, ţinând seama de faptul că biletele au fost învestite cu
formulă executorie, în conformitate cu deciziile irevocabile pronunţate de Judecătoria Tg.Jiu.
Totodată, arată că pe cale de ordonanţă preşedinţială nu pot fi luate măsuri care să rezolve
litigiul în fond şi nici măsuri a căror executare nu ar mai face posibilă restabilirea situaţiei de fapt.
Utilizarea instrumentelor de garantare, respectiv a biletelor la ordin, nu are caracter vremelnic, ea
fiind definitivă, astfel că nu se poate dispune pe calea ordonanţei preşedinţiale.
Instanţa de fond a considerat că nu sunt aplicabile prevederile art.997 Cod procedură civilă,
deoarece prin cererea de ordonanţă preşedinţială nu s-a putut defini o perioadă, un interval pentru
producerea efectelor suspendării provizorii a dispoziţiilor contractuale prevăzute în art.11.4.
Solicită respingerea ordonanţei preşedinţiale ca inadmisibilă, iar în situaţia în care se
apreciază că este admisibilă cererea de ordonanţă preşedinţială, solicită respingerea acesteia ca
nefondată, arătând că dreptul societăţii CEO SA de a uza de prevederile contractuale, este urmare a
acordului reclamantei, a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale recunoscute implicit prin acceptarea
penalităţilor de întârziere, a neasigurării capacităţii de transport lignit.
Având în vedere că data informării Consiliului de supraveghere a fost 14.01.2015, susţine
că aceasta este data de la care curge termenul de maxim 6 luni, reprezentând durata contractului.
Totodată, arată că opinia reclamantei că rezilierea contractului nr. 964/CEO/19.12.2014 s-a
produs ca urmare a finalizării termenului de valabilitate al contractului de 6 luni este neîntemeiată,
contractul fiind în vigoare la data emiterii notificării de reziliere a contractului, iar la momentul
transmiterii adresei nr.3503/30.04.2015, adresă prin care societatea CEO SA îşi manifesta acordul
de principiu al prelungirii termenului de valabilitate al contractului‖, reclamanta nu a mai manifestat
niciun fel de diligenţă în acest sens.
Astfel, consideră că Societatea CEO SA, în calitate de vânzător, era îndreptăţită să facă
aplicarea prevederilor art.13.3 din contract, aşa cum a fost modificat prin actul adiţional nr.1.
A ataşat în fotocopie înscrisuri respectiv: Încheierile nr. 3358/12.10.2015, 3338/12.10.2015,
3294/08.10.2015, 3312/08.10.2015, 3313/08.10.2015, 3337/12.10.2015, 3314/08.10.2015 şi
3291/08.10.2015 pronunţate de Judecătoria Tg-Jiu în dosarele nr. 13352/318/215, 13356/318/2015,
13353/318/2015, 13354/318/2015, 13355/318/2015, 13357/318/2015, 13358/318/2015 şi respectiv
13359/318/2015.
Analizând hotărârea atacată în raport de motivele invocate şi de dispozițiile art. 477 şi 478
Cod procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:
Noul Cod de procedură civilă reglementează ordonanţa preşedinţială în Cartea a VI a
destinată procedurilor speciale, în titlul VI, art. 996- 1001.

307
 Conform textelor de lege susmenţionate, cererea de ordonanţă preşedinţială este admisibilă
când sunt îndeplinite cumulativ cerinţele: a) aparenţei dreptului; b) caracterul provizoriu al
măsurilor; c) existenţei unor cazuri grabnice; d) neprejudecării fondului.
Aparenţa de drept este în favoarea reclamantului dacă poziţia acestuia, în cadrul raportului
juridic pe care se grefează ordonanţa preşedinţială, este preferabilă din punct de vedere legal, în
condiţiile unei sumare caracterizări şi analize a situaţiei de fapt.
Caracterul provizoriu se referă pe de o parte la conţinutul reversibil al măsurilor luate iar pe
de altă parte la durata limitată în timp a acestor măsuri.
Caracterul urgent trebuie stabilit prin raportare la scopul luării acestora şi anume: păstrarea
unui drept care s-ar păgubi prin întârziere; prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea
repara; înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări. Trecerea unui interval mare de
timp de la momentul producerii evenimentului ori al naşterii situaţiei care justifică urgenţa şi până
la momentul introducerii cererii de ordonanţă preşedinţială constituie motiv de respingere pentru
lipsa urgenţei. Aşadar pentru a fi admisibilă cererea, este nevoie de reacţia promptă a persoanei care
solicită luarea unei măsuri provizorii, într-un caz grabnic. Altfel, pretenţiile acesteia vor putea fi
cercetate doar pe calea dreptului comun.
Cerinţa neprejudecării fondului a determinat legiuitorul să limiteze judecata în cererea de
ordonanţă doar la verificarea aparenţei dreptului afirmat de către reclamant. Dacă obiectul cererii de
ordonanţă şi situaţia de fapt invocate nu permit respectarea exigenţei neprejudecării fondului,
cererea de ordonanţă preşedinţială va fi respinsă ca inadmisibilă.
De asemenea, în lipsa unei prevederi legale exprese, procedura specială a ordonanţei
preşedinţiale nu poate fi folosită în locul sau pentru atingerea scopului altei proceduri speciale.
În cauză s-a reţinut că prin cererea introductivă formulată la data de 18.08.2015 reclamanta
a solicitat ca pe cale de ordonanţă preşedinţială să se dispună obligarea provizorie a pârâtei de a nu
utiliza biletele la ordin în sensul de a nu le introduce la decontare şi de a nu începe executarea silită
a acestora. A invocat contractul nr. 2964/CEO/19.12.2014 încheiat între părţi şi faptul că în legătură
cu executarea acestuia există divergenţe fapt ce a determinat-o să introducă la Tribunalul Gorj o
acţiune având ca obiect obligaţie de a face- restituire instrumente de plată şi constatarea lipsei
culpei sale în derularea contractului.
Prin sentinţa nr. 133/23.09.2015 Tribunalul Gorj a respins cererea de ordonanţă
preşedinţială.
Susţinerile apelantei în sensul întrunirii condiţiilor de admisibilitate a ordonanţei
preşedinţiale au fost apreciate ca nefondate.
Astfel, în ceea ce priveşte aparenţa dreptului, biletul la ordin este un titlu de credit formal,
care încorporează o obligaţie abstractă, autonomă, iar cauza obligaţiei este un element extern, care
nu are nici o influenţă asupra titlului comercial.
Raporturile juridice preexistente biletului la ordin justifică emiterea acestuia, însă, odată
emis, biletul la ordin constituie un titlu de sine stătător. Toate operaţiunile privind biletele la ordin
fac abstracţie de raporturile fundamentale şi sunt supuse unor reguli speciale (Legea nr. 58/1994)
diferite de regulile care reglementează raporturile care au justificat emiterea. Prin urmare,
stingerea/modificarea raporturilor fundamentale dintre părţi, nu influenţează drepturile şi obligaţiile
izvorâte din biletul la ordin, care au caracter autonom, independent de cele izvorâte din contractul
fundamental.
În cauză, apelanta invocă culpa intimatei în executarea contractului nr.
2964/CEO/19.12.2014, adică susţineri ce vizează raportul juridic fundamental şi care deci sunt
irelevante în cauză dat fiind caracterul de titlu de sine stătător al biletelor la ordin a căror punere în
executare s-a solicitat a fi blocată/suspendată. Prin urmare, este fără dubiu că în cauză aparenţa
dreptului este în favoarea intimatei – creditor, deţinătoare a biletelor la ordin.
În ceea ce priveşte caracterul provizoriu al măsurilor, prin cererea introductivă reclamanta
nu a indicat perioada pentru care se solicită suspendarea provizorie, ci a arătat că a formulat acţiune
de drept comun având ca obiect obligaţie de a face-restituire bilete la ordin şi plata de daune
308
interese, invocând abuzul de drept al pârâtei în interpretarea clauzelor şi în executarea contractului
nr. 2964/CEO/19.12.2014. Curtea constată pe de o parte că apelanta nu a făcut dovada că ar fi
solicitat pe calea dreptului comun şi suspendarea executării clauzelor respective, iar pe de altă parte
că respectiva acţiune de drept comun nu poate produce consecinţe referitor la drepturile şi
obligaţiile părţilor rezultate din titlurile de credit – biletele la ordin, dat fiind caracterul autonom şi
abstract al acestora, aşa cum s-a arătat mai sus. În raport de acestea, nici condiţia privind caracterul
provizoriu al măsurilor nu este îndeplinită.
În ceea ce priveşte caracterul urgent, în cauză nu se regăseşte nici una dintre situaţiile vizate
de textul de lege: păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere; prevenirea unei pagube
iminente şi care nu s-ar putea repara; înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.
Totodată, Curtea constată că în lipsa unei prevederi legale exprese, procedura specială a
ordonanţei preşedinţiale nu poate fi folosită în locul sau pentru atingerea scopului altei proceduri
speciale. În cauză, se solicită neînceperea executării silite a titlurilor de credit, adică este vizată
executarea silită, dispoziţiile privind această procedură fiind cele din Cartea a V a Despre
executarea silită, art.622-913 Cod procedură civilă, în care se încadrează şi art. 718 ce vizează
suspendarea executării (alin 1) şi suspendarea provizorie a executării până la soluţionarea cererii de
suspendare (alin 7), aşa cum corect a reţinut prima instanţă.
În raport de considerentele de fapt şi de drept de mai sus, Tribunalul a apreciat că în mod
corect prima instanţă a respins cererea de ordonanţă preşedinţială, în cauză nefiind întrunite
cumulativ condiţiile prevăzute de art. 996 Cod procedură civilă astfel că în temeiul dispozițiilor art.
480 NCPC apelul a fost respins ca nefondat. (Decizia nr.834/03.11.2015 - Secția a II-a civilă,
rezumat judecător Popescu Constantin.)

309
DREPT ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

ACT ADMINISTRATIV

ACT ADMINISTRATIV FISCAL

ACHIZIŢII PUBLICE

DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE

EXCEPŢIE DE NELEGALITATE

DREPT PROCESUAL CIVIL

310
 I. ACT ADMINISTRATIV

1. Interpretarea dispoziţiilor art. 61 alin. 1 din O.U.G. nr. 146/2002. Condiţii pentru
valabilitatea cesiunii de creanţă.

Una dintre condiţiile necesare pentru valabilitatea cesiunii de creanţă a drepturilor cuvenite
unor societăţi comerciale şi care urmează a fi încasate de la instituţii publice, este acceptul
instituţiei publice debitoare, iar acest accept trebuie exprimat „în prealabil”.

Prin sentinţa nr. 92 din data de 20 ianuarie 2015, pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia
Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 9706/63/2014 s-a respins acţiunea formulată de
reclamanta x în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Dolj, având ca obiect
obligaţie de a face şi pretenţii.
S-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă, în contradictoriu cu chemaţii
în garanţie a, b şi c, toţi fiind reprezentaţi de administratorul judiciar provizoriu, având ca obiect
pretenţii, ca fiind rămasă fără obiect.
Împotriva sentinţei nr. 92 din data de 20 ianuarie 2015, pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia
Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 9706/63/2014 a declarat recurs reclamanta x,
considerând că sentinţa recurată a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor
legal aplicabile.
Intimata pârâtă formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea
ca temeinică şi legală a sentinţei recurate.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate aşa cum rezultă
din dispoziţiile art. 488 din Noul Cod de procedură civilă, care prevede expres şi limitativ motivele
de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs
reanalizarea probelor şi reevaluarea situaţiei de fapt. Recursul urmăreşte verificarea conformităţii
hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Cu prioritate, Curtea menţionează că, deşi recurenta nu a indicat motivele de nelegalitate a
hotărârii prevăzute expres în art. 488 din Noul Cod de procedură civilă, în cauză, în raport de
criticile formulate, se impune analizarea soluţiei pronunţată de către instanţa de fond din perspectiva
motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 din Noul Cod de procedură civilă,
conform cu care: „Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de
nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept
material‖.
Contrar susţinerilor recurentei reclamante, hotărârea a fost pronunţată cu respectarea
dispoziţiilor legale incidente.
Instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că cesiunilor de creanţă ale furnizorilor care
au de încasat drepturi de creanţă de la instituţiile publice le sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 1 alin. 1
din O.U.G. nr. 146/2002, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „Operatorii
economici pot cesiona drepturile de încasat de la instituţii publice aferente bunurilor achiziţionate,
serviciilor prestate sau lucrărilor executate, prevăzute la art. 6 alin. (1), către alţi operatori
economici sau alte instituţii de credit, denumite în continuare cesionari. Cesiunea este valabilă
numai cu acceptul prealabil exprimat în scris al instituţiei publice care datorează operatorului
economic sumele reprezentând contravaloarea bunurilor achiziţionate, serviciilor prestate sau
lucrărilor executate‖.

311
 Acceptul prealabil al instituţiei publice este o condiţie ad validitatem. Textul legal incident
în speţă instituie posibilitatea furnizorilor de a-şi cesiona drepturile de creanţă şi nu obligaţia
instituţiei publice de acceptare a cesiunilor.
Modul de redactare al textului legal nu exclude posibilitatea unei instituţii publice debitoare
de a nu-şi exprima acceptul ca unul dintre debitorii săi să-şi cesioneze creanţa pe care o are de
încasat.
Aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, textul de lege anterior menţionat stabileşte în mod
clar că una dintre condiţiile necesare pentru valabilitatea cesiunii de creanţă a drepturilor cuvenite
unor societăţi comerciale şi care urmează a fi încasate de la instituţii publice, este acceptul
instituţiei publice debitoare, iar acest accept trebuie exprimat „în prealabil”.
Cu alte cuvinte, un astfel de „accept‖ trebuie solicitat de cesionar şi cedent anterior
întocmirii contractului de cesiune, respectivul contract fiind considerat valabil încheiat şi
producându-şi efectele doar dacă există anterior întocmirii actului, exprimat în formă scrisă,
acceptul instituţiei publice debitoare.
În speţă, recurenta reclamantă nu a solicitat respectivul accept înainte de a încheia contracte
de cesiune cu a, b şi c., ci a „notificat‖ pârâta să se conformeze clauzelor contractuale convenite cu
societăţile anterior menţionate, însă nu există nici un text de lege care să o îndreptăţească pe
recurenta reclamantă să considere că „a devenit creditorul de drept‖ al intimatei pârâte C.A.S. Dolj.
Aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, contractele de cesiune nu pot naşte, în mod direct,
obligaţii în sarcina unui terţ - intimata pârâtă C.A.S. Dolj, plata creanţelor datorate creditorului
cedent în conturile cesionarului fiind condiţionată de exprimarea acceptului prealabil al instituţiei
publice debitoare la întocmirea contractului de cesiune.
Susţinerilor recurentei reclamante în sensul că refuzul pârâtei de a aviza favorabil cesiunea
este nejustificat, nu pot fi primite, dat fiind că modul de redactare a textului art. 6 1 alin. 1 din
O.U.G. nr. 146/2002 nu exclude posibilitatea unei instituţii publice debitoare de a nu-şi exprima
acceptul ca unul dintre debitorii săi să-şi cesioneze creanţa pe care o are de încasat, evident atunci
când există motive întemeiate care să justifice un astfel de refuz.
Finalitatea cesiunii de creanţă reglementată de textul de lege este ca sumele de bani cuvenite
creditorului cedent să fie încasate de cesionar.
În cauză, aşa cum a reţinut corect şi instanţa de fond, un astfel de deziderat nu mai poate fi
atins, în contextul în care intimata pârâtă a achitat în mod integral, în perioada aprilie 2014 - iunie
2014 (ultimele plăţi fiind făcute în data de 26.06.2014) sumele de bani cuvenite intimatelor chemate
în garanţie, fapt atestat de înscrisul intitulat „Situaţia plăţilor facturilor prevăzute în contractele de
cesiune de creanţă încheiate de x şi necontestat de societatea reclamantă.
De altfel, în contractele de cesiune de creanţă recurenta reclamantă a prevăzut în art. 6
obligaţia creditorilor cedenţi de a vira către x, în maxim 24 de ore, suma încasată de la C.A.S. Dolj,
în caz contrar fiind obligaţi la plata unor penalizări de întârziere de 2% pe zi de întârziere până la
achitarea efectivă a sumelor, astfel că, în speţă, nu poate fi vorba de un prejudiciu suferit de
reclamantă ca urmare a neacceptării cesiunilor de creanţă de către instituţia pârâtă.
Intimata pârâtă nu poate fi obligată la plata sumelor înscrise în contractele de cesiune, după
achitarea integrală de către intimata pârâtă C.A.S. Dolj a debitelor datorate în temeiul contractelor
de furnizare de medicamente, pentru că s-ar ajunge la situaţia ca intimata pârâtă să achite de două
ori respectivele sume.
Obligarea intimatei pârâte de a-şi exprima acceptul la încheierea contractelor de cesiune de
creanţă nu este posibilă, întrucât acceptul trebuia solicitat anterior încheierii contractului de cesiune,
iar finalitatea în vederea căreia a fost edictat art. 61 din O.U.G. nr. 146/2002 (sumele de bani
cuvenite creditorului cedent să fie încasate de cesionar), nu mai poate fi realizată.
Adresele intimatei pârâte C.A.S. Dolj nr. 7212/10.04.2014 şi nr. 12384/02.06.2014 nu pot
constitui un refuz nejustificat de soluţionare a cererilor recurentei reclamante în sensul Legii nr.
554/2004, soluţia dată având temei legal.

312
 Analizând argumentele instanţei de fond, Curtea reţine că acestea sunt judicioase, fiind
rezultatul unei corecte aplicări şi interpretări a dispoziţiilor legale, nefiind incidente dispoziţiile art.
488 alin. 1 pct. 8 din Noul Cod de procedură civilă.
Pentru aceste considerente, criticile formulate sunt neîntemeiate, astfel că în temeiul art. 496
alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, recursul declarat de recurenta reclamantă va fi respins ca
nefondat. (Decizia nr. 2344/22 Iunie 2015 - Curtea de Apel Craiova, Secţia Contencios
Administrativ şi fiscal, rezumat judecător Liliana Mădălina Dună)

2. Refuz nejustificat pentru participarea la examenul de titularizare.

Măsura dispusă de a refuza participarea la examenul de titularizare pentru unicul motiv,

acela că studiile universitare urmate de către reclamant, nu respectă condiţia impusă de
Metodologia cadru contravine principiului securităţii actelor juridice şi încrederii legitime
consacrat în jurisprudenţa internă şi în jurisprudenţa CEDO.

Prin sentinţa nr. 1001 de la 04 noiembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Olt, Secţia a II-a
Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 1698/104/2014, s-a admis cererea
formulată de reclamantul X, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean Olt, s-a
dispus anularea adresei nr. 3147/7.05.2014 și a deciziei Consiliului de Administraţie al
Inspectoratului Şcolar Judeţean Olt din 5.05.2014 privind respingerea contestaţiei reclamantului.
Împotriva sentinţei a formulat recurs pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean Olt.
În motivarea recursului, recurentul pârât pa susţinut că sentinţa atacată a fost dată cu
aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă).
Intimatul reclamant a formulat întâmpinare, solicitând să se constate nulitatea recursului ca
urmare a faptului că motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prev. de art. 488 Cod
procedură civilă. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat în temeiul art. 496 alin. 1
Cod procedură civilă.
În şedinţa publică a fost pusă în discuţia părţii prezente excepţia invocată prin întâmpinare
de către intimatul reclamant.
Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 248 din Noul Cod de
procedură civilă, aplicabil în recurs potrivit art. 494 din Noul Cod de procedură civilă, Curtea reţine
următoarele:
Excepţia nulităţii recursului pentru lipsa motivelor de nelegalitate este neîntemeiată, întrucât
în cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii se regăsesc critici dezvoltate la adresa sentinţei care
face obiectul recursului, recurentul pârât arătând greşeala instanţei de fond, fiind cuprinse
menţiunile prevăzute în art. 486 alin. 1 lit. d din Noul Cod de procedură civilă.
Recurentul pârât a indicat motivul de casare ca fiind cel prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8
Noul Cod procedură civilă conform cu care: „Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru
următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea
greşită a normelor de drept material‖, astfel încât Curtea va respinge excepţia nulităţii recursului
invocată de intimatul reclamant.
Analizând sentinţa atacată, în raport de criticile formulate, Curtea a apreciat că recursul
este nefondat pentru considerentele ce succed:
În şedinţa Consiliului de Administraţie al I.Ş.J. Olt din 05.05.2014 a fost analizată
solicitarea reclamantului privind repartizarea cu statut de titular, în baza art. 253 din Legea nr.
1/2011, pe o catedră de geografie de la Liceul Tehnologic Tufeni.
Consiliul de Administraţie al I.Ş.J. Olt a respins contestaţia reclamantului ca neîntemeiată
deoarece studiile absolvite nu respectă condiţia stabilită la art. 97 alin. 3 din Metodologia cadru
privind mobilitatea personalului didactic din învăţământul preuniversitar în anul şcolar 2014-2015,

313
aprobată prin O.M.E.N. nr. 5451/2013, modificată prin O.M.E.N. nr. 3080/05.02.2014 şi O.M.E.N.
nr. 3275/10.04.2014.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a uzat de dispoziţiile Legii nr. 554/2004 şi
a solicitat anularea deciziei prin care i s-a respins contestaţia referitoare la cererea de titularizare.
Recurentul pârât reiterează prin motivele de recurs apărările susţinute în faţa instanţei de
fond referitoare la faptul că studiile superioare absolvite de reclamant nu au fost şi nu sunt
recunoscute de Ministerul Educaţiei Naţionale, pentru că reclamantul este absolventul unei instituţii
particulare de învăţământ superior care, la data înmatriculării studentului în primul an de studii
universitare (anul universitar 2002-2003), nu avea autorizaţie provizorie de funcţionare sau
acreditare.
Curtea constată că, faţă de obiectul cererii dedusă judecăţii şi ţinută fiind de principiul
disponibilităţii ce guvernează procesul civil, instanţa de fond nu putea să cenzureze, atâta timp cât o
cerere având acest obiect nu a fost formulată înaintea sa, modalitatea în care unitatea de învăţământ
privat a înţeles să organizeze forma de învăţământ urmată de către reclamant.
Curtea nu neagă faptul că există o anumită procedură privind acreditarea/autorizarea
provizorie a specializărilor instituţiilor de învăţământ (potrivit art. 17 alin. 1 lit. b din O.U.G. nr.
75/2005, ARACIS are atribuţii în domeniul acreditării: ... evaluează în temeiul standardelor şi al
metodologiei aprobate prin hotărâri ale Guvernului, la cerere sau din proprie iniţiativă, şi propune
autorizarea, respectiv acreditarea furnizorilor de învăţământ superior şi a programelor lor de studii.
Pe baza rapoartelor de acreditare, Ministerul Educaţiei şi Cercetării elaborează actele normative
pentru înfiinţarea de structuri de învăţământ superior).
Însă, procedura în cauză vizează raporturile juridice ale Universităţii „Spiru Haret‖ cu
autorităţile administraţiei competente în materie. Eventualele abateri ale Universităţii „Spiru Haret‖
în derularea procesului de învăţământ la specializările /programele de studii organizate în formele
de învăţământ neacreditate sau neautorizate nu pot fi imputate reclamantului.
Finalizarea cursurilor universitare organizate de Universitatea Spiru Haret în cadrul formei
de învăţământ la distanţă, prin susţinerea examenului de licenţă şi obţinerea în urma acestuia a unei
diplome, presupune în fapt recunoaşterea de către Ministerul Educaţiei Naţionale a formei de
învăţământ urmate.
Reclamantul a urmat studiile Facultăţii de Geografie din cadrul Universităţii Spiru Haret şi
este titularul diplomei de licenţă emisă de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, a cărei
valabilitate nu a fost pusă în discuţie atâta timp cât nu a fost anulată sau revocată de vreo instanţă de
judecată, şi respectiv de o autoritate administrativă.
Diploma sa de studii a fost recunoscută de către recurentul pârât pentru calificarea
menţionată, însă în momentul înscrierii la examenul de titularizare nu i s-a permis participarea la
examen motivat de faptul că universitatea absolvită de către reclamant nu ar fi deţinut autorizaţie de
funcţionare pentru anul 2002-2003, an în care reclamantul se afla în primul an de învăţământ.
Diploma de licenţă a reclamantului nu a fost anulată, acesta beneficiind de toate atribuţiile
ce îi sunt conferite de acest act de studiu conform prevederilor legale în vigoare la data emiterii lui.
Nu intră în atribuţiile instanţei de judecată învestite cu analizarea încălcării sau nu a
dreptului reclamantului, să analizeze dacă Universitatea Spiru Haret nu întrunea condiţiile de
acreditare, atât timp cât diploma de licenţă conferită reclamantului şi care poartă antetul
Ministerului Educaţiei Naţionale nu i-a fost retrasă sau anulată.
În cauză, în mod nejustificat recurentul pârât a respins contestaţia reclamantului în condiţiile
în care reclamantul este titularul diplomei de licenţă emisă de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi
Tineretului, aflată la fila 10 din dosarul de fond.
Diploma de licenţă eliberată reclamantului de Universitatea Spiru Haret din Bucureşti este
un act administrativ care a intrat în circuitul civil, a produs şi produce în continuare efectele juridice
corespunzătoare, câtă vreme constatarea nulităţii sau anularea acesteia nu au fost dispuse de către
instanţa de judecată aşa cum s-a reţinut în mod constant şi în jurisprudenţa Î.C.C.J..

314
 Mai mult, a pune la îndoială abia acum valabilitatea acestui act înseamnă o invocare a
propriei culpe din partea recurentului pârât care i-a permis reclamantului să profeseze ca suplinitor
calificat la şcoli generale din comuna Tufeni. În anul 2009 reclamantul a devenit profesor definitiv,
iar după promovarea examenului de definitivat a predat geografie la Şcoala de Arte şi Meserii
Tufeni, apoi la Liceul Tehnologic Tufeni.
Măsura dispusă de recurenta pârâtă pentru unicul motiv, acela că studiile universitare urmate
de către reclamant nu respectă condiţia impusă de Metodologia cadru contravine principiului
securităţii actelor juridice şi încrederii legitime consacrat în jurisprudenţa internă şi în jurisprudenţa
CEDO.
Recurentul pârât urmează să verifice celelalte condiţii ce trebuie îndeplinite de către
reclamant pentru repartizarea cu statut de titular, şi nu valabilitatea unei diplome ce nu a fost
anulată.
Pentru aceste considerente, Curtea a constatat că motivele de recurs sunt neîntemeiate, în
speţă nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 din Noul Codul de procedură civilă, astfel
că în temeiul art. 496 alin. 1 Noul Cod procedură civilă a respins recursul ca nefondat.
În baza principiului disponibilităţii, Curtea a lua act că intimatul reclamant nu a solicitat
cheltuieli de judecată. (Decizia nr. 972/02 martie 2015 - Secţia Contencios Administrativ şi fiscal,
rezumat judecător Liliana Mădălina Dună)

3. Anulare act administrativ. Condiţie esenţială pe care trebuie să o întrunească actele

emise de autorităţile publice pentru a fi calificate drept acte administrative.

Raportul vizitei de verificare la faţa locului şi adresa prin care a fost respinsă contestaţia
împotriva respectivului raport nu prezintă caracteristicile unor acte administrative, reprezentând
un simplu act de informare al cărui scop nu a fost de a produce prin el însuşi efecte juridice
specifice dreptului administrativ, ci de a-i comunica reclamantului mai multe recomandări urmare
a verificării legalităţii, regularităţii şi realităţii operaţiunilor derulate în baza contractului de
finanţare.

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Dolj sub nr. 8025/63/2014 în data de 26 mai 2014
reclamanta CCIV a chemat în judecată pe pârâţii MINISTERUL MUNCII, FAMILIEI ŞI
PROTECŢIEI SOCIALE - ORGANISM INTERMEDIAR REGIONAL P.O.S.D.R.U REGIUNEA
SUD-VEST OLTENIA, MINISTERUL FONDURILOR EUROPENE precum şi a chematului în
garanţie MINISTERUL FONDURILOR EUROPENE - DIRECŢIA DE MANAGEMENT
PENTRU PROGRAMUL OPERAŢIONAL SECTORIAL DEZVOLTAREA RESURSELOR
UMANE solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie dispusă anularea Deciziei(adresa) nr.
10320/27.11.2013 emisa de OIRPOSDRU Regiunea Sud-Vest Oltenia și înregistrata la aceasta sub
nr. 2407/27.11.2013, anularea raportului vizitei de verificare la fata locului nr. 9245/21.10.2013
întocmit de OIRPOSDRU Regiunea Sud-Vest Oltenia, precum și constatarea ca eligibile și
obligarea la rambursare a sumelor ce fac obiectul contestaţiei.
Prin sentinţa nr. 3534 din 10 decembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosar nr.
8025/63/2014 a fost admisă excepţia inadmisibilităţii şi respinsă cererea de chemare în judecată
formulată de reclamantă ca fiind inadmisibilă.
A fost respinsă cererea de chemare în garanţie.
Împotriva acestei sentinţe s-a exercitat calea de atac a recursului de către recurenta
reclamantă, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la
aceeaşi instanţă.
Dezvoltarea motivelor de recurs:
Recurenta reclamantă, a arătat, în esenţă, că, în susţinerea admiterii excepţiei
inadmisibilităţii, singurul argument pe care se întemeiază soluţia instanţei de fond este acela că,
315
actele atacate nu sunt acte administrative în sensul Legii nr. 554/2004 coroborate cu cel ale OUG nr.
66/2011, ci acte preparatorii care pot fi atacate doar odată cu un eventual proces verbal de stabilire a
neregulilor emise în temeiul OUG nr. 66/2011.
De asemenea că, în accepţiunea Legii nr. 554/2004 actele pe care şi-a întemeiat cererea de
chemare în judecată sunt acte administrative. A mai arătat că, contractul de finanţare încheiat la data
de 23.02.2010 este un act administrativ fiind încheiat cu o autoritate publică şi având ca obiect
acordarea finanţării nerambursabile de către AMPOSDRU pentru implementarea proiectului
intitulat „ PRO RURAL- sistem integrat de dezvoltare a resurselor umane pentru sustenabilitatea
mediului rural‖.
De asemenea că, orice act emis în virtutea legii şi în executarea contractului conform
procedurii administrative reglementate de normele legale în materie sunt acte administrative în
accepţiunea dispoziţiilor art. 2 alin.1 lit. c din Legea nr. 554/2004.
Totodată că, în speţa dedusă judecăţii raportul de verificare la faţa locului, întrucât cuprinde
constatări cu privire la neeligibilitatea unor cheltuieli, produce efecte juridice majore în dauna
acesteia în sensul modificării raportului juridic incident, respectiv dreptul acesteia de a obţine
rambursarea sumelor de bani considerate cheltuieli neeligibile.
A mai arătat că şi în cazul adresei nr. 10320/27.11.2013 emisă de OIRPOSDRU Regiunea
Sud-Vest Oltenia raţionamentul este acelaşi. De asemenea că, dacă s-ar reţine că, actele a căror
anulare o solicită nu dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice, ar însemna că este ori a fost
îndreptăţită la rambursarea sumelor de bani reprezentând cheltuieli pe care intimata le-a considerat
neeligibile iar raportul atacat nu ar putea sta nici la baza emiterii unui act ulterior. Totodată că,
întrucât cheltuielile au fost considerate neeligibile prin raportul de vizită atacat acesta este
producător de consecinţe juridice.
Temeiul de drept: art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 483 şi urm. NCPC.
Legal citaţi intimaţii au depus întâmpinare solicitând respingerea căii de atac.
Considerentele instanţei de recurs în raport de motivele de recurs invocate şi de prevederile
art. 488 alin.1 pct. 8 NCPC:
Potrivit art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 554/2004, actul administrativ susceptibil de atac în
faţa instanţei de contencios administrativ în temeiul art. 52 din Constituţie, reprezintă actul
unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică în regim de putere
publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere,
modifică sau stinge raporturi juridice.
Aşa cum se desprinde din dispoziţiile legale ce definesc noţiunea de act administrativ, o
condiţie esenţială pe care trebuie să o întrunească actele emise de autorităţile publice pentru a fi
calificate drept acte administrative este aceea de a produce efecte juridice, respectiv de a crea,
modifica sau stinge raporturi juridice.
În speţa de faţă, deşi emise de o autoritate publică în sensul art. 2 alin. 1 lit. b din Legea nr.
554/2004, actele nu prezintă caracteristicile unor acte administrative, reprezentând un simplu act de
informare al cărui scop nu a fost de a produce prin el însuşi efecte juridice specifice dreptului
administrativ, ci de a-i comunica reclamantului mai multe recomandări urmare a verificării
legalităţii, regularităţii şi realităţii operaţiunilor derulate în baza contractului de finanţare.
În cauza de faţă, ceea ce caracterizează actul contestat este scopul său, respectiv acela de a
comunica destinatarului suma apreciată neeligibilă şi motivele avute în vedere.
Prin ea însăşi, comunicarea efectuată prin raportul vizitei de verificare la faţa locului nr.
9245/21.10.2013 nu este de natură a produce efecte juridice. Actul nu stabileşte nicio obligaţie în
sarcina reclamantului, ci doar comunică anumite informaţii rezultate din datele pe care le deţine
autoritatea publică.
Actul contestat a fost emis în parcurgerea procedurii reglementată de prevederile O.U.G. nr.
66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea
fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora.

316
 Potrivit art. 1 alin. 1 din O.U.G. nr. 66/2011, ordonanţa de urgenţă reglementează activităţile
de constatare a neregulilor, de stabilire şi de recuperare a creanţelor bugetare rezultate din
neregulile apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale
aferente acestora, precum şi de raportare a neregulilor către Comisia Europeană sau către alţi
donatori internaţionali.
Potrivit art. 64 din O.U.G. nr. 66/2011 „la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de
urgenţă se abrogă O.G. nr. 79/2003 privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, precum
şi a fondurilor de cofinanţare aferente utilizate necorespunzător, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 622 din 30 august 2003, aprobată cu modificări prin Legea nr. 529/2003, cu
modificările şi completările ulterioare‖.
Potrivit art. 65 din O.U.G. nr. 66/2011 „orice referire în actele normative existente la data
intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă la O.G. nr. 79/2003, aprobată cu modificări prin
Legea nr. 529/2003, cu modificările şi completările ulterioare, şi orice trimitere la actul normativ
menţionat se vor considera ca referire/trimitere la prezenta ordonanţă de urgenţă şi/sau la secţiunile
corespunzătoare din prezenta ordonanţă de urgenţă, după caz‖.
Deoarece O.U.G. nr. 66/2011 a intrat în vigoare la data de 03.07.2011, legea aplicabilă
controlului efectuat în speţă este O.U.G. nr. 66/2011.
Această ordonanţă conţine norme procedurale, ceea ce înseamnă că procedura de control se
efectuează după legislaţia în vigoare la data efectuării lui.
Potrivit art. 21 alin. 13 din O.U.G. 66/2011 verificările desfăşurate de către
structurile/echipele de control prevăzute la art. 20, se finalizează prin întocmirea unui proces verbal
de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare sau a unei note de constatare a
neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare.
Art. 21 alin. 19 din acelaşi act normativ statuează că „procesul-verbal de constatare a
neregulilor şi de stabilire a creanţei bugetare este act administrativ în sensul Legii contenciosului
administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare‖.
Potrivit prevederilor art. 21 alin. 20 coroborate cu cele ale art. 34 alin. 3, procesul-verbal de
constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţei bugetare/Nota de constatare a neregulilor şi de
stabilire a corecţiilor financiare constituie titlu de creanţă şi se emite în vederea stingerii acestei
creanţe, iar împotriva titlului de creanţă debitorul poate formula contestaţie în condiţiile şi
termenele stabilite de ordonanţa de urgenţă.
Astfel, în raport de dispoziţiile legale arătate, procesul-verbal de constatare a neregulilor şi
de stabilire a creanţei bugetare/Nota de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare
constituie titlu de creanţă, constituie acte administrative în sensul Legii nr. 554/2004, acte care
produc efecte pentru destinatar şi care pot fi contestate în condiţiile şi termenele stabilite de O.U.G.
nr. 66/2011.
Faţă de cele expuse corect a reţinut instanţa de fond că, actele administrative a căror
legalitate şi temeinicie pot fi supuse controlului instanţei de judecată sunt procesul verbal de
constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţei bugetare, respectiv decizia prin care a fost respinsă
contestaţia împotriva acestuia. Tot corect a reţinut instanţa de fond că, odată cu eventuala cerere de
chemare în judecată având ca obiect procesul verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a
creanţei bugetare, respectiv decizia dată în soluţionarea contestaţiei formulată împotriva acestuia
poate, în acord cu prevederile art. 18 alin.2 din Legea nr. 554/2004 face apărări şi cu privire la
actele emise anterior procesului verbal de constatare a neregulilor.
Raportul vizitei de verificare la faţa locului, respectiv adresa nr. 10320/27.11.2013 prin care
i s-a comunicat recurentei reclamante soluţia dată în soluţionarea contestaţiei împotriva acestuia,
acte contestat în prezenta cauză, sunt o simplă operaţiune administrativă de comunicare, ce are drept
scop transmiterea unor informaţii, calificare faţă de care acţiunea în anularea actului, întemeiată pe
dispoziţiile Legii nr. 554/2004, este inadmisibilă, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de
fond.

317
 Este evident că reclamantul nu poate uza de prezentul demers judiciar în condiţiile în care
legiuitorul a prevăzut o procedură specială de contestare a actelor administrative şi nu poate acoperi
necunoaşterea legii în ceea ce priveşte modalitatea de contestare a actelor emise în procedura
prevăzută de O.U.G. nr. 66/2011.
Legea specială prevede o procedură pentru modificarea sau desfiinţarea actelor
administrative emise în procedura prevăzută de O.U.G. nr. 66/2011.
Curtea menţionează faptul că stabilirea unor condiţionări pentru introducerea unor acţiuni în
justiţie nu constituie o încălcare a dreptului la liberul acces la justiţie şi la un proces echitabil,
deoarece legiuitorul poate institui în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de
procedură şi modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie
presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi
modalităţile stabilite de lege.
Curtea constată că în mod corect instanţa de fond a apreciat întemeiată excepţia
inadmisibilităţii, sentinţa recurată fiind legală, iar neacceptarea de către recurentul reclamant a
motivelor avute în vedere de instanţa de fond nu poate constitui un temei legal pentru admiterea
recursului, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 din Noul Cod de procedură
civilă.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă,
recursul declarat va fi respins ca nefondat. (Decizia nr.1802 din 12.05.2015 - Secţia Contencios
Administrativ și Fiscal, rezumat judecător Emilia Denisa Stîngă)

4. Anulare ordin emis de prefect privind componenţa comisiilor de disciplină - calitate

procesuală pasivă, aplicarea dispoziţiilor legale privind constituirea şi funcţionarea comisiilor
de disciplină.

Determinarea calităţii procesuale pasive se face în raport de emitentul actului contestat. În

aplicarea dispoziţiilor HG nr. 1344/2007 comisia de disciplină pentru a fi legal constituită trebuie
completată cu membri supleanţi, iar nu să fie desemnaţi titulari persoane care nu figurau printre
supleanţi.

Prin sentinţa nr. 2691 din 03.10.2014, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, în dosarul nr.
5515/101/2013 s-a respins excepţia inadmisibilităţii.
S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în ceea ce priveşte Instituţia Prefectului
Judeţului Mehedinţi.
S-a admis acţiunea formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâţii Prefectul Judeţului
Mehedinţi, Instituţia Prefectului Judeţului Mehedinţi, Nicolae Drăghia, Ş L M, I R, N D, C F şi B C.
S-a anulat ordinul 55 emis la 15 februarie. 2013 de Prefectul Judeţului Mehedinţi.
A fost obligată pârâta Instituţia Prefectului la plata sumei de 700 lei, cu titlu de cheltuieli de
judecată în favoarea reclamantului.
Pentru a se pronunţa astfel prima instanţă a reţinut în ceea ce priveşte excepţia
inadmisibilităţii invocată prin întâmpinare că anterior promovării cererii de chemare în judecată
reclamantul s-a adresat Instituţiei Prefectului contestând modul de alcătuire al noii comisii de
disciplină (există în acest sens cererea înregistrată sub nr. 2567/21.03.2013).
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi această excepţie a fost respinsă
prima instanţă reţinând că ordinul a cărui anulare se solicită a fost emis de acest subiect de drept,
astfel încât fiind implicat în raportul de drept administrativ dedus judecăţii Instituţia Prefectului
Judeţului Mehedinţi justifică îndreptăţirea de a fi parte în proces.
În fapt prima instanţă a reţinut că la data de 20.12.2010 la nivelul Judeţului Mehedinţi s-a
constituit comisa de disciplină pentru analizarea şi propunerea modului de soluţionare a sesizărilor
referitoare la faptele secretarilor unităţilor administrativ teritoriale ce pot constitui abaterii
disciplinare. Această comisie a fost formată din trei membri titulari: I M (prefect), I V (secretarul
318
judeţului) şi BM (secretar al Municipiului O). Prin acelaşi ordin au fost desemnaţi ca membri
supleanţi: I R (secretarul judeţului M ) V C (şef serviciu instituţia prefectului) şi B F (secretar
comuna B O).
Potrivit art. 6 alin. 2 din HG nr. 1344/2007 comisia se constituie prin ordin al prefectului şi
are următoarea componenţă: subprefect care are atribuţii în domeniul legalităţii; secretarul
judeţului; un membru desemnat de majoritatea secretarilor unităţilor administrativ teritoriale din
judeţ. Membri supleanţi sunt: secretarul unităţii administrativ teritoriale reşedinţă de judeţ; un
reprezentat al instituţiei prefectului; un membru desemnat de majoritatea secretarilor unităţilor
administrativ teritoriale din judeţ.
Potrivit art. alin. 3 membrii titulari şi membrii supleanţi ai comisiei de disciplină se numesc
pe o perioadă de trei ani cu posibilitatea reînnoirii mandatului.
Având în vedere că această comisie de disciplină care a fost reorganizată în februarie 2013, a
fost înfiinţată în anul 20.12.2010 s-a reţinut că reorganizarea s-a produs înainte de expirarea
mandatului de trei ani, verificându-se astfel în ce măsură în februarie 2013 modificarea
componenţei s-a petrecut întocmai cum stabileşte HG nr. 1344/2007.
În acest sens s-a arătat că, potrivit art. 15 există mai multe situaţii de încetare al mandatului
de membru în comisia de disciplină: de la data transferului în cadrul unei alte autorităţi; de la data la
care a intervenit o situaţie de incompatibilitate (litera d); de la data încetării raportului de serviciu
(litera f). Elementul central este stabilit de art. 15 alin. 2 care arată că: „ în caz de încetare a
mandatului unui membru al comisiei de disciplină se numeşte ca membru titular membrul supleant
corespunzător şi se demarează procedura pentru desemnarea unui alt membrul supleant‖. De aici s-a
reţinut că principiul ce trebuia avut în vedere este acela că membru supleant ia locul membrului
titular şi ceea ce trebuie demarată este procedura desemnării membrilor supleanţi, iar nu a celor
titulari.
În speţă s-a reţinut că în februarie 2013 niciunul dintre membri titulari nu mai avea această
calitate. Astfel, în ceea ce priveşte pe I M, acesta nu mai deţinea funcţia de prefect în cazul său
operând încetarea raporturilor de serviciu aspect care atrage încetarea mandatului potrivit art. 15 lit.
f din HG 1344/2007. De asemenea nici secretarul judeţului I V nu mai avea această calitate ca
urmare a încetării raporturilor de serviciu. În ceea ce-l priveşte pe B M existând o sesizarea
împotriva sa, sesizare primită la comisia de disciplină deveneau aplicabile prevederile art. 13 alin. 1
lit. e, aspect care făcea ca mandatul său să nu înceteze dar să fie suspendat. Într-o astfel de ipoteză
s-a reţinut că art. 13 alin. 2 din HG nr. 1344/2004 stabileşte că „şedinţele comisiei de disciplină se
desfăşoară cu participarea membrului supleant corespunzător‖ (în cazul său membru supleant
corespunzător ar fi fost B F).
În concluzie s-a arătat că, în februarie 2013 comisia de disciplină trebuia completată cu
membri supleanţi menţionaţi la comisia de disciplină constituită în decembrie 2010 iar nu să fie
desemnaţi titulari persoane care nu figurau printre supleanţi în 2010. S-a arătat astfel că în locul
subprefectului care avea atribuţii în domeniul legalităţii trebuia să urce secretarul Municipiului Dr.
Tr. Severin (I R în locul fostului prefect M I); V C în locul I V. În ceea ce-l priveşte pe B M s-a
arătat că în locul acestuia ar fi trebuit să urce membrul supleant F B, numai că prin dispoziţia
Primăriei Comunei B O din 31.01.2013 avea încetată calitatea. S-a arătat că era necesar în aceste
condiţii să se facă aplicarea prevederilor art. 15 alin. 2 din HG nr. 1344/2007, adică să se demareze
procedura pentru desemnarea unui alt membru supleant, care, rămânând supleant, ar fi ocupat
mandatul lui B M pentru acea perioadă în care mandatul acestuia era suspendat în temeiul art. 13
din HG nr. 1344/2007.
Încercând să îndepărteze acest blocaj de ordin juridic existent la nivelul comisie de
disciplină, Prefectul judeţului Mehedinţi a reorganizat-o pentru a o face să funcţioneze. S-a reţinut
însă că această reorganizare nu era posibilă prin raportare la normele stricte ale HG nr. 1344/2007,
deoarece legea stabilea componenţa pe care trebuia să o aibă comisia de disciplină: I R, VC,
devenind membri titulari din membri supleanţi.

319
 Potrivit art. 6 alin. 4 s-a arătat că prefectul este îndrituit să emită un ordin prin care să
desemneze ca preşedinte pe oricare dintre aceia care alcătuiesc comisia de disciplină - teoretic ar
putea fi subprefectul ce are atribuţii în domeniul verificării legalităţii (pentru judeţul Mehedinţi,
fiind doar un subprefect, iar atribuţiile de legalitate sunt exercitate de prefect) interpretarea primei
instanţe a fost în sensul că prefectul trebuie să intre în compunerea comisiei de disciplină.
Exista aşadar chiar posibilitatea prefectului de a se desemna pe el însuşi ca preşedinte al
comisiei de disciplină. Din acest punct de vedere critica de nelegalitate adusă ordinului nr. 55/2013
în sensul că prefectul s-a autodesemnat preşedinte al comisiei de disciplină s-a arătat că nu este
întemeiată (după 20.12.2013, încetând mandatul comisiei de disciplină creată în decembrie 2010,
prefectul judeţului Mehedinţi devine de drept membru al comisiei de disciplină şi are opţiunea de a
emite un ordin prin care să se desemneze preşedinte.
Revenind la ordinul nr. 55/2013, şi constatând că în februarie 2013, comisia de disciplină
avea o altă componenţă decât aceea pe care ar fi impus-o prevederile HG nr. 1344/2007, s-a admis
acţiunea şi s-a anulat ordinul nr. 55/2013.
Reţinându-se culpă sa procesuală a fost obligată Instituţia Prefectului Mehedinţi la plata
către reclamant a sumei de 700 lei reprezentând onorariu de avocat achitat de reclamant apărătorului
său.
Împotriva Sentinţei nr. 2691/03.10.2014, pronunţată de Tribunalului Mehedinţi, a declarat
recurs pârâtul Prefectul Judeţul Mehedinţi Nicolae Drăghiea şi pârâta Instituţia Prefectului Judeţului
Mehedinţi, în termen şi motivat solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, iar pe
fond respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată.
În fapt, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul B M a solicitat ca prin hotărârea ce
se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a Ordinului nr. 55 emis de Prefectul judeţului
Mehedinţi la data de 15.02.2013 privind reorganizarea Comisiei de disciplină pentru analizarea şi
propunerea modului de soluţionare a sesizării privitoare la faptele secretarilor unităţilor
administrativ-teritoriale sesizate ca abateri disciplinare la nivelul judeţului Mehedinţi.
Instanţa de contencios administrativ a Tribunalului Mehedinţi, soluţionând cauza dedusă
judecăţii, prin Sentinţa nr.2691/03.10.2014, a admis, după rejudecare, acţiunea formulată şi a anulat
Ordinul nr. 55/15.02.2013 emis de Prefectul judeţului Mehedinţi.
1. Într-o primă teză, invocându-se motivul de casare prev. de art. 488 alin. (l) pct. 6 din
codul de procedură civilă, a arătat că, aşa cum a învederat prin întâmpinarea şi concluziile scrise
depuse la instanţa de fond, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea privind prefectul şi instituţia prefectului
nr. 340/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare: „Instituţia prefectului este o
instituţie publică cu personalitate juridică, cu patrimoniu şi buget propriu‖. De asemenea, conform
alin. (4) al aceluiaşi articol: „Structura organizatorică şi modul de funcţionare ale instituţiei
prefectului se stabilesc prin hotărâre a Guvernului‖.
Conform cap. II din H.G. nr.460/2006 pentru aplicarea unor prevederi ale Legii nr. 40/2004
privind prefectul şi instituţia prefectului, cu modificările şi completările ulterioare, instituţia
prefectului, în accepţiunea juridică, este o structură organizatorică, prevăzută cadru în Anexa nr.1 la
hotărâre, organizată, în condiţiile legii, prin ordin al prefectului, la nivel de direcţii, servicii şi
birouri, după caz, în funcţie de specificul fiecărei activităţi. De asemenea, personalul din cadrul
instituţiei prefectului este format din funcţionari publici, funcţionari publici cu statut special şi
personal contractual.
Mai mult, atribuţiile structurilor de specialitate ale instituţiei prefectului, sunt determinate şi
determinabile în condiţiile prevăzute de art. 6 din acest act normativ.
S-a susţinut şi că actul normativ care reglementează situaţia în cauză este H.G. nr.
1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină.
Ordinul Prefectului judeţului Mehedinţi nr. 55/15.02.2013 privind reorganizarea Comisiei de
disciplină pentru analizarea şi propunerea modului de soluţionare a sesizării privitoare la faptele
secretarilor unităţilor administrativ-teritoriale sesizate ca abateri disciplinare la nivelul judeţului
Mehedinţi, a fost emis - temei legal - în baza dispoziţiilor art. 6 şi art. 12 din HG. nr. 1344/2007
320
privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină, precum şi ale art. 79 alin.
(1) şi (5) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările
şi completările ulterioare.
Ori, hotărârea atacată hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi care au
condus la respingerea celor invocate, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.6 din Codul
de procedură civilă.
2. Într-o a doua teză, invocându-se motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod
procedură civilă a susţinut că, procedural, în fapt, Comisia de disciplină a fost reorganizată prin
alegerea (desemnarea) unui membru titular şi a unui membru supleant în data de 15.02.2013, de
către secretarii unităţilor administrativ-teritoriale din judeţul Mehedinţi, convocaţi în acest sens.
Aşa cum rezultă din procesul-verbal, înregistrat sub nr.1423/15.02.2013, la şedinţă au fost
prezenţi 62 de secretari care pe baza propunerilor făcute de aceştia şi-au desemnat, prin vot secret,
un membru titular şi un membru supleant al acestuia în Comisia de disciplină reorganizată.
Alegerea (desemnarea) membrului titular şi a membrului supleant, reprezentanţi în Comisia
de disciplină pentru analizarea şi propunerea modului de soluţionare a sesizării privitoare la faptele
secretarilor unităţilor administrativ-teritoriale sesizate ca abateri disciplinare s-a făcut existând o
deplină transparenţă în procesul de reorganizare al Comisiei de disciplină.
Or, nu se poate restrânge un drept, prevăzut de lege, al secretarilor unităţilor administrativ-
teritoriale, de a-şi desemna şi alege reprezentanţii în cadrul Comisiei de disciplină pentru analizarea
şi propunerea modului de soluţionare a sesizării privitoare la faptele secretarilor unităţilor
administrativ-teritoriale sesizate ca abateri disciplinare.
Necesitatea reorganizării Comisiei de disciplină pentru analizarea şi propunerea modului
soluţionare a sesizării privitoare la faptele secretarilor unităţilor administrativ-teritoriale sesizate ca
abateri disciplinare la nivelul judeţului Mehedinţi a fost bazată pe faptul că aceasta nu mai putea
funcţiona în vechea structură datorită schimbărilor intervenite.
Astfel, preşedintele Comisiei de disciplină pentru analizarea şi propunerea modului de
soluţionare a sesizării privitoare la faptele secretarilor unităţilor administrativ-teritoriale sesizate ca
abateri disciplinare la nivelul judeţului Mehedinţi, începând cu data de 20.12.2010 (Ordinul
Prefectului nr.373/2010) era domnul M I, fost prefect interimar al judeţului Mehedinţi, căruia i-a
încetat exercitarea, cu caracter temporar, a funcţiei publice de prefect al judeţului Mehedinţi, prin
H.G. nr.432/08.05.2012.
De asemenea, prin H.G.nr.433/08.05.2012 a fost aplicată mobilitatea pentru domnul D N din
funcţia publică de inspector guvernamental în funcţia publică de prefect al Judeţului Mehedinţi.
Aşa fiind, reclamantul avea cunoştinţă că din vechea comisie de disciplină făcea parte fostul
prefect al judeţului Mehedinţi, acesta fiind membru al comisiei, cât şi faţă de faptul că prefectul are
atribuţii în domeniul verificării legalităţii şi nu subprefectul.
La baza reorganizării comisiei s-a mai avut în vedere şi faptul că raportul de serviciu al
doamnei secretar al comunei B O a fost suspendat de drept (Dispoziţia 13/31.01.2013), care era
desemnată supleant în cadrul fostei Comisii de disciplină a secretarilor.
Exercitarea mandatului de membru în comisie de către domnul B M nu mai era posibilă
datorită faptului că acesta potrivit notificării nr. 1166/28.01.2013, înaintată de Primăria
Municipiului Orşova, se afla în preaviz.
Instanţa de fond a reţinut faptul că nu putea fi reorganizată Comisia, întrucât mandatul
domnului B M nu expirase, ori tocmai secretarii unităţilor administrativ-teritoriale, întruniţi în
şedinţa din data de au hotărât desemnarea şi alegerea unui alt reprezentant din rândul acestora în
cadrul Comisiei de disciplină pentru analizarea şi propunerea modului de soluţionare a sesizării
privitoare la faptele secretarilor unităţilor administrativ-teritoriale sesizate ca abateri disciplinare.
De asemenea, a fost luată în consideraţie şi adresa nr. 1442/2013 privind desemnarea
reprezentantului Prefectului în Comisia de Disciplină.
Toate aceste elemente sus menţionate au condus la impunerea reorganizării Comisiei de
disciplină pentru analizarea şi propunerea modului de soluţionare a sesizării privitoare la faptele
321
secretarilor unităţilor administrativ-teritoriale sesizate ca abateri disciplinare la nivelul judeţului
Mehedinţi.
Aşa fiind, au fost respectate reglementările legale, prevăzute de dispoziţiile H.G. nr.
1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină, cu modificările şi
completările ulterioare.
În acest sens s-a argumentat că, prin Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a Instituţiei
Prefectului judeţului Mehedinţi, aprobat prin Ordinul nr. 375/02.11.2012, Prefectul este cel care are
atribuţii în domeniul verificării legalităţii.
De asemenea, potrivit Organigramei şi Statului de funcţii, vizate şi aprobate de Ministerul
Afacerilor Interne, Serviciul juridic are în atribuţii şi acelea de verificare a legalităţii actelor
administrative, la care face referire textul actului normativ susmenţionat, prin natura şi specificul
său se află în directa coordonare şi subordonare a Prefectului judeţului Mehedinţi.
De altfel, în urma reorganizării Instituţiei Prefectului judeţului Mehedinţi conducerea se
exercită de către Prefect şi un Subprefect care are atribuţii restrânse şi care nu vizează verificarea
legalităţii.
În consecinţă, de drept, ca membru titular al Comisiei de disciplină pentru analizarea şi
propunerea modului de soluţionare a sesizării privitoare la faptele secretarilor unităţilor
administrativ-teritoriale sesizate ca abateri disciplinare la nivelul judeţului Mehedinţi, a fost
desemnat domnul N D, Prefectul judeţului Mehedinţi și nu subprefectul judeţului Mehedinţi care nu
are atribuţii delegate în ceea ce priveşte domeniul verificării legalităţii.
În temeiul art. 4 alin. (4) din H.G. nr. 1344/2007, la data de 15.02.2013 a fost ales
Preşedintele Comisiei de disciplină pentru analizarea şi propunerea modului de soluţionare a
sesizării privitoare la faptele secretarilor unităţilor administrativ-teritoriale sesizate ca abateri
disciplinare la nivelul judeţului Mehedinţi, prin votul secret al membrilor titulari ai comisiei de
disciplină, potrivit procesului-verbal nr. 1/15.02.2013. Având în vedere situaţia de fapt şi de drept
expusă, a fost emis Ordinul Prefectului nr. 55/15.02.2013 privind reorganizarea Comisiei de
disciplină pentru analizarea şi propunerea modului de soluţionare a sesizării privitoare la faptele
secretarilor unităţilor administrativ-teritoriale sesizate ca abateri disciplinare la nivelul judeţului
Mehedinţi.
S-a susţinut şi că sentinţa recurată se întemeiază doar pe faptul că reorganizarea comisiei nu
era posibilă prin raportare strictă la prevederile H.G. nr. 1344/2007, deoarece legea stabilea
componenţa pe care trebuia să o aibă acea comisie de disciplină, membrii supleanţi devenind
membrii titulari.
A făcut precizarea că până în prezent Ordinul Prefectului judeţului Mehedinţi nr.
55/15.02.2013 privind reorganizarea Comisiei de disciplină pentru analizarea şi propunerea modului
de soluţionare a sesizării privitoare la faptele secretarilor unităţilor administrativ - teritoriale
sesizate ca abateri disciplinare la nivelul judeţului Mehedinţi, nu a fost contestat de către nici un
secretar al unităţilor administrativ - teritoriale din judeţ.
În drept au invocat dispoziţiile art. 483 şi următoarele, raportat la art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8
din Codul de procedură civilă
La data de 20.01.2015, intimatul reclamant B. M. a depus întâmpinare, prin care a invocat
nulitatea recursului pentru lipsa motivelor de nelegalitate ce ar fi trebuit invocate, iar în subsidiar în
situaţia în care instanţa de recurs va identifica motive de nelegalitate, solicită respingerea recursului
declarat de recurenţii-pârâţi, ca fiind nefondat.
În susţinerea excepţiei privind nulitatea recursului, pentru lipsa motivelor de nelegalitate ce
ar fi trebuit invocate s-a argumentat că potrivit prevederilor art.487 alin.(1) NCPC recursul se va
motiva prin însăşi cererea de recurs, în afara de cazurile prevăzute la art.470 alin.(5) aplicabile și în
recurs.
Conform prevederilor art.489 alin. (2) NCPC, recursul este nul în cazul în care motivele
invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art.488. Potrivit art. 488 NCPC,

322
casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, în situaţiile prevăzute
expres şi limitativ la punctele 1-8.
Or, deşi recurenţii-paraţi, au invocat în drept prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8, NCPC,
din dezvoltarea criticilor formulate nu este posibilă încadrarea acestora într-unul din motivele
menţionate.
În acest sens s-a invocat că atât la motivul 1 cât şi la motivul 2 se critică „netemeinicia
cererii de chemare în judecată fata de Prefectul judeţului Mehedinţi şi Instituţia Prefectului judeţului
Mehedinţi‖, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct.6 și pct. 8 NCPC.
Prin cererea de recurs, recurenţii au reiterat apărările formulate prin întâmpinarea de la fond,
fata de cererea de chemare în judecată, şi care vizează fondul cauzei, fără a indica în mod concret în
dezvoltarea motivelor de recurs, vreuna din criticile de nelegalitate din cele reglementate de art. 488
alin. (1) pct. 1- 8.
Recurenţii-paraţi nu au formulat nicio critică de nelegalitate în legătură cu dispoziţia
instanţei de fond, astfel că simpla menţionare a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 NCPC
nu echivalează cu o motivare efectivă a recursului, adică cu prezentarea acelor argumente de natura
juridică pentru care recurenţii înţeleg să critice hotărârea atacata.
În subsidiar a arătat că argumentele formulate de recurenţi, atât cu privire la excepţii cât şi
cu privire la fond, sunt lipsite de temei legal.
Instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinic motivată, fiind dată cu aplicarea corectă a
normelor de drept material, reţinând corect că raportat la prevederile art. 6 alin. (2) din HG nr.
1344/2007 prefectul ca instituţie are calitate procesuală ca urmare a competentei sale de a constitui
comisia de disciplină.
De altfel, chiar recurenţii prin întâmpinare arată că „potrivit art. 2 alin. (2) din Legea privind
prefectul și instituţia prefectului nr. 340/2004, republicata, cu modificările și completările
ulterioare: „Instituţia prefectului este o instituţie publică cu personalitate juridică, cu patrimoniu şi
buget propriu‖’’, organizată conform prevederilor HG nr. 460/2006 la nivel de direcţii, servicii și
birouri....
Legea privind prefectul şi instituţia prefectului prevede la art. 2 alin. (1) că „Pentru
exercitarea de către prefect a prerogativelor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor legi se
organizează şi funcţionează instituţia prefectului, sub conducerea prefectului‖ şi la art. 6 alin. (1)
„Capacitatea juridică de drept public a instituţiei prefectului se exercită în exclusivitate de către
prefect‖.
HG nr. 1344/2007, prevede la art.3 că „în cadrul fiecărei autorităţi şi instituţii publice se
constituie, prin act administrativ al conducătorului autorităţii sau instituţiei publice, o comisie de
disciplină‖, iar la art.6 că „(1) Prin excepţie de la prevederile art.3, se constituie la nivel judeţean,
respectiv la nivelul municipiului Bucureşti, câte o comisie de disciplină pentru analizarea şi
propunerea modului de soluţionare a sesizării privitoare la faptele secretarilor unităţilor
administrativ-teritoriale sesizate ca abateri disciplinare (2) Comisia prevăzută la alin.(1) se
constituie prin ordinul prefectului’’
Or, în speţă comisia de disciplină pentru analizarea și propunerea modului de soluţionare a
sesizării privitoare la faptele secretarilor unităţilor administrativ-teritoriale din judeţul Mehedinţi, a
fost reconstituită prin Ordinul Prefectului judeţului Mehedinţi nr. 55 emis la data de 15.02.2013, a
cărui legalitate este contestată și face obiectul prezentei cauze, ordin ce poarta viza de legalitate a
structurilor din cadrul instituţiei prefectului.
Concluzionând asupra celor doua „teze‖, ale recursului s-a arătat că, din punctul de vedere al
recurenţilor, nici Prefectul judeţului Mehedinţi şi nici Instituţia Prefectului - judeţul Mehedinţi nu ar
avea calitate procesuala, faţă de ambii cererea fiind inadmisibilă, ceea ce evident este nefondat.
Şi în ceea ce priveşte fondul cauzei s-a susţinut că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre
temeinică şi legală, cu aplicarea corecta a normelor de drept material, reţinând că reorganizarea
comisiei s-a făcut cu încălcarea prevederilor HG nr. 1344/2007, componenţa sa fiind în contradicţie
cu aceste prevederi, Ordinul nr. 55/15.02.2013 emis de Prefectul judeţului Mehedinţi fiind nelegal.
323
 S-a susţinut şi că prima instanţă a avut în vedere și lacuna normativă, dată de faptul că după
modificarea Legii nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului, în sensul că a fost
restructurat un post de subprefect, nu a fost pusă de acord cu noua reglementare şi HG nr.
1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină, intimatul
precizând că înţelege să respecte punctul de vedere al instanţei, deşi prin cererea de chemare în
judecată a susţinut un alt punct de vedere cu privire la posibilitatea prefectului de a se autodesemna
membru şi preşedinte al comisiei.
Cu prioritate asupra excepţiei nulităţii recursurilor formulate în cauză prin prisma
neîndeplinirii cerinţei prevăzute de art. 486 alin. 1 lit. d N.C.p.c. se reţine că aceasta este
neîntemeiată deoarece cerinţa prevăzută de dispoziţia legală analizată constituie o condiţie formală
pe care trebuie să o îndeplinească cererea de recurs, cu ocazia verificării îndeplinirii acesteia
instanţa neputând verifica şi caracterul fondat sau nu al motivelor de recurs, deoarece în această
ipoteză excepţia nemotivării recursului s-ar confunda cu însăşi analiza pe fond a căii de atac.
Prin urmare în analiza acestei excepţii se impune ca instanţa de recurs să se rezume la a
constata existenţa argumentelor prezentate de recurent în susţinerea căii de atac formulate şi faptul
că acestea sunt susceptibile a fii încadrate în motivele de recurs prevăzute la art. 488 N.C.p.c.
Din acest punct de vedere analizând cererea de recurs formulată în cauză, comună celor
două recurente, se constată că prin aceasta se invocă motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1
pct. 6 şi 8 N.C.p.c. şi se aduc argumente în susţinerea acestor motive de casare, astfel încât aceasta
nu poate fi reţinută ca fiind afectată de nulitate pentru nemotivare.
Analizându-se cauza dedusă judecăţii în raport de motivele de recurs invocate în cauză se
reţin următoarele:
Motivul de recurs prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 6 N.C.p.c. este nefondat deoarece, deşi se
argumentează în mod formal de către recurente că sentinţa recurată nu cuprinde motivele pe care se
întemeiază şi care au condus la respingerea apărărilor formulate de recurentele pârâte, în realitate
prin intermediul acestui motiv de recurs se aduc critici hotărârii primei instanţe cu privire la
respingerea excepţiei calităţii procesuale pasive a pârâtei Instituţia Prefectului - judeţul Mehedinţi şi
aplicarea dispoziţiilor HG nr. 1344/2007 de către prima instanţă în speţa dedusă judecăţii, aspecte
ce în mod evident, aşa cum rezultă şi din prezentarea anterioară a considerentelor sentinţei recurate,
au fost analizate şi motivate prin considerentele acesteia.
Astfel, aceste argumente se impun a fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de
art. 488 alin. 1 pct. 8 N.C.p.c.
Pornind de la aceste premise instanţa de recurs constată că este fondat în speţa dedusă
judecăţii excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Instituţia Prefectului - judeţul Mehedinţi
pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 13 din Legea 554/2004 calitatea procesuală pasivă se raportează în principal la
autoritatea sau instituţia emitentă a actului administrativ a cărui anulare se solicită prin acţiune.
În speţa dedusă judecăţii, prin cererea de chemare în judecată, care nu a fost modificată pe
parcursul procesului reclamantul a solicitat în contradictoriu cu Prefectul Judeţului Mehedinţi şi
Instituţia Prefectului Judeţului Mehedinţi anularea Ordinului nr. 55/15.02.2013 şi obligarea pârâţilor
la cheltuieli de judecată.
Ordinului nr. 55/15.02.2013 a cărui anulare este solicitată de către reclamant în speţa dedusă
judecăţii este emis însă de Prefectul Judeţului Mehedinţi, aşa cum rezultă chiar din cuprinsul
acestuia, în temeiul prerogativelor sale conferite prin art. 26 alin. 1 din Legea nr. 340/2004 şi art. 6
din H.G. nr. 1344/2007, iar nu de către Instituţia Prefectului Judeţului Mehedinţi.
În acest sens instanţa de recurs subliniază că se impune a fi făcută distincţia între prefect ca
reprezentant al Guvernului pe plan local (art. 1 alin. 1 din Legea nr. 340/2004) ce în exercitarea
atribuţiilor sale conferite prin lege emite ordine ce au caracter de acte administrative unilaterale (art.
26 alin. 1 din Legea nr. 340/2004) şi instituţia prefectului instituţie publică cu personalitate juridică,
cu patrimoniu şi buget propriu ce se organizează şi funcţionează sub conducerea prefectului (art. 2
alin. 1 şi 2 din Legea nr. 340/2004).
324
 În speţa dedusă judecăţii nefiind contestat un act administrativ emis de Instituţia Prefectului
Judeţului Mehedinţi în exercitarea competenţelor sale conferite de lege ci un act emis de Prefectul
Judeţului Mehedinţi, reclamantul neformulând nici o altă cerere prin care să fie vizată sfera
atribuţiilor Instituţiei Prefectului Judeţului Mehedinţi, instanţa de recurs va reţine ca întemeiată
excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Instituţia Prefectului Judeţului Mehedinţi,
neexistând un raport juridic de drept substanţial între reclamant şi această pârâtă care să fie analizat
prin intermediul controlului judecătoresc exercitat instanţa de contencios administrativ.
Relativ la criticile privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor H.G. nr. 1344/2007 privind
normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină de către prima instanţă în speţa
dedusă judecăţii instanţa de recurs reţine că acestea sunt nefondate deoarece potrivit art. 4 al actului
normativ analizat comisia de disciplină are în componenţă 3 membri titulari, funcţionari publici
definitivi numiţi în funcţia publică pe perioadă nedeterminată.
Pentru fiecare membru titular al comisiei de disciplină se desemnează câte un membru
supleant. Membrul supleant îşi desfăşoară activitatea în absenţa membrului titular corespunzător
din comisia de disciplină, în cazul suspendării mandatului membrului titular corespunzător,
respectiv în cazul în care mandatul acestuia a încetat înainte de termen, în condiţiile prezentei
hotărâri.
Membrii titulari şi membrii supleanţi ai comisiei de disciplină se numesc pe o perioadă de 3
ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului.
O reglementare similară se regăseşte şi în alin. 2 al art. 13 din H.G. nr. 1344/2007 care arată
că în caz de suspendare a mandatului unui membru al comisiei de disciplină, şedinţele se desfăşoară
cu participarea membrului supleant corespunzător.
Prin urmare, în mod temeinic prima instanţă a reţinut că în situaţia existentă în speţa dedusă
judecăţii, comisia de disciplină pentru a fi legal constituită trebuia completată cu membri supleanţi
menţionaţi prin Ordinul 373/20.12.2010 la momentul constituirii acesteia I R şi V C, iar nu să fie
desemnaţi titulari persoane care nu figurau printre supleanţi în 2010.
În ceea ce-l priveşte pe reclamant, suspendat din funcţia de membru al comisiei, de
asemenea în mod temeinic s-a reţinut că era necesar să se facă aplicarea prevederilor art. 15 alin. 2
din HG nr. 1344/2007, adică să se demareze procedura pentru desemnarea unui alt membru
supleant, care, rămânând supleant, ar fi deţinut calitatea acestuia de membru al comisiei de
disciplină pentru perioada în care mandatul reclamantului era suspendat în temeiul art. 13 din HG
nr. 1344/2007.
Neprocedându-se potrivit dispoziţiilor normative în materie prin ordinul contestat prin
prezenta acţiune şi desemnându-se ca membrii titulari ai comisiei de disciplină persoane care nu
aveau calitatea de supleanţi prin Ordinul 373/20.12.2010, înainte ca mandatul comisiei de disciplină
desemnată anterior să fi expirat, în mod temeinic prima instanţă a constatat că Ordinului nr.
55/15.02.2013 al Prefectului Judeţului Mehedinţi este nelegal.
În raport de aceste considerente şi văzându-se şi 496 alin. 1 şi art. 498 alin. 1 N.C.p.c. se va
respinge recursul declarat de pârâtul Prefectul Judeţului Mehedinţi ca nefondat şi se va admite
recursul declarat de pârâta Instituţia Prefectului Judeţului Mehedinţi.
Se va casa în parte sentinţa atacată şi rejudecând cauza, instanţa de recurs va admite excepţia
lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Instituţia Prefectului judeţului Mehedinţi şi va respinge
acţiunea faţă de această pârâtă ca inadmisibilă.
Se va înlătura obligaţia pârâtei Instituţia Prefectului Judeţului Mehedinţi la plata cheltuielilor
de judecată către reclamant.
Se vor menţine restul dispoziţiilor sentinţei.
Potrivit art. 453 N.C.p.c. recurentul pârât Prefectul Judeţului Mehedinţi va fi obligat la
cheltuieli de judecată către intimatul reclamant reprezentând onorariu avocat în recurs.
(Decizia civilă nr.702/2015 - Secţia Contencios Administrativ și Fiscal, rezumat judecător,
rezumat judecător Alina Răescu)

325
 5. DREPT ADMINISTRATIV. Contestaţie proces verbal de constatare întocmit de
Direcţia Regională Antifraudă Fiscală. Inadmisibilitate prin prisma dispoziţiilor art. 2 alin. 1
lit. c din Legea nr. 554/2004

Procesul verbal întocmit de Direcţia Antifraudă prealabil sesizării organelor fiscale

competente cu efectuarea inspecţiilor fiscale şi cu emiterea deciziilor de impunere, ori a altor acte
administrativ fiscale în sensul art. 41 cod procedură fiscală, nu este un act administrativ individual
în sensul noţiunii definită prin art. 2 lit. c din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 41 Cod
procedură fiscală. Constatările asupra situaţiei de fapt nu conduc „de plano” la naşterea unor
obligaţii fiscale noi, executorii, în sarcina contribuabilului .

Prin sentinţa nr.387 din data de 17 februarie 2015, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul
nr. 10612/63/2014 s-a admis excepţia inadmisibilităţii.
A fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta SC HARPEK SRL în contradictoriu cu
pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECŢIA REGIONALĂ
ANTIFRAUDĂ FISCALĂ NR.4 TG. JIU.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs recurenta reclamantă SC HARPEK SRL,
criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea cererii de recurs, după expunerea situaţiei de fapt şi a dispoziţiilor legale
incidente în cauză, recurenta a susţinut, în esenţă, următoarele:
Sentinţa pronunţată este nelegală.
Actul contestat este un act constatator al unei situaţii de fapt dar în acelaşi timp prin acest act
organul care l-a întocmit a stabilit şi anumite obligaţii fiscale ca plată TVA şi impozit pe profit, aşa
cum reiese din cuprinsul său.
Chiar dacă nu constituie titlu de creanţă, actul respectiv produce efecte faţă de societate
deoarece este valorificat de către AJFP Dolj, prin aceea că stă la baza deciziei de impunere pe care
acest organ o emite şi care constituie titlu executoriu.
Având în vedere cele arătate a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea
cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în vederea soluţionării pe fond a cauzei.
La data de 4 mai 2015, intimata pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE
FISCALĂ a formulat întâmpinare, în cuprinsul căreia a răspuns în fapt şi în drept la criticile din
cererea de recurs, arătând în esenţă, că recursul este nefondat şi a solicitat respingerea acestuia şi
menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei atacate.
Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor invocate, Curtea reţine următoarele:
Criticile recurentei că, în mod greşit a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a fost
respinsă acţiunea ca inadmisibilă pe motiv că procesul verbal încheiat la 25.02.2014 şi înregistrat
sub nr. 1089982/25.02.2014 de către Direcţia Regională Antifraudă Fiscală nr. 4 Tg Jiu, nu este un
act administrativ fiscal, sunt nefondate.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin.1 lit. c din Lg. nr. 554/2004, privind contenciosul
administrativ, actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de
autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării
în concret a legii care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
Potrivit dispoziţiilor art.41 din Codul de procedură fiscală, actul administrativ fiscal este
actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau
stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale.
Art.205 alin.4 din OG nr. 92/2003, privind Codul de Procedură fiscală, prevede că pot fi
contestate în condiţiile aliniatului 3 şi deciziile de impunere prin care nu sunt stabilite impozite,
taxe, contribuţii sau alte sume ale bugetului general consolidat.
Prin urmare, potrivit acestor dispoziţii legale, rezultă că actul administrativ fiscal este actul
emis de organul fiscal competent prin care se stabilesc, se modifică sau se sting drepturi şi obligaţii
fiscale.
326
 Procesul verbal încheiat la 25.02.2014 şi înregistrat sub nr. 1089982/25.02.2014 cuprinde
constatarea unor împrejurări de fapt ce vizează domeniul financiar fiscal, fiind un act de constatare.
Prin acest act nu se stabilesc, nu se modifică şi nici nu se sting drepturi şi obligaţii fiscale,
aşa cum prevăd dispoziţiile art. 41 din codul de procedură fiscală şi art. 2 alin.1 lit. c din Legea nr.
554/2004, privind contenciosul administrativ, astfel încât, acest act nu reprezintă un act
administrativ fiscal în sensul legii, care să poată fi contestat potrivit dispoziţiilor art. 205 alin.4 din
codul de procedură fiscală.
În concluzie, Curtea reţinând că nu incidente motive de nelegalitate dintre cele prev. de art.
488 alin.1 Ncpc a respins recursul ca nefondat. (Decizia nr. 2597 din 09.07.2015, Secţia Contencios
Administrativ şi Fiscal, rezumat realizat de judecător Lavinia Barbu)

6. ACT ADMINISTRATIV FISCAL

OUG 66/2011. Abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate. Nerespectarea

criteriilor de eligibilitate în ce priveşte viabilitatea investiţiei şi realizarea indicatorilor
prognozaţi şi prin crearea unor condiţii artificiale în scopul accesării fondurilor
nerambursabile,

Obţinerea cu întârziere a autorizaţiei de mediu de către reclamantă, cu consecinţa

imposibilităţii prestării activităţii până la data de 11.04.2011 nu este de natură să justifice
nerespectarea obligaţiilor asumate prin contractul de finanţare. Reclamanta nu poate invoca
propria culpă pentru a justifica nerespectarea obligaţiilor contractuale între care se numără chiar
aceea de a se asigura că deţine toate documentele legale şi complete în concordanţă cu condiţiile
de accesare a finanţării nerambursabile.
Cât priveşte crearea condiţiilor artificiale pentru obţinerea finanţării, Curtea reţine că,
formulând cererea de finanţare în discuţie, reclamanta a cunoscut necesitatea conformării
dispoziţiilor naţionale şi comunitare incidente în cadrul Programului de Dezvoltare Rurală 2007-
2013, cu referire directă la dispoziţiile art. 4 alin. 3 din Regulamentul CE nr. 2988/1995 potrivit
cărora " actele despre care se stabileşte că au avut drept scop obţinerea unui avantaj care
contravine dreptului comunitar aplicabil în situaţia în cauză, prin crearea în mod artificial a
condiţiilor necesare pentru obţinerea avantajului, au drept consecinţă, după caz, fie neacordarea
avantajului respectiv, fie retragerea acestuia" şi la dispoziţiile art. 4 alin. 8 din Regulamentul ( UE)
nr. 65/2011 potrivit cărora " fără a aduce atingere dispoziţiilor speciale, nu se efectuează nicio
plată către beneficiari în cazul în care s-a stabilit că au creat în mod artificial condiţiile necesare
pentru a obţine aceste plăţi în scopul obţinerii unui avantaj care contravine obiectivelor schemei de
ajutor".

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova reclamanta SC N-A SRL în
contradictoriu cu pârâta AFIR - CENTRUL REGIONAL DE PLĂŢI PENTRU DEZVOLTARE
RURALĂ ŞI PESCUIT 4 S-V O, a solicitat ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună anularea in
tot a deciziei nr. 4693/11.02.2014 atacate, prin care s-a respins in mod greşit contestaţia sa si s-a
menţinut procesul verbal de constatare a neregulilor si de stabilire a creanţelor bugetare nr. 605 din
data de 09.01.2014, privind proiectul C312 M/2010 „Achiziţie utilaje pentru prestare servicii
agricole mecanizate"; precum şi anularea in tot a procesului verbal de constatare a neregulilor si de
stabilire a creanţelor bugetare din data de 09.01.2014.
A susţinut ca acest proces verbal este nelegal si netemeinic, si de asemenea decizia de
respingere a contestaţiei este nelegala , el fiind in mod total nelegal sancţionat, pentru ca :
- este întocmit in baza unor date interpretare eronat;
- se raportează la elemente care constituie stări de fapt din perioade calendaristice diferite;
- nu s-au avut in vedere in concret apărările sale, modalitatea de desfăşurare a activităţii sale,
evenimentele insurmontabile pe care le-a întâmpinat.
327
 În motivele contestaţiei, a arătat că, a depus o cerere de finanţare pentru achiziţionare de
utilaje agricole performante si strict necesare activităţii de prestare servicii, in folosul agricultorilor
din zona si creare de locuri de munca in spaţiul rural.
Cererea sa a fost înregistrata la data de 10.12.2009 la APDRP M., însoţita fiind de proiectul
pe care l-am conceput in scopul obţinerii finanţării nerambursabile pentru achiziţionarea unor utilaje
pentru prestare servicii agricole mecanizate , respectiv un tractor cu un ansamblu complet de utilaje
anexe, care puteau fi utilizate in întreg ciclul de producţie din agricultura .
În urma controlului efectuat în data de 03.09.2013 la locul de implementare a proiectului, în
comuna D, judeţul M şi la sediul Centrului Regional pentru Dezvoltare Rurala si Pescuit 4 SV O, s-
a încheiat un proces verbal, ulterior solicitându-i-se un punct de vedere la proiectul de proces verbal
de constatare si sancţionare a neregulilor constatate.
Deşi a trimis un memoriu/contestaţie la data de 28.11.2013 către instituţia emitenta, care a
conţinut justificări la cele reţinute in sarcina sa, un plan de redresare economico-financiara, balanţa
lunii septembrie 2013, la data de 20.01.2014 a primit procesul verbal de constatare a neregulilor si
de stabilire a creanţelor bugetare prin care s-a reţinut in sarcina sa ca ar fi încălcat prevederile
contractului de finanţare prin nerespectarea articolelor 1,3,8 din Anexa I la contractul de finanţare si
art. 4(3) din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/1955 al Consiliului privind protecţia intereselor
financiare ale Comunităţilor Europene, ca investiţia sa a devenit neeligibila si ca datorează suma de
371.656,67 lei, la care se adaugă majorări de întârziere.
A susţinut ca cele reţinute in sarcina sa ca si contravenţii, încălcări ale contractului cadru, ale
anexelor la contract, ale unor prevederi legale sunt neîntemeiate, si total eronate.
Astfel, in mod greşit s-a reţinut că nu a respectat criteriile de eligibilitate EG2; că nu a
realizat indicatorii precizaţi la Prognoza veniturilor si evoluţia capacităţii de producţie-varianta cu
proiect, prezentat in cererea de finanţare şi că a creat anumite societăţi suport ce au ca scop
obţinerea mai multor finanţări in vederea depăşirii plafonului maxim acceptat sau derularea mai
multor proiecte, in acelaşi timp, pe aceleaşi măsura de către o singura persona fizica/juridica sau un
grup de persoane
Referitor la aceste aspecte reclamanta a arătat că cererea de finanţare pe care a formulat-o a
vizat obţinerea unor fonduri pentru achiziţionarea mai multor utilaje agricole, respectiv un tractor cu
întreg ansamblul de utilaje anexe.
A arată reclamanta că cererea sa a fost întocmită în speranţa că va obţine finanţate în
cuantum de 200.000 euro, variantă în care a prognozat un număr de 8 angajaţi, potrivit indicaţiilor
pe care le primise înainte de depunerea proiectului în sensul că pentru fiecare angajat se alocă o
sumă de 25.00 euro.
La încheierea contractului de finanţare, obţinerea finanţării într-un anumit cuantum a
reprezentat o condiţie suspensivă pentru obţinerea venitului prognozat, condiţie neîndeplinită cu o
finanţare de numai 90.000 euro care a impus şi reducerea schemei de personal la 4 angajaţi.
În privinţa nerealizării indicatorilor precizaţi la Prognoza veniturilor si evoluţia capacităţii
de producţie-varianta cu proiect, prezentaţi in cererea de finanţare , a subliniat ca nu era cu putinţa
ca doar cu utilajele pentru care i s-a aprobat cererea de finanţare să poată efectua întreg ciclul de
producţie - ca si munci agricole specifice - si pe cale de consecinţa sa poată obţine veniturile
prognozate;
Pe de alta parte, in intervalul accesării creditului societatea a plătit dobânzi si
comisioane bancare pe care nu le-a putut anticipa si care nu erau cuprinse in proiectul de finanţare
depus aşa încât, unul din motivele anumitor pierderi financiare se datorează derulării în mod foarte
lent a operaţiunilor de acordare efectivă a banilor obţinuţi cu titlu de finanţare.
Un alt motiv, îl reprezintă faptul că începând cu data de 01.02.2011 a încheiat contracte
individuale de muncă cu cei 4 angajaţi, pe care i-a plătit şi pentru care a suportat contribuţiile
obligatorii timp de 4 luni înainte de a putea presta vreo activitate.
Astfel, deşi se reţine că a înregistrat pierderi în activitatea depusă în anul 2011, nu a putut să
presteze servicii specifice decât după obţinerea autorizaţiei de mediu, la jumătatea lunii aprilie,
328
pierzând perioada de fertilizare fără posibilitatea de a contracta şi presta servicii specifice,
rezumându-se la servicii de erbicidat în lunile aprilie-mai.
În privinţa pierderilor din anul 2012, reclamanta a arătat că a fost beneficiar de bună credinţă
în condiţiile în care, deşi anul agricol 2012 a fost declarat an calamitat, nu a solicitat aplicarea
condiţiilor art. 11 din Anexa 1 la contractul cadru în sensul de a solicita încetarea contractului fără a
fi cerută plata finanţării nerambursabile.
În ce priveşte crearea societăţilor suport cu scopul obţinerii mai multor finanţări în vederea
depăşirii plafonului maxim sau derularea mai multor proiecte, in acelaşi timp, pe aceleaşi măsura
de către o singura persona fizica/juridica sau un grup de persoane , a arătat ca aceasta afirmaţie este
o simpla alegaţie, nedovedita, determinată de faptul că a avut relaţii contractuale cu o firma al cărei
administrator este fratele administratorului.
A arătat ca societatea pe care acesta o deţine, SC C/A SRL este o firma creata in anul 2007,
potrivit documentelor care emana de la ORC.
Nereala este si susţinerea ca intre cele declarate pe calea contestaţiei formulată la 28.11.2013
si susţinerile din cererea de obţinere a finanţării sunt contradicţii, neexistând culpa sa pentru faptul
că după data formulării cererii au apărut şi alte utilaje în zonă, dobândite atât de persoane fizice cât
şi juridice, unele chiar prin accesarea fondurilor europene.
În aceste condiţii, în mod greşit se susţine ca ar fi încălcat prevederile art. 4 alin 3 din
REGULAMENTUL CE EURATOM nr. 2988/95 , in sensul ca ar fi creat in mod artificial condiţiile
necesare pentru obţinerea avantajului, culpa fiind, în fapt, a pârâtei care a analizat cererea sa timp
îndelungat
In consecinţa, susţine ca intre constatările iniţiale si cele reţinute in procesul verbal contestat
sunt vădite discrepante, solicitând anularea actelor administrative contestate şi suspendarea
executării acestora până la soluţionarea fondului cauzei.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 194 Cod procedură civilă, Legea 554/2004.
La data de 20.10.2014 pârâta A.F.I.R a formulat întâmpinare, prin care a solicitat
respingerea acţiunii formulată de reclamanta ca fiind neîntemeiată
Analizând întreg materialul probator administrat în cauză, Curtea a reţinut că, în urma cererii
de finanţare formulată de reclamantă, între aceasta şi Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi
Pescuit, actualmente Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, a fost încheiat la data de
10.06.2010 Contractul de finanţare nr. x având ca obiect acordarea finanţării nerambursabile pentru
proiectul „ Achiziţie utilaje pentru prestare servicii agricole mecanizate‖.
Potrivit cererii de finanţare formulată proiectul care se încadrează în Măsura 312 „Sprijin
pentru crearea şi dezvoltarea de micro-întreprinderi‖, presupunea achiziţia de utilaje agricole
performante strict necesare activităţii de prestare servicii în folosul agricultorilor din zonă cu sprijin
pentru agricultură prin realizarea lucrărilor agricole ce vizau pregătirea câmpurilor, înfiinţarea
culturilor, tratamentul culturilor, recoltarea, combaterea dăunătorilor în legătură cu agricultura,
întreţinerea terenurilor agricole în bune condiţii agricole şi de mediu.
Activitatea propriu-zisă a investiţiei consta în prestarea de activităţi agricole pe bază de
contract atât micilor producători agricoli cât şi asociaţiilor agricole din comuna D. şi împrejurimi cu
utilajele agricole achiziţionate, reclamanta estimând un venit anual pentru primii 5 ani de
829.440,00 lei.
Valoarea totală eligibilă a contractului a fost de 560.602 lei, iar valoarea maximă a finanţării
nerambursabile de 392.421 lei, reprezentând maxim 70% din valoarea eligibilă, cu o durată de
execuţie a proiectului de maxim 36 de luni. Suma nerambursabilă plătită de APDRP, în valoare de
371.656,67 lei, echivalentul a 91.070,00 euro, a fost plătită într-o singură tranşă, potrivit
certificatului de plată CR -4/3977/05.05.2011.
La data de 03.09.2013, în urma scrisorii de misiune nr. 12209/29.08.2013 emisă de APDRP
S.V. O, a fost efectuat un control la reclamantă în vederea verificării proiectelor finalizate în cadrul
măsurii 312 de către societăţi din aceeaşi localitate şi care a acelaşi obiect de activitate cu scopul de

329
a se verifica dacă au fost create condiţii artificiale în vederea obţinerii ajutorului financiar
nerambursabil dar şi al menţinerii eligibilităţii proiectului.
Pe baza analizei bilanţurilor contabile pentru anii 2011 – 2012 şi a balanţei de verificare
pentru luna iunie 2013 s-a constat că reclamanta nu a înregistrat indicatorii financiari previzionaţi
înregistrând pierderi din activitatea de exploatare, pierderi pe care nu le-a putut justifica şi înlătura
pe baza memoriului justificativ şi planului de redresare economico financiară depuse ulterior
controlului efectuat.
De asemenea, s-a constatat de către echipa de control faptul că reclamanta împreună cu SC
C– A SRL a creat condiţii artificiale în vederea obţinerii ajutorului financiar nerambursabil prin
faptul că a achiziţionat utilaje agricole cu scopul prestării de servicii către terţi ce sunt, de fapt,
folosite în propria exploataţie, reclamanta prestează servicii către SC C/ A SRL, societate care, de
asemenea a încheiat contract de finanţare pentru acelaşi gen de contract, reprezentaţii legali ai celor
două societăţi fiind fraţi.
Urmare a acestor constatări a fost întocmit procesul verbal de constatare a neregulilor şi
stabilire a creanţelor bugetare contestat în cauză în cuprinsul căruia s-a reţinut că reclamanta nu a
respectat criteriile de eligibilitate EG2- „beneficiarul trebuie să demonstreze viabilitatea investiţiei,
nu a realizat indicatorii precizaţi în Prognoza veniturilor şi evoluţia capacităţii de producţie –
varianta cu proiect, prezentată în cererea de finanţare, crearea unor societăţi suport care au ca scop
obţinerea mai multor finanţări, în vederea depăşirii plafonului maxim acceptat sau derularea mai
multor proiecte, în acelaşi timp, pe aceleaşi măsuri, de către o singură persoană fizică/juridică sau
grup de persoane.
Împotriva acestui proces verbal, reclamanta a formulat contestaţie reclamanta, criticând
constatările şi concluziile organelor de control care, în esenţă, nu au ţinut seama de explicaţiile sale
referitor la pierderile înregistrate în activitatea derulată şi au apreciat eronat că şi-ar fi creat condiţii
artificiale pentru accesarea creditului.
Prin decizia nr. X, Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit a respins contestaţia
reclamantei apreciind că susţinerile acesteia nu sunt fondate, iar prin contestaţie formulată nu a adus
nici un element concret suplimentar prin care să poată schimba concluziile procesului verbal de
constatare şi stabilire a creanţelor bugetare.
Contestând în faţa instanţei de contencios administrativ decizia anterior menţionată,
reclamanta reia argumentele prezentate în procedura administrativă, argumente referitoare la
imposibilitatea obţinerii venitului anual prognozat în condiţiile în care valoarea finanţării nu i-a
permis achiziţionarea unor utilaje complexe şi angajarea unui număr de 8 angajaţi cât avusese iniţial
în vedere, la justificarea pierderilor înregistrate având în vedere obţinerea autorizaţiei de mediu şi,
implicit posibilitatea de a desfăşura activitate, numai la jumătatea lunii aprilie 2011, deşi a încheiat
contracte individuale de muncă cu cei 4 angajaţi începând cu 01.02.2011, costurile creditului
acordat, calamitarea culturilor în anul 2012, precum şi argumente referitoare la eronata reţinere a
împrejurării că şi-ar fi creat în mod artificial condiţii pentru obţinerea unui avantaj în accesarea
finanţării nerambursabile.
Curtea a constatat că toate aceste susţineri ale reclamantei sunt nefondate, apărările şi
susţinerile sale fiind corect analizate şi apreciate ca atare cu ocazia soluţionării contestaţiei prin
decizia a cărei anulare se solicită în speţa de faţă.
Astfel, potrivit art. 1 alin. 3 din Contractul de finanţare încheiat între părţi, „ beneficiarul
acceptă finanţarea nerambursabilă şi se angajează să implementeze proiectul pe propria răspundere,
în conformitate cu prevederile cuprinse în prezentul Contract şi cu legislaţia naţională şi comunitară
în vigoare, iar pe perioada de monitorizare de 5 ani de la data ultimei plăţi, beneficiarul trebuie să-şi
respecte toate angajamentele asumate prin documentele depuse în vederea obţinerii ajutorului
financiar nerambursabil‖.
De asemenea, potrivit art. 1 alin. 1 din Anexa I la Contract – Prevederi Generale, „
beneficiarul se obligă să execute proiectul în conformitate cu descrierea acestuia cuprinsă în cererea
de finanţare astfel cum a fost aprobată împreună cu toate documentele anexate în urma verificărilor,
330
modificărilor şi completărilor efectuate pe parcursul tuturor procedurilor de implementare‖, iar
potrivit alin. 1 al art. 3 din aceeaşi anexă, „ beneficiarul se obligă să respecte pe toată durata
contractului criteriile de eligibilitate şi de selecţie înscrise în cererea de finanţare‖.
Potrivit art. 8 alin. 6 din Anexa I la Contract „ beneficiarul are responsabilitatea ca pe
întreaga perioadă de valabilitate a contractului să menţină în funcţiune investiţia realizată şi să
demonstreze utilitatea acestuia‖.
Tot astfel, potrivit art. 16 alin. 1 din Anexa nr. 1 la contractul de finanţare, "prin neregulă în
accepţiunea prezentului contract se înţelege orice abatere de la legalitate, regularitate şi
conformitate, precum şi orice nerespectare a prevederilor memorandumurilor de finanţare,
acordurilor de finanţare, precum şi a prevederilor contractului de finanţare, caz în care cheltuiala
este neeligibilă şi are ca efect obţinerea unor avantaje nejustificate şi, în acelaşi timp, prejudicierea
bugetului general al CE sau a bugetelor administrate de acestea ori în numele lor şi a bugetului
naţional.
Aşa cum se desprinde din clauzele contractuale anterior citate, prin formularea cereri de
finanţare şi semnarea contractului de finanţare, reclamanta şi-a asumat obligaţia respectării
condiţiilor contractuale, a criteriilor de eligibilitate şi selecţie menţionate în cererea de finanţare pe
toată durata derulării acestuia, precum şi riscul încetării contractului în cazul intervenţiei unei
nereguli cu privire la încheierea ori executarea acestuia, astfel cum este definită de dispoziţiile art.
16 din Anexa 1 care reluând, în esenţă, definiţia dată de dispoziţiile art. 2 alin. 1 lit. a din OUG
66/2011 noţiunii de neregulă, face referire expresă la obţinerea unor avantaje nejustificate ca efect
al abaterii de la legalitate, regularitate şi conformitate.
În speţă, aşa cum s-a reţinut anterior, prin cererea de finanţare formulată şi documentaţia
anexată acesteia reclamanta a prognozat un venit anual din exploatarea utilajelor agricole de
829.440 lei ca rezultat al efectuării unui număr de 384 ore lucrate lunar, la un preţ mediu pe oră de
270 lei însă aşa cum rezultă din bilanţurile contabile pentru anii 2011, 2012, balanţa de verificare
luna iunie 2013 dar şi din raportul de expertiză, aceasta nu a reuşit să realizeze veniturile
prognozate, înregistrând pierderi în activitatea de exploatare a utilajelor agricole.
Or, în condiţiile în care reclamanta nu a reuşit să aducă argumente pertinente care să justifice
această împrejurare, aprecierea pârâtei în sensul încălcării de către aceasta a obligaţiilor
contractuale anterior indicate prin nerespectarea criteriilor de eligibilitate referitoare la viabilitatea
investiţiei şi realizarea indicatorilor prognozaţi în cererea de finanţare este fondată.
În acest sens, Curtea a constatat că, aşa cum corect s-a reţinut în decizia de soluţionare a
contestaţiei, obţinerea cu întârziere a autorizaţiei de mediu de către reclamantă, cu consecinţa
imposibilităţii prestării activităţii până la data de 11.04.2011 nu este de natură să justifice
nerespectarea obligaţiilor asumate prin contractul de finanţare. Reclamanta nu poate invoca propria
culpă pentru a justifica nerespectarea obligaţiilor contractuale între care se numără chiar aceea de a
se asigura că deţine toate documentele legale şi complete în concordanţă cu condiţiile de accesare a
finanţării nerambursabile.
De altfel, aşa cum rezultă din documentele contabile ataşate la dosar şi raportul de expertiză
întocmit, situaţia nu se modifică substanţial nici după obţinerea autorizaţiei de mediu, reclamanta
neobţinând veniturile previzionate în cererea de finanţare. În egală măsură şi legat de acelaşi aspect,
Curtea nu a putut reţine apărările reclamantei privind imposibilitatea efectuării anumitor lucrări
agricole (fertilizare şi erbicidat) ca urmare a depăşirii perioadei în care acestea trebuiau efectuate în
anul 2011, având în vedere că, deşi pretinde că activitatea sa este axată în principal pe acest gen de
lucrări, în cererea de finanţare şi planul de redresare depus la solicitarea organelor de control
prognozează obţinerea veniturilor pe întreg parcursul anului calendaristic fără a face distincţie între
perioadele în care se pot sau nu efectua lucrări de erbicidare sau fertilizare.
De asemenea, nu a putut fi reţinută susţinerea reclamantei referitoare la eroarea în care s-ar
fi aflat cu privire la suma ce urmează a fi accesată (200.000 euro) şi numărul de angajaţi ce vor fi
utilizaţi în activitatea desfăşurată şi necesitatea reducerii veniturilor prognozate în raport cu suma
efectiv încasată şi numărul de 4 angajaţi având în vedere că în cuprinsul contractului de finanţare
331
încheiat de reclamantă prin reprezentant la data de 10.06.2010 este indicat neechivoc, în acord cu
cererea de finanţare, faptul că valoarea totală eligibilă este de 130.100 euro ( 560.602 lei), cu o
valoare maximă a finanţării nerambursabile de 91.070 euro ( 392.421 lei), iar numărul de angajaţi
indicat în cererea de finanţate a fost modificat de la 8 la 4 tocmai la solicitarea reclamantei care a
invocat în legătură cu aceasta o eroare materială.
Tot astfel Curtea nu a reţinut ca justificând lipsa de performanţă financiară a societăţii faptul
că aceasta a fost în situaţia de a achita costurile finanţării acordate, în cuantum de 25.570,22 lei,
potrivit raportului de expertiză (19.329,36 lei dobânzi bancare şi 6.240,86 comisioane bancare),
acestea reprezentând cheltuieli financiare ce trebuiau avute în vedere de reclamantă dar care nu
influenţează rata rezultatului din exploatare în raport de care se stabileşte viabilitatea economică a
investiţiei.
Cât priveşte crearea condiţiilor artificiale pentru obţinerea finanţării, Curtea a reținut că,
formulând cererea de finanţare în discuţie, reclamanta a cunoscut necesitatea conformării
dispoziţiilor naţionale şi comunitare incidente în cadrul Programului de Dezvoltare Rurală 2007-
2013, cu referire directă la dispoziţiile art. 4 alin. 3 din Regulamentul CE nr. 2988/1995 potrivit
cărora " actele despre care se stabileşte că au avut drept scop obţinerea unui avantaj care contravine
dreptului comunitar aplicabil în situaţia în cauză, prin crearea în mod artificial a condiţiilor necesare
pentru obţinerea avantajului, au drept consecinţă, după caz, fie neacordarea avantajului respectiv,
fie retragerea acestuia" şi la dispoziţiile art. 4 alin. 8 din Regulamentul ( UE) nr. 65/2011 potrivit
cărora " fără a aduce atingere dispoziţiilor speciale, nu se efectuează nicio plată către beneficiari în
cazul în care s-a stabilit că au creat în mod artificial condiţiile necesare pentru a obţine aceste plăţi
în scopul obţinerii unui avantaj care contravine obiectivelor schemei de ajutor".
Curtea a reţinut însă că, aşa cum s-a constată cu ocazia controlului din data de 03.09.2013,
până la această dată reclamanta încheiase numai două contracte de prestări servicii cu o societate al
cărei reprezentant legal este fratele reprezentantului legal al reclamantei, respectiv cu SC C A SRL
care cu numai o lună anterior a încheiat contractul de finanţare nr. x pentru proiectul „
Achiziţionare de utilaje agricole în localitatea D, judeţul M‖, având acelaşi obiect de activitate pe o
piaţă adiacentă celei vizate de reclamantă, în sensul dispoziţiilor art. 44 alin. 5 din Legea 346/2006.
Prin modul de derulare a proiectului de finanţare demarat la cererea reclamantei şi a
aspectelor relevate în legătura cu activitatea derulată de un alt beneficiar, respectiv societatea
administrată de BVD, fratele administratorului reclamantei şi raporturile stabilite între cele două
societăţi Curtea a constatat că reclamanta a nesocotit atât termenii contractului de finanţare cât şi
dispoziţiile legale naţionale şi comunitare aplicabile în cauză, participând la fracţionarea unui
proiect de investiţii prin crearea de condiţii artificiale cu intenţia de a beneficia de plăţi prin
depăşirea plafonului maxim alocat Măsurii 312, în cadrul Axei 3 din Programul Naţional de
Dezvoltare Rurală 2007-2013.
Chiar dacă ulterior acestui control reclamanta a încheiat contracte de prestări servicii şi cu
alte persoane fizice şi juridice şi chiar dacă se poate admite că existenţa altor persoane care au
accesat fonduri nerambursabile pe raza aceleiaşi comune pentru acelaşi gen de utilaje agricole nu
putea fi prevăzută, este greu de crezut că reprezentantul societăţii reclamante nu avea cunoştinţă de
activitatea prestată de societatea fratelui său atunci când menţiona în memoriul justificativ anexat
cererii de finanţare că „în zonă nu există astfel de utilaje şi nici posibilitatea închirierii acestora sau
a încheierii unor contracte cu deţinătorii autorizaţi şi deţinătorii de utilaje performante‖. Or, în baza
memoriului justificativ şi planului de afaceri pe care reclamanta le-a depus la dosarul cererii de
finanţare, proiectului său i s-a acordat un punctaj prin care a fost declarat eligibil şi selecta în
detrimentul altor solicitanţi.
În aceste condiţii, Curtea a constatat că aspectele reţinute în cele două acte administrative
contestate sunt corecte, conduita reclamantei, concretizată în încălcarea dispoziţiilor legale şi
contractuale aplicabile în cauză, prin nerespectarea criteriilor de eligibilitate în ce priveşte
viabilitatea investiţiei şi realizarea indicatorilor prognozaţi şi prin crearea unor condiţii artificiale în
scopul accesării fondurilor nerambursabile, generând o neregulă în sensul art. 2 alin. 1 lit. a din
332
OUG 66/2011, abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate în raport cu dispoziţiile naţionale
şi/sau europene precum şi cu prevederile contractului de finanţare reţinută şi sancţionată corect de
pârâte.
Ca atare, în temeiul art. 18 din Legea 554/2004, Curtea a respins ca neîntemeiată acţiunea
formulată de reclamantă. (Sentinţa nr.177/08.04.2015 – Secția Contencios-administrativ și fiscal,
rezumat judecător Gabriel Comănescu)

II. ACT ADMINISTRATIV FISCAL

1. Cauza C-431/12 - S.C. Rafinăria Steaua Română. Principiile echivalenţei şi

efectivităţii.

În contextul în care jurisprudenţa CJUE consacră principiile echivalenţei şi efectivităţii –

în ceea ce priveşte restituirea sumelor plătite cu titlu şi impozite, în mod nedatorat -, este
indubitabil că intimata reclamantă este îndreptăţită a obţine dobânzi la sumele reprezentând TVA.

Prin sentinţa nr. 378 din 27 mai 2015, pronunţată de Tribunalul Olt a fost admisă acţiunea
formulată de reclamanta, aşa cum a fost precizată şi a fost obligată pârâta ANAF BUCUREŞTI-
DIRECŢIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI, la plata sumei
de 844.680,02 lei reprezentând dobânzi.
A fost respinsă acţiunea faţă de pârâţii DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A
FINANŢELOR PUBLICE CRAIOVA, ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR
PUBLICE OLT, pe lipsă de calitate procesuală pasivă.
Motive de recurs:
Împotriva acestei sentinţe s-a exercitat calea de atac a recursului de către recurenta pârâtă
solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi respingerea cererii de chemare în judecată, ca
nefondată.
Dezvoltarea motivelor de recurs:
Recurenta pârâtă a învederat, în esenţă, că, sentinţa atacată este dată cu încălcarea şi
aplicarea greşită a normelor de drept material, instanţa de fond, limitându-se, la pronunţarea
sentinţei, la preluarea argumentelor reclamantei, neluând în considerare apărările formulate de
aceasta.
A mai arătat că, instanţa de fond, aplicând eronat dispoziţiile art. 117 lit. f, art. 124 alin.1 şi
art. 70 din OG nr. 92/2003, neluând în considerare procedura prevăzută de OMFP nr. 1899/2004,
fără a avea în vedere situaţia de fapt sau documentele aflate la dosarul cauzei, instanţa de fond a
ajuns la concluzia eronată în ceea ce priveşte existenţa şi data naşterii dreptului societăţii la
acordarea de dobânzi. Astfel, referitor la cererea reclamantei privind acordarea dobânzilor pentru
perioada 19.04.2010-16.05.2014, calculate pentru suma de 1.198.995 lei în mod eronat instanţa de
fond nu a avut în vedere următoarele considerente de fapt: astfel, cu adresa nr. 5589/03.03.2010,
reclamanta a depus decontul privind TVA cu opţiune de rambursare aferent lunii februarie 2010,
înregistrat la DGRFP Olt sub nr. 74660/03.03.2010 prin care a solicitat rambursarea soldului sumei
negative a TVA în cuantum de 15.435.303 lei. De asemenea că, întrucât contribuabilul prezenta risc
fiscal ridicat s-a dispus efectuarea unei inspecţii fiscale parţiale ce a fost concretizată prin RIF nr.
2782/09.05.2011 şi decizia de impunere nr. 55/12.05.2011, iar urmare a verificărilor efectuate s-a
dispus restituirea sumei de 12.728.753 lei reprezentând TVA, reţinându-se suma de 2.706.568 lei,
considerată a fi necuvenită. A mai arătat că, acţiunea reclamantei împotriva acestor acte a fost
admisă în parte prin sentinţa nr. 104/01.03.2013 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în ceea ce
priveşte suma respinsă la rambursare prin decizia de impunere, respectiv pentru suma de 1.198.995
lei, sumă asupra căreia s-a solicitat a se calcula dobânda în dosarul de faţă.
333
 A mai arătat că, prin adresa nr. 674/21.05.2014, înregistrată la DGAMC cu nr.
1157420/23.05.2014, reclamanta a solicitat restituirea sumei de 1.198.995 lei, în baza sentinţei nr.
104/01.03.2013 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, definitivă şi irevocabilă prin decizia nr.
483/04.02.2014.
De asemenea că, la data de 11.06.2014 DGAMC a emis decizia d rambursare a TVA nr.
3108/11.06.2014 pentru suma de 1.198.995 lei, reprezentând TVA de rambursat aferent lunii
februarie 2010. Totodată că, cu ocazia restituirii TVA stabilită prin decizia de rambursare nr.
3108/11.06.2014 organul fiscal a constatat că societatea figura la dobânzi şi penalităţi TVA cu
obligaţii de plată în sumă totală de 281.844 lei, pentru care s-a întocmit Decizia privind
compensarea obligaţiilor fiscale nr. 7435/16.06.2014 în sumă de 267823 lei şi Decizia privind
compensarea obligaţiilor fiscale nr. 7436/16.06.2014 în sumă de 14021 lei. După efectuarea
compensării obligaţiilor fiscale restante în sumă de 282.029 lei, organul fiscal a procedat la
întocmirea Notei de restituire nr. 7644/09.07.2014 pentru diferenţa în sumă de 916.966 lei.
A mai arătat că, restituirea s-a efectuat în termen, cu respectarea prevederilor OPANAF nr.
802.520/03.07.2009 privind selecţia naţională a deconturilor din data de 14.07.2014.
A învederat recurenta că, întrucât reclamanta nu a contestat decizia de rambursare a TVA nr.
3108/11.06.2014 şi nici decizia privind compensarea obligaţiilor fiscale, solicitarea de acordare a
dobânzii este nejustificată.
De asemenea că, în mod eronat, instanţa de fond a asimilat situaţia în care‖ actele
administrative care au exclus rambursarea‖ au fost anulate ulterior printr-o hotărâre judecătorească
cu situaţia în care organul fiscal a soluţionat cererea de rambursare a TVA cu depăşirea termenului
de 45 de zile prevăzut de legislaţia naţională, acreditând fără a existata un temei legal ideea că în
speţă dobânzile de întârziere sa datorează de la data de 18.04.2010, aceasta fiind considerată data
naşterii dreptului la restituire.
A mai arătat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 124 alin.1 din OG nr. 92/2003, pentru
sumele de restituit de la bugetul de stat, contribuabilul are dreptul la dobândă din ziua expirării
termenului prevăzut la art. 70 din OG nr. 92/2003, până la data stingerii prin oricare dintre
modalităţile prevăzute de lege, iar acordarea acestor dobânzi se face la cererea contribuabililor.
De asemenea că, din cuprinsul prevederilor art. 124 alin.1 cu art. 70 din OG nr. 92/2003 rezultă
faptul că, organul fiscal poate fi obligat la acordarea dobânzilor numai pentru perioada cuprinsă
între data la care a expirat termenul de restituire de 45 de zile prevăzut de art. 70 alin.1 şi data
restituirii efective ori a compensării eventualelor obligaţii fiscale înregistrate.
Or, rezultă că, intimata a solicitat restituirea sumei de 1.198.995 lei la data de 23.05.2014 iar
la data de 11.06.2014 DGMC a emis decizia de rambursare a TVA nr. 3108/11.06.2014 pentru
suma de 1.198.995 lei, reprezentând TVA de rambursat aferent lunii februarie 2010. A mai arătat
că, această sumă solicitată la restituire a fost soluţionată prin emiterea deciziei de rambursare în
termen legal de 45 de zile de la data depunerii cererii de restituire iar restituirea a fost efectuată,
după compensarea obligaţiilor fiscale în sumă de 916.966 lei la data de 14.07.2014, organul fiscal
neputând efectua restituirea înainte ca decontul să fie cuprins în selecţia naţională a deconturilor de
TVA, stabilită conform prevederilor OPANAF nr. 802.520/2009.
Cu privire la termenul de 45 de zile a arătat că, jurisprudenţa a stabilit că numai
nerespectarea acestuia atrage obligaţia organului fiscal de a plăti dobânzi contribuabilului. De
asemenea că, dobânda se calculează începând cu ziua imediat următoare expirării termenului
prevăzut la pct.1 din OMFP nr. 1899/2004 sau acelui prevăzut la cap. I pct. 4 alin.3, după caz, până
în ziua înregistrării, inclusiv, a operaţiunii de compensare si/sau a operaţiunii de restituire ori
rambursare a eventualelor diferenţe rămase după efectuarea compensării, în conturile bugetare
corespunzătoare, cu excepţia impozitului pe venit.
A mai arătat că, în privinţa jurisprudenţei CJUE la care se face referire în speţă, corect instituţia
recurentă a aplicat dispoziţiile legislaţiei interne în vigoare.
Temeiul de drept: art.. 488 alin1 pct.8 NCPC.
A solicitat judecarea cauzei şi în lipsă.
334
 Probe: a solicita iar instanţa a încuviinţat proba cu înscrisuri, cele depuse la instanţa de fond
dar şi noi înscrisuri.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar.
Legal citată, intimata AJFP Olt în numele şi pentru DGRFP Craiova a depus concluzii
scrise, solicitând admiterea căii de atac.
În fapt, a arătat, în esenţă, că, intimata a solicitat restituirea sumei la data de 23.05.2014 iar
la data de 11.06.2014 DGAMC a emis decizia de rambursare a TVA nr. 3108/11.06.2014, fiind
aşadar respectat termenul de 45 de zile de la data depunerii cererii de restituire.
Legal citată intimata reclamantă a depus întâmpinare solicitând respingerea căii de atac.
În fapt, a arătat, în esenţă, că, a solicitat rambursarea sumei de 15.435.303 lei care include şi
suma de 1.198.995 lei în baza prevederilor art. 117 lit. e din OG nr. 92/2003 prin cererea de
rambursare nr. 5589/03.03.2010 din care, în mod abuziv, a fost respinsă la rambursare inclusiv
suma de 1.198.995 lei, fapt confirmat prin sentinţa civilă nr. 104/01.03.2013 a Curţii de Apel
Craiova. A mai arătat că, din data de 19.04.2010( dată la care expirau acela 45 de zile în care
trebuia soluţionată cererea de rambursare înregistrată sub nr.5589/03.03.2010 şi până în data de
15.07.2014, adică mai bine de 4 ani şi 3 luni.
A invocat jurisprudenţa CJUE.
În drept, au fost invocate prevederile art. 205-206 NCPC..
Intimata pârâtă DGRFP Craiova a depus note de şedinţă, invocând excepţia lipsa calităţii
procesuale pasive..
Considerentele instanţei de recurs în raport de motivele de recurs invocate şi de disp. art.
488 alin.1 pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă:
Cu titlu de chestiune prealabilă, Curtea constată că, deşi, recurenta intimată nu a indicat,
expres ca şi motiv de nelegalitate prevederile art. 488 alin.1 pct. 6 NCPC, din considerentele cererii
de recurs referitoare la soluţionarea de către instanţa de fond a cererii de chemare în judecată doar
prin prisma argumentelor reclamantei pe care le-a preluat, neluând în considerare şi apărările
formulate de aceasta, rezultă că, aceasta a criticat sentinţa recurată şi din prisma prevederilor art.
488 alin.1 pct. 6 NCPC.
1. În privinţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 NCPC,
Curtea constată că, pentru a se reţine incidenţa acestui motiv, trebuie ca hotărârea atacată să nu
cuprindă motivele pe care se întemeiază, astfel că, inexistenţa acestora împiedică exercitarea
controlului judiciar, sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art.
425 alin. 1 lit. b NCPC, ca de altfel şi cercetarea fondului cauzei au în vedere stabilirea în
considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea
argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în
ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.
Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere
a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico - juridic clar explicitat şi întemeiat pe
considerente de drept.
În cauză, motivarea primei instanţe răspunde acestor exigenţe legale, instanţa de fond
arătând care sunt considerente de fapt şi de drept care au condus la adoptarea soluţiei de respingere
a cererii de chemare în judecată.
Faptul că, în motivarea sentinţei prima instanţă a reţinut şi aspectele invocate de intimata
reclamantă nu este de natură a concluziona că, aceasta şi-a fundamentat soluţia exclusiv pe
argumentele invocate de aceasta. Dimpotrivă, din considerentele sentinţei recurate rezultă că, prima
instanţă a expus propriul raţionament logico juridic care a condus la pronunţarea sentinţei. Mai
mult, instanţa având obligaţia de a răspunde la toate susţinerile părţilor este firesc ca, în cuprinsul
sentinţei să arate motivele pentru care a reţinut sau, dimpotrivă a înlăturat susţinerile părţilor.
Faţă de cele expuse, Curtea constată că, nu este incident motivul de casare prevăzut de art.
488 pct. 6 N. C.p.c.
335
 2. Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin.1 pct. 8 NCPC,
Curtea reţine că, instanţa de fond, contrar susţinerii recurentei reclamante a făcut o corectă
interpretare şi aplicarea prevederilor legale incidente în cauză, dând totodată eficienţă şi
jurisprudenţei CJUE.
În ceea ce priveşte critica recurentei pârâte potrivit căreia, cererea de rambursare a TVA în
sumă de 1.198.995 lei a fost depusă la data de 23.05.2014 iar la data de 11.06.2014 DGMC a emis
decizia de rambursare a TVA nr. 3108/11.06.2014 pentru suma de 1.198.995 lei, reprezentând TVA
de rambursat aferent lunii februarie 2010, cu respectarea termenului de 45 de zile prev. de art. 70
din OG nr. 92/2003, motiv pentru care nu datorează dobândă legală nu poate fi reţinută de instanţa
de control judiciar. Astfel, intimata reclamantă a înţeles să formuleze cererea de rambursare a sumei
totale de 15.435.303 lei (care include şi suma de 1.198.995 lei prin cererea de rambursare nr.
5589/03.03.2010) cerere care insă a fost respinsă la rambursare inclusiv suma de 1.198.995 lei.
Ulterior, urmare a verificărilor efectuate s-a dispus restituirea către reclamantă a sumei de
12.728.753 lei reprezentând TVA, reţinându-se suma de 2.706.568 lei, considerată a fi necuvenită.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, contestaţia reclamantei privind respingerea de la rambursare a
TVA în sumă de 2.706.568 lei a fost admisă în parte de către Curtea de Apel Craiova prin sentinţa
nr. 104/01.03.2013, dispunându-se anularea Deciziei nr. 4/06.01.2012 emisă de ANAF- Direcţia
Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, Decizia de Impunere nr. 55/12.05.2011 emisă de DGFP-
Olt şi Raportul de Inspecţia Fiscală nr. 2782/09.05.2011 întocmit de DGFP Olt, în ceea ce priveşte
suma de 1.198.995 lei ce reprezintă TVA aferent livrărilor intracomunitare de zahăr, sentinţă
rămasă irevocabilă prin respingerea recursului de către ICCJ prin decizia nr. 483/04.02.2014 ( f. 30-
38 dosar fond).
Aşadar, cererea de rambursare a TVA-ului şi pentru suma de 1.198.995 lei (parte integrantă
a sumei totale de 15.435.303 lei) pentru care intimata reclamantă a solicitat acordarea dobânzii
legale a fost formulată la data de 03.03.2010. Faptul că, intimata reclamantă, urmare a sentinţei nr.
104/01.03.2013 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. 318/54/2012, irevocabilă prin
respingerea recursului a reiterat cererea de rambursare a TVA-ului pentru suma de 1.198.995 lei nu
poate conduce la o altă concluzie, intimata reclamantă nefăcând altceva decât să solicite executarea
sentinţei.
În drept, Curtea reţine că, potrivit prevederilor art. 124 alin. 1 din OG nr. 92/2003"Pentru
sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua
următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) şi (21) sau la art. 70, după caz, până la
data stingerii prin oricare dintre modalităţile prevăzute de lege. Acordarea dobânzilor se face la
cererea contribuabililor", în timp ce art. 70 alin. 1 din acelaşi act normativ prevede că "Cererile
depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluţionează de către organul fiscal în
termen de 45 de zile de la înregistrare".
Aşadar, este incontestabil că intimatei reclamante trebuia să i se ramburseze suma de 1.198.995 lei
din moment ce actele administrativ-fiscale prin care i se refuzare rambursarea de la plată a acesteia
fuseseră desfiinţate de instanţa judecătorească iar în baza textelor de lege anterior menţionate
aceasta este îndreptăţită şi la achitarea dobânzii, după trecerea unui interval de 45 de zile de la
momentul formulării cererii de restituire.
Deşi, CJUE a stabilit – în cauza C-565/11, Irimie c. Statul Român – că "Dreptul Uniunii
trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim naţional, care limitează dobânzile acordate cu
ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din
ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe", Curtea constată că, intimata
reclamantă a solicitat acordarea dobânzii după expirarea unui termen de 45 de zile de la data
depunerii cererii de rambursare a TVA-ului la data de 03.03.2010.
Mai reţine instanţa de control judiciar că,în cauza (C-431/12 - S.C. Rafinăria Steaua Română),
CJUE a statuat că "Articolul 183 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006
privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretat în sensul că se opune ca o
persoană impozabilă care a solicitat rambursarea excedentului de taxă pe valoarea adăugată achitată
336
în amonte din taxa pe valoarea adăugată pe care o datorează să nu poată obţine din partea
administraţiei fiscale a unui stat membru dobânzi de întârziere aferente rambursării efectuate tardiv
de această administraţie pentru o perioadă în care erau în vigoare acte administrative care excludeau
rambursarea şi care au fost anulate ulterior printr o decizie judecătorească".
Prin aceeaşi hotărâre, CJUE a reţinut că "Curtea a statuat deja că modalităţile de rambursare
a excedentului de TVA nu pot aduce atingere principiului neutralităţii sistemului fiscal al TVA ului
făcând ca persoana impozabilă să suporte, în tot sau în parte, sarcina acestei taxe, ceea ce implică în
special ca rambursarea să fie efectuată într-un termen rezonabil (Hotărârea Enel Maritsa Iztok 3).
Pentru aceleaşi motive, atunci când rambursarea în favoarea persoanei impozabile a excedentului de
TVA intervine după trecerea unui termen rezonabil, principiul neutralităţii sistemului fiscal al TVA
ului impune ca pierderile financiare astfel generate, în detrimentul persoanei impozabile, prin
indisponibilizarea sumelor de bani în cauză să fie compensate prin plata unor dobânzi de întârziere.
În această privinţă, din jurisprudenţa Curţii reiese că un calcul al dobânzilor datorate de la buget
care nu ia în considerare ca punct de plecare ziua în care excedentul de TVA ar fi trebuit în mod
normal să fie restituit conform Directivei TVA este, în principiu, contrar articolului 183 din această
directivă (Hotărârea Enel Maritsa Iztok). Pe de altă parte, trebuie să se constate că, din punctul de
vedere al persoanei impozabile, motivul pentru care rambursarea excedentului de TVA a intervenit
cu întârziere este lipsit de importanţă. În acest context, nu există vreo diferenţă pertinentă între o
rambursare târzie intervenită din cauza unei soluţionări administrative cu depăşirea termenelor
prevăzute şi cea intervenită din cauza unor acte administrative care au exclus în mod nelegal
rambursarea şi care au fost anulate ulterior printr-o decizie judecătorească" - îşi păstrează
valabilitatea.
În consecinţă, în contextul în care jurisprudenţa CJUE consacră principiile echivalenţei şi
efectivităţii – în ceea ce priveşte restituirea sumelor plătite cu titlu şi impozite, în mod nedatorat -,
este indubitabil că intimata reclamantă este îndreptăţiţi a obţine dobânzi la sumele reprezentând
TVA.
Critica recurentei pârâte referitoare la neindreptăţirea intimatei reclamante la obţinerea de
dobânzi întrucât nu a contestat decizia de rambursare a TVA nr. 3108/11.06.2014 şi nici decizia
privind compensarea obligaţiilor fiscale este nefondată faţă de cele expuse anterior, aceasta fiind
indreptăţită la acordarea dobânzii.
În concluzie, criticile recurentei intimate sunt nefondate, astfel încât, în temeiul disp. art.
496 alin.1 NCPC va respinge cererea de recurs ca fiind nefondată.
În privinţa criticii intimatei pârâte DGRFP Craiova privind lipsa sa de calitate procesuală pasivă,
Curtea constată, pe de o parte că, în privinţa sa cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca
fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe de altă parte că,
aspectele invocate de aceasta reprezintă veritabile critici de nelegalitate care trebuia a fi invocate
prin intermediul unui căi de atac iar nu prin intermediul notelor de şedinţă. (Decizia nr. 3724 de la
24 Noiembrie 2015 - Secţia Contencios Administrativ și Fiscal, rezumat judecător Adela Iuliana
Albu)

2. Eliberare cauţiune în cazul nerespectării termenului prevăzut de dispoziţiile legale

de formulare a cererii pentru plata despăgubirilor.

În interpretarea şi aplicarea art. 7231 alineat 3 Cod de procedură civilă cauţiunea se

eliberează celui care a depus-o în măsura în care asupra acesteia cel îndreptăţit în cauză nu a
formulat cerere pentru plata despăgubirii cuvenite până la împlinirea termenului de 30 de zile de la
data la care, prin hotărâre irevocabilă, s-a soluţionat fondul cauzei.

Prin sentinţa nr. 2303 din data de 17 octombrie 2014, pronunţată de Tribunalul Gorj, Secţia
Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 433/95/2013*, a fost admisă excepţia de
337
nelegalitate a Deciziilor nr. 18/31.12.2012 şi 1/11.02.2013 emise de Direcţia Judeţeană pentru
Accize şi Operaţiuni Vamale Gorj.
A fost respinsă excepţia de inadmisibilitate invocată de pârâta SC D SRL.
A fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta Direcţia Regională pentru Accize şi
Operaţiuni Vamale Craiova, în nume propriu şi în numele şi pentru Autoritatea Naţională a Vămilor
precum şi în numele şi pentru Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Gorj (în
prezent Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor
Publice Craiova conform art. 1 din OUG nr. 74/2013), în contradictoriu cu pârâta SC D SRL.
Împotriva acestei sentinţe s-a exercitat calea de atac a recursului de către recurenta
reclamantă DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE CRAIOVA,
întemeiată pe dispoziţiile art.7231 alin.3 din Cod procedură civilă, solicitând admiterea recursului,
modificarea sentinţei nr. 2303/17.10.2014 a Tribunalului Gorj ca fiind nelegală şi netemeinică şi,
rejudecând cauza, admiterea cererii formulată de autoritatea vamală în temeiul art. 7231 alin. 3 din
vechiul Cod procedură civilă, urmând ca suma achitată cu titlu de cauţiune să fie virată în contul
datoriei pe care societatea o are faţă de bugetul general consolidat al statului.
Recurenta apreciază că hotărârea instanţei de fond este lipsită de temei legal, fiind dată cu
aplicarea greşita a legii în speţă fiind aplicabile dispoziţiile art. 304 precum şi art. 304 pct. 7 şi 9 din
Codul de procedură civilă privitoare la admiterea recursului și modificarea sentinţei recurate.
Aduce critici sentinţei nr. 3344/2013 din data de 19.04.2013, arătând că a fost dată cu
încălcarea art. 261 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă, întrucât nu cuprinde motivele de fapt şi de
drept care au format convingerea instanţei, motivele pentru care au fost admise apărările S.C. D
S.R.L., motivele pentru care au fost înlăturate apărările în fapt şi în drept formulate de autoritatea
vamală, apărări materializate în cererea cu care a fost învestit Tribunalul Gorj.
Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înşiruire de fapte şi
argumente, să răspundă în fapt şi în drept la toate pretenţiile formulate de către părţi, să conducă în
mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv.
De asemenea, consideră că judecătorul fondului nu şi-a exercitat rolul activ pentru a asigura,
prin toate mijloacele, stabilirea adevărului, ci s-a rezumat să îşi însuşească apărările societăţii.
În aceste condiţii, susţine că, instanţa nu prezintă motivele care i-au format convingerea în
cauză că se impune respingerea cererii autorităţii vamale.
De asemenea, pronunţând sentinţa nr. 2303/17.10.2014 din data de 19.04.2013, Tribunalul
Gorj a încălcat prevederile aplicabile speţei. Decizia nr. 15/08.02.2011 pentru regularizarea situaţiei
privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal şi procesul-verbal de control nr.
618/08.02.2011, au fost înmânate la data de 08.02.201 reprezentantului legal al societăţii care a
semnat de primire aplicând ştampila, termenul de plată pentru accize - 1.822 lei şi T.V.A. - 6.640
lei, majorări ce întârziere/dobânzi, precum şi penalităţi de întârziere aferente - 15.624 lei fiind până
la data ce 05.03.2011 (termen de plată stabilit în funcţie de data comunicării deciziei mai sus
indicate ş în strictă concordanţă cu prevederile art. 111 alin. 2 lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind
Cod-de procedură fiscală, republicată, cu completările şi modificările ulterioare) şi la care se face
referire la pct. 4 din decizie, decizie contestată în procedura prealabilă şi în faţa instanţei de
contencios administrativ
Dosarul iniţial având nr. 5742/95/2011 a avut un capăt de cerere referitor la suspendarea
executării Deciziei nr. 15/08.02.2011 pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare
stabilite de controlul vamal, decizie menţinută prin Decizia nr. 23/30.03.2011 a Direcţiei Generale a
Finanţelor Publice Gorj.
Prin încheierea din şedinţa publică din data de 09.05.2011 pronunţată de Tribunalul Gorj în
dosarul nr. 5742/95/2011, reclamantă fiind S.C. D S.R.L., instanţa de judecată a admis cererea
formulată de societate şi a dispus suspendarea executării Deciziei nr. 25/30.03.2011 prin care
Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj a respins contestaţia formulată împotriva Deciziei nr.
15/08.02.2011 pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul
vamal care face corp comun cu procesul-verbal de contre nr. 618/08.02.2011, acte întocmite de
338
Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Gorj, până la soluţionarea definitivă a
cauzei.
Urmare a recursului declarat de autoritatea vamală pe rolul Curţii de Apel Craiova sa' format
dosarul nr. 5742/95/2011/a1.
Prin decizia nr. 2467/19.09.2011 a fost admisă calea de atac, casată încheierea, cauza fiind
trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Prin sentinţa nr. 351/2012 din data de 03.02.2012, instanţa de judecată a admis cererea
formulată de societate şi a dispus : „suspendă executarea Deciziei nr. 25/30.03.201' emisă de
D.G.F.P. Gorj până la soluţionarea definitivă a cauzei."
Urmare a recursului declarat de autoritatea vamală pe rolul Curţii de Apel Craiova s-a
format dosarul nr. 5742/95/2011/a1*.
Prin decizia nr. 3758/14.05.2012 a fost admisă calea de atac, modificată sentinţa, îr sensul
respingerii cererii de suspendare.
A mai învederat instanţei de judecată faptul că dosarul iniţial având nr. 5742/95/2011 a avut
un capăt de cerere referitor la anularea Deciziei nr. 25/30.03.2011 prin care Direcţia Generala a
Finanţelor Publice Gorj a respins contestaţia formulată de S.C. D S.R.L. împotriva Deciziei nr.
15/08.02.2011 pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentara stabilite de controlul
vamal care face corp comun cu procesul-verbal de control rial 8/08.02.2011, acte întocmite de
Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamala Gorj.
Prin sentinţa nr. 1162/30.05.2011 pronunţată de Tribunalul Gorj în dosarul nr.
5742/95/2011, instanţa de judecată a admis în parte acţiunea, dispunând „anulează decizia nr.
25/30.03.2011 emisă de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj şi procesul-verbal de
control încheiat la data de 08.02.2011. Respinge cererea privind cheltuielile de judecată."
Urmare a recursurilor declarate de autoritatea vamală şi de autoritatea fiscală pe rolul Curţii de Apel
Craiova s-a format dosarul nr. 5742/95/2011*.
Prin decizia nr. 3634/17.11.2011 au fost admise recursurile, casată sentinţa, cauza fii-d
trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În rejudecare dosarul a fost înregistrat sub nr. 5742/95/2011*.
Prin sentinţa nr. 718/2012 din data de 21.02.2012, instanţa de judecată a admis în parte
contestaţia formulată de S.C. D SRL şi a anulat Decizia nr. 25/30.03.2011 a Direcţiei Generale a
Finanţelor Publice Gorj. a admis contestaţia şi a anulat Decizia 15/08.02.2011 pentru regularizarea
situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal care face corp comun cu
procesul-verbal de control nr. 618/08.02.2011, acte emise de Direcţia Judeţeană pentru Accize şi
Operaţiuni Vamale Gorj. Prin aceeaşi sentinţă, instanţa de judecată a respins capătul de cerere
privind anularea procesului-verbal de control nr. 618/08.02.2011.
Urmare a recursurilor declarate de autoritatea vamală şi de autoritatea fiscală pe rolul Curţii
de Apel Craiova s-a format dosarul nr. 5742/95/2011/a1*.
Prin decizia nr. 12295/06.12.2012, au fost admise căile de atac, modificată sentinţa, în
sensul că a fost admisă în parte acţiunea în contencios administrativ şi au fost anulate în parte
Decizia nr. 25/30.03.2011 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Gorj, Decizia nr. 15/08.02.2011
pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal şi
procesul-verbal de control nr. 618/08.02.2011, acte emise de Direcţia Judeţeană pentru Accize şi
Operaţiuni Vamale Gorj, cu privire la majorările de întârziere.
Având în vedere decizia nr. 12295/2012 din data de 06.12.2012, irevocabilă, a Curţii de
Apel Craiova, S.C. D S.R.L. datorează bugetului general consolidat al statului drepturile vamale în
sumă de 8.462 lei şi accesoriile determinate în funcţie de considerentele din decizie şi care au
condus la soluţia de anulare în parte a actelor de control şi a deciziei autorităţii fiscale.
În raport de decizia din recurs s-a procedat la :
- stornarea din evidenţa contabilă a majorărilor de întârziere (dobânzi în actuala titulatură) în
sumă de 14.355 lei şi a penalităţilor de întârziere în sumă de 1.269 lei determinate prin Decizia nr.

339
15/08.02.2011 pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul
vamal,
- recalcularea accesoriilor în conformitate cu cele statuate de Curtea de Apel Craiova, fiind
emisă Decizia nr. 01/11.02.2013 referitoare la obligaţiile de plată accesorii prin care au fost
determinate dobânzi aferente drepturilor vamale - accize şi T.V.A. - în sumă de 2.271 lei şi
penalităţi de întârziere aferente drepturilor vamale - accize şi T.V.A. - în sumă de 1.269 lei.
Având în vedere cele statuate, prin decizia nr. 12295/2012 din data de 06.12.2012,
irevocabilă, de Curtea de Apel Craiova în ceea ce priveşte dobânzile şi penalităţile de întârziere şi
care constituie titlu executoriu, consideră că, în mod corect legal, a fost emisă Decizia nr.
01/11.02.2013 referitoare la obligaţiile de plată accesorii, întrucât prin hotărârea judecătorească mai
sus indicată s-a stabilit că sunt datorate astfel de accesorii, precizându-se şi momentul de la care
încep să curgă, însă nu a fost stabilit cuantumul acestora, sarcina determinării acestui cuantum
revenind autorităţii vamale.
Solicită instanţei de recurs să observe faptul că autoritatea vamală a respectat decizia nr.
12295/2012 din data de 06.12.2012, irevocabilă, a Curţii de Apel Craiova, care, desfiinţând în parte
actul de control reprezentat de Decizia nr. 15/08.02.2011 pentru regularizarea situaţiei privind
obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal, a statuat că sunt datorate drepturile vamale, pe
de o parte şi accesorii aferente acestora, pe de altă parte, însă nu cum au fost determinate de
autoritatea vamală, sens în care a dispus anularea în parte a deciziei de regularizare, statuând cu
privire la punctul de pornire pentru calculul majorărilor de întârziere (dobânzi în actuala titulatură)
şi al penalităţilor de întârziere şi anume, „obligaţia vamală suplimentară este scadentă la data
recalculării şi comunicării Deciziei de regularizare.
Concluzia este confirmată şi prin jurisprudenţa CJUE - cauza C546/09 Aurubis Balgaria
c./Nachalnik na Mitnitsa Stolichna, din 31.03.2011, prin care s-a interpretat art. 232 alin. 1 lit. b din
regulamentul CEE nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului vamal
comunitar, astfel cum a fost modificat, în sensul că dobânzile pentru întârziere, aferente
cuantumului taxelor vamale de recuperat nu pot fi percepute, în temeiul acestei dispoziţii, decât
pentru perioada ulterioară expirării termenului de plată a cuantumului respectiv", precum şi
dispoziţiile art. 120 alin. 1 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu
completările şi modificările ulterioare care stipulează că : „Dobânzile se calculează pentru fiecare zi
de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii
sumei datorate inclusiv", respectiv, art. 1201 alin. 1 şi 2 din acelaşi act normativ care prevede că :
„Plata cu întârziere a obligaţiilor fiscale se sancţionează cu o penalitate de întârziere datorată pentru
neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale principale. Nivelul penalităţii se stabileşte astfel:...; c)
după împlinirea termenului prevăzut b) nivelul penalităţii de întârziere este de 15 % din obligaţiile
fiscale principale rămase nestinse
Dobânzile şi penalităţile de întârziere în sumă totală de 3.540 lei au fost determinate în
cuprinsul Deciziei nr. 01/11.02.2013 referitoare la obligaţiile de plată accesorii, după cum urmează :
- dobânzile în sumă de 138 lei pentru perioada 06.03.2011 (ziua imediat următoare expirării
termenului de plată)-26.04.2011 (data achitării sumei de 275 lei reprezentând T.V.-pentru T.V.A.,
- dobânzile în sumă de 1.629 lei pentru perioada 27.04.2011-25.01.2013 (data achită-sumei
de 6.365 lei reprezentând T.V.A.) pentru T.V.A.,
- dobânzile în sumă de 504 lei pentru perioada 06.03.2011 (ziua imediat următoare expirării
termenului de plată )-25.01.2013 (data achitării creanţei fiscale principale reprezentând accize în
cuantum de 1.822 lei) pentru accize,
- penalităţile de întârziere în sumă de 996 lei aferente T.V.A. achitate integral în data de
25.01.2013 prin aplicarea cotei de 15%,
- penalităţile de întârziere în sumă de 273 lei aferente accizelor achitate integral în data de
25.01.2013 prin aplicarea cotei de 15%,
A mai învederat instanţei de recurs că, până la data formulării cererii nr. 594/09.01.2013.
S.C. D S.R.L. a achitat doar o mică parte din datoria către bugetul general consolidata al statului şi
340
anume : suma de 275 lei reprezentând T.V.A. conform extrasului de cont din data de 28.04.2011,
restul sumei de 6.365 lei reprezentând T.V.A. şi suma de 1.822 lei reprezentând accize fiind achitate
la data de 25.01.2013.
La data formulării cererii cu nr. 594/09.01.2013, accesoriile nu erau individualizate într-un
act, acesta fiind motivul neprecizării în concret a cuantumului.
A solicitat instanţei de recurs să observe faptul că, atât la momentul formulării cererii de
despăgubiri, la data pronunţării sentinţei nr. 2303 din data de 19.04.2013 şi în prezent autoritatea
vamală este îndreptăţită a formula cererea prevăzută de art. 7231 alin. 3 vechiul Cod procedură
civilă, având în vedere că s-a pronunţat o soluţie irevocabilă pe fondul cauzei, astfel cum am arătat
mai sus.
Cererea de restituire a cauţiunii, ca şi cererea pentru plata despăgubirii din cauţiune
reprezintă cereri accesorii în raport de cererea de suspendarea a executării unui ac administrativ
fiscal (cerere în cadrul căreia se achită cauţiunea) şi în raport de cererea de anulare actului
administrativ fiscal.
Concluzionând, pentru motivele de fapt şi de drept invocate mai sus, vă rugăm să admiteţi
recursul, să modificaţi sentinţa nr. 2303/17.10.2014 a Tribunalului Gorj ca fiind nelegală şi
netemeinică şi, rejudecând cauza, să admiteţi cererea formulată de autoritatea vamală în temeiul art.
7231 alin. 3 din vechiul Cod procedură civilă, urmând ca suma achitată cu titlu de cauţiune să fie
virată în contul datoriei (datorie în sumă de 3.540 lei şi reprezentând accesorii pe care societatea o
are faţă de bugetul general consolidat al statului.
La data de 03.03.2015 S.C. D S.R.L. intimată în cauza ce formează obiectul dosarului
nr.433/95/2013, a formulat întâmpinare la cererea de recurs formulată de către recurenta Direcţia
Generala Regionala a Finanţelor Publice Craiova, prin care solicită respingerea ca fiind nefondat și
menţinerea ca fiind temeinică și legală sentinţa instanţei de fond.
Starea de fapt enunţata de către recurenta reclamanta este corecta pana la un moment dat și
anume, când se menţionează ca, după decizia nr. 12295/2012 pronunţata de Curtea de Apel Craiova
la data de 06.12.2012, a procedat la recalcularea accesoriilor debitului în suma de 8462 lei,
accesoriile iniţiale în suma de 14355 lei fiind anulate de Curtea de Apel Craiova.
In atare condiţii, suma pe care societatea o datora către recurenta era de 8462 lei, suma pe
care societatea a achitat-o în luna decembrie 2012, imediat după pronunţarea deciziei Curţii de Apel
Craiova.
Deciziile invocate de către recurenta nr. 18/2012 și nr. 1/2013, prin care s-au stabilit
obligaţii accesorii în suma de 3540 lei, au fost date cu încălcarea legii, aşa cum a reţinut și instant
de fond când a constatat nelegalitatea ei.
De altfel, a solicitat a se observa obiectul cererii de chemare în judecata și temeiul de drept
invocate, putându-se observa faptul ca, acţiunea introductive nu re nici o legătura cu decizia mai sus
menţionata, decizie depusa de către recurenta n faza procesuala a recursului.
Prin cererea de recurs se susţin aceleaşi informaţii mincinoase ca și în ciclul procesual
trecut, de natura a arata reaua credinţa a societăţii noastre, în sensul ca, societatea a achitat o mica
parte din debitul restant conform extrasului de cont din data de 28.04.2011 iar restul debitului la
data de 25.01.2013, societatea neputând achita debitul restant decât după soluţionarea litigiului în
mod definitiv și irevocabil (decembrie 2012).
A mai arătat că, nu este posibil să invoci în faza procesuala a recursului doua acte
administrative-fiscale ce nu au fost comunicate societăţii și care nu au fost invocate în fata instanţei
de fond.
Pe de alta parte, acţiunea recurentei capătă un caracter de inadmisibilitate în condiţiile în
care, deja a emis doua acte administrativ fiscale pentru obligaţii de plata accesorii, ce au o
procedura speciala de judecata și de executare (O.G. 92/2003 și legea nr.554/2004).
Având în vedere considerentele mai sus expuse, a solicitat respingerea recursului ca fiind
nefondat.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, Curtea reţine următoarele:
341
 În primul rând Curtea reţine că referitor la soluţia instanţei de fond privind admiterea
excepţiei de nelegalitate a Deciziilor nr. 18/31.12.2012 şi 1/11.02.2013 emise de Direcţia Judeţeană
pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Gorj, Curtea reţine că recurenta nu a indicat motive de recurs
cu privire la soluţionarea excepţiei astfel că instanţa nu va putea efectua controlul judiciar.
Cu privire la fondul cauzei, instanţa de recurs constată că în conformitate cu art. 723 1 alineat
3 Cod de procedură civilă cauţiunea se eliberează celui care a depus-o în măsura în care asupra
acesteia cel îndreptăţit în cauză nu a formulat cerere pentru plata despăgubirii cuvenite până la
împlinirea termenului de 30 de zile de la data la care, prin hotărâre irevocabilă, s-a soluţionat fondul
cauzei.
În cauză se reţine că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 7231 alineat 3 Cod de procedură
civilă nu a fost respectat decizia 12295/06.12.2012 a Curţii de Apel Craiova prin care a fost
soluţionat fondul cauzei a fost pronunţată la data de 06.12.2012, astfel că termenul de 30 de zile
menţionat mai sus s-a împlinit la data de 07.01.2013.
Cererea formulată în temeiul art. 7231 alineat 3 Cod de procedură civilă de recurentă, în
nume propriu şi în numele şi pentru Autoritatea Naţională a Vămilor precum şi în numele şi pentru
Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Gorj (în prezent Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova conform art. 1
din OUG nr. 74/2013) a fost depusă la poştă la data de 09.01.2013 conform plicului alat la fila 6 din
dosarul nr. 433/95/2013 astfel că termenul de 30 de zile prevăzut de textul legal menţionat nu a fost
respectat, soluţia instanţei de fond cu privire la acest aspect fiind legală şi temeinică.
Instanţa de recurs reţine că prima instanţă a pronunţat o sentinţă arătând motivele de fapt şi
de drept pe care se sprijină, fiind pronunţată în concordanţă cu dispoziţiile codului de procedură
civilă, instanţa de fond aplicând în mod corect legea.
În raport de considerentele mai sus expuse, Curtea a reţinut că motivele de recurs formulate
respectiv art. 304 pct. 7 şi 9 Cod procedură civilă nu sunt întemeiate astfel că a respins recursul
formulat ca neîntemeiat. (Decizia civilă nr.1380/02.04.2015 - Secţia Contencios Administrativ și
Fiscal, rezumat judecător Alina Răescu)

3. Proces verbal de control și constatare creanţe bugetare în sarcina beneficiarilor

fondurilor europene. Act emis de OIRPOSDRU. Nerespectarea principiului proporţionalităţii
sancţiunii raportat la predictibilitatea procedurilor şi regulilor încălcate de beneficiar. Lipsa
temeiului de drept. Nelegalitate.

Creanţa bugetară contestată prin actul de control, în cauză reprezintă rezultatul unei
aprecieri de fapt caracterizată printr-un grad sporit de imprevizibilitate şi aleatoriu prin
introducerea unui criteriu neprevăzut expres de legislaţia internă şi europeană, şi nici de
contractul de finanţare, trăsături nepermise în cadrul analizei caracterului eligibil a unei categorii
de cheltuieli efectuată de beneficiari, în cadrul proiectelor cu fonduri europene şi solicitate spre
decontare.

Recurenta-reclamantă Fundaţia X a învestit instanţa de contencios la data de 02 07 2014 cu

acţiune având ca obiect anularea deciziei nr. 31/2013 emisă de instituţia pârâtă OIRPOSDRU Sud
Vest Oltenia şi a procesului verbal de constatare creanţe bugetare nr. 9569/2013
Prin actele administrative contestate a fost stabilită o creanţă bugetară în sarcina reclamantei
în cuantum de 49889,26 lei .Reclamanta a invocat în esenţă nulitatea procedurilor de control,
indicarea unui temei de drept eronat, respectiv OUG nr. 66/2011 ce nu este incident proiectului
demarat anterior în 2010,dar şi netemeinicia modului de calcul a procentului de utilizare a
autoturismului achiziţionat în sistem leasing, procent de utilizare ce a condus la aprecierea ca
neeligibilă a cheltuielilor în suma de 6798,35 lei.

342
 Prin sentinţa recurată s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului
Ministerul Fondurilor Europene şi a Autorităţii de Management pentru POSDRU şi s-a respins
acţiunea ca neîntemeiată.
A reţinut Tribunalul în motivarea soluţiei, faptul că achiziţionarea în leasing a
autoturismului nu a fost necesară în totalitate pentru realizarea investiţiilor şi activităţilor în cadrul
proiectului şi nu a respectat principiile unui management financiar riguros .Reţine că se încalcă
dispozițiile art. 2 din HG nr. 759/2007 precum şi prevederile pct. 4.3.1 secţiunea 4 din Ghidul
solicitantului 2009.
În recurs, se arată că suma imputată în cuantum de 48 889,26 lei reprezintă contravaloarea
ratelor de leasing decontate prin cererile de rambursare nr. 4,5 şi 8 rezultând în urma stabilirii unui
grad de utilizarea a unui autoturism achiziţionat în sistem leasing în procent de 16,91 %. Criticile
recurentului vizează o interpretarea eronată de către instanţa de fond şi de către emitentului actului
administrativ a dispoziţiilor legale incidente şi anume Ordinul nr. 3/185/2008, 1117/2170/2010
privind lista cheltuielilor eligibile în cadrul operaţiunilor finanţate prin programul operaţional
sectorial,, Dezvoltarea resurselor umane,, în 2007 -2013 şi a condiţiilor din Regulamentul financiar
aplicabil bugetului general al Comunităţii Europene.
Criticile se circumscriu formal cazului de recurs prevăzut de art. 488 alin.1 pct.8 şi sunt
fondate.
Creanţa bugetară contestată în cauză reprezintă rezultatul unei aprecieri de fapt caracterizată
printr-un grad sporit de imprevizibilitate şi aleatoriu, trăsături nepermise în cadrul analizei
caracterului eligibil a unei categorii de cheltuieli efectuată de beneficiari, în cadrul proiectelor cu
fonduri europene şi solicitate spre decontare.
Cheltuielile solicitate spre decontare de către beneficiar au fost reprezentate de cele
ocazionate cu ratele de leasing aferente unui autoturism achiziţionat de reclamanta – beneficiară în
sistem leasing, în scopul desfăşurării activităţilor inerente proiectului şi implementării acestuia. Nu
se contestă de către instituţia pârâta scopul ori necesitatea achiziţiei în sine, ci se apreciază că
autoturismul ar trebui utilizat în cadrul proiectului doar într-un procent de 16,91 % şi nu zilnic, timp
de 30 zile din lună, în procent de 100%
Curtea constată că oportunitatea şi necesitatea achiziţionării autoturismului în sistem leasing
a fost analizată în procedura prealabilă depunerii şi aprobării proiectului, procedură în cadrul cărei
s-a indicat un nr. de 30 zile lunar pentru utilizarea autoturismului. Varianta leasingului este
inferioară ca preţ celei închirierii unui autoturism pentru o perioada mai mare de 5 -10 zile, dar
superioară daca s-ar avea în vedere un leasing pe o perioadă sub 30 de zile.
Curtea constată că actele administrative contestate nu indică în mod expres norma, regula
încălcată, sau criteriul concret neîndeplinit, ce s-ar constitui în, ,neregulă,, în sensul art. 11 alin.1
din Contractul de finanţare.
Enumerarea în bloc a criteriilor generale şi principiilor generale ce se desprind din legislaţia
internă şi europeană cu privire la eligibilitatea unor cheltuieli nu echivalează cu explicitarea în
concret a abaterii, a regulii încălcate şi expres prevăzute în legislaţie ori în Contract. Neregula nu
poate fi dedusă implicit dintr-o apreciere aleatorie a unei stări de fapt privind un anumit grad de
utilizare a unui bun. Neregula trebuie explicată în mod ferm şi concret prin indicarea temeiului de
drept încălcat, independent, este adevărat, de producerea unui prejudiciu material cuantificabil.
Ori, nici prin contractul de finanţare asumat de reclamantă şi nici în Regulamentele incidente
nu sunt prevăzute norme exprese, previzibile şi accesibile cu privire la noţiunea sau la un criteriu
vizând gradul de utilizare al bunurilor achiziţionate în cadrul proiectului, prin raportare la anumite
tipuri de activităţi. În plus astfel cum reţine şi raportul de expertiză efectuat în cauză decontarea
unor cheltuieli similare au fost aprobate anterior. Deşi în considerente instanţa de fond enumeră
condiţiile de eligibilitate prevăzute de Ghidul Solicitantului, de asemenea, nu se indică concret care
dintre aceste condiţii nu este îndeplinită în speţă.
Principiul general al managementului eficient şi riguros al fondurilor publice trebuie să-şi
găsească corespondent într-o stare de fapt concretă, riguros stabilită.
343
 Raţionamentul organelor de control ce se raportează la un număr de zile per luna
calendaristică necesar şi suficient pentru desfăşurarea activităţilor nu se circumscrie unei proceduri
reglementată previzibil şi accesibil.
De vreme ce s-a analizat şi stabilit anterior aprobării proiectului atât necesitatea, utilitatea şi
rezonabilitatea prin precizarea limitelor de cost a autoturismului, intervenţia ulterioară cu o analiză
asupra unui criteriu nou echivalează cu lipsa unui temei de drept. În concret, analiza, corectă din
punct de vedere matematic, având la bază foile de parcurs, nu se circumscrie însă unui raţionament
logico-juridic. Cuantumul în care o anumită cheltuială este eligibil, în final, depinde nu doar de
criteriile şi condiţiile prevăzute privind legalitatea, necesitatea, rezonabilitatea, ci în mod
imprevizibil depind şi de un criteriu nou, o noţiune nouă,, grad de utilizare, ,.În fapt un autoturism
poate fi folosit în cadrul proiectului doar în ce priveşte una dintre activităţile ce le implică şi doar în
anumite intervale de timp cu o anumită periodicitate ce nu poate fi prefect stabilită şi nici nu este
stabilită ca o cerinţă ori condiţie în cadrul Contractului. Aceste circumstanţe de fapt nu pot influenţa
caracteristicile esenţiale ale cheltuielii cu bunul respectiv privit ca un tot unitar. Per a contrario, nu
se poate imagina utilizarea unui bun 100%, adică zilnic 24 h ori în mod obligatoriu zilnic, câtă
vreme transportul persoanelor este programat pentru anumite zile ori anumite ore.
O interpretare contrară, precum cea a abordată de prima instanţă, ar echivala cu un grad
sporit de imprevizibilitate a rentabilităţii efectuării anumitor cheltuieli şi ar putea reprezenta o
piedica în calea accesării libere a unor astfel fonduri.
Ori un interes public major, alături de eficienţa utilizării fondurilor, este cel a promovării
iniţiativei privind accesarea şi implementarea proiectelor, interese ce trebuie analizate într-un just
echilibru .
În drept, art. 2 lit. f din ordinul comun nr. 1117/2170 /2010 pentru stabilirea regulilor de
eligibilitate şi a listei cu cheltuieli pentru închirieri şi leasing, necesare activităţii proiectului,
coroborat cu art. 172 a pct.1 lit.f din Regulamentul nr. 2342/2002 al Comisiei de stabilire a
normelor de aplicarea a Regulamentului nr. 1 1605/2002 al Consiliului dar şi cu secţiunea 4 pct.
4.3.1 stabilesc norme generale cu caracter de principiu referitoare la rezonabilitate şi mod de
justificare. Aceste caracteristici sunt îndeplinite în cauză, cheltuiala fiind dovedită cu documentele
de achiziţie, aprobată anterior sub aspectul necesităţii şi utilităţii în cadrul proiectului .Noţiunea,,
autonomă de grad de utilizare a unui bun în cadrul proiectului este independentă şi nu se regăseşte
în normele legale exemplificate ca temei de drept
În raport de situaţia de fapt anterior expusă, Curtea reţine în esenţă, că în acord cu
principiile asigurării utilizării legale, eficiente a fondurilor europene se impun reguli procedurale
stricte, iar marja de apreciere a organelor de control este substanţială atunci când demarează
verificări sub aceste aspecte. Concomitent însă, procedeul utilizat în speţă constând în realizarea în
mod intempestiv, ulterior implementării proiectului, a calculului unui grad de utilizare a bunului
achiziţionat în cadrul proiectului, noţiune nereglementată într-o manieră previzibilă, accesibilă şi în
contextul aprobării unor cheltuieli similare în alte cereri de rambursare anterioare, nu se circumscrie
marjei de apreciere sus descrisă, depăşind limitele acesteia şi nefiind justificat rezonabil de ocrotirea
interesului public privind managementul financiar riguros şi eficient . Cu alte cuvinte, Curtea
reţine lipsa unui temei de drept concret şi expres care să conducă la încadrarea faptelor în noţiunea
de,, neregulă,, ori, abatere,, cu consecinţa stabilirii unei creanţe bugetare, ceea ce afectează
validitatea însăşi a actelor administrative contestate.
Pentru aceste considerente, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin.1 pct.8 Ncpc coroborat
cu art. 496 alin.1 Ncpc, va admite recursul, va casa sentinţa şi în rejudecare va admite contestaţia.
Va dispune anularea deciziei nr. 31 /2013 şi a procesului verbal de constatare nereguli şi stabilire
creanţe bugetare, acte emise de instituţia intimată OIRPOSDRU Regiunea sud vest Oltenia.
(Decizei nr. 3390/28.10.2015 - Secţia Contecios Administrativ Fiscal, rezumat judecător Lavinia
Barbu).

344
 4. Neîndeplinirea obligaţiei locatorului privind depunerea declaraţiei de actualizare a
valorii construcţiei, ca efect al lucrărilor de modernizare executate de către locatar în baza
unei autorizaţii de construire. Obligaţii fiscale suplimentare aferente bazei de impunere
recalculate prin includerea modernizărilor stabilite de către organele fiscale în sarcina
locatorului. Legalitate .

În consens cu dispoziţiile fiscale aplicabile, cele ale art. 253 alin. 3 indice 1 din
Codul fiscal, în cazul clădirii la care au fost executate lucrări de reconstruire, consolidare,
modernizare, modificare sau extindere, de către locatar, din punct de vedere fiscal, acesta are
obligaţia să comunice locatorului valoarea lucrărilor executate pentru depunerea unei noi
declaraţii fiscale, în termen de 30 de zile de la data terminării şi recepţionării lucrărilor executate
în baza autorizaţiei de construire, în scopul recalculării bazei pentru impozitul pe construcţii .

Prin sentinţa nr. 2462 din data de 05 septembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Dolj, în
dosarul nr.11560/63/2013, a respins excepţia prescripţiei dreptului de a stabili obligaţii fiscale în
ce priveşte diferenţa de impozit pentru anul 2007, în sumă de 1382,32 lei şi majorările aferente.
A admis în parte contestaţia formulată de reclamanta U.J.C.C D., în contradictoriu cu
pârâţii MUN. C. PRIN PRIMAR şi PRIMARUL MUN. C. – D. I. T., având ca obiect anulare act
administrativ.
A anulat parţial Dispoziţia nr. 3443/04.06.2013 emisă de Primarul Mun. C. şi parţial
Decizia de impunere nr. 43516/18.03.2013, precum şi Raportul de Inspecţie Fiscală nr.
43513/18.03.2013 întocmite de Primarul Mun. C. – D. I. T., în ceea ce priveşte suma de 2868,13
lei reprezentând impozit suplimentar aferent modernizării spaţiului situat în C., str. U. nr. xx şi
suma de 3769,33 lei reprezentând accesorii aferente.
A obligat pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 2200 lei reprezentând cheltuieli de
judecată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii MUN. C. PRIN PRIMAR, PRIMARUL
MUN. C.-D. I. T. criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
În fapt, prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 11560/63/2013, reclamanta
U.J.C.C.D. a chemat în judecată pe recurenţii pârâţi, solicitând instanţei de judecată ca prin
hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea dispoziţiei nr. 3443/04.06.2013, a deciziei de
impunere nr. 43516/18.03.2013 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. 43513/18.03.2013. Prin
sentinţa nr. 2462 pronunţată la data de 05.09.2014 de către Tribunalul Dolj în dosarul nr.
11560/63/2013 a fost admisă în parte contestaţia formulată şi s-a dispus anularea parţială a
dispoziţiei nr. 3443/2013 şi parţial decizia de impunere nr. 43516/2013, precum şi raportul de
Inspecţie Fiscală nr. 43513/2013, în ceea ce priveşte suma de 2868,13 lei reprezentând impozit
suplimentar aferent modernizării spaţiului situat în C., str. U., nr. xx şi suma de 3769,33 lei
reprezentând accesorii aferente. Critică soluţia instanţei de fond pentru următoarele motive: în urma
raportului de inspecţie fiscala nr. 43513/18.03.2013 au fost stabilite debite suplimentare în suma de
5.068,32 lei la care s-au calculat accesorii în cuantum de 6.648,81 lei .
Debitele menţionate sunt aferente modernizărilor reţinute prin inspecţia fiscala în cuantum
de 102.394 lei, efectuate de chiriaşul B. G. SA la spaţiul situat în strada U. nr. xx, închiriat
de la U. J. C. C. D.
Masa impozabila în cuantum de 102.394 lei a fost stabilita potrivit art. 253 alin 3.
din Legea 571/2003 rep. cu modificările și completările ulterioare care specifica : "în cazul
clădirii la care au fost executate lucrări de reconstituire, consolidare, modernizare,
modificare sau extindere de către locatar, din punct de vedere fiscal, acesta are obligaţia sa
comunice locatorului valoarea lucrărilor executate pentru depunerea unei noi declaraţii
fiscale, în termen de 30 de zile de la data terminării lucrărilor respective.

345
 Instanţa de judecată a dispus efectuarea unei expertize tehnice în vederea stabilirii
lucrărilor efectuate de către locatar, deşi pentru astfel de lucrări a fost emisă autorizaţie de
construire, iar lucrările efectuate au fost recepţionate în conformitate cu prevederile H.G.
nr. 274/1994.
Practic prin soluţia adoptată instanţa de judecată a înţeles să intre pe fondul unui alt
act administrativ, respectiv autorizaţia de construire şi să analizeze legalitatea acesteia prin
prisma lucrărilor efectuate, deşi nu a fost investită cu o astfel de cerere .
Deşi se reţine faptul că nu toate lucrările efectuate au reprezentat lucrări de modernizare,
prin considerentele hotărârii instanţa se referă la lucrările de modernizare, incluzând prin
termenul folosit toate lucrările efectuate.
Consiliile locale adoptă hotărâri, în cursul fiecărui an, privind stabilirea cotei pe
baza căreia se calculează impozitul pe clădiri datorat de persoanele juridice, în condiţiile
legii. în cazul municipiului Bucureşti, această atribuţie se îndeplineşte de către Consiliul
General al Municipiului Bucureşti.
Prin lucrări de reconstruire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere,
astfel cum sunt menţionate la art. 253 alin. (31) din Codul fiscal, se înţelege acele lucrări
care au ca rezultat creşterea valorii clădirii respective cu cel puţin 25%.
În cazul în care valoarea lucrărilor de reconstruire, consolidare, modernizare,
modificare sau extindere nu depăşeşte 25% din valoarea clădirii, locatarul nu are obligaţia
să o comunice locatorului.
În cazul în care în cursul unui an fiscal se efectuează mai multe lucrări de
reconstruire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere, a căror valoare
individuală este sub 25%, dar cumulat depăşeşte acest procent, locatarul are obligaţia de a
comunica locatorului valoarea totală, în termen de 30 zile de la data la care se atinge acest
nivel .
Recurentul indică şi criteriile de stabilire a impozitului în cotă majorată, pentru
persoanele juridice ce nu au efectuat reevaluarea în ultimii 3 ani, respectiv 5 ani anteriori
anului fiscal de referinţă .
În drept, recurentul a solicitat aplicarea art. 488 alin. 1 pct. 4 şi pct. 6 NCPC .
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata contestatoare U. J. C. C. D. a solicitat
respingerea recursului declarat, ca nefondat .
În apărare, intimata arată că motivele de recurs sunt nefondate, instanţa de fond
administrând probatorii cu privire la întinderea valorii modernizărilor şi calculul
accesoriilor fiscale, fără a analiza efectele autorizaţiei de construire, necontestate în cauză .
Arată că, întrucât din adresa locatarului nu rezultă clar care au fost lucrările de
modernizare efectuate şi care intră sub incidenţa art. 253 Cod Fiscal şi în raport de
contestarea sumei ce constituie baza de impunere, se impunea lămurirea aspectelor de fapt,
cu atât mai mult cu cât locatarul a comunicat că nu deţine alte înscrisuri cu privire la
cuantumul modernizărilor efectuate .
Apreciază că soluţia pronunţată asupra cererii accesorii privind cheltuielile de
judecată respectă dispozițiile art. 453 NCPC .
În ceea ce priveşte celelalte susţineri în recurs, intimata arată că acestea sunt
expuneri ale art. 253 din Legea 571/2003 şi ale normelor metodologice, neputând constitui
motive de recurs, iar pe de lată parte a fost demonstrată respectarea acestora în cauză.
Apreciază ca o dovadă în plus faptul că recurenţii nu au formulat întâmpinare în faţa
instanţei de fond, nu au formulat obiecţiuni faţă de concluziile raportului de expertiză
judiciară şi nu au indicat motivele de nelegalitate invocate în recurs.
346
 Recurenţii nu au formulat răspuns la întâmpinare.
Analizând motivele de recurs cu aplicarea art. 488 alin. 1 pct. 4 şi pct. 6 NCPC,
Curtea constată recursul a fi fondat, în limita următoarelor considerente:
Curtea constată că această critică, pe lângă faptul că nu priveşte o limitare a
controlului judecătoresc, în condiţiile în care autorizaţia de construire constituie un act
administrativ şi este supusă controlului judiciar, susţine în esenţă, depăşirea obiectului
acţiunii în contencios administrativ ; din acest punct de vedere, Curtea constată că
dispoziţiile art. 267 din Codul Fiscal reglementează obligaţia de plată a taxei pentru
eliberarea autorizaţiei de construire, taxă ce se calculează la valoarea lucrărilor de
construire declarate, taxă ce se plăteşte anticipat, dar ulterior finalizării lucrărilor de
construire se depune o declaraţie finală ce prezintă valoarea reală a lucrărilor autorizate şi
executate în întregime.
Curtea reţine totodată şi faptul că, potrivit constatărilor RIF, în speţă organul fiscal a
reţinut baza de impunere în vederea stabilirii întinderii impozitului pe clădiri, prin preluarea
valorii finale a lucrărilor de construire, declarată de către locatar.
Astfel, în condiţiile în care cele două sarcini fiscale prezintă natură, condiţii şi efecte
fiscale diferite (cu aplicarea art. 253 din Codul fiscal, ce urmează a fi expusă în analizarea
motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 NCPC), nu poate fi reţinută încălcarea
art. 488 alin. 1 pct. 4 NCPC, în speţă.
În ceea ce priveşte art. 488 alin. 1 pct. 6 NCPC, Curtea urmează să constate că,
potrivit RIF, impozitul pe clădiri stabilit suplimentar începând cu anul 2007 se raportează la
efectele contractului de închiriere încheiat între intimată în calitate de locator şi B. G. SA în
calitate de locatar, act juridic în baza căruia terţul locatar a realizat lucrări de amenajare şi
modernizare a imobilului, în valoare de 102.394,00 lei, lucrări recepţionate la data de
15.03.2007 (procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. 519 din 15.03.2007 aflat
la fila 24 din dosarul de fond), constatându-se că lucrările au fost executate conform
proiectului avizat (pct. 6 din procesul verbal mai sus menţionat).
Totodată, Curtea constată şi faptul că, potrivit autorizaţiei de construire nr. 666 din
17.05.2007 (fila 32 dosar fond), categoriile de lucrări autorizate au constat în schimbare de
destinaţie din spaţiu comercial în sediu de bancă, realizare de modificări nestructurale –
recompartimentare birouri, activităţi bancare, amplasare firmă luminoasă, cu condiţia
respectării condiţiilor impuse prin expertiza tehnică nr. 30/2007 .
Dispoziţiile fiscale aplicabile sunt cele ale art. 253 alin. 3 indice 1 din Codul fiscal,
potrivit cărora în cazul clădirii la care au fost executate lucrări de reconstruire, consolidare,
modernizare, modificare sau extindere, de către locatar, din punct de vedere fiscal, acesta are
obligaţia să comunice locatorului valoarea lucrărilor executate pentru depunerea unei noi declaraţii
fiscale, în termen de 30 de zile de la data terminării lucrărilor respective.
La momentul recepţionării lucrărilor şi pe parcursul termenului de 30 de zile, reglementat
de art. 253 din Codul fiscal, în vederea îndeplinirii obligaţiei de declarare, erau în vigoare disp. pct.
54 din Normele Metodologice aprobate prin HG 44/2004, în forma completată prin art. I lit. H, pct.
26 din HG 1861/2006 (text în formă aplicabilă începând cu data de 01.01.2007), în cazul clădirilor
care fac obiectul contractelor de concesionare sau de închiriere, valoarea lucrărilor executate de
către locatar, de reconstruire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere, prevăzută de art.
253 alin. (3) din Codul fiscal, este valoarea reală declarată a lucrărilor pentru regularizarea taxei
pentru eliberarea autorizaţiei de construire. Din punct de vedere fiscal, locatorul depune o nouă
declaraţie fiscală în termen de 30 de zile de la data întocmirii procesului-verbal de recepţie, după
cum acesta este persoană fizică sau juridică, după caz.

347
 Ori, în speţă, valoarea reală declarată a lucrărilor, pentru regularizarea taxei pentru
eliberarea autorizaţiei de construire este cea reţinută de către organul fiscal, în cuantum de
102.394,00 lei .
Curtea constată şi faptul că, din examinarea obiectului autorizaţiei de construire nr.
666/2007 rezultă că lucrările autorizate intră în categoria lucrărilor de modificare a construcţiei,
vizate de dispozițiile art. 253 din Codul Fiscal .
Totodată, Curtea reţine că intimate contestatoare a invocat necesitatea stabilirii bazei de
impunere prin raportare la criteriile de reţinere a sporului de valoare adus imobilului prin raportare
la categoriile de lucrări realizate de către locatar, iar prima instanţă, deşi a analizat prin
considerente, aplicabilitatea art. 23 din Codul de procedură fiscală a prezentat considerente străine
asupra aplicării pct. 54 din HG 44/2004, astfel cum a fost modificat prin HG 670/2012 .
Din acest punct de vedere, Curtea constată că, potrivit pct. 54 din norme, astfel cum a fost
modificat prin art. I, lit. F, pct. 4 din HG 670/2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 481 din
13.06.2012 şi intrată în vigoare la această dată, conform art. IV, prin lucrări de reconstruire,
consolidare, modernizare, modificare sau extindere, astfel cum sunt menţionate la art. 253 alin.
(31) din Codul fiscal, se înţelege acele lucrări care au ca rezultat creşterea valorii clădirii respective
cu cel puţin 25%. În cazul în care valoarea lucrărilor de reconstruire, consolidare, modernizare,
modificare sau extindere nu depăşeşte 25% din valoarea clădirii, locatarul nu are obligaţia să o
comunice locatorului. În cazul în care în cursul unui an fiscal se efectuează mai multe lucrări de
reconstruire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere, a căror valoare individuală este
sub 25%, dar cumulat depăşeşte 25%, locatarul are obligaţia de a comunica locatorului valoarea
totală, în termen de 30 de zile de la data la care se atinge acest nivel.
Ori acest text nu era în vigoare la data naşterii obligaţiei fiscale .
Având în vedere aceste considerente şi văzând dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 coroborat
cu art. 498 alin. 1 NCPC, Curtea a admis recursul declarat, a casat în tot sentinţa atacată, iar în
rejudecare a dispus respingerea contestaţiei formulate, ca neîntemeiată .
(Decizia 389/28.01.2015 - Secţia Contencios Administrativ și Fiscal, rezumat judecător
Lavinia Barbu).

III. ACHIZIŢII PUBLICE

1. Rezilierea întemeiată pe pactul comisoriu este o reziliere convenţională. Limitele

verificării de către instanţa de judecată.

Atunci când într-un contract s-a prevăzut clauza potrivit căreia contractul se desfiinţează de
drept, fără orice altă formalitate prealabilă, în cazul în care o parte nu-şi execută obligaţiile, rolul
instanţei de judecată este redus.
Nu poate fi însă, exclus în totalitate rolul instanţei de judecată, pentru că, deşi părţile au
încheiat un pact comisoriu expres, forţa juridică a acestuia depinde de modul său de redactare şi,
în plus, între părţi pot exista neînţelegeri în legătură cu îndeplinirea condiţiilor necesare pentru
desfiinţarea contractului, iar în situaţia existenţei unor asemenea neînţelegeri, ţinând seama de
accesul liber la justiţie, partea interesată poate introduce acţiune în justiţie pentru rezolvarea
litigiului.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj sub nr.
10797/63/2014, reclamanta x în contradictoriu cu pârâta y în temeiul art. 194 şi urm. Cod procedură
civilă şi art. 286 din OUG nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a
contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, a solicitat
să se constate nulitatea absolută a Notificării nr. 62/2/273/27.03.2014 privind rezilierea Acordului-
348
cadru nr. 590/5.11.2013, emisă de pârâta y în mod abuziv şi cu nesocotirea normelor legale
incidente în cauză, cu consecinţa nulităţii absolute a măsurii rezilierii unilaterale a Acordului cadru
mai sus precizat. În subsidiar, a solicitat anularea aceleiaşi notificări şi implicit a rezilierii
unilaterale a acordului cadru de mai sus. A solicitat obligarea pârâtei la repararea prejudiciului,
estimat provizoriu la suma de 210.000 lei, creat în patrimoniul reclamantei ca urmare a rezilierii
unilaterale a Acordului-cadru nr. 590/5.11.2013, dispusă în mod abuziv şi nelegal prin Notificarea
nr. 62/2/273 din 27.03.2014, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de purtarea
prezentului litigiu.
Prin sentinţa nr. 175 din data de 28 ianuarie 2015 pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia
Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 10797/63/2014, s-a respins acţiunea formulată de
către reclamanta x în contradictoriu cu y.
Împotriva sentinţei nr. 175 din data de 28 ianuarie 2015 pronunţată de Tribunalul Dolj,
Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 10797/63/2014 a formulat apel reclamanta.
Intimata pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
În apel a fost încuviinţată proba cu înscrisuri pentru ambele părţi, fiind respinsă proba
testimonială şi proba cu expertiză contabilă solicitate de apelanta reclamantă pentru motivele
consemnate în încheierea de şedinţă de la 08 iunie 2015.
Verificând, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către
prima instanţă, în raport de probele dosarului, Curtea constată că apelul este nefondat pentru
considerentele ce succed:
Prin notificarea nr. 62/2/273/27.03.2014, intimata pârâtă a comunicat apelantei reclamante
rezilierea Acordului-cadru nr. 590/05.11.2013, începând cu data de 27.03.2014, iar considerentele
care au condus la rezilierea Acordului-cadru au fost menţionate în cuprinsul notificării; în esenţă,
reclamanta nu a prelungit valabilitatea Autorizaţiei de Furnizor Feroviar, nu a soluţionat şi nici nu a
prezentat, în scris, punctul de vedere cu privire la obiecţiunile semnalate prin mai multe adrese,
referitoare la oferta depusă în urma licitaţiei electronice, nu au fost finalizate, până la data de
11.02.2014 - când a încetat, de drept, contractul subsecvent nr. 591/5.11.2013 mai multe lucrări
comandate, nu a organizat cele patru puncte de lucru stabilite.
Decizia de reziliere a fost întemeiată pe cerinţele specifice din Acordul-cadru nr.
590/5.11.2013 la capitolul 2 - pct. 2.2, pct. 2.4, pct. 2.6, pct. 2.7, pct. 2.10 şi pct. 2.11 ce nu au fost
respectate, la capitolul 8 - pct. 8.1 şi pct. 8.2,, precum şi pe dispoziţiile OMT nr. 290/2000 ce
prevedeau obligaţiile ce revin executantului, nerespectate, de asemenea.
Reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute a Notificării nr. 62/2/273/27.03.2014
privind rezilierea Acordului-cadru nr. 590/5.11.2013, emisă de pârâtă, cu consecinţa nulităţii
absolute a măsurii rezilierii unilaterale a Acordului cadru. În subsidiar, a solicitat anularea aceleiaşi
notificări şi implicit a rezilierii unilaterale a acordului cadru de mai sus.
Potrivit dispoziţiilor art. 8.1 din Acordul-cadru nr. 590/05.11.2013, încheiat între părţi,,
,nerespectarea obligaţiilor asumate prin prezentul acord-cadru de către una dintre părţi, în mod
culpabil, dă dreptul părţii lezate de a considera contractul reziliat de drept/de a cere rezilierea
contractului şi de a pretinde plata de daune-interese".
Conform art. 8.2 din Acordul-cadru, ,rezilierea intervine de plin drept, fără intervenţia
instanţei de judecată".
Este în afara oricărei îndoieli că întinderea şi conţinutul drepturilor şi obligaţiilor inserate de
părţi în cuprinsul acordului cadru au fost cunoscute, determinate, încă de la momentul încheierii
actului.
Faptul că s-a menţionat în contract şi posibilitatea părţii lezate de a cere rezilierea
contractului reprezintă doar o expresie a dreptului de opţiune a creditorului între cele două forme de
realizare a rezilierii contractului.
Potrivit art. 297 din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a
contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, ,în măsura

349
în care prezenta ordonanţă de urgenţă nu prevede altfel, sunt aplicabile dispoziţiile dreptului
comun".
Aşa cum corect a reţinut prima instanţă, în speţă, ne aflăm în prezenţa unui pact comisoriu,
inserat expres de către părţi în cuprinsul Acordului-cadru, deci rezilierea întemeiată pe pactul
comisoriu este o reziliere convenţională, reglementată de dispoziţiile art. 1.550 alin. 2 şi art. 1.553
din Codul civil, astfel încât critica apelantei reclamante pe acest aspect este nefondată.
Argumentele menţionate de apelanta reclamantă în susţinerea primului motiv de apel vor fi
înlăturate de către instanţa de apel pentru următoarele considerente:
Rezilierea contractului reprezintă o formă de rezoluţiune a acestuia ale cărei efecte nu au
caracter retroactiv, ci numai pentru viitor (ex nunc). Deşi art. 1550 din noul Cod Civil nu
menţionează şi rezilierea extrajudiciară sau unilaterală, referindu-se doar la rezoluţiune, textul citat
constituie temei şi pentru rezilierea unilaterală. În primul rând, textul art. 1550 din noul Cod Civil
stabileşte un drept comun în materie de rezoluţiune consfinţind dreptul de opţiune al creditorului
între rezoluţiunea judiciară şi cea unilaterală.
Condiţiile de invocare a rezilierii, atât la nivel substanţial, cât şi la nivel formal sunt identice
cu cele ale rezoluţiunii, însă au specificul lor - conform art. 1549 alin. 3 noul Cod Civil „Dacă nu se
prevede altfel, dispoziţiile referitoare la rezoluţiune se aplică şi în cazul rezilierii‖.
Astfel, la nivelul condiţiilor substanţiale este necesară şi în cazul rezilierii o neexecutare
însemnată. Particularismul este dat de caracterul repetat al prestaţiilor care imprimă şi condiţiei
particularismul său. Astfel: „în cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la
reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat.‖ (art. 1551
alin. 1 teza a II-a noul Cod Civil).
La nivelul condiţiilor de formă, invocarea rezilierii trebuie să îndeplinească exact condiţiile
formale ale rezoluţiunii unilaterale (dacă creditorul înţelege să rezilieze unilateral contractul),
respectiv cele ale rezoluţiunii judiciare (dacă creditorul înţelege să invoce rezilierea în instanţă).
Art. 1549 alin. 3 din noul Cod Civil prevede că regulile referitoare la rezoluţiune se aplică şi
rezilierii dacă legea nu indică altfel.
Rezoluţiunea/rezilierea convenţională este prevăzută de art. 1550 alin. 2 şi de art. 1553 noul
Cod Civil şi reprezintă acea rezoluţiune/reziliere care poate opera (judiciar sau unilateral) în virtutea
unei clauze rezolutorii (numită chiar de legiuitor pact comisoriu), prin care părţile stabilesc în
prealabil care neexecutare contractuală poate să atragă rezoluţiunea/rezilierea.
Pentru ca un pact comisoriu să-şi producă efectele este necesar ca acesta să prevadă expres
obligaţiile a căror neexecutare atrage desfiinţarea contractului şi să se realizeze punerea în întârziere
a debitorului conform art. 1522 Noul Cod civil care să indice condiţiile în care operează
rezoluţiunea (art. 1553 alin. 3 Noul Cod civil).
Prin excepţie, cerinţa punerii în întârziere nu va fi necesară în cazul în care prin convenţie s-
a prevăzut că debitorul este de drept în întârziere ca urmare a neexecutării (art. 1553 alin. 2 Noul
Cod civil raportat la art. 1523 alin. 1 Noul Cod civil).
În cazul în care, în pactul comisoriu nu s-au prevăzut, în mod expres, obligaţiile a căror
neexecutare atrage desfiinţarea contractului, atunci este posibilă rezoluţiunea/rezilierea unilaterală a
contractului în condiţiile art. 1552 Noul Cod civil sau rezoluţiunea/rezilierea judiciară a contractului
conform art. 1550 alin. 1 teza I Noul Cod civil.
Stipularea unui pact comisoriu de gradul IV prin care părţile să prevadă
rezoluţiunea/rezilierea de drept a contractului, fără a fi necesară punerea în întârziere a debitorului,
este posibilă şi în prezent în conformitate cu art. 1550 alin. 2 teza a II-a Noul Cod civil raportat
la art. 1553 alin. 2 teza a II-a Noul Cod civil).
Curtea menţionează faptul că, atunci când într-un contract s-a prevăzut clauza potrivit căreia
contractul se desfiinţează de drept, fără orice altă formalitate prealabilă, în cazul în care o parte nu-
şi execută obligaţiile, rolul instanţei de judecată este redus.
Nu poate fi însă, exclus în totalitate rolul instanţei de judecată, pentru că, deşi părţile au
încheiat un pact comisoriu expres, forţa juridică a acestuia depinde de modul său de redactare şi, în
350
plus, între părţi pot exista neînţelegeri în legătură cu îndeplinirea condiţiilor necesare pentru
desfiinţarea contractului, iar în situaţia existenţei unor asemenea neînţelegeri, ţinând seama de
accesul liber la justiţie, partea interesată poate introduce acţiune în justiţie pentru rezolvarea
litigiului.
Chiar în situaţia în care pactul comisoriu conţine clauza potrivit căreia contractul se
desfiinţează de drept, instanţa de judecată, sesizată cu un asemenea litigiu, este obligată să verifice
existenţa unei manifestări neîndoielnice a voinţei creditorului de desfiinţare a contractului,
indiferent de forma de exprimare a acestei voinţe.
În cazul în care părţile au inserat în contract o clauză expresă referitoare la
rezoluţiunea/rezilierea convenţiei în caz de neexecutare, atunci instanţa doar verifică condiţiile în
care pactul comisoriu poate deveni aplicabil, ceea ce în mod corect a făcut şi prima instanţă.
Pentru a nu se ajunge la înlăturarea voinţei părţilor exprimată la data încheierii convenţiei,
instanţa nu mai poate aprecia că, în urma executării cu întârziere a obligaţiilor contractuale, nu se
mai poate dispune rezilierea contractului.
Avantajul pactelor comisorii este acela că, arbitrariul aprecierii neexecutării ca fiind
însemnată sau nu este înlăturat prin clauza rezolutorie. Această stipulaţie, atrage după sine o
diferenţiere radicală a rezoluţiunii/rezilierii convenţionale faţă de celelalte tipuri de
rezoluţiune/reziliere, ea prevede condiţiile neexecutării pentru ca ea să aibă un caracter rezolutoriu
şi eventual, modul de funcţionare al rezoluţiunii/rezilierii.
Din prevederile art. 1553 alin. 1 noul Cod Civil se deduce că, pentru ca
rezoluţiunea/reziliere convenţională să opereze, este necesar că pactele comisorii să fie stipulate
expres şi ca ele să prevadă în manieră neechivocă obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea
sau rezilierea de drept a contractului.
Curtea menţionează că cenzura pactului comisoriu de către instanţa de judecată poate opera
numai atunci când pretinsa clauză rezolutorie este lipsită de transparenţă contractuală, pe calea
interpretării contractului, precum şi atunci când acestea au un conţinut abuziv şi disproporţionat.
Cenzura trebuie să opereze însă excepţional. Nu trebuie să se uite că pactul comisoriu este
rezultatul libertăţii de voinţă a părţilor şi că el trebuie să reprezinte substanţa forţei obligatorii.
Un pact comisoriu inserat în contractul părţilor se interpretează restrictiv, întrucât derogă de
la principiul rolului activ al judecătorului.
Condiţia formală pentru operarea rezoluţiunii/rezilierii convenţionale este aceea a notificării
specializate. Dacă pactul comisoriu defineşte neexecutarea rezolutorie, el stabileşte şi operarea „de
drept‖ a rezoluţiunii/rezilierii. De aceea, punerea prealabilă în întârziere (adică acordarea
termenului suplimentar de executare) este necesară numai dacă pactul comisoriu prevede acest lucru
(art. 1553 alin. 2 noul Cod Civil).
De regulă însă, rolul pactului comisoriu este acela de a înlătura exigenţa unei puneri în
întârziere - dacă se prevede lipsa acestei condiţii în pact, punerea în întârziere nu mai este necesară
(art. 1553 alin. 1 şi art. 1523 alin. 1 noul Cod Civil).
Cu toate acestea, pentru efectivitatea rezoluţiunii/rezilierii convenţionale, adică, pentru ca
aceasta odată invocată să opereze este necesară notificarea specializată a debitorului - ceea ce
semnifică obligaţia creditorului de a aduce la cunoştinţa debitorului, prin intermediul unei notificări,
faptul că a invocat rezoluţiunea/rezilierea contractului şi condiţiile în care acesta operează.
În cuprinsul Acordului-cadru semnat de către părţi, acestea au convenit ca rezilierea să
intervină de plin drept şi fără intervenţia instanţei de judecată, intimata pârâtă procedând în
consecinţă prin notificarea apelantei reclamante prin adresa nr. 62/2/273/27.03.2014.
În speţă, intimata pârâtă a uzat de posibilitatea rezilierii de drept convenţională a
contractului, nefiind necesară punerea în întârziere a debitorului de vreme ce s-a inserat în mod
expres în contract că nerespectarea obligaţiilor asumate dă dreptul părţii lezate la a considera reziliat
de drept contractul, astfel încât pactul comisoriu nu prevede necesitatea punerii în întârziere a
debitorului.

351
 Pentru considerentele arătate, critica conform căreia pactul comisoriu cuprins în acordul-
cadru nu este un pact comisoriu de gradul IV, întrucât nu îndeplineşte condiţiile art. 1553 Cod civil,
nu se poate reţine, întrucât clauzele contractuale exprese privind rezoluţiunea/rezilierea contractului
pentru neexecutare poartă denumirea de pacte comisorii şi sunt derogatorii de la prevederile
dreptului comun, în sensul că urmăresc să reducă sau să înlăture rolul instanţei în pronunţarea
rezoluţiunii/rezilierii contractelor. Potrivit pactului comisoriu de ultim grad, în caz de neexecutare,
fiind vorba de neexecutarea oricărei obligaţii asumate, contractul se desfiinţează de drept.
Critica apelantei reclamante referitoare la aprecierea greşită de către prima instanţă a
neîndeplinirii obligaţiilor, cu referire la nedepunerea autorizaţiei de furnizor feroviar şi neînfiinţarea
punctelor de lucru, este neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Menţionarea faptului că nerespectarea obligaţiilor asumate prin acordul-cadru de către una
dintre părţi, în mod culpabil, dă dreptul părţii lezate de a considera contractul reziliat de drept
semnifică faptul că imprimă un caracter însemnat oricărei neexecutări a obligaţiilor negociate de
părţi, neexecutarea căpătând caracter însemnat prin raportare la pactul comisoriu inserat de părţi în
Acordul-cadru.
Prin notificarea de reziliere a Acordului-cadru emisă de către intimata pârâtă s-a imputat
apelantei reclamante faptul că aceasta nu a prelungit valabilitatea Autorizaţiei de Furnizor Feroviar
seria AF nr. 5767, eliberată la data de 15.03.2013 şi care a fost vizată până la data de 23.02.2014.
În art. 10 alin. 1 lit. b din Ordinul nr. 290/2000 al M.T. se precizează că "valabilitatea
autorizaţiei acordate poate fi, după caz: (...); b) de 5 ani de la data eliberării, cu condiţia vizării sale
anuale de către AFER".
Astfel, Autorizaţia AFER sau Agrementul tehnic fără viză anuală a AFER-ului îşi pierde
valabilitatea. Această condiţie esenţială este stipulată în Fişa de date a Achiziţiei - Cap. III. 2) 1.b)
capacitate de exercitare a activităţii profesionale - pct. 2.
Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, aceste aspecte au fost confirmate de către reclamantă,
care a recunoscut în cuprinsul adresei nr. 66/31.03.2014 că nu a obţinut înainte de data expirării
valabilităţii acesteia prelungirea autorizaţiei, deşi susţinea efectuarea demersurilor în acest sens.
Astfel, conform formularului 12F din documentaţia de licitaţie şi Ordinului MT nr.
290/2000, apelanta reclamantă avea obligaţia prelungirii valabilităţii acesteia din proprie iniţiativă,
înainte de expirarea termenului de valabilitate şi depunerea acesteia la sediul intimatei pârâte.
Neprocedând în acest fel, apelanta reclamantă a încălcat obligaţia ce-i incumba potrivit
dispoziţiilor art. 2.2 din Acordul-cadru potrivit cărora era obligată ca lucrările să se efectueze
conform caietului de sarcini, care constituia parte integrantă cu Acordul-cadru, atâta timp cât
prelungirea Autorizaţiei de Furnizor Feroviar şi Agrementul Tehnic Feroviar, conform Ordinului nr.
290/2000 al MT constituia obligaţia reclamantei, conform formularului 12 F – Angajament; fiind o
condiţie esenţială stipulată în fişa de date a achiziţiei - cap. III. 2) 1.b) pct. 2.
Este real că apelanta reclamantă a dovedit în faţa instanţei de apel că a obţinut avizarea
autorizaţiei, însă, obţinerea ulterioară a avizării autorizaţiei pentru anul 2014 nu acoperă
neîndeplinirea obligaţiilor ce-i reveneau reclamantei în baza Acordului-cadru încheiat.
Apelanta reclamantă nu a înştiinţat intimata pârâtă că a făcut demersuri pentru prelungirea
autorizaţiei de Furnizor Feroviar Seria AF nr. 5767/15.03.2013 cu valabilitate până la 23.02.2015 şi
vizată până la 23.02.2014, decât după ce a fost notificată cu notificarea nr. 62/2/273/27.03.2014 cu
privire la rezilierea contractului şi fără să facă dovada obţinerii vizei, astfel că nu pot fi reţinute
apărările apelantei reclamante pe aceste aspecte.
În aceste condiţii, intimata pârâtă nu a pus în discuţie problema emiterii unei noi autorizaţii,
ci doar avizarea anuală a celei existente, fapt stipulat la paragraful 2 din Notificarea nr.
62/2/273/27.03.2014: "Autorizaţia de Furnizor Feroviar, seria Seria AF nr. 5767 eliberată la data de
15.03.2013, document de calificare la licitaţia deschisă, a fost valabilă până la data de 23.02.2014 şi
conform formularului 12F din documentele de licitaţie şi ordinul MT nr. 290/2000, aveaţi obligaţia
prelungirii valabilităţii acesteia din proprie iniţiativă, înainte de expirarea termenului de valabilitate
şi depunerea acesteia la SCREIR CF Craiova".
352
 Apelanta reclamantă nu a dovedit susţinerile din cererea de apel referitoare la faptul că
pârâta a emis noi comenzi după expirarea termenului de valabilitate a autorizaţiei, 23.02.2014 şi
astfel ar fi recunoscut în mod tacit calitatea de furnizor feroviar a acesteia, aceste susţineri fiind
contrazise de intimată prin întâmpinare.
Aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă, nu se poate susţine că este de mică însemnătate
obligaţia ce-i incumba apelantei reclamante în conformitate cu dispoziţiile art. 2.11 din Acordul-
cadru, potrivit cărora promitentul-executant era obligat să fie organizat pe patru puncte de lucru pe
raza SRCF Craiova: Craiova, Roşiori, Râmnicu-Vâlcea şi Piteşti, pe care apelanta reclamantă nu le-
a înfiinţat, aspect recunoscut de către aceasta şi prin motivele de apel.
Cât priveşte susţinerea apelantei reclamante potrivit căreia nu se impunea înfiinţarea acestor
puncte de lucru, de vreme ce asigura efectuarea lucrărilor, instanţa reţine că nu se poate justifica de
o asemenea manieră nerespectarea obligaţiilor reclamantei ce-i incumbau în conformitate cu
documentaţia de licitaţie.
Această obligaţie a fost inserată ca o condiţie esenţială, în scopul executării în mod operativ
a lucrărilor de întreţinere şi intervenţii accidentale la clădiri şi instalaţii aferente pe întreaga rază de
activitate a SRCF Craiova, conform fişei de date a achiziţiei - CAP. IV. 4.1. - propunere tehnică.
Caracterul esenţial al acestei obligaţii rezidă şi din formularea clauzei contractuale prevăzute
de art. 2.11 din Acordul-cadru:, ,promitentul-achizitor este obligat să fie organizat pe patru puncte
de lucru (…)", ceea ce presupunea înfiinţarea incipientă a acestor puncte de lucru ce trebuia să
asigure executarea operativă a lucrărilor pe care reclamanta trebuia să le execute, dat fiind
specificul acestui contract de lucrări: întreţinere şi intervenţii accidentale la clădiri şi instalaţii
aferente - executate în urma sesizărilor transmise de personalul CFR din diverse staţii aflate pe raza
SRCF Craiova.
Precizarea apelantei reclamante că şi-ar fi organizat, totuşi, de aşa manieră activitatea încât,
în concret, faptic au fost înfiinţate mai multe puncte de lucru care să acopere şi cele patru zone
(Craiova, Roşiori, Râmnicu Vâlcea şi Piteşti), fără însă a se proceda la înscrierea acestora la Oficiul
Registrului Comerţului, nu poate fi reţinută, susţinerea contrazicându-se cu argumentele referitoare
la faptul că pârâta nu a dovedit că reclamanta ar fi întârziat în mod culpabil executarea unei lucrări
din cauza faptului că nu a deschis cele patru puncte de lucru.
Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, a fost dovedită nerespectarea unor obligaţii contractuale
de către reclamantă, acestea constituind neexecutarea unor obligaţii contractuale suficient de grave
care justifică măsura de reziliere a Acordului-cadru încheiat de părţi, motiv pentru care prima
instanţă a apreciat ca nemaifiind utilă verificarea tuturor motivelor de reziliere a contractului.
În ceea ce priveşte critica referitoare la neîncuviinţarea probei cu martori, aceasta este
neîntemeiată. Curtea menţionează că este de principiu că admiterea sau respingerea probelor este
lăsată la aprecierea instanţei, care însă este obligată să motiveze măsura luată. În ceea ce priveşte
competenţa recunoscută instanţei de a hotărî asupra admisibilităţii unei probe, în funcţie de
pertinenţa şi concludenţa sa, aceasta este un corolar firesc şi necesar al învestirii sale cu soluţionarea
cauzei pe care este ţinută să o finalizeze prin hotărâre.
Prima instanţă a verificat utilitatea şi concludenţa probelor şi a arătat în cuprinsul încheierii
de şedinţă motivele pentru care a încuviinţat şi a respins probele solicitate, măsuri justificate corect
în raport de obiectul acţiunii şi de obiectul probaţiunii, nefiind vătămat dreptul la apărare al
apelantei reclamante, ca principiu fundamental al procesului civil.
Pentru aceste considerente, criticile formulate de apelanta reclamantă sunt neîntemeiate,
astfel că în temeiul art. 480 alin. 1 Noul Cod procedură civilă, Curtea respinge apelul ca nefondat,
cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a sentinţei apelate.
(Decizia nr. 38/15 iunie 2015 - Curtea de Apel Craiova, Secţia Contencios Administrativ şi fiscal,
rezumat judecător Liliana Mădălina Dună)

353
 2. Obligaţia ofertantului de a solicita clarificări conform art. 78 alin. 1 din OUG nr.
34/2006.

Nesocotirea de către instanţa de fond a prevederilor art. 59 din OUG nr. 34/3006, nu poate
fi reţinută de către instanţa de control judiciar, autoritatea contractantă transmiţând fişa de date a
achiziţiei printr-una din modalităţile prevăzută de art. 60 din acelaşi act normativ. Dacă, în
procesul de transmitere a fişei de date a achiziţie către recurenta reclamantă a intervenit o eroare
tehnică, în sensul că nu a fost transmis textul integral, omiţându-se cifra „0”, în raport de
prevederile art. 78 alin.1 din OUG nr. 34/2006 ofertanta avea obligaţia de a solicita clarificări cu
privire la fişa de date care i-a parvenit faţă de evidenta contradicţie cu privire la timpii de reacţie.

Prin sentinţa nr. 516/29.04.2015 pronunţată de Tribunalul Gorj în dosarul nr. 9665/95/2014
a fost respinsă excepţia tardivităţii. Au fost respinse contestaţiile formulată de reclamantă ca
nefondate. A fost respinsă cererea formulată de reclamantă de suspendare a procedurii de atribuire a
contractului de vânzare cumpărare având ca obiect „ Servicii de pază bunuri şi obiective‖ ale
patrimoniului aparţinând Societăţii, pentru lotul 6 până la soluţionarea definitivă a cauzei.
Motive de recurs:
Împotriva acestei sentinţe s-a exercitat calea de atac a apelului, calificată ulterior de instanţă
ca fiind recurs de către recurenta reclamantă solicitând admiterea recursului, casarea în tot a
sentinţei şi, în rejudecare, admiterea contestaţiilor cu privire la Lotul nr. 3, Lotul nr. 5 şi Lotul nr. 6.
Dezvoltarea motivelor de recurs:
Recurenta reclamantă a învederat, în esenţă, că, soluţia instanţei d fond este nelegală,
hotărârea instanţei de fond nefiind motivată în drept iar motivarea în fapt este contradictorie,
respectiv normele de drept material sunt încălcate.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 6 Cod procedură civilă a
arătat că, instanţa de fond nu a făcut aplicarea dispoziţiilor incidente în cauză, respectiv art. 59 din
OUG nr. 34/2006 din care rezultă obligaţia autorităţii contractante de a se asigura că documentul
transmis este primit în integralitate şi înregistrat de ofertant.
A mai arătat că, autoritatea contractantă trebuia să depună toate diligenţele pentru a asigura
primirea în integralitate a documentelor transmise de Asociere. Faptul că, prin scanarea şi
transmiterea prin fax a fişei de date s-a pierdut cifra „0‖, nu este vina asocierii, autoritatea
contractantă având obligaţia de a se asigura de integralitatea documentului transmis conform
dispoziţiilor legale incidente. Faţă de eroarea tehnică strecurată ca urmare a comunicării
documentaţiei de atribuire de către autoritatea contractantă şi în virtutea respectării principiilor care
stau la baza atribuirii contractului de achiziţie publică, respectiv principiul nediscriminării,
principiul tratamentului egal, principiul recunoaşterii reciproce, principiul transparenţei, principiul
proporţionalităţii, principiul eficientizării utilizării fondurilor, instanţa de fond trebuia să admită
contestaţiile cu privire la Loturile nr. 3,5 şi 6 şi pe cale de consecinţă să oblige autoritatea
contractantă la reevaluarea ofertelor depuse de asociere.
De asemenea că, instanţa de fond a încălcat normele de drept material, prin neaplicarea
prevederilor art. 59 din OUG nr. 34/2006 cu trimitere la art. 34 alin.2 şi 3 şi art. 78 din HG nr.
925/2006.
A concluzionat că nu pot fi descalificaţi pentru faptul că, Autoritatea contractantă i-a
transmis eronat Fişa de date a achiziţiei.
A mai arătat că, faţă de Fişa de date a achiziţiei care i-a fost transmisă a ofertat un timp de 3
minute pentru intervenţie. De asemenea că, nu putea lua în calcul un timp de reacţie mai mare de 40
de minute, întrucât acest timp de intervenţie nu este prevăzut de HG nr. 301/2012 pentru aprobarea
Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 333/2003.
Totodată că, asupra erorii privind transmiterea fişei de date prin e-mail de către Autoritatea
Contractantă (AC), aceasta nu invocă nici un motiv.

354
 A mai arătat că, în oferta tehnică depusă, asocierea a respectat în integralitate cerinţele
documentaţiei de atribuire cu privire la modalitatea de monitorizare şi intervenţie, asigurând AC de
faptul că deţine echipamente şi mijloace necesare în vederea optimizării timpilor de reacţie şi
intervenţie la obiectivele AC. De asemenea că, a făcut dovada faptului cp dispune de personal de
intervenţie echipat şi dotat cu mijloace de deplasare şi comunicare dispuse în zona obiectivelor
păzite astfel încât să ajungă în timpii de reacţie de maximum 3 minute la obiectivul în care s-a
declanşat un eveniment, aspecte ce au fost ignorate de AC la momentul analizării ofertelor.
De asemenea că, un aspect pe care ignorat de AC şi neanalizat de instanţa de fond este faptul
că, ofertând acelaşi timp de reacţie-3 minute - în cadrul aceleiaşi proceduri de atribuire organizată
de AC, având deci aceleaşi condiţii şi specificaţii, a fost calificată în etapa a 2-a a procedurii de
atribuire pentru Loturile 1 şi 4.
Temeiul de drept: art. 488 pct. 6 şi8 NCPC.
A solicitat judecarea cauzei şi în lipsă.
Legal citată, intimata pârâtă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca
nefondat.
În fapt, a arătat, în esenţă, că, un timp de intervenţie trebuie să fie, în primul rând posibil.
Ori, asumarea intervenţiei în trei minute, în condiţiile care echipa de intervenţie avea de parcurs 25
km, înseamnă asumarea unei obligaţii care nu stă în puterea nimănui, în condiţiile în care această
fracţiune temporară depinde de o mulţime de factori greu de prevăzut, care pot temporiza
intervenţia. În mod corect instanţa de fond, raportându-se la categoria C a drumului din carieră, la
viteza cu care autoturismul de intervenţie se putea deplasa a considerat timpul de reacţie prezentat
de reclamantă ca nerealist. De asemenea că, este greu de crezut că, intr-o carieră se poate deplasa un
autoturism, fi el şi de teren, cu o vizetă de 66 km/h.
A mai arătat că, în fişa de date a achiziţiei se menţionează faptul că, ofertele tehnice care
conţin un timp de reacţie mai mare de 40 minute vor fi declarate neconforme. De asemenea că, atâta
timp cât această cerinţă a fost făcută publică prin fişa de date a achiziţiei şi câtă vreme nu a fost
contestată în termenul legal, petenta nu mai poate invoca pretinsa prioritate a legii, întrucât prin
necontestarea fişei de date a achiziţiei, ea a devenit obligatorie pentru toţi participanţii.
Totodată că, raportat la specificul achiziţiilor publice, ofertarea unui timp de intervenţie nerealist
conduce la deturnarea scopului achiziţiei şi a criteriului de atribuire, care nu aduce autorităţii
contractante decât un avantaj ipotetic şi nerealist.
De asemenea că, a respectat prevederile art. 200 din OUG nr. 34/2006 dar şi dispoziţiile art.
59 şi 60 din acelaşi act normativ.
În drept, au fost invocate prevederile OUG nr. 34/2006 şi HG nr. 925/2006.
Legal citată intimata SC Vigilent Security SRL a depus întâmpinare, solicitând respingerea
căii de atac.
În fapt, a arătat, în esenţă, că, a fost strecurată o eroare tehnică de comunicare a fişei de date
de achiziţiei, situaţie în care recurenta avea posibilitatea de a solicita clarificări cu privire la
cerinţele impuse prin caietul de sarcini în condiţiile art. 78 şi 91 din OUG nr. 34/2006. A mai arătat
că, timpul ofertat este unul nerealist.
În drept, au fost invocate prevederile OUG nr. 34/2006 şi art. 490 alin.2 Cod procedură
civilă .
A solicitat judecarea cauzei şi în lipsă.
Considerentele Curţii în raport de motivele invocate, de prevederile art. 488 alin.1 pct.6 şi 8
Cod procedură civilă şi de dispozițiile OUG nr. 34/2006:
1. În privinţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 NCPC,
Curtea constată că, pentru a se reţine incidenţa acestui motiv, trebuie ca hotărârea atacată să nu
cuprindă motivele pe care se întemeiază, astfel că, inexistenţa acestora împiedică exercitarea
controlului judiciar, sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art.
425 alin. 1 lit. b NCPC, ca de altfel şi cercetarea fondului cauzei au în vedere stabilirea în
355
considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea
argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în
ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.
Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere
a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico - juridic clar explicitat şi întemeiat pe
considerente de drept.
În cauză, motivarea primei instanţe răspunde acestor exigenţe legale, instanţa de fond
arătând care sunt considerente care au condus la adoptarea soluţiei de respingere a cererii de
chemare în judecată.
Totodată, sentinţa instanţei de fond supusă analizei nu cuprinde motive contradictorii şi nici
străine de natura cauzei, astfel că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 Noul
Cod procedură civilă.
2. Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin.1 pct. 8 NCPC,
Curtea reţine, că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale
incidente în cauză.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentei contestatoare potrivit căreia, în ofertele depuse
pentru Loturile 3,5 şi 6 a ofertat un timp de reacţie de 3 minute prin raportare la conţinutul Fişei de
date a achiziţiei ce i-a fost eronat comunicată, respectiv aceasta i-a fost comunicată cu următorul
conţinut‖ timpul de reacţie nu va fi mai mare de 30 de minute. Ofertele tehnice care conţin un timp
de reacţie mai mare de 4 minute vor fi declarate neconforme‖, Curtea, în acord cu instanţa de fond,
constată că este o simplă eroare de transmitere şi că, în raport de conţinutul Fişei de date a achiziţiei
aşa cum i-a parvenit recurentei contestatoare şi care evidenţiază o totală contradicţie cu privire la
timpii de reacţie, avea obligaţia, ca în raport de prevederile art. 78 alin.1 din OUG nr. 34/2006 să
solicite clarificări privind documentaţia de atribuire. Mai mult, în raport de prevederile art. 33 alin.2
şi 33 ind.1 din acelaşi act normativ, documentaţia de atribuire s şi care cuprinde, conform art. 33
alin.2-fişa de date;caietul de sarcini sau documentaţia descriptivă, aceasta din urmă fiind utilizată în
cazul aplicării procedurii de dialog competitiv ori de negociere, informaţii referitoare la clauzele
contractuale obligatorii, se publică în SEAP.
În ceea ce priveşte critica recurentei reclamante referitoare la nesocotirea de către instanţa de
fond a prevederilor art. 59 din OUG nr. 34/3006, nu poate fi reţinută de către instanţa de control
judiciar, autoritatea contractantă transmiţând fişa de date a achiziţiei printr-una din modalităţile
prevăzute de art. 60 din acelaşi act normativ. Este adevărat că, în procesul de transmitere a fişei de
date a achiziţie către recurenta reclamantă a intervenit o eroare tehnică, în sensul că nu a fost
transmis textul integral, omiţându-se cifra „0‖, insă în raport de prevederile art. 78 alin.1 din OUG
nr. 34/2006 avea obligaţia de a solicita clarificări cu privire la fişa de date care i-a parvenit faţă de
evidenta contradicţie cu privire la timpii de reacţie.
Sub aspectul timpului de reacţie de 3 minute, Curtea, în acord cu instanţa de fond, constată
că este unul nerealist. Astfel, prin raportare la locaţiile unde staţionează echipele de intervenţie,
distanţele până la obiective la care urmează să se intervină (distanţe ce ajung până la 60 km), viteza
medie de deplasare a autovehiculelor prin raportare la căile de rulare a autovehiculelor (deplasarea
la unele dintre obiective se face pe drum de carieră), corect a reţinut instanţa de fond că timpul de
intervenţie de 3 minute este un timp nerealist.
În ceea ce priveşte apărarea contestatoarei cum că, pentru acelaşi timp de intervenţie de 3
minute a fost calificată în etapa a II-a a procedurii de atribuire pentru un al lot, Curtea reţine că nu
este de natură a conduce la concluzia că, oferta sa pentru loturile nr. 3,5 şi 6 este conformă motivat
de faptul că, ofertele pentru fiecare lot privesc obiective de intervenţie diferite iar timpul de
intervenţie se verifică pentru fiecare situaţie în parte, raportat la factorii concreţi care au influenţă
asupra modului de determinare a acestuia. În consecinţă, timpul de intervenţie la diferitele obiective
nu trebuie să fie identic.
Susţinerea contestatoarei că a asigurat Autoritatea contractantă că deţine echipamente şi
mijloace necesare în vederea optimizării timpilor de reacţie şi de intervenţie la obiectivele acesteia,
356
obligându-se ca, în raport de situaţiile detectate de sistemul de pază şi/sau mijloacele tehnice să
asigură alertarea echipei/echipajelor de intervenţie aflate în serviciul operaţional nu este de natură a
conduce la concluzia că oferta sa este conformă, aceasta având obligaţia de a prezenta un timp de
intervenţie realist la diferitele obiective la care se face intervenţie şi care se analizează în concret.
Faptul că, oferta contestatoarei pentru Loturile nr. 3,5 şi 6 a fost declarată neconformă nu
este de natură a conduce la concluzia că s-a încălcat principiul tratamentului egal. A da o astfel de
interpretare acestui principiu ar însemna că, în fiecare procedură de achiziţie să se încalce acest
principiu având în vedere faptul că, doar un singur ofertant va câştiga.
În privinţa criticii recurentei reclamante referitoare la timpul realist de 3 minute prin
raportare la prevederile art. 97 din HG nr.301/2012 pentru aprobarea normelor metodologice de
aplicare a Legii nr. 333/2003, Curtea, în raport de cele reţinute anterior la analizarea caracterului
nerealist al timpului de 3 minute ofertat constată că este nefondată.
În consecinţă, faţă de prevederile art.. 496 Noul Cod de procedură civilă raportat la art. 488
alin. 1 pct. 6 şi 8 din Noul Cod de procedură civilă va respinge calea de atac.
Sub aspectul cheltuielilor de judecată solicitate de recurenta reclamantă, instanţa, urmare a
respingerii căii de atac, reţine culpa procesuală a acesteia în promovarea căii de atac, astfel că, în
raport de prevederile art. 453 Cod procedură civilă, va respinge cererea ca fiind nefondată. (Decizie
nr. 3321 / 20 Octombrie 2015 Secţia Contencios Administrativ și Fiscal, rezumat judecător Adela
Albu)

3. Restituirea garanţiei de bună execuţie ulterior radierii societăţii comerciale.

Dispoziţiile art. 133 din Legea nr. 85/2006 pot fi aplicate doar în condiţiile strict
reglementate. Aşadar, pentru ca bunurile fostei societăţi să treacă în proprietatea indiviză a
asociaţilor/acţionarilor, corespunzător cotelor de participare la capitalul social este necesară atât
acoperirea integrală a creanţelor, cât şi identificarea sumei de bani în activul declarat al
debitorului. În consecinţă, apelanţii pot pretinde un drept de proprietate doar asupra acestor
bunuri şi nu asupra celor neraportate şi sustrase de la constituirea activului.

Prin sentinţa nr. 1367/2014 din 10 iunie 2014, pronunţată de Tribunalul Gorj, în dosarul nr.
8687/95/2013, s-au respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive active a reclamanţilor şi
lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor.
S-a respins acţiunea formulată de reclamanţii, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Runcu
prin reprezentant Primar Cîmpeanu Grigore şi Consiliul Local Runcu, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii .
În motivare, apelanţii au solicitat admiterea apelului, modificarea sentinţei apelate si,
rejudecând fondul, sa se admită acţiunea, sa fie obligate intimatele - parate sa-si dea acordul cu
privire la deblocarea sumei de 47.391 lei ce reprezintă garanţie de bună-execuţie lucrări, suma ce a
fost virata de către societatea ai cărei asociaţi au fost, în contul deschis cu aceasta destinaţie la BRD
Tg-Jiu.
Apelanţii arata faptul ca Decizia nr. 1650/28.04.2015 pronunţata în acest dosar de către
Curtea de Apel Craiova le-a fost comunicata la 07.05.2015. Prin aceasta decizie li s-a pus în vedere
faptul ca Sentinţa nr. 1367/10.06.2014 poate fi atacata cu apel în termen de 5 zile de la comunicarea
deciziei (potrivit dispoziţiilor art. 457 alin. 3 Cod procedură civilă), drept pentru care au declarat
prezentul apel în termen legal.
Apelanţii susţin faptul ca au avut calitatea de asociaţi și administratori ai SC X SRL,
societate asupra căreia a fost deschisa și finalizata procedura de faliment, aşa cum reiese din
înscrisurile depusa la dosarul cauzei.
Înainte de intrarea în faliment, societatea a încheiat cu parata Contractul de lucrări nr. C 21 2
10 4 20 00033, contract ce a avut ca obiect Alimentarea cu apa potabila a comunei Runcu, jud.
Gorj, contract ce a fost finanţat prin programul SAPARD.
357
 Precizează ca aceasta garanţie a fost mai mare, aşa cum reiese și din art. XIII. 4 al
Contractului, fiindu-le restituita o parte de 70% din suma, urmând ca restul sa le fie restituita după
trecerea perioadei de garanţie.
Arata faptul ca lucrarea a fost efectuata în perioada 2003-2005, deci, prin urmare, termenul
de garanţie a fost cu mult depăşit, iar intimatele, daca considerau ca nu au efectuat corespunzător
lucrarea, le aduceau la cunoştinţa acest lucru, făcând demersuri pentru a ridica garanţia.
Aşa cum în mod corect a stabilit și instanţa de fond, apelanţii au calitate procesuala activa în
acesta speţa, având în vedere faptul ca prin Sentinţa nr. 313/16.03.2010 s-a dispus radierea societăţii
ai cărei asociaţi erau, astfel ca, la acel moment, în temeiul art. 235 alin. 3 și 4 din Legea nr.
31/1990, a operat transmisiunea către ei a dreptului de proprietate asupra bunurilor, activelor și
sumelor de bani ramase. în consecinţa, în patrimonial apelanţilor- persoane fizice s-a transmis și
dreptul născut din încheierea contractului de execuţie, în mod corect formulând aceasta-acţiune
pentru recuperarea garanţiei de buna-executie. Apelanţii au calitate procesuala activa, în
patrimoniul lor intrând în ansamblu atât bunurile, cat și drepturile și obligaţiile aparţinând societăţii
radiate.
Astfel, apelanţii justifica și interesul în promovarea acestei acţiuni.
Mai mult, în litigiul de fata pretenţiile acestora sunt în legătura cu suma de bani constituita
garanţie aferenta contractului de lucrări și vizează părţile contractante, astfel fostul administrator și
fostul asociat al societăţii contractante au calitate procesuala activa în cauza, tot astfel cum
Consiliul Local al comunei Runcu și persoana împuternicita sa reprezinte autoritatea contractanta au
calitate procesuala pasiva.
Arata faptul ca au solicitat instanţei de fond sa oblige intimatele-parate sa-si dea acordul cu
privire la deblocarea sumei de 47.391 lei ce reprezintă garanţie de buna-executie lucrări și nu sa fie
obligate sa restituie aceasta suma, deoarece suma se afla în contul deschis la BRD - sucursala Tg-
Jiu.
Instanţa de fond a respins cererea formulata de către apelanţi, cu motivarea:
- Contul în care s-a constituit garanţia de bana execuţie nu a fost deblocat, iar suma de bani nu a fost
virata în contul special al debitorului aflat în faliment, nefiiind pusa la dispoziţia lichidatorului
judiciar;
- Nu sunt incidente dispoziţiile art. 133 din Legea nr. 85/2006 deoarece aplicarea acestei dispoziţii
este condiţionata atât de acoperirea integralei a creanţelor, cat și de identificarea sumei de bani în
activul declarat al debitorului.
Considera ca motivarea instanţei de fond este total nefondata, având în vedere următoarele:
În ceea ce priveşte susţinerile intimatei, ca era necesara îndeplinirea unor condiţii obligatorii
pentru restituirea garanţiei, învederează instanţei ca acestea sunt îndeplinite: a expirat în mod cert
perioada de garanţie acordata lucrărilor și nu li s-a adus la cunoştinţa faptul ca nu ar fi fost executata
corespunzător, iar, indubitabil, a fost încheiat și un proces-verbal de recepţie ulterior finalizării
lucrărilor. în acest sens, învederează Decizia nr. 2804/2007 pronunţata de către I.C.C.J. depusa la
dosarul instanţei de fond, unde Consiliul Local Runcu are calitatea de reclamant, iar SC X SRL are
calitatea de chemata în garanţie și din cuprinsul căreia rezulta ca a fost încheiat acest proces-verbal
de recepţie, pe care Consiliul Local Runcu îl invoca și, cu siguranţa, îi și deţine.
Atâta vreme cat acest proiect a fost finanţat cu fonduri SAPARD, este evident ca s-a
întocmit toata documentaţia necesara.
Învederează instanţei de control și faptul ca aceasta garanţie de buna-executie nu a fost în
niciun moment ascunsa, fiind identificata în contabilitate, aşadar nu li se poate imputa faptul ca nu
au pus-o la dispoziţia lichidatorului judiciar. Astfel, urma ca bunurile sa treacă în proprietatea
indiviza a asociaţilor/acţionarilor, corespunzător cotelor de participare la capitalul social.
Practic aceasta suma de bani care aparţinea SC X SRL va rămâne blocata în acest cont la
infinit, banca refuzând sa o elibereze fără acceptul intimatei-pârate.
In drept, apelul a fost întemeiat pe dispoziţiile art.287 indice 16 din OUG nr. 34/2006, art.
235 alin. 3 și 4 din Legea nr. 31/1990.
358
 In temeiul dispoziţiilor art. 411 din Codul de procedura civila solicita judecarea cauzei chiar
și în lipsa.
Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului, apreciind în esenţă că
o astfel de acţiune poate fi formulată decât de către persoana juridică, persoana în favoarea căreia au
fost distribuite aceste sume de bani de către lichidatorul judiciar.
Apreciază ca legală soluţia instanţei de fond, întrucât despre sumele obiect al acţiunii nu s-a
făcut nicio referire în timpul procedurii de lichidare judiciară iar simpla susţinere că aceştia ar fi fost
acţionarii SC X SRL nu îi îndreptăţeşte la restituirea acestor sume de bani.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 205 alin 2 din Legea nr. 134/2010.
Analizând apelul formulat, Curtea reţine următoarele:
În ceea ce priveşte situaţia de fapt, în mod corect instanţa de fond a reţinut că, a fost încheiat
contractul de lucrări nr. C 21 2 10 4 20 00033/11.09.2003 între Consiliul local al comunei Runcu, în
calitate de autoritate contractantă şi societatea comercială X S.R.L., reprezentată prin administrator,
în calitate de contractant (filele 43-56, dosar nr. 4219/318/2013). În baza acestui contract, societatea
comercială a constituit o garanţie de bună execuţie în favoarea autorităţii contractante, sumă de bani
depusă într-un cont bancar deschis la Banca Română pentru Dezvoltare – sucursala Tg-Jiu, parte
din aceasta fiind obiect al cauzei de faţă. De asemenea, lucrarea, obiect al contractului, a fost
executată, iar ulterior executării, prin sentinţa nr. 313/16 martie 2010 pronunţată de Tribunalul
Gorj-Secţia Comercială, în temeiul art. 132 alin 2 din Legea nr. 85/2006 a fost închisă procedura
falimentului debitoarei SC X SRL. În ceea ce priveşte garanţia de bună execuţie, suma aceasta de
bani nu a fost virată în contul special al debitorului aflat în faliment, nefiind pusă la dispoziţia
lichidatorului special.
Faţă de această situaţie de fapt corect reţinută şi necontestată de altfel de către apelanţi,
Curtea constată că instanţa de fond a interpretat şi aplicat corect normele incidente în cauză. Astfel,
în mod corect au fost interpretate în cauză dispoziţiile art. 133 din Legea nr. 85/2006, care poate fi
aplicate doar în condiţiile strict reglementate. Aşadar, pentru ca bunurile fostei societăţi să treacă în
proprietatea indiviză a asociaţilor/acţionarilor, corespunzător cotelor de participare la capitalul
social este necesară atât acoperirea integrală a creanţelor cât şi identificarea sumei de bani în activul
declarat al debitorului. În consecinţă, apelanţii pot pretinde un drept de proprietate doar asupra
acestor bunuri şi nu asupra celor neraportate şi sustrase de la constituirea activului. Susţinerea
acestora conform căreia suma a fost identificată în contabilitate şi prin urmare nu li se poate imputa
ascunderea sa, nu este întemeiată deoarece potrivit art. 44 din Legea nr. 85/2006, debitorul are
obligaţia de a pune la dispoziţia administratorului judiciar sau, după caz, lichidatorului toate
informaţiile cerute de acesta, precum şi toate informaţiile apreciate ca necesare cu privire la
activitatea şi averea sa, precum şi lista cuprinzând plăţile şi transferurile patrimoniale făcute de el în
cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii. Dispoziţiile art. 235 alin 3 şi 4 din Legea nr.
31/1990 invocate de apelanţi vizează tocmai bunurile ramase după plata creditorilor, dar în cadrul
procedurii radierii, procedură reglementată de Legea nr. 85/2006, respectiv tocmai dispoziţiile art.
133 din acest act normativ.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 480 alin 1 Cod procedură civilă, va respinge
apelul formulat de apelanţi împotriva sentinţei numărul 1367/2014 din 10 iunie 2014, pronunţată de
Tribunalul Gorj, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi PRIMĂRIA RUNCU şi CONSILIUL LOCAL
RUNCU, ca nefondat. (Decizie nr. 100 / 15 Decembrie 2015 - Secţia Contencios Administrativ si
Fiscal, rezumat judecător Adela Albu)

359
 IV. DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE

1. Acordarea de daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata

eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi
salariale personalului din sectorul bugetar. Respectarea deciziilor I.C.C.J. pronunţate în
recurs în interesul legii şi pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Plecând de la considerentele obligatorii ale deciziei în interesul legii se constată că, în

cazul titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale neachitate salariaţilor bugetari, pot fi
pretinse dobânzi penalizatoare menite a acoperi prejudiciul rezultat din fapta ilicită a statului,
care, în calitate de debitor, achită cu întârziere sumele acordate prin hotărâri judecătoreşti, deşi
acestea sunt executorii de drept de la momentul pronunţării acestor hotărâri.

Prin sentinţa nr. 946 din 24 iunie 2015, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, Secţia a II-a
Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 1899/101/2015, s-a admis excepţia
lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.F.P. invocată de pârâta AJFPP Mehedinţi prin
întâmpinare. S-a respins acţiunea formulată de reclamanta x, în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., ca
fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. S-a admis excepţia lipsei
capacităţii de exerciţiu a AJFP Mehedinţi invocată de aceasta prin întâmpinare. S-a respins acţiunea
formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâta AJFP Mehedinţi, ca fiind promovată împotriva
unei persoane fără capacitate de procesuală de exerciţiu.
S-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâta DGRFP
Craiova prin întâmpinare. S-a respins acţiunea cu privire la daunele-interese moratorii solicitate,
scadente în perioada 24.06.2009-12.03.2012, ca prescrisă.
S-a admis acţiunea formulată de reclamanta, în contradictoriu cu DGRFP Craiova. A fost
obligată pârâta DGRFP Craiova să plătească reclamantei dobânzile penalizatoare aferente
drepturilor salariale decurgând din sentinţa nr. 778/05.03.2009 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi
în dosar nr. 780/101/2009, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 3121/24.06.2009 a Curţii
de Apel Craiova, calculate la data de 12.03.2012 până la data plăţii efective a drepturilor salariale.
S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei au formulat recurs pârâta D.G.R.F.P. Craiova în nume propriu şi pârâta
A.J.F.P. Mehedinţi în numele şi pentru pârâta D.G.R.F.P. Craiova.
Recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce succed:
Prin cererile de recurs, recurenta pârâtă D.G.R.F.P. Craiova reia apărări formulate în faţa
instanţei de fond prin întâmpinare, apreciind că sentinţa este nelegală şi că sunt incidente motivele
de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 4, 6 şi 8 din Noul Cod de procedură civilă.
În cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 4 Noul Cod procedură civilă
conform cu care „Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de
nelegalitate: (…) 4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti‖. Prin sintagma
„depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti‖ se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera
autorităţii executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituţie sau de legile
organice, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile unor altor organe aparţinând
unei alte autorităţi constituite în stat, ceea ce nu este cazul.
Pentru a se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6
din Noul Cod de procedură civilă trebuie ca hotărârea atacată să nu cuprindă motivele pe care se
întemeiază şi inexistenţa acestora să împiedice exercitarea controlului judiciar, sau să cuprindă
motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Textul art. 425 alin. 1 lit. b din
Noul Cod de procedură civilă consacră principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate în
fapt şi în drept, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 488 alin. 1
pct. 6 din Noul Cod de procedură civilă, rolul acestui text fiind acela de a se asigura o bună
administrare a justiţiei şi pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanţele superioare.
360
 Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art.
425 alin. 1 lit. b Noul Cod procedură civilă, ca de altfel şi cercetarea fondului cauzei, au în vedere
stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept,
examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant,
şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.
Conform jurisprudenţei Curţii Europene (Hotărârea Ruiz Torija şi Hiro Balani împotriva
Spaniei, din 9 decembrie 1994, precum şi Hotărârea Higgins şi alţii împotriva Franţei, din 19
februarie 1998), instanţa nu este obligată să răspundă detaliat la fiecare argument al părţilor.
Curtea constată că cererea a fost analizată în raport de motivele prezentate în acţiunea
dedusă judecăţii şi de argumentele aduse în apărare de partea adversă, iar motivarea hotărârii
recurate îndeplineşte cerinţele art. 425 alin. 1 lit. b din Noul Cod de procedură civilă, făcând
posibilă exercitarea controlului judiciar. Motivarea primei instanţe răspunde exigenţelor legale,
instanţa de fond arătând care sunt considerentele care au condus la adoptarea soluţiei.
Sentinţa instanţei de fond supusă analizei cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia
pronunţată, nu cuprinde motive contradictorii şi nici străine de natura cauzei, astfel că nu este
incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 din Noul Cod de procedură civilă.
Critica referitoare la greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a
Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Mehedinţi, susceptibilă de încadrare în art. 488 alin. 1
pct. 5 Noul Cod procedură civilă, întrucât aduce în discuţie încălcarea unei reguli de procedură, este
neîntemeiată.
Potrivit art. 32 alin. 1 Noul Cod procedură civilă „orice cerere poate fi formulată şi susţinută
numai dacă autorul acesteia are capacitate procesuală, în condiţiile legii, are calitate procesuală,
formulează o pretenţie, respectiv justifică un interes‖, aceste dispoziţii aplicându-se, în mod
corespunzător, şi în cazul pârâţilor. Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi
între persoana pârâtului şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţi.
Prin acţiune se solicită plata dobânzii legale pentru sumele datorate şi rămase neexecutate
stabilite prin sentinţa nr. 778/05.03.2009 pronunţata de Tribunalul Mehedinţi, aşa cum a fost
modificata de Decizia nr. 3121/24.06.2009 a Curţii de Apel Craiova către reclamantă.
Cum în prezenta cauză se solicită dobânda pentru sumele acordate prin aceste hotărâri, care
are caracter accesoriu, calitate procesuală nu pot avea decât părţile din procesul iniţial.
Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, A.J.F.P. Mehedinţi, înfiinţată ca urmare a
reorganizării Administraţiei Finanţelor Publice a Municipiului Dr. Tr. Severin, nu a avut şi nu are
raporturi juridice cu reclamanta în privinţa drepturilor de natură salarială.
Recurenta a indicat în cererea de recurs şi motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488
alin. 1 pct. 8 Noul Cod de procedură civilă, conform cu care: „Casarea unei hotărâri se poate cere
numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau
aplicarea greşită a normelor de drept material‖, în raport de care va fi analizată soluţia pronunţată de
instanţa de fond.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat o despăgubire care are ca obiect
suma de bani ce reprezintă prejudiciul suferit de creditor pentru executarea cu întârziere şi
neexecutarea integrală a creanţelor stabilite în titlul executoriu, obligaţie succesivă şi distinctă de
aceea de plată a drepturilor salariale neachitate.
Deci pentru creanţele iniţiale reprezentând drepturi salariale stabilite prin hotărâre
judecătorească, reclamanta are un titlu executoriu, iar executarea acestor creanţe a fost eşalonată
prin acte normative succesive. Plata creanţelor, reprezentând cuantumul drepturilor salariale din
titlurile executorii a fost eşalonată independent de voinţa sa, creanţele urmând a fi executate în
anumite procente şi la anumite termene.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, referitor la acordarea dobânzii legale, pentru plata
eşalonată a sumelor prevăzute în titlurile executorii având ca obiect acordarea unor drepturi
salariale personalului din sectorul bugetar, s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

361
 Î.C.C.J. a statuat prin Decizia nr. 2/17.02.2014 pronunţată în recurs în interesul legii, că „în
aplicarea dispoziţiilor art. 1082 şi art. 1088 din Codul Civil din anul 1864, respectiv art. 1531 alin.
(1), alin. (2) teza 1 şi art. 1535 alin. (l) din Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil, pot fi acordate
daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în
titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar
în condiţiile art. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri
executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată
cu modificări prin Legea nr. 230/2011, cu modificările şi completările ulterioare‖.
Prin această decizie, Î.C.C.J. a analizat natura juridică a măsurilor dispuse prin O.U.G. nr.
71/2009 şi a stabilit că aceasta are drept consecinţă o „suspendare legală a executării silite a
titlurilor executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale, calificare care decurge din
însuşi conţinutul art. 1 alin. 2 din ordonanţa de urgenţă, potrivit căruia în cursul termenului în care
are loc plata eşalonată, orice procedură de executare silită se suspendă de drept‖.
Deci, problema naturii juridice a dobânzilor de tipul celor solicitate în cauza pendinte a fost
rezolvată prin recursul în interesul legii soluţionat de Î.C.C.J. prin Decizia nr. 2/2014.
Plecând de la considerentele obligatorii ale deciziei în interesul legii menţionate anterior, se
constată că, în cazul titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale neachitate salariaţilor
bugetari, pot fi pretinse dobânzi penalizatoare menite a acoperi prejudiciul rezultat din fapta ilicită a
statului, care, în calitate de debitor, achită cu întârziere sumele acordate prin hotărâri judecătoreşti,
deşi acestea sunt executorii de drept de la momentul pronunţării acestor hotărâri.
Intimata reclamantă nu a contestat prevederile O.U.G. nr. 71/2009, ci a solicitat ca
recurentele pârâte, în calitate de debitoare ale creanţei stabilită prin hotărârea judecătorească ce
constituie titlu executoriu, să îi plătească dobânda legală.
Prin O.U.G. nr. 71/2009, invocată de recurentă, s-a stabilit numai o modalitate de executare
eşalonată a creanţelor care sunt certe, lichide şi exigibile de la data titlurilor executorii, deci acest
act normativ a avut ca obiect executarea creanţelor şi nu dreptul la daune-interese.
Cu alte cuvinte, prin eşalonarea la plată a fost fixat un alt termen pentru executarea
obligaţiei de plată, iar creditorul nu pierde dreptul de a pretinde şi daune pentru neexecutarea
obligaţiei la scadenţă, acestea având caracterul unor prestaţii succesive şi fiind datorate pentru
întreaga perioadă de executare cu întârziere, calculate pentru fiecare zi de întârziere, cu începere de
la data scadenţei acestor creanţe.
Dacă eşalonarea a presupus fixarea unui alt termen pentru executarea parţială a obligaţiei de
plată şi o astfel de plată parţială nu întrerupe cursul prescripţiei dreptului de a solicita aceste
dobânzi, înseamnă că obligaţia principală, respectiv dreptul la executarea silită a titlurilor
executorii, nu s-a prescris, iar dobânda percepută debitorului pentru neexecutare curge, pentru
tranşele achitate, de la data pronunţării hotărârii până la data plăţii tranşelor, iar, pentru sumele
neachitate, curge în continuare până la data plăţii efective.
Cererea de chemare în judecată marchează momentul la care instanţa de judecată se
raportează pentru a aprecia dacă scadenţa tranşelor plătite pentru care se calculează distinct dobânzi
penalizatoare se înscrie în termenul de prescripţie de trei ani anteriori acestei date, dobânzile putând
fi solicitate pentru perioada pentru care nu s-a împlinit prescripţia.
Pentru suma rămasă restantă după plata parţială, dobânzile penalizatoare curg în continuare
şi pot fi acordate pe trei ani anteriori datei introducerii acţiunii.
Pentru tranşele din debitul principal ce au fost achitate cu mai mult de trei ani anteriori
introducerii acţiunii ce pretinde plata acestora, dobânzile s-au prescris şi nu mai pot fi solicitate.
Referitor la deciziile pronunţate în soluţionarea recursului în interesul legii, potrivit art. 517
alin. 4 Noul Cod procedură civilă, „dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie
pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, partea I ‖, iar în speţă, instanţa de
fond a ţinut cont de cele statuate în decizia nr. 2/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.

362
 Ca urmare, în mod corect instanţa de fond a reţinut că intimata reclamantă, funcţionar
public, este îndreptăţită la plata dobânzii legale pentru diferenţele de drepturi băneşti rămase
neexecutate, susţinerile recurentei fiind neîntemeiate.
În raport de perioada pentru care s-a solicitat acordarea dobânzii, tribunalul a constatat
corect că dobânzile penalizatoare datorate de stat pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor de
plată pot fi solicitate pentru termenul de 3 ani anterior datei introducerii acţiunii.
Curtea menţionează că problema prescripţiei şi a întreruperii acesteia prin O.U.G. nr.
71/2009 a fost, de asemenea, rezolvată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin două decizii
pronunţate de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
Astfel, prin decizia nr. 7/27 aprilie 2015 pronunţată în dosarul nr. 16/1/2014/HP/C, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că „Plăţile voluntare eşalonate în temeiul Ordonanţei de urgenţă
a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect
acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea
nr. 230/2011, efectuate în baza unui titlu executoriu nu întrerup termenul de prescripţie a dreptului
material la acţiune pentru daunele interese-moratorii sub forma dobânzii penalizatoare‖.
Totodată, prin decizia nr. 21/22 iunie 2015 pronunţată în dosarul nr. 199/1/2015, publicată
în Monitorul Oficial nr. 743 din 05.10.2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că „În
interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1079 alin. 2 pct. 3 din Codul civil de la 1864 şi art. 1523
alin. 2 lit. d din Codul civil raportat la art. 166 alin. 1 şi 4 din Codul Muncii, republicat, cu
modificările şi completările ulterioare (art. 161 alin. 1 şi 4 din Codul Muncii în forma anterioară
republicării) şi art. 1088 Cod civil de la 1864, art. 2 din O.G. nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr.
356/2002, cu modificările şi completările ulterioare, art. 2 din O.G. nr. 13/2011, aprobată prin
Legea nr. 43/2012, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 1535 din Codul civil, dobânzile
penalizatoare datorate de stat pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor de plată pot fi solicitate
pentru termenul de 3 ani anterior datei introducerii acţiunii.‖
Potrivit art. 521 alin. 3 din Noul Cod procedură civilă „Dezlegarea dată chestiunilor de drept
este obligatorie pentru instanţa care a solicitat dezlegarea de la data pronunţării deciziei, iar pentru
celelalte instanţe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.‖
Curtea constată că instanţa de fond a constatat corect că dobânzile se pot acorda pentru
ultimii 3 ani anteriori introducerii prezentei cereri, dând o soluţie corectă excepţiei prescripţiei
dreptului la acţiune, criticile pe acest aspect fiind neîntemeiate.
Analizând argumentele instanţei de fond, Curtea reţine că acestea sunt judicioase, fiind
rezultatul unei corecte aplicări şi interpretări a dispoziţiilor legale, nefiind incidente dispoziţiile art.
488 alin. 1 pct. 8 din Noul Cod de procedură civilă.
Pentru aceste considerente, criticile formulate sunt neîntemeiate, astfel că, în temeiul art.
496 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, recursurile declarate vor fi respinse ca nefondate.
(Decizia nr. 3645/16 Noiembrie 2015 - Secţia Contencios Administrativ şi fiscal, rezumat judecător
Liliana Mădălina Dună)

2. Înlocuirea sancţiunii disciplinare. Criteriile de stabilire a sancţiunii disciplinare.

Respectarea deciziei I.C.C.J. pronunţată în recurs în interesul legii. Judecătorul poate

analiza sub toate aspectele actul de sancţionare şi, în cazul în care apreciază că sancţiunea
disciplinară aplicată este prea aspră în raport cu fapta săvârşită, poate proceda la înlocuirea
sancţiunii aplicate cu o altă sancţiune mai uşoară, iar la individualizarea sancţiunii trebuie avute
în vedere dispoziţiile legale în vigoare la data aplicării sancţiunii şi probatoriile administrate în
cauză.

363
 Prin sentinţa nr. 557 din data de 12 mai 2015, pronunţată de Tribunalul Gorj, Secţia
Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 7635/95/2014*, s-a admis, în parte, contestaţia
formulată de reclamantul x, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Silvică Gorj.
S-a modificat în parte decizia nr. 170/11.08.2014 emisă de intimata Direcţia Silvică Gorj, în
sensul că s-a înlocuit sancţiunea disciplinară de „diminuarea salariului cu 30% pe o durată de 3
luni‖ cu sancţiunea disciplinară de „diminuarea salariului cu 15% pe durata de o lună‖.
S-au menţinut restul dispoziţiilor deciziei nr. 170/11.08.2014.
S-a luat act că reclamantul nu solicită cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei a formulat recurs pârâta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia
Silvică Gorj, susţinând că sentinţa este nelegală şi netemeinică, recursul întemeiat pe dispoziţiile art.
488. alin. 1 pct. 6 şi 8 Noul Cod procedură civilă
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Prin cererea de recurs, recurenta pârâtă a apreciat că sentinţa este nelegală şi că sunt
incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 din Noul Cod procedură civilă.
Pentru a se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6
din N. Cod procedură civilă, indicat în cererea de recurs, trebuie ca hotărârea atacată să nu cuprindă
motivele pe care se întemeiază şi inexistenţa acestora să împiedice exercitarea controlului judiciar,
sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Textul art. 425 alin. 1 lit. b din Noul Cod procedură civilă consacră principiul potrivit căruia
hotărârile trebuie să fie motivate în fapt şi în drept, iar nerespectarea acestui principiu constituie
motiv de casare potrivit art. 488 alin. 1 pct. 6 din Noul Cod procedură civilă, rolul textului fiind de a
se asigura o bună administrare a justiţiei şi pentru a se putea exercita controlul judiciar de către
instanţele superioare.
Analizând sentinţa recurată, Curtea constată că instanţa de fond a făcut o amplă motivare, în
fapt şi în drept, cu referire la probele administrate şi la prevederile legale aplicabile în cauză.
Sentinţa instanţei de fond cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia pronunţată, nu
cuprinde motive contradictorii şi nici străine de natura cauzei, astfel că nu este incident motivul de
casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 din Noul Cod de procedură civilă.
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Noul Cod procedură civilă, indicat în
cererea de recurs, se referă la nelegalitatea hotărârii, pentru că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea
greşită a normelor de drept material.
Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept substanţial (material), încălcare ce
poate îmbrăca mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt; extinderea
normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării
prevederilor acesteia; textului de lege corespunzător situaţiei de fapt i s-a dat o interpretare greşită.
În speţă, la înlocuirea sancţiunii disciplinare, instanţa de fond a avut în vedere criteriile de
stabilire a sancţiunii disciplinare care sunt expres prevăzute de dispoziţiile art. 266 din codul
muncii, potrivit cărora: „Angajatorul stabileşte sancţiunea disciplinară aplicabilă în raport cu
gravitatea abaterii disciplinare săvârşite de salariat, avându-se în vedere următoarele: a)
împrejurările în care fapta a fost săvârşită; b) gradul de vinovăţie a salariatului; c) consecinţele
abaterii disciplinare; d) comportarea generală în serviciu a salariatului; e) eventualele sancţiuni
disciplinare suferite anterior de către acesta.‖.
Din textul de lege rezultă că individualizarea sancţiunii se face atât în raport de
circumstanţele reale (împrejurările obiective în care s-a săvârşit fapta), cât şi de cele personale
(împrejurările subiective, care au legătură cu salariatul), circumstanţe ce, în speţa de faţă, nu au fost
avute în vedere în mod corect de către angajator.
Pentru stabilirea unei sancţiuni juste trebuie avute în vedere gravitatea faptelor, cauzele şi
împrejurările acestora, comportamentul la serviciu în general şi consecinţele faţă de instituţie ale
faptelor, deci individualizarea sancţiunii se face atât în raport de circumstanţele reale, cât şi de cele
personale, circumstanţe care au fost apreciate în mod corect de către instanţa de fond.

364
 Judecătorul poate analiza sub toate aspectele actul de sancţionare şi, în cazul în care
apreciază că sancţiunea disciplinară aplicată este prea aspră în raport cu fapta săvârşită, poate
proceda la înlocuirea sancţiunii aplicate cu o altă sancţiune mai uşoară, iar la individualizarea
sancţiunii trebuie avute în vedere dispoziţiile legale în vigoare la data aplicării sancţiunii şi
probatoriile administrate în cauză.
Prin reglementarea dreptului persoanei nemulţumite de sancţiunea disciplinară aplicată de a
se adresa instanţei de contencios administrativ, judecătorului îi revine obligaţia de a controla măsura
în care o sancţiune este adecvată greşelii imputate, ceea ce implică, cu certitudine posibilitatea
controlului pe terenul oportunităţii, dar realizarea acestui control necesită păstrarea limitelor
rezonabilităţii şi proporţionalităţii.
Instanţa de fond, în analiza efectuată, a procedat la o evaluare comparativă a valorilor
pozitive şi negative din activitatea reclamantului, determinând, în funcţie de natura lor, de caracterul
mai mult sau mai puţin semnificant al faptelor, care latură este prevalentă în această comensurare.
Cum instanţa a conchis că prevalente sunt deficienţele stabilite, a evaluat în raport de gravitatea
deficienţelor, inclusiv a consecinţelor cărora le-au dat naştere, care trebuie să fie sancţiunea
aplicabilă.
Trebuie menţionat faptul că în Monitorul Oficial al României nr. 460/25 iulie 2013 a fost
publicată Decizia Î.C.C.J. nr. 11 din 10 iunie 2013 pronunţată în recurs în interesul legii, cu privire
la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 252 alin. 5 din Codul muncii cu privire la posibilitatea
instanţei de judecată, sesizate cu o contestaţie împotriva deciziei prin care s-a luat o măsură
disciplinară împotriva salariatului, de a înlocui sancţiunea disciplinară aplicată de către angajator.
În considerentele deciziei, Î.C.C.J. a reţinut că „În soluţionarea contestaţiei formulate
împotriva deciziei de sancţionare disciplinară instanţele au competenţa de a analiza nu doar
legalitatea, dar şi temeinicia măsurii de sancţionare dispuse de angajator, conform dispoziţiilor art.
269 alin. (1) din Codul muncii, situaţie în care va verifica modalitatea în care angajatorul a aplicat
criteriile de individualizare şi de stabilire a sancţiunii disciplinare.‖
Referitor la deciziile pronunţate în soluţionarea recursului în interesul legii, potrivit art. 517
alin. 4 Noul Cod procedură civilă, „dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie
pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, partea I ‖.
Curtea constată că instanţa de fond a avut în vedere criteriile legale de stabilire a sancţiunii
disciplinare, precum şi cele statuate de Î.C.C.J. în Decizia nr. 11/2013 în recurs în interesul legii,
parte din considerentele deciziei fiind menţionate în sentinţa recurată.
În urma analizei efectuate în fapt şi în drept, instanţa de fond a constatat corect că se impune
reindividualizarea sancţiunii disciplinare aplicate.
Analizând argumentele instanţei de fond, Curtea reţine că acestea sunt judicioase, fiind
rezultatul unei corecte aplicări şi interpretări a dispoziţiilor legale, nefiind incidente nici dispoziţiile
art. 488 alin. 1 pct. 8 din Noul Cod de procedură civilă.
Prin urmare, raportat la actele dosarului, criticile formulate sunt neîntemeiate, astfel că, în
temeiul art. 496 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
(Decizia nr. 3641/16 Noiembrie 2015 - Secţia Contencios Administrativ şi fiscal, rezumat judecător
Liliana Mădălina Dună)

3. Funcţie publică. Efectele deciziilor Curţii Constituţionale asupra cauzelor aflate

pendinte la momentul soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate.

Cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti în care sunt aplicabile dispoziţiile constate
ca fiind neconstituţionale, dar în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia
de neconstituţionalitate respectivă până la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, se încadrează
în ceea ce Curtea Constituţionale a calificat ca fiind cauze pendinte la momentul publicării deciziei

365
de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate. Prin admiterea excepţiei, efectele deciziei se
produc erga omnes.

Prin sentinţa nr. 123/02.02.2015 pronunţată de Tribunalul Gorj a fost admisă cererea de
chemare în judecată şi anulat Ordinul MAI nr. II/4337/23.08.2013.
Motive de recurs:
Împotriva acestei sentinţe s-a exercitat calea de atac a recursului de către recurentul pârât
solicitând admiterea recursului şi pe fond respingerea cererii de chemare în judecată.
Dezvoltarea motivelor de recurs:
Recurentul pârât a învederat, în esenţă, că, instanţa de fond a făcut o greşită aplicabilitate în
cauză a Deciziei CC nr. 392/02.07.2014, hotărârile Curţii Constituţionale au efect numai pentru
viitor. De asemenea că, în cauză este aplicabil principiul tempus regit actum care asigură şi o
stabilitate şi rigurozitate a raporturilor de drept reglementate prin normele de drept respective.
Totodată că, atât timp cât la momentul parcurgerii disciplinare faţă de reclamant şi aplicării
sancţiunii disciplinare nu era constatată neconstituţionalitatea dispoziţiilor statutare şi, prin urmare
nici publicată în MO o astfel de decizie, nu poate fi apreciat ca nelegal actul administrativ contestat.
A mai arătat că, declararea neconstituţională a textelor de lege din statutul poliţistului nu conduc în
nici un caz la constatarea nelegalităţii Ordinului MAI nr. II/4777/23.08.2013, întrucât sancţiunea a
fost aplicată reclamantului, de către persoana competentă, în temeiul art. 58 lit. b din legea nr.
360/2002. de asemenea că, actul a fost emis cu respectarea prevederilor art. 59 alin.1 din Legea nr.
360/2002.
Temeiul de drept: art. 488 pct.8 N Cod procedură civilă.
Deşi, legal citat intimatul reclamant nu a depus întâmpinare şi nici nu s-a prezentat în
instanţă pentru a formula eventuale apărări. A înţeles să depună concluzii scrise.
Considerentele instanţei de recurs în raport de motivele de recurs invocate şi de dispozițiile
art. 488 pct.8 Cod procedură civilă:
Recurenta pârâtă invocă dispoziţiile art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, controversa dintre
părţi vizând aplicabilitatea şi efectele deciziei Curţii Constituţionale asupra legalităţii actelor
administrative contestate.
Curtea reţine că, în cuprinsul Ordinului MAI nr. II/4337/23.08.2013 de sancţionare s-a
menţionat ca acesta a fost emisa în temeiul art. 57 lit. k, art. 58 lit. b, art. 59, art. 60, art. 61 alin.3
din Legea 360/2002, art. 17 lit. b, din Ordinul M.A.I. 400/2004 ,,fiind avut în vedere raportul de
cercetare prealabilă nr. S/124869/19.07.2013 şi încheierea Consiliului Superior de Disciplină nr.
S/31222/31.07.2013 ( f.17-19 dosar fond, vol. I).
Prin decizia Curţii Constituţionale a României nr. 392 din 2014 publicată în Monitorul
Oficial cu numărul 667 din data de 11 septembrie 2014 a fost admisă excepţia de
neconstituţionalitate şi s-a constatat că prevederile art. 59 alin. (2), art. 60 alin. (1) şi ale art. 62 alin.
(3) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului sunt neconstituţionale.
Aceste dispoziţii prevăd următoarele:
Art. 59 alin 2: Procedura cercetării prealabile se reglementează prin ordin al ministrului de
interne.
Art. 60 alin 1: Aplicarea sancţiunilor disciplinare se face potrivit competenţelor stabilite prin
ordin al ministrului administraţiei şi internelor, după expirarea termenului de contestare, prevăzut la
art. 61 alin. (1).
Art. 62 alin 3: Consiliile de disciplină îşi desfăşoară activitatea în baza regulamentului
aprobat prin ordin al ministrului de interne.
În considerentele deciziei Curţii Constituţionale s-a reţinut că dispoziţiile legale criticate nu
numai că nu reglementează procedura disciplinară prealabilă, aplicarea sancţiunilor disciplinare sau
activitatea consiliului de disciplină, ci deleagă reglementarea acestor aspecte importante ministrului
de resort care este abilitat să adopte ordine. Aşadar, se ajunge la situaţia ca un aspect esenţial care
vizează executarea şi/sau încetarea raporturilor de serviciu să fie reglementat printr-un act
366
administrativ, care, de altfel, în cazul de faţă, nici măcar nu a fost publicat în Monitorul Oficial al
României, Partea I, ceea ce este de natură să confere un caracter iluzoriu posibilităţilor autorului
excepţiei de neconstituţionalitate de a se apăra în mod eficient. În aceste condiţii, persoana cercetată
disciplinar nu cunoaşte regulile după care se desfăşoară procedura, având în vedere că actul
administrativ nu este accesibil şi deci nici opozabil. Normele privind cercetarea disciplinară trebuie
să respecte anumite cerinţe de stabilitate şi previzibilitate. Or, delegarea de atribuţii de a stabili
aceste norme unui membru al Guvernului, prin emiterea unor acte cu caracter administrativ ce au
caracter infralegal, determină o stare de incertitudine juridică, acest gen de acte având, de obicei, un
grad sporit de schimbări succesive în timp.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea acestei decizii în speţă, Curtea apreciază că, instanţa de
fond a făcut o corectă aplicabilitate a acesteia în cauză. Astfel, art. 147 alin 1 din Constituţia
Românie stabileşte, în privinţa legilor şi ordonanţelor în vigoare, constate ca fiind neconstituţionale,
că acestea „îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii
Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord
prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile
constate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept‖ Această prevedere constituţională este
reluată, la nivel legal, prin art. 31 alin 3 din Legea nr. 47/1992, iar art. 147 alin 4 din Constituţie,
raportat la alin 1 din acelaşi articol, prin art. 31 alin 1 din lege.
Cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti în care sunt aplicabile dispoziţiile constate ca
fiind neconstituţionale dar în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de
neconstituţionalitate respectivă până la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, se încadrează în
ceea ce Curtea Constituţionale a calificat ca fiind cauze pendinte la momentul publicării deciziei de
admitere a excepţiei de neconstituţionalitate. Prin admiterea excepţiei, efectele deciziei se produc
erga omnes.
Aşadar, nefiind soluţionată la momentul publicării deciziei, respectiv 11 septembrie 2014,
cauza era pendinte. În consecinţă, şi faţă de considerentele sus-arătate este aplicabilă în cauză
decizia nr. 392/2014 pronunţată de Curtea Constituţională. De asemenea, dispoziţiile declarate
neconstituţionale sunt cele pe care se întemeiază actele contestate, astfel că acestea au rămas fără
temei legal. Lipsa temeiului de drept conduce la sancţiunea nulităţii actelor administrative, astfel că
sunt întemeiate criticile recurentului în acest sens.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentului pârât potrivit căreia la momentul parcurgerii
disciplinare faţă de reclamant şi aplicării sancţiunii disciplinare nu era constatată
neconstituţionalitatea dispoziţiilor statutare, Curtea constată că este nefondată faţă de cele expuse
anterior cu privire la efectele deciziilor Curţii Constituţionale.
Faptul că, mai există şi alte articole sau aliniate ce nu au fost declarate neconstituţionale nu
este de natură să acopere efectele neconstituţionalităţii constatate. Astfel, după cum se arată şi în
considerentele deciziei invocate dispoziţiile legale criticate nu numai că nu reglementează
procedura disciplinară prealabilă, aplicarea sancţiunilor disciplinare sau activitatea consiliului de
disciplină, ci deleagă reglementarea acestor aspecte importante ministrului de resort care este
abilitat să adopte ordine.
Pentru aceste considerente, recursul declarat de recurentul reclamant este nefondat, astfel că
în conformitate cu art.488 alin1 pct 8 Cod procedură civilă şi art 496 alin.1 Cod procedură civilă,
Curtea va respinge recursul ca nefondat. (Decizie nr. 2773 / 15 Septembrie 2015 - Secţia
Contencios Administrativ si Fiscal, rezumat judecător Adela Albu)

367
 4. Funcţionar public cu statut special. Aplicarea dispoziţiilor art. 196 din Legea
95/2006.

În calitatea sa de angajat în funcţia de asistent medical şef în sistemul administraţiei

penitenciarelor, recurentul nu este salariat civil în cadrul Ministerului Sănătăţii pentru a i se aplica
prevederile art. 196 din Legea nr. 95/2006.

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Dolj, reclamantul L.M a chemat în judecată
pârâtul Penitenciarul C., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, instanţa sa oblige pârâtul la
promovarea reclamantului în funcţia de asistent medical cu studii superioare în grad principal și de
majorare a salariului de baza lunar începând cu luna noiembrie 2013, plata diferenţelor salariale
dintre drepturile cuvenite potrivit noii încadrări şi cele efectiv încasate, începând cu luna noiembrie
2013.
Prin sentinţa nr. 37 din 14 ianuarie 2014, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul
nr.10743/63/2014, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul L. M în
contradictoriu cu pârâtul PENITENCIARUL C., ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul L. M., criticând-o pentru
nelegalitate.
În motivare, recurentul reclamant a susţinut că tribunalul a respins cererea sa reţinând în
esenţa ca în materie de salarizare reclamantului ca și funcţionar public cu statut special îi sunt
aplicabile prevederile Legii 284/2010, nu prevederile Legii 95/2006 privind reforma în sănătate.
Hotărârea este pronunţata cu aplicarea greşita a normelor de drept material ce reglementează
salarizarea asistenţilor medicali și cadrelor medicale în general, aspect de nelegalitate prevăzut de
art. 488 pct.8 Codul de Procedura Civila.
Astfel, este adevărat ca reclamantul este funcţionar public cu statut special, având grad de
agent sef principal, insa activitatea pe care o prestează în cadrul instituţiei intimate este aceea de
asistent medical sef, fiind remunerat pentru aceasta activitate.
Faptul ca deţine o gradaţie militară constituie un specific al sistemului din care face parte,
toţi colegii săi, indiferent de activitatea pe care o prestează, având un asemenea grad.
Cu alte cuvinte, prestează activitatea de asistent sef, este remunerat doar pentru aceasta,
astfel ca deţinerea unui grad, indiferent care ar fi acela, nu influenţează cu nimic raportul juridic de
munca și legislaţia aplicabila acestuia.
Argumentaţia instanţei în sensul ca numai salariaţilor civili le sunt aplicabile prevederile art.
1961 din Legea 95/2006, nu reprezintă altceva decât o discriminare pe criteriul apartenenţei la un
anumit angajator, ceea ce trebuie sancţionat de către instanţa de recurs.
Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sanatatii, reglementează raporturile juridice
medicale, precum și raporturile juridice privind încadrarea pe funcţiile corespunzătoare a
asistenţilor medicali.
Aşadar, legiuitorul nu face distincţii intre beneficiarii legislaţiei privind reforma în domeniul
sanatatii și nici măcar printr-o interpretare sistematica a acestui act normativ nu s-ar putea ajunge la
concluzia ca el se aplica doar unei anumite categorii profesionale, respectiv asistenţilor medicali din
domeniul civil.
Bineînţeles, s-ar putea afirma ca aceste unităţi medicale fac parte din categoria celor
"civile", insa și în cazul respectivilor angajatori exista legi speciale privind salarizarea personalului
(HG 144/2010, HG 286/2011, inclusiv Legea 284/2010 invocata de către instanţa de fond), astfel ca
în mod evident legile speciale privind salarizarea personalului din unităţile medicale publice sau
private, nu se pot abate de la legea generala, fiind de notorietate ca în raporturile juridice de munca
principiul de drept "specialia generalibus derogant", nu isi are aplicarea.
Chiar daca nu ar fi acceptată opinia majoritara expusa în doctrina privind excepţia de la
regula sus amintita, în mod clar legiuitorul nu ar fi elaborat o lege cu aplicabilitate doar pentru o
anumita categorie profesionala ce aparţine unui anumit angajator (unităţile spitaliceşti civile),
368
intrucat acest criteriu este unul discriminatoriu potrivit Convenţiei OIM nr. 111/1958 privind
discriminarea în domeniul ocupării fortei de munca și exercitării profesiei și Cartii Sociale
Europene Revizuita.
Fata de aceste aspecte, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate și admiterea
cererii aşa cum a fost formulata.
Analizând recursul formulat prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8
C.pr.civ. Curtea de Apel reţine următoarele:
Cu privire la excepţia nulităţii recursului ca fiind nemotivat, Curtea constată că recurentul şi-
a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă ce privesc situaţia când
hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii iar în cuprinsul recursului au fost
indicate dispoziţiile legale cu privire la care recurentul consideră că au fost aplicat eronat de către
instanţa de fond, astfel că excepţia este neîntemeiată şi se va dispune respingerea acesteia.
Curtea constată că recurentul este funcţionar public cu statut special, angajat la Penitenciarul
C, având gradul de agent şef principal, funcţia de asistent medical şef iar în materie de salarizare,
acestuia îi sunt aplicabile cu prioritate prevederile Anexei VII din Legea nr. 284/2010 privind
salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, anexă ce reglementează familia
ocupaţională de funcţii bugetare "Apărare, Ordine Publică şi Siguranţă Naţională" - din Legea nr.
284/2010.
Recurentul nu este salariat civil în cadrul Ministerului Sănătăţii pentru a i se aplica
prevederile art. 196 din Legea nr. 95/2006, ci acesta este funcţionar public cu statut special în
sistemul administraţiei penitenciarelor, astfel că nu îi sunt aplicabile prevederile privitoare la
familia ocupaţională de funcţii bugetare "Sănătate" invocate de recurent.
Dispoziţiile legii nr. 284/2010 – Anexa VII sunt imperative cu privire la faptul că
recurentului îi sunt aplicabile în exclusivitatea prevederile sistemului penitenciar, acesta fiind
funcţionar public cu statut special astfel că este neîntemeiată invocarea unor acte normative din altă
familie ocupaţională, respectiv Sănătate precum şi prevederile Codului muncii
Pe de altă parte, potrivit Nomenclatorului de funcţii în vigoare, în statele de organizare ale
unităţilor penitenciare nu există funcţii de agent prevăzute cu studii superioare iar funcţia pe care o
ocupă recurentul, respectiv asistent medical şef nu este prevăzută cu studii superioare, motiv pentru
care nu se poate dispune promovarea acestuia în funcţia de asistent medical cu studii superioare în
grad principal. Din acest motiv potrivit fişei postului recurentului nivelul studiilor necesare ocupării
funcţiei de asistent medical este cel liceal plus şcoală sanitară postliceală şi nu studii superioare.
Pe cale de consecinţă, în raport de considerentele mai sus expuse, Curtea reţine că instanţa
de fond a aplicat corect dispoziţiile de drept material aplicabile speţei, astfel că în raport de
dispoziţiile art. 498 Cod procedură civilă va respinge recursul formulat ca neîntemeiat. (Decizia
nr.2117 / 04.06.2015 - Curtea de Apel Craiova, Secţia Contencios Administrativ și Fiscal, rezumat
judecător Emilia Denisa Stîngă)

5. Funcţionar public. Reţinerea concediului pentru creşterea copilului de până la doi

ani ca şi vechime în muncă.

Întrucât reclamanta-intimata s-a aflat în perioada 01.01.2005-31.12.2005 în concediul

pentru creşterea copilului, beneficiind de plata indemnizaţiei corespunzătoare, îi sunt aplicabile
dispoziţiile OUG 148/2005, inclusiv prevederile art.18 alin.7 referitoare la recunoaşterea ca
vechime în muncă a perioadei de timp menţionate.

Prin sentinţa nr. 116 de la 28 Ianuarie 2015 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi Secţia A
II-A Civilă, De Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 6941/101/2014, s-a respins
excepţia netimbrării şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

369
 S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Agriculturii şi
Dezvoltării Rurale.
S-a admis acţiunea formulată de BM în contradictoriu cu Direcţia pentru Agricultură
Mehedinţi.
S-a dispus recunoaşterea vechimii în muncă pe perioada 01.01.2005-31.12.2005, cât a fost
în concediu de creştere a copilului de până la 2 ani de zile.
S-a dispus acordarea sporului de vechime de 25% din salariul de încadrarea corespunzător
vechimii în muncă, precum şi plata diferenţelor salariale neacordate, rezultate din neaplicarea
acestui procent, începând cu data de 10.02.2014, până la modificarea/încetarea raporturilor de
munca, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie de la naşterea acestui drept și pana la plata
efectiva.
S-a respins acţiunea formulată faţă de Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, ca
fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasivă.
Împotriva acestei sentinţe s-a exercitat calea de atac a recursului de către recurentul pârât
Direcţia pentru Agricultură Mehedinţi, în temeiul art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, solicitând
admiterea recursului.
În motivarea recursului, recurentul a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit actul
juridic dedus judecăţii şi a pronunţat o sentinţă cu aplicarea greşită a legii.
Din probatoriul administrat, instanţa de fond a apreciat că potrivit art. 36 din Legea nr.
188/1999 perioada concediilor de boală, a concediilor de maternitate şi a celor pentru creşterea şi
îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu nu pot înceta şi nu pot fi modificate decât la iniţiativa
funcţionarului public în cauză şi că în perioada respectivă nu a existat nici un text de lege care să
prevadă expres că perioada în care un funcţionar/angajat se află în concediu de creştere a copilului
de până la 2 ani sau 3 ani, constituie vechime.
Critică sentinţa civilă mai sus menţionată pe motivul că instanţa de fond a interpretat greşit
prevederile legale mai sus menţionate: potrivit art. 82 alin. (1) lit a) din Legea nr. 188/1999 privind
Statutul funcţionarilor publici, (R), la data de 01.01.2005 concediul pentru creştere a copilului în
vârstă până la 2 ani sau în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani era
reglementat ca o situaţie de suspendare a raportului de serviciu, la iniţiativa funcţionarului public,
deci conform prevederilor legale mai sus menţionate raporturile de serviciu au încetat la iniţiativa
reclamantei începând cu data de 01.01.2005 până la data de 31. 12. 2005.
Aşa fiind, consideră că instanţa de fond a interpretat greşit actul normativ care trebuia
aplicat perioadei respective şi a reţinut ca act normativ pentru perioada solicitată prevederile Legii
nr. 7/2007 pentru aprobarea OUG nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii
copilului, în vigoare la data de 20.01.2007.
A solicitat să se reţină că actele normative mai sus menţionate au intrat în vigoare începând
cu 01.01.2006 şi nu pentru perioada 01.01.2005 - 31.12.2005.
A mai precizat că aşa cum a mai arătat şi în probatoriul cauzei, pentru perioada 01.01.2005 -
31.2006, nu au fost incidente prevederile Legii nr. 7/2007 pentru aprobarea OUG nr. 148/2005 iar,
funcţionarii publici care se aflau în concediul pentru creşterea copilului în vârstă până la 2 ani sau în
cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani, beneficiau de indemnizaţie de
asigurare socială, potrivit Legii nr. 19/2000, privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de
asigurări sociale, modificările şi completările ulterioare.
In consecinţă, rezultă că acesta perioadă constituie stagiu de cotizare asimilat, fiind luată în
calcul în vederea stabilirii stagiului de cotizare în sistemul public de pensii şi nu pentru calculul
sporului de vechime în muncă, aşa cum a reţinut instanţa de fond.
Consideră că s-a interpretat greşit actul dedus judecăţii şi s-a reţinut eronat art. 8 alin.(l), ari.
9 (1) precum şi art. 24 alin (2) ale Legii nr. 7/2007.
Apreciază că această propunere este nelegală şi în cauză sunt aplicabile prevederile
reglementate de Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări
sociale, cu modificările şi completările ulterioare.
370
 Mai mult decât atât, nu a fost luată în considerare de către instanţa de fond, adresa de
răspuns nr. 16/899DJLMC/07.05.2014 a Direcţiei Juridice, Legislaţia Muncii şi Contencios din
cadrul Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, Direcţia juridică,
Legislaţia Muncii şi Contencios, în care se precizează concret că: „ faţă de prevederile legale
menţionate, perioada în care s-a beneficiat de concediu şi indemnizaţie pentru creşterea copilului în
baza Legii 19/2000 nu constituie vechime în muncă şi în serviciu sau vechime în specialitate"
Având în vedere cele motivate, solicită să se admită recursul aşa cum a fost formulat, să se
modifice sentinţa instanţei de fond, în sensul respingerii acţiunii.
A întemeiat recursul pe prevederile art. 486, art. 487, 488 pct. 8 Cod procedură civilă Legea
188/1999, Legea 19/2000.
Legal citată intimata reclamantă B.M a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului
promovat de recurenta-parata ca nefondat și menţinerea sentinţei nr. 116/28.01.2015 pronunţata de
Tribunalul Mehedinţi ca legala și temeinica, cu cheltuieli de judecata.
Considerentele instanţei de recurs în raport de motivele de recurs şi de dispozițiile art. 488
alin.1 pct.8 Noul Cod procedură civilă.
Interpretarea dată de recurentă art.82 alin.1 lit.a din Legea 188/1999 (forma în vigoare la
momentul efectuării concediului), în sensul că raporturile de serviciu au încetat la iniţiativa
reclamantei în perioada 01.01.2005-31.12.2005, este eronată, textul de lege prevăzând faptul că
raporturile de serviciu se suspendă la iniţiativa funcţionarului public în cazul concediului pentru
creşterea copilului în vârstă de până la doi ani.
Este adevărat că legiuitorul a omis să reglementeze prin Legea 19/2000 sau alte acte
normative aplicabile în cursul anului 2005, modalitatea în care concediul pentru creşterea copilului
ar influenţa vechimea în muncă.
Art.24 alin.2 din OUG 148/2005 le recunoaşte persoanelor care, până la data de 31
octombrie 2006, au realizat în sistemul public de pensii perioade de stagiu de cotizare de cel puţin
10 luni în ultimele 12 luni anterioare datei naşterii copilului, drepturile prevăzute de OUG
148/2005.
Întrucât acest din urmă act normativ nu face nicio altă distincţie, prima instanţă a reţinut
corect că drepturile reglementate includ și recunoaşterea ca vechime în muncă a perioadei
concediului pentru creşterea copilului.
Cum intimata reclamantă a realizat stagiul de cotizare în cuantumul mai sus arătat anterior
naşterii copilului, instanţa de fond a stabilit în mod corect că perioada în care aceasta s-a aflat în
concediul pentru creşterea copilului reprezintă vechime în muncă.
Mai mult, art.24 alin.1 din OUG 148/2005 arată că „Prevederile prezentei ordonanţe de
urgenţă se aplică şi persoanelor care, la data de 31 decembrie 2005, se aflau în una dintre
următoarele situaţii: a)în plata indemnizaţiei pentru creşterea copilului, reglementată de dispoziţiile
cuprinse în actele normative speciale prevăzute la art. 3 alin. (2)‖.
Întrucât reclamanta-intimata s-a aflat în perioada 01.01.2005-31.12.2005 în concediul pentru
creşterea copilului, beneficiind de plata indemnizaţiei corespunzătoare, îi sunt aplicabile dispoziţiile
OUG 148/2005, inclusiv prevederile art.18 alin.7 referitoare la recunoaşterea ca vechime în muncă
a perioadei de timp menţionate.
Cât priveşte adresa de răspuns 13516/07.05.2014 a Direcţiei Juridice, Legislaţia Muncii şi
Contencios din cadrul Ministerului Muncii, la care face referire recurenta, Curtea arată că aceasta
prezintă un simplu punct de vedere care nu poate avea influenţă asupra modului în care instanţa
judecătorească interpretează legea.
Pentru aceste considerente, având în vedere prevederile art.496 alin.1 Cod procedură civilă,
Curtea urmează a respinge recursul declarat în cauză ca neîntemeiat. (Decizia nr.2868 / 17.09.2015
- Secţia Contencios Administrativ și Fiscal, rezumat judecător Emilia Denisa Stîngă)

371
 6. Funcţionar public cu statut special. Efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr.
392/2014 privind declararea ca neconstituţionale a prevederilor art. 59 alin. 2, art.60 alin. 1 şi
art. 62 alin. 3 din Legea nr.360/2002 rep. privind statutul poliţistului.

Decizia Curţii Constituţionale îşi găseşte aplicarea atât timp cât raportul juridic contestat
nu a fost epuizat prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile chiar dacă s-
a pronunţat o atare hotărâre judecătorească.

Prin sentinţa nr. 2973 din 03.11.2014, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, în dosarul nr.
420/101/2014, s-a admis acţiunea formulată de reclamantul B. L. G., în contradictoriu cu pârâţii
Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara şi Inspectoratul General al Poliţiei de
Frontieră.
Au fost anulate dispoziţiile nr. 1757592/27.11.2013 şi nr. 111502/06.01.2014.
Au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamantului suma de 1000 lei reprezentând cheltuieli
de judecată.
Împotriva acestei sentinţe au formulat recursuri pârâţii INSPECTORATUL TERITORIAL
AL POLIŢIEI DE FRONTIERĂ TIMIŞOARA şi INSPECTORATUL GENERAL AL POLIŢIEI
DE FRONTIERĂ, în termen şi motivat.
Recurenţii prin motivele de recurs au învederat faptul că instanţa de fond, în mod
neîntemeiat, a constatat că din punct de vedere al vinovăţiei, abaterea disciplinară comisă de către
intimatul reclamant poate fi săvârşită numai din culpă, deoarece legiuitorul delimitează în mod
distinct felurile răspunderii, respectiv răspunderea disciplinară, materială, civilă sau penală, iar în
cazul de faţă, încălcarea de către intimatul reclamant a atribuţiilor de serviciu se încadrează în
normele răspunderii disciplinare şi se supune dispoziţiilor din această materie.
În mod nelegal, instanţa de fond a aplicat, pe motiv că legea nu distinge, dispoziţiile
incidente din materia răspunderii penale cu privire la formele de vinovăţie (intenţia şi culpa) în
situaţia de faţă a intimatului reclamant, respectiv a analizat vinovăţia acestuia prin raportare la
jurisprudenţa şi doctrina penală, or, în cauză sunt incidente normele legale privitoare la răspunderea
disciplinară.
Învederează astfel că motivarea şi argumentarea instanţei de fond este o motivare din
materia dreptului penal, întrucât legislaţia penală prevede la art. 16 Cod penal:
„(1)Fapta constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de
legea penală.
(6) Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când este săvârşită cu
intenţie. Fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod expres.‖
Mai mult decât atât, a învederat că art. 57 lit. b) din Legea nr.360/2002 prevede abaterea
disciplinară constând în: „neglijenţa manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau a
dispoziţiilor primite de la şefii ierarhici sau de la autorităţile anume abilitate de lege‖ iar instanţa de
fond face vorbire în motivarea sa de „încălcarea unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea
acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă‖, or, din această argumentare reiese că prima instanţă a
preluat elemente din conţinutul constitutiv al infracţiunii de neglijenţă în serviciu care este
prevăzută la art. 298 din Codul penal.
Astfel instanţa de fond, fără temei legal a preluat în motivare normele penale, care nu pot fi
folosite pentru a interpreta forma de vinovăţie a abaterii disciplinare comise de către intimatul
reclamant şi care face obiectul sancţiunii disciplinare dispusă prin Dispoziţia nr.
1757592/27.11.2013.
În consecinţă au apreciat că prin aceasta, instanţa de fond a cuprins în hotărâre motive
străine de natura cauzei interpretând în mod greşit normele de drept material.
Au învederat şi faptul că, în mod netemeinic prima instanţă a constatat instanţa de fond
faptul că, în sarcina intimatului reclamant nu se putea reţine abaterea disciplinară întrucât
declaraţiile sale nu presupun culpa, ci intenţia, stipulând, fără temei legal, că în mod incorect s-a
372
reţinut în sarcina acestuia neglijenţă manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, deoarece
fapta reclamantului este săvârşită cu intenţie şi nu poate întruni elementele constitutive ale abaterii
disciplinare prevăzute de art. 57 lit. b din Legea nr. 360/2002. S-a argumentat în acest sens că în
materia răspunderii disciplinare legea nu distinge cu privire la elementele constitutive ale abaterii
disciplinare, astfel că nu se poate echivala cu normele de drept penal care prevăd elementele
constitutive ale infracţiunii.
Astfel, art. 55 şi 57 din Legea nr. 360/2002, prevăd în mod expres şi neechivoc
„încălcarea...cu vinovăţie‖, „comise... cu vinovăţie‖, nefăcând distincţie cu privire la formele de
vinovăţie în comiterea abaterilor disciplinare care atrag astfel răspunderea disciplinară şi având în
vedere principiul de drept „ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus‖ instanţa de fond nu
trebuia să apeleze la argumente din materia dreptului penal, putea a conchide că abaterea
disciplinară constând în: „neglijenţa manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau a
dispoziţiilor primite de la şefii ierarhici sau de la autorităţile anume abilitate de lege‖ putea fi
comisă doar cu forma de vinovăţie - culpa. Mai mult, susţine că, nu se pot interpreta art. 55 şi 57 din
Legea nr. 360/2002 făcând, în mod indirect, trimitere la art. 16 şi 298 Cod penal, la jurisprudenţa şi
doctrina penală.
Totodată, au învederat faptul că nu i s-a cerut de către părţi să se pronunţe cu privire la
forma de vinovăţie şi mai mult decât atât nu a pus în discuţia părţilor pentru a se dezbate în condiţii
de contradictorialitate, aceste împrejurări de drept, astfel, apreciază că s-au încălcat dispoziţiile art.
14 alin. 4, 5, 6 C.P.C. şi art. 22 alin. 6 C.P.C.
Având în vedere menţiunea instanţei de fond din hotărârea atacată: „prin dispoziţia
contestată, reclamantului i se impută şi nerespectarea prevederilor art. 43 alin. 1, art. 46 din Legea
nr. 188/1999, art. 45 alin. 2 din Legea nr. 360/2002 şi art. 4 alin. 1 din O.M.A.I. nr. 319/2002‖,
apreciază că în cauza de faţă sunt aplicabile prevederile art. 43 alin. 1, art. 46 din Legea nr.
188/1999 întrucât, această lege reprezintă cadrul general, fiind un drept comun în materia
subiecţilor de drept - funcţionarii publici.
De asemenea recurenţii arată că deşi instanţa de fond constată că sunt aplicabile în speţă
prevederile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 360/2002 reţine în mod nefondat faptul că prevederile art. 4
alin. 1 din O.M.A.I. nr. 319/2002 nu îi sunt aplicabile. Contrar celor reţinute de instanţa de fond
recurenţii susţin că aceste din urmă prevederi îi sunt aplicabile reclamantului intimat tocmai datorită
interpretării art. 45 alin. 2 din Legea nr. 360/2002, care stipulează că: „Poliţistul poate prezenta în
public, numai în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului afacerilor interne, informaţii şi date
obţinute în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau poate face comentarii referitoare la astfel de date
şi informaţii, dacă prin acestea nu este încălcat principiul prezumţiei de nevinovăţie ori nu sunt
lezate dreptul la propria imagine, demnitatea, viaţa intimă, familială ori privată a persoanei sau nu
este prejudiciată finalizarea urmăririi penale într-o cauză aflată în curs de cercetare ori de judecare‖,
or, instanţa de fond nu putea face abstracţie de aceste dispoziţii care prevăd respectarea condiţiilor
ce sunt stabilite prin ordin al ministrului afacerilor interne, respectiv O.M.A.I. nr. 319/2002.
Mai mult decât atât, în sprijinul celor de mai sus s-a arătat că este şi art. 4 C.P.P. care
reglementând prezumţia de nevinovăţie stipulează prin alin. 1 că: „Orice persoană este considerată
nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.‖
Totodată, a menţionat faptul că, în preambulul O.M.A.I. nr. 319/2002 privind mediatizarea
datelor şi informaţiilor obţinute în exercitarea atribuţiilor de serviciu de către lucrătorii Ministerului
de Interne este prevăzut că acesta este emis în aplicarea Legii nr. 360/2002. Acesta este un
argument în plus că intimatului reclamant îi sunt aplicabile prevederile din acest ordin.
Apreciază că instanţa de fond, în mod neîntemeiat constată faptul că intimatul reclamant nu
se află în niciuna dintre aceste situaţii, acesta sesizând săvârşirea unor fapte penale de către un alt
cadru M.A.I., întrucât sesizarea unor fapte penale are mod legal reglementat prin normele penale,
respectiv art. 288 alin. 1 Cod procedură penală, iar nu prin intermediul mass-mediei, tocmai pentru
a se apăra dreptul unei persoane de a fi prezumată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale
printr-o hotărâre penală definitivă şi pentru a nu se leza dreptul la imagine, demnitatea, viaţa intimă,
373
familială ori privată a persoanei sau nu este prejudiciată finalizarea urmăririi penale într-o cauză
aflată în curs de cercetare ori de judecare .
Se arată şi că instanţa de fond analizează iniţial în motivarea sa vinovăţia (forma de
vinovăţie) şi ulterior se apleacă asupra conţinutului faptei, or dintr-o argumentare logică nu se pot
analiza, în mod separat şi fără legătură între ele, cele două noţiuni faptă şi vinovăţie. Astfel, instanţa
de fond nu putea constata, iniţial, că intimatul reclamant nu a săvârşit fapta cu vinovăţie culpa, ci cu
intenţie, şi ulterior, prin motivare să conchidă că fapta nu există, întrucât acele prevederi nu îi sunt
aplicabile. Apreciază că în aceste condiţii există o contradicţie între argumentarea şi motivarea
instanţei, în sensul că instanţa constată că fapta intimatului reclamant este săvârşită cu intenţie şi
ulterior constată, cu privire la faptă că prevederile legale nu îi sunt aplicabile.
Recurenţii arată şi că prin motivarea sa, instanţa de fond separă comentariile negative făcute
de reporter şi prezentator şi cele făcute de către intimatul reclamant, însă, apreciază că acestea nu
pot fi interpretate separat în constatarea existenţei faptei ce constituie abatere disciplinară, întrucât
interviul (colajul apărut la postul de televiziune Antena 3 şi celelalte extrase din articolele de presă)
trebuie văzute ca un tot unitar.
Apreciază că nu trebuia să se separe comentariul şi declaraţiile intimatului reclamant de
restul materialului audio-video prezentat la postul de televiziune Antena 3 şi următoarele articole
apărute în mass-media, deoarece trebuie să se ţină cont de factorul generant al întregului material
apărut în presă. Factorul generant a constat în interviul din mass - media al intimatului reclamant,
publicat de postul de televiziune Antena 3, precum şi declaraţiile preluate şi publicate de
publicaţiile locale, fapt ce a condus la prejudicierea imaginii Centrului Medical Judeţean Mehedinţi,
a funcţionarilor publici din această structură, prejudicierea imaginii M.A.I., încălcarea principiului
prezumţiei de nevinovăţie, lezarea dreptului la imagine atât timp cât cercetările erau nefinalizate.
Mai mult s-a arătat că instanţa de fond recunoaşte că ştirea în integralitatea sa a afectat
imaginea Ministerului de Interne, iar reclamantul nu a fost abilitat să furnizeze astfel de informaţii
în mass-media, astfel, apreciază că, în aceste condiţii există o contradicţie în motivarea sentinţei
recurate.
S-a subliniat şi că, legislaţia aplicabilă funcţionarilor publici, în cazul de faţă poliţiştilor, în
ceea ce priveşte comunicarea informaţiilor de interes public către mijloacele de informare în masă,
este clară şi neechivocă, prevăzându-se în mod expres, care sunt atribuţiile şi obligaţiile acestora,
care sunt drepturile şi libertăţile fundamentale care nu trebuie lezate prin divulgarea unor informaţii
presei, astfel că fapta intimatului reclamant, îndeplinind condiţiile abaterii disciplinare, nu putea
trece fără aplicarea unei sancţiuni disciplinare.
De asemenea, învederează faptul că Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră
Timişoara este o instituţie publică şi în cadrul acesteia există o persoană autorizată, respectiv
purtătorul de cuvânt al unităţii, care să furnizeze informaţii de interes public, astfel că intimatul
reclamant nu era persoana abilitată să facă declaraţii în mass-media, acesta fiind un alt motiv pentru
care se confirmă abaterea disciplinară reţinută în sarcina sa.
Instanţa de fond, în motivarea sa, pleacă de la premiza că intimatul reclamant a săvârşit fapta
cu vinovăţie, sub forma intenţiei, apoi a stabilit faptul că prevederile art. 43 alin. 1, art. 46 din Legea
nr. 188/1999 şi prevederile art. 4 alin. 1 din O.M.A.I. nr. 319/2002 nu îi sunt aplicabile, urmând ca
în cele din urmă să conchidă că, în aprecierea sa, situaţiei reclamantului îi sunt aplicabile
prevederile Legii nr. 571/2004, prin acestea recurenta apreciind că hotărârea cuprinde motive
contradictorii.
Totodată recurenţii arată că hotărârea instanţei de fond cuprinde şi alte motivele
contradictorii reţinând pe de o parte că prin ştirea analizată în integralitatea sa a afectat imaginea
Ministerului de Interne, iar reclamantul nu a fost abilitat să furnizeze astfel de informaţii în mass-
media, apoi că deşi a sesizat organele judiciare, reclamantul nu îi era interzis să se adreseze şi mass-
media.
Mai mult decât atât, a arătat faptul că instanţei de fond nu i s-a cerut de către părţi să se
pronunţe cu privire la încadrarea juridică a faptei şi mai mult decât atât nu a pus în discuţia părţilor
374
pentru a se dezbate în condiţii de contradictorialitate, această împrejurare de drept, astfel că s-au
încălcat dispoziţiile art. 9 alin. 2, art. 14 alin. 4, 5, 6. şi art. 22 alin. 4, 6 din Cod procedură civilă.
Recurenţii arată că nu sunt de acord cu menţiunea instanţei de fond în sensul că: „în cazul în
care nu ar fi adus la cunoştinţa organelor abilitate de aceste presupuse fapte penale, reclamantul ar fi
putut el însuşi să fie cercetat penal pentru omisiunea sesizării organelor judiciare‖, deoarece în
dispoziţia de sancţionare a intimatului reclamant acestuia i s-a imputat nerespectarea prevederilor
art. 43 alin. 1, art. 46 din Legea nr. 188/1999, art. 45 alin. 2 din Legea nr. 360/2002 şi art. 4 alin. 1
din O.M.A.I. nr. 319/2002, fiind sancţionat pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 57 lit. b)
din Legea nr. 360/2002.
În al doilea rând pentru faptul că infracţiunea omisiunea sesizării constă în : „Funcţionarul
public care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu
serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a organelor de urmărire
penală‖. or, din textul legal reiese faptul că sesizarea trebuie să se facă organelor de urmărire
penală, şi nu aducerea la cunoştinţă prin intermediul presei cum greşit a făcut reclamantul.
În al treilea rând, pentru faptul că, intimatul reclamant, înainte de a da acele declaraţii în
presă a făcut mai multe sesizări la diferite autorităţi (Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul
Judeţean Anticorupţie, Direcţia Medicală din cadrul M.A.I.), astfel că, aşa cum a reţinut instanţa de
fond, nu i s-ar fi putut imputa faptul că nu ar fi sesizat comiterea unor fapte de natură penală.
În ceea ce priveşte ultimul aspect din motivarea instanţei de fond, respectiv aplicabilitatea în
cauză a Deciziei nr. 392/2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 59
alin. (2), art. 60 alin. (1) şi art. 61 alin. (3) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului,
publicată în M.O. nr. 667/11.09.2014, învederează că această împrejurare de drept nu a fost pusă în
discuţia părţilor pentru a se dezbate în condiţii de contradictorialitate, astfel, apreciază că s-au
încălcat dispoziţiile art. 9 alin. 2, art.14 alin. 4, 5, 6. şi art. 22 alin. 4, 6 din C.P.C., dar mai mult
decât atât la momentul aplicării sancţiunii Decizia nr. 392/2014 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 59 alin. (2), art. 60 alin. (1) şi art. 61 alin. (3) din Legea nr.
360/2002 nu era publicată în Monitorul Oficial.
Mai mult decât atât în art. 147 alin. 4 din Constituţie se prevede că: „Deciziile Curţii
Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt
general obligatorii şi au putere numai pentru viitor‖.
În concluzie, consideră că motivele de casare se regăsesc în cuprinsul dispoziţiilor art. 488
alin.1, pct. 6 şi 8 N.C.p.c., solicitând admiterea recursului, casarea Sentinţei Civile nr.
2973/03.11.2014 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, iar pe cale de consecinţă rejudecând cauza să
se respingă în fond acţiunea.
Recursurile formulate în cauză sunt nefondate şi urmează a fi respinse pentru următoarele
considerente:
Analizând cauza prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 N.C.p.c.
se constată că acesta reglementează trei ipoteze în care hotărârea recurată va fi casată respectiv:
atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază; când cuprinde motive contradictorii sau
când cuprinde numai motive străine de natura cauzei.
Aşa cum s-a subliniat în doctrină motivarea unei hotărâri judecătoreşti poate suferi de trei
feluri de vicii: să fie inexistentă, să fie inexactă, să fie insuficientă.
Aceste vicii ale motivării îşi găsesc reglementarea în motivul de casare analizat.
În speţă, aşa cum rezultă din argumentarea acestui motiv de recurs, se invocă faptul că unele
dintre considerentele sentinţei recurate, respectiv cele care privesc vinovăţia intimatului reclamant
în săvârşirea abaterii disciplinare sunt străine de natura cauzei, deoarece prima instanţă a interpretat
eronat dispoziţia ce reglementează abaterea disciplinară prin prisma normelor de drept penal ce
reglementează vinovăţia şi formele acesteia.
De asemenea se invocă contradictorialitatea considerentelor sentinţei recurate prin prisma
faptului că iniţial s-a reţinut de către prima instanţă că abaterea disciplinară analizată nu a fost
săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de lege pentru ca ulterior să se conchidă că fapta nu
375
există, respectiv prevederile legale ce reglementează abaterea disciplinară reţinută în sarcina sa nu
sunt aplicabile în ipotezei existente în speţă.
O altă contradicţie invocată de recurentă referitor la considerentele sentinţei recurate constă
în faptul că instanţa de fond recunoaşte că ştirea în integralitatea sa a afectat imaginea Ministerului
de Interne, iar reclamantul nu a fost abilitat să furnizeze astfel de informaţii în mass-media, însă
reţine că acesta nu a săvârşit abaterea disciplinară pentru care a fost sancţionat.
Aceste aspecte nu pot conduce la concluzia că sentinţa recurată este afectată de ipotezele de
nelegalitate reglementate de art. 488 alin. 1 pct. 6 N.C.p.c.
Instanţa de recurs constată în acest sens că prin considerentele sentinţei recurate prima
instanţă reţine mai multe argumente ce, fiecare în mod independent au aptitudinea de a atrage
nulitatea actelor administrative supuse controlului judecătoresc.
Din acest punct de vedere se constată că prin considerentele sentinţei recurate instanţa de
fond a reţinut:
- inexistenţa formei de vinovăţie cerută de lege pentru săvârşirea de către intimatul
reclamant a abaterii disciplinare pentru care a fost sancţionat;
- fapta reţinută în sarcina intimatului reclamant nu întruneşte în concret elementele abaterii
disciplinare reţinute în sarcina sa, acesta neîncălcând dispoziţiile art. 43 alin. 1, art. 46 din Legea nr.
188/1999, art. 45 alin. 2 din Legea nr. 360/2002, art. 4 alin. 1 din OMAI nr.319/2002;
- nelegalitatea deciziei de prin care s-a reţinut în sarcina intimatului reclamant săvârşirea
abaterii disciplinare pentru condiţii formale determinate de aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr.
392/2014 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 667 din 11 septembrie 2014
(pe parcursul judecării cauzei) prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 59 alin.
(2), art. 60 alin. (1) şi ale art. 62 alin. (3) din legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului.
În această ipoteză chiar dacă susţinerile recurenţilor în sensul că unele dintre considerentele
sentinţei recurate ar fi străine de natura cauzei, respectiv cele care privesc vinovăţia intimatului
reclamant în săvârşirea abaterii disciplinare, nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488
alin. 1 pct. 6 N.C.p.c., deoarece acesta este aplicabil numai în situaţia în care toate considerentele
primei instanţe sunt străine de natura cauzei, respectiv inexacte, ipoteză ce nu s-a invocat prin
motivele de recurs şi nu se regăseşte în cauză.
De asemenea, referitor la aparentele contradicţii ale considerentelor sentinţei recurate
invocate de recurenţi se reţine că motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 N.C.p.c. are
în vedere situaţii în care contradicţiile invocate vizează elementele esenţiale ale raţionamentului
juridic exprimat prin considerentele hotărârii, ce sunt de natură a invalida acest raţionament şi fac ca
soluţia pronunţată în cauză să apară ca arbitrară, iar nu contradicţii care nu pot avea o astfel de
consecinţă.
În speţă însă, aşa cum s-a arătat mai sus, nici recurentele nu susţin prin motivele de recurs că
toate cele trei argumentări pe care se întemeiază soluţia pronunţată de prima instanţă ar fi
contradictorii astfel că este evident că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 N.C.p.c.
nu este incident în cauză nici prin prisma ipotezei ce reglementează contradictorialitatea
considerentelor sentinţei recurate.
Pornind tot de la argumentarea sentinţei primei instanţe instanţa de recurs constată că în
cauză se impune a fi analizată cu prioritate aplicabilitatea şi efectele în cauza dedusă judecăţii a
Deciziei nr. 392/2014 a Curţii Constituţionale, deoarece acest motiv de ordin formal poate face
inutilă analiza celorlalte împrejurări care privesc săvârşirea în concret a abaterii disciplinare de către
intimatul reclamant.
Din acest punct de vedere se constată că, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, excepţia de
neconstituţionalitate, fiind, de principiu, o chestiune prejudicială, adică o problemă juridică a cărei
rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă şi un mijloc de apărare care
nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii, nu poate constitui doar un instrument de drept
abstract care să presupună aplicarea deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii numai
raporturilor juridice care urmează a se naşte, deci a unor situaţii viitoare ipotetice, întrucât şi-ar
376
pierde esenţialmente caracterul concret; totodată, neconstituţionalitatea nu are numai o funcţie de
prevenţie, întrucât ea vizează în primul rând situaţia concretă a cetăţeanului lezat în drepturile sale
prin norma criticată şi doar apoi dreptul pozitiv, în ansamblul său, astfel încât are, în mod evident, şi
o funcţie sancţionatorie. De aceea, aplicarea pentru viitor a deciziilor Curţii vizează, în mod
primordial, situaţiile juridice pendinte, care nu au devenit facta praeterita ca urmare a necontestării
lor
În primul rând, este cauză pendinte cea în care a fost ridicată excepţia de
neconstituţionalitate, indiferent dacă până la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei
prin care se constată neconstituţionalitatea aceasta a fost soluţionată definitiv şi irevocabil. Prin
exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curţii Constituţionale se va aplica acestei
cauze.
În al doilea rând, din jurisprudenţa Curţii, se desprinde ideea că o decizie de admitere a
excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la
momentul publicării acesteia, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile.
Este de observat că în astfel de cauze partea care are interes are şi dreptul de a invoca
excepţia de neconstituţionalitate anterior momentului în care Curtea Constituţională s-a pronunţat
asupra neconstituţionalităţii dispoziţiei legale.
În această situaţie, dacă excepţia de neconstituţionalitate a fost soluţionată într-o altă cauză
ea va fi respinsă ca devenită inadmisibilă, deoarece o dispoziţie legală nu poate fi declarată
neconstituţională ulterior pronunţării unei decizii a Curţii Constituţionale în acest sens într-o altă
cauză, întrucât s-ar contrazice însăşi efectul erga omnes al deciziilor instanţei de contencios
constituţional.
Astfel în ipoteza în care litigiul se află pe rolul instanţelor judecătoreşti şi se încadrează în
ceea ce Curtea Constituţională a calificat ca fiind cauze pendinte la momentul publicării deciziei
sale de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea nu a condiţionat aplicarea deciziei sale
de ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate anterior publicării deciziei, întrucât ceea ce are
relevanţă în privinţa aplicării acesteia este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate
neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat, iar nu exercitarea unui mijloc procesual de apărare
(invocarea excepţiei de neconstituţionalitate), care ar fi de altfel ar fi şi inutil, aşa cum s-a arătat mai
sus, în condiţiile în care excepţia de neconstituţionalitate devine inadmisibilă. O atare condiţionare
nu ar avea nici o raţiune şi ar produce şi consecinţe discriminatorii între cetăţeni aflaţi în aceeaşi
situaţie juridică, respectiv având calitatea de părţi într-un litigiu în care dispoziţiile declarate
neconstituţionale sunt aplicabile şi a cărui soluţionare depinde de decizia pronunţată de Curtea
Constituţională.
În raport de cele mai sus precizate considerăm că, indiferent de momentul pronunţării
hotărârii definitive, chiar dacă suntem în faza procesuală a recursului, temeiul legal incident trebuie
stabilit în funcţie de decizia Curţii Constituţionale. Un argument în acest sens, este şi decizia Curţii
Constituţionale nr. 1222 din 12 noiembrie 2008, care a constatat existenţa unui conflict juridic de
natură constituţională între Preşedintele României şi puterea judecătorească reprezentată de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile neluării în considerare de către acesta din urmă, în faza
procesuală a judecării recursului, a unei decizii a Curţii Constituţionale prin care se constatase
neconstituţionalitatea unor dispoziţii de lege, ca urmare a ridicării unei excepţii în faza procesuală a
fondului acelei cauze. În speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul formulat
împotriva unei sentinţe pe considerentul că, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată
de către reclamant, textul de lege care constituia temeiul cererii nu era declarat neconstituţional, iar
decizia Curţii Constituţionale, pronunţată ca urmare a sesizării formulate chiar în acea cauză, are
efecte numai pentru viitor şi nu se poate aplica acestei cauze.
Aşadar, decizia Curţii Constituţionale îşi găseşte aplicarea atât timp cât raportul juridic
contestat nu a fost epuizat prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile chiar
dacă s-a pronunţat o atare hotărâre judecătorească.

377
 În raport de aceste considerente se va reţine, contrar susţinerilor recurenţilor că Decizia nr.
392/2014 a Curţii Constituţionale privind excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 59
alin. 2, art. 60 alin. 1 şi art. art. 62 alin. 3 din Legea nr. 360/2002, publicată în Monitorul Oficial nr.
667/11.09.2014, pe parcursul judecării cauzei în primă instanţă, este incidentă în speţa dedusă
judecăţii.
De asemenea, în cauză prin aplicarea Decizia nr. 392/2014 a Curţii Constituţionale de către
prima instanţă nu se poate reţine că a fost încălcat dreptul la apărare al recurenţilor, deoarece
problema efectelor unei decizii a Curţii Constituţionale nu constituie o excepţie procesuală, ci o
problemă de fond ce are consecinţe asupra normei de drept substanţial aplicabilă raportului juridic
dedus judecăţii.
Pe de altă parte, pe calea recursului s-a asigurat contradictorialitatea cu privire la efectele
Deciziei nr. 392/2014 a Curţii Constituţionale în speţa dedusă judecăţii, recurenţii având în mod
efectiv posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la acest aspect.
În consecinţă, potrivit art. 496 alin. 1 Noul Cod procedură civilă recursurile formulate în
cauză urmează a fi respinse ca nefondate.
Potrivit art. 453 alin. 1 Noul Cod procedură civilă recurenţii pârâţi vor fi obligaţi către
intimatul reclamant la cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat şi cheltuieli de transport.
(Decizia civilă nr. 1285/25.03.2015 - Secţia Contencios Administrativ și Fiscal, rezumat judecător
Alina Răescu)

7. Funcţionar public cu statut special - poliţist local. Dreptul la compensarea cu timp

liber a muncii prestate în zilele de repaus săptămânal şi sărbători legale. Dreptul la
despăgubiri conform art. 42 din Legea nr. 188/1999. Nelegalitate.

Organizarea programului de lucru în ture conform unor norme speciale specifice statutului
poliţistului local în consens cu legea 115/2010, se circumscrie noţiunii de compensare cu timp liber
corespunzător turelor lucrate în consens cu dispoziţiile art. 9 alin.1 din Legea nr. 285/2010, art. 7
din Legea nr. 283/2011, art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, respectiv art. 9 alin. 1 din O.U.G. nr.
103/2013 care impus, ca pentru perioada vizată de acţiune, compensarea este oricum permisă doar
prin timp liber corespunzător, şi nu prin despăgubiri materiale .

Prin acţiunea formulată de reclamantul X reprezentat legal prin Sindicatul Administraţiei

Publice Forţa Legii, în calitate de poliţist local s-a solicitat obligarea angajatorului la acordarea unor
despăgubiri egale cu contravaloarea zilelor de muncă lucrate în zilele declarate libere potrivit legii.
Prin sentinţa nr. 3549 din 10 decembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr.
14046/63/2014, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul X prin Sindicatul Administraţiei
Publice Forţa Legii, în contradictoriu cu pârâta Poliţia Locală Craiova.
Împotriva sentinţei nr. 3540 din 10 decembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Dolj în
dosarul nr. 14046/63/2014, a formulat recurs Sindicatul Administraţiei Publice Forţa Legii
reprezentant legal al reclamantului X, arătând că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a
normelor de drept material, fiind incident cazul de recurs prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 8 Noul Cod
procedură civilă.
În motivare, recurentul arată că în calitate de funcţionar public - poliţist local, are o durată
normală a timpului de muncă de 40 de ore pe săptămână - conform art. 33 al. 1 din Legea nr.
188/1999, rep., pe care însă în cadrul instituţiei pârâte o realizează în schimburi, în baza unui
program rotativ de lucru de regulă de 8 ore /zi, de tip continuu, beneficiind de o repartizare a
timpului de muncă în cadrul săptămânii cu două zile de repaus, în temeiul art. 33 alin. (1) din lege.
În perioada care face obiectul acestei cauze, recurentul-reclamant a lucrat, în cadrul
schimbului normal de lucru, în zile de repaus săptămânal şi de sărbători legale, în care, în
conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează.

378
 Pentru această perioadă, prin legile speciale anuale de salarizare (Legea nr. 285/2010, Legea
nr. 283/2011, OUG nr. 84/2012, OUG nr. 103/2013), legiuitorul a dispus ca tot personalul din
sectorul bugetar care îşi desfăşoară activitatea în zilele în care nu se lucrează „în cadrul schimbului
normal de lucru" (sau în afara acestui cadru) să beneficieze de compensare cu timp liber
corespunzător (plătit), noţiune asimilată celei de recuperare, prevăzută de art. 33 alin (2) teza I din
Legea nr. 188/1999 republicată.
Astfel, recurentului nu i s-a asigurat recuperarea prin timp liber corespunzător plătit a orelor
astfel lucrate în perioada care face obiectul cauzei, aşa cum prevede legea.
Măsura recuperării cu timp liber corespunzător este distinct prevăzută de lege prin
dispoziţiile art. 33 al. 2 din Legea 188/1999 rep. şi nu se referă la cele două zile libere (neplătite) la
care toţi funcţionarii publici au dreptul săptămânal şi la care şi recurentul-reclamant avea dreptul în
temeiul art. 33 al. 1 din lege.
Datorită specificului activităţii de poliţie locală, dar şi programului său special de lucru - în
schimburi, inclusiv weekend şi sărbători legale, recurentul-reclamant avea în plus dreptul să se
bucure de reglementarea distinctă a art. 33 alin. (2) din lege, în sensul de a primi recuperare (timp
liber plătit) în zilele următoare, în care figura în grafic cu activitate.
Intimata-pârâtă a motivat în faţa instanţei, invocând personalul insuficient, aspect de natură a
întări ipoteza necompensării acestor ore cu timp liber, pe care instanţa trebuia să îl constate. În
concluzie, acţiunea formulată de recurent este întemeiată în drept, iar dreptul reclamantului la
compensarea cu timp liber corespunzător a activităţii desfăşurate de acesta în perioada care face
obiectul litigiului, în cadrul schimbului normal de lucru, în zilele de sâmbătă, duminică şi sărbători
legale trebuie să fie constatat ţinând seama de prevederile legale în vigoare în perioada care face
obiectul litigiului, precum şi de împrejurarea de fapt a necompensării acestor ore.
Referitor la aplicabilitatea dispoziţiilor Codului Muncii, a „normelor speciale de
reglementare a salarizării personalului plătit din fonduri publice‖ şi a dispoziţiilor art.
117 din Legea nr. 188/1999, rep., recurentul a susţinut că între temeiurile legale invocate în
cuprinsul cererii de chemare în judecată nu există nicio incompatibilitate pe care instanţa să-şi fi
motivat soluţia de respingere a cererii.
Referitor la afirmaţia că „poliţistul local îşi desfăşoară activitatea într-un
program de lucru atipic‖, a arătat că acest considerent nu rezidă din niciun temei legal pe care
instanţa să-l fi identificat şi care ar anula drepturile reclamantului consfinţite prin lege, de a
beneficia de compensare cu timp liber şi, respectiv, de a fi despăgubit pentru prejudiciul material
suferit prin neplata muncii prestate în beneficiul intimatei-pârâte.
Un ultim motiv de recurs vizează aplicarea greşită a dispozițiilor art. 42 din legea nr.
188/1999, recurentul considerând că sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii pentru
prejudicii suferite de reclamant. Apreciază că este certă culpa angajatorului şi prejudiciul suferit
Pentru aceste motive, recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost
formulat şi motivat în drept, întemeiat pe prevederile legale mai sus invocate.
În temeiul prevederilor art. 411 noul Cod procedură civilă, recurentul a solicitat judecarea în
lipsă.
La data de 11 februarie 2015, intimata pârâtă Poliţia Locală a Municipiului Craiova a
formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea ca
temeinică şi legală a sentinţei pronunţate de Tribunalul Dolj.
Recurentul reclamant nu a depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinare.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Curtea, în acord cu instanţa de fond, a constatat că sistemul de salarizare al poliţiştilor locali
este cel aplicabil personalului din sectorul bugetar, situaţie ce rezultă din prevederile art. 16 alin. 1
din Legea nr. 155/2010 a poliţiei locale. În atare situaţie devin aplicabile prevederile art. 33 alin.1
din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, conform cărora „durata normală a
timpului de lucru pentru funcţionarii publici este, de regulă, de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe
săptămână‖.
379
 În ceea ce priveşte incidenţa dispozițiilor alin. 2, potrivit cărora „pentru orele lucrate din
dispoziţia conducătorului autorităţii sau instituţiei publice peste durata normală a timpului de lucru
sau în zilele de sărbători legale ori declarate zile nelucrătoare funcţionarii publici de execuţie au
dreptul la recuperarea sau la plata majorată cu un spor de 100% din salariul de bază. Numărul orelor
plătite cu sporul de 100% nu poate depăşi 360 intr-un an‖, Curtea a constatat că, pe întreaga
perioadă care face obiectul litigiului dedus judecăţii, salarizarea funcţionarilor publici, categorie din
care face parte şi recurenta reclamantă, a fost reglementată, cum corect a reţinut şi instanţa de fond,
de Legea cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi
Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice
(perioada 01.01-31.12.2011), O.U.G. nr. 80/2010, aprobată prin Legea nr. 283/2010, pentru
completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor
masuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor masuri financiare în
domeniul bugetar (perioada 01.01.-31.12.2012), O.U.G. nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor
personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum
şi unele masuri fiscal-bugetare (perioada 01.01.-31.12.2013), respectiv O.U.G. nr. 103/2013 privind
salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul
cheltuielilor publice (perioada 01.01.-31.12.2014). Aşadar, pentru perioada 2011-2014 sunt
incidente aceste prevederi legale, dispoziţiile art. 33 alin. 2 din Legea nr. 188/1999 rămânând fără
aplicabilitate.
Prin dispoziţiile art. 9 alin.1 din Legea nr. 285/2010, art. 7 din Legea nr. 283/2011, art. 2 din
O.U.G. nr. 84/2012, respectiv art. 9 alin.1 din O.U.G. nr. 103/2013 legiuitorul a stabilit că, munca
suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru de către personalul din sectorul
bugetar încadrat în funcţii de execuţie sau de conducere, precum şi munca prestată în zilele de
repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările
în vigoare, nu se lucrează, în cadrul schimbului normal de lucru, se vor compensa numai cu timp
liber.
Din economia acestor dispoziţii legale, rezultă, fără putinţă de tăgadă, că, în perioada dedusă
judecăţii, pentru activitatea prestată, în cadrul schimbului normal de lucru, în zile de repaus
săptămânal şi sărbători legale, legiuitorul a prevăzut, ca unică formă de despăgubire doar acordarea
de timp liber corespunzător. În aceste condiţii, solicitarea recurentei reclamante de acordare a
sumelor de bani (despăgubiri cum au fost intitulate de aceasta) corespunzătoare activităţii efectuate
în zilele în care nu i s-a acordat compensarea cu timp liber este lipsită de fundament, singura
modalitate de recompensare a activităţii prestate în aceste zile fiind acordarea de timp liber.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentului reclamant că intimata pârâtă avea obligaţia ca, în
raport de dispozițiile art. 33 alin. 2 teza I din Legea nr. 188/1999 să-i asigure recuperarea prin timp
liber corespunzător plătit a orelor astfel lucrate în perioada care face obiectul litigiului, Curtea
constată că este nefondată, întrucât, aşa cum a reţinut anterior, pe întreaga perioadă supusă judecăţii,
salarizarea recurentei reclamante s-a făcut în temeiului actelor normative sus menţionate (ulterioare
Legii nr. 188/1999), astfel că prevederile legale invocate nu-şi mai găsesc aplicabilitatea.
Mai reţine Curtea că prevederile legale privind salarizarea pentru perioada dedusă judecăţii
nu fac distincţie intre timp liber corespunzător plătit şi timp liber corespunzător neplătit, ci impun
acordarea de timp liber corespunzător.
Susţinerea recurentului cum că, pentru perioada depusă judecăţii, pentru zilele de sărbători
legale lucrate, intimata pârâtă avea obligaţia de a-i asigura compensarea cu timp liber
corespunzător, adică timp liber plătit, fără a desfăşura activitate este nefondată, pentru că, aşa cum
Curtea a expus anterior, singura modalitate de compensare a activităţii desfăşurate în aceste zile este
acordarea de timp liber corespunzător. Solicitarea acestuia de acordare a timpului liber
corespunzător însă plătit echivalează, de fapt, cu acordarea sumelor de bani pentru activitatea
prestată în aceste zile în situaţia în care intimata pârâtă nu-i acordă compensarea cu timp liber
corespunzător.

380
 În ceea ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor Codului muncii, corect instanţa de fond a
reţinut că nu-şi găsesc aplicabilitatea. Astfel, în speţa depusă judecăţii, în privinţa salarizării
funcţionarilor publici se aplică prevederile dispoziţiilor legale privind salarizarea din sectorul
bugetar iar nu cele din legislaţia muncii.
Sub aspectul reţinerii de către instanţa de fond a desfăşurării de către poliţistul local a
activităţii într-un program de lucru atipic, respectiv ture sau schimburi, Curtea a reţinut că acesta se
stabileşte de către conducerea direcţiei şi că prestarea de către poliţistul local a activităţii în ture sau
schimburi pentru a acoperi activitatea de lucru 24 de ore din 24 rezultă din chiar obligaţiile pe care
acesta le are potrivit prevederilor Legii nr. 155/2010, dar şi din scopul acestei legi.
Susţinerea recurentului reclamant cum că aplicabile în cauză sunt prevederile art. 42 din
Legea nr. 188/1999 este eronată. Astfel, în acord cu instanţa de fond, Curtea a reţinut că aceste
prevederi legale conferă dreptul recurentului reclamant la pretinderea şi acordarea de despăgubiri
pentru prejudiciul pe care acesta l-a suferit, din culpa autorităţii ori instituţiei publice, în timpul
atribuţiilor de serviciu, prejudiciu care nu are niciun fel de legătură cu drepturile de natură salarială
ale funcţionarului public.
În ceea ce priveşte greşita interpretare de către instanţa de fond a prevederilor art. 35 Noul
Cod procedură civilă şi, pe cale de consecinţă, greşita respingere ca inadmisibil a primului capăt de
cerere, Curtea a constatat că recurentul reclamant a dorit să obţină doar acordarea de despăgubiri
pentru activitatea prestată în zilele de repaus săptămânal sau în zilele de sărbători legale în care nu
se lucrează, cerere în realizare de drepturi. Formulând un astfel de capăt de cerere, în realizarea
dreptului, un alt capăt de cerere prin care se urmăreşte constatarea dreptului apare ca inadmisibil în
raport de dispozițiile art. 35 teza a II a NCPC, partea neavând deschisă şi calea unei acţiuni în
constatarea dreptului atunci când are deschisă calea unei acţiuni în realizarea aceluiaşi drept cum
este cazul speţei dedusă judecăţii.
A reţinut Curtea că susţinerea acesteia de îngrădire a dreptului de proprietate deoarece, în
timpul său liber plătit, care trebuia să i se acorde prin grija intimatei pârâte ca timp efectiv liber, a
fost pus să presteze activitate la instituţie, fără a-i fi plătită, astfel având dreptul la despăgubiri este
nefondată, recurentul reclamant neavând un bun în sensul prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât aceasta nu este îndreptăţită la acordarea de
astfel de despăgubiri ci doar la compensarea cu timp liber.
Faţă de cele expuse, Curtea a constatat că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare şi
interpretare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, contrar susţinerii recurentului reclamant,
nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 8 NCPC, astfel că, în temeiul
dispozițiilor art. 496 alin.1 NCPC, va respinge calea de atac ca fiind nefondată.
(Decizie nr. 1479/2015/ 08 Aprilie 2015 - Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, rezumat
realizat de judecător Lavinia Barbu)

V. EXCEPŢIA DE NELEGALITATE

1. Excepţie de nelegalitate inadmisibilă. Legea specială prevede o procedură specială

pentru modificarea sau desfiinţarea actelor administrativ-fiscale.

Competenţa instanţei de contencios administrativ de a verifica pe calea excepţiei legalitatea

unui act administrativ nu poate fi atrasă prin invocarea art. 4 din Legea nr. 554/2004, atunci când
este vorba de un act administrativ pentru modificarea sau desfiinţarea căruia legea specială
prevede o procedură judiciară specială.

381
 Prin decizia nr. 18199/02.12.2013 pronunţată în dosarul nr. 9249/101/2011*, Curtea de
Apel Craiova a admis recursul formulat de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Mehedinţi,
împotriva sentinţei nr. 3879 din 23 mai 2013, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în dosarul nr.
9249/101/2011*, în contradictoriu cu intimata reclamantă x şi intimata pârâtă Casa Naţională de
Asigurări de Sănătate, având ca obiect contestaţie act administrativ fiscal. A fost modificată sentinţa
în tot, în sensul că s-a respins acţiunea.
Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire reclamanta, întemeiata pe dispoziţiile
art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă și motivata de faptul ca instanţa de recurs nu s-a pronunţat
asupra nulităţii recursului declarat de CAS Mehedinţi.
Prin cererea depusă la data de 24.02.2014 în dosarul nr. 50/54/2014 al Curţii de Apel
Craiova, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, revizuenta x, în contradictoriu cu intimata CAS
Mehedinţi, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, a invocat excepţia de nelegalitate a deciziei nr.
ACC 1778/13.12.2010 emisă de Casa de Asigurări de Sănătate Mehedinţi, solicitând constatarea
nelegalităţii acesteia, precum şi suspendarea cauzei şi sesizarea prin încheiere a instanţei de
contencios administrativ şi fiscal competente.
Revizuenta a invocat excepţia de nelegalitate a Deciziei nr. ACC 1778/13.12.2010 emisa de
CAS Mehedinţi prin raportare la Constituţia României, Codului fiscal și de procedura fiscala,
MOFP nr. 972/2006, OMFP 1393/2006, OUG nr. 150/2002 și a Legii nr. 95/2006.
Prin încheierea pronunţată la data de 10 aprilie 2014 în dosarul nr. 50/54/2014, Curtea de
Apel Craiova, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, a admis cererea de sesizare a instanţei de
contencios formulată de revizuenta şi a sesizat Tribunalul Mehedinţi, Secţia Contencios
Administrativ şi Fiscal cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a deciziei ACC 1778/13.12.2010
emisă de CAS Mehedinţi, fiind suspendată judecata cererii de revizuire până la soluţionarea
irevocabilă a excepţiei de nelegalitate.
Cauza a fost înregistrată la data de 25.04.2014, pe rolul Tribunalului Mehedinţi - Secţia a II
a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, sub nr. 3082/101/2014.
Prin sentinţa nr. 2969/31.10.2014 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, a fost respinsă
excepţia de nelegalitate formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtele Casa de Asigurări de
Sănătate Mehedinţi şi Casa Naţionala de Asigurări de Sănătate, a Deciziei nr. ACC
1778/13.12.2010.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta.
Prin decizia nr. 333/2015 din data de 27.01.2015, Curtea de Apel Craiova a admis recursul
formulat de reclamanta, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.
În rejudecare, asupra excepţiei de inadmisibilitate ridicată s-a constatat că aceasta este
întemeiată.
Prin sentinţa nr. 376 din data de 30 martie 2015, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi,
Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 3082/101/2014*, a fost
admisă excepţia inadmisibilităţii.
S-a respins excepţia de nelegalitate formulată de reclamanta, a deciziei ACC nr.
1778/13.12.2010.
Împotriva sentinţei nr. 376 din data de 30 martie 2015, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi,
Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 3082/101/2014*, a
declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei în sensul
admiterii excepţiei de nelegalitate şi constatării nelegalităţii Deciziei nr. ACC 1778/13.12.2010
emisă de CAS Mehedinţi.
Intimatele pârâte Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Casa de Asigurări de Sănătate
Mehedinţi nu au formulat întâmpinare.
Recurenta reclamantă şi intimata pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate Mehedinţi au depus la
dosar concluzii scrise.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

382
 Litigiul iniţial pornit de reclamanta x în dosarul nr. 9249/101/2011 a avut ca obiect anularea
deciziei de impunere nr. ACC 1778/13.12.2010 emisă de CAS Mehedinţi, anularea deciziei nr.
263/2069/25.02.2011 emisă de CAS Mehedinţi în soluţionarea contestaţiei, exonerarea de la plata
contribuţiilor calculate pentru perioada 2005-2009, alcătuită din debit, dobânzi şi penalităţi şi
obligarea CAS Mehedinţi la restituirea sumei achitată cu OP nr. 1/2011.
Prin decizia nr. 18199 de la 02.12.2013 pronunţată în dosarul nr. 9249/101/2011* de către
Curtea de Apel Craiova, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, a fost admis recursul formulat
de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Mehedinţi, împotriva sentinţei nr. 3879 din 23 mai 2013,
pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în dosarul nr. 9249/101/2011*, a fost modificată în tot sentinţa,
în sensul că a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantă.
Excepţia de nelegalitate a deciziei de impunere nr. ACC 1778/13.12.2010 emisă de CAS
Mehedinţi a fost invocată de reclamantă în dosarul nr. 50/54/2014 având ca obiect cererea de
revizuire formulată de reclamantă împotriva deciziei nr. 18199 de la 02.12.2013 pronunţată în
dosarul nr. 9249/101/2011* de către Curtea de Apel Craiova, Secţia Contencios Administrativ şi
Fiscal.
Trebuie menţionat faptul că, prin încheierea pronunţată la data de 10 aprilie 2014 în
dosarul nr. 50/54/2014, Curtea de Apel Craiova, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, a admis
cererea de sesizare a instanţei de contencios formulată de revizuentă şi a sesizat Tribunalul
Mehedinţi, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a
deciziei ACC 1778/13.12.2010 emisă de CAS Mehedinţi, fiind suspendată judecata cererii de
revizuire până la soluţionarea irevocabilă a excepţiei de nelegalitate.
Potrivit art. 4 alin. 1 teza I din Legea 554/2004, în forma în vigoare la data sesizării instanţei
de contencios administrativ, „legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual,
indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de
excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate‖.
Excepţia de nelegalitate este un mijloc de apărare, dar şi o cale accesorie distinctă de
verificare a legalităţii unui act administrativ cu procedură şi condiţii proprii de exercitare.
Excepţia de nelegalitate nu are ca efect anularea actului, ci înlăturarea din cauză a actului a
cărui nelegalitate a fost constatată. Admiterea excepţiei de nelegalitate nu afectează validitatea
actului, ci actul declarat nelegal devine inopozabil părţii împotriva căreia a fost invocat, rămânând
inoperant în cadrul litigiului respectiv.
Condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea instanţei specializate decurg din prevederea
legală anterior indicată, iar acestea au fost analizate de către instanţa care a admis cererea de
sesizare cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate. Cele două condiţii se referă la existenţa unui act
administrativ unilateral cu caracter individual şi la constatarea faptului că de acest act depinde
soluţionarea litigiului pe fond.
În criticile formulate, recurenta reclamantă face confuzie între admisibilitatea cererii de
sesizare a instanţei cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate şi admisibilitatea analizării deciziei de
impunere pe care excepţiei de nelegalitate.
Recurenta reclamantă susţine, pe de o parte, faptul că instanţa nu a ţinut cont de încheierea
din 10.04.2014 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. 50/54/2014, iar pe de altă parte,
faptul că instanţa de fond nu a ţinut cont de decizia de casare nr. 333/27.01.2015 pronunţată de
Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. 3082/101/2014.
Cu privire la primul aspect, prin încheierea pronunţată la data de 10 aprilie 2014 în dosarul
nr. 50/54/2014, Curtea de Apel Craiova a constatat admisibilitatea cererii de sesizare a instanţei cu
soluţionarea excepţiei de nelegalitate, ci nu a analizat admisibilitatea analizării deciziei de impunere
pe calea excepţiei de nelegalitate, aspect care intra în analiza instanţei sesizată.
Întrucât sesizarea instanţei de contencios administrativ s-a efectuat, prin încheiere, în
temeiul art. 4 din lege, în forma în vigoare de la data sesizării iniţiale a instanţei de contencios
administrativ, instanţa de fond a fost investită în limitele acestei încheieri, fără ca instanţa de fond

383
să analizeze condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare a instanţei specializate ce decurg din
prevederile art. 4 din lege, astfel încât toate criticile recurentei pe aceste aspecte sunt nefondate.
De asemenea, sunt nefondate toate criticile recurentei reclamante referitoare la faptul că
instanţa de fond nu a ţinut cont de cele menţionate în decizia de casare nr. 333/27.01.2015
pronunţată de către Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. 3082/101/2014.
Astfel, Curtea reţine că prin decizia de casare nr. 333/27.01.2015 pronunţată de Curtea de
Apel Craiova în dosarul nr. 3082/101/2014, cauza a fost trimisă la instanţa de fond pentru
rejudecare ca urmare a faptului că instanţa de fond nu a ridicat din oficiu şi nu a pus în discuţia
părţilor inadmisibilitatea pe care s-a întemeiat soluţia pronunţată, încălcându-se principiul
contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.
Curtea subliniază că, aşa cum rezultă din considerentele deciziei de casare, acesta este
motivul pentru care s-a casat sentinţa pronunţată în primul ciclu procesual şi a fost trimisă cauza
spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În rejudecarea cauzei, instanţa de fond a invocat excepţia de inadmisibilitate a excepţiei de
nelegalitate a deciziei nr. ACC 1778/2010 a CAS Mehedinţi, excepţie care a fost pusă în discuţia
părţii prezente în şedinţa publică de la 30 martie 2015, reclamanta solicitând respingerea excepţiilor
inadmisibilităţii, aspecte care rezultă din practicaua sentinţei nr. 376 din data de 30 martie 2015,
pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în
dosarul nr. 3082/101/2014*, sentinţă recurată în cauză.
Curtea constată că instanţa de fond a respectat prevederile art. 315 Cod procedură civilă cu
ocazia rejudecării cauzei şi a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii, fiind nefondate
criticile recurentei pe aceste aspecte.
Prin sentinţa recurată în cauză, instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins
excepţia de nelegalitate a deciziei de impunere.
Aşa cum rezultă din chiar succesiunea litigiilor, este reală susţinerea recurentei reclamante
referitoare la faptul că excepţia de nelegalitate nu a fost invocată în acelaşi timp cu anularea actului
administrativ. Instanţa de fond nu a reţinut acest aspect atunci când s-a pronunţat pe
inadmisibilitate, menţiunea din considerentele sentinţei fiind teoretică.
Aşa cum rezultă din lecturarea considerentelor sentinţei, instanţa de fond a reţinut faptul că
„prin contestarea deciziei ACC 1778/2010 pe calea excepţiei de nelegalitate, după ce litigiul în fond
cu privire la aceasta a fost soluţionat s-ar aduce atingere principiul forţei obligatorii şi a adevărului
judiciar pe care îl emană o hotărâre judecătorească, efectul admiterii unei excepţii de nelegalitate
fiind înlăturarea actului respectiv, neluarea lui în seamă, act ce a fost menţinut prin decizia nr.
18199/02.12.2013, emisă de Curtea de Apel Craiova‖.
Instanţa de fond nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti în sensul dispoziţiilor art. 304
pct. 4 Cod procedură civilă, aşa cum susţine recurenta. În sarcina instanţei de fond nu se poate
reţine existenţa vreunei imixtiuni în sfera de activitate a puterii executive sau legislative, cu
încălcarea principiului constituţional al separaţiei puterilor în stat.
Curtea menţionează, în completarea motivării sentinţei pronunţată de instanţa de fond, că
excepţia de inadmisibilitate trebuie privită şi prin prisma modalităţii legale de contestare a actelor
administrativ fiscale.
Contribuţia de asigurări sociale de sănătate are natura juridică a impozitelor şi taxelor
reglementate de codul fiscal, iar raportul juridic dintre reclamantă şi CAS Mehedinţi este un raport
administrativ fiscal.
Decizia de impunere care face obiectul excepţiei de nelegalitate în cauza de faţă este un act
administrativ-fiscal, fiindu-i aplicabile dispoziţiile speciale ale Codului de procedură fiscală
referitoare la procedura de contestare.
Potrivit dispoziţiilor art. 205-209 din Titlul IX „Soluţionarea contestaţiilor formulate
împotriva actelor administrativ fiscale‖ din O.G. nr. 92/2003, republicată, privind Codul de
procedură fiscală, împotriva actelor administrativ fiscale se poate formula contestaţie potrivit
procedurii prevăzute de dispoziţiile legii speciale, respectiv Codul de procedură fiscală.
384
 Dispoziţiile speciale ale Codului de procedură fiscală, cu procedura şi termenele imperative
consacrate pentru faza administrativă obligatorie, derogă de la regimul general instituit în materia
actelor administrative de art. 4 din Legea nr. 554/2004, iar specialia generalibus derogant, ele
trebuie aplicate cu prioritate. Aşadar, regimul general al excepţiei de nelegalitate este ocolit în cazul
actelor administrative fiscale, care pot fi atacate numai potrivit art. 205 şi urm. Cod procedură
fiscală.
În doctrina de specialitate, precum şi în jurisprudenţa secţiei de contencios administrativ şi
fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut în mod constant că din coroborarea art. 4 şi art.
5 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că actele administrative
exceptate de la controlul de legalitate pe calea acţiunii directe sunt exceptate şi de la controlul pe
calea excepţiei de nelegalitate.
Decizia de impunere fiscală poate fi atacată în condiţiile art. 205 şi urm. Cod procedură
fiscală, pe calea unei contestaţii fiscale, la organul fiscal competent şi doar decizia de soluţionare a
contestaţiei poate fi atacată în faţa instanţei de contencios administrativ, potrivit art. 218 alin. 2 Cod
procedură fiscală.
Competenţa instanţei de contencios administrativ de a verifica pe calea excepţiei legalitatea
unui act administrativ nu poate fi atrasă prin invocarea art. 4 din Legea nr. 554/2004, atunci când
este vorba de un act administrativ pentru modificarea sau desfiinţarea căruia legea specială prevede
o procedură judiciară specială.
Drept urmare, este întemeiată excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate întrucât
legea specială prevede o altă procedură pentru modificarea sau desfiinţarea actelor administrativ-
fiscale, procedură specială de care recurenta reclamantă a uzat, acţiunea în anulare a deciziei de
impunere nr. ACC 1778/13.12.2010 emisă de CAS Mehedinţi, precum şi a deciziei dată în
soluţionarea contestaţiei, fiind respinsă în mod irevocabil prin decizia nr. 18199 de la 02.12.2013
pronunţată în dosarul nr. 9249/101/2011* de către Curtea de Apel Craiova, Secţia Contencios
Administrativ şi Fiscal.
Aşa cum a reţinut instanţa de fond, prin contestarea deciziei de impunere nr. ACC
1778/2010 pe calea excepţiei de nelegalitate, după ce litigiul în fond cu privire la anularea deciziei a
fost soluţionat irevocabil, s-ar aduce atingere principiul forţei obligatorii şi a adevărului judiciar pe
care îl emană o hotărâre judecătorească, efectul admiterii unei excepţii de nelegalitate fiind
înlăturarea actului respectiv, act care a fost menţinut prin decizia nr. 18199 de la 02.12.2013
pronunţată de Curtea de Apel Craiova.
În consecinţă, sprijinindu-şi judecata pe efectul pozitiv al hotărârii irevocabile anterioare,
instanţa de fond a reţinut că este inadmisibilă excepţia de nelegalitate a deciziei de impunere.
Este evident că reclamanta nu poate uza de excepţia de nelegalitate în condiţiile în care
legiuitorul a prevăzut o altă procedură de contestare a actelor administrativ-fiscale.
Excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate este întemeiată întrucât legea specială
prevede o altă procedură pentru modificarea sau desfiinţarea actelor administrativ-fiscale.
Teza contrară ar contraveni prevederilor art. 6 din C.E.D.O., dreptul la un proces echitabil, şi
anume componentelor definitorii ale acestui drept fundamental, respectiv dreptul la justiţie şi
principiul securităţii raporturilor juridice, urmare a acceptării posibilităţii înlăturării pe calea
excepţiei de nelegalitate a efectelor unui act administrativ fiscal, definitiv, obligatoriu.
În mod logic, considerentele instanţei de fond sunt fundamentate prin raportare la
inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate a deciziei de impunere, astfel încât examinarea motivelor
care vizau fondul pricinii nu se mai impunea, fiind lipsită de relevanţă juridică. Ca urmare, sunt
nefondate criticile recurentei referitoare la faptul că mod greşit instanţa de fond nu s-a pronunţat cu
privire la motivele de nelegalitate invocate în cadrul excepţiei de nelegalitate.
Instanţa de fond a motivat hotărârea şi a prezentat argumentele pentru care a apreciat că
excepţia de nelegalitate a deciziei de impunere este inadmisibilă, criticile recurentei reclamante
întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă fiind nefondate.

385
 Nu este relevat nici un element de natură a permite încadrarea în cazul de modificare indicat
prin cererea de recurs - art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă, pentru exercitarea controlului judiciar
în recurs sub acest aspect. Textul legal citat cuprinde în câmpul său de aplicaţiune interpretarea
greşită a actului juridic dedus în justiţie, act juridic înţeles ca acord de voinţă (convenţie) act juridic
unilateral, ceea ce nu este cazul în speţă.
Curtea constată că soluţia pronunţată de instanţa de fond în sensul admiterii excepţiei
inadmisibilităţii şi respingerii excepţiei de nelegalitate a deciziei de impunere se bazează pe
interpretarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 304
pct. 9 Cod procedură civilă .
Pentru aceste considerente, Curtea va înlătura criticile vizând nelegalitatea şi netemeinicia
hotărârii atacate, astfel că în temeiul art. 312 alin. 1 raportat la art. 3041 Cod procedură civilă, va
respinge recursul ca nefondat. (Decizia nr. 2768/14 Septembrie 2015 - Secţia Contencios
Administrativ şi fiscal, rezumat judecător Liliana Mădălina Dună)

VI. DREPT PROCESUAL CIVIL

1. Calitatea procesuală în litigiile privind delimitarea teritorială.

Legea conferă calitate procesuală activă în demararea unei acţiuni în instanţă cu privire la
stabilirea hotarelor unităţilor administrative-teritoriale doar Instituţiei Prefectului, unităţile
administrativ teritoriale urmând să aibă calitate procesuală pasivă în aceste procese.

Prin sentinţa nr. 287 din data de 12 martie 2015, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, Secţia
a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 4736/101/2014 s-a respins
acţiunea formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâţii Oficiul de Cadastru şi Publicitate
Imobiliară Mehedinţi, Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, Primăria Balta prin primar,
Prefectura Mehedinţi prin Prefect, ca fiind introdusă de persoane fără calitate procesuală activă.
Împotriva sentinţei nr. 287 din data de 12 martie 2015, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi,
Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 4736/101/2014 au declarat
recurs reclamanţii, considerând-o netemeinică şi nelegală.
În motivarea recursului, recurenţi reclamanţi au susţinut că au avut calitate procesuală activă,
având în vedere dreptul de a face plângere, recunoscut atât de pârâta O. C. P. I. Mehedinţi, cât şi de
aliniatul 3 art. 14 din Legea nr. 7/1996 a Cadastrului şi Publicităţii Imobiliare.
În acest context, instanţa de fond nu s-a pronunţat şi nu a analizat dovezile administrate în
cauza privind viciile de fond ale procesului-verbal nr. 267/ 22.02.2011 care a stat la baza încheierii
de respingere nr. 24286/16.09.2013.
Intimatul pârât Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Mehedinţi a formulat întâmpinare
prin care a solicitat respingerea recursului.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
În speţă, prin cererea dedusă judecăţii, urmare a disjungerii din dosarul nr. 802/181/2013,
reclamanţii au solicitat anularea procesului verbal nr. 267/22.02.2011, apreciind că prin acest act au
fost vătămaţi în drepturile lor.
Prin procesul verbal nr. 267/22.02.2011 a cărui anulare se solicită, comisia constituită în
conformitate cu prevederile Legii nr. 7/1996 şi a Ordinului Comun nr. 420/339/2010 a procedat la
identificarea şi recunoaşterea hotarului dintre unitatea administrativ-teritorială Mehadia, judeţul
Caraş Severin şi unitatea administrativ-teritorială Balta, judeţul Mehedinţi.
Instanţa de fond a respins acţiunea formulată de reclamanţi pe temeiul excepţiei lipsei
calităţii procesuale active, reţinând că reclamanţii, chiar dacă ar fi persoane interesate, nu
îndeplinesc una din condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile, respectiv calitatea procesuală.
386
 În privinţa motivului de recurs circumscris neîndeplinirii calităţii procesuale active a
reclamanţilor, Curtea reţine că o atare chestiune antamează indirect şi dreptul de acces la justiţia de
contencios administrativ.
Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 32 alin. 1 Noul Cod de procedură civilă „orice
cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia are capacitate procesuală, în
condiţiile legii, are calitate procesuală, formulează o pretenţie şi justificată un interes.‖
Aşadar, pentru promovarea oricărei cereri de chemare în judecată reclamantul trebuie să
dovedească îndeplinirea cumulativă a condiţiilor sus menţionate.
Din perspectiva sistemului european al drepturilor omului în hotărârea Golder împotriva
Marii Britanii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că pot fi aduse restricţii dreptului
de acces la justiţie întrucât acest drept, chiar prin natura sa, cere o reglementare din partea statului,
reglementare care poate varia în timp şi spaţiu în funcţie de resursele comunităţii şi nevoile
indivizilor.
Astfel fiind, legiuitorul român a instituit condiţii ale exerciţiului acţiunii în contencios
administrativ.
Potrivit prevederilor art. 11 din Legea nr. 7/1996, cu modificări şi completări: (...); (3)
Lucrările tehnice de cadastru se realizează utilizând limitele unităţilor administrativ-teritoriale şi
limitele intravilanelor din sistemul integrat de cadastru şi carte funciară; (4) Limitele unităţilor
administrativ-teritoriale sunt identificate, marcate, rectificate ori actualizate de către comisia de
delimitare, numită în acest scop prin ordin al prefectului; (5) Limitele recunoscute reciproc de către
reprezentanţii unităţilor administrativ-teritoriale sunt descrise şi reprezentate în procesul-verbal de
delimitare ce conţine şi inventarul coordonatelor punctelor ce definesc aceste limite, determinate în
sistem naţional de proiecţie. După semnarea şi ştampilarea procesului-verbal de delimitare şi a
tuturor anexelor de către membrii comisiei de delimitare şi aprobarea de către prefect, limitele devin
oficiale şi sunt introduse în sistemul integrat de cadastru şi carte funciară; (6) Contestaţiile unităţilor
administrativ-teritoriale privind limitele administrative pot fi soluţionate pe cale amiabilă, prin
mediere de către instituţia prefectului sau pe cale judecătorească‖.
Potrivit art. II din Legea nr. 133/2012 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 64/2010 privind modificarea şi completarea Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr.
7/1996 „În termen de 15 zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, documentaţiile comisiilor de
delimitare, în care procesele-verbale de delimitare a hotarelor nu au fost semnate sau au fost
semnate cu obiecţiuni de membrii comisiei de delimitare, vor fi înaintate prefectului judeţului, de
către Agenţia Naţională, prin instituţiile sale subordonate. Prefectul, în termen 30 de zile de la
primirea documentaţiei de delimitare, iniţiază concilieri sau, în caz contrar, sesizează instanţele de
contencios administrativ cu privire la acţiunea privind stabilirea hotarelor unităţilor administrativ-
teritoriale.‖
Legea conferă calitate procesuală activă în demararea unei acţiuni în instanţă cu privire la
stabilirea hotarelor unităţilor administrative-teritoriale doar Instituţiei Prefectului, unităţile
administrativ teritoriale urmând să aibă calitate procesuală pasivă în aceste procese.
În acord cu instanţa de fond, Curtea constată că legiuitorul a stabilit în mod expres în
cuprinsul textului legal precizat persoana căreia i se oferă calitatea procesuală în a demara în
instanţă acţiunea privind stabilirea hotarelor unităţilor administrative teritoriale.
Este real că acţiunea reclamanţilor vizează anularea procesului verbal, ci nu stabilirea
hotarelor unităţilor administrativ-teritoriale, însă procesul-verbal are o procedură specială de
contestare, iar recurenţii reclamanţi nu au calitatea cerută de lege pentru a promova o acţiune
împotriva acestuia.
Prin demersul lor, recurenţii tind la operarea unor modificări în evidenţele cadastrale
utilizate în procedura de stabilire a liniei de hotar dintre cele două unităţi administrativ-teritoriale.
Ori, într-un litigiu privind delimitarea teritorială, au calitate procesuală numai unităţile
administrativ-teritoriale aflate în conflict juridic.

387
 În Decizia nr. 393/2013 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. II teza ultimă din Legea nr. 133/2012 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 64/2010 privind modificarea şi completarea Legii cadastrului şi a publicităţii
imobiliare nr. 7/1996, Curtea Constituţională a reţinut „că documentaţiile cadastrale cuprinse în
dosarul de delimitare, care a fost finalizat fie prin semnarea procesului-verbal de delimitare a
hotarelor, fie prin hotărârea judecătorească care tranşează neînţelegerile dintre vecini la stabilirea
liniei de hotar, reprezintă operaţiuni prealabile, pur tehnice, efectuate în vederea delimitării
teritoriale, care se efectuează printr-un act normativ. În acest sens, dispoziţiile pct. 4.3.7 din
Normele tehnice pentru introducerea cadastrului general, aprobate prin Ordinul ministrului
administraţiei publice nr. 534/2001, modificat prin Ordinul ministrului administraţiei şi
internelor nr. 259/2010, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 815 din 7 decembrie
2010, prevăd că, „După stabilirea limitelor unităţilor administrativ-teritoriale de către comisiile
numite în acest scop prin ordinele prefecţilor, Ministerul Administraţiei şi Internelor, prin Agenţia
Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, va propune actul normativ de promovare a hărţii în
format digital cu limitele administrativ-teritoriale ale României‖. Mai mult, Curtea reţine că, în
situaţia în care, subsecvent operaţiunii de delimitare a hotarelor unităţilor administrativ-teritoriale,
fie prin semnarea procesului-verbal de delimitare a hotarelor, fie prin hotărârea judecătorească de
stabilire a hotarelor, intervine o modificare în fapt a limitelor teritoriale ale unităţilor administrativ-
teritoriale, aceasta se va efectua exclusiv în condiţiile legii, şi anume numai după consultarea
prealabilă a cetăţenilor, prin referendum, în temeiul art. 22 teza a doua din Legea nr. 215/2001‖.
În privinţa procesului verbal, Curtea reţine că sunt aplicabile reglementări specifice de drept
substanţial şi procedural, iar nu dreptul comun în materia contenciosului administrativ.
Reclamanţii nu au calitate procesuală activă raportat la obiectul, scopul şi finalitatea
urmărită prin demersul judiciar cu care a fost investită instanţa, deci nu întrunesc calitatea de
subiecţi de sesizare a instanţei de contencios administrativ din perspectiva obiectului acţiunii
judiciare.
Reclamantul este cel care fixează cadrul procesual, instanţa fiind obligată să se pronunţe în
limitele a ceea ce s-a cerut şi, odată fixat cadrul procesual, judecata trebuie să decurgă în limitele
regulilor dreptului material şi procesual ce guvernează litigiul dedus judecăţii, principiul
disponibilităţii nedând posibilitatea părţii să beneficieze de alte drepturi, afirmate, dar
nereglementate de procedura în limitele căreia are loc judecata.
Curtea menţionează faptul că stabilirea unor condiţionări pentru introducerea unor acţiuni în
justiţie nu constituie o încălcare a dreptului la liberul acces la justiţie şi la un proces echitabil,
deoarece legiuitorul poate institui în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de
procedură şi modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie
presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi
modalităţile stabilite de lege.
Instanţa de fond a soluţionat cererea cu respectarea principiului disponibilităţii, iar analiza
excepţiei lipsei calităţii procesuale active a fost efectuată de către instanţa de fond în raport de
obiectul cererii dedusă judecăţii, astfel că susţinerile recurenţilor pe aceste aspecte sunt nefondate.
În mod logic, considerentele instanţei de fond sunt fundamentate prin raportare la lipsa
calităţii procesuale active, astfel încât examinarea celorlalte excepţii şi a motivelor care vizau
fondul pricinii nu se mai impunea, fiind lipsită de relevanţă juridică şi, ca urmare, sunt nefondate
criticile recurenţilor pe aceste aspecte.
Sentinţa instanţei de fond supusă analizei cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia
pronunţată, nu cuprinde motive contradictorii şi nici străine de natura cauzei, astfel că nu este
incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 din Noul Cod de procedură civilă.
Analizând argumentele instanţei de fond, Curtea reţine că acestea sunt judicioase, fiind
rezultatul unei corecte aplicări şi interpretări a dispoziţiilor legale, nefiind incidente dispoziţiile art.
488 alin. 1 pct. 8 din Noul Cod de procedură civilă.

388
 Pentru aceste considerente, criticile formulate sunt neîntemeiate, astfel că, în temeiul art.
496 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, recursul declarat va fi respins ca nefondat.
(Decizia nr. 2887/21 Septembrie 2015 - Secţia Contencios Administrativ şi fiscal, rezumat
judecător Liliana Mădălina Dună)

2. Conflict de competenţă între secţiile tribunalului.

Competenţa de a judeca apelul declarat împotriva sentinţei pronunţată de judecătorie în

contestaţie la executare se determină după regulile general aplicabile cuprinse în Codul de
procedură civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 3738 de la 26 noiembrie 2014 pronunţată de Judecătoria Drobeta
Turnu Severin în dosarul nr. 2584/225/2014 a fost admisă contestaţia la executare formulată de
contestatoarea x, în contradictoriu cu intimatele Direcţia de Impozite şi Taxe Locale Drobeta Turnu
Severin şi Unitatea Administrativ Teritorială Drobeta Turnu Severin prin Primar şi a fost anulată
somaţia de executare nr. 283215/06.02.2014 şi titlul executoriu nr. 283214 din 06.02.2014.
Împotriva sentinţei civile nr. 3738 de la 26 noiembrie 2014 pronunţată de Judecătoria
Drobeta Turnu Severin în dosarul nr. 2584/225/2014 au declarat apel intimatele Direcţia Impozite
şi Taxe Locale Dr. Tr. Severin şi UAT Dr. Tr. Severin prin Primar, criticând-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie.
La termenul de judecată din 24.03.2015 intimata prin apărător a invocat excepţia
necompetentei funcţionale a Secţiei I Civilă în soluţionarea cauzei, susţinând că obiectul litigiului îl
reprezintă o contestaţie la executare a unui titlu executoriu fiscal şi, în consecinţă, este competentă
cu soluţionarea Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal.
Prin încheierea de şedinţă din data de 24.03.2015 pronunţată de Secţia I Civilă a
Tribunalului Mehedinţi în dosarul nr. 2584/225/2014 s-a declinat spre competentă soluţionare
Secţiei a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal apelul civil formulat de apelantele
intimate Direcţia de Impozite şi Taxe Locale Drobeta Turnu Severin şi Unitatea Administrativ
Teritorială Drobeta Turnu Severin prin Primar, reţinând că faţă de obiectul cauzei deduse judecăţii,
respectiv contestaţie la executarea unui titlu executoriu fiscal, precum şi disp. art. 172 şi
următoarele din OG 92/2003 privind codul de procedură fiscală, competenţa de soluţionare a cauzei
revine Secţiei a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi - Secţia a II-a Civilă de Contencios
Administrativ şi Fiscal sub nr. 2584/225/2014*.
Prin Încheierea de şedinţă de la 07 aprilie 2015 pronunţată de Secţia a II-a Civilă, de
Contencios Administrativ şi Fiscal a Tribunalului Mehedinţi, în dosarul nr. 2584/225/2014*, s-a
declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Secţiei I Civilă. S-a constatat ivit conflictul
negativ de competenţă şi s-a înaintat dosarul Curţii de Apel Craiova spre soluţionare.
Pentru a se pronunţa astfel, examinând excepţia invocată, instanţa a constatat următoarele:
Prin acţiunea pendinte s-a solicitat anularea titlului executoriu nr. 283214/06.02.2014,
respectiv anularea somaţiei de plată nr. 283215/06.02.2014, acte de executare propriu-zise, iar
nicidecum acte administrative sau acte administrativ fiscale pentru a atrage competenţa secţiei de
contencios administrativ şi fiscal.
Aceasta rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 141 alin. 8 şi 145 alin. 1 Cod de procedură
fiscală unde se precizează că somaţiile de plată şi titlurile executorii (precum în speţă) sunt acte de
executare, iar nu acte administrativ fiscale, în sensul art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 554/2004 care
să atragă competenţa instanţei de contencios administrativ, competenţa aparţinând instanţei civile de
executare, respectiv Tribunalul Mehedinţi - Secţia I Civilă ca şi instanţă de control judiciar, potrivit
dispoziţiilor art. 172 şi următoarele Cod de procedură fiscală, fiind irelevantă şi calitatea părţilor, de
profesionişti sau neprofesionişti.
389
 Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 131 şi următoarele Cod de procedură civilă,
instanţa a admis excepţia invocată din oficiu şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea
Secţiei I Civilă a Tribunalului Mehedinţi..
Constatând ivit conflictul negativ, în temeiul art. 136 Cod de procedură civilă, a fost sesizată
Curtea de Apel Craiova - Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal în vederea stabilirii
competenţei de soluţionare a apelului.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Craiova - Secţia Contencios Administrativ
şi Fiscal, sub nr. 689/54/2015, la data de 14 mai 2015.
Soluţionând conflictul negativ de competenţă în temeiul art. 135 alin. 1 şi art. 136 Noul Cod
procedură civilă, Curtea de Apel Craiova, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal constată că
Secţiei I Civilă din cadrul Tribunalului Mehedinţi îi revine competenţa soluţionării cauzei, pentru
următoarele considerente:
Potrivit art. 136 alin. 1 Noul Cod procedură civilă, republicat „Dispoziţiile prezentei secţiuni
privitoare la excepţia de necompetenţă şi la conflictul de competenţă se aplică prin asemănare şi în
cazul secţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti, care se pronunţă prin încheiere.‖
Noul Cod de procedură reglementează, faţă de vechea reglementare, pentru prima dată prin
art. 136, procedura de soluţionare a conflictelor de competenţă dintre două secţii sau complete
specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti. Astfel, noul Cod de procedură civilă, în acord cu
prevederile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, prevede prin art. 136 că dispoziţiile
privitoare la soluţionarea conflictelor de competenţă se aplică şi la conflictele de competenţă care
apar între secţiile specializate sau completele specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti. Un
asemenea conflict se soluţionează de către secţia instanţei stabilită la art. 135 corespunzătoare
secţiei înainte căreia s-a ivit conflictul.
În cauză, a fost soluţionată o contestaţie la executare de către Judecătoria Drobeta Turnu
Severin, care prin sentinţa civilă nr. 3738 de la 26 noiembrie 2014 pronunţată în dosarul nr.
2584/225/2014 a admis contestaţia la executare şi a anulat somaţia de executare nr.
283215/06.02.2014 şi titlul executoriu nr. 283214 din 06.02.2014.
Pricina care a generat prezentul conflict de competenţă a fost soluţionată în primă instanţă de
către Judecătoria Drobeta Turnu Severin, instanţă care, în temeiul obligaţiei legale statuate prin art.
131 alin. 1 din Codul de procedură civilă, a procedat la verificarea propriei sale competenţe şi a
constatat că este competentă general, material şi teritorial să judece contestaţia la executare în
temeiul art. 713 alin. 1 Cod procedură civilă raportat la art. 650 alin. 1 Cod procedură civilă, aşa
cum rezultă din încheierea de şedinţă de la 08.10.2014.
Soluţia judecătoriei s-a bazat pe împrejurarea inexistenţei unor decizii de impunere, acte
administrativ fiscale conform art. 41 din O.G. nr. 92/2003, în care să fie individualizată obligaţia de
plată şi care să fie comunicate contestatoarei în condiţiile art. 44 din aceeaşi ordonanţă. Judecătoria
a reţinut că titlul executoriu ce nu a avut la bază un asemenea act de creanţă este nul şi nu poate
produce niciun efect juridic, aceeaşi sancţiune afectând şi somaţia emisă în baza sa, întrucât creanţa
fiscală nu există, constatând că se impune anularea titlului executoriu astfel emis, precum şi a
somaţiei întocmite în baza acestuia, în baza art. 719 Cod procedură civilă.
În speţă, cu privire la instanţa de control judiciar competentă să soluţioneze calea de atac în
contestaţia la executare nu există divergenţă, divergenţa de opinie apărând în ceea ce priveşte secţia
din cadrul instanţei de control judiciar la care trebuie să se înregistreze dosarul şi care trebuie să
soluţioneze apelul declarat împotriva sentinţei pronunţată de judecătorie.
Competenţa de soluţionare a căii de atac formulată împotriva contestaţiei la executare se
determină după regulile general aplicabile cuprinse în Codul de procedură civilă.
Apelul se soluţionează de instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea
apelată, astfel cum rezultă din observarea dispoziţiilor generale în materie de competenţă materială,
art. 95 pct. 2 Noul Cod procedură civilă conform cu care: „Tribunalele judecă: (...) 2. ca instanţe de
apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă‖;

390
 Contestaţia la executare a fost soluţionată de către instanţa de executare potrivit art. 714 alin.
1 Noul Cod procedură civilă, republicat.
Potrivit art. 718 alin. 1 Noul Cod procedură civilă, republicat „(1) Hotărârea pronunţată cu
privire la contestaţie poate fi atacată numai cu apel, cu excepţia hotărârilor pronunţate în temeiul
art. 712 alin. 4 şi art. 715 alin. 4 care pot fi atacate în condiţiile dreptului comun‖.
Sentinţa pronunţată în primă instanţă de judecătorie, în aceste condiţii, este supusă numai
apelului la tribunal, care va pronunţa o hotărâre definitivă, aşadar, în ultimă instanţă.
Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, prin dispoziţii legale exprese, stabileşte
competenţa instanţelor de judecată în soluţionarea litigiilor de contencios administrativ, precum şi
procedura de judecată a litigiilor de contencios administrativ.
După adoptarea noului Cod de procedură civilă, prin Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare
a acestuia, în materia contenciosului administrativ este menţinut sistemul dublului grad de
jurisdicţie, respectiv instanţele de fond care soluţionează litigiile de contencios administrativ care
sunt, după caz, secţiile de contencios administrativ şi fiscal al tribunalelor sau ale curţilor de apel,
fiind menţinută de asemenea, prin dispoziţiile art. 7 alin. 3 din Legea nr. 76/2012, după intrarea în
vigoare a noului Cod de procedură civilă, calea de atac a recursului împotriva hotărârilor
judecătoreşti pronunţate de către instanţele de fond. Noul Cod de procedură civilă, art. 95 pct. 1,
face trimitere la lege în privinţa competenţei tribunalului, iar soluţionarea în fond a litigiilor de
contencios administrativ de către tribunale derivă din prevederile Legii nr. 554/2004 a
contenciosului administrativ, ca lege specială în materie, în virtutea principiului specialia
generalibus derogant.
Secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului nu are competenţa de a soluţiona
apeluri împotriva soluţiilor pronunţate de judecătorie în materia contestaţiei la executare, nu are o
competenţă proprie prevăzută în texte de lege care să dea naştere la interpretări diferite.
Curtea menţionează că în cazul contestării executării silite ce se realizează de către organele
administrative fiscale în baza unui titlu executoriu fiscal, dreptul comun este reprezentat de normele
dreptului civil, material şi procesual, iar nu de normele de drept public cuprinse în Legea nr.
554/2004 şi, respectiv, în titlul IX Cod procedură fiscală, care sunt aplicabile numai la soluţionarea
acţiunii în anularea sau modificarea obligaţiei fiscale, ce constituie titlu de creanţă fiscală.
Potrivit dispoziţiilor art. 205-209 din Titlul IX „Soluţionarea contestaţiilor formulate
împotriva actelor administrativ fiscale‖ din O.G. nr. 92/2003, republicată, privind Codul de
procedură fiscală, împotriva actelor administrativ fiscale se poate formula contestaţie potrivit
procedurii prevăzute de dispoziţiile legii speciale, respectiv Codul de procedură fiscală.
Aceste dispoziţii din legea specială derogă şi exclud de la aplicare dispoziţiile dreptului
comun, respectiv normele de competenţă din Codul de procedură civilă.
Potrivit pct. 5.3. din Anexa la Ordinul nr. 2906/25.09.2014 privind
aprobarea Instrucţiunilor pentru aplicarea titlului IX din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de
procedură fiscală „Prin alte acte administrative fiscale, prevăzute la art. 209 alin. 2 din Codul de
procedură fiscală, se înţelege actele administrative fiscale emise de organele fiscale competente,
altele decât cele stipulate expres şi limitativ la art. 209 alin. 1 din Codul de procedură fiscală şi
pentru care competenţa de soluţionare a contestaţiilor aparţine organelor fiscale emitente‖.
Potrivit art. 41 din Codul de procedură fiscală „actul administrativ fiscal este actul emis de
organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau stingerea
drepturilor şi obligaţiilor fiscale‖ şi el nu se confundă cu actele de executare, categorie în care intră
titlul executoriu, înştiinţările de plată şi somaţiile de executare, diferenţa rezultând şi din dispoziţiile
art. 145 din acelaşi act normativ.
Simpla împrejurare că emitentul titlului este un organ fiscal, nu este de natură a atrage
competenţa instanţei de contencios administrativ, întrucât, în lipsa unor dispoziţii speciale,
derogatorii, competenţa materială şi teritorială în soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor de
executare şi a titlurilor executorii, urmează regulile generale, instituite prin art. 714 alin. 1 Noul
Cod procedură civilă, republicat.
391
 În speţă, nu este incidentă procedura contenciosului administrativ, instanţa de contencios
administrativ a tribunalului nu are competenţa de a soluţiona apelul declarat împotriva sentinţei
pronunţată de judecătorie în materia contestaţiei la executare, ci competenţa de a soluţiona apelul
aparţine instanţei superioare în materie civilă.
Ca urmare, Curtea, în conformitate cu art. 135 alin. 1 şi art. 136 Noul Cod procedură civilă,
a stabilit competenţa soluţionării apelului în favoarea Secţiei I Civilă a Tribunalului Mehedinţi.
(Sentinţa nr. 220/15 mai 2015 - Secţia Contencios Administrativ şi fiscal, rezumat judecător
Liliana Mădălina Dună)

3. Inadmisbilitatea contestaţiei în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. 2

N.Cod procedură civilă formulată împotriva unei decizii pronunţată în materia achiziţiilor
publice

Instanţa judecătorească poate să analizeze în calea de atac a contestaţiei în anulare

întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. 2 Noul Cod procedură civilă numai deciziile pronunţate de
către instanţa de recurs şi nu decizii pronunţate în materia achiziţiilor publice.

Prin decizia nr. 1 din data de 07 ianuarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Craiova,
Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 1992/54/2014 s-a respins plângerea
formulată de petenta SC x SRL, împotriva deciziei nr. 2918/C5/3438 din 24 noiembrie 2014,
pronunţată de Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, în contradictoriu cu intimatele
Comuna y şi SC z SRL.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare S.C. x S.R.L..
În motivarea contestaţiei, contestatoarea a susţinut, în esenţă, că decizia contestată include
omisiuni, iar instanţa nu a cercetat şi nu s-a pronunţat asupra unui aspect deosebit de important
invocat ca motiv de casare a deciziei CNSC.
În drept, plângerea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 92 coroborat cu prevederile art. 458,
art. 503 şi art. 634 din noul Cod procedură civilă.
Analizând cu prioritate excepţia excepţia inadmisibilităţii, invocată de intimată prin
întâmpinare, în conformitate cu dispoziţiile prevăzute de art. 248 din Noul Cod de procedură civilă,
Curtea reţine următoarele:
Împotriva deciziei nr. 1 din data de 07 ianuarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Craiova,
Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 1992/54/2014, decizie pronunţată de către
instanţa de achiziţii publice, a formulat prezenta contestaţie în anulare contestatoarea S.C. x S.R.L.,
susţinând că instanţa nu a cercetat şi nu s-a pronunţat pe motivele de casare indicate, precum şi
faptul că aprecierea instanţei conform căreia nu există dispoziţie legală care să impună constituirea
unei garanţii este consecinţa unei erori materiale.
Din perspectiva motivelor invocate în contestaţia în anulare, aceasta se încadrează în
dispoziţiile art. 503 alin. 2 pct. 2 şi 3 din Noul Cod de procedură civilă, niciun element din cerere
nerelevând elemente care să ducă la încadrarea contestaţiei şi pe dispoziţiile art. 503 alin. 1 Noul
Cod procedură civilă.
Potrivit art. 503 - „ Obiectul şi motivele contestaţiei în anulare.
(1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a
fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.
(2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când:
1. hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu
încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare,
instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia;
2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;
3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze
vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen;
392
 4. instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.
(3) Dispoziţiile alin. (2) pct. 1, 2 şi 4 se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanţelor
de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs.‖
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 503 Noul Cod procedură civilă, obiectul contestaţiei în
anulare este reglementat diferit în funcţie de motivele pentru care se poate exercita această cale
extraordinară de atac.
Întrucât contestaţia în anulare formulată se încadrează în dispoziţiile art. 503 alin. 2 pct. 2 şi
3 din Noul Cod de procedură civilă, pentru aplicarea acestor dispoziţii trebuie stabilită natura
juridică a plângerii formulată împotriva unei decizii pronunţată de Consiliul Naţional de Soluţionare
a Contestaţiilor.
Problema de drept care face obiectul analizei este aceea de a stabili care este natura juridică
a acestei căi de atac. În concret, trebuie lămurit dacă plângerea poate fi considerată un recurs, sau
rămâne o cale de atac distinctă, având o natură sui generis.
Prevederile O.U.G. nr. 34/2006 instituie norme cu caracter special aplicabile în materia
achiziţiilor publice. Potrivit dispoziţiilor art. 281 şi 283 din O.U.G. 34/2006, partea nemulţumită de
decizia Consiliului poate formula plângere la curtea de apel în a cărei rază teritorială se află sediul
autorităţii contractante. Plângerea este asimilată unei căi de atac şi se soluţionează în complet de 3
judecători potrivit art. 283 alin. 2 din O.U.G. nr. 34/2006.
Plângerea promovată în temeiul O.U.G. nr. 34/2006 are caracterul unei căi de atac împotriva
deciziei pronunţată de C.N.S.C., cale de atac specifică materiei achiziţiilor publice.
Plângerea este o etapă judiciară, neavând un caracter distinct de cel declanşat prin contestaţie,
decizia C.N.S.C. constituind numai actul supus controlului judiciar, în limitele pronunţării acesteia.
În această situaţie, plângerea poate fi utilizată de cei care au avut calitatea de parte la judecata în
primă fază a procesului, indiferent de poziţia procesuală pe care a avut-o partea respectivă.
Dispoziţiile art. 281 din O.U.G. nr. 34/2006 limitează cadrul procesual al plângerii la
aspecte de nelegalitate sau netemeinicie a deciziei C.N.S.C.
În lămurirea naturii juridice a plângerii, trebuie analizate asemănările şi deosebirile existente
între aceasta şi calea de atac a recursului, reglementată de Codul de procedură civilă.
La data de 15.02.2013 a intrat în vigoare noul Cod de procedură civilă şi, în pregătirea
intrării în vigoare a codului, O.U.G. nr. 34/2006 a fost modificată substanţial prin O.U.G. nr.
77/2012, astfel că analiza comparativă trebuie făcută ţinând cont de dispoziţiile din Codul de
procedură civilă şi din O.U.G. nr. 34/2006.
Sub aspectul asemănărilor, O.U.G. nr. 34/2006 (art. 283 alin. 2), cât şi Codul de procedură
civilă au prevăzut ca plângerea, respectiv, recursul, se soluţionează în complet format din 3
judecători. Art. 283 alin. 3 teza întâi din O.U.G. nr. 34/2006, în versiunea anterioară intrării în
vigoare a modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 77/2012, prevedea că „plângerea se soluţionează
potrivit dispoziţiilor art. 3041 din Codul de procedură civilă‖ (vechiul Cod de procedură civilă).
Potrivit art. 3041 din vechiul Cod de procedură civilă, „recursul declarat împotriva unei hotărâri
care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute la art.
304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele‖. Acest din urmă text legal nu a mai
fost preluat de legiuitor în noul Cod de procedură civilă.
Sub aspectul deosebirilor existente între plângere şi recurs, trebuie precizate următoarele:
Plângerea este formulată împotriva unei decizii a C.N.S.C., în termen de 10 zile de la
comunicare. Plângerea va conţine toate elementele prevăzute în cazul contestaţiei de art. 270 alin. 1
din O.U.G. nr. 34/2006 şi se depune/se transmite de către parte direct Curţii de Apel competente să
o soluţioneze. Plângerea vizează atât motive de nelegalitate, cât şi motive de netemeinicie.
În condiţiile art. 483 şi urm. din Noul Cod de procedură civilă, recursul este formulat
împotriva unei sentinţe pronunţată de instanţa de fond. Recursul se depune/transmite instanţei a
cărei hotărâre se atacă, termenul de recurs, în materia contenciosului administrativ, fiind de 15 zile
de la comunicarea hotărârii potrivit art. 20 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.

393
 Noul Cod de procedură civilă permite doar casarea unei hotărâri, nu şi modificarea acesteia.
De asemenea, Noul Cod de procedură civilă vizează doar motive de nelegalitate, nu şi de
netemeinicie, nefiind preluate dispoziţiile art. 3041 din vechiul Cod de procedură civilă.
Sub imperiul noului Cod de procedură civilă este exclus orice paralelism între plângere şi
recurs. În condiţiile în care, chiar şi după apariţia noului Cod de procedură civilă, plângerea vizează,
în continuare, atât aspecte de nelegalitate, cât şi de netemeinicie, în timp ce recursul vizează
exclusiv aspecte de nelegalitate, este cert că plângerea este o instituţie juridică distinctă de recurs,
cu care nu se poate confunda.
Legiuitorul a stabilit doar faptul că plângerea vizează atât motive de nelegalitate, cât şi de
netemeinicie, nu şi faptul că aceasta este ea însăşi un recurs. Dacă ar fi intenţionat să o califice ca
fiind recurs, legiuitorul ar fi menţionat în mod expres acest lucru.
Ca urmare, în versiunea actuală a O.U.G. nr. 34/2006 şi a Codului de procedură civilă,
plângerea este şi rămâne o cale de atac sui generis, reglementată de o lege specială, distinctă de
recurs.
Plângerea formulată împotriva deciziei Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor
la instanţa judecătorească este o cale de atac, aspect ce reiese atât din prevederile O.U.G. nr.
34/2006 care constituie reglementarea specială în materia achiziţiilor publice, cât şi din cele statuate
prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la calea de atac împotriva deciziei organului de
jurisdicţie administrativă (Decizia nr. 296 din 22 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 576 din 1 august 2014).
Curtea constată că decizia nr. 1 din data de 07 ianuarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel
Craiova, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 1992/54/2014, atacată cu
contestaţie în anulare, nu se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 503 alin. 2 Noul Cod procedură
civilă, nefiind o hotărâre pronunţată de o instanţă de recurs, ci o hotărâre pronunţată în calea de atac
a plângerii prevăzută de art. 281 din O.U.G. nr. 34/2006.
Deşi completele de achiziţii au componenţa completului de recurs, aceasta nu înseamnă că
deciziei pronunţată de curtea de apel în procedura achiziţiei îi sunt aplicabile normele prevăzute de
art. 503 alin. 2 Noul Cod procedură civilă.
O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege
sau, cu alte cuvinte, căile de atac a hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii.
În conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. 2 şi art. 129 din Constituţie, competenţa
instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute de lege, iar împotriva hotărârilor
judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.
În cazul contestaţiei în anulare speciale, condiţia de admisibilitate are în vedere doar obiectul
acesteia şi este prevăzută de art. 503 alin. 2 Noul Cod procedură civilă Astfel, potrivit acestui text,
contestaţia în anulare specială poate fi formulată împotriva hotărârilor instanţelor de recurs.
Instanţa judecătorească poate să analizeze în calea de atac a contestaţiei în anulare
întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. 2 Noul Cod procedură civilă numai deciziile pronunţate de
către instanţa de recurs şi nu decizii pronunţate în materia achiziţiilor publice.
Cum decizia nr. 1 din data de 07 ianuarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Craiova,
Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 1992/54/2014 a fost pronunţată în calea de
atac a plângerii împotriva deciziei C.N.S.C., decizia nu poate fi atacată cu contestaţia în anulare
pentru motivele prevăzute la art. 503 alin. 2 Noul Cod procedură civilă, astfel că nu pot fi analizate
motivele invocate de contestatoare în contestaţia formulată.
Pentru aceste considerente, în raport de condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 503
alin. 2 din Noul Cod de procedură civilă, Curtea de Apel va respinge contestaţia în anulare ca
inadmisibilă. (Decizie nr. 1322 de la 30 martie 2015 - Secţia Contencios Administrativ şi fiscal,
rezumat judecător Liliana Mădălina Dună)

394
395
 DREPT PENAL

DREPT PROCESUAL PENAL

DREPTURILE OMULUI

COOPERARE INTERNAȚIONALĂ. LEGEA 302/2004

396
 DREPT PENAL

1. INFRACŢIUNI. Sancţiunile şi cheltuielile judiciare către stat în cazul aplicării

dispoziţiilor art.19 din L.255/2013

Potrivit dispoziţiilor art.19 din Legea nr.255/2013, „atunci când, în cursul procesului, se
constată că în privinţa unei fapte comise anterior intrării în vigoare a Codului penal sunt aplicabile
dispoziţiile art.181 Cod penal din 1968, ca lege penală mai favorabilă…”
Ori, potrivit art.181 alin.3 Cod penal din 1968 „în cazul faptelor prevăzute în prezentul
articol, procurorul sau instanţa poate aplica una dintre sancţiunile cu caracter administrativ
prevăzute la art.91”.
În privinţa cheltuielilor avansate de stat, Codul de procedură penală în vigoare nu mai
prevede situaţia în care inculpaţii au fost achitaţi potrivit dispoziţiilor art.19 din Legea nr.255/2013
şi art.181 din Codul penal din 1968, însă dispoziţiile art.192 alin.1 pct.1 lit.d Cod procedură penală
anterior, prevedeau, în mod expres, obligarea inculpatului la cheltuieli judiciare către stat în cazul
când a fost achitat în temeiul art.10 alin.1 lit.b1.

Prin sentinţa penală nr.91 din 16 ianuarie 2015, Judecătoria Târgu Jiu,în baza art. 396 alin. 5
C.p.p., rap. la art.19 din Legea 255/2013 şi art. 18 indice 1 din Codul penal de la 1969, au fost
achitati inculpaţii P. L. pentru faptele prev. de art.215 indice 1 alin. 1 din Codul penal din 1969,
cu aplicarea art. 41 alin. 2 V.C.p. şi art. 289 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. 2
VC.p., R. G., M. I. şi G. N. pentru fapta prev. de art. 26 V.C.p., rap. la art.215 indice 1 alin.1 din
Codul penal din 1969., G. A. şi P. M., pentru fapta prev. de art. 25 V.C.p., rap. la art. 215 indice
1 alin.1 din Codul penal din 1969.
S-a aplicat inculpaţilor în baza art. 18 indice 1 alin. 3 din Codul penal din 1969 rap. la art.
91 lit.c din Codul penal din 1969, s-a aplicat fiecărui inculpat sancţiunea administrativă a amenzii.
S-a dispus anularea tuturor înscrisurilor şi menţiunilor false.
S-a luat act că partea vătămată SC C. SA nu s-a constituit parte civilă în cauză, întrucât
prejudiciile s-au reparat integral.
Cheltuielile avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul
nr.3286/P/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Tg-Jiu, s-a dispus trimiterea în
judecată a inculpaţilor P. L., cercetată pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.295 alin.1
C.p., art.321 C.penal, R. G., M. I., G. N., cercetaţi pentru săvârşirea infracţiunii prev. de
art-.48 C.p. rap. la art.295 C.p., G. A. şi P. M., cercetaţi pentru săvârşirea infracţiunii
prev. de art.47 C.p. la art. 295 alin. 1 C.p.
Reţinând comiterea de către toţi inculpaţii a faptelor , instanţa a apreciat că faţă de modul şi
împrejurările în care au fost săvârşite, scopul urmărit, întinderea urmărilor produse, mijloacele
folosite, împrejurarea că prejudiciile au fost reparate integral, conduita anterioară a autorilor, lipsa
antecedentelor penale şi posibilităţile de îndreptare, instanţa a apreciat că, în concret, prin atingerea
minimă adusă valorii apărată de lege, faptele, prin conţinutul loc concret sunt lipsite în mod vădit
de importanţă, neprezentând gradul de pericol social al infracţiunilor.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Jiu,
inculpaţii R. G. şi G. A..
În motivare parchetul a arătat,printre altele, că în mod nelegal cheltuielile judiciare
avansate de stat au rămas în sarcina statului, având în vedere dispoziţiile art.275 Cod pr.penală
Inculpaţii a mai criticat, sentinţa şi prin prisma aplicării greşite a sancţiunii amenzii cu
caracter administrativ, deoarece aceasta nu mai este prevăzută în actualele dispoziţii penale.

397
 Prin decizia penală nr. 938 din 24 iunie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în
dosarul nr.4122/318/2014*s-a admis apelul declarat de parchet,s-au respins apelurile declarate de
inculpaţi, dispunându-se,printre altele, următoarele:
,, Desfiinţează în parte sentinţa.
Obligă pe fiecare dintre inculpaţii R. G., M. I., G. N., G. A., P. M. la câte 1000 lei cheltuieli
judiciare către stat,din care câte 700 lei au fost efectuate la urmărirea penală, iar câte 300 lei au fost
efectuate la instanţa de fond.
Obligă pe inculpata P. L. la 1.200 lei cheltuieli judiciare către stat,din care 900 lei au fost
efectuate la urmărirea penală, iar 300 lei au fost efectuate la instanţa de fond.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Obligă pe apelanţii-inculpaţi R. G. şi G. A. la câte 150 lei cheltuieli judiciare către stat‖
În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele:
Este nefondată critica inculpaţilor, potrivit căreia nu li se poate aplica sancţiunea
administrativă a amenzii.
În acest sens, semnificative sunt dispoziţiile art.19 din Legea nr.255/2013, potrivit cărora
„atunci când, în cursul procesului, se constată că în privinţa unei fapte comise anterior intrării în
vigoare a Codului penal sunt aplicabile dispoziţiile art.181 Cod penal din 1968, ca lege penală mai
favorabilă…‖
Ori, potrivit art.181 alin.3 Cod penal din 1968 „în cazul faptelor prevăzute în prezentul
articol, procurorul sau instanţa poate aplica una dintre sancţiunile cu caracter administrativ
prevăzute la art.91‖.
Sunt fondate criticile parchetului privind obligarea inculpaţilor la cheltuieli judiciare către
stat.
În privinţa cheltuielilor avansate de stat, Codul de procedură penală în vigoare nu mai
prevede situaţia în care inculpaţii au fost achitaţi potrivit dispoziţiilor art.19 din Legea nr.255/2013
şi art.181 din Codul penal din 1968, însă dispoziţiile art.192 alin.1 pct.1 lit.d Cod pr.penală anterior,
prevedeau, în mod expres, obligarea inculpatului la cheltuieli judiciare către stat în cazul când a fost
achitat în temeiul art.10 alin.1 lit.b1.
Codul de procedură penală în vigoare prevede la art.274 alin.1 obligarea inculpatului la
cheltuieli judiciare către stat, în caz de renunţare la aplicarea pedepsei, instituţie asemănătoare celei
reglementate de dispoziţiile art.181 Cod penal din 1968.
Prin urmare, se vor aplica prin analogie dispoziţiile art.274 alin.1 Cod pr.penală rap.la
art.192 alin.1 pct.1 lit.d Cod pr.penală anterior, iar inculpaţii vor fi obligaţi la cheltuieli judiciare
către stat.
De altfel, ar fi inechitabil ca persoanele care au săvârşit o faptă antisocială, dar care nu
prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, potrivit Codului penal anterior, să nu fie obligaţi
la cheltuielile judiciare efectuate de stat cu ocazia cercetărilor.
(Decizia nr. 938 din 24 iunie 2015 – Secția penală și pentru cauze cu minori, rezumat
judecător Mircea Șelea)

2. MINORI. Minor judecat în perioada internării într-un centru de detenţie, pentru

alte infracţiuni concurente săvârşite anterior.

În condiţiile în care infracţiunile ce formează obiectul prezentei cauze sunt concurente cu

infracţiunile pentru care anterior, s-a dispus măsura educativă a internării într-un centru de
detenţie în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art.125 alin.3 Cod penal, potrivit cărora „dacă în
perioada internării minorul (…) este judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior,
instanţa prelungeşte măsura internării, fără a depăşi maximul prevăzut în alin.2, determinat în
raport cu pedeapsa cea mai grea dintre cele prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite”.

398
 Prin sentinţa penală nr. 5309 din 11 noiembrie 2014, Judecătoria Craiova, a constatat că prin
sentinţa penală nr. 2637/24.04.2014 a Judecătoriei Craiova, definitivă prin neapelare, s-a dispus, în
baza art. 129 alin. 1 raportat la art. 124 alin. 3 Cod penal, înlocuirea măsurii educative a internării
într-un centru educativ pentru 3 ani aplicată inculpatului B. A. C. prin sentința penală nr.
173/05.03.2014 a Judecătoriei Lugoj cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie
pentru o perioadă de 3 ani, pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 228 alin. 1, 229 alin. 1 lit. d
Cod penal raportat la art. 230 Cod penal cu aplicarea art. 113 şi art. 5 Cod penal şi art. 335 alin. 1
Cod penal cu aplicarea art. 113 şi art. 5 Cod penal, ambele cu aplicarea art. 375 Cod procedură
penală, două infracţiuni prev. art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. b, c, alin. 2 ind. 1 lit. a Cod penal de la 1969
cu aplicarea art. 99 Cod penal de la 1969 (pentru care a fost aplicată măsura educativă a internării în
centru de reeducare prin sentința penală nr. 1031/29.03.2013 a Judecătoriei Craiova, definitivă prin
decizia penală nr. 1329/13.06.2013 a Curţii de Apel Craiova), cinci infracţiuni prev. de art. 211 alin.
1, alin. 2 lit. b, c Cod penal de la 1969 cu aplicarea art. 99 Cod penal de la 1969, art. 320 ind. 1 Cod
procedură penală de la 1968 (pentru care a fost aplicată măsura educativă a internării în centru de
reeducare prin sentința penală nr. 1034/29.03.2013 a Judecătoriei Craiova, definitivă prin decizia
penală nr. 1322/12.06.2013 a Curţii de Apel Craiova), două infracţiuni prev. de art. 211 alin. 1, alin.
2 lit. c, alin. 2 ind. 1 lit. a Cod penal de la 1969 Cod penal de la 1969 cu aplicarea art. 99 Cod penal
de la 1969, art. 320 ind. 1 Cod procedură penală de la 1968 (pentru care a fost aplicată măsura
educativă a internării în centru de reeducare prin sentința penală nr. 4062/03.12.2013 a Judecătoriei
Craiova, definitivă prin nerecurare la data de 27.12.2013).
În temeiul art. 129 alin. 1 Cod penal s-a instituit faţă de inculpatul B. A. C., măsura
educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă de 3 ani şi 6 luni pentru săvârşirea
infracţiunilor prev. de art. 230 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 113 şi următoarele Cod penal, art.
5 Cod penal; art. 335 alin. 1 Cod penal cu aplic. art. 113 şi urm. Cod penal, art. 5 Cod penal; art.
338 alin. 1 Cod penal cu aplic. art. 113 şi urm. Cod penal, art. 5 Cod penal pentru care a fost trimis
în judecată în prezenta cauză, precum şi pentru săvârşirea infracţiunilor pentru care faţă de inculpat
s-a dispus internarea într-un centru de detenţie prin sentinţa penală nr. 2637/24.04.2014 a
Judecătoriei Craiova, definitivă prin neapelare.
S-a dedus din măsura educativă a internării într-un centru de detenţie perioada executată de
la data de 08.12.2012 la data de 11.12.2012 şi de la data de 24.01.2013 la zi.
S-au anulat formele de executare întocmite în baza sentința penală nr. 2637/24.04.2014 a
Judecătoriei Craiova, definitivă prin neapelare şi s-a dispus întocmirea formelor de executare
conform prezentei sentinţe.
S-au Menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţelor penale amintite anterior.
În baza art. 19, 397 Cod procedură penală s-a admis acţiunea civilă formulată de partea
civilă şi a fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente, la plata sumei de
17.900 lei către aceasta, reprezentând daune materiale.
A fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente, la plata sumei de 600
lei, cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că în ziua de 14.11.2012
inculpatul a sustras autoturismul părţii civile T.C. pe care l-a condus pe drumurile publice fără a
poseda permis de conducere şi a produs un accident de circulaţie după care a părăsit locul
accidentului fără încuviinţarea poliţiei.
Din fişa de cazier judiciar a inculpatului, precum şi din sentinţa penală ataşată la dosar,
instanţa a constatat că prin sentinţa penală nr. 2637/24.04.2014 a Judecătoriei Craiova, definitivă
prin neapelare, s-a dispus, în baza art. 129 alin. 1 raportat la art. 124 alin. 3 Cod penal, înlocuirea
măsurii educative a internării într-un centru educativ pentru 3 ani aplicată inculpatului B.A.C. prin
sentința penală nr. 173/05.03.2014 a Judecătoriei Lugoj cu măsura educativă a internării într-un
centru de detenţie pentru o perioadă de 3 ani, pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 228 alin.
1, 229 alin. 1 lit. d Cod penal raportat la art. 230 Cod penal cu aplicarea art. 113 şi art. 5 Cod penal
şi art. 335 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 113 şi art. 5 Cod penal, ambele cu aplicarea art. 375
399
Cod procedură penală, două infracţiuni prev. art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. b, c, alin. 2 ind. 1 lit. a Cod
penal de la 1969 cu aplicarea art. 99 Cod penal de la 1969 (pentru care a fost aplicată măsura
educativă a internării în centru de reeducare prin sentința penală nr. 1031/29.03.2013 a Judecătoriei
Craiova, definitivă prin decizia penală nr. 1329/13.06.2013 a Curţii de Apel Craiova), cinci
infracţiuni prev. de art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. b, c Cod penal de la 1969 cu aplicarea art. 99 Cod
penal de la 1969, art. 320 ind. 1 Cod procedură penală de la 1968 (pentru care a fost aplicată măsura
educativă a internării în centru de reeducare prin sentința penală nr. 1034/29.03.2013 a Judecătoriei
Craiova, definitivă prin decizia penală nr. 1322/12.06.2013 a Curţii de Apel Craiova), două
infracţiuni prev. de art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. c, alin. 2 ind. 1 lit. a Cod penal de la 1969 Cod penal
de la 1969 cu aplicarea art. 99 Cod penal de la 1969, art. 320 ind. 1 Cod procedură penală de la
1968 (pentru care a fost aplicată măsura educativă a internării în centru de reeducare prin sentința
penală nr. 4062/03.12.2013 a Judecătoriei Craiova, definitivă prin nerecurare la data de 27.12.2013)
Având în vedere că faptele pentru care inculpatul a fost trimis în judecată în prezenta cauză
au fost săvârşite la data de 14.11.2012, fiind concurente cu faptele pentru care inculpatului i-au fost
aplicate măsuri educative prin sentinţele penale amintite anterior, ţinând cont şi de dispoziţiile art.
129 alin. 1 Cod penal instanţa va institui faţă de inculpatul B.A.C. măsura educativă a internării
într-un centru de detenţie pe o perioadă de 3 ani şi 6 luni pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de
art. 230 alin. 1 Cod penal cu aplic. art. 113 şi urm. Cod penal, art. 5 Cod penal; art. 335 alin. 1 Cod
penal cu aplic. art. 113 şi urm. Cod penal, art. 5 Cod penal; art. 338 alin. 1 Cod penal cu aplic. art.
113 şi urm. Cod penal, art. 5 Cod penal pentru care a fost trimis în judecată în prezenta cauză
precum şi pentru săvârşirea infracţiunilor pentru care faţă de inculpat s-a dispus internarea într-un
centru de detenţie prin sentinţa penală nr. 2637/24.04.2014 a Judecătoriei Craiova, definitivă prin
neapelare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul B. A. C., solicitând înlocuirea cu o altă
măsură educativă mai uşoară, respectiv internarea într-un Centru de reeducare, având în vedere
atitudinea sinceră, vârsta foarte fragedă, împrejurările săvârşirii faptei.
Prin decizia penală nr. 362 din 17 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în
dosarul nr.25571/215/2014, s-au dispus următoarele:
Admite apelul declarat de inculpatul B. A. C., împotriva sentinţei penale nr.5309 din 11
noiembrie 2014, pronunţată de Judecătoria Craiova, în dosarul nr. 25571/215/2014.
Desfiinţează sentinţa în parte sub aspectul laturii penale.
Constată că infracţiunile ce formează obiectul prezentei cauze sunt concurente cu
infracţiunile pentru care, prin sentința penală nr. 2637/2014 din 24.04.2014 a Judecătoriei Craiova,
definitivă prin neapelare, în baza art. 129 alin. 1 raportat la art. 124 alin. 3 Cod penal, s-a dispus,
înlocuirea măsurii educative a internării într-un centru educativ pentru 3 ani aplicată inculpatului
prin sentința penală nr. 173/05.03.2014 a Judecătoriei Lugoj cu măsura educativă a internării într-un
centru de detenţie pentru o perioadă de 3 ani, pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 228 alin.
1, 229 alin. 1 lit. d Cod penal raportat la art. 230 Cod penal cu aplicarea art. 113 şi art. 5 Cod penal
şi art. 335 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 113 şi art. 5 Cod penal, ambele cu aplicarea art. 375
Cod procedură penală, două infracţiuni prev. de art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. b, c, alin. 2 ind. 1 lit. a
Cod penal de la 1969 cu aplicarea art. 99 Cod penal de la 1969 (pentru care a fost aplicată măsura
educativă a internării în centru de reeducare prin sentința penală nr. 1031/29.03.2013 a Judecătoriei
Craiova, definitivă prin decizia penală nr. 1329/13.06.2013 a Curţii de Apel Craiova), cinci
infracţiuni prev. de art. 211 alin. 1, alin.2 lit. b, c Cod penal de la 1969 cu aplicarea art. 99 Cod
penal de la 1969, art. 320 ind. 1 Cod procedură penală de la 1968 (pentru care a fost aplicată măsura
educativă a internării în centru de reeducare prin sentința penală nr. 1034/29.03.2013 a Judecătoriei
Craiova, definitivă prin decizia penală nr. 1322/12.03.2013 a Curţii de Apel Craiova), două
infracţiuni prev. de art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. c, alin. 2 ind. 1 lit. a Cod penal de la 1969 cu aplicarea
art. 99 Cod penal de la 1969, art. 320 ind. 1 Cod procedură penală de la 1968 (pentru care a fost
aplicată măsura educativă a internării în centru de reeducare prin sentința penală nr.
4062/03.12.2013 a Judecătoriei Craiova, definitivă prin nerecurare la data de 27.12.2013).
400
 În baza art. 125 alin.3 Cod Penal.
Prelungeşte măsura educativă a internării într-un centru de detenţie aplicată inculpatului prin
sentința penală nr. 2637/2014 din 24.04.2014 a Judecătoriei Craiova, definitivă prin neapelare, pe o
perioadă de 3 ani şi 6 luni.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu contravin prezentei decizii.
Deduce perioada executată de la 11.11.2014 la zi.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, din care 200 lei, reprezentând onorariu
apărător oficiu, se vor vira din contul Ministerului Justiţiei în contul Baroului Dolj.
Definitivă.
În motivarea deciziei s-au arătat următoarele:
Analizând apelul, prin prisma motivelor invocate, raportat la actele şi lucrările dosarului,
Curtea apreciază că este fondat, dar nu pentru motivele invocate de inculpat, ci prin prisma aplicării
greşite a dispoziţiilor art.129 alin.1 Cod penal şi neaplicării dispoziţiilor art.125 alin.3 Cod penal.
Examinând întreg materialul probator administrat în cauză, Curtea constată că instanţa de
fond a stabilit o stare de fapt conformă cu realitatea, nefiind contestată de inculpat, care a
recunoscut săvârşirea faptelor.
În condiţiile în care infracţiunile ce formează obiectul prezentei cauze sunt concurente cu
infracţiunile avute în vedere la pronunţarea sentinţelor nr.2637/2014 din 24.04.2014 a Judecătoriei
Craiova, sentința penală nr.173/5.03.2014 a Judecătoriei Lugoj, sentința penală nr.1031 din
29.03.2013 a Judecătoriei Craiova, sentința penală nr.1034 din 29.03.2013 a Judecătoriei Craiova,
sentința penală nr.4062 din 3.12.2013 a Judecătoriei Craiova, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile
art.125 alin.3 Cod penal, potrivit cărora „dacă în perioada internării minorul (…) este judecat pentru
o infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa prelungeşte măsura internării, fără a depăşi
maximul prevăzut în alin.2, determinat în raport cu pedeapsa cea mai grea dintre cele prevăzute de
lege pentru infracţiunile săvârşite‖.
Ori, prin sentința penală nr.2637/2014 din 24.04.2014 a Judecătoriei Craiova, definitivă prin
neapelare, s-a dispus înlocuirea măsurii educative a internării într-un centru educativ cu măsura
educativă a internării într-un centru de detenţie pentru o perioadă de 3 ani.
În acest context, în baza art.125 alin.3 Cod penal, se va prelungi măsura internării într-un
centru de detenţie pe o perioadă de 3 ani şi 6 luni.
În consecinţă, ţinând cont de dispoziţiile art.421 alin.1 pct.2 lit.a Cod procedură penală, se
va admite apelul declarat de inculpat şi se va desfiinţa sentinţa în parte sub aspectul laturii penale.
(Decizie nr. 362 din 17 martie 2015 – Secția penală și pentru cauze cu minori, rezumat judecător
Mircea Șelea)

3. MINORI. Revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei cu

închisoarea aplicată în baza Codului Penal din 1969, din alte caue decât comiterea unei noi
infracţiuni.

Articolul 22 alin.2 din Legea nr.187/2012 prevede că în cazul în care suspendarea

executării unei pedepse cu închisoarea aplicată în baza Codului penal din 1969, se revocă din alte
cauze decât comiterea unei noi infracţiuni, pedeapsa închisorii se înlocuieşte cu măsura educativă
a internării într-un centru educativ pe o perioadă egală cu durata pedepsei suspendate, dar nu mai
mult de 3 ani.

Prin sentinţa penală nr.119 din 4 septembrie 2014, Judecătoria Corabia, în baza art. 583
Noul Cod procedură penală, a admis sesizarea Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul
Olt.
În baza art. 86 ind. 4 alin.2 Vechiul Cod Penal raportat la art. 15, art.16 din Legea nr.
187/2012 privind aplicarea Noul Cod Penal, s-a revocat suspendarea executării sub supraveghere a
executării pedepsei de 1 an închisoare, pe un termen de încercare de 3 ani, aplicată inculpatului C.
401
M. N., prin sentinţa penală nr. 48/21.03.2013 pronunţată de Judecătoria Corabia în dosarul penal
347/213/2013, rămasă definitivă prin decizia nr. 2394/05.12.2013 a Curţii de Apel Craiova.
S-a dispus executarea în întregime a pedepsei menţionată mai sus, în regim de detenţie.
S-a aplicat condamnatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art.
64 alin. 1 lit. a teza a II a şi lit. b Vechiul Cod penal, cu referire la art. 8 CEDO şi cauza Sabou şi
Pîrcălab împotriva României, pe durata executării pedepsei principale şi în condiţiile prevăzute de
art. 71 Vechiul Cod penal.
Cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina statului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin cererea înregistrată pe
rolul Judecătoriei Corabia sub nr. 891/213/2014 Serviciul de Probaţiune Olt a solicitat instanţei
verificarea condiţiilor art. 86 ind. 4 Cod penal cu privire la condamnatul C. M. N..
Prin sentinţa penală nr. 48 din 21.03.2013 a Judecătoriei Corabia, pronunţată în dosarul
penal nr. 347/213/2013, definitivă prin decizia nr. 2394/05.12.2013 a Curţii de Apel Craiova,
inculpatul C. M. N., a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii
prev. şi ped. de art.208, 209 al.1, lit.a, g şi i Cod penal, cu aplic art.99 alin 3 Cod penal şi art. 320
ind. 1 Cod procedură penală.
Ca modalitate de executare s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere,
fixându-se conform art. 86³ alin. 1 Cod penal măsurile de supraveghere ce vor trebui a fi respectate
de către condamnat pe perioada termenului de încercare de 3 ani stabilit conform art. 86² Cod penal.
În dispozitivul sentinţei sus-menţionate sunt precizate măsurile de supraveghere pe care
inculpatul este obligat să le respecte pe durata termenului de încercare, respectiv:
- să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Olt, la datele fixate;
- să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice
deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
- să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lor de existenţă;
- să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă.
În baza art. 863 al. 3 Cod penal, inculpatului i s-a pus în vedere să urmeze un curs de
învăţământ sau de calificare.
Deşi persoana condamnată a fost convocată prin adresele 112N/13.12.2013 şi nr.
57/07.01.2014 pentru a se prezenta la Serviciul de Probaţiune Olt în data de 19.12.2013, aceasta nu
s-a prezentat şi nu a motivat în nici un fel acest fapt. Prima dintre convocări, expediată cu
confirmare de primire a fost semnată de către destinatar.(f.8). Neprezentându-se, condamnatului i-
au fost transmise de către Serviciul de Probaţiune Olt două avertismente scrise fiind totodată
convocat prin fiecare dintre ele însă inculpatul nu a dat curs acestora.
Ulterior, în urma verificărilor efectuate de Politia Tia Mare s-a constatat că persoana
condamnată a plecat la muncă în străinătate din data de 19.12.2013, fapt confirmat si de tatăl
condamnatului.(f.12, 13).
Întrucât condamnatul nu s-a prezentat la datele stabilite la Serviciul de Probaţiune de pe
lângă Tribunalul Olt, nu a anunţat în prealabil schimbarea de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă, nu a
comunicat informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă, nu s-a prezentat
nici la termenele acordate de instanţa de judecată în prezentul dosar, s-a apreciat că prin atitudinea
sa condamnatul nu a îndeplinit, cu rea-credinţă, măsurile de supraveghere ce i-au fost impuse prin
sentinţa penală nr. 48 din 21.03.2013 a Judecătoriei Corabia, pronunţată în dosarul penal nr.
347/213/2013, definitivă prin decizia nr. 2394/05.12.2013 a Curţii de Apel Craiova.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Corabia,
solicitând admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii primei instanţe pentru nelegalitate, întrucât în
mod greşit prima instanţă a revocat suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 1 an
închisoare, dispunând executarea acesteia în regim de detenţie, deoarece dispoziţiile art.22 alin.2
din Legea nr.187/2012 stipulează, în ceea ce priveşte regimul sancţionator aplicabil minorilor, că în
cazul în care suspendarea executării unei pedepse se revocă din alte cauze decât comiterea unei noi

402
infracţiuni, pedeapsa închisorii se înlocuieşte cu măsura educativă a internării într-un centru
educativ pe o perioadă egală cu durata pedepsei suspendate, dar nu mai mult de 3 ani.
Prin decizia penală nr. 418 din 26 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în
dosarul nr.891/213/2014 s-au dispus următoarele:
Admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Corabia
Desfiinţează sentinţa penală atacată şi rejudecând.
Admite sesizarea Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Olt.
Revocă suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de un an închisoare aplicată
inculpatului C.M.N., prin sentința penală 48/21.03.2013 a Judecătoriei Corabia, definitivă prin
decizia penală 2394/05.12.2013 a Curţii de Apel Craiova şi înlocuieşte pedeapsa închisorii cu
măsura educativă a internării într-un centru educativ pe o perioadă de un an.
Cheltuielile judiciare efectuate de prima instanţă rămân în sarcina statului, din care 100 lei
reprezintă onorariu avocat oficiu.
Definitivă.
În motivarea deciziei s-au arătat următoarele:
Se constată că prin sentința penală nr. 48 din 21.03.2013 a Judecătoriei Corabia, pronunţată
în dosarul penal nr. 347/213/2013, definitivă prin decizia nr. 2394/05.12.2013 a Curţii de Apel
Craiova, inculpatul C.M.N., a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea
infracţiunii prev. şi ped. de art.208, 209 al.1, lit.a, g şi i Cod penal anterior, cu aplicarea art.99 alin 3
Cod penal anterior şi art. 320 ind. 1 Cod procedură penală anterior, stabilindu-se ca modalitate de
executare suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei prevăzute de art.861 Cod penal
anterior.
Deşi a fost convocat de către Serviciul de Probaţiune Olt, acesta nu s-a prezentat şi nici nu a
motivat în vreun fel acest fapt.
Potrivit art. 22 alin.1 din Legea nr.187/2012, cu modificările ulterioare, măsura suspendării
executării pedepselor aplicate în baza Codului penal din 1969 pentru infracţiuni comise în timpul
minorităţii se menţine şi după intrarea în vigoare a Codului penal.
Cu toate acestea, dispoziţiile art.864 alin.2 Cod penal anterior, stipulează că în cazul în care
cel condamnat nu îndeplineşte, cu rea credinţă, măsurile de supraveghere prevăzute de lege ori
obligaţiile stabilite de instanţă, aceasta revocă suspendarea executării pedepsei sub supraveghere,
dispunând executarea în întregime a pedepsei.
Cu toate acestea, art.22 alin.2 din Legea nr.187/2012 prevede că în cazul în care suspendarea
executării unei pedepse cu închisoarea aplicată în baza Codului penal din 1969, se revocă din alte
cauze decât comiterea unei noi infracţiuni, pedeapsa închisorii se înlocuieşte cu măsura educativă a
internării într-un centru educativ pe o perioadă egală cu durata pedepsei suspendate, dar nu mai
mult de 3 ani.
Ca atare, prima instanţă în mod greşit a revocat suspendarea executării sub
supraveghere a pedepsei şi a dispus executarea în regim de detenţie, încălcând astfel dispoziţiile
legale susmenţionate care au caracter imperativ. (Decizie 418 din 26 martie 2015 – Secția penală și
pentru cauze cu minori, rezumat judecător Mircea Șelea)

4. CIRCUMSTANŢE ŞI STĂRI. Formă agravată a infracţiunii, circumstanţă

atenuantă.

În contextul în care o împrejurare atrage forma agravată a unei infracţiunii nu mai poate fi
reţinută ca şi circumstanţă agravantă.

Prin sentinţa penală nr. 2760 din data de 26.11.2014, Judecătoria Tg. Jiu, a fost condamnată
inculpata G.R. în baza art. 26 raportat la art. 208 alin. 1 Cod penal 1969, cu aplicarea art. 75 alin. 1

403
lit. a şi art. 37 alin. 1 lit. a Cod penal 1969 cu referire la art. 5 Cod penal şi cu aplicarea art. 396 alin.
10 Cod procedură penală, la pedeapsa de 2 ani închisoare.
A fost contopită cu alte pedepse aplicate anterior prin hotărâri definitive, în pedeapsa cea
mai grea de 4 ani închisoare, pe care a sporit-o cu un an şi 4 luni închisoare, urmând ca inculpata să
execute în final 5 ani şi 4 luni închisoare.
În fapt, s-a reţinut că la data de 11.08.2012, persoana vătămată D. I., a sesizat organele de
cercetare penală cu privire la faptul că în aceeaşi zi, în jurul orei 11:00, persoane necunoscute de
etnie rromă l-au abordat şi, sub pretextul că doresc să cumpere peturi din material plastic şi fier
vechi, au pătruns în curtea sa şi apoi în casă, de unde i-au sustras o cutie metalică în care acesta
avea suma de 33.500 lei.
În urma cercetărilor efectuate în cauză s-a stabilit că furtul a fost săvârşit de numiţii C I., M.
G., I. W. I. şi inculpata G. R..
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Jiu,
invocând, printre alte critici, că în mod greşit au fost reţinute dispoziţiile art. 75 alin.1 lit. a Cp,
având în vedere faptul că nu mai pot fi reţinute cumulativ cu dispoziţiile art. 209 alin. 1 lit. a Cp.
Prin decizia penală nr.322 din 27 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în
dosarul nr.891/213/2014 a fost admis apelul, dispunându-se, printre altele, înlăturarea circumstanţei
agravante prevăzută de art. 75 alin. 1 lit. a din Codul Penal din 1969.
În motivarea deciziei, s-au arătat, printre alte considerente, că în mod greşit instanţa de fond
a reţinut circumstanţa agravantă prevăzută de art.75 alin.1 lit.a Cod penal din 1969, în condiţiile în
care, faptul că infracţiunea a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună, conduce la
realizarea elementelor constitutive ale infracţiunii de complicitate la furt calificat prev. de art.26
Cod penal anterior raportat la art. art.208 alin.1, 209 alin.1 lit.a Cod Penal anterior.
În contextul în care o împrejurare atrage forma agravată a unei infracţiunii nu mai poate fi
reţinută ca şi circumstanţă agravantă. (Decizia nr. 322 din 27 februarie 2015 – Secția penală și
pentru cauze cu minori, rezumat judecător Mircea Șelea)

5. Suspendarea condiţionată. Modalitate de executare a pedepsei stabilită în mod

nelegal prin acordul de recunoaştere a vinovăţiei.

În condiţiile în care infracţiunea ce formează obiectul prezentei cauze a fost săvârşită în

interiorul termenului de încercare, sunt aplicabile dispoziţiile art.83 Cod penal anterior, context în
care nu se mai poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, potrivit art.91
Cod penal.

Prin sentinţa penală nr.143 din 15 decembrie 2014, Judecătoria Strehaia, în art. 485 alin. (2)
Cod procedură penală, a respins acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de Parchetul de pe
lângă Judecătoria Strehaia cu inculpatul D. P. S. -, cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de
instigare la tăiere fără drept de arbori din fondul forestier naţional, faptă prevăzută de art. 47 c. p.
raportat la art. 108 alin 1 lit. a din legea nr. 46/2008R cu art. 5 Cod penal obiect al cauzei penale nr.
1612/P/2013 şi trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale.
Cheltuieli judiciare avansate de stat au rămas în sarcina statului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că la data de 05.11.2014 a fost
înregistrat pe rolul Judecătoriei Strehaia sub nr. 2421/313/2014, acordul de recunoaştere a
vinovăţiei încheiat între Parchetul de pe lângă Judecătoria Strehaia şi inculpatul D. P.C., cercetat
pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la tăiere fără drept de arbori din fondul forestier naţional,
faptă prevăzută de art. 47 c. p. raportat la art. 108 alin 1 lit. a din legea nr. 46/2008R cu art. 5 Cod
penal.
În fapt, s-a reţinut că la data de 21.10.2013, inculpatul D. P. C., cu intenţie l-a determinat pe
M. E. F. să taie fără drept 4 arbori de esenţă gârniţă, care nu prezentau marcă silvică, din pădurea
404
bunicului său, cauzând prin aceasta un prejudiciu de 807, 59, depăşind de 9, 501 ori preţul mediu al
unui metru cub de masă lemnoasă pe picior. Această faptă întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de instigare la tăiere fără drept de arbori din fondul forestier naţional, indiferent de
forma de proprietate faptă prevăzută de art. 47 Cod penal raportat la art. 108 alin 1 lit. a din legea
nr. 46/2008R cu art. 5 Cod penal şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Inculpatul a recunoscut fapta pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală.
Prin acord s-a stabilit o pedeapsă de 1an închisoare, executată în condiţiile art. 91 şi urm
Cod penal
Analizând acordul de recunoaştere a vinovăţiei, instanţa a constatat că acesta respectă
dispoziţiile art. 478-481 Cod procedură penală, în sensul că este încheiat după punerea în mişcare a
acţiunii penale, este avizat de procurorul ierarhic superior, infracţiunea pentru care este cercetat
inculpatul este sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, şi cuprinde menţiunile
expres prev. de art. 482 Cod procedură penală
Cu privire la menţiunile expres prev. de art. 482 Cod procedură penală, s-a reţinut că una
dintre acestea este cea referitoare la felul şi cuantumul, precum şi forma de executare a pedepsei ori
soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei cu privire la care s-a
ajuns la un acord între procuror şi inculpa, pedeapsa negociată între procuror şi inculpat fiind de 1
an închisoare si urmează a fi executată in regimul prev. de art. 91 şi următoare Cod penal.
În aplicarea dispoziţiilor art. 485 alin 1 lit. b Cod procedură penală, conform căruia instanţa
respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi trimite dosarul procurorului în vederea continuării
urmăririi penale, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 - 482 cu privire la toate
faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului, sau dacă apreciază că
soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat este nejustificat de blândă
în raport cu gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului, instanţa constată ca inculpatului
nu i se poate aplica pedeapsa de 1 an închisoare convenită a fi executată în regimul prevăzut de art.
91 si următoarele Cod penal.
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei este o formă de negociere prin care se ajunge la o
înţelegere cu privire la soluţionarea învinuirilor aduse învinuitului, fără a desfăşura un proces
judiciar competent, în care inculpatului i se garantează toate drepturile prevăzute de lege.
Dispoziţiile art. 482 alin 1 lit. f Cod procedură penală condiţionează încheierea acordului de
recunoaştere a vinovăţiei de stabilirea felului, cuantumului si forma de executare a unei pedepsei
ori soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, indiferent de
numărul de fapte săvârşite sau de starea de recidivă in care se află inculpatul, aplicarea dispoziţiilor
art. 83 Cod penal anterior.
În cazul de faţă, procurorul şi inculpatul trebuiau să negocieze aplicarea unei pedepse cu
închisoare cu executare, stabilită din pedeapsa ce urmează a fi dispusă pentru săvârşirea infracţiunii
de instigare la tăiere fără drept de arbori din fondul forestier naţional, indiferent de forma de
proprietate faptă prevăzută de art. 47 Cod penal raportat la art. 108 alin 1 lit. a din legea nr.
46/2008R cu art. 5 Cod penal şi care a fost negociată la un an închisoare în condiţiile art. 91 si
următoarele Cod penal, şi din pedeapsa de 6 luni închisoare pentru care inculpatul a fost
condamnat prin sentinţa 11/2013 a Judecătoriei Strehaia si care se revoca in condiţiile art. 83 Cod
penal anterior.
Din fişa de cazier judiciar a inculpatului a rezultat ca acesta a mai fost condamnat prin
sentinţa penală nr.11/18.01.2013 a judecătoriei Strehaia, definitivă prin decizia nr. 1008/2013 a
Curţii de Apel Craiova la o pedeapsă de şase luni închisoare în condiţiile art. 81-82 Cod penal.
Prezenta faptă care face obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei este săvârşită de
către inculpat in interiorul termenului de încercare, astfel ca în temeiul art. 15 din legea nr.
187/2012, se face aplicarea art. 83 Cod penal anterior astfel că pedeapsa rezultantă se execută în
regim de detenţie
Procurorul şi inculpatul au negociat aplicarea pedepsei si a modalităţii de executare pentru
infracţiunea de instigare la tăiere fără drept de arbori din fondul forestier naţional, indiferent de
405
forma de proprietate faptă prevăzută de art. 47 c. p. raportat la art. 108 alin 1 lit. a din legea nr.
46/2008R cu art. 5 Cod penal, fără ca inculpatul să cunoască consecinţele aplicării dispoziţiilor art.
83 Cod penal anterior.
Convingerea inculpatului, aşa cum a fost întocmit prezentul acord de recunoaştere a
vinovăţiei este că execută o pedeapsă neprivativă de libertate, or instanţa făcând aplicarea
dispoziţiilor art. 15 din legea nr. 187/2012 îl va condamna pe inculpat la o pedeapsă ce se va
executa în regim de detenţie şi pe o durată mai mare decât cea convenită, adică de un an închisoare
plus 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 11/2013 a Judecătoriei Strehaia.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Strehaia, arătând
că în mod greşit instanţa de fond a respins acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în condiţiile în care
procurorul şi inculpatul încheie un acord numai în privinţa infracţiunii ce formează obiectul cauzei,
celelalte aspecte intrând în competenţa instanţei.
Prin decizia nr. 86 din 26 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul
nr.2421/313/2014, s-a respins ca nefonadat apelul, cheltuielile judiciare rămânând în sarcina
statului.
În motivarea deciziei s-au arătat următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art.482 Cod procedură penală, acordul de recunoaştere a vinovăţiei
cuprinde, printre altele, felul şi cuantumul, precum şi forma de executare a pedepsei.
În speţă, în acordul de recunoaştere a vinovăţiei s-a stabilit pedeapsa de 1 an închisoare, iar
forma de executare fiind cea prevăzută de art.91 şi următoarele Cod penal.
Ori, inculpatul D.P.C. a fost condamnat anterior prin sentința penală nr.11 din 18 ianuarie
2013 a Judecătoriei Strehaia, definitivă prin decizia nr.1008 din 30 aprilie 2013 a Curţii de Apel
Craiova, la pedeapsa de 6 luni închisoare, dispunându-se suspendarea condiţionată a executării
pedepsei, potrivit art.81 Cod penal anterior, pe durata termenului de încercare de 2 ani şi 6 luni.
În condiţiile în care infracţiunea ce formează obiectul prezentei cauze a fost săvârşită în
interiorul termenului de încercare, sunt aplicabile dispoziţiile art.83 Cod penal anterior, context în
care nu se mai poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, potrivit art. 91 Cod
penal.
Prin urmare, modalitatea de executare a pedepsei stabilită în acordul de recunoaştere a
vinovăţiei este nelegală, astfel încât în mod corect instanţa de fond a respins acordul de recunoaştere
a vinovăţiei. (Decizia nr. 86 din 26 ianuarie 2015 – Secția penală și pentru cauze cu minori,
rezumat judecător Camelia Șelea)

6. Regimul juridic al suspendării sub supraveghere dispusă potrivit Codului Penal de

la 1969. Revocare pentru săvârşirea unei infracţiuni în termenul de încercare. Neîndeplinirea
condiţiilor prevăzute de art. 41 Cod penal pentru existenţa primului termen al recidivei.
Consecinţe.

Potrivit art. 96 alin. 4 Cod penal „ dacă pe parcursul termenului de supraveghere cel
condamnat a săvârşit o nouă infracţiune descoperită până la împlinirea termenului şi pentru care
s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanţa
revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei”.
Pedeapsa pentru noua infracţiune se stabileşte şi se execută după caz, conform dispoziţiilor
referitoare la recidivă sau pluralitatea intermediară, aşa cum prevăd dispozițiile art. 96 alin. 5
Cod penal.
În cauză, pedeapsa anterioară este de 1 an închisoare, astfel că nu sunt îndeplinite
condiţiile prev. de art. 41 alin. 1 Cod penal pentru reţinerea stării de recidivă şi cumularea
aritmetică a pedepselor, tratamentul pluralităţii de infracţiuni se realizează în acest caz potrivit
art. 44 alin. 2 Cod penal, în sensul că pedeapsa pentru noua infracţiune şi pedeapsa anterioară se
contopesc potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni (art. 39 lit. b Cod penal).

406
 Prin sentinţa penală nr. 1751 din 26 iunie 2014, pronunţată de Judecătoria Dr. Tr. Severin în
dosarul nr. 1157/225/2014, a fost respinsă cererea de schimbarea încadrării juridice.
În baza art.86 alin.2 din OUG 195/2002 cu art.37 a cod penal şi art.5 cod penal şi art. 320
indice 1 alin.7 cod procedură penală a fost condamnat inculpatul V.C.N. la 6 luni închisoare în
condiţiile art.64 lit.a teza a II-a şi b-71 cod penal.
În baza 87 alin.5 din OUG 195/2002 cu art.37 a cod penal şi art.5 cod penal şi art. 320 indice
1 alin.7 cod procedură penală a fost condamnă inculpatul la 2 ani închisoare în condiţiile art.64 lit.a
teza a II-a şi b-71 cod penal.
În baza art.33-34 cod penal cu art.5 cod penal au fost contopite pedepsele şi s-a dispus ca
inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare în condiţiile art.64 lit. a teza a II-a
şi b-71 cod penal.
În baza art.86 indice 4 cod penal a fost revocată suspendarea sub supraveghere a executării
pedepsei de 1 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.770/4.04.2011 a Judecătoriei Drobeta
Tr. Severin şi s-a dispus executarea acesteia alături de pedeapsa aplicată prin prezenta sentinţă, în
total inculpatul V.C.N. va executa pedeapsa de 3 ani închisoare în condiţiile art.64 lit.a teza a II-a şi
b-71 cod penal.
A fost obligat inculpatul la 500 lei cheltuieli judiciare statului, din care suma de 100 lei
reprezentând 50 % din onorariul pentru avocat Ştefăniţă Ştefan, apărător desemnat din oficiu
potrivit delegaţiei nr.532/4.02.2014 să fie avansată din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat că, prin rechizitoriul Parchetului de pe
lângă Judecătoria Drobeta Tr. Severin nr.983/P/2013 din 30.01.2014 a fost trimis în judecată în
stare de libertate inculpatul V.C.N., pentru săvârşirea infracţiunilor de conducere pe drumurile
publice a unui autovehicul de către o persoană al cărei permis de conducere a fost anulat şi refuzul
de a se supune recoltării probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, prevăzute de art.86
alin.2 şi art.87 alin.5 din OUG 195/2002, reţinându-se că la data de 24/25.02.2013, în jurul orei 1,20
a condus autoturismul marca Ford cu nr.de înmatriculare .. pe str. Eroii de la Cerna din municipiul
Drobeta Tr. Severin, având permisul de conducere anulat şi, fiind oprit în trafic de un echipaj de
poliţie, la solicitarea acestora, a refuzat să se supună testării cu aparatul etilotest şi recoltării
probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei.
Analizând actele şi lucrările dosarului, a probelor administrate, respectiv proces verbal de
constatare, proces verbal de depistare, adresa nr.22842/3.04.2013 a Serviciului Public Comunitar
Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor, declaraţiile martorilor C. F. L. şi F. S.
D. şi declaraţiile inculpatului, instanţa a constatat următoarele:
În noaptea de 24/25.02.2013, în jurul orei 1,20, lucrătorii de poliţie, efectuând controlul
traficului rutier pe raza municipiului Drobeta Tr. Severin, au oprit în trafic, pentru control, pe str.
Eroii de la Cerna, autoturismul marca Ford cu nr. de înmatriculare ..
S-a procedat la legitimarea conducătorului auto în persoana inculpatului V.C.N., acesta
declarând că permisul de conducere i-a fost anulat în anul 2011 ca urmare a unei condamnări
definitive pentru o infracţiune la regimul circulaţiei rutiere.
Întrucât inculpatul emana miros specific de alcool, lucrătorii de poliţie i-au solicitat să fie
testat cu aparatul etilotest, însă acesta a refuzat.
De asemenea, inculpatul a refuzat şi să-i fie recoltate probe biologice de sânge pentru
stabilirea alcoolemiei.
Prin adresa nr.22842/3.04.2013 a Serviciului Rutier s-a confirmat faptul că la data de
25.02.2013, inculpatul V.C.N. figurează cu dreptul de a conduce autovehicule pe drumurile publice
„anulat‖, din data de 3.05.2011, întrucât prin sentinţa penală nr.770/4.04.2011 a Judecătoriei
Drobeta Tr. Severin, a fost condamnat la 1 an închisoare cu aplicarea art.86 cod penal, pentru art.87
alin.1 şi art.86 alin.2 din OUG 195/2002, în raport de care sunt incidente dispoziţiile referitoare la
recidiva postcondamnatorie, prevăzută de art.37 lit.a cod penal.
Faptele inculpatului de a conduce pe drumurile publice un autovehicul pe drumurile publice
având dreptul de a conduce autovehicule anulat şi de a refuza recoltarea probelor biologice de sânge
407
în vederea stabilirii alcoolemiei întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute de
art.86 alin.2 şi art.87 alin.5 din OUG 195/2002.
S-a apreciat că noul cod penal nu este lege penală mai favorabilă, chiar dacă potrivit
dispoziţiilor noului cod penal, nu mai sunt incidente dispoziţiile referitoare la recidivă, însă având în
vedere modalitatea de aplicarea pedepselor în cazul săvârşirii mai multor infracţiuni, legea penală
mai favorabilă este vechiul cod penal.
Având în vedere aceste considerente s-a respins cererea de schimbarea încadrării juridice.
Vinovăţia inculpatului a rezultat din coroborarea declaraţiilor de recunoaştere ale
inculpatului cu declaraţiile martorilor C.F.L. şi F.S.D., care au asistat la verificările efectuate de
organele de poliţie, procesul verbal de constatare, adresa nr. 22842/3.04.2013 a Serviciului Rutier s-
a confirmat faptul că la data de 25.02.2013, inculpatul V.C.N. figurează cu dreptul de a conduce
autovehicule pe drumurile publice „anulat‖, din data de 3.05.2011.
Inculpatul nu s-a aflat la prima încălcare a legii penale, are în antecedente o condamnare de
1 an închisoare cu aplicarea art.81-82 cod penal, pentru art.87 alin.1 şi art.86 alin.2 din OUG
195/2002 aplicată prin sentinţa penală nr.770/4.04.2011 a Judecătoriei Drobeta Tr. Severin.
Pe parcursul cercetărilor a avut o conduită sinceră, recunoscând şi regretând săvârşirea
faptelor, are un nivel de instrucţie şcolară mediu-11 clase, este căsătorit, are în întreţinere doi copii
minori, lucrează ca vulcanizator auto.
În raport de aceste criterii şi ţinând seama de gradul de pericol social al faptelor, frecvenţa
infracţiunilor la regimul circulaţiei, efectele asupra siguranţei în trafic, precum şi incidenţa
dispoziţiilor art.320 indice 1 alin.7 cod procedură penală, instanţa a aplicat inculpatului pedepse
orientate spre minimul prevăzut de lege, de 6 luni închisoare pentru infracţiunea de conducere pe
drumurile publice a unui autovehicul având dreptul de a conduce anulat şi de 2 ani pentru
infracţiunea de refuz de a se supune recoltării probelor biologice de sânge în vederea stabilirii
alcoolemiei, în condiţiile art.64 lit.a teza a II-a şi b-71 cod penal, respectiv dreptul de a fi ales în
autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul
autorităţii de stat.
Cum infracţiunile deduse judecăţii au fost comise de inculpat înainte de a fi condamnat
definitiv pentru vreuna din ele, acestea sunt concurente, astfel că, în baza art.33-34 cod penal s-a
dispus contopirea acestora şi executarea pedepsei rezultante de 2 ani închisoare cu interzicerea
drepturilor prevăzute de art. 64 lit.a teza a II-a şi lit. b Cod penal în condiţiile art. 71 alin.2 Cod
penal, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi dreptul de
a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat.
Potrivit art.86 indice 4 Cod penal, dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a
săvârşit din nou o infracţiune, pentru care s-a pronunţat o condamnare definitivă chiar după
expirarea acestui termen, instanţa revocă suspendarea executării pedepsei sub sub supraveghere,
dispunând executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopeşte cu pedeapsa aplicată pentru
noua infracţiune.
Instanţa a reţinut că inculpatul V.C.N. a comis infracţiunile deduse judecăţii la data de
25.02.2013, în termenul de încercare de 3 ani al condamnării de 2 ani închisoare aplicată prin
sentinţa penală nr.770/4.04.2011 a Judecătoriei Drobeta Tr.Severin, definitivă prin nerecurare, astfel
că a fost revocată suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 ani închisoare aplicată
prin sentinţa penală nr.770/4.04.2011 a Judecătoriei Drobeta Tr.Severin şi dispune executarea
acesteia alături de pedeapsa aplicată prin prezenta sentinţă, în total inculpatul V.C.N. va executa
pedeapsa de 3 ani închisoare în condiţiile art.64 lit.a teza a II-a şi b-71 cod penal.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul V.C.N., criticând-o pentru netemeinicie,
sub aspectul individualizării pedepselor aplicate pe care le apreciază ca fiind prea aspre în raport cu
circumstanţele sale personale, conduita sinceră din timpul procesului, împrejurarea că are doi copii
minori în întreţinere şi îşi câştigă existenţa în mod onest.
În drept, apelul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 421 pct. 2 lit.a Cod procedură penală.

408
 Examinând sentinţa penală apelată, prin prisma criticilor formulate, dar şi din oficiu cauza,
sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform dispozițiilor art. 417 Cod procedură penală, Curtea
constată că apelul formulat de inculpat este fondat, pentru următoarele considerente:
Inculpatul a recunoscut săvârşirea faptelor, astfel cum a fost reţinute în actul de sesizare
solicitând ca judecata să se facă conform procedurii simplificate reglementată de dispoziţiile art.
374-375 şi art. 396 alin.10 Cod procedură penală.
Instanţa de fond, uzând de argumentele factuale rezultate din probatoriul administrat şi cu o
argumentare juridică pertinentă, a reţinut o corectă situaţie de fapt.
Probatoriul administrat în faza urmăririi penale a evidenţiat că în noaptea de 24/25.02.2013
inculpatul V.C.N. a condus autoturismul marca Ford cu nr. de înmatriculare .. pe str. Eroii de la
Cerna din municipiul Drobeta Turnu Severin deşi avea permisul de conducere anulat, şi a respins
solicitarea organelor de poliţie de a se supune testării cu aparatul etilotest şi respectiv de a se
deplasa la o unitate sanitară pentru recoltarea probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei.
Aşa fiind, în mod temeinic a hotărât instanţa de fond că inculpatul se face vinovat de
săvârşirea infracţiunilor de conducere pe drumurile publice a unui vehicul de către o persoană al
cărei permis de conducere a fost anulat şi respectiv de refuz de a se supune recoltării probelor
biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, infracţiuni prevăzute şi sancţionate de art. 86 alin. 2 şi
respectiv. art. 87 alin. 5, ambele din OUG 195/2002, în vigoare la data săvârşirii faptelor.
În cursul judecăţii la instanţa de fond, respectiv la data de 01.02.2014 a intrat în vigoare
Noul Cod Penal - Legea nr. 286/2009, care a incriminat în dispozițiile art. 335 alin. 2 şi respectiv
art. 337 infracţiunile anterior prevăzute de art. 86 alin. 2 şi respectiv art. 87 alin. 5 din OUG nr.
195/2002, ceea ce reclama ca instanţa de fond să facă aplicarea dispozițiilor art. 5 Cod penal,
stabilind care dintre legile penale succesive este mai favorabilă inculpatului.
În speţă, instanţa de fond nu s-a aplecat asupra acestui aspect, cererea inculpatului de
schimbare a încadrării juridice a faptelor în dispozițiile art. 335 şi art. 337 Noul Cod penal fiind
respinsă fără nicio motivare, făcându-se o trimitere abstractă la „modalitatea de aplicare a
pedepselor în cazul săvârşirii mai multor infracţiuni‖.
Examinând cazurile de aplicare a legii penale mai favorabile în raport de situaţia
inculpatului, Curtea reţine următoarele:
Infracţiunea prevăzută de art. 86 alin. 2 din OUG nr. 195/2002 este sancţionată de Noul
Cod penal în art. 335 alin.2 în aceleaşi limite ca şi în reglementarea anterioară, respectiv cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă.
În schimb, pentru infracţiunea de refuz de a se supune recoltării probelor biologice în
vederea stabilirii alcoolemiei art. 337 Cod penal stabileşte pedeapsa închisorii în limite
semnificativ mai reduse (de la 1 la 5 ani) în raport cu reglementarea anterioară art. 87 alin. 5 din
OUG nr. 195/2002 (de la 2 la 7 ani).
În ceea ce priveşte tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni, Curtea constată
că, după ce a optat pentru pedepse orientate spre minimul special prevăzut de textele legale
incriminatoare (6 luni respectiv 2 ani), instanţa de fond a procedat la contopirea acestora potrivit
art. 33 lit. a), art.34 lit. b Cod penal de la 1969, fără aplicarea unui spor, neobservând că
proporţionalizând în acelaşi mod pedepsele (în imediata apropiere a minimului special), dar potrivit
Noului Cod penal, chiar în urma contopirii cu spor fix şi obligatoriu (potrivit art. 39 NCP), se
obţinea o pedeapsă rezultantă mult mai mică de 2 ani închisoare.
De asemenea, Curtea constată că instanţa de fond nu a observat nici diferenţa de regim
juridic al revocării suspendării sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată
prin sentința penală nr. 770/04.04.2011, sub imperiul NCP nemaifiind incidentă starea de recidivă
postcondamnatorie, ci pluralitatatea intermediară (art. 44 alin. 1 NCP).
Astfel, potrivit art. 96 alin. 4 Cod penal „dacă pe parcursul termenului de supraveghere cel
condamnat a săvârşit o nouă infracţiune descoperită până la împlinirea termenului şi pentru care s-a
pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanţa
revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei‖.
409
 Pedeapsa pentru noua infracţiune se stabileşte şi se execută după caz, conform dispoziţiilor
referitoare la recidivă sau pluralitatea intermediară, aşa cum prevăd dispozițiile art. 96 alin. 5 Cod
penal.
În cauză, pedeapsa anterioară este de 1 an închisoare, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de art. 41 alin. 1 Cod penal pentru reţinerea stării de recidivă şi cumularea aritmetică a
pedepselor, tratamentul pluralităţii de infracţiuni se realizează în acest caz potrivit art. 44 alin. 2
Cod penal, în sensul că pedeapsa pentru noua infracţiune şi pedeapsa anterioară se contopesc
potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni (art. 39 lit. b Cod penal).
În concluzie, Curtea constată că instanţa de fond a făcut o greşită interpretare şi aplicare a
dispozițiilor art. 5 Cod, stabilind atât pedepsele componente, cât şi pedeapsa rezultantă pe baza
legii vechi, defavorabilă inculpatului.
Drept urmare, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) apelul inculpatului va fi admis, cu consecinţa
desfiinţării în totalitate a sentinţei penale apelate şi rejudecând, în baza art. 386 Cod procedură
penală, cu aplic. art. 5 Cod penal, va schimba încadrarea juridică a faptelor reţinute în actul de
sesizare după cum urmează:
- din infracţiunea prevăzută de art. 86 alin. 2 din OUG nr. 195/2002, cu aplic. art. 37 lit.a) Cod
penal de la 1969, în infracţiunea prevăzută de art. 335 alin. 2 Cod penal.
- din infracţiunea prevăzută de art. 87 alin. 5 din OUG nr. 195/2002, cu aplic. art. 37 lit. a Cod penal
de la 1969, în infracţiunea prevăzută de art. 337 Cod penal.
În baza art. 335 alin. 2 Cod penal, cu aplic. art. 5 Cod penal şi art. 396 alin. 10 Cod
procedură penală, va condamna pe inculpatul V.C.N. la pedeapsa de 6 luni închisoare.
În baza art. 337 Cod penal, cu aplic. art. 5 Cod penal şi art. 369 alin. 10 Cod procedură
penală, va condamnă pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 10 luni închisoare.
În baza art. 38 alin. 1 Cod penal, art. 39 alin. 1 lit. b Cod penal, va contopi pedepsele
stabilite mai sus în pedeapsa cea mai grea, aceea de 10 luni închisoare, la care se adaugă sporul de 2
luni închisoare, inculpatul urmând a executa în total 1 an închisoare.
În baza art.96 alin. 4 Cod penal, va revoca suspendarea sub supraveghere a executării
pedepsei de 1 an închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.770/4.04.2011 a Judecătoriei Drobeta
Tr.Severin.
În baza art. 96 alin. 5 Cod penal, cu aplic. art. 44 alin. 1 şi 2 Cod penal, art. 39 alin. 1 lit. b
Cod penal, va contopi pedeapsa de 1 an închisoare a cărei suspendare sub supraveghere a fost
revocată cu pedeapsa de 1 an stabilită în prezenta cauză, inculpatul V.C.N. urmând a executa
pedeapsa cea mai grea, aceea de 1 an închisoare, la care se adaugă sporul de 4 luni închisoare, în
total 1 an şi 4 luni închisoare în regim de detenţie.
De asemenea, constatând că nelegal a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare
constând în onorariul apărătorului din oficiu la instanţa de fond, contrar dispozițiilor art. 274 alin. 1
Cod procedură penală, se va înlătura această dispoziţie, iar pe cale de consecinţă va fi obligat
inculpatul la plata către stat a sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare ocazionate de
soluţionarea fondului. (Decizia Penală nr.175/11.02.2015 - Secţia penală şi pentru cauze cu minori,
rezumat judecător Crăciunoiu Cristina)

7. Tentativa la infracţiunea de furt. Condiţii.

Pentru a se reţine că făptuitorul a pus în executare hotărârea de a săvârşi o infracţiune de

furt este necesar ca actele sale să corespundă tipicităţii obiective prevăzute de lege sau să fie intim
legate de activităţile interzise de norma de incriminare, evidenţiind fără echivoc, rezoluţia
infracţională.
Simpla deteriorare a peretelui PVC este un act de executare circumscris infracţiunii de
distrugere în formă simplă prevăzută de art. 253 Cod penal şi nu de tentativă la furt calificat aşa
cum eronat a reţinut prima instanţă, actul nefiind de natură să releve univoc intenţia de sustragere.
410
 Prin sentinţa penală nr. 200 din data de 17 decembrie 2014, pronunţată de Judecătoria
Corabia în dosarul nr. 993/213/2014, a fost condamnat inculpatul J.D., de cetăţenie română,
recidivist, arestat preventiv prin încheierea nr. 4/ 11.07.2014, pronunţată de Judecătoria Corabia în
dosarul cu nr. 952/213/2014, fiind emis mandatul de arestare preventivă cu numărul 3/11.07.2014,
emis de Judecătoria Corabia, la următoarele pedepse:
- 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 206 al.1 Cod
penal, cu aplic. art.38 al.1, şi art.41 al.1 Cod penal, (pv. Bocai Paul şi Bocai Ana, moştenitorii parte
vătămată B. V.);
- 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 206 al.1 Cod
penal, cu aplic. art.38 al.1, şi art.41 al.1 Cod penal, (parte vătămată B.I.);
- 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 253 al.1 şi 4
Cod penal, cu aplic. art.38 al.1, şi art.41 al.1 Cod penal, (parte vătămată B. M.);
- 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 253 al.1 şi 4
Cod penal, cu aplic. art.38 al.1, şi art.41 al.1 Cod penal, (parte vătămată R. E.);
- 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 32 Cod penal,
raportat la art. 228, 229 al.1 lit. b şi d Cod penal, cu aplic. art.38 al.1, şi art.41 al.1 Cod penal, (parte
vătămată C.F.) ;
S-a făcut aplicarea art. 60 din Codul penal.
În baza art. 38 alin. 1 şi art.39 alin. 1 lit. b din Codul penal au fost contopite pedepsele
aplicate inculpatului dispunându-se ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare
la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, respectiv 1 an
închisoare, în total va executa pedeapsa de 3 ani închisoare în regim de detenţie.
În baza art. 65 alin. 1 raportat la art. 66 alin. 1 lit. a şi b Cod penal au fost interzise
inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în
orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de la
rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a
pedepsei principale.
În baza 404 alin. 4 lit. a din Codul de procedură penală raportat la art. 72 alin. 1 din Codul
penal s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului J.D. perioada arestării preventive de la data de
11.07.2014, la zi.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a constatat că la data de 25.07.2014 a fost
înregistrat pe rolul Judecătoriei Corabia sub nr. 993/213/2014 rechizitoriul Parchetului de pe lângă
Judecătoria Corabia cu numărul 824/P/2014, prin care a fost trimis în judecată în stare de arest
preventiv inculpatul J.D. pentru săvârşirea infracţiunilor de ameninţare (două fapte), tentativă la
infracţiunea de furt calificat şi distrugere (două fapte), prevăzute de art. 206 alin.1 Cod penal, art.32
alin.1 Cod penal raportat la art. 228 alin.1 şi 229 alin.1 lit. b şi d Cod penal şi art.253 alin.1 şi 4 Cod
penal, cu aplicarea art.38 alin.1 Cod penal şi art.41 alin.1 Cod penal.
În actul de sesizare a instanţei s-a reţinut, în fapt, că:
- în noaptea 6/7.06.2014, în jurul orelor 02.00-02.30, a distrus prin incendiere, o anexă
gospodărească şi material lemnos, ce aparţineau persoanei vătămate B.M., din comuna O., judeţul
Olt, cauzându-i acesteia un prejudiciu în valoarea de 6000 lei;
- în noapte de 6/7.06.2014, a exercitat ameninţări, privind incendierea locuinţelor, asupra
persoanelor vătămate B. I. şi B.V, creându-le acestora o stare de teamă (două fapte);
- în noaptea de 12/13.06.2014, inculpatul a încercat să pătrundă în magazinul I.I. C.S. SRL,
din comuna O., judeţul Olt, ce aparţinea persoanei vătămate C.F.;
- în noaptea de 14/15.06.2014, în jurul orei 01.30, inculpatul a distrus prin incendiere, o
anexă gospodărească, în care se aflau resturi furajere şi material lemnos, ce aparţineau persoanei
vătămate R. E., cauzându-i acesteia un prejudiciu în valoarea de 2120 lei.
Analizând materialul probator administrat în cauză instanţa de fond a reţinut următoarea
situaţie de fapt:
411
 În noaptea 6/7.06.2014, în jurul orelor 02.00-02.30, inculpatul J.D. a distrus prin incendiere,
o anexă gospodărească şi material lemnos, ce aparţineau persoanei vătămate B.M., din comuna O.,
judeţul Olt, cauzându-i acesteia un prejudiciu în valoarea de 6000 lei;
În noaptea de 6/7.06.2014, a exercitat ameninţări, privind incendierea locuinţelor, asupra
persoanelor vătămate B.I. şi B. V., creându-le acestora o stare de teamă (două fapte);
În noaptea de 12/13.06.2014, inculpatul a încercat să pătrundă în magazinul I.I. C.S. SRL,
din comuna O., judeţul Olt, ce aparţinea persoanei vătămate C.F.;
În noaptea de 14/15.06.2014, în jurul orei 01.30, inculpatul a distrus prin incendiere, o anexă
gospodărească, în care se aflau resturi furajere şi material lemnos, ce aparţineau persoanei vătămate
R. E., cauzându-i acesteia un prejudiciu în valoarea de 2120 lei.
Starea de fapt reţinută în sarcina inculpatului J.D. a rezultat în afara oricărei forme de
îndoială din declaraţiile persoanelor vătămate C.F., B.I., R. E., B.M. şi din cele ale martorilor din
rechizitoriu C.S., C.F., B.I., R. E., D.C., B.M. cât şi din declaraţiile martorilor propuşi chiar de
inculpat în apărarea sa: N.C., N.G. şi M.G. .
Astfel, din declaraţiile martorilor C.S., C.F., R. E., B.I. şi B.M. s-a reţinut că, inculpatul pe
fondul consumului de alcool, inculpatul devine agresiv, se ceartă cu vecinii, intră într-o stare
conflictuală cu aceştia, ajungând să le incendieze bunurile din gospodărie. Tot din declaraţiile
acestor martori a rezultat faptul că, după ce inculpatul a fost arestat în localitate este linişte şi nu au
mai fost incendii sau geamuri sparte, de asemenea au relatat că inculpatul nu are probleme
psihice,nu a fost internat în spital, faptele le săvârşeşte numai pe fondul consumului de alcool, fiind
într-o stare conflictuală cu toţi vecinii .
La aprecierea probatoriului administrat în cauză instanţa a dat eficienţă declaraţiilor
martorilor N.C. şi N.G., propuşi de inculpat care au declarat că, inculpatul are o stare conflictuală cu
toţi vecinii, au auzit când îl înjura pe partea vătămată B.M. şi presupun că acesta este motivul pentru
a incendiat locuinţa acestuia, de asemenea cunosc şi faptul că anterior inculpatul a mai fost
condamnat cu executarea unei pedepse în detenţie tot pentru săvârşirea infracţiunilor de distrugere
prin incendiere, având în vedere că declaraţiile acestor martori se coroborează cu celelalte probe
administrate în cauză şi confirmă starea de fapt reţinută în sarcina inculpaţilor.
În declaraţia dată în faţa instanţei de judecată, inculpatul J.D. a avut o atitudine total
nesinceră, nerecunoscând faptele reţinute în sarcina sa dar încercând totodată să inducă în eroare
atât organele de urmărire penală cât şi instanţa învestită cu soluţionarea cauzei în legătură cu
împrejurările concrete de săvârşire a infracţiunilor. Instanţa nu poate reţine apărarea inculpatului
potrivit căreia, părţile vătămate au formulat plângere penală împotriva sa din răzbunare, el şi familia
sa aflându-se în stare conflictuală cu aceştia.
Pentru a ajunge la această concluzie prima instanţă a avut în vedere faptul că această
modalitate de derulare a evenimentelor nu este confirmată de niciuna dintre probele administrate în
cauză. În acest sens este de evidenţiat declaraţia martorului C.F., care a declarat că‖ în perioada
incendiilor a venit la el la magazin partea vătămată B. V. şi i-a spus că inculpatul J.D. l-a ameninţat
să nu spună ce a văzut, că îi va da şi lui foc. Tot în aceea perioadă partea vătămată i-a spus că a fost
ameninţată de inculpatul J.D. că îi va da foc şi va face teren de fotbal în aceea zonă‖. Toate aceste
elemente de fapt formează convingerea instanţei că declaraţia inculpatului este total nesinceră şi
chiar sfidătoare şi vor fi înlăturate de către instanţă având în vedere ansamblul materialului probator
administrat în cauza.
În drept, s-a apreciat că faptele inculpatului J.D., care, în noaptea 6/7.06.2014, în jurul orelor
02.00-02.30, a distrus prin incendiere, o anexă gospodărească şi material lemnos, ce aparţineau
persoanei vătămate B. M., din comuna O., judeţul Olt, cauzându-i acesteia un prejudiciu în valoarea
de 6000 lei; în noaptea de 6/7.06.2014, a exercitat ameninţări, privind incendierea locuinţelor,
asupra persoanelor vătămate B.I. şi B. V., creându-le acestora o stare de teamă (două fapte); în
noaptea de 12/13.06.2014, inculpatul a încercat să pătrundă în magazinul I.I. C.S. SRL, din comuna
O., judeţul Olt, ce aparţinea persoanei vătămate C.F. ; în noaptea de 14/15.06.2014, în jurul orei
01.30, inculpatul a distrus prin incendiere, o anexă gospodărească, în care se aflau resturi furajere şi
412
material lemnos, ce aparţineau persoanei vătămate R. E., cauzându-i acesteia un prejudiciu în
valoarea de 2120 lei, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de ameninţare (două fapte),
tentativă la infracţiunea de furt calificat şi distrugere (două fapte), prevăzute de art. 206 alin.1 Cod
penal, art.32 alin.1 Cod penal raportat la art.228 alin.1 şi 229 alin.1 lit.b şi d Cod penal şi art.253
alin.1 şi 4 Cod penal, cu aplicarea art.38 alin.1 Cod penal şi art.41 alin.1 Cod penal.
S-a apreciat că acţionând în acest mod inculpatul a prevăzut rezultatul faptelor sale şi a
urmărit producerea lui reţinându-se ca formă de vinovăţie, intenţia directă cu privire la fiecare
infracţiune în parte.
În sarcina inculpatului J.D. au fost reţinute dispoziţiile art. 41 alin. 1 Cp referitoare la
recidiva post executorie, din fişa de cazier judiciar rezultând aplicarea unei pedepse de 3 ani
închisoare prin sentinţa penală nr. 23 din 02.02.2010 a Judecătoriei Corabia, pedeapsă executată la
data de 01.08.2012, inculpatul fiind eliberat la termen.
Vinovăţia inculpatului şi starea de fapt au fost dovedite prin următoarele mijloace de probă:
plângerile şi declaraţiile persoanelor vătămate, proces verbal de cercetare la faţa locului şi planşe
fotografice, declaraţii martor, declaraţii inculpat, alte înscrisuri.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Corabia şi
inculpatul J.D. .
Prin motivele de apel depuse în scris de parchet s-a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi
netemeinicie în ceea ce priveşte individualizarea pedepselor aplicate inculpatului, susţinându-se că
instanţa a aplicat pedepse situate la minimul special fără a ţine cont de gravitatea faptelor de
multitudinea acestora într-o perioada scurtă de timp de starea de recidivă postexecutorie în care se
afla inculpatului. S-a arătat că instanţa nu a acordat eficienţă dispoziţiilor art. 43 alin.5 Cod penal
conform cărora limitele de pedeapsă se majorează cu jumătate.
Prin motivele de apel depuse în scris de apărătorul inculpatului s-a criticat sentinţa sub
aspectul pedepsei, solicitându-se redozarea acesteia, în sensul reducerii, având în vedere gravitatea
faptelor, prejudiciul produs şi pe care inculpatul este de acord să-l acopere.
Examinând apelul prin prisma motivelor invocate, dar şi din oficiu, conform dispoziţiilor
art. 417 alin.2 Cod procedură penală, reţine următoarele:
Faptele reţinute în sarcina inculpatului de prima instanţă constând în aceea că, la data de
06/07.06.2014, a incendiat două anexe gospodăreşti aparţinând persoanei vătămate B. M., rezultând
pericol public, în aceeaşi noapte ameninţându-i pe B. V. şi B.I. care ajutau la stingerea focului, că le
va incendia locuinţele, fapt ce le-a produs o stare de temere, iar ulterior, la data de 14/15.06.2014 a
mai provocat un alt incendiu asupra anexei gospodăreşti ce aparţinea persoanei vătămate R. E. sunt
dovedite, în mod indubitabil, în cauză, cu declaraţiile părţilor vătămate coroborate cu procesele
verbale de cercetare la faţa locului, procesul verbal de identificare obiecte, adrese, depoziţiile
martorilor B. M., B.I., R. E., C. S., B. V., D.C., C.F., raportul de expertiză medico-legală
psihiatrică, probele administrate atestând că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunilor
de mai sus pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată.
Cât priveşte fapta inculpatului, reţinută prin actul de sesizare în forma tentativei la furt
calificat, Curtea opinează că aceasta întruneşte, sub aspect obiectiv şi subiectiv, elementele
constitutive ale infracţiunii de distrugere în formă simplă.
Astfel, în plan factual, s-a reţinut că, aceasta faptă a constat în aceea că, a încercat să
pătrundă în incinta magazinului II C.S. S.R.L., fiind surprins de martorul B. M., în timp ce încerca
să secţioneze peretele de material plastic al magazinului. Observând însă planşele fotografice
anexate procesului verbal de cercetare la faţa locului se constată că activitatea materială a
inculpatului nu a vizat nicidecum uşa de acces, pentru a se reţine că a fost comisă în vederea
pătrunderii şi sustragerii de bunuri din magazin, iar urmele lăsate reprezintă nişte zgârieturi pe
peretele PVC. Pentru a se reţine că făptuitorul a pus în executare hotărârea de a săvârşi o infracţiune
de furt este necesar ca actele sale să corespundă tipicităţii obiective prevăzute de lege sau să fie
intim legate de activităţile interzise de norma de incriminare, evidenţiind fără echivoc, rezoluţia
infracţională.
413
 Or, în speţă, actele de executare nu au aptitudinea sau capacitatea, prin ele însele şi nici
raportat la împrejurările în care au fost efectuate, de a „trăda‖ rezoluţia infracţională în vederea
căreia s-a presupus de către organele judiciare că au fost comise. Nu se poate reţine nici că actele de
executare anterior amintite ar fi fost săvârşite în vederea incendierii, la faţa locului nefiind
identificate substanţe inflamabile, o atare concluzie neputând fi dedusă numai din antecedentele
penale ale inculpatului
În speţă, simpla deteriorare a peretelui PVC este un act de executare circumscris infracţiunii
de distrugere în formă simplă prevăzută de art. 253 Cod penal şi nu de tentativă la furt calificat aşa
cum eronat a reţinut prima instanţă, actul nefiind de natură să releve univoc intenţia de sustragere.
În contextul stării de fapt mai sus reţinute, pentru considerentele arătate, se va admite apelul
inculpatului, constatându-se incidenţa motivului invocat din oficiu de instanţa de apel, în favoarea
inculpatului, referitor la greşita încadrare juridică, se va proceda la rejudecarea cauzei în limitele
arătate, în sensul schimbării încadrării juridice a faptei săvârşite de inculpat, în baza art. 386 Cod
procedură penală, din infracţiunea prevăzută de art. 32 alin.1 raportat la art. 228-229 lit.b) şi d) Cod
penal în infracţiunea prevăzută de art. 253 alin.1 Cod penal şi a condamnării inculpatului pentru
această infracţiune. (Decizia Penală nr.449/31.03.2015 - Secţia penală şi pentru cauze cu minori,
rezumat judecător Crăciunoiu Cristina)

8. Neagravarea situaţiei inculpatului în propria cale de atac. Critici formulate în apel

privind reindividualizarea pedepsei amenzii.

Stabilirea unei pedepse cu închisoarea, chiar în situaţia în care s-ar face aplicarea art. 83
Cod penal, privind amânarea aplicării pedepsei, ar constitui, faţă de natura sancţiunii, o agravare
a situaţiei apelantului, în propria cale de atac, ceea ce ar înfrânge regula consacrată expres prin
dispoziţiile art. 418 alin.1 Cod procedură penală.
În examinarea situaţiei ce i s-ar crea apelantului inculpat, instanţa nu poate avea în vedere
consideraţii de ordin personal, cum ar fi perioada în care inculpatul ar fi lipsit de permis de
conducere sau alte împrejurări asemănătoare, ci numai aspecte de ordin juridic, cum este în speţă,
natura pedepsei pronunţate.

Prin sentinţa penală nr. 1040 din data de 27 noiembrie 2014, pronunţată de Judecătoria
Slatina în dosarul nr. 9691/311/2014, a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice a
faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată formulată de către reprezentantul Ministerului
Public.
În baza art. 336 alin. 1 din Codul penal cu aplicarea art. 5 din Codul penal şi art. 396 alin. 10
din Codul de procedură penală, a fost condamnat inculpatul S.V., la pedeapsa de 180 de zile
amendă conform dispoziţiilor art. 61 alin. 4 lit. c din Codul penal pentru săvârşirea infracţiunii de
conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe.
În baza dispoziţiilor art. 61 alin. 2 din Codul penal s-a stabilit valoarea unei zile amendă la
15 lei.
Executarea amenzii penale în cuantum de 2700 lei se va face potrivit dispoziţiilor art. 559
alin. 1 din Codul de procedură penală.
S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 63 din Codul penal.
În baza art. 274 alin. 1 Cod procedură penală a fost obligat inculpatul S.V. la plata sumei de
100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.
Din ansamblul probelor administrate în cauză, prima instanţă a reţinut în fapt că,
inculpatul S.V. are vârsta de 25 de ani şi locuieşte în oraşul Piatra Olt, judeţul Olt.
În data de 22/23.11.2013, ora 02.47, organele de poliţie aflate în serviciul de supraveghere a
traficului rutier pe raza oraşului Piatra-Olt, la intersecţia str. Invăţător Gugilă cu str. Niţuleşti, au
oprit pentru control autoturismul marca Mercedes-Benz cu nr. de înmatriculare .. care circula în
direcţia Piatra Olt - Găneasa şi la volanul căruia a fost identificat inculpatul S.V.
414
 Cu ocazia controlului, întrucât inculpatul S.V. emana miros de alcool, acesta a fost testat cu
aparatul etilotest Drager rezultând o alcoolemie de 0,72 mg/l alcool pur în aerul expirat - test aparat
Drager seria ARRM -0144, nr. test 00509 din data de 23.11.2013.
În continuare acesta a fost condus la o unitate spitalicească pentru a-i fi recoltate probe
biologice de sânge în vederea stabilirii îmbibaţiei alcoolice. Din buletinul de analiză toxicologică
alcoolemie nr. 2720/E/1819/1820 din 25.11.2013, rezultă că inculpatul S.V. avea o îmbibaţie
alcoolică în sânge de 1,30 g ‰ proba I de la ora 03.40, respectiv 1,15 g ‰ - proba II de la ora
04.40.
Pe parcursul urmăririi penale inculpatul a recunoscut faptul că în noaptea de 22/23.11.2013 a
consumat băuturi alcoolice iar ulterior a condus autovehiculul marca Mercedes cu nr. de
înmatriculare CP334SS pe drumurile publice din localitatea Piatra Olt, în jurul orei 02.47, în timp
ce circula pe str. Învăţător Gugilă din această localitate, fiind depistat de organele de poliţie.
Fapta reţinută în sarcina inculpatului a rezultat şi din procesul verbal de constatare a
infracţiunii flagrante încheiat de către organele de poliţie la data de 23.11.2013, proces verbal
însuşit prin semnătură de către inculpatul S.V. dar şi din buletinul de analiză toxicologică –
alcoolemie nr. 1819/1820 din 27.11.2013 emis de către Serviciul Judeţean de Medicină Legală Olt.
În cursul judecăţii, inculpatul S.V. a recunoscut în totalitate fapta reţinută în sarcina sa,
solicitând aplicarea dispoziţiilor art. 374 alin. 4 şi art. 396 alin. 10 din Codul de procedură penală.
Analizând conţinutul dosarului de urmărire penală pentru soluţionarea laturii penale prima
instanţă a constatat că din probele administrate rezulta ca faptele inculpatului sunt stabilite şi sunt
suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse.
Având în vedere că de la data săvârşirii infracţiunii (23.11.2013) şi până la data judecării
prezentei cauze a intervenit o nouă lege penală, instanţa, faţă de conţinutul Deciziei Curţii
Constituţionale nr. 265 din 06.05.2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 5 din Codul penal, a constatat că în prezenta cauză sunt mai favorabile dispoziţiile Noului Cod
penal care, deşi stabilesc aceleaşi limite de pedeapsă în cazul pedepsei închisorii prevăd alternativ şi
pedeapsa amenzii penale, sancţiune pe care art. 87 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 R nu a înţeles să o
prevadă şi spre care instanţa se va orienta în cadrul activităţii de individualizare a pedepsei în
prezenta cauză. Pentru aceste motive, a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării
juridice a faptei formulată de către reprezentantul Ministerului Public.
În drept, s-a apreciat că fapta inculpatului S.V., care în data de 23.11.2013, a condus
autoturismul marca Mercedes, pe strada Înv. Gugilă din or. Piatra Olt, jud. Olt, având în sânge o
îmbibaţie alcoolică de 1,30g‰ la momentul prelevării primei probe biologice, întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de Conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor
substanţe, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 336 alin. 1 din Codul penal cu aplicarea art. 5 din
Codul penal.
La stabilirea acestei situaţii de fapt, precum şi a vinovăţiei inculpatului, instanţa a avut în
vedere următoarele mijloace de probă: proces verbal de constatare a infracțiunii flagrante, fișă
alcooltest, buletin de analiză toxicologică, proces verbal de vizualizare a înregistrărilor camerelor
montate în spaţiul public al localităţii Piatra Olt, declaraţii inculpat, alte înscrisuri.
Analizând latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 336 Cod penal, prima instanţă a
reţinut că elementul material constă în acţiunea de conducere a unui vehicul pe drumurile publice de
către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibaţie alcoolică de peste
0,80 g/l alcool pur în sânge. Acţiunea inculpatului, care în data de 23.11.2013 a condus autoturismul
marca Mercedes, pe str. Înv. Gugilă din or. Piatra Olt, jud. Olt, având o alcoolemie de 1,30 g/l
alcool pur în sânge, realizează elementul material al infracţiunii de Conducerea unui vehicul sub
influenţa alcoolului sau a altor substanţe, urmarea imediată constând în atingerea adusă relaţiilor
sociale create în jurul conceptului de siguranţă a traficului rutier, valoare socială ocrotită
penalmente. Legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată rezultă în cauză
ex re, din însăşi săvârşirea faptei.

415
 Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a acţionat cu vinovăţie în modalitatea intenţiei
indirecte, conform dispoziţiilor art. 16 alin. 3 lit. b Cod penal, întrucât inculpatul a prevăzut
rezultatul faptei sale şi, deşi nu l – a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui – starea de
pericol pentru siguranţa traficului rutier.
La individualizarea pedepsei ce a fost stabilită în sarcina inculpatului, prima instanţă a avut
în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 Cod penal, respectiv
împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite, starea de pericol
creată pentru valoarea ocrotită, natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale
infracţiunii, motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit, natura şi frecvenţa infracţiunilor care
constituie antecedente penale ale infractorului, conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul
procesului penal şi nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.
În concret, s-a reţinut că inculpatul se afla la primul conflict cu legea penala, a recunoscut şi
regretat săvârşirea faptei reţinute în sarcina sa atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de
judecată şi a răspuns la solicitările organelor judiciare. Totodată însă, la individualizarea pedepsei,
prima instanţă a avut în vedere şi valoarea mare a alcoolemiei dar şi faptul că inculpatul a condus un
autovehicul sub influenţa băuturilor alcoolice pe raza or. Piatra, localitate urbană, cu densitate
sporită a populaţiei, fiind astfel creată o stare de pericol deosebit de gravă pentru ceilalţi participanţi
la trafic şi generate premisele producerii chiar a unor evenimente rutiere. Mai departe, aceste din
urmă aspecte scot în evidenţă nu numai gradul de pericol social sporit al infracţiunii deduse
judecăţii dar şi atitudinea sfidătoare a inculpatului în raport cu normele legale care reglementează
circulaţia vehiculelor pe drumurile publice şi cu autorităţile statului chemate să vegheze la
respectarea acestor reglementări şi să sancţioneze totodată conduita culpabilă a persoanelor în raport
cu aceste norme.
Pentru aceste considerente, s-a apreciat ca aplicarea unei pedepse constând în amenda
penală corespunde nevoilor de apărare socială şi asigură îndeplinirea funcţiilor şi scopurilor
sancţiunii, motiv pentru care va aplica inculpatului S.V. o pedeapsă cu amenda penala situată peste
minimul special prevăzut de lege.
La aplicarea pedepsei prima instanţă a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. 10 din
Codul de procedură penală referitoare la reducerea limitelor de pedeapsă cu o pătrime în cazul
pedepsei amenzii.
Aşadar, având în vedere considerentele anterior expuse, în baza art. 336 alin. 1 din Codul
penal cu aplicarea art. 5 din Codul penal şi art. 396 alin. 10 din Codul de procedură penală, a fost
condamnat inculpatul S.V. la pedeapsa de 180 de zile amendă conform dispoziţiilor art. 61 alin. 4
lit. c din Codul penal pentru săvârşirea infracţiunii de Conducerea unui vehicul sub influenţa
alcoolului sau a altor substanţe. În baza dispoziţiilor art. 61 alin. 2 din Codul penal va stabili
valoarea unei zile amendă la 15 lei.
Executarea amenzii penale în cuantum de 2700 lei se va face potrivit dispoziţiilor art. 559
alin. 1 din Codul de procedură penală.
S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 63 din Codul penal, potrivit cu care,
dacă persoana condamnată, cu rea credinţă, nu execută pedeapsa amenzii, în tot sau în parte,
numărul zilelor – amendă neexecutate se înlocuieşte cu un număr corespunzător de zile de
închisoare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul S.V. Prin motivele scrise de apel,
inculpatul a solicitat stabilirea unei pedepse cu închisoarea cu amânarea aplicării acesteia conform
art. 83 Cod penal invocând circumstanţele reale ale săvârşirii faptei şi circumstanţele sale personale
favorabile.
Apel este nefondat, solicitarea apărării de a se aplica inculpatului o pedeapsă cu închisoarea,
cu amânarea aplicării pedepsei, conform art. 83 Cod penal neputând fi primită, în condiţiile în care,
în situaţia declarării apelului numai de către inculpat, în favoarea sa operează principiul non
reformatio in peius.

416
 Astfel, se constată că, prima instanţă a reţinut vinovăţia inculpatului, sub aspectul săvârşirii
infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului prevăzută de art. 336 alin.1 Cod
penal şi a dispus condamnarea acestuia la pedeapsa amenzii penale, în cuantum de 2700 lei, stabilită
conform art. 61 alin.2 şi alin. 4 lit.c) Cod penal.
Stabilirea unei pedepse cu închisoarea, chiar în situaţia în care s-ar face aplicarea art. 83 Cod
penal, privind amânarea aplicării pedepsei, ar constitui, faţă de natura sancţiunii, o agravare a
situaţiei apelantului, în propria cale de atac, ceea ce ar înfrânge regula consacrată expres prin
dispoziţiile art. 418 alin.1 Cod procedură penală.
În examinarea situaţiei ce i s-ar crea apelantului inculpat, instanţa nu poate avea în vedere
consideraţii de ordin personal, cum ar fi perioada în care inculpatul ar fi lipsit de permis de
conducere sau alte împrejurări asemănătoare, ci numai aspecte de ordin juridic, cum este în speţă,
natura pedepsei pronunţate.
Această consecinţă juridică, pe care o produce exercitarea apelului constând în faptul că
instanţa de apel, judecând cauza, nu poate crea celui care a declarat calea de atac o situaţie mai grea
decât cea care rezultă din hotărârea atacată, se impune a fi respectată, chiar contrar manifestării de
voinţă a inculpatului, neputându-se stabili acestuia o pedeapsă mai grea decât cea decisă de prima
instanţă.
În lumina acestor consideraţii şi dispoziţii legale, apelul declarat de inculpat este privit ca
nefundat, urmând a fi respins, în baza art. 421 pct. 1 lit.a) Cod procedură penală, iar conform art.
275 alin.2 Cod procedură penală, acesta va fi obligat la cheltuieli judiciare către stat, potrivit
dispozitivului. (Decizia Penală nr.345/13.03.2015 - Secţia penală şi pentru cauze cu minori,
rezumat judecător Crăciunoiu Cristina)

9. Infracţiunea prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2009. Condiţii privind tipicitatea.
Achitare.

Prin decizia nr.12/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la

incriminarea infracţiunilor prevăzute de art. 323 Cod penal 1969 şi art. 8 din Legea nr. 39/2003, s-a
a statuat că, faptele prevăzute de art. 323 Cod penal anterior şi art. 8 din Legea nr. 39/2003, în
reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a
Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, se regăsesc în incriminarea art. 367 din Codul penal,
nefiind dezincriminate.
Reţinând că, ambele infracţiuni presupun o structură organizatorică, instanţa supremă a
apreciat că, art. 8 din Legea nr. 39/2003 şi art. 323 Cod penal anterior se regăsesc în noua
reglementare în art. 367 Cod penal.
Aşa cum a reţinut chiar şi procurorul de caz, în rechizitoriu, probele nu au dovedit o
structură clară de coordonare, iar în urma propriului demers analitic asupra materialului probator al
cauzei nici Curtea nu poate reţine că inculpaţii nu s-au organizat în vederea comiterii infracţiunilor
de trafic de persoane, ci că aceştia au acţionat în modalitatea participaţiei ocazionale de infractori,
unii fiind autori, alţii complici, prin urmare, lipsa unei organizării în desfăşurarea activităţii
infracţionale atrage concluzia că activitatea infracţională desfăşurată de inculpaţi nu se circumscrie
elementelor constitutive ale art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 Cod penal (preluate de
art. 367 Cod penal), nefiind prevăzută de legea penală.

Prin sentinţa penală nr. 1329 din data de 28 noiembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Dolj
în dosarul nr. 3234/63/2013**, în baza art. 386 Cod procedură penală s-a dispus schimbarea
încadrării juridice a faptelor reţinute sarcina inculpatului O.I. din infracţiunile prevăzute de art. 8
din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 Cod penal din 1969 cu aplic. art. 37 lit. a Cod penal din
1969, art. 13 alin. 1, 2 şi 3 teza a II-a din Legea nr. 678/2001 cu aplic art. 37 lit. a Cod penal din
1969 (parte vătămată G.C.A.M.), art. 13 alin. 1 şi 3 teza I din Legea nr. 678/2001 cu aplic art. 37 lit.
a Cod penal din 1969 (parte vătămată P.M.A.) şi art. 329 Cod penal din 1969 cu aplic. art. 37 lit. a
417
Cod penal din 1969 în infracţiunile prevăzute de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323
Cod penal din 1969 cu aplic. art. 37 lit. a Cod penal din 1969, art. 13 alin. 1 şi 3 teza I din Legea nr.
678/2001 cu aplic art. 37 lit. a Cod penal (parte vătămată G.C.A.M.) , art. 13 alin. 1 şi 3 teza I din
Legea nr. 678/2001 cu aplic art. 37 lit. a Cod penal din 1969 (parte vătămată P.M.A.) şi art. 329
alin. 1, 2 şi 3 Cod penal din 1969 cu aplic. art. 37 lit. a CP din 1969.
1. În baza dispozițiilor art. 8 din Legea 39/2003 raportat la art. 323 Cod penal din 1969 cu
aplicarea art. 37 lit. a Cod penal raportat la art. 5 Noul Cod penal a fost condamnat inculpatul O. I.,
în prezent deţinut în Penitenciarul Craiova, la pedeapsa de 4 ani închisoare.
În baza dispozițiilor art. 13 alin. 1 şi 3 teza I din Legea 678/2001 cu aplic. art.37 lit. a Cod
penal din 1969 raportat la art. 5 Noul Cod penal a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 9
ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza II-a şi lit. b şi lit. e Cod
penal din 1969 (parte vătămată G.C.A.M.)
În baza dispozițiilor art. 13 alin. 1 şi 3 teza I din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 37 lit. a
Cod penal din 1969 raportat la art. 5 Noul Cod penal a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa
de 7 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit.a teza a II-a şi lit.b şi lit.e
Cod penal din 1969 (parte vătămată P.M.A.)
În baza dispozițiilor art. 329 alin. 1, 2 şi 3 Cod penal din 1969 cu aplic. art. 37 lit. a Cod
penal din 1969 raportat la art. 5 NCP a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 5 ani
închisoare şi 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit.a teza a II-a şi lit.b şi lit.e Cod
penal din 1969.
În baza dispozițiilor art. 33 lit. a,b, art. 34 lit. b Cod penal din 1969. şi art. 35 alin. 3 Cp din
1969 s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 9 ani închisoare şi 2 ani
interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit.a teza a II-a şi lit.b şi lit.e Cod penal din 1969.
În baza art. 61 Cod penal din 1969 a fost revocată liberarea condiţionată privind restul de
2362 de zile rămas de executat din pedeapsa de 20 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr.
135/1998 a Tribunalul Dolj şi contopeşte restul neexecutat cu pedeapsa de 9 ani închisoare şi 3 ani
interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza II-a şi lit. b şi lit. e Cod penal din 1969
aplicată inculpatului O. I., inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 9 ani închisoare
şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza II-a şi lit. b şi lit. e Cod penal din
1969.
S-a aplicat art. 71 Cod penal din 1969 şi au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de
art. 64 lit.a teza a II-a şi lit. b,e Cod penal din 1969.
În baza art. 72 alin. 1 Cod penala fost scăzută din pedeapsa aplicată perioada reţinerii şi
arestării preventive de la 21.11.2012 la zi.
În baza art. 399 alin. 1 Cod procedură penală a fost menţinută măsura arestului preventiv
faţă de inculpatul O.I.
2. În baza art. 386 Cod procedură penală s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor
reţinute sarcina inculpatei T.J. din infracţiunile prevăzute de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la
art. 323 Cod penal din 1969, art. 26 Cod penal din 1969 raportat la art. 13 alin. 1, 2 şi 3 teza a II-a
din Legea nr. 678/2001 (parte vătămată G.C.A.M.) , art. 26 Cod penal din 1969 raportat la art. 13
alin. 1 şi 3 teza I din Legea nr. 678/2001 (parte vătămată P.M.A.) şi art. 328 Cod penal din 1969 în
infracţiunile prevăzute de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 Cod penal din 1969 cu
aplic. art. 74 lit. a Cod penal din 1969 şi art. 76 lit. c Cod penal din 1969, art. 26 Cod penal din
1969 raportat la art. 13 alin. 1 şi 3 teza I din Legea nr. 678/2001 cu aplic. art. 74 lit. a Cod penal din
1969 şi art. 76 lit. b Cod penal din 1969 (parte vătămată G.C.A.M.) , art. 26 Cod penal din 1969
raportat la art. 13 alin. 1 şi 3 teza I din Legea nr. 678/2001 cu aplic. art. 74 lit. a Cp din 1969 şi art.
76 lit. b Cod penal din 1969 (parte vătămată P.M.A.) şi art. 328 Cod penal din 1969.
În baza art. 16 N Noul Cod procedură penală raportat la art. 4 NCP şi la art. 17 alin. 2
NCPP a fost achitată inculpata T.J. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 328 Cp din 1969.

418
 În baza dispozițiilor art. 8 din Legea 39/2003 raportat la art. 323 C.p din 1969 cu aplic. art.
74 lit. a Cp din 1969 şi art. 76 lit. c Cp din 1969 raportat la art. 5 NCP a fost condamnată inculpata
T.J., la pedeapsa de 1 an închisoare.
În baza art. 26 CP din 1969 raportat la art. 13 alin. 1 şi 3 teza I din Legea nr. 678/2001 cu
aplic. art. 74 lit. a Cp din 1969 şi art. 76 lit. b Cp din 1969 raportat la art. 5 NCP a fost condamnată
aceeaşi inculpată la pedeapsa de 4 ani închisoare şi 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64
lit. a teza II-a şi lit. b şi lit. e C.p. din 1969 (parte vătămată G.C.A.M.)
În baza art. 26 CP din 1969 raportat la art. 13 alin. 1 şi 3 teza I din Legea nr. 678/2001 cu
aplic. art. 74 lit. a Cp din 1969 şi art. 76 lit. b Cp din 1969 raportat la art. 5 NCP a fost condamnată
aceeaşi inculpată la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 1 an interzicerea drepturilor prev.de art. 64 lit.a
teza a II-a şi lit.b şi lit.e C.p. din 1969 (parte vătămată P.M.A.)
În baza dispoz. art. 33 lit. a,b, art. 34 lit. b C.p din 1969. şi art. 35 alin. 3 Cp din 1969 s-a
dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 4 ani închisoare şi 1 an interzicerea
drepturilor prev.de art. 64 lit.a teza a II-a şi lit. b şi lit. e C.p. din 1969
S-a aplicat art. 71 C.p. din 1969 şi au fost interzise inculpatei drepturile prev.de art. 64 lit.a
teza a II-a şi lit.b,e C.p din 1969
În baza art. 72 alin. 1 CP a fost scăzută din pedeapsa aplicată perioada reţinerii şi arestării
preventive de la 12.11.2012 la 25.03.2014.
În baza art. 399 alin. 9 Cpp s-a dedus din pedeapsa aplicată durata arestului la domiciliu din
25.03.2014 la 02.06.2014.
În baza art. 399 alin. 1 Cpp a fost menţinută măsura controlului judiciar faţă de inculpata
T.J. .
În baza art. 397 Cpp raportat 25 Cpp, au fost admise în parte acţiunile civile formulate de
părţile civile G.C.A.M. şi P.M.A. .
Au fost obligaţi în solidar inculpaţii O.I., V.M.A. şi T.J. la plata sumei de 10.000 lei,
reprezentând daune morale către partea civilă G.C.A.M. .
Au fost obligaţi în solidar inculpaţii O.I., V.M.A. şi T.J. la plata sumei de 5.000 lei,
reprezentând daune morale către partea civilă P.M.A. .
În baza art 82 alin. 1, 2 şi 3 Cpp au fost majorate onorariile cuvenite apărătorilor din oficiu
Ţîrlea Carmen, Dincă Lavinia Mihaela, Oane Bogdan David, Oane Ilona Gabriela şi Mihai Lucian
la 600 lei pentru fiecare.
În baza art. 274 alin. 1 şi 2 Cpp a fost obligat inculpatul O.I. la plata sumei de 3500 lei
cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 1000 lei reprezentând onorarii avocaţi din oficiu va
fi avansată din fondurile Ministerului Justiţiei.
A fost obligată inculpata T.J. la plata sumei de 2600 lei cheltuieli judiciare către stat, din
care suma de 1000 lei reprezentând onorarii avocaţi din oficiu va fi avansată din fondurile
Ministerului Justiţiei
A fost obligat inculpatul V.M.A. la plata sumei de 1500 lei cheltuieli judiciare către stat, din
care suma de 1000 lei reprezentând onorarii avocaţi din oficiu va fi avansată din fondurile
Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a constatat că la data de 29.11.2012, s-a
înregistrat pe rolul acestei instanţe rechizitoriul nr. 238 D/P/2012, emis de DIICOT – Serviciul
Teritorial Craiova, prin care au fost trimişi în judecată, în stare de arest preventiv, inculpaţii:
1. O.I. - pentru săvârşirea infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional, faptă
prev.de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 C.p.; trafic de minori prev.de art. 13
alin.1,2 şi 3 teza a II-a din Legea nr. 678/2001 (parte vătămată G.C.A.M), trafic de minori
prev.de art. 13 alin.1 şi 3 teza I din Legea nr. 678/2001 (parte vătămată P.M.A.) şi proxenetism,
prefv.de art. 329 C.p., fiecare cu aplic.art. 37 lit.a C.p. şi toate cu aplic.art.33 lit.a şi b C.p..
2. V.M.A. – pentru constituirea unui grup infracţional, faptă prev.de art. 8 din Legea nr.
39/2003 raportat la art. 323 C.p., trafic de minori prev.de art. 13 alin.1 şi 3 teza I din Legea nr.
678/2001 (parte vătămată P.M.A.) , ambele cu aplicarea art. 33 lit. a şi b C.p. şi
419
 3. T.J. – pentru constituirea unui grup infracţional. Faptă prev.de art. 8 din Legea nr.
39/2003 raportat la art. 323 C.p., complicitate la trafic de minori prev.de art. 26 C.p. raportat la
art. 13 alin.1,2 şi 3 teza a II-a din Legea nr. 678/2001 (parte vătămată G.C.A.M), complicitate la
trafic de minori prev.de art. 26 C.p. raportat la art. 13 alin.1 şi 3 teza I din Legea nr. 678/2001
(parte vătămată P.M.A.) şi prostituţie faptă prev.de art. 328 C.p., toate cu aplic.art. 33 lit.a şi b
C.p., trimişi în judecată prin rechizitoriul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie – DIICOT – Serviciul Teritorial Craiova nr. 238 D/P/2012.
În fapt, s-au reţinut următoarele:
Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul a reţinut următoarele:
1. Inculpatul O.I., după eliberarea condiţionată în data de 17.06.2011, a cunoscut-o la
începutul anului 2012 pe inculpata T.J., cu care a stabilit o relaţie de concubinaj şi, întrucât nu
aveau nicio altă sursă de venit, inculpata a început să practice prostituţia, clienţii fiind găsiţi prin
postarea unor anunţuri în ziarele locale la rubrica "Erotice".
În perioada 03.03.2012-10.11.2012, inculpaţii O.I., şi T.J. au dat la rubrica „Erotice‖ din
cotidianul Gazeta de Sud un număr de 387 anunţuri ce priveau, conform specificului anunţurilor şi
formulării acestora, întreţinerea de relaţii sexuale contra cost (conform adresei nr. 1243 din
12.11.2012 a SC Media Sud Management SA Craiova – Cotidianul Gazeta de Sud).
Raporturile sexuale cu clienţii care o contactau în acest mod, erau întreţinute în
apartamentele în care inculpaţii T.J. şi O.I., locuiau cu chirie, cei doi fiind nevoiţi să părăsească
destul de repede aceste apartamente, vecinii sesizându-se cu privire la fluxul mare de persoane care
îi frecventau.
În reţinerea acestei situaţii de fapt, instanţa are în vedere declaraţia inculpatei T.J., care a
recunoscut comiterea faptei şi împrejurarea că în perioada menţionată a practicat prostituţia la
îndemnul inculpatului O.I., precum şi faptul că banii obţinuţi au fost cheltuiţi în comun pentru
acoperirea costurilor legate de chirie şi traiul zilnic.
Declaraţia acesteia se coroborează şi cu adresa menţionată anterior din care rezultă postarea
unor anunţuri erotice, precum şi cu declaraţiile martorilor, vecini cu inculpaţii T. N., T.E., Z.M.,
C.M.C., care au confirmat fluxul mare de persoane ce veneau în apartamentele în care locuiau cei
doi inculpaţi.
Susţinerea inculpatului O.I. în sensul că nu a ajutat-o în niciun fel şi nu a beneficiat de banii
obţinuţi de inculpata T.J. din practicarea prostituţiei nu poate fi reţinută, având în vedere atât
declaraţia inculpatei, cât şi notele de redare a convorbirilor telefonice din care rezultă că acesta
cunoştea despre practicarea prostituţiei şi folosea banii obţinuţi în acest fel, bani care erau cheltuiţi
în comun.
2. La începutul lunii septembrie 2012, inculpatul O.I., zis „Ionuţ‖, cunoaşte pe partea
vătămată G.C.A.M. şi profitând de faptul că inculpata T.J. era plecată din oraş, cei doi se mută
împreună, în apartamentul închiriat deja pe strada Severinului, inculpatul promiţându-i părţii
vătămate că vor avea o relaţie serioasă.
La circa o săptămână, după ce s-au mutat împreună, inculpatul O.I. îi cere părţii vătămate
G.C.A.M. să practice şi ea prostituţia, în condiţiile în care aceasta observase fluxul de persoane ce
veneau în apartamentul inculpaţilor şi conştientizase activitatea inculpatei T.J. de practicare a
prostituţiei.
La insistenţele acestuia, pe fondul relaţiei în care se afla, partea vătămată G.C.A.M. acceptă
să se prostitueze şi banii câştigaţi de ea fiind însuşiţi tot de inculpatul O.I.
În acelaşi timp, abandonează activitatea şcolară, situaţie ce a dus la alarmarea părinţilor săi.
În vederea desfăşurării activităţii, sunt date de o serie de noi anunţuri, partea vătămată
G.C.A.M. primind şi ea telefoane „de serviciu‖.
În perioada septembrie-octombrie 2012, inculpata T.J. o instruieşte pe partea vătămată
G.C.A.M., cu privire la serviciile prestate, tarifele percepute, comportamentul cu clienţii etc., şi,
totodată, practică prostituţia împreună cu aceasta în acel apartament, banii fiind însuşiţi de
inculpatul O.I. .
420
 Spre sfârşitul lunii octombrie 2012, întrucât părinţii părţii vătămate G.C.A.M. au sesizat
faptul că se întâmpla ceva în neregulă cu fiica lor, partea vătămată G.C.A.M. este contactată,
cerându-i-se să se întoarcă la şcoală, în caz contrar, fiind ameninţaţi cu anunţarea poliţiei.
În acest moment partea vătămată G.C.A.M. conştientizează situaţia în care se afla, încercând
să iasă de sub influenţa inculpatului O.I. şi refuzând să mai „rezolve‖ toţi clienţii care i se aduceau,
ceea ce l-a determinat pe inculpat să exercite presiuni concretizate în ameninţări şi lovituri repetate.
Totodată, inculpatul O.I. închiriază un alt apartament în zona magazinului Billa din Craiova
unde se mută împreună cu partea vătămată G.C.A.M., în acelaşi mod arătat mai sus, alături de
aceasta, practicând prostituţia şi inculpata T.J., care, în fiecare seară, se întorcea la domiciliul ei din
comuna V. sat B.
În reţinerea acestei situaţii de fapt, instanţa are în vedere declaraţia părţii vătămate
G.C.A.M., care a relatat modul în care a fost recrutată de inculpatul O.I. cu promisiunea unei relaţii,
precum şi faptul că , la insistenţele acestuia, a acceptat să practice prostituţia şi inculpatul a dat
anunţuri în ziar în acest sens.
De asemenea, partea vătămată a mai arătat că banii obţinuţi erau însuşiţi de acest inculpat, că
discuţiile cu părinţii se purtau în prezenţa inculpatului, telefonul fiind dat pe speaker, precum şi
faptul că inculpata T.J. a instruit-o cu privire la modul de comportare faţă de clienţi şi la tarifele
practicate.
Declaraţia acesteia se coroborează şi cu depoziţia din faza de urmărire penală a inculpatei
T.J., care a recunoscut că a trebuit să o accepte în apartament pe partea vătămată şi că aceasta a
început să aibă clienţi iniţial contactaţi pe numerele sale de telefon, după care a avut şi alte cartele şi
alte anunţuri date la ziar atât de ea, cât şi de celălalt inculpat.
Totodată, inculpata a arătat că "banii câştigaţi de partea vătămată erau problema ei şi a
inculpatului O.I. ".
Declaraţiile din faza de judecată ale inculpatei T.J. în sensul că nu recunoaşte comiterea
faptei nu pot fi reţinute, întrucât susţinerea acesteia că în faza de urmărire penală ar fi fost agresată
de un subofiţer şi că declaraţiile au fost scrise la sugestia şi îndemnul organelor de anchetă nu a fost
dovedită în niciun fel şi, în plus, nu se coroborează cu restul probelor administrate.
De altfel, în condiţiile în care partea vătămată a locuit împreună cu inculpaţii , iar vecinii de
apartament au confirmat fluxul de persoane care veneau la orice oră în imobilul acestora, susţinerea
inculpatei că nu ştia că aceasta practică prostituţia nu este credibilă şi , în plus, este contrazisă chiar
de declaraţia inculpatului O.I. care a relatat că cele două s-au împrietenit şi au început să aducă
clienţi în apartament.
Nici susţinerea inculpatului O.I. în sensul că partea vătămată a practicat prostituţia fără să fie
determinată de el şi că nu şi-a însuşit banii obţinuţi de aceasta nu poate fi reţinută, având în vedere
atât declaraţia părţii vătămate şi a inculpatei T.J., dar şi procesul de redare a convorbirilor telefonice
din care rezultă că la data de 09.11.2012 inculpatul a trimis un mesaj în care a afirmat că are
probleme foarte grave, deoarece "şi-a băgat femei la stradă şi astăzi a fost dat în gât la gardă de una"
(referindu-se la partea vătămată P.M.A., care plecase şi anunţase poliţia).
O dovadă a constrângerii exercitată de inculpat asupra părţii vătămate G.C.A.M. o reprezintă
şi biletul de ieşire din spital eliberat de Spitalul de Neuropsihiatrie Craiova, din care reiese că partea
vătămată a fost internată în perioada 15-23.11.2012, cu diagnosticul "reacţie la factori de stres –
sechestrare".
Starea psihică a părţii vătămate este confirmată şi de mama acesteia, martora G.I.A., care a
relatat în plus că o lungă perioadă de timp nu a putut vorbi cu fiica sa, ci numai cu inculpatul O.I. şi
a mai arătat că singura dată când a întâlnit-o pe fiica sa a fost în prezenţa inculpatei T.J., care a
refuzat să plece şi să le lase pe cele două să discute.
3. În cursul lunii noiembrie 2012, inculpatul V.M.A. o cunoaşte, prin intermediul unor
prieteni comuni, pe partea vătămată P.M.A., în vârstă de 16 ani, la un chef din comuna V. şi îi
propune acesteia, după câteva întâlniri, să se prostitueze alături de verişoara sa, inculpata T.J.

421
 În acest sens, inculpatul a discutat mai întâi cu inculpata T.J. şi ulterior cu inculpatul O.I.,
dacă partea vătămată P.M.A. ar putea şi ea să practice prostituţia în aceleaşi condiţii ca celelalte
două fete şi, urmare a unei înţelegeri între cei trei, în ziua de 05 noiembrie 2012, inculpatul V.M.A.
se întâlneşte cu partea vătămată P.M.A., conducând-o în acelaşi apartament din spatele magazinului
Billa, închiriat de curând şi unde se prostituau partea vătămată G.C.A.M. şi inculpata T.J.
În perioada 05 – 09 noiembrie 2012, părţile vătămate G.C.A.M., P.M.A. şi inculpata T.J. se
prostituează în apartamentul din spatele magazinului Billa, banii fiind strânşi în comun şi împărţiţi
conform înţelegerii avute, o parte din beneficii mergând către inculpaţii V.M.A. şi O.I.
În acest timp, în apartament locuia practic inculpatul O.I., împreună cu părţile vătămate
P.M.A. şi G.C.A.M., inculpaţii V.M.A. şi T.J., mergând în fiecare seară acasă în localitatea B.
În seara de 08/09 noiembrie 2012, având loc un conflict între inculpatul O.I. şi vecinii de pe
scară, părţile vătămate G.C.A.M. şi P.M.A. sunt duse într-un apartament din zona Calea Bucureşti,
aparţinând unei anume „Andreea‖, unde întreţin relaţii sexuale cu alţi clienţi aduşi de inculpat.
În dimineaţa zilei următoare, pe fondul unui conflict legat de faptul că partea vătămată
P.M.A. discutase cu un client la telefon, inculpatul O.I. îi dă acesteia două palme. De faţă la
incident au fost practic toate persoanele implicate, inclusiv partea vătămată G.C.A.M. şi inculpaţii
V.M.A., O.I. şi T.J. .
După plecarea inculpaţilor O.I. şi V.M.A. în oraş, a părţii vătămate G.C.A.M. la şcoală şi
profitând de faptul că şi inculpata T.J. părăsise pentru scurt timp apartamentul pentru a face nişte
cumpărături, partea vătămată P.M.A. fuge, refugiindu-se iniţial la etajele superioare, iar ulterior
părăsind imobilul şi apelând la Serviciul de Urgenţă 112, cu ajutorul telefonului pe care îl avea
asupra sa.
După fuga părţii vătămate P.M.A., inculpaţii O.I., V.M.A. şi T.J. şi partea vătămată
G.C.A.M. părăsesc apartamentul din zona Billa, conştientizând faptul că prin fuga acesteia şi
denunţul la poliţie o să aibă probleme.
În acest sens, inculpatul V.M.A. pleacă la domiciliul său din localitatea B., comuna V.
În noaptea de 9/10 noiembrie 2012, inculpatul O.I. o conduce pe partea vătămată G.C.A.M.
într-un apartament din cartierul Brazda lui Novac, unde aceasta urma să practice prostituţia în
continuare, dându-i un nou telefon şi chiar dând patru noi anunţuri la ziar în dimineaţa zilei
următoare.
În aceeaşi zi, inculpaţii V.M.A. şi T.J. au mers la spălătoria unde lucra martora PMM, mama
părţii vătămate P.M.A. încercând să poarte o discuţie care avea drept scop retragerea plângerii
formulate. Martora PMM a refuzat însă înţelegerea propusă, fiind la curent cu demersul fiicei sale şi
de faptul că în atenţia poliţiei se afla cazul respectiv.
În acelaşi timp, inculpatul V.M.A. a ţinut legătura cu martora PMP, zisă „Casandra‖,
încercând să afle de la aceasta date despre sora ei, P.M.A. şi respectiv să o influenţeze.
Fiindu-le teamă de reacţia autorităţilor legată de plângerea formulată de partea vătămată
P.M.A., inculpaţii O.I. şi T.J. se cazează într-un apartament în oraşul F., unde sperau că nu vor mai
putea fi găsiţi, intenţia finală fiind aceea de a părăsi România.
În reţinerea acestei situaţii de fapt, prima instanţă a avut în vedere declaraţiile părţii
vătămate, care a arătat modul în care a fost recrutată de inculpatul V.M.A., împrejurarea că a fost
determinată să practice prostituţia şi că banii obţinuţi au fost însuşiţi de cei doi inculpaţi, declaraţie
care se coroborează şi cu declaraţia inculpatului V.M.A., care a recunoscut în totalitate faptele,
astfel cum au fost expuse anterior, dar şi cu depoziţia din faza de urmărire penală a inculpatei T.J.,
care a relatat că înainte de data de 5.11.2012 a mers împreună cu inculpatul O.I. la spălătoria unde
lucra partea vătămată pentru a stabili detaliile în care şi aceasta urma să înceapă practicarea
prostituţiei şi că la data când a ajuns la apartament a existat o înţelegere între ei trei inculpaţi cu
privire la modul de împărţire a banilor câştigaţi din activitatea practicată de inculpată şi de cele
două părţi vătămate.
Aceste probe s-a reţinut că înlătură apărările inculpaţilor O.I. şi T.J. din faza de judecată în
sensul că nu au cunoscut că partea vătămată P.M.A. a practicat prostituţia, aceste apărări fiind
422
înlăturate şi de notele de redare a convorbirilor telefonice, relevante fiind discuţiile dintre inculpaţii
O.I. şi T.J. legate de fuga părţii vătămate, inclusiv sms-ul din data de 09.11.2012 trimis de inculpat
că "şi-a băgat femei la stradă şi astăzi a fost dat în gât la gardă de una" şi discuţiile dintre inculpatul
V.M.A. şi sora părţii vătămate, numita PMP.
În drept, s-a apreciat că fapta inculpatului O.I., care, după eliberarea din închisoare s-a
asociat cu inculpaţii T.J. şi V.M.A. şi alături de aceştia a recrutat, găzduit şi exploatat două minore,
în vederea practicării prostituţiei, prin promisiunea mincinoasă a unei relaţii şi exercitând presiuni
concretizate în violenţe şi ameninţări (partea vătămată G.C.A.M.) sau cu acordul acesteia (partea
vătămată P.M.A.) , trăgând totodată foloase din înlesnirea practicării prostituţiei de către inculpata
T.J., întruneşte, în stare de recidivă şi în concurs, elementele constitutive ale infracţiunilor de
constituirea unui grup infracţional, două infracţiuni de trafic de minori şi o infracţiune de
proxenetism, fapte prevăzute de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 CP din 1969 cu
aplic. art. 37 lit. a Cp din 1969, art. 13 alin. 1 şi 3 teza I din Legea nr. 678/2001 cu aplic art. 37 lit. a
Cp (parte vătămată G.C.A.M.) , art. 13 alin. 1 şi 3 teza I din Legea nr. 678/2001 cu aplic art. 37 lit. a
Cp din 1969 (parte vătămată P.M.A.) şi art. 329 alin. 1, 2 şi 3 CP din 1969 cu aplic. art. 37 lit. a CP
din 1969.
Fapta inculpatei T.J., care, în cursul anului 2012, a practicat prostituţia în interes propriu,
sprijinind totodată pe inculpaţii O.I. şi V.M.A. în vederea exploatării prin practicarea prostituţiei a
părţilor vătămate minore G.C.A.M. şi P.M.A., întrunesc, în concurs, elementele constitutive ale
infracţiunilor de constituirea unui grup infracţional, complicitate la două infracţiuni de trafic de
minori şi o infracţiune de prostituţie, fapte prevăzute de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art.
323 CP din 1969 cu aplic. art. 74 lit. a Cp din 1969 şi art. 76 lit. c Cp din 1969, art. 26 CP din 1969
raportat la art. 13 alin. 1 şi 3 teza I din Legea nr. 678/2001 cu aplic. art. 74 lit. a Cp din 1969 şi art.
76 lit. b Cp din 1969 (parte vătămată G.C.A.M.) , art. 26 Cp din 1969 raportat la art. 13 alin. 1 şi 3
teza I din Legea nr. 678/2001 cu aplic. art. 74 lit. a Cp din 1969 şi art. 76 lit. b Cp din 1969 (parte
vătămată P.M.A.) şi art. 328 CP din 1969.
Tribunalul a mai reţinut că se impune schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în
sarcina inculpatului O.I., întrucât în mod greşit s-a reţinut în rechizitoriu că partea vătămată
G.C.A.M. ar fi avut 15 ani (aceasta avea 16 ani) la data comiterii faptei şi, de asemenea, în mod
greşit s-a indicat doar articolul 329 Cp din 1969 fără a se preciza alineatele unde se încadrează
faptele comise de acest inculpat.
De asemenea, şi în cazul inculpatei T.J. s-a reţinut că se impune schimbarea încadrării
juridice a faptelor pentru aceleaşi considerente legate de vârsta minorei G.C.A.M.
Pentru aceste motive, în baza art. 386 Cod procedură penală, s-a dispus schimbarea
încadrării juridice a faptelor reţinute sarcina inculpatului O.I. din infracţiunile prev. de art. 8 din
Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 CP din 1969 cu aplic. art. 37 lit. a Cp din 1969, art. 13 alin. 1,
2 şi 3 teza a II-a din Legea nr. 678/2001 cu aplic art. 37 lit. a Cp din 1969 (parte vătămată
G.C.A.M.) , art. 13 alin. 1 şi 3 teza I din Legea nr. 678/2001 cu aplic art. 37 lit. a Cp din 1969 (parte
vătămată P.M.A.) şi art. 329 CP din 1969 cu aplic. art. 37 lit. a Cp din 1969 în infracţiunile prev. de
art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 CP din 1969 cu aplic. art. 37 lit. a Cp din 1969, art.
13 alin. 1 şi 3 teza I din Legea nr. 678/2001 cu aplic art. 37 lit. a Cp (parte vătămată G.C.A.M.) , art.
13 alin. 1 şi 3 teza I din Legea nr. 678/2001 cu aplic art. 37 lit. a Cp din 1969 (parte vătămată
P.M.A.) şi art. 329 alin. 1, 2 şi 3 CP din 1969 cu aplic. art. 37 lit. a CP din 1969, dar şi schimbarea
încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatei T.J. din infracţiunile prev. de art. 8 din
Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 CP din 1969, art. 26 CP din 1969 raportat la art. 13 alin. 1, 2
şi 3 teza a II-a din Legea nr. 678/2001 (parte vătămată G.C.A.M.) , art. 26 Cp din 1969 raportat la
art. 13 alin. 1 şi 3 teza I din Legea nr. 678/2001 (parte vătămată P.M.A.) şi art. 328 CP din 1969 în
infracţiunile prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 CP din 1969 cu aplic. art. 74
lit. a Cp din 1969 şi art. 76 lit. c Cp din 1969, art. 26 CP din 1969 raportat la art. 13 alin. 1 şi 3 teza
I din Legea nr. 678/2001 cu aplic. art. 74 lit. a Cp din 1969 şi art. 76 lit. b Cp din 1969 (parte
vătămată G.C.A.M.) , art. 26 Cp din 1969 raportat la art. 13 alin. 1 şi 3 teza I din Legea nr.
423
678/2001 cu aplic. art. 74 lit. a Cp din 1969 şi art. 76 lit. b Cp din 1969 (parte vătămată P.M.A.) şi
art. 328 CP din 1969.
Prima instanţă a procedat la aplicarea Codului penal din 1969 şi nu a actualului Cod penal,
deoarece, dată fiind împrejurarea că faptele sunt concurente, prin aplicarea unor pedepse conform
noilor dispoziţii legale, s-ar ajunge la o pedeapsă mai mare, astfel că tribunalul apreciază că în speţă
legea penală mai favorabilă o reprezintă Codul penal din 1969.
Tribunalul a mai reţinut că infracţiunea prev. de art. 328 Cod penal din 1969 a fost
dezincriminată, astfel că, faţă de dispoziţiile art. 4 Noul Cod penal, s-a dispus achitarea inculpatei
T.J., urmând a proceda la individualizarea pedepselor pentru celelalte trei fapte comise.
Faţă de aceste considerente, prima instanţă a procedat la individualizarea pedepselor la care
au fost condamnaţi inculpaţii O.I. şi T.J. pentru fiecare din cele patru respectiv trei infracţiuni
săvârşite, ţinând cont de criteriile prevăzute de art. 72 Cp din 1968 respectiv dispoziţiile părţii
generale a Codului penale, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol
social al faptelor săvârşite, de persoana fiecărui inculpat şi de împrejurările care atenuează sau
agravează răspunderea penală.
În cazul inculpatului O.I., prima instanţă a avut în vedere faptul că acesta a comis faptele în
stare de recidivă postcondamnatorie, fiind liberat condiţionat din executarea pedepsei de 20 de ani
închisoare aplicată prin sentința penală nr. 135/1998 a Tribunalului Dolj, pentru comiterea
infracţiunii de omor, că a fost iniţiatorul constituirii grupului, că a fost persoana care nu numai că
le-a determinat şi respectiv constrâns, în cazul părţii vătămate G.C.A.M., dar a fost şi principalul
beneficiar al sumelor de bani obţinute din practicarea prostituţiei, că faptele au fost comise asupra
unor minore cu vârste fragede, de 15 respectiv 16 ani, repercusiunile fiind foarte grave, că a avut o
atitudine nesinceră şi chiar a încercat să inducă în eroare organele judiciare şi să se sustragă
urmăririi penale.
De asemenea, tribunalul s-a apreciat că în cazul infracţiunii comise asupra părţii vătămate
G.C.A.M. se impune aplicarea unei pedepse mai mari decât în cazul infracţiunii comise asupra
părţii vătămate P.M.A., deoarece, chiar dacă încadrarea juridică a faptelor este identică, partea
vătămată G.C.A.M. a fost exploatată o perioadă mai lungă de timp şi a fost nu numai racolată şi
îndemnată, dar la un moment dat a fost şi constrânsă prin ameninţări şi violenţe să practice
prostituţia, spre deosebire de partea vătămată P.M.A., care a fost exploatată pe o durată de timp mai
redusă de doar 5 zile şi şi-a exprimat acordul în vederea practicării prostituţiei.
Având în vedere toate aceste elemente, în baza dispoz. art. 8 din Legea 39/2003 raportat la
art. 323 Cod penal din 1969 cu aplicarea art. 37 lit.a Cod penal raportat la art. 5 Noul Cod penal,
tribunalul a dispus condamnarea inculpatului O.I., la pedeapsa de 4 ani închisoare.
În baza dispozițiile art. 13 alin. 1 şi 3 teza I din Legea 678/2001 cu aplic. art.37 lit. a Cod
penal din 1969 raportat la art. 5 Noul Cod penal a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 9
ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza II-a şi lit. b şi lit. e Cod
penal din 1969 (parte vătămată G.C.A.M.)
În baza dispoz. art. 13 alin. 1 şi 3 teza I din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 37 lit. a C.p
din 1969 raportat la art. 5 NCP a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 7 ani închisoare şi
2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit.a teza a II-a şi lit.b şi lit.e Cod penal din 1969 (parte
vătămată P.M.A.)
În baza dispoz. art. 329 alin. 1, 2 şi 3 C.p. din 1969 cu aplic. art. 37 lit. a Cp din 1969
raportat la art. 5 NCP a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 5 ani închisoare şi 1 an
interzicerea drepturilor prev.de art. 64 lit.a teza a II-a şi lit.b şi lit.e C.p. din 1969.
În baza dispoz. art. 33 lit. a,b, art. 34 lit. b C.p din 1969. şi art. 35 alin. 3 Cp din 1969 s-a
dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 9 ani închisoare şi 2 ani interzicerea
drepturilor prev.de art. 64 lit.a teza a II-a şi lit.b şi lit.e C.p. din 1969.
În baza art. 61 Cp din 1969 a fost revocată liberarea condiţionată privind restul de 2362 de
zile rămas de executat din pedeapsa de 20 ani închisoare aplicată prin s.p. nr. 135/1998 a Tribunalul
Dolj şi a fost contopit restul neexecutat cu pedeapsa de 9 ani închisoare şi 3 ani interzicerea
424
drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza II-a şi lit. b şi lit. e C.p. din 1969 aplicată inculpatului O.I.,
inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 9 ani închisoare şi 2 ani interzicerea
drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza II-a şi lit. b şi lit. e C.p. din 1969.
S-au aplicat dispozițiile art. 71 Cod penal din 1969 şi au fost interzise inculpatului drepturile
prev. de art. 64 lit.a teza a II-a şi lit. b,e Cod penal din 1969.
În baza art. 72 alin. 1 Cod penal a fost scăzută din pedeapsa aplicată perioada reţinerii şi
arestării preventive de la 21.11.2012 la zi.
În baza art. 399 alin. 1 Cod procedură penală a fost menţinută măsura arestului preventiv
faţă de inculpatul O.I. .
În cazul inculpatei T.J., prima instanţă a avut în vedere rolul mai redus al acesteia în
comiterea faptelor, împrejurarea că nu a beneficiat de sumele obţinute din exploatarea celor două
minore, dar şi circumstanţele personale constând în aceea că nu are antecedente penale, are un copil
în întreţinere, iar pe parcursul procesului penal a avut o atitudine parţial sinceră , astfel că va reţine
şi circumstanţa atenuantă prev. de art. 74 lit. c Cp din 1969.
În raport de aceste elemente, în baza dispoz. art. 8 din Legea 39/2003 raportat la art. 323 C.p
din 1969 cu aplic. art. 74 lit. a Cp din 1969 şi art. 76 lit. c Cp din 1969 raportat la art. 5 NCP, s-a
dispus condamnarea inculpatei T.J., la pedeapsa de 1 an închisoare.
În baza art. 26 CP din 1969 raportat la art. 13 alin. 1 şi 3 teza I din Legea nr. 678/2001 cu
aplic. art. 74 lit. a Cp din 1969 şi art. 76 lit. b Cp din 1969 raportat la art. 5 NCP a fost condamnată
aceeaşi inculpată la pedeapsa de 4 ani închisoare şi 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64
lit. a teza II-a şi lit. b şi lit. e C.p. din 1969 (parte vătămată G.C.A.M.)
În baza art. 26 CP din 1969 raportat la art. 13 alin. 1 şi 3 teza I din Legea nr. 678/2001 cu
aplic. art. 74 lit. a Cp din 1969 şi art. 76 lit. b Cp din 1969 raportat la art. 5 NCP a fost condamnată
aceeaşi inculpată la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 1 an interzicerea drepturilor prev.de art. 64 lit.a
teza a II-a şi lit.b şi lit.e C.p. din 1969 (parte vătămată P.M.A.)
În baza dispoz. art. 33 lit. a,b, art. 34 lit. b C.p din 1969. şi art. 35 alin. 3 Cp din 1969 s-a
dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 4 ani închisoare şi 1 an interzicerea
drepturilor prev.de art. 64 lit.a teza a II-a şi lit. b şi lit. e C.p. din 1969
S-au aplicat disp. art. 71 C.p. din 1969 şi au fost interzise inculpatei drepturile prev.de art.
64 lit.a teza a II-a şi lit.b,e C.p din 1969
În baza art. 72 alin. 1 Cod penal a fost scăzută din pedeapsa aplicată perioada reţinerii şi
arestării preventive de la 12.11.2012 la 25.03.2014.
În baza art. 399 alin. 9 Cod procedură penală s-a dedus din pedeapsa aplicată durata
arestului la domiciliu din 25.03.2014 la 02.06.2014.
În baza art. 399 alin. 1 Cod procedură penală a fost menţinută măsura controlului judiciar
faţă de inculpata T.J. .
Sub aspectul laturii civile, tribunalul a apreciat că sunt întrunite condiţiile art. 1357 şi urm.
Cod civil referitoare la răspunderea civilă delictuală, în sensul că există o fapte ilicite comise cu
vinovăţie, care au cauzat un prejudiciu părţilor vătămate P.M.A. şi G.C.A.M. şi că există legătură de
cauzalitate între aceste fapte şi prejudiciul cauzat.
La aprecierea cuantumului despăgubirilor morale ce au fost acordate pentru repararea
prejudiciilor morale cauzate celor două părţi vătămate, tribunalul a avut în vedere vârsta fragedă a
minorelor, efectele negative produse asupra dezvoltării psihice a acestora, perioada în care cele
două au fost exploatate (partea vătămată P.M.A. doar 5 zile, partea vătămată GC o perioadă mai
îndelungată), modalităţile în care s-a produs exploatarea (partea vătămată G.C.A.M. fiind supusă şi
constrângerii psihice prin ameninţare şi violenţă), iar în raport de toate aceste criterii s-a apreciat că
se impune admiterea în parte a acţiunilor civile şi obligarea în solidar a inculpaţilor O.I., V.M.A. şi
T.J. la plata sumei de 10.000 lei, reprezentând daune morale către partea civilă G.C.A.M. respectiv
obligarea în solidar a inculpaţilor O.I., V.M.A. şi T.J. la plata sumei de 5.000 lei, reprezentând
daune morale către partea civilă P.M.A., sume de natură să asigure o justă şi integrală reparaţie a
prejudiciului cauzat.
425
 Tribunalul a admis şi cererile apărătorilor din oficiu de majorare a onorariilor cuvenite,
având în vedere complexitatea cauzei şi numărul mare de termene acordate la care au asigurat
apărarea , astfel că în baza art 82 alin. 1, 2 şi 3 Cod procedură penală, au fost majorate onorariile
cuvenite apărătorilor din oficiu Ţîrlea Carmen, Dincă Lavinia Mihaela, Oane Bogdan David, Oane
Ilona Gabriela şi Mihai Lucian la 600 lei pentru fiecare.
În baza art. 274 alin. 1 şi 2 Cod procedură penală a fost obligat inculpatul O.I. la plata sumei
de 3500 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 1000 lei reprezentând onorarii avocaţi
din oficiu va fi avansată din fondurile Ministerului Justiţiei.
A fost obligată inculpata T.J. la plata sumei de 2600 lei cheltuieli judiciare către stat, din
care suma de 1000 lei reprezentând onorarii avocaţi din oficiu va fi avansată din fondurile
Ministerului Justiţiei
A fost obligat pe inculpatul V.M.A. la plata sumei de 1500 lei cheltuieli judiciare către stat,
din care suma de 1000 lei reprezentând onorarii avocaţi din oficiu va fi avansată din fondurile
Ministerului Justiţiei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii O.I., T.J. şi de DIICOT – Serviciul
Teritorial Craiova.
Prin motivele scrise de apel depuse de Ministerul Public s-a criticat sentinţa primei instanţe
pentru următoarele:
1.S-a apreciat că hotărârea este nelegală prin prisma greşitei schimbări a încadrării juridice a
faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor prin actul de sesizare, referitoare la partea vătămată
G.C.A.M., din infracţiunile prevăzute de art. 13 alin.1, 2 şi 3 teza II din Legea nr. 678/2001 şi
respectiv art. 26 raportat la art. 13 alin.1, 2 şi 3 teza II din Legea nr. 678/2001 în infracţiunile prev.
de art. 13 alin.1 şi 3 teza I din Legea nr. 678/2001 şi respectiv art. 26 raportat la art. 13 alin.1 şi 3
teza I din Legea nr. 678/2001.
S-a susţinut că, în mod greşit, instanţa de fond a reţinut în considerente că, schimbarea
încadrării juridice se justifică în raport de vârsta victimei, în sensul că aceasta nu avea mai puţin de
15 ani la data săvârşirii faptei., întrucât textul incriminator în vigoare la data comiterii infracţiunii
nu face nicio trimitere la vârsta victimei, ci doar la săvârşirea faptei prin ameninţare, violenţă sau
alte forme de constrângere.
De asemenea, în ceea ce priveşte fapta de proxenetism reţinută în sarcina O.I., în mod greşit,
instanţa a reţinut în încadrarea juridică dispoziţiile art. 329 alin.1, 2 şi 3 C.p., întrucât în actul se
sesizare nu s-au precizat aliniatele în care se încadrează fapta inculpatului. Instanţa de fond a
schimbat încadrarea juridică fără a fi pusă în discuţia părţilor şi a făcut o încadrare juridică greşită,
din moment ce fapta inculpatului a constat în aceea că a înlesnit practicarea prostituţiei şi a tras
foloase de pe urma practicării prostituţiei de către inculpata TJ, aceasta nefiind constrânsă în vreun
fel de inculpat.
Prin motivele scrise de apel depuse pentru inculpata T.J. s-a solicitat, într-o primă teză,
admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi rejudecând, achitarea inculpatul în temeiul art. 396
alin.5 Cod procedură penală raportat la art. 16 lit.a) Cod procedură penală.
Pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional, s-a susţinut că fapta nu există,
activitatea desfăşurată de cei trei inculpaţi neavând caracter organizat. Inculpata s-a aflat în relaţii
de concubinaj cu inculpatul O. şi a practicat prostituţia pentru a se întreţine pe sine şi copilul său
minor, iar după încetarea relaţiei inculpatul a intrat într-o nouă relaţie de concubinaj cu partea
vătămată GC. Din dorinţa de a câştiga bani în continuare, inculpata a continuat practicarea
prostituţiei în apartamentul închiriat de inculpatul O., dar se întorcea în fiecare seară la domiciliul
din comuna V. În ceea ce îl priveşte pe inculpatul V.M.A., acesta este vărul inculpatei şi nu a avut
nicio legătură cu partea vătămată GC , el s-a aflat într-o relaţie de prietenie cu partea vătămată
P.M.A., iar la rugămintea acesteia, care avea o situaţie materială dificilă, a rugat-o pe verişoara sa,
să o ajute să practice prostituţia în apartamentul inculpatului O.

426
 Pentru cele două infracţiuni de complicitate la trafic de minori s-a solicitat achitarea
inculpatei în temeiul art. 396 alin. 5 Cod procedură penală raportat la art. 16 lit.a) Cod procedură
penală pentru următoarele:
Referitor la partea vătămată GC , faţă de care s-a reţinut în sarcina inculpatei că a instruit-o
şi a găzduit-o, s-a susţinut că aceasta a fosta dusă în apartament de inculpatul O., în momentul în
care inculpata era plecată din oraş. La întoarcere inculpata a găsit-o în apartament, motiv pentru
care a încheiat relaţia de concubinaj cu inculpatul O., înţelegându-se să revină doar pentru a practica
prostituţia. În aceste condiţii, s-a susţinut că nu se poate vorbi de găzduirea părţii vătămate,
apartamentul nefiind al inculpatei, dar nici despre instruirea acesteia, relaţiile dintre cele două fiind
tensionate. Mai mult, inculpatul O. îi spusese că partea vătămată mai practicase anterior prostituţia,
astfel încât nu avea nevoie de instruire.
Referitor la partea vătămată P.M.A., faţă de care s-a reţinut în sarcina inculpatei că a
instruit-o şi a găzduit-o, s-a susţinut că şi în rechizitoriu s-a reţinut că, aceasta în înţelegere cu
inculpatul Vrabie a practicat de bună voie prostituţia. Nici în acest caz nu se poate reţine în sarcina
inculpatei complicitatea sub forma găzduirii (apartamentul nu era închiriat de ea, ci de inculpatul
O.) şi instruirii (având în vedere dorinţa exprimată de partea vătămată de a practica prostituţia, cât şi
faptul că era prietenă cu verişorul inculpatei, cele câteva sfaturi date de inculpată nu pot fi reţinute
ca instruire, care presupune un proces mai complex).
Faţă de cele învederate, s-a apreciat că, în cauză, nu poate fi reţinută complicitatea inculpatei
la infracţiunile de trafic de minori.
În teză subsidiară, s-a solicitat să se acorde maximă eficienţă criteriilor generale de
individualizare şi având în vedere participaţia minimă a inculpatei, circumstanţele personale, lipsa
antecedentelor penale, atitudinea sinceră, să se aprecieze că scopul pedepsei poate fi atins şi prin
aplicarea unei pedepse mai mici. Ca modalitate de executare a pedepsei, s-a solicitat suspendarea
sub supraveghere, scopul pedepsei putând fi atins şi fără executare în regim de detenţie, motivat de
faptul că pe perioada arestului la domiciliu şi controlului judiciar, inculpata a respectat toate
obligaţiile impuse, s-a angajat, având contract de muncă (depus la dosarul cauzei).
Prin motivele scrise de apel depuse pentru inculpatul O.I., s-a arătat că se critică hotărârea
primei instanţe sub aspectul modului de interpretare a materialului probator prin raportare la actele
şi faptele întreprinse de toate părţile implicate.
Astfel, s-a susţinut că n-au primit nici un fel de valenţe juridice aspecte cum sunt cele ce
rezidă în declaraţiile inculpatului V., cea de a treia persoană necesară susţinerii învinuirii prev. de
art. 8 din Legea nr. 39/2003, de a dovedi faptul că l-a cunoscut pe 06.11.2012 pe inculpatul O., iar
faptele imputate s-a reţinut a fi fost săvârşite în perioada 05.11.-09.11.2012, deci grupul infracţional
s-a format în decursul a două zile, singurele probe fiind declaraţiile părţii vătămate P.M.A. .
Subzistenţa pe o anumită perioadă de timp a grupului, stabilirea în concret a contribuţiei la
susţinerea acestuia sunt cauze ce creează un dubiu sub acest aspect. Deşi se afirmă că înţelegerea a
fost între cei trei inculpaţi, condamnarea intervine pentru unu din aceştia în calitate de complice,
calitatea de autor fiind cea sancţionabilă. Mai mult, nu există nicio probă care să susţină cele
reţinute în actul de sesizare, ci cum au relatat cei implicaţi, în sensul că prezenţa acestei părţi
vătămate nu a avut nicio legătură cu inculpatul O.I.
Determinarea de a săvârşi anumite fapte de natură penală nu a fost insuflată de inculpatul
O.I., nu a fost impusă şi nici nu se poate susţine că daca au exista agresiuni acestea nu au intervenit
ca urmare a ameninţărilor părţii vătămate de a relata organelor judiciare aspecte nereale.
În concret, nu inculpatul O. a luat hotărârea de a închiria imobilele, nu acesta le închiria
efectiv, iar tolerarea activităţilor întreprinse de persoanele cu care coabita nu se poate confunda
până la identitate cu coautoratul.
În declaraţiile sale acesta afirmă că nu avea nici un fel de venit, că trăia din banii numitei T.,
dar nu s-a făcut dovada că acesta a inţiat şi nici sprijinit în vreun fel activităţi care ar fi continuat şi
în lipsa sa, nedeţinând cunoştinţe nici în domeniul tinerelor care ar fi fost dispuse să desfăşoare
astfel de activităţi şi nici al celor ce doreau a fi beneficiarii acestor servicii.
427
 Lipsa de reprezentare a implicării a fost sancţionată în condiţiile unei lipse efective de
intenţie, sens în care s-a solicitat achitarea pentru lipsa unui element constitutiv al infracţiunii.
În subsidiar, s-a solicita să se aibă în vedere gradul de cultură, modul în care se putea
desprinde din acel mediu, care au fost argumentele care l-au determinat să nu plece din acel mediu
şi pe cale de consecinţă să se dispună admiterea apelului, reducerea pedepsei că limita minimă.
Examinând apelurile declarate de DIICOT – S.T. Craiova şi de apelanţii inculpaţi O.I. şi
T.J., împotriva sentinţei instanţei de fond în raport cu motivele de apel invocate, precum şi prin
prisma dispoziţiilor art. 417 alin.2 Cod procedură penală, Curtea constată că acestea sunt fondate,
pentru considerentele ce se vor arăta.
Efectuând, la rândul său, un examen propriu al cauzei, Curte reţine vinovăţia inculpaţilor în
săvârşirea infracţiunilor de trafic de minori prevăzută de art. 13 alin. (1), (2) şi (3) teza a II-a din
Legea nr. 678/2001 (inculpatul O.I.) , şi respectiv complicitate la trafic de minori prevăzută de art.
13 alin. (1), (2) şi (3) teza a II-a din Legea nr. 678/2001 (inculpata T.J.) , faţă de partea vătămată
minoră G.C.A.M. şi respectiv de trafic de minori prevăzută de art. 13 alin. (1) şi (3) teza a I-a din
Legea nr. 678/2001(inculpatul O.I.) şi respectiv complicitate la trafic de minori prevăzută de art. 13
alin. (1) şi (3) teza a I-a din Legea nr. 678/2001 (inculpata T.J.) faţă de partea vătămată minoră
P.M.A., precum şi vinovăţia aceluiaşi inculpat O.I. în comiterea infracţiunii de proxenetism faţă de
coinculpata T.J., în raport cu situaţia de fapt reţinută. Referitor la infracţiunea de prostituţie
prevăzută de art. 328 Cod penal 1969, Curtea constată că, în mod judicios şi motivat, instanţa de
fond a dispus achitarea inculpatei, ca urmare a intervenirii dezincriminării faptei, însă a omis să
indice temeiul în baza căruia a dispus soluţia, respectiv art. 16 lit.b) teza I Cod procedură penală,
omisiune care va fi remediată în apel.
Curtea consideră că, în contextul cauzei, s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 103 alin. (1) şi
(2) Cod procedură penală referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se că fapta inculpatului O.I.,
care în cursul anului 2012, după eliberarea din penitenciar, a recrutat şi găzduit două minore
(împreună cu celălalt coinculpat din cauză V.M.A.) în scopul exploatării prin obligarea la
practicarea prostituţiei, prin promisiunea mincinoasă a unei relaţii, dar şi prin ameninţări şi violenţe
(în cazul părţii vătămate G.C.A.M.) sau cu acordul său (în cazul părţii vătămate P.M.A.) , iar
totodată a tras foloase de pe urma practicării prostituţiei de către coinculpata T.J., întruneşte
elementele constitutive a două infracţiuni de trafic de minori şi a infracţiunii de proxenetism. De
asemenea, fapta inculpatei T.J., care în cursul aceluiaşi an 2012, a sprijinit activitatea infracţională
a celorlalţi doi coinculpaţi, de a racola şi găzdui cele două minore, în scopul exploatării acestora
prin practicarea prostituţiei, fie prin acţiuni înşelăciune, fie prin ameninţări şi violenţă, întruneşte,
atât obiectiv, cât şi subiectiv conţinutul incriminator a două infracţiuni de complicitate la trafic de
minori.
Astfel, din coroborarea mijloacelor de probă administrate, respectiv declaraţiile părţilor
vătămate, în cursul urmăririi penale, aflate la filele 20-22 28-32; 38-40; 41-46 dosarul parchetului,
buletin de ieşire din spital eliberat de Spitalul de Neuropsihiatrie părţii vătămate G.C.A.M., cu
diagnosticul „reacţie la factori de stres‖, declaraţiile martorilor PMF (filele 48-49 dosarul
parchetului), PMM (fila 50-51 dosarul parchetului), PM (filele 52-53 dosarul parchetului) , TN
(filele 54-55 dosarul parchetului), TE (fila 56 dosarul parchetului), ZM (filele 57-58 dosarul
parchetului), GIA (filele59 – 60 dosarul parchetului), CMC (fila 61 dosarul parchetului), notele de
redare a convorbirilor telefonice interceptate în baza ordonanţei cu titlu provizoriu din 09.11.2012
(filele 76 – 107 dosarul parchetului), adresa nr. 1243/12.11.2012 privind anunţurile date în
cotidianul Gazeta de Sud în cursul anului 2012 de inculpaţii O.I. şi T.J., dar şi declaraţiile
inculpatei T.J. (filele 128-141 dosarul parchetului) şi ale coinculpatului VM (filele 148-159 dosarul
parchetului), a rezultat modalitatea concretă de comitere a infracţiunilor de trafic de minori şi
proxenetism, astfel cum a fost reţinută prin actul de sesizare.
Instanţa de apel nu îşi poate însuşi criticile inculpaţilor privind relevanţa şi pertinenţa
declaraţiilor părţilor vătămate. Astfel, trebuie avut în vedere că asemenea infracţiuni, de trafic de
minori, rămân nu de puţine ori la adăpostul anonimatului, neputând fi dovedit exclusiv pe baza
428
unor probe directe. Declaraţiile părţilor vătămate se coroborează cu declaraţiile martorilor, care
chiar dacă unii sunt rude, respectiv mama sau fraţii părţii vătămate, nu există temeiuri de a
considera că nu relatează adevărul.
Astfel, în ceea ce priveşte activitatea infracţională desfăşurată faţă de G.C.A.M., în
declaraţia dată în faza de urmărire penală, partea vătămată arată că, l-a cunoscut pe inculpatul O.I.
în cursul lunii septembrie 2012, cu care a început o relaţie de concubinaj, sens în care s-a mutat
împreună cu acesta într-un apartament închiriat pe str. Calea Severinului (zona Flormang). Cu
această ocazie a cunoscut şi pe coinculpata T.J., care practica prostituţia în apartamentul respectiv,
venind zilnic în Craiova de la domiciliul său din comuna V.
Instanţa mai reţine că, sub pretextul stării de paupertate, inculpatul a insistat ca şi partea
vătămată să practice prostituţia, spunându-i că e singura modalitate de a câştiga bani şi „de a ne
face un viitor împreună‖. Acceptând propunerea, inculpatul a dat două anunţuri la Gazeta de Sud şi
i-a înmânat minorei două telefoane pentru a comunica cu clienţii. În aceste condiţii, partea
vătămată declară că a practicat prostituţia până la sfârşitul lunii octombrie 2012, banii obţinuţi fiind
însuşiţi de inculpatul O.I. După ce părinţii minorei sesizează că se întâmpla ceva anormal cu
aceasta, cerându-i să se întoarcă la şcoală, partea vătămată reia cursurile şcolare şi totodată,
conform propriilor declaraţii, refuză practicarea relaţiilor sexuale cu clienţii ce i se aduceau, situaţie
care l-a făcut pe inculpatul O.I. să reacţioneze violent faţă de aceasta, exercitând presiuni,
concretizate în ameninţări şi loviri repetate. Începând cu data de 01 noiembrie 2012, întrucât se
alertaseră vecinii cu privire la multitudinea de persoane care intrau în bloc, a fost închiriat un alt
apartament în zona „Billa‖, unde partea vătămată s-a mutat tot împreună cu inculpatul O.I. şi
inculpata T.J. . La scurt timp, inculpatul i-a adus la cunoştinţă că o să mai vină o fată, aceasta fiind
cealaltă parte vătămată P.A., adusă de vărul inculpatei VM, prezentată ca fiind soţia acestuia. A
relatat partea vătămată că în urma discuţiilor purtate s-a decis ca aceasta să rămână în apartament şi
să practice prostituţie alături de ea şi coinculpata T. Aceasta a fost instruită de inculpata T.,
conform spuselor părţii vătămate „la fel cum J. mă instruise şi pe mine iniţial‖. La fel a şi până
atunci, banii obţinuţi din practicarea prostituţiei ajungeau, în final, tot la inculpatul O.I. Din
discuţiile purtate cu cealaltă victimă P.A., partea vătămată a aflat că, propunerea de a practica
prostituţia a venit din partea inculpatului V.M., ca soluţie de a scăpa de problemele pe care aceasta
le avea în familie. Întrucât şi la această adresă, au avut loc discuţii cu vecinii, inculpatul le-a mutat
pe minore într-un alt apartament situat pe str. Calea Bucureşti al unei anume „Andreea‖, unde
acestea au întreţinut relaţii sexuale cu diverşi clienţi. Partea vătămată mai relatează şi despre
incidentul care a avut loc între P.A. şi inculpatul O.I., când acesta din urmă a lovit-o cu palma de
două ori, pe motiv că vorbise la telefon cu un client, dar şi despre fuga acestei părţi vătămate, după
incident, şi faptele petrecute după ce aceasta a anunţat organele de poliţie.
Astfel, parte vătămată declară că, a doua zi după fuga celeilalte minore, inculpatul a plecat să
vorbească cu părinţii acesteia, la întoarcere comunicându-i că trebuie să plece din ţară, întrucât cu
ajunsese la o înţelegere cu aceştia, solicitându-i să dea un alt anunţa la ziar pentru a câştiga banii
necesari plecării lui din ţară, în străinătate. Referitor la prima declaraţia dată în faţa organelor de
urmărire penală, prin care a negat activitatea infracţională la care a fost supusă, partea vătămată
G.C.A.M. a precizat că aceasta a fost dată de frica inculpatului şi anturajului său şi că acesta le
învăţase să declare că doar J. se prostitua, iar ele (minorele) locuiau doar în apartament.
Aspectele relatate de partea vătămată G.C.A.M., referitoare la activitatea infracţională a
inculpatului O.I., dar cu privire la contribuţia inculpatei T.J., sunt susţinute şi de declaraţiile
martorei G.I.A., care în cursul urmăririi penale, a relatat organelor de anchetă cum, alarmată fiind
de faptul că fiica sa abandonase cursurile şcolare şi lipsea de la domiciliu, a anunţat organele de
poliţie, iar în urma verificărilor efectuate, a fost prezentată de inculpatul O.I., însoţit de inculpata
T.J., care i-a spus că s-a căsătorit cu ea, luându-şi angajamentul că se va ocupa ca aceasta să
meargă la şcoală, partea vătămată rămânând în continuare cu aceştia. Martora confirmă şi faptul că
în perioada respectivă partea vătămată locuia împreună cu inculpaţii într-un apartament din zona
„Billa‖ şi relatează aspecte de natură să confirme faptul că fiica sa se afla sub supravegherea şi
429
controlul ambilor inculpaţi. Astfel, aceasta a afirma că, având nevoie de o adeverinţă medicală de la
fiica sa, în urma discuţiilor telefonice, aceasta din urmă i-a solicitat să meargă în zona
supermarketului şi să aştepte în apropiere, la întâlnire minora venind însoţită de inculpata T.J., care
s-a recomandat ca fiind nepoata proprietarului apartamentului închiriat şi care i-a spus că nu îi
poate da adresa exactă pe motiv că îi poate face probleme şi că partea vătămată va locui cu
inculpatul O. în altă parte. Tot în legătură cu faptul că minora era supravegheată îndeaproape,
martora a mai relatat că discuţiile despre aceasta le purta telefonic cu inculpatul O., iar la solicitarea
sa de a vorbi personal cu minora, inculpatul îi cerea să aştepte, convorbirile purtate direct cu fiica
sa fiind rare.
Totodată, susţinerile părţii vătămate în sensul că, întreţinea relaţii sexuale contra cost cu
clienţii racolaţi prin intermediul anunţurilor date în ziarul local, sunt confirmate şi de adresa nr.
1243/12.11.2012 emisă la solicitarea organelor de urmărire penală de S.C. Media Sud Management
S.A.- Cotidianul Gazeta de Sud, din care rezultă că, în perioada octombrie – noiembrie 2012,
figurează anunţurile date de inculpaţii O.I. şi T.J. pentru partea vătămată G.C.A.M. (filele 70-71
dosarul parchetului).
De asemenea, actul medical depus la dosar, susţin varianta expusă de partea vătămată, că ar
fi fost constrânsă la practicarea prostituţiei, aceasta fiind internată în perioada lunii noiembrie 2012
în Spitalul de Neuropsihiatrie cu diagnosticul „reacţie la factori de stres‖, consecinţă a activităţii la
care a fost supusă.
Cât priveşte activitatea infracţională desfăşurată cu privire la P.M.A., sunt concludente
declaraţiile acestei părţi vătămate, cu excepţia susţinerilor privind sechestrarea sa în apartament şi
obligarea să practice prostituţia. Plecând de la premisa verificată în cadrul cercetărilor penale
efectuate în cauză, că în înţelegere cu inculpatul V.M. pe care –l cunoscuse la o petrecere, aceasta a
fost de acord să practice prostituţia prin intermediul inculpaţilor O.I. şi T.J., instanţa de apel reţine
din declaraţia părţii vătămate că, aceasta a fost dusă, în acest scop, în apartamentul închiriat de
inculpaţi în spatele supermarketului „Billla‖, unde a cunoscut-o şi pe partea vătămată GC , aceasta
şi inculpata T. practicând prostituţia cu clienţi ce sunau în urma anunţurilor date la ziar. Mai
declară minora PMA că, în aceeaşi după amiază în care a fost adusă, inculpaţii au dat un anunţ la
ziar la rubrica erotice („nou Anda‖) şi i-au cumpărat o cartelă telefonică, inculpata T. instruind-o în
legătură cu discuţiile pe care trebuia să le poate cu clienţii la telefon, dar şi cu privire la ce trebuia
să facă şi tarifele pe care trebuia să le perceapă. În perioada lunii noiembrie, partea vătămată
relatează că se prostitua în apartamentul respectiv alături de celalaltă minoră şi de inculpata T.J., iar
banii obţinuţi erau încasaţi de aceasta din urmă, ajungând în final la inculpaţii O.I. şi VM. Partea
vătămată P.A. confirmă şi episodul în care în urma sesizărilor vecinilor, minorele au fost duse într-
un apartament situat pe str. Calea Bucureşti, unde au fost aduşi mai mulţi clienţi. În urma unui
conflict generat de o discuţie telefonică pe care partea vătămată o purtase cu unul dintre clienţi,
discuţie auzită de inculpata T.J., aceasta se alertează, conştientă fiind de activitatea ilegală ce se
desfăşura, rupe cartela telefonică şi îl anunţă pe inculpatul O.I. care o agresează lovind-o cu
palmele. Profitând de plecare inculpaţilor din apartament şi a părţii vătămate GC , minora fuge din
casă, refugiindu-se la etajele superioare de unde apelează serviciul 112.
Aspectele relatate de această parte vătămată se coroborează cu declaraţiile celeilalte
victime, expuse anterior. Mai mult, implicarea inculpaţilor în exploatarea sexuală a părţii vătămate
P.M.A. este dovedită şi de declaraţia martorei PMM, care în declaraţia din faza de urmărire penală,
relatează despre o împrejurare în care fiica sa, i-a prezentat-o atât pe inculpata T.J., cât şi pe
inculpatul O.I., spunându-i că urmează să se angajeze la o mătuşă a acesteia, ulterior spunându-i că
de fapt s-a prostituat în apartamentul în care locuiau cei doi.
Legat de fuga minorei P.M.A. din apartamentul în care era exploatată sexual de către
inculpaţi, martorul ZM a relatat că, a găsit-o în scara blocului şi din discuţiile purtate cu ea, a aflat
că practica prostituţia în apartamentul în care locuiau inculpaţii.
Ca şi în cazul celeilalte minore, potrivit adresei nr. 1243/12.11.2012 emisă la solicitarea
organelor de urmărire penală de S.C. Media Sud Management S.A.- Cotidianul Gazeta de Sud în
430
perioada lunii noiembrie 2012 au fost publicare mai multe anunţuri la rubrica erotice din ziar, fie de
inculpatul O., fie de coinculpata T.J. .
De asemenea, inculpatul V.M.A. a recunoscut parţial în faza cercetărilor penală că, s-a
înţeles cu partea vătămată P.A., ca aceasta să practice prostituţie, luând legătura cu verişoara sa,
inculpata T.J., care avea un apartament închiriat în zona Billa, unde aceasta a avut clienţi cu care a
întreţinut relaţii sexuale contra cost. Acesta, prevalându-se de dreptul de a nu contribui la propria
acuzaţie, nu a recunoscut înţelegerea avută cu inculpatul O.I. privind găzduirea acesteia şi obţinerea
sumelor de bani rezultate în urma practicării prostituţiei de către minoră, însă aceste împrejurări
sunt dovedite de celelalte mijloace de probă administrate în cauză. Cu toate acestea, după trimiterea
în judecată, inculpatul a recunoscut integral faptele reţinute în actul de sesizare, optând pentru
procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii.
În ambele cazuri, activitatea infracţională a fost recunoscută de inculpata T.J., în faza de
urmărire penală. Din lecturarea declaraţiei acesteia (filele 134 – 136 dosarul parchetului) reiese că
inculpata declara la începutul anchetei că, în înţelegere cu inculpatul O.I. a început să practice
prostituţia, banii cheltuindu-i în comun. În cursul lunii septembrie 2012, pleacă la domiciliul din
comuna V., iar la întoarcere o găseşte în apartamentul închiriat pe partea vătămată GC, care începe
la rândul său, să practice prostituţia. Declară inculpata că în vederea desfăşurării activităţii, erau
date anunţuri la ziar, atât de ea, cât şi de către inculpatul O., clienţii contactându-le telefonic. Banii
obţinuţi de ambele erau înmânaţi inculpatului O.I.
Referitor la partea vătămată P.M.A., inculpata T.J. a declarat, tot în faza urmăririi penale,
că la solicitarea inculpatului VM, a fost de acord să o instruiască pe aceasta să practice prostituţia,
în acelaşi mod în care proceda ea, stabilind totodată cu acesta ca ea să primească o parte din banii
obţinuţi de partea vătămată. În vederea acestui demers, tot din declaraţia inculpatei rezultă că, a
discutat cu inculpatul O.I., ca partea vătămată să locuiască împreună cu ei şi cu cealaltă minoră în
apartamentul închiriat. Inculpata a recunoscut şi că anunţurile la rubrica erotice din cotidianul local,
sub pseudonimele „Blonda‖ şi „Anda‖ erau date de ea, că activitatea de lucru se desfăşura în
sufragerie („în acest timp, au venit mai mulţi clienţi, care ne contactau pe numerele de telefon pe
care le aveam şi care erau aşteptaţi în apropierea blocului de mine sau de Cristina. După ce intrau în
sufragerie, ne prezentam toate trei, clientul spunând ce doreşte, iar noi spunându-i tarifele‖) şi că
banii obţinuţi erau împărţiţi după cum urmează: 50% îi reveneau ei şi inculpatului O. pentru chirie,
iar 50% la partea vătămată şi inculpatul VM, banii obţinuţi de partea vătămată GC erau însuşiţi în
totalitate de inculpatul O.I., la fel şi banii obţinuţi din activitatea de prostituţie chiar de către
inculpată, care a precizat că primea 50 lei zilnic de la inculpat. În declaraţia părţii vătămate se
regăsesc relatate şi aspecte privind prestarea efectivă a activităţii de prostituţie de către partea
vătămată P.A., aceasta declarând că, personal a văzut ca aceasta a avut doar 2 clienţi, însă este
posibil să fi avut mai mulţi, întrucât ea seara pleca din apartament. Cu privire la fuga părţii
vătămate, inculpata a relatat că, anterior aceasta a avut un conflict cu inculpatul O.I., pe motiv că
vorbise la telefon cu un client şi aceasta a lovit-o de două ori cu palmele peste faţă.
Instanţa de apel consideră că explicaţiile inculpatei cu privire la exercitarea de presiuni şi în
consecinţă la revenirea asupra poziţiei adoptată de aceasta în cursul urmăririi penale, nu sunt
credibile, motivaţiile date fiind neconvingătoare, respectiv că organele de urmărire penală ar fi
exercita presiuni în cursul urmăririi penale, aceasta fiind o afirmaţie generică, care nu poate fi
considerată plauzibilă, în condiţiile în care audierea inculpatei s-a realizat în prezenţa unui apărător
din oficiu.
Cât priveşte declaraţiile inculpatului O.I., care în mod constant a negat orice implicare în
activitatea infracţională, aceste necoroborându-se cu celelalte probe administrate în cauză, nu pot fi
reţinute. Curtea apreciază că, atitudinea inculpatului de nerecunoaştere a faptelor reprezintă o
simplă afirmaţie a unei situaţii de fapt, având ca scop disculparea de consecinţele penale ale
faptelor, care fără coroborarea cu alte mijloace de probă nu poate fi acceptată ca adevăr, iar
modalitatea de apărare utilizată de inculpat, respectiv negarea realităţii nu poate influenţa
convingerea bazată de probe irefutabile.
431
 Astfel, în cazul în care există probe de vinovăţie, lipsa de temeinicie a probelor în acuzare se
probează tot cu probe, iar nu prin simpla negare a acestora, prin interpretări proprii, deoarece
potrivit art. 103 alin.(1) Cod procedură penală, probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi
sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în
cauză, în scopul aflării adevărului.
Prin urmare, susţinerile celor două părţi vătămate minore sunt confirmate şi de declaraţiile
inculpatei date în faza urmăririi penale, dar şi cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză,
vinovăţia inculpaţilor rezultând fără umbră de îndoială.
Astfel, din ansamblul coroborat al probelor administrate în cauză, rezultă că, inculpatul
O.I., a fost el care a racolat-o pe partea vătămată minoră GC, pe care, iniţial, prin promisiunea
mincinoasă a unei relaţii şi sub pretextul stării materiale precare, iar apoi şi prin exercitarea de
violenţe şi ameninţări a găzduit-o, în apartamentul închiriat împreună cu inculpata T., punând-o să
practice prostituţia, în folosul său. De asemenea, acesta a găzduit-o şi pe partea vătămată minoră
P.A. (racolată de celălalt inculpat VM) în vederea exploatării sale sexuale, în scopul obţinerii de
foloase materiale (având de data aceasta acordul victimei, care aşa cum în mod judicios a reţinut şi
procurorul de caz nu înlătură răspunderea penală conform art. 16 din Legea nr. 678/2001) şi a tras
foloase de pe urma practicării prostituţiei de către coinculpata T.J. .
Probatoriul a evidenţiat, aşadar că, inculpata T.J. a avut o implicare activă în exploatarea
părţilor vătămate, aceasta nu numai că le-a iniţiat în activitatea de prostituţia, dar a dat anunţuri cu
pseudonimele părţilor vătămate în cotidianul local, s-a ocupat şi de supravegherea acestora, aspect
susţinut nu numai de părţile vătămate, dar şi martorii ale căror declaraţii au fost expuse anterior
(martora G.I.A.), a participat şi la racolarea părţii vătămate P.A. (conform celor relatate de mama
acesteia, astfel cum s-a arătat anterior, inculpata s-a deplasat împreună cu inculpatul O. şi a susţinut
că o va angaja pe fiica sa la o mătuşă a ei, în acest fel ajutându-l pe inculpat să pună în aplicare
planul infracţional de exploatare sexuală a minorei, fără a întâmpina greutăţi din partea familiei
victimei), a pretins bani pentru „ajutorul‖ dat inculpatului V.M., acţiuni specifice complicităţii, prin
sprijinire, la infracţiunile de trafic de minori săvârşite de inculpatul O.
Faptul că inculpaţii erau conştienţi de activi amintite sunt confirmate şi de conduita
adoptată de inculpaţi, care realizând consecinţele faptelor lor şi având cunoştinţă de împrejurarea că
partea vătămată sesizase organele de poliţie, au făcut demersuri pentru a discuta cu mama părţii
vătămate („împreună cu M. am mers la spălătoria unde lucrează mama A., încercând să stăm de
vorbă cu aceasta. Mama ei ne-a spus că nu vrea să discute cu noi întrucât fusese la poliţie.‖).
Relevant este şi comportamentul ulterior al inculpaţilor T.J. şi O.I., care văzând că nu reuşesc să
ajungă la o înţelegere cu părinţii părţii vătămate, au plănuit să fugă din ţară, pentru a evita tragerea
la răspundere penală. Astfel, inculpata declară în faza de urmărire penală „În acest moment, am
avut o discuţie cu Calu (n.r. inculpatul O.I.) hotărând să mergem la un prieten de al lui, unde să
stăm câteva zile, apoi să mergem într-un oraş mare, unde să câştigăm o sumă suficientă pentru a
reuşi să plecăm în străinătate‖.
Curtea apreciază, în baza evaluării proprii asupra materialului probator administrat în cauză,
prin referiri concrete la mijloacele de probă arătate, că se impune înlăturarea afirmaţiilor de
nevinovăţie ale inculpaţilor privind infracţiunile de trafic de minori, de care au fost învinuiţi. De
asemenea, Curte, în baza propriului examen asupra materialului probator administrat în cauză
constată şi că vinovăţia inculpatului O.I. în săvârşirea infracţiunii de proxenetism pentru care a fost
trimis în judecată a fost dovedită prin mijloacele de probă administrate ce au fost coroborate şi care
au fost indicate în mod expres mai sus.
Sub aspectul încadrării juridice a faptelor de trafic de minori şi respectiv complicitate la
trafic de minori, privind pe partea vătămată minoră GC , Curtea apreciază că, sunt corecte cele
reţinute prin actul de sesizare, aşa cum a susţinut şi parchetul prin motivele scrise de apel.
Astfel, art. 13 alin.(1), (2) şi (3) din Legea nr. 678/2001 în vigoare la data săvârşii faptelor
(septembrie – noiembrie 2012 avea următorul conţinut:

432
 „Recrutarea, transportarea, transferarea, găzduirea sau primirea unui minor, în scopul
exploatării acestuia, constituie infracţiunea de trafic de minori şi se pedepseşte cu închisoare de la 5
ani la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.
Dacă fapta prevăzută la alin. (1) este săvârşită prin ameninţare, violenţă sau alte forme de
constrângere, prin răpire, fraudă ori înşelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea
minorului de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau prin oferirea, darea, acceptarea ori primirea
de bani sau de alte foloase pentru obţinerea consimţământului persoanei care are autoritate asupra
minorului, pedeapsa este închisoare de la 7 ani la 18 ani şi interzicerea unor drepturi.
Dacă faptele prevăzute la alin. (1) şi (2) sunt săvârşite în condiţiile prevăzute la art. 12 alin.
(2) sau de către un membru de familie, pedeapsa este închisoare de la 7 ani la 18 ani şi interzicerea
unor drepturi, în cazul prevăzut la alin. (1), şi închisoare de la 10 ani la 20 de ani şi interzicerea
unor drepturi, în cazul prevăzut la alin. (2).‖
Astfel, reţinerea alin.(2) al art. 13 din Legea nr. 678/2001 nu este condiţionată de vârsta
victimei, mai mică de 15 ani, o atare circumstanţă agravantă existând în varianta acestei legi din
anul 2003. Or, aşa cum s-a arătat activitatea infracţională a inculpaţilor s-a desfăşurat în perioada
anului 2012, neexistând niciun temei pentru a ultraactiva dispoziţiile anterioare.
Întrucât probatoriul administrat a evidenţiat săvârşirea faptei de trafic de minori de către
inculaptul O.I., prin înşelăciune, dar şi prin exercitarea de violenţe şi ameninţări, împrejurări
agravante cunoscute şi de inculpata T.J., pe lângă alin.(2) al art. 13 alin.1 din Legea nr. 678/2001 se
va reţine şi alin.3 teza II din aceeaşi lege.
Cu referire la infracţiunea de proxenetism, se constată că, nu sunt incidente aliniatele (2) şi
(3) ale art. 329 Cod penal 1969, fapta de a trage folos de urma practicării prostituţiei de către
coinculpata T.J., nerealizându-se prin constrângere, inculpata nefiind racolată de inculpat, aceasta
era majoră, fiind evident că, sunt întrunite elemente constitutive ale infracţiunii în forma timp.
În consecinţă, constatând nelegală dispoziţia de schimbare a încadrării juridice a instanţei de
fond, care, în mod greşit, a aplicat retroactiv o lege penală care nu se mai afla în vigoare la data
începerii activităţii infracţionale şi a reţinut, fără nicio justificare, variante agravante, instanţa va
reţine încadrarea juridică a faptelor din rechizitoriu, respectiv art. 13 alin.(1), (2) şi (3) teza a II-a
din Legea nr. 678/2001 în sarcina inculpatului O.I. şi art. 26 raportat la art. art. 13 alin.(1), (2) şi (3)
teza a II-a din Legea nr. 678/2001, şi va reţine în sarcina inculpatului O.I. art. 329 alin.(1) Cod
penal 1969, texte de lege în baza cărora inculpaţii vor fi condamnaţi.
Cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2009 raportat la art. 323 Cod
penal 1969, Curtea reţine că, se impune achitarea inculpaţilor, în baza art. 16 lit.b) teza I Cod
procedură penală, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.
Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea porneşte argumentaţia de la decizia nr.12/2014
pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu ocazia sesizării prealabile privind dezlegarea
problemei de drept cu privire la incriminarea infracţiunilor prevăzute de art. 323 Cod penal 1969 şi
art. 8 din Legea nr. 39/2003, prin care a statuat că, faptele prevăzute de art. 323 Cod penal anterior
şi art. 8 din Legea nr. 39/2003, în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr.
187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, se regăsesc în
incriminarea art. 367 din Codul penal, nefiind dezincriminate.
Motivarea instanţei supreme porneşte de la premiza că, ambele infracţiuni sancţionau
pluralitatea constituită şi impuneau aceleaşi condiţii pentru ca aceasta să poată fi reţinută. Reţine
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că şi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 39/2003, doctrina şi
jurisprudenţa defineau asocierea prin aceleaşi elemente care se regăseau în art.2 lit.a), respectiv
grupare de persoane, cu o anumită organizare, cu o disciplină internă, cu reguli specifice privind
ierarhia şi repartizarea atribuţiile, elemente care dovedesc existenţa structurii organizatorice şi
deosebesc pluralitatea constituită de cea ocazională. A mai decis instanţa supremă că, deşi în
practica judiciară s-au exprimat opinii în sensul că ar exista diferenţe între cele două infracţiuni şi în
ceea ce priveşte modul de organizare a pluralităţii constituite (dezvoltare pe verticală în cadrul
grupului şi pe orizontală în ipoteza art. 323 Cod penal anterior, o mai bună organizare şi roluri
433
prestabilite în carul art. 7 spre deosebire de art. 323 din Codul penal anterior, în realitate textele de
lege în discuţie nu justifică asemenea distincţii.
Prin urmare, reţinând că, ambele infracţiuni presupun o structură organizatorică, instanţa
supremă a apreciat că, art. 8 din Legea nr. 39/2003 şi art. 323 Cod penal anterior se regăsesc în noua
reglementare în art. 367 Cod penal.
În speţă, însă aşa cum a reţinut chiar şi procurorul de caz, în rechizitoriu, probele nu au
dovedit o structură clară de coordonare, iar în urma propriului demers analitic asupra materialului
probator al cauzei nici Curtea nu poate reţine că inculpaţii nu s-au organizat în vederea comiterii
infracţiunilor de trafic de persoane, ci că aceştia au acţionat în modalitatea participaţiei ocazionale
de infractori, unii fiind autori, alţii complici.
Prin urmare, lipsa unei organizării în desfăşurarea activităţii infracţionale atrage concluzia
că activitatea infracţională desfăşurată de inculpaţi nu se circumscrie elementelor constitutive ale
art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 Cod penal (preluate de art. 367 Cod penal), nefiind
prevăzută de legea penală.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 16 lit.b) teza I Cod procedură penală, instanţa de
apel va dispune achitarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 8 din Legea nr.
39/2003 raportat la art. 323 Cod penal, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.
Sub aspectul individualizării tratamentului sancţionator, Curtea reţine următoarele:
În ceea ce îl priveşte pe inculpatul O.I., faţă de limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru
infracţiunea de trafic de persoane, săvârşită împotriva părţii vătămate GC – de la 10 la 20 de ani, se
impune majorarea pedepsei la 10 ani închisoare, situată la minimul special prevăzut de lege, iar
pentru infracţiunea de proxenetism, înlăturându-se variantele agravante, se va reduce pedeapsa la 3
ani închisoare, urmând a fi menţinut cuantumul de 7 ani închisoare pentru infracţiunea de trafic de
persoane săvârşită împotriva părţii vătămate P.A. .
Totodată, conform art. 65 alin.(2) Cod penal 1969, faţă de natura şi gravitatea infracţiunile
se vor aplica inculpatului şi pedepse complementare, constând în interzicerea drepturilor prevăzute
de art. 64 lit.a) teza II, lit.b) şi lit.e) Cod penal, respectiv pe durata de 3 ani infracţiunii de trafic de
minori săvârşită împotriva părţii vătămate GC , pe durata de 2 ani în cazul infracţiunii de trafic de
minori săvârşită împotriva părţii vătămate P.A. şi pe durata de 1 an pentru infracţiunea de
proxenetism.
Conform art. 33 lit.a) şi 34 lit.b) Cod penal 1969 şi art. 35 alin.(3) Cod penal 1969, se vor
contopi pedepsele stabilite, în pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare şi 3 ani interzicerea
drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II-a şi lit. b) şi lit. e) Cod penal din 1969, care potrivit art.
61 Cod penal 1969, după revocarea liberării condiţionate din pedeapsa de 20 ani închisoare aplicată
prin sentinţa penală nr. 135/1998 a Tribunalul Dolj, se va contopi cu restul neexecutat de 2362 de
zile, inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare şi 3 ani interzicerea
drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II-a şi lit. b) şi lit. e) Cod penal din 1969.
Nu poate fi avută în vedere critica apelantului inculpat privind reducerea substanţială a
cuantumului pedepselor principale, şi pe cale de consecinţă, a pedepsei rezultante, întrucât la
acestea au fost stabilite, pentru infracţiunile cele mai grave la minimul special prevăzut de lege, iar
o eventuală reducere s-ar putea produce numai ca efect al reţinerii circumstanţelor atenuante.
Or, în condiţiile în care gradul de pericol social al infracţiunilor săvârşite este unui deosebit
de ridicat (inculpatul exploatând minore, în scopul obţinerii de venituri), modalitatea de săvârşire
(prin înşelăciune, prin exercitarea de violenţe, de mai multe persoane) relevând de asemenea, o
periculozitate deosebită a inculpatului, iar acesta a mai fost condamnat definitiv anterior pentru o
infracţiune deosebit de gravă (omor), de violenţă, dovedind perseverenţă pe cale infracţională în
condiţiile în care a început activitatea infracţională la scurt timp după ce fusese liberat condiţionat
din penitenciar, iar pe parcursul prezentului proces penal a avut, în mod constant, o atitudine de
nerecunoaştere a faptelor comise, adoptată numai în scopul sustragerii de la răspundere penală, nu
se pot reţine în favoare lui elemente de natură să atenueze tratamentul sancţionator.

434
 Cât priveşte individualizarea pedepselor ce vor fi aplicate inculpatei T.J., reţinând conduita
bună anterioară a acesteia, faptul că are un copil minor în întreţinere, că nu posedă antecedente
penale, fiind la primul conflict cu legea penală, instanţa de apel va reţine şi va face aplicarea art. 74
lit.a) Cod penal 1969 raportat la art. 76 lit.a) Cod penal 1969 şi respectiv art. 76 lit.b) Cod penal
1969, cu consecinţa reducerii pedepselor pentru fiecare infracţiune de complicitate la trafic de
minori reţinută în sarcina sa sub minimul special prevăzut de lege până la cuantumul de 3 ani şi
respectiv 2 ani închisoare, pedepse ce vor fi contopite, împreună cu pedepsele complementare,
constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit.a) teza II, lit.b) şi lit.e) Cod penal pe
durată de 1 an, ce se vor aplica pe lângă pedeapsa principală stabilită pentru fiecare infracţiune de
trafic de minori, în pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare şi 1 an interzicerea drepturilor prevăzute
de art. 64 lit.a) teza II, lit.b) şi lit.e) Cod penal, pedeapsă ce va fi executată în regim de detenţie.
La stabilirea limitei până la care pedepsele principale au fost reduse sub minimul special,
instanţa de apel a avut în vedere gradul mai redus de implicare în activitatea infracţională, faptul că
aceasta la rândul său practica activitatea de prostituţie, nivelul redus de instruire, faptul că în faza de
urmărire penală a recunoscut faptele, împrejurări care justifică pedepse mai reduse, însă care, pentru
a-şi atinge scopul trebuie să fie executate în regim privativ de libertate.
Nu în ultimul rând, la stabilirea regimului de executare, Curtea are în vedere atitudinea
procesuală din faza apelului, ultima cale de atac, când inculpata a continuat să facă declaraţii
necorespunzătoare adevărului, retractându-şi declaraţiile sincere din faza urmăririi penale, aceasta
dând dovadă de duplicitate şi viclenie, pozând în victima împrejurărilor, ceea ce evidenţiază doar
temerea sa faţă de consecinţele juridice ale comportamentului său şi faptul că derularea prezentului
proces penal nu şi-a pus amprenta asupra evoluţiei sale.
Totodată, conform art.88 Cod penal 1969, va deduce din pedepsele aplicate inculpaţilor
perioada reţinerii şi arestării preventive de la 21.11.2012 la zi, în cazul inculpatului O.I., iar de la
12.11.2012 la 25.03.2014 pentru inculpata T.J. . Pentru aceeaşi inculpată, va deduce în baza art. 399
alin. 9 Cod procedură penală, va deduce din pedeapsa aplicată şi durata arestului la domiciliu din
25.03.2014 la 02.06.2014.
În continuare, verificând din oficiu hotărârea atacată, instanţa de apel constată că, se impune
cenzurarea sentinţei, şi sub aspectul dispoziţiei privind cheltuielile judiciare. Astfel, în speţă,
instanţa de fond i-a obligat pe inculpaţi şi la plata onorariilor apărătorilor din oficiu, or, în lumina
noilor dispoziţii procedurale ale art. 274 alin.(1) Cod procedură penală, în materia cheltuielilor
judiciare datorate statului, din cuantumul acestora sunt exceptate cheltuielile privind avocaţii din
oficiu, care rămân în sarcina statului. Pe cale de consecinţă, Curtea va înlătura dispoziţiile din
sentinţă privind obligarea inculpaţilor la plata onorariilor apărătorilor din oficiu, care vor rămâne în
sarcina statului.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 421 pct. 2 lit.a) Cod procedură penală, va admite
apelurile declarate de inculpaţii O.I., T.J. şi de DIICOT – Serviciul Teritorial Craiova împotriva
sentinţei penale nr. 1329 din data de 28 noiembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul
nr. 3234/63/2013**, va desfiinţa sentinţa penală atacată, pe latură penală, va rejudeca în sensul
considerentelor anterioare, urmând a menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu contravin
prezentei decizii, în baza art. 423 Cod procedură penală.
Conform art. 275 alin.(3) Cod procedură penală, cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea
apelurilor vor rămâne în sarcina statului, iar onorariile apărătorilor din oficiu desemnaţi în apel, în
cuantum de câte 300 lei, se vor avansa din fondurile Ministerului Justiţiei. (Decizia Penală nr.
483/06.04.2015 – Secţia penală și pentru cauze cu minori, rezumat judecător Crăciunoiu Cristina)

435
 10. Eroare de fapt principală, art. 30 alin. 1 Cod penal. Necunoaşterea de către inculpat
a împrejurării că produsele deţinute aveau în compoziţie substanţe de natură a se încadra în
categoria drogurilor. Temeiul achitării.
Cerere de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate de recunoaştere a vinovăţiei
admisă. Achitarea inculpatului pentru una din infracţiunile care au făcut obiectul sesizării.
Compatibilitate cu procedura reglementată de art. 375 şi 396 alin. 10 Cod procedură penală

Instanţa de fond a dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de consum de

droguri de risc şi mare risc prevăzută de art.4 alin.1 şi 2 din Legea nr. 143/2000, pe temeiul că nu
sunt probe care să confirme învinuirea adusă inculpatului, invocând însă în motivare ipoteza
necunoaşterii de către inculpat a împrejurării că produsele deţinute aveau în compoziţie substanţe
de natură a se încadra în categoria drogurilor, situaţie în care intervine eroare de fapt, cauză de
neimputabilitate , reglementată de art. 30 alin.1 Cod penal.
În condiţiile în care se reţine eroarea sub imperiul căreia se afla inculpatul în ceea ce
priveşte deţinerea, consumul substanţelor conţinute de produsele „etnobotanice” , eroarea se
extinde şi asupra comercializării unor astfel de substanţe.
Deşi instanţa a admis cererea inculpatului de judecare potrivit procedurii simplificate de
recunoaştere a vinovăţiei , aceasta a dispus achitarea inculpatului pentru una din infracţiunile care
au făcut obiectul sesizării, soluţie incompatibilă cu procedura reglementată de art. 375 şi 396 alin.
10 Cod procedură penală, aşa cum a decis I.C.C.J prin deciziile nr. 2142/19.06.2012, nr. 3116/
03.10.2012. În cazul în care există nelămuriri privind starea de fapt descrisă în rechizitoriu, aşa
cum este cazul în speţă, soluţia corectă este aceea de respingere a cererii inculpatului şi de
judecare conform procedurii comune, cu menţiunea că, manifestarea de voinţă a inculpatului poate
primi relevanţă prin prisma dispoziţiilor art. 374 alin. 7 Cod procedură penală, situaţie în care este
posibil, ca pe baza probelor administrate în faza iniţială a procesului penal, să se pronunţe o
soluţie de achitare.

Prin sentinţa penală nr. 413 din data de 23 decembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Gorj în
dosarul nr. 7562/95/2014, în baza art. 374 alin. 4 Cod procedură penală combinat cu art. 375 Cod
procedură penală a fost admisă cererea de judecare a cauzei conform procedurii simplificate
formulată de inculpaţii BIM , TEI , MAE , GCD, FM, OC, RDI, MRF, MLC, OAM, CAC şi ŞMO.
În baza art. 17 alin. 2 combinat cu art. 396 alin. 5 Cod procedură penală raportat la art. 16
alin. 1 lit. c Cod procedură penală a fost achitat inculpatul ȘMO cetăţenia română, necăsătorit,
ocupaţia – fără, locul de muncă – fără, studii - medii, situaţia militară - satisfăcut, antecedente
penale – neagă, posesor(oare) al/a BI/CI seria GZ, nr. 535136, eliberat de SPCLEP Tg.Jiu, pentru
infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 2 alin. (1) şi alin. (2) din Legea 143/2000 (trafic de
droguri de risc şi mare risc), întrucât nu există probe că a săvârşit această faptă.
În baza art. 16 alin. (1) din Legea 194/2011 (efectuarea de operaţiuni cu produse susceptibile
de a avea efecte psihoactive), cu aplicarea art. 35 alin. (1), art. 36 alin. 1 Cod penal şi cu aplicarea
art. 396 alin. 10 Cod procedură penală a fost condamnat inculpatul ȘMO la 7 luni închisoare.
În baza art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea 143/2000 (consum de droguri de risc şi mare risc) cu
aplicarea art. 35 alin. (1) , art. 36 alin. 1 Cod penal şi cu aplicarea art. 396 alin. 10 Cod procedură
penală a fost condamnat inculpatul ŞMO la 3 luni închisoare.
În baza art. 38 alin. 1, art. 39 alin. 1 lit. b C.pen. au fost contopite pedepsele aplicate
inculpatului ȘMO în pedeapsa cea mai grea de 7 luni închisoare la care s-a adăugat sporul
obligatoriu de 1 lună, urmând ca acesta să execute pedeapsa rezultantă principală de 8 luni
închisoare.
Pedeapsa principală se va executa în condiţiile art. 60 Cod penal (privare de libertate).
În baza art. 72 C.pen. s-a dedus reţinerea din 10.07.2014.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a constatat că prin rechizitoriul nr.
28D/P/2014 din 30.09.2014 al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată
436
şi Terorism – Biroul Teritorial Gorj s-a dispus trimiterea în judecată printre alţii a inculpatului
ȘMO, pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 2 alin. (1) şi alin. (2) din Legea 143/2000 (trafic
ilicit de droguri de risc şi mare risc), art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea 143/2000 (consum de droguri de
risc şi mare risc) şi art. 16 alin. (1) din Legea 194/2011 (efectuarea de operaţiuni cu produse
susceptibile de a avea efecte psihoactive), cu aplicarea art. 35 alin. (1) Cod penal şi art. 38 alin. (1)
Cod penal.
Inculpatul ȘMO - zis „Miţă‖ este consumator şi distribuitor de substanţe cu efecte
psihoactive, unele având în conţinut substanţe prevăzute în Anexele I şi III la Legea 143/2000,
respectiv droguri de risc şi mare risc. A vândut în mai multe rânduri substanţe cu efecte psihoactive
unor consumatori, iar la percheziţia domiciliară efectuată la 09.07.2014, s-au găsit mai multe
pliculeţe cu fragmente vegetale, despre care acesta a declarat că sunt „etnobotanice‖, cât şi
materiale folosite pentru consum, respectiv o pipă din sticlă, resturi de ţigarete confecţionate
artizanal şi o râşniţă de mărunţire a fragmentelor vegetale.
Fiind audiat cu privire la faptele pentru care este cercetat, acesta nu a făcut nici un fel de
declaraţii în legătură cu cele reţinute în sarcina sa la primele audieri, însă cu ocazia extinderii
urmăririi penale a dat declaraţie în cauză, recunoscând şi regretând faptele pentru care este cercetat.
Bănuiala rezonabilă că a săvârşit faptele pentru care este cercetat rezultă din probele
administrate în cauză. Astfel, martorii audiaţi menţionează că au cumpărat „etnobotanice‖ de la
inculpat.
În declaraţia sa, martorul CCA menţionează: „…eu am consumat de câteva ori substanţe
etnobotanice împreună cu acesta… Etnobotanicele era puse la dispoziţie de „Miţă‖, pe care mie nu
mi-a cerut bani, însă pe care le consumam la domiciliul său. Acestea erau sub formă de fragmente
vegetale şi le consumam prin fumare. Atât foiţele, cât şi filtrele ne erau puse la dispoziţie tot de
ȘO.‖ Menţionez faptul că din cauza „etnobotanicelor‖ pe care le consumam de la „Miţă‖ aveam
pierderi de memorie pentru o perioadă mai lungă de timp, aproximativ 2 zile. (a se vedea filele 199-
201; 202-204 din vol. IV dosar u.p.).
Aceleaşi aspecte sunt relevate şi de martorul CVN, care declară că a cumpărat de la
inculpatul ȘMO, etnobotanice „Ninja‖ şi „Scan‖, cu 40-50 lei pliculeţul, o dată pe săptămână, în
locuri ca „în parcul de la Coloană‖, „la Gogoaşa furioasă‖ sau în zona Şcolii Generale nr. 4 Tg.Jiu
(a se vedea declaraţia de la filele 212-214 vol. IV dosar u.p.).
Martorul D.A. declară că a cumpărat produse „etnobotanice‖ de la inc. ȘMO, care îl chema
acasă sau în zona „Coloana Infinitului‖, plătindu-i acestuia 15 lei pentru un pliculeţ (a se vedea
declaraţia de la filele 216-220 vol. IV dosar u.p.).
Comercializarea substanţelor cu efecte psihoactive de către inculpat este confirmată şi de
ceilalţi martori audiaţi în cauză.
Cu ocazia percheziţiei domiciliare la data de 09.07.2014, au fost ridicate de la inculpat, mai
multe pliculeţe conţinând fragmente vegetale, în cantitate de 27,7 grame.
Din concluziile Raportului de Constatare Tehnico - Ştiinţifică nr. 2488229/17.07.2014,
întocmit de Laboratorul de Analiză şi Profil al Drogurilor din cadrul IGPR, rezultă că în substanţele
înaintate constituite dintr-un număr de 9 probe s-au pus în evidenţă: JWH-210, UR-144, 4-MEC şi
AKB48, ce fac parte din Tabelul-anexă nr. I din Legea 143/2000, privind prevenirea şi combaterea
traficului şi consumului ilicit de droguri, cu modificările şi completările ulterioare, iar MDPV face
parte din Tabelul-anexă III din Legea 143/2000.
În raport de cele de mai sus, prin ordonanţa din 18.09.2014 s-a dispus extinderea urmăririi
penale şi punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inc. ȘMO , şi pentru infracţiunea de trafic ilicit
de droguri de mare risc, prev. şi ped. de art. 2 alin. (2) din Legea 143/2000, constând în aceea că a
deţinut şi pus în vânzare, substanţe din categoria JWH-210, UR-144, 4-MEC şi AKB48 – droguri
de mare risc ce fac parte din Tabelul-anexă nr. I din Legea 1143/2000, privind prevenirea şi
combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu modificările şi completările ulterioare, iar
MDPV face parte din Tabelul-anexă III din Legea 143/2000, dar şi pentru infracţiunea de consum

437
de droguri de risc şi mare risc, prev. şi ped. de art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea 143/2000, întrucât a
consumat la domiciliul său, împreună cu alte persoane, astfel de droguri.
Fiind audiat, după extinderea urmăririi penale, inculpatul ȘMO a recunoscut şi regretat
faptele săvârşite, însă a menţionat că nu a cunoscut că „etnobotanicele‖ pe care le-a consumat au în
conţinut substanţe prevăzute de Legea 143/2000, ca droguri de risc şi mare risc. A menţionat, de
asemenea, că a deţinut astfel de substanţe de când existau pe piaţă ca fiind „legale‖.
Întregul material probator administrat în cursul urmăririi penale fundamentează o
stare de fapt corect reţinută şi expusă de către procuror, fiind adevărată şi necontestată de
nimeni împrejurarea că la domiciliul inculpatului ȘMO au fost găsite mai multe pliculeţe cu
fragmente vegetale despre care acesta a declarat că sunt „etnobotanice‖, cât şi materiale
folosite pentru consum, respectiv o pipă din sticlă, o râşniţă de mărunţire a fragmentelor
vegetale şi resturi de ţigarete confecţionate artizanal care s-au dovedit a fi conform
raportului de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit de Laboratorul de Analiză şi Profil al
Drogurilor din cadrul I.G.P.R. droguri de mare risc, respectiv JWH-210, UR-144, 4-MEC şi
AKB48, ce fac parte din Tabelul-anexă nr. I din Legea 143/2000, privind prevenirea şi combaterea
traficului şi consumului ilicit de droguri, cu modificările şi completările ulterioare, iar MDPV face
parte din Tabelul-anexă III din Legea 143/2000.
Inculpatul ȘMO în mod invariabil a declarat că nu este decât consumator de
„etnobotanice‖ şi nu îşi poate explica existenţa drogurilor de mare risc în conţinutul
resturilor de ţigarete confecţionate ce au fost găsite la domiciliul său.
De precizat că la domiciliul inculpatului ȘMO se întâlneau de regulă mai mulţi
prieteni pentru a consuma „etnobotanice‖, acesta având reprezentarea în accepţiunea
tribunalului că este vorba despre o simplă distracţie cu o substanţă ce nu era prohibită până
la reglementarea dată prin Legea nr. 194/2011 şi în nici un caz de săvârşirea infracţiunii de
trafic de droguri de risc şi mare risc. Există posibilitatea cel puţin la nivel teoretic ca fără
ştirea inculpatului ȘMO la domiciliul său să se fi consumat droguri de risc şi mare risc, dar
acest aspect nu reprezintă „de plano‖ fără existenţa altor probe, întrunirea elementelor
constitutive ale infracţiunii prev. şi ped. de art. 2 alin. (1) şi alin. (2) din Legea 143/2000.
Starea de fapt expusă de procuror aşa cum s-a precizat corespunde întrutotul
adevărului, însă reţinerea săvârşirii de către inculpatul ȘMO a infracţiunii de trafic de
droguri de risc şi mare risc nu este fundamentată pe un probatoriu ce ar converge spre
ipoteza că a săvârşit această faptă. Mai exact raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr.
2488229/17.07.2014 nu se coroborează cu alte probe din care să rezulte certitudinea că
acesta a săvârşit infracţiunea de trafic de risc şi mare risc şi cum „in dubio pro reo‖
tribunalul a apreciat că se impune achitarea inculpatului ȘMO pentru art. 2 alin. (1) şi alin. (2)
din Legea 143/2000.
În drept, faţă de starea de fapt mai sus expusă, tribunalul a constatat şi reţinut că:
Faptele inculpatului ȘMO , constând în aceea că a procurat, în mai multe rânduri, de la BIM,
produse ştiind că acestea sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive, pe care le-a comercializat
altor persoane, deţinându-le şi pentru consum propriu, întrunesc elementele constitutive ale
infracţiunilor de consum de droguri de risc şi mare risc, prev. de art. 4 alin. (1) şi alin. (2) din Legea
143/2000 şi efectuare de operaţiuni cu substanţe susceptibile de a avea efecte psihoactive, prev. art.
16 alin. (1) din Legea 194/2011, texte de lege în baza cărora urmează să fie condamnat, cu aplicarea
art. 396 alin. 10 Cod procedură penală, cu aplicarea art. 35 alin. (1) Cod penal şi cu aplicarea art. 38
alin. (1) Cod penal.
Pentru considerentele expuse mai sus, în baza art. 17 alin. 2 combinat cu art. 396 alin. 5 Cod
procedură penală raportat la art. 16 alin. 1 lit. c Cod procedură penală se va dispune achitarea
inculpatului ȘMO , pentru infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 2 alin. (1) şi alin. (2) din Legea
143/2000 (trafic de droguri de risc şi mare risc), întrucât nu există probe că a săvârşit această faptă.
438
 În consecinţă, tribunalul a dispus condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunile deduse
judecăţii la pedeapsa închisorii cu orientare spre minimul special, cu privare de libertate, urmărind
atingerea scopului educativ preventiv şi punitiv al pedepsei şi implicit formarea unei atitudini
corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială în condiţiile
în care au avut posibilitatea, dată fiind situaţia reţinută, să conştientizeze pe deplin periculozitatea
faptelor săvârşite.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, printre alţii, inculpatul ȘMO .
Curtea, verificând sentinţa atacată pe baza materialului probator aflat la dosarul cauzei şi a
probelor noi în circumstanţiere din apel, în raport cu motivele de nelegalitate şi netemeinicie
invocate de inculpaţi, dar şi din oficiu cu privire la toate celelalte aspecte de fapt şi de drept deduse
judecăţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 417 alin.2 Cod procedură penală, constată următoarele:
Efectuând propriul demers analitic asupra probatoriului cauzei în raport cu acuzaţiile aduse
inculpaţilor prin actul de sesizare, dar şi cu poziţia de recunoaştere a faptelor de către aceştia,
instanţa de apel reţine următoarele considerente, punctual, în raport de fiecare dintre acuzaţiile
aduse inculpaţilor:
În ceea ce îl priveşte pe inculpatul ȘMO , instanţa de apel constată că, acesta a fost trimis în
judecată prin rechizitoriul parchetului pentru trei infracţiuni şi anume o infracţiune de trafic de
droguri de risc şi mare risc, prevăzută de art. 2 alin. 1şi 2 din Legea nr. 143/2000, o infracţiune de
consum de droguri de risc şi mare risc, prevăzută de art.4 alin.1 şi 2 din Legea nr. 143/2000 şi o
infracţiune de efectuare de operaţiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive prevăzută
de art. 16 alin.1 din Legea nr. 194/2011, cu aplicarea art. 35 Cod penal.
Instanţa de fond a dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de consum de
droguri de risc şi mare risc prevăzută de art.4 alin.1 şi 2 din Legea nr. 143/2000, pe temeiul că nu
sunt probe care să confirme învinuirea adusă inculpatului, invocând însă în motivare ipoteza
necunoaşterii de către inculpat a împrejurării că produsele deţinute aveau în compoziţie substanţe de
natură a se încadra în categoria drogurilor. Examinând materialul probator administrat cu privire la
activitatea infracţională desfăşurată de acest inculpat, Curtea constată ca fiind greşită concluzia
instanţei cu privire la lipsa probelor, acestea există (martorii audiaţi declarând că inculpatul le punea
la dispoziţie gratis sau contra cost, substanţe „etnobotanice‖, o parte din produsele comercializate
de inculpat care descoperite cu ocazia percheziţiei domiciliare şi supuse analizei, având în
compoziţie compuşi ce fac parte din Tabelul anexă I din Legea nr. 143/2000), însă ceea ce relevă
evaluarea acestora este faptul că inculpatul nu cunoştea că acestea sunt susceptibile de conţine
droguri de risc şi mare risc, nereieşind, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că acesta a acceptat
măcar această posibilitate, situaţie în care intervine eroare de fapt, cauză de neimputabilitate,
reglementată de art. 30 alin.1 Cod penal.
Problema ridicată de instanţa de fond are însă consecinţe şi pe planul răspunderii penale a
inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de droguri de risc şi mare risc, întrucât
aceleaşi probe sunt invocate ca temei al trimiterii în judecată şi pentru această infracţiune. Or, în
condiţiile în care se reţine eroarea sub imperiul căreia se afla inculpatul în ceea ce priveşte
deţinerea, consumul substanţelor conţinute de produsele „etnobotanice‖ , eroarea se extinde şi
asupra comercializării unor astfel de substanţe. Nu se poate susţine că acesta nu a cunoscut că
substanţele pe care le-a deţinut conţineau droguri de risc sau mare risc, însă acestea le-a
comercializat ca atare, martorii audiaţi în cauză confirmând că era cunoscut a fiind o persoană care
se ocupa cu efectuare operaţiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive.
Totodată, se constată că, deşi instanţa a admis cererea inculpatului de judecare potrivit
procedurii simplificate de recunoaştere a vinovăţiei , aceasta a dispus achitarea inculpatului pentru
una din infracţiunile care au făcut obiectul sesizării, soluţie incompatibilă cu procedura
reglementată de art. 375 şi 396 alin. 10 Cod procedură penală, aşa cum a decis I.C.C.J prin deciziile
nr. 2142/19.06.2012, nr. 3116/ 03.10.2012. În cazul în care există nelămuriri privind starea de fapt
descrisă în rechizitoriu, aşa cum este cazul în speţă, soluţia corectă este aceea de respingere a cererii
inculpatului şi de judecare conform procedurii comune, cu menţiunea că, manifestarea de voinţă a
439
inculpatului astfel cum a fost exprimată cu ocazia audierii în faţa instanţei de fond la data de
02.10.2014 poate primi relevanţă prin prisma dispoziţiilor art. 374 alin. 7 Cod procedură penală,
acesta nesolicitând readministrarea probatoriului de la urmărirea penală, situaţie în care este posibil,
ca pe baza probelor administrate în faza iniţială a procesului penal, să se pronunţe o soluţie de
achitare.
În consecinţă, respingând cererea inculpatului de judecare potrivit procedurii simplificate de
recunoaştere a vinovăţiei, reglementată de art. 374 – 375 Cod procedură penală, dar reţinând
aplicabilitatea art. 374 alin. 7 din acelaşi cod, instanţa de apel va menţine soluţia de achitare a
inculpatului, pentru infracţiunea prevăzută de art. art.4 alin.1 şi 2 din Legea nr. 143/2000, ca fiind
corectă, cu excepţia temeiului achitării, care în mod corect este cel prevăzut de art. 16 lit.d) Cod
procedură penală şi, totodată, va dispune achitarea şi cu privire la infracţiunea prevăzută de art. art.
2 alin. 1şi 2 din Legea nr . 143/2000, întrucât argumentele privind incidenţa erorii de fapt sunt
valabile şi cu privire la această faptă.
Vinovăţia inculpatului rezidă în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. art. 16 alin.1
din Legea nr. 194/2011, cu aplicarea art. 35 Cod penal, din coroborarea declaraţiilor martorilor
CCA, CVN, DA cu procesul verbal de percheziţie domiciliară şi raportul de constatare tehnico-
ştiinţifică nr. 2488229/17.07.2014) susţinând această învinuire adusă inculpatului, de a pune la
dispoziţie şi de a comercializa produse cu efecte psihoactive.
Sub aspectul individualizării sancţiunii, faţă de criteriile prevăzute de art. 74 Cod penal,
Curtea apreciază că, se impune aplicarea unei pedepse situate la minimul special prevăzut de lege,
având în vedere, în mod special, că spre deosebire de ceilalţi inculpaţi, activitatea infracţională a
inculpatului nu s-a desfăşurat în mod organizat.
În ceea ce priveşte modalitatea de executare, având în vedere că inculpatul se află la prima
confruntare cu legea penală, precum şi celelalte circumstanţe personale ale acestuia, reliefate de
actele în circumstanţiere, Curtea apreciază că, desfăşurarea procedurilor judiciare împotriva sa, sub
control judiciar precum şi pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta, în
vederea prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni, chiar şi fără executare în regim de penitenciar.
Faţă de acestea, constatând totodată că, sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de art.
91 lit.a), b) şi c) Cod penal, instanţa de apel va dispune suspendarea sub supraveghere a pedepsei de
6 luni închisoare ce va fi aplicată inculpatului, pe un termen de încercare de 2 ani şi 6 luni, stabilit
conform dispoziţiilor art. 92 Cod penal, supravegherea îndeplinirii obligaţiilor impuse conform art.
93 alin.2 lit.b) şi art. 93 alin. 3 Cod penal, urmând a fi încredinţată Serviciului de Probaţiune Gorj.
Impunerea obligaţiei prevăzută la art. 93 alin.3 Cod penal, constând în prestarea unei munci
neremunerate în folosul comunităţii, în cadrul Primăriei Mun. Tg Jiu sau Consiliului Local Tg Jiu
pe o perioadă aproape de limita maximă este necesară pentru corectarea comportamentului
inculpatului, în sensul adaptării adapteze normelor socio-etice impuse de societate. Totodată, având
în vedere că din actele dosarului rezultă că, acesta a fost consumator de substanţe psihotrope, ar fi
oportun ca acesta să urmeze să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială
derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.
Faţă de aceste considerente, Curtea în baza art. 421 pct.2 lit.a) Cod procedură penală, va admite
apelul declarat de inculpatul ȘMO , va desfiinţa, în parte, sentinţa penală atacată, numai cu privire
la inculpatul ȘMO şi cauza va fi rejudecată în sensul considerentelor anterioară, iar pentru
dispoziţiile care nu contravin prezentei decizii se vor aplica prevederile art. 423 Cod procedură
penală şi vor fi menţinute. (Decizia penală nr. 168/09.02.2015- Secţia Penală şi Pentru Cauze cu
Minori, rezumat judecător Crăciunoiu Cristina)

440
 DREPT PENAL PARTE SPECIALĂ.

1. Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Provocare.

Pentru a putea fi reţinută circumstanţa atenuantă a provocării este necesar ca victima

infracţiunii să fi avut o atitudine agresivă ori un comportament care să fie considerat grav, de
natură să cauzeze făptuitorului o stare de puternică tulburare sau emoţie, astfel încât acesta să nu
fie în stare să se abţină de la o ripostă (prin săvârşirea unei infracţiuni). Legea nu cere ca fapta
provocatorului să fie la fel de gravă ca riposta celui provocat, dar pentru existenţa unei puternice
tulburări sau emoţii se presupune, de regulă, ca faptele celor în cauză să fie de o severitate
apropiată.
În condiţiile în care inculpatul a acţionat spontan, în sensul că i-a aplicat victimei o singură
lovitură cu pumnul în zona feţei sub imperiul puternicei tulburări produsă de muşcătura câinelui,
căruia victima îi dăduse drumul din curte în acest scop, în mod corect a fost reţinută în favoarea
inculpatului circumstanţa atenuantă a provocării.

Prin sentinţa penală nr. 93 din data de 08.06.2015 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în
dosarul nr. 679/101/2015, în baza art. 195 alin. 1 Cod Penal, cu aplic. art. 75 alin. 1 lit. a Cod Penal
raportat la art. 76 alin. 1 Cod Penal, a fost condamnat inculpatul S.C., la o pedeapsă principală de 4
ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de lovituri cauzatoare de moarte, cu aplicarea
pedepselor accesorii şi a pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 al. 1
lit. a şi b Cod penal, pe o perioadă de 3 ani.
S-a admis, în parte, acţiunea civilă exercitată de persoanele vătămate
Analizând şi coroborând probatoriul administrat în cursul urmăririi penale cu materialul
probator administrat în mod direct, public, nemijlocit şi contradictoriu pe parcursul cercetării
judecătoreşti, instanţa a reţinut, în fapt, următoarele:
În fapt, în seara zilei de 23.12.2014, potrivit tradiţiei de Crăciun, B.I. împreună cu martorii
T.M.P., zis D., M.M.A., zis B. şi A.I.L. au plecat la colindat pe raza satul B., comuna B., jud. M.
În timp ce colindau pe uliţele satului, aceşti au aruncat cu petarde, iar martorul B.I. a cântat
la un saxofon, făcând gălăgie şi întărâtând câinii din curţi.
Cu această ocazie, susnumiţii s-au întâlnit cu inculpatul S.C., zis C., unchiul numitului B.I., iar
acesta s-a alăturat grupului de colindători.
În jurul orei 22,00, grupul de colindători a ajuns la locuinţa victimei P.I., care a ieşit la
poartă şi le-a spus să nu mai facă gălăgie, întrucât întărâtă câinii.
Grupul de colindători şi-a continuat drumul, oprindu-se în dreptul altei locuinţe, dar
inculpatul S.C., împreună cu nepotul său, martorul B.I., a rămas să se certe cu victima, care a
deschis poarta, iar câinele l-a muşcat pe inculpat de picior.
În acel moment, inculpatul i-a aplicat o lovitură, cu pumnul, în zona feţei victimei, care a
căzut la pământ.
Imediat după aceasta, inculpatul împreună cu nepotul său, B.I. au plecat şi s-au întâlnit cu
ceilalţi colindători, iar după aproximativ un sfert de oră s-au întors la locul incidentului, unde
victima se afla căzută în mijlocul drumului, fiind prezenţi martorii B.M., B.I. şi M.A., acesta din
urmă sesizând SNUAU 112.
Victima P.I. a fost transportată la Spitalul Judeţean de Urgenţă din Drobeta Turnu Severin şi
apoi la Spitalul Judeţean de Urgenţă Craiova unde a decedat în data de 31.12.2014, datorită
leziunilor produse - traumatism cranio-cerebral cu fractură craniană, în urma lovirii acesteia de
inculpat şi căderii la sol.
Din raportul de expertiză medico-legală nr. 4 din 27.01.2015, încheiat de Institutul de
Medicină Legală Craiova rezultă că moartea victimei P.I. a fost violentă şi s-a datorat hemoragiei şi
dilacerării meningo-cerebrale, consecinţa unui traumatism cranio-cerebral cu fractură craniană,
leziunile de violenţă s-au putut produce prin lovire cu sau de corp dur, între leziunile de violenţă şi
441
deces există legătură de cauzalitate directă, necondiţionată, iar moartea victimei poate data din data
de 31.12.2014.
În drept, s-a reţinut că fapta inculpatului S.C. care, în data de 23.12.2014, în jurul orei 22,00,
i-a aplicat o lovitură cu pumnul, în zona feţei, victimei P.I., care a căzut la pământ, în drumul public
şi a suferit un traumatism cranio-cerebral cu fractură craniană, leziune ce a dus la decesul acesteia,
în data de 31.12.2014, ca urmare a hemoragiei şi dilacerării meningo-cerebrale, întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, faptă prev. de
art. 195 Cod Penal.
Sub aspectul laturii subiective s-a constatat că în speţă, inculpatul a acţionat cu
praeterintenţie, în sensul că şi-a dat seama şi a vrut să lovească victima pentru a-i produce o
vătămare corporală, dar a produs un rezultat mai grav, respectiv moartea acesteia, rezultat pe care
acesta nu l-a prevăzut, deşi putea şi trebuia să-l prevadă, având în vedere vârsta victimei, de 66 ani,
precum şi faptul că prin lovirea acesteia, cu pumnul în zona feţei, există posibilitatea căderii şi
lovirii sale de sol.
Instanţa a constatat că in favoarea acestuia se impune reţinerea circumstanţei atenuante a provocării
care, potrivit art. 75 Cod penal.
Împotriva acestei sentinţe penale au formulat apeluri Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi,
inculpatul S. C. şi partea vătămată M.S.
În motivarea apelului formulat de parchet, s-a arătat că hotărârea pronunţată în cauză este
nelegală urmare a reţinerii în favoarea inculpatului S.C. a circumstanţei atenuante prevăzute de
dispoziţiile art. 75 alin.1 lit.a Cod Penal cu consecinţa aplicării unei pedepse în afara limitelor
legale.
Cu privire la apelul promovat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi, Curtea
constată că acesta este neîntemeiat pentru următoarele considerente:
Prin sentinţa instanţei de fond, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa principală de 4 ani
închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prev. de art.
195 alin. 1 C.p.
La individualizarea judiciară a pedepsei, instanţa de fond a avut în vedere toate criteriile
prevăzute de lege, respectiv, gradul ridicat de pericol social al infracţiunii comise, fiind în prezenţa
unei infracţiuni contra vieţii, comisă asupra unei persoane în vârstă de 65 de ani, modul şi
împrejurările concrete în care a fost săvârşită fapta, dar şi datele ce caracterizează persoana
inculpatului, în sensul că acesta nu are antecedente penale, iar din referatul de evaluare întocmit de
Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Mehedinţi, se reţin aspecte pozitive cu privire la
persoana inculpatului, apreciindu-se că există risc mediu de reiterare a comportamentului
infracţional.
Totodată, s-a avut în vedere şi atitudinea sinceră manifestată de inculpat, acesta recunoscând
şi regretând fapta comisă, chiar dacă acesta nu a solicitat ca judecata să aibă loc numai pe baza
probelor administrate în cursul urmăririi penale şi nu i s-au aplicat dispoziţiile art. 396 alin. 10 Cod
procedură penală.
De asemenea, în mod corect a fost reţinută în favoarea inculpatului, circumstanţa atenuantă a
provocării.
Astfel, pentru a putea fi reţinută circumstanţa atenuantă a provocării este necesar ca victima
infracţiunii să fi avut o atitudine agresivă ori un comportament care să fie considerat grav, de natură
să cauzeze făptuitorului o stare de puternică tulburare sau emoţie, astfel încât acesta să nu fie în
stare să se abţină de la o ripostă (prin săvârşirea unei infracţiuni). Legea nu cere ca fapta
provocatorului să fie la fel de gravă ca riposta celui provocat, dar pentru existenţa unei puternice
tulburări sau emoţii se presupune, de regulă, ca faptele celor în cauză să fie de o severitate
apropiată.
Faptul că inculpatul, din speţa de faţă, a săvârşit infracţiunea într-o astfel de stare de
încărcare nervoasă este evidenţiat de probele administrate în cauză, respectiv de declaraţiile
inculpatului şi ale martorilor oculari, din care rezultă că victima, aflată sub influenţa băuturilor
442
alcoolice, a ieşit din curte, a reproşat grupului de colindători, din care făcea parte şi inculpatul, că
produc zgomot, iar apoi a deschis poarta pentru a ieşi câinele său din curte, lucru care s-a şi
întâmplat, câinele ieşind şi muşcându-l pe inculpat de picior. Comportamentul victimei a fost unul
exagerat, având în vedere, aşa cum a arătat şi instanţa de fond, că tradiţia colindatului cu ocazia
sărbătorilor de iarnă (fapta fiind săvârşită în seara zilei de 23.12.2014) presupune o oarecare
tulburare a liniştii publice, tulburare care este acceptată de comunitate.
Astfel fiind, în condiţiile în care inculpatul a acţionat spontan, în sensul că i-a aplicat
victimei o singură lovitură cu pumnul în zona feţei sub imperiul puternicei tulburări produsă de
muşcătura câinelui, căruia victima îi dăduse drumul din curte în acest scop, în mod corect a fost
reţinută în favoarea inculpatului circumstanţa atenuantă a provocării.
Ca urmare a celor arătate mai sus, se constată că pedeapsa principală de 4 ani închisoare, cu
executare în regim de detenţie, deci o pedeapsă egală cu minimul redus ca urmare a aplicării
dispozițiilor art. 76 Cod Penal (limitele de pedeapsă reduse conform art. 76 Cod Penal fiind
cuprinse între 4 şi 8 ani închisoare), aplicată inculpatului de către instanţa de fond este corect
individualizată şi este de natură să conducă la reeducarea inculpatului şi la prevenirea săvârşirii de
noi infracţiuni. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în urma recunoaşterii faptei, inculpatul putea să
ceară şi să beneficieze şi de o altă reducere a limitelor pedepsei cu o treime în raport de dispozițiile
art. 396 alin. 10 Cod procedură penală.
Aşa fiind, Curtea constată că apelul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi
este neîntemeiat.
(Decizia penală nr 1421/04.11.2015 – Secția penală și pentru cauze cu minori, rezumat
judecător Claudia Lăutaru)

DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ.

2. Pluralitate de infracţiuni săvârşite în timpul restului de pedeapsă rămas neexecutat

din măsura educativă.

În situaţia săvârşirii după majorat a două infracţiuni concurente, comise în timpul restului
de pedeapsă rămas neexecutat din măsura educativă a internării intr-un centru de reeducare, se
impunea ca sporul prevăzut de art. 129 alin 2 lit. b Cod Penal de cel puţin o pătrime din restul
rămas neexecutat din măsura educativă să se aplice la pedeapsa rezultantă stabilită în urma
concursului de infracţiuni şi nu pe lângă fiecare din infracţiunile săvârşite din concurs.

Prin sentinţa penală nr.485 din 19 mai 2015, Judecătoria Slatina, în baza art. 396 alin. 1, 2 si
10 Cod procedură penală s-a dispus condamnarea inculpatului T.D. S-a constatat ca fapta dedusa
judecaţii este săvârşită în timpul măsurii internării într-un centru de reeducare dispusa prin sentința
penală nr. 3084/27.07.2014 a Judecătoriei Craiova, definitiva prin necontestare la 24.06.2014, din a
cărei executare inculpatul a fost eliberat la data de 17.12.2014, rămânând un rest de pedeapsa de
195 de zile.
În baza art. 129 alin. 2 lit. b) Cod Penal s-a aplicat inculpatului T.D. pedeapsa de 2 ani
închisoare la care s-a adăugat 1/3 din restul de 195 de zile, urmând ca inculpatul T.D. sa execute
pedeapsa de 2 ani si 65 de zile.
În baza art. 396 alin. 1, 2 si 10 Cod procedură penală s-a dispus condamnarea inculpatului
T.D., la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea de tentativă la infracţiunea de furt calificat
prevăzută de art. 32 Cod Penal raportat la art. 228 alin. 1, art. 229 alin. 1, lit. d) Cod Penal cu
aplicarea art. 77 lit. a) si d) Cod Penal (fapta comisa la data de 01.02.2015 în dauna persoanei
vătămate V.A.M.).
S-a constatat ca fapta dedusa judecaţii este săvârşită în timpul măsurii internării intr-un
centru de reeducare dispusa prin sentința penală nr. 3084/27.07.2014 a Judecătoriei Craiova,
443
definitiva prin necontestare la 24.06.2014, din a cărei executare inculpatul a fost eliberat la data de
17.12.2014, rămânând un rest de pedeapsa de 195 de zile.
În baza art. 129 alin. 2 lit. b) Cod Penal s-a aplicat inculpatului T.D. pedeapsa de 1 an
închisoare la care s-a adaugat 1/3 din restul de 195 de zile, urmând ca inculpatul T.D. să execute
pedeapsa de 1 an si 65 de zile.
In baza art. 38 alin. 1 Cod Penal s-au contopit pedepsele rezultante aplicate inculpatului T.
D., urmând ca acesta sa execute pedeapsa de 2 ani si 65 de zile la care se adaugă 1/3 din pedeapsa
de 1 an si 65 de zile, respectiv 143 de zile, astfel ca inculpatul T.D. va executa in final pedeapsa de
2 ani si 208 zile in regim de detenţie.
În baza art. 399 alin. 1 Cod procedură penală s-a menţinut starea de arest a inculpatului T.
D.
În baza art. 404 alin. 4 Cod procedură penală s-a dedus din pedeapsa aplicata inculpatului
perioada reţinerii si arestării preventive de la data de 09.02.2015 la zi.
La individualizarea pedepsei aplicata inculpaţilor instanţa a avut in vedere criteriile generale
de individualizare respectiv dispoziţiile părţii generale limitele de pedeapsa fixate in partea speciala,
gradul de pericol social al faptei săvârşite, persoana inculpaţilor si atitudinea acestora in timpul
desfăşurării procesului penal, circumstanţele concrete in care au fost săvârşită fapta.
Având in vedere aceste argumente respectiv atitudinea sincera a inculpaţilor în cursul
urmăririi penale si a judecaţii, antecedentele penale, cuantumul prejudiciului si faptul ca acesta nu a
fost recuperat, in baza art. 396 alin 2 N. Cod procedura penala s-a dispus condamnarea inculpatului
T.D. la pedeapsa închisorii de 2 ani, pentru infracţiunea comisa la data de 14.01.2015 in dauna
părții civile B.T.C. si la pedeapsa de 1 an închisoare pentru savarsirea de tentativa la infracţiunea de
furt calificat in dauna persoanei vatamate V.A.M..
Instanta a dat eficienta dispoziţiilor art 396 alin 10 Noul Cod de procedura penală in sensul
ca va pronunţa condamnarea inculpatului care va beneficia de reducerea cu o treime a limitelor de
pedeapsa prevăzute de lege in cazul pedepsei închisorii.
Instanţa a constatat ca fiecare fapta dedusa judecaţii este săvârşită in timpul măsurii
internării intr-un centru de reeducare dispusa prin sentința penală nr. 3084/27.07.2014 a
Judecătoriei Craiova, definitiva prin necontestare la 24.06.2014, din a cărei executare inculpatul a
fost eliberat la data de 17.12.2014, rămânând un rest de pedeapsa de 195 de zile, făcând aplicarea
dispozițiilor art. 129 alin 2 lit. b Cod penal care impune ca în situaţia de fata să i se aplice
inculpatului pedeapsa închisorii care se majorează cu o durata egala cu cel puţin o pătrime din
durata măsurii educative ori din restul rămas neexecutat din aceasta la data săvârşirii infracţiunii
comise după majorat.
În cele din urma instanţa a dat eficienta dispozițiilor art. 38 alin 1 Cod penal care
reglementează concursul de infracţiuni.
În baza art. 399 alin 1 Cod procedura penala s-a menţinut starea de arest a inculpatului T.D.
iar in baza art. 404 alin 4 Cod procedura penala s-a dedus din pedeapsa aplicata acestui inculpat
perioada reţinerii si arestării preventive de la 09.02.2015 la zi.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul T.D., care a invocat critici de
nelegalitate şi netemeinicie a hotărârii atacate sub următoarele aspecte:
- pedepsele aplicate inculpatului au fost greşit individualizate, fiind prea aspre raportat la
atitudinea procesuală a inculpatului de recunoaştere a faptelor şi circumstanţele personale ale
acestuia, scopul pedepselor putând fi realizat prin aplicarea unor pedepse într-un cuantum mai mic.
- hotărârea este nelegală sub aspectul dispoziţiilor art. 39 Cod Penal, privind aplicarea
concursului de infracţiuni, fiind aplicat în mod greşit un spor de pedeapsă pe lângă fiecare dintre
pedepsele concurente.
Examinând hotărârea apelată, în raport de actele şi lucrările dosarului, motivele de apel
invocate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform dispoziţiilor art. 417 alin
2 Cod procedură penală, Curtea constată că apelul este întemeiat pentru considerentele care vor fi
expuse în continuare.
444
 Sub aspectul situaţiei de fapt, se constată că aceasta a fost corect reţinută de prima instanţă,
pe baza materialului probator administrat la urmărirea penală, care nu a fost contestat de către
inculpat, judecata desfăşurându-se în procedură simplificată, pe baza recunoaşterii vinovăţiei,
elocvente în acest sens fiind procesele verbale de cercetare la fata locului si planșe foto, declaraţii
martori, procese verbale de vizionare a înregistrărilor video si CD, procese verbale de reconstituire
a faptelor, procese verbale de confruntare, declaraţii inculpați, înscrisuri.
Astfel, s-a reţinut în mod corect că în seara de 14.01.2015, între orele 19,50 – 20,30,
împreună cu inculpatul T.V.F. si suspectul minor T.T.G. prin spargerea geamului portierei stânga
spate a pătruns în autoturismul persoanei vătămate B.T.C., marca Skoda Octavia 3, cu nr.de
înmatriculare. ., ce se afla parcat în mun. Slatina, str.., de unde au sustras un ceas marca TISSOT
bărbătesc, bilete la ordin emise de PROCREDIT BANK pentru SC ELYO PROBIL SRL, două
agende de lucru, un facturier, facturi combustibil si piese auto, o geantă tip laptop în care se afla un
dispozitiv token-PROCREDIT si RAIFFEISEN BANK si un geamantan tip troller în care se găseau
o geantă de culoare bleumarin incriptionată ALCEDO si două cămasi bărbătesti, iar în ziua de
01.02.2015, între orele 14,30-15,00, împreună cu inculpatul T.V.F. si suspectul minor T.T.G. prin
spargerea geamului portierei stânga spate a pătruns în autoturismul persoanei vătămate V.A.M.,
marca VW Sharan, cu nr.de înmatriculare. ., ce se afla parcat în municipiul Slatina, str…,în fata
imobilului nr.., dar nu au sustras bunuri, prejudiciul cauzat fiind în valoare de 200 lei – nerecuperat.
S-a reţinut corect sub aspectul încadrării juridice a faptelor, că faptele astfel descrise
anterior, comise de inculpatul T.D. întruneşte elementele constitutive a două infracţiuni de furt
calificat prevăzute de (1) art. 228 alin.1 - art. 229 alin.1 lit. b şi d Cod Penal, cu aplic. art. 77 lit. a şi
d Cod Penal, (2) art. 32 Cod Penal raportat la art. 228 alin.1 - art. 229 alin.1 lit. d, cu aplic. art. 77
lit. a şi d Cod Penal.
Criticile formulate de inculpat sub aspectul individualizării judiciare a pedepselor sunt
neîntemeiate. Atitudinea procesuală sinceră a inculpatului pe parcursul procesului penal a fost deja
valorificată prin aplicarea unor pedepse situate aproape de limita minimă prevăzută de lege, nefiind
necesară reindividualizarea judiciară a pedepselor de către instanţa de apel. O pedeapsă într-un
cuantum mai mic nu ar fi aptă să realizeze scopul de prevenţie generală şi specială al pedepselor,
raportat la gradul de pericol social concret al faptelor comise, caracterul de repetabilitate,
împrejurările săvârşirii, antecedentele penale ale inculpatului.
Apelul inculpatului este însă întemeiat pentru motivele de nelegalitate invocate în apelul
formulat privitoare la modul de aplicare a dispoziţiilor art. 39 Cod Penal referitoare la concursul de
infracţiuni.
Instanţa a constatat ca fiecare dintre cele două infracţiuni deduse judecaţii sunt săvârşite in
timpul măsurii internării intr-un centru de reeducare dispusa prin sentința penală nr.
3084/27.07.2014 a Judecătoriei Craiova, definitiva prin necontestare la 24.06.2014, din a cărei
executare inculpatul a fost eliberat la data de 17.12.2014, rămânând un rest de pedeapsă de 195 de
zile. În consecinţă, prima instanţă a dispus condamnarea inculpatului pentru fiecare din cele două
infracţiuni din cauza de faţă, la fiecare dintre acestea adăugând 1/3 din restul de 195 de zile rămas
neexecutat din măsura internării, iar în final în baza art. 38 alin. 1 Cod Penal a contopit pedepsele
rezultante astfel aplicate, în pedeapsa cea mai grea de 2 ani si 65 de zile la care a adăugat sporul de
1/3 din pedeapsa de 1 an si 65 de zile, respectiv 143 de zile, astfel ca în final s-a dispus ca
inculpatul să execute pedeapsa de 2 ani si 208 zile in regim de detenție.
Această modalitate de aplicare a dispoziţiilor concursului de infracţiuni a condus la o
majorare artificială a pedepsei de executat.
Tehnica de aplicare a dispoziţiilor concursului de infracţiuni este prevăzută expres în art. 39
alin 1 lit. b Cod Penal, respectiv când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa
cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.
Ori în speţă, pedepsele stabilite în cauză de prima instanţă au fost de 2 ani pentru
infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. art. 228 alin.1 - art. 229 alin.1 lit. b şi d Cod Penal, cu
aplic. art. 77 lit. a şi d Cod Penal şi respectiv un an închisoare pentru infracţiunea de tentativă la furt
445
calificat prevăzut de art. (2) art. 32 Cod Penal raportat la art. 228 alin.1 - art. 229 alin.1 lit. d, cu
aplic. art. 77 lit. a şi d Cod Penal.
Se impunea astfel, conform dispoziţiilor legale sus citate să se aplice pedeapsa cea mai grea,
aceea de 2 ani închisoare, la care să se adauge un spor de o treime din cealaltă pedeapsă stabilită în
cauză de 1 an închisoare, în total pedeapsa aplicată fiind de 2 ani şi 4 luni închisoare.
Constatând că faptele din prezenta cauză sunt săvârşite in timpul măsurii internării intr-un
centru de reeducare dispusa prin sentința penală nr. 3084/27.07.2014 a Judecătoriei Craiova,
definitiva prin necontestare la 24.06.2014, din a carei executare inculpatul a fost eliberat la data de
17.12.2014, ramanand un rest de pedepasa de 195 de zile, se impunea ca în baza art 129 alin.2 lit. b
Cod Penal la pedeapsa rezultantă de mai sus să se adauge o durată egală cu cel puţin o pătrime din
restul rămas neexecutat din măsura educativă.
Aplicând aceste dispoziţii legale, instanţa de apel, urmează a admite apelul în sensul de a se
aplica dispoziţiile art 129 alin 2 lit b Cod Penal la pedeapsa rezultantă din speţă şi nu pe lângă
fiecare din infracţiunile săvârşite de inculpat, instanţa de apel apreciind că durata de două luni este
suficientă pentru realizarea scopului pedepsei.
Pentru considerentele expuse anterior, în baza art 421 alin 2 lit a Cod procedură penală, se
va admite apelul declarat de către inculpat, se va desfiinţa sentinţa penală în parte, în ce priveşte
latura penală cu privire la inculpatul T.D.
Se va descontopi pedeapsa aplicată inculpatului în pedepsele componente.
Se vor înlătura sporurile de câte 65 de zile închisoare aplicate inc. prin hotărârea apelată
pentru cele două infracţiuni pentru care s-a dispus condamnarea.
Se vor recontopi pedepsele aplicate inculpatului în cauză în pedeapsa cea mai grea, aceea de
2 ani închisoare, la care se va adăuga sporul de 4 luni închisoare conf. art. 39 al.1 lit. b Cod Penal în
final urmând să execute pedeapsa de 2 ani şi 4 luni închisoare.
Se va majora pedeapsa rezultantă de mai sus aplicată inculpatului cu o durată de 2 luni
închisoare reprezentând fracţie calculată conform art. 129 alin.2 lit. b Cod Penal din restul 195 zile
închisoare rămas neexecutat din măsura educativă a internării într-un centru de reeducare dispusă
prin sentința penală 3084/27.07.2014 a Judecătoriei Craiova, definitivă la 24.06.2014, în final
inculpatul urmând să execute pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Se va deduce în continuare arestarea preventivă a inculpatului de la 19.05.2015 la zi.
În baza art. 275 alin 3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare în sumă de 260 lei,
reprezentând onorariu avocat oficiu, vor rămâne în sarcina statului.
(Decizia penală nr. 1094/02.09.2015 – Secția penală și pentru cauze cu minor,
rezumat judecător Claudia Lăutaru)

DREPT PROCESUAL PENAL

1. Încheierea intermediară pronunţată în condiţiile dispoziţiilor art. 345 alin. 1 Cod de

procedură penală. Contestaţie inadmisibilă.

Încheierea intermediară pronunţată în condiţiile dispoziţiilor art. 345 alin. 1 Cod de

procedură penală nu se poate ataca separat cu contestaţie, ci odată cu încheierea pronunţată
potrivit dispoziţiilor art. 346 Cod de procedură penală, prin care se finalizează procedura de
cameră preliminară.

Prin încheierea nr. din 14 ianuarie 2015, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară de
la Tribunalul Olt –Secţia Penală, în dosarul nr. 3167/104/2014, în temeiul art. 345 alin. (1) Cod
procedură penală a fost admisă în parte cererile formulate de inculpaţi iar în temeiul art.102 alin. 2

446
şi 3 Cod procedură penală, au fost excluse interceptările și înregistarile pe suport magnetic ale
convorbirilor telefonice si înregistrările audio-video ale convorbirilor purtate in mediul ambiental ce
decurg din Ordonanţa din 06.03.2014 a procurorului, confirmata prin încheierea nr.7 din 11.03.2014
a judecătorului de drepturi si libertăți, pronunţată in dosarul nr.739/104/2014, interceptări şi
înregistrări efectuate până la data de 10.04.2014.
În baza art. 345 alin. (2) Cod procedură penală s-a dispus comunicarea încheierii,
procurorul urmând a comunica judecătorului de cameră preliminară, în termenul prevăzut de art.
345 alin. (3) Cod procedură penală, dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită
restituirea cauzei.
Pentru a pronunţa această încheiere, judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul Olt a
constatat că prin rechizitoriul nr. 444/P/2014 din data de 31.10.2014 al Parchetului de pe lângă
Tribunalul Olt au fost trimişi în judecată, în stare de libertate, inculpaţii Ş. M., pentru săvârşirea
infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 al.1 din Noul Cod Penal, raportat la art. 6
din Legea 78/2000, respectiv S.I. şi V. M. pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la
cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 48 raportat la art. 292 al.1 din Noul Cod Penal, raportat la
art. 6 din Legea 78/2000.
În actul de sesizare s-a reţinut în esenţă, în fapt, cu privire la inculpatul Ş. M., că acesta, în
cursul lunii februarie 2014 ar fi pretins şi primit suma de 200 Euro, un telefon mobil, două pachete
de cafea şi o sticlă de whisky de la numitul R. M., bunuri ce au fost date, în schimbul traficării
influenţei sale pe lângă funcţionari din cadrul SPCRPCÎV OLT, în sensul în care i-a promis şi l-a
asigurat pe R. M. că-i va facilita fratelui său R. S. obţinerea permisului de conducere auto, întrucât
,,are suficiente relaţii pentru a interveni pe lângă polițiștii examinatori.
În ceea ce-i priveşte pe inculpaţii S. I. şi V. M., s-a reţinut că aceştia, în cursul lunii
februarie 2014 i-ar fi înlesnit numitului R. M. accesul la ,,serviciile,, inculpatului Ş. M., ajutându-l
să-i dea acestuia suma de 200 Euro, un telefon mobil şi mai multe produse, bunuri ce au fost date,
în schimbul traficării influenţei inculpatului Ş. M. pe lângă funcţionari din cadrul SPCRPCÎV OLT,
pentru a-i facilita fratelui său R. S. obţinerea permisului de conducere auto, cu ocazia programării
pentru susţinerea probei practice
Situaţia de fapt mai sus menţionată este susţinută în faza de urmărire penală cu următoarele
mijloace de probă: procese verbale de sesizare din oficiu-fil. (fil.14-15, 16 dup); denunţ (fil.17dup) ;
procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate (fil.26-45, 99-116 dup), declaraţii
martori (fil. 167-186 dup); declaraţii suspecţi/inculpaţi (fil.124-128, 131-138, 141-150, 153-162
dup).
Prin cererile formulate la data de 02.12.2014, respectiv la data de 03.12.2014, inculpaţii S. I.
şi V. M. au invocat excepţii vizând nulitatea actului de sesizare a instanţei, nulitatea urmăririi
penale şi încălcarea dispoziţiilor art. 141 Cod de procedură penală.
Astfel, inculpata V. M., prin apărător, a arătat că rechizitoriul este lovit de nulitate, pe de o
parte, pentru neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 328 Cod de procedură penală,
iar pe de altă parte pentru încălcarea dreptului la apărare.
S-a solicitat atât de către inculpata V. M. cât şi de către inculpatul S. I. să se constate
nulitatea probelor obţinute prin ordonanţa de interceptare din data de 06.03.2014 urmare a încălcării
dispoziţiilor art. 141 pct. 3 Cod de procedură penală.
Cei doi inculpaţi au arătat că se impune desesizarea instanţei şi restituirea cauzei la procuror
pentru reluarea urmăririi penale.
Cererile astfel formulate au fost comunicate cu adresă şi Parchetului de pe lângă Tribunalul
Olt pentru a putea răspunde în scris la acestea în conformitate cu dispoziţiile art. 344 alin. 4 Cod de
procedură penală.
Examinând cererile formulate, referitoare la restituirea cauzei la procuror în vederea
întregirii probatoriului şi a refacerii rechizitorului, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că
acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:

447
 Potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, obiectul procedurii de cameră preliminară îl
constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei,
precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de
urmărire penală.
Raportat la susţinerile inculpaţilor, judecătorul de cameră preliminară a reţinut că acestea,
deşi îmbracă forma unor excepţii ce ar putea viza legalitatea administrării probelor, în realitate
vizează fondul cauzei, inculpaţii invocând în esenţă nevinovăţia lor în ceea ce priveşte infracţiunile
pentru care au fost cercetaţi şi cu privire la care se solicită tragerea lor la răspundere penală.
Judecătorul de cameră preliminară a constatat că în realitate aceşti doi inculpaţi se declară
nemulţumiţi de trimiterea în judecată în calitate de autori ai infracţiunilor pentru care se solicită
tragerea lor la răspundere penală, situaţie care nu este reglementată de legiuitor a fi de natură să
presupună restituirea cauzei la organul de urmărire penală.
Astfel, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că inculpaţii au invocat aspecte care în
realitate sunt legate de temeinicia dispoziţiei de trimitere în judecată şi nu legate de legalitatea
sesizării instanţei, însă şi aspecte ce vizează legalitatea probelor administrate.
Este de observat că prin dispoziţiile art. 346 alin. 3 lit. a) – c) Noul Cod procedură penală s-
au prevăzut în mod expres situaţiile în care se dispune restituirea cauzei la parchet iar situaţiile
invocate de către inculpaţi nu se regăsesc printre cele expres menţionate.
Totodată, s-a reţinut că rechizitoriul cuprinde datele referitoare la faptă, încadrarea juridică,
la profilul moral şi de personalitate al inculpaţilor, la actele de urmărire penală efectuate, la
trimiterea în judecată şi cheltuielile judiciare.
În raport cu cele mai sus menţionate, în temeiul art. 346 alin. (2) Cod procedură penală s-a
constatat legalitatea rechizitoriului cu nr. 444/P/2014 din data de 31.10.2014 emis de Parchetul de pe
lângă Tribunalul Olt, fiind respectate dispoziţiile art. 328 Cod procedură penală
Pe de altă parte, din cuprinsul cererilor formulate de către inculpaţi s-a reţinut că aceştia
invocă nelegalitatea probelor obţinute prin ordonanţa de intercepare din data de 06.03.2014 dispusă
de procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt si confirmata de judecătorul de
drepturi si libertăți prin încheierea nr.7 din 11.03.2014.
Verificând acest aspect judecătorul de camera preliminara a constatat ca in conformitate cu
dispoziţiile art.141 alin.1 pct.3 din Cod procedură penală „procurorul are obligaţia de a sesiza in
termen de cel mult 24 de ore de la expirarea măsurii, judecătorul de drepturi si libertati(…), in
vederea confirmării măsurii (…)‖.
Verificând actele si lucrările dosarului, s-a constatat ca într-adevăr la data de 06.03.2014
prin ordonanţă, procurorul a autorizat cu titlu provizoriu pe o durata de 48 de ore, de la data de
06.03.2014 ore 10,00 pana la data de 08.03.2014 ora 10,00, interceptarea si înregistrarea pe suport
magnetic sau pe orice alt tip de suport a convorbirilor a doua posturi telefonice, precum si
înregistrarea audio-video purtate in mediu ambiental (fila 20 dup). Astfel, cele 24 de ore in care
procurorul trebuia sa ceara confirmarea acestei masuri provizorii, s-au împlinit la data de
09.03.2014 ora 10,00.
Cererea de confirmare a fost înaintata insa, judecătorului de drepturi si libertati la data de
10.03.2014, in afara termenului prevăzut de lege, pentru acest motiv, prima instanţă constatând ca
au fost încalcate dispoziţiile legale precitate si sa dispună excluderea interceptărilor si inregistarii pe
suport magnetic a convorbirilor telefonice si înregistrărilor audio-video a convorbirilor purtate in
mediul ambiental ce decurg din ordonanţa din 06.03.2014 a procurorului, confirmata prin incheierea
nr.7 din 11.03.2014 a judecătorului de drepturi si liberati, pronuntata in dosarul nr.739/104/2014.
Acestea sunt inregistrari efectuate pana la date de 10.04.2014 cand judecatorul de drepturi si
libertati din cadrul Tribunalului Bucuresti prin incheierea din data de 10.04.2014 dispusa in dosarul
nr. 12500/3/2014, a admis cererea formulata de Parchetul Militar de pe langa Tribunalul Militar
Bucuresti si a emis mandate de supraveghere tehnica pentru o perioada de 30 de zile, prelungite
ulterior, vizand interceptarea si inregistrarea pe suport magnetic sau orice alt tip de suport a tuturor
comunicarilor efectuate de la si catre posturile telefonice folosite de catre inculpatii din prezenta
448
cauza precum si fotografierea in mediu ambiental a activitatilor desfasurate de carte acestia (filele
74-83 dup).
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 345 alin. (1) Cod procedură penală au fost
admise în parte cererile formulate de către apărătorii inculpaţilor S. I. şi V. M.
Au fost excluse interceptarile si inregistarile pe suport magnetic ale convorbirilor telefonice
si inregistrarile audio-video ale convorbirilor purtate in mediul ambiental ce decurg din ordonanţa
din 06.03.2014 a procurorului, confirmata prin incheierea nr.7 din 11.03.2014 a judecatorului de
drepturi si liberati, pronuntata in dosarul nr.739/104/2014, interceptări şi înregistrări efectuate până
la data de 10.04.2014.
În baza art. 345 alin. (2) Cod procedură penală s-a dispus comunicarea încheierii
Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt, procurorul urmând a comunica judecătorului de cameră
preliminară, în termenul prevăzut de art. 345 alin. (3) Cod procedură penală, dacă menţine
dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei.
Împotriva acestei încheieri a formulat contestaţie Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt
criticând hotărârea judecătorului de cameră preliminară de la tribunal ca fiind nelegală şi
netemeinică.
S-a arătat că în mod greşit judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Olt a
dispus excluderea interceptărilor şi înregistrărilor pe suport magnetic al convorbirilor purtate în
mediul ambiental ce decurg din Ordonanţa din 06 martie 2014 a procurorului, confirmată prin
încheierea nr. 7 din data de 11 martie 2014 a judecătorului de drepturi şi libertăţi, pronunţată în
dosarul nr. 739/104/2014, interceptări şi înregistrări efectuate până la 10 aprilie 2014. S-a mai arătat
că nu se justifică excluderea acestei probe, chiar dacă sesizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi
în privinţa confirmării măsurii de supraveghere tehnică autorizată de către procuror, s-a făcut cu
depăşirea termenului de 24 ore prevăzut de art. 141 alin. 1 Cod procedură penală, neconducând la
concluzia că această probă a fost obţinută în mod nelegal.
S-a apreciat că, proba ce derivă din actul procesual al procurorului nu este nelegală pentru că
nici acesta nu este dat cu încălcarea legii, iar depăşirea termenului de sesizare a judecătorului de
drepturi şi libertăţi a fost acoperită prin chiar încheierea nr. 7 din data de 11 martie 2014 a
Tribunalului Olt, când s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege. Pe de altă parte,
s-a mai arătat că judecătorul de drepturi şi libertăţi, în vederea confirmării/infirmării măsurii de
supraveghere tehnică, apreciază dacă au fost respectate condiţiile prevăzute de art. 141 alin. 1 Cod
procedură penală , în speţă existenţa urgenţei şi a condiţiilor prevăzute de art. 139 alin. 1, 3 Cod
procedură penală , astfel încât acesta poate sancţiona neîndeplinirea condiţiilor de fond şi nicidecum
pe cele ce prevăd termenul de sesizare.
Astfel, s-a arătat că, pentru ca o probă să fie obţinută nelegal, trebuia ca mijlocul de probă
prin care aceasta a fost administrată să fie nelegal şi de asemenea şi actul procesual prin care a fost
dispusă administrarea ei să fie nelegal, ceea ce, s-a menţionat că nu este cazul în speţă.
S-a mai arătat că, judecătorul de cameră preliminară nu a demonstrat în ce constă caracterul
nelegal al probei obţinute, în condiţiile în care au fost respectate atât dispozițiile art. 141 alin. 1 Cod
procedură penală în momentul emiterii ordonanţei procurorului, cât şi dispozițiile art. 141 alin. 4
Cod procedură penală , în momentul confirmării de către judecător a măsurii de supraveghere
tehnică.
De asemenea, constatând incidenţa nulităţii relative, judecătorul de cameră preliminară nu a
arătat în ce a constat vătămarea importantă a drepturilor procesuale ale inculpaţilor, care nu poate fi
înlăturată altfel decât prin anularea actului, condiţie indispensabilă potrivit art. 282 alin. 1 Cod
procedură penală rap. la art. 102 alin. 2 şi 3 Cod procedură penală
Inculpaţii nu au demonstrat vreo astfel de vătămare şi nici nu auz făcut referire la o
eventuală nelegalitate a actelor procesuale/procedurale în cursul urmăririi penale cu ocazia luării la
cunoştinţă de conţinutul dosarului, inclusiv a actelor procesuale prin care s-a dispus, şi respectiv
confirmat măsura de supraveghere tehnică, întrucât acestea nu există.

449
 Pe de altă parte, s-a mai arătat că prin încheierea nr. 3 din data de 14 ianuarie 2015, în mod
eronat judecătorul de cameră preliminară de la tribunal a dispus excluderea interceptărilor şi
înregistrărilor convorbirilor telefonice ce decurg din ordonanţa din data de 06 martie 2014 a
procurorului, confirmată prin încheierea din data de 11 martie 2014 a judecătorului de drepturi şi
libertăţi, pronunţată în dosarul nr. 739/104/2014, interceptări şi înregistrări efectuate până în data de
10 aprilie 2014. Aşa cum rezultă din actele de urmărire penală, interceptarea şi înregistrarea
convorbirilor telefonice a fost dispusă şi efectuată pe o perioadă de 48 de ore, respectiv de la data de
06 martie 2014 ora 10,00 până la data de 08 martie 2014 ora 10,00, neexistând după această dată şi
până la data de 10 aprilie 2014 alte interceptări în cauză.
Contestaţia formulată în speţă este inadmisibilă, întrucât încheierea intermediară pronunţată
în condiţiile dispoziţiilor art. 345 alin. 1 Cod de procedură penală nu se poate ataca separat cu
contestaţie, ci odată cu încheierea pronunţată potrivit dispoziţiilor art. 346 Cod de procedură penală,
prin care se finalizează procedura de cameră preliminară.
Astfel, în cadrul procedurii de cameră preliminară se pot distinge două tipuri de soluţii pe
care judecătorul de cameră preliminară le poate pronunţa prin încheiere.
În etapa soluţionării cererilor şi excepţiilor invocate, judecătorul de cameră preliminară, prin
încheiere, poate constata neregularităţi ale actului de sesizare, încălcarea unor dispoziţii legale
privind efectuarea actelor de urmărire penală ce conduc la sancţiunea nulităţii precum şi încălcarea
unor dispoziţii legale privind administrarea unor probe sau a tuturor probelor, situaţie în care
dispune şi excluderea acestora.
Încheierea pronunţată în aceste condiţii nu poate fi atacată separat cu contestaţie.
În situaţia în care se dispune excluderea unor probe, aşa cum s-a dispus în speţa de faţă,
judecătorul de cameră preliminară comunică încheierea parchetului care, în termenul de 5 zile
prevăzut de art. 345 alin. 3 Cod de procedură penală, poate comunica dacă îşi menţine dispoziţia de
trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei. Dispoziţiile art. 346 alin. 3 lit. c Cod de
procedură penală, prevăd şi situaţia în care parchetul nu comunică nici o solicitare în termenul de 5
zile.
Încheierea pronunţată în condiţiile art. 345 Cod de procedură penală nu este executorie, ca
urmare nici încheierea pronunţată în speţă de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa
de fond nu este executorie, astfel că parchetul nu poate proceda în acest moment procesual la
remedierea deficienţelor constatate prin încheiere, întrucât procedura de cameră preliminară nu s-a
încheiat.
În următoarea etapă, după comunicarea făcută de parchet în termenul de 5 zile de menţinere
a dispoziţiei de trimitere în judecată sau de restituire a cauzei, sau după expirarea termenului de 5
zile dacă nu s-a comunicat nici o solicitare a parchetului, judecătorul de cameră preliminară
pronunţă o încheiere finală, prin care soluţionează camera preliminară şi care este supusă
contestaţiei potrivit dispoziţiilor art. 347 alin. 1 Cod de procedură penală. Prin această încheiere, se
poate dispune fie restituirea cauzei la parchet, fie începerea judecăţii în raport cu situaţiile prevăzute
în mod expres de dispoziţiile art. 346 alin. 3 şi 4 Cod de procedură penală.
În contestaţia formulată împotriva acestei încheieri, poate fi criticat atât modul de
soluţionare a excepţiilor prin încheierea intermediară pronunţată anterior cât şi modul de soluţionare
a procedurii de cameră preliminară, respectiv dispoziţia de restituire a cauzei la parchet sau de
începere a judecăţii. Potrivit dispoziţiilor art. 347 alin. 1 Cod de procedură penală, în termen de 3
zile de la comunicarea încheierii prevăzute la art. 346 alin. 1, procurorul şi inculpatul pot face
contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi excepţiilor, precum şi împotriva
soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. 3-5 Cod de procedură penală.
Având în vedere considerentele de mai sus, în temeiul art. 347 Cod de procedură penală
raportat la art. 425/1 alin. 7 pct. 1 lit. a Cod de procedură penală, a fost respinsă contestaţia
formulată ca inadmisibilă. (Încheierea Nr. 51 din 09 februarie 2015 - Secţia penală și pentru cauze
cu minori, rezumat judecător Ciobanu George)

450
 2. Propunere de arestare preventivă. Nerespectarea dispoziţiilor privind citarea
inculpatei şi prezenţa obligatorie a acesteia la soluţionarea propunerii de arestare.

Prin încheierea nr. 32/19.03.2015 pronunţată de Tribunalul Olt în dosarul nr. 852/104/2015,
s-a admis propunerea procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă I.C.C.J. – D.I.I.C.O.T.- Biroul
teritorial Olt şi s-a dispus măsura arestării preventive a inculpaţilor M.V.O., C.D.C. şi B.A.I., pe
durate de câte 30 de zile pentru fiecare inculpat, cu începere de la data punerii în executare a
mandatelor de arestare preventivă.
Au fost emis mandate de arestare preventivă pentru fiecare inculpat.
S-a constatat că la ora 19,30 în data de 19.03.2015 a expirat măsura preventivă a reţinerii inculpatei
M.V. O. şi că aceasta a fost pusă în libertate la acest termen de sub puterea ordonanţei de reţinere
din dos. nr. 110D/P/2012 din 18 martie 2015 emisă de acest procuror.
Au fost avansate către Baroul Olt onorariile de avocaţi din oficiu de câte 100 de lei pentru asistenţa
juridică a inculpaţilor C.D.C. şi B.A I. în cursul procedurilor menţionate.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a constatat că prin adresa nr. 110D/P/2012din
19.03.2015 Parchetul de pe lângă ICCJ- DIICOT- Biroul teritorial Olt a transmis propunerea de
arestare preventivă a acestor inculpaţi cuprinsă în referatul cu acelaşi număr din 19.03.2015.
În motivarea propunerii s-a arătat că s-a început urmărirea penală împotriva inculpaţilor pentru
comiterea faptelor de constituire a unui grup infracţional organizat şi trafic de minori la data de 22
ian. 2014 iar prin ordonanţa din 14.02.2014 procurorul competent a dispus schimbarea de încadrare
juridică cu trimitere la intrarea în vigoare a Codului penal la 1.02.2014 aceasta fiind la cele de la
art.367 alin.1 şi 2 Cod penal şi art. 211 alin.1şi 2 raportat la art. 210 alin. 1 lit. a şi b Cod penal cu
aplicarea art. 38 alin. 1 Cod penal iar prin ordonanţele din 18.03.2015 a fost pusă în mişcare
acţiunea penală împotriva inculpaţilor pentru Aceste fapte. De asemenea, se menţionează că
inculpaţii se află sub urmărire penală pentru activitatea constând în aceea că la începutul lunii
august 2012 cu recrutat-o pe minora M.A.M. învârstă de 17 ani şi au indus-o în eroare pe aceasta
prin promisiunea unei relaţii de prietenie dar şi ulterioare de căsătorie cu ocazia mai multor întâlniri
pe raza municipiului Slatina. În acest sens s-a arătat că inculpatul C. D.C. a creat victimei
convingerea că inculpata B.A.I. este sora acestuia şi că este îndrăgostit de victimă şi că are intenţii
serioase de căsătorie după care prin cooperare au organizat în data de 13.09.2012 transportarea
victimei în Austria mijlocindu-i trecerea frauduloasă a frontierei prin neîndeplinirea condiţiilor
pentru persoană minoră după care la sosire în Austria inculpatul C.D.C. a cazat-o într-un apartament
locuit de mai multe persoane între care şi concubina sa B.A.I., i-a interzis să părăsească locuinţa a
exploatat-o sexual inclusiv prin folosirea violenţei vânzând-o pe victimă unei persoane de origine
indiană pentru preţul de 2.000 de euro din care a primit 500 de euro ca avans şi totodată i-a impus
să accepte să întreţină raporturi sexuale cu această persoană. Se mai arată că inculpaţii C.D.C. şi
B.A.I. nu se află în custodia autorităţilor romane întrucât se sustrag de la cercetările penale. Pe de
altă parte se menţionează că sunt întrunite condiţiile cazurilor de arestare de la art. 223 alin. 1 lit. b
şi c Cod procedură penală deoarece există probele de mai sus care atestă că inculpaţii au comis
infracţiunile arătate dar şi că alte probe dovedesc că inculpaţii au exercitat presiuni asupra
martorilor M. N. şi M. N. G. pentru a nu declara nefavorabil inculpaţilor, la aceleaşi presiuni
susţinând că a fost supusă şi victima. Pe de altă parte se menţionează că este incident şi cazul de
arestare de la art. 223 alin., 2 Cod procedură penală nu doar că pentru că există probe din care reiese
suspiciunea rezonabilă că inculpaţii au comis infracţiunile dar şi că este necesară măsura arestării
preventive a acestora pentru înlăturarea stării de pericol pentru ordinea publică ce constă în
comiterea de ni fapte penale de către inculpaţi.
Judecătorul de cameră preliminară a constatat că este fondată propunerea reţinând că sunt întrunite
condiţiile cazurilor de arestare de la art. 223 alin.1lit.b şi c Cod procedură penală. Astfel există
probe care susţin suspiciunea rezonabilă că inculpaţii au comis infracţiune de constituire a unui grup
infracţional organizat şi trafic de minori având încadrările juridice de mai sus sens în care sunt
menţionate elementele de fapt care rezultă din declaraţia de persoană vătămată care se referă la
451
actele materiale ale inculpaţilor care i-au creat impresia falsă a unei relaţii serioase de prietenie cu
sentimente de dragoste din partea inculpatului C.D.C. cu perspective de căsătorie cu ocazia mai
multor întâlniri în municipiul Slatina după care i-au propus ca în vederea continuării relaţiei victima
să vină în Austria, în fapt recrutând-o pe aceasta, prin inducere în eroare în modul arătat, în vederea
practicării prostituţiei prin transportul victimei, asigurarea trecerii frauduloase a frontierei române
prin neîndeplinirea condiţiilor impuse în acest scop unui minor neînsoţit de părinţi ori tutori ori fără
acordul acestora.
De asemenea, din acelaşi mijloc de probă au rezultat actele materiale de supunerea victimei la
violenţă în vederea acceptării raporturilor sexuale inclusiv prin practicarea prostituţiei la stradă,
urmate de vinderea victimei pentru preţul de 2.000 de euro cu un avans de 500 de euro către un
bărbat de origine indiană consecutiv de supunerea acesteia la constrângere morală pentru a accepta
să practice raporturi intime cu acest bărbat. Aceste probe se coroborează cu acelea care sunt în
acelaşi sens şi au ca suport mijlocele de probă reprezentate de declaraţiile martorilor dar şi cu cele
cuprinse în declaraţia inculpatei M.V. O. din cursul urmăririi penale dar şi la judecătorul de drepturi
şi libertăţi din care rezultă actele materiale de recrutare, transport şi de avansare a unor sume de
bani către victimă, respectiv cu operaţiunile frecvente de transfer de bani prin intermediul
serviciului Western Union de către inculpaţi comunicate de către acest serviciu. Pe de altă parte, s-a
constatat că inculpaţii au exercitat presiuni asupra martorilor menţionaţi mai sus dar şi asupra
victimei în scopul influenţării acestora în sens favorabil lor. Astfel, împotriva martorului M. N.,
tatăl victimei, sunt cele ce rezultă din declaraţia martorului B. I. care arată că la solicitarea
inculpatei B.A.I., cumnata sa, a telefonat acestui martor căruia i-a oferit suma de 600 de euro spre a-
şi retrage plângerea împotriva inculpaţilor adresată organelor de urmărire penală în condiţiile în
care elemente de fapt similare rezultă din declaraţia martorului M.D. care a arătat că atunci când a
mers la vecinul său martorul M. N. i-a spus acestuia că a auzit în timp ce era în Austria că inculpata
M.V.O. este dispusă să ofere chiar şi 50.000 de euro în schimbul retragerii acestei plângeri. De
asemenea , cu privire la presiunile de acelaşi fel la care a fost supusă victima M.A.M. sunt
elementele de fapt rezultând din declaraţia martorei P. (fostă M.) A., mama victimei, care a arătat că
au fost căutaţi de martorii M.R. şi de tatăl acestuia M.F. care în cazul întrucât cele declarate de
victima M.A.M. nu sunt adevărate vor fi bătuţi dacă nu îşi vor retrage plângerea.
S-au constatat întrunite condiţiile cazului de arestare preventivă de la art. 223 alin. 2 Cod
procedură penală. Astfel, există probele menţionate la punctul 1 care justifică suspiciunea
rezonabilă că inculpaţii au comis infracţiunile menţionate mai sus dintre care cea de trafic de minori
este dintre cele menţionate expres de norma în cauză ca fiind între cale pentru care se poate lua
măsura preventivă solicitată iar cealaltă este sancţionată cu o pedeapsă principală mai mare de 5 ani
închisoare. De asemenea, s-a constatat că luarea măsurii arestării preventive a celor trei inculpaţi
este necesară pentru înlăturarea stării de pericol pentru ordinea publică ce constă în certitudinea
comiterii de către aceştia de noi fapte similare (cu cele de mai sus) ce pot constitui infracţiuni. În
acest sens pledează modalitatea comiterii faptelor arătate, existenţa unor indicii în prezenta cauză
care atestă că inculpaţii sunt implicaţi şi în alte acte materiale ilicite similare (precum faptul că un
număr de mai multe luni în anul 2012 martora M.N.G., sora victimei, care practica prostituţia a fost
găzduită în locuinţa închiriată de inculpata M.V.O. fără a i se pretinde să contribuie la cheltuielile
locative comune ,aşa cum rezultă din declaraţia acestei inculpate ori cele privind frecvenţa şi
consistenţa transferurilor de bani prin serviciul Western Union), pluralitatea de fapte penale la care
se referă probele de mai sus în coroborare cu antecedentele penale ale inculpatei M.V.O. prin
condamnarea acesteia pentru infracţiuni comise în Italia, aşa cum rezultă din menţiunile de pe
cazierul judiciar în coroborare cu cele din declaraţia inculpatei care face referiri în acest sens dar cu
menţiunea că a păstrat totuşi dreptul la tăcere cu privire la felul infracţiunilor comise. Pe de altă
parte, chiar dacă ceilalţi doi inculpaţi nu au antecedente penale, acest lucru nu este concludent
deoarece nu poate conduce la altă concluzie decât cea de mai sus deoarece nu prevalează ca forţă
probată faţă de cele constatate.

452
 Motivaţiile invocate cu caracter real şi personal de către inculpaţi cu ocazia ascultării
inculpatei M.V.O. ori dezbaterilor sunt neconcludente. Astfel, susţinerile privind neconcordanţe în
modul de transport şi locul unde a fost transportată victima nu înlătură constatările pe bază de probe
ce se referă la realitatea constatărilor de mai sus.
Pe de altă parte, referirile la necesitate aplicării unei măsuri preventive mai blânde, alta decât
arestul preventiv, s-a constatat ca irelevante deoarece în raport de criteriile de mai sus măsura
arestării preventive este singura aptă să asigure scopurile acestor măsuri prevăzute de art. 202 alin.1
Cod procedură penală, anume buna desfăşurare a procesului penal prin asigurarea realităţii
declaraţiilor victimei şi martorilor dar şi prevenire comiterii de noi fapte similare de către inculpaţi.
De asemenea, trimiterile făcute la cuprinsul înregistrării audio video aflată în memory stick-ul ataşat
prin care se cere a se dovedi că asupra victimei nu s-au exercitat constrângeri şi că a participat la o
petrecere având o stare de spirit corespunzătoare sunt irelevante deoarece nu înlătură realitatea
probelor care susţin cele menţionate anterior în condiţiile în care această înregistrare se referă la un
interval de timp scurt pe când restul probelor prezintă conduita părţilor pe un interval de timp cu
mult mai mare.
De asemenea, susţinerea inculpatei potrivit căreia cheltuielile avansate victimei (transport şi
cazare) au avut ca motivaţie decât empatia cu starea de pauperitate a familiei victimei se înlătură pe
baza argumentului forţei probelor de mai sus care susţin constatările arătate. De asemenea, sub
aspect procedural s-a constatat că citarea inculpaţilor lipsă la aceste proceduri s-a făcut la domiciliul
cunoscut al acestora cu îndeplinirea condiţiilor de la art. 259 alin.1 Cod procedură penală, deoarece
chiar dacă la dosarul de urmărire penală se află un proces verbal al organelor de poliţie ale comunei
Teasc jud. Dolj din 18.03.2015 din care rezultă că aceştia sunt plecaţi în străinătate, aceste
informaţii sunt valabile doar pentru ziua şi intervalul orar la care se face referire, nu şi pentru ziua
următoare de 19.03.2015 pentru care a operat prezumţia că locuiesc la adresa de domiciliu.
Împotriva acestei încheieri au formulat contestaţie inculpatele M.V.O. şi B.A.I.
Prin motivele scrise de contestaţie, depuse prin avocat din oficiu, inculpata B.A.I. a arătat că
nu s-a sustras de la urmărirea penală, întrucât după ce a aflat că este cercetată a luat legătura cu
martorul B.I. pentru a lua legătura cu un avocat, iar avocatul său ales este Liviu Belulescu, care a
solicitat să îi fie comunicate toate actele de procedură.
Se mai arată în contestaţia inculpatei Mustaţă faptul că în toată perioada a locuit în străinătate,
respectiv în Austria şi Italia.
Contestatoarea inculpată M.V.O, a solicitat în faţa instanţei admiterea contestaţiei, susţinând
că din probele existente în dosarul de urmărire se poate înlocui măsura arestului preventiv cu
măsura controlului judiciar sau înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu, având în
vedere atitudinea inculpatei, iar când a aflat că este căutată de poliţie a venit din proprie iniţiativă
din Austria; a avut contact cu persoana vătămată doar o singură data, pe acea perioadă de drum,
respectiv deplasarea din Slatina la Caransebeş.
Contestatoarea inculpată B.A.I., prin apărător din oficiu, solicită admiterea contestaţiei
formulate, desfiinţarea încheierii atacate şi în rejudecare respingerea propunerii de arestare
preventivă, susţinând că măsura arestării preventive nu se impune întrucât inculpata nu se sustrage,
aceasta fiind plecată în Austria, aşa cum rezultă din procesul verbal al mandatului de aducere
întocmit de lucrătorii poliţiei comunei Teasc.
Contestaţia formulată de inculpata M.V.O este nefondată, reţinându-se în esenţă că în cauză
există indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpata a săvârşit infracţiunile
menţionate în propunerea de arestare preventivă.
În privinţa contestaţiei formulate de inculpata B.A.I., prin avocat din oficiu,
judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel, constată că aceasta este fondată.
Conform art. 225 alin 3 Cod procedură penală, inculpatul aflat în stare de libertate se citează
pentru termenul fixat. Termenul se aduce la cunoştinţa procurorului şi avocatului inculpatului,
acestuia din urmă acordându-i-se, la cerere, posibilitatea de a studia dosarul cauzei‖, iar potrivit art.
225 alin 4 Cod procedură penală „Soluţionarea propunerii de arestare preventivă se face numai în
453
prezenţa inculpatului, în afară de cazul când acesta lipseşte nejustificat, este dispărut, se sustrage ori
din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu se prezintă sau nu
poate fi adus în faţa judecătorului.‖
Din analiza art. 225 alin. 3 şi 4 Cod procedură penală, se constată că în cazul în care este
propusă arestarea preventivă a unei persoane aflate în libertate, citarea acesteia se face conform
regulilor generale prevăzute de Codul de procedură penală, fără a fi prevăzute derogări datorate
tipului cererii ce urmează a fi soluţionate, iar prezenţa inculpatului este obligatorie, cu excepţia
cazurilor limitativ enumerate de art. 225 alin. 4 Cod procedură penală, printre care şi sustragerea
inculpatului.
Eventuala sustragere a inculpatului de la urmărirea penală nu poate avea însă ca efect
încălcarea normelor de procedură privind citarea pentru termenul de soluţionare a propunerii de
arestare preventivă, nefiind prevăzute norme derogatorii în această materie.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel constată că în cauză prima
instanţă a procedat în mod nelegal la soluţionarea propunerii de arestare preventivă a inculpatei
B.A.I. , în condiţiile în care aceasta nu a fost legală citată.
Astfel, prima instanţă a stabilit ca soluţionarea propunerii de arestare preventivă să se facă la
data de 19.03.2015 ora 15:30 şi a emis citaţie către inculpata B.A.I. în aceiaşi zi, 19.03.2015.
Conform menţiunilor din procesul verbal de predare, citaţiile au fost afişate la data de
19.03.2015 de un agent de poliţie, însărcinat de instanţă cu înmânarea citaţiilor, la ora 15:20.
Prima instanţă a considerat în mod nelegal că prin afişarea citaţiei la ora 19.03.2015, ora
15:20, este îndeplinită procedura de citare pentru termenul din aceiaşi zi, ora 15:30, neobservând
dispoziţiile art. 261 alin 4 lit f) şi g) Cod procedură penală, respectiv faptul că în cazul în care nicio
persoană nu este găsită la domiciliul persoanei citate şi se procedează la afişarea înştiinţării, citaţia
se consideră comunicată nu la momentul afişării înştiinţării, ci la momentul împlinirii termenului
stabilit de instanţa care a emis citaţia în care destinatarul este în drept să se prezinte la instanţă
pentru a i se comunica citaţia.
În acelaşi timp, în mod netemeinic a reţinut judecătorul de drepturi şi libertăţi faptul că
procesul verbal întocmit de agenţii de poliţie în data de 18.03.2015 face dovada că inculpata nu se
afla la domiciliu doar în ziua respectivă, pentru data de 19.03.2015, citarea fiind legal îndeplinită
conform dispoziţiilor art. 259 alin 1 Cod procedură penală.
Afişarea citaţiei aşa cum s-a procedat în faţa primei instanţe, nu a înştiinţării, este permisă
doar în cazurile prevăzute de art. 260 alin 2, art. 263 alin 3, art. 261 alin 5 Cod pr penală, situaţii ce
nu se regăsesc în prezenta cauză, astfel că nu se putea în mod legal afişa citaţia.
Din informările transmise în cursul urmăririi penale de avocatul ales al inculpatei şi cele
rezultate din cercetările efectuate în cursul urmăririi penale rezultă că inculpata nu se află de o lungă
perioadă în ţară fiind plecată în străinătate, fără a se cunoaşte domiciliul său real, în condiţiile în
care până în prezent nu a fost audiată de organele judiciare şi nu i s-a adus la cunoştinţă obligaţia de
a aduce la cunoştinţă schimbarea domiciliului.
În consecinţă, chiar dacă domiciliul legal al inculpatei este în continuare la adresa la care a
fost afişată citaţia , suntem în fapt în situaţia prevăzută de art. 259 alin 5 Cod pr penală, respectiv,
nu se cunoaşte domiciliul inculpatei şi nici locul său de muncă, ceea ce impunea ca citarea
inculpatei B. să se facă şi prin afişarea înştiinţării la sediul organului judiciar, respectiv sediul
primei instanţei, iar propunerea de arestare preventivă a inculpatei B. să fie soluţionată doar după
expirarea termenului prevăzut de art. 259 alin. 5 lit. f şi g Cod procedură penală.
Nu în ultimul rând, dată fiind urgenţa soluţionării cauzei, instanţa putea apela la
instrumentul emiterii unui mandat de aducere a inculpatei la data şi ora stabilite pentru soluţionarea
propunerii de arestare preventivă, posibilitate prevăzută de art. 265 alin 2 Cod pr penală, ocazie cu
care agentul însărcinat cu îndeplinirea mandatului de aducere ar fi putut face cercetările prevăzute
de art. 266 alin 4 Cod procedură penală.
Prima instanţă mai avea şi posibilitatea de a cita inculpata la sediul avocatului ales, a cărui
delegaţie a fost transmisă prin fax parchetului încă din data de 10.03.2015, conform dispoziţiilor art.
454
259 alin 4 Cod procedură penală, avocatul ales solicitând (fila 246 dos urm penală), ca toate actele
de procedură penală ce vor fi emise să fie comunicate la adresa cabinetului de avocatură.
De altfel, conform art. 225 alin 3 Cod procedură penală, anunţarea avocatului ales al
inculpatei din cursul urmăririi penale era obligatorie, chiar dacă delegaţia avocaţială menţiona doar
dreptul de reprezentare şi asistenţă în faţa organelor de urmărire penală, lucru firesc dat fiind că nu
se formulase propunere de arestare preventivă.
Ori, prima instanţă nu a procedat conform normelor de procedură anterior enumerate,
limitându-se la a aprecia că afişarea nelegală a citaţiei la domiciliul inculpatei face dovada
îndeplinirii procedurii de citare.
Cum avocatul din oficiu al inculpatei B. a invocat atât în faţa primei instanţe, cât şi în
contestaţia împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatei, faptul că
inculpata are un apărător ales ce nu a fost anunţat, Curtea apreciază că în fapt avocatul din oficiu al
inculpatei a invocat o nelegală citare, atâta timp cât o posibilitate de citare a inculpatului este la
avocatul ales, iar avocatul ales a solicitat, aşa cum menţionează şi avocatul din oficiu ca „toate
actele de procedură‖ în privinţa inculpatei, deci inclusiv citaţiile, să fie comunicate la cabinetul său.
De asemenea, în condiţiile în care procedura de citare a inculpatei B. pentru termenul de
judecată din 19.03.2015 ora 15:30 a fost nelegală, instanţa nu putea constata că inculpatul se
sustrage de la judecarea propunerii de arestare preventivă, astfel că devin incidente şi dispoziţiile
art. 281 alin 1 lit. e) Cod procedură penală, conform cărora atrage nulitatea absolută a actului, în
speţă a încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi, încălcarea dispoziţiilor privind prezenţa
inculpatului, în situaţia în care participarea sa este obligatorie, aşa cum este cazul şi în situaţia
soluţionării propunerii de arestare preventivă.
Totodată, dispoziţiile art. 425 ind. 7 pct. 2 lit. b) Cod procedură penală, impun instanţei de
control judiciar să desfiinţeze încheierea şi să dispună rejudecare cauzei de prima instanţă, în cazul
în care se constată că nu au fost respectate dispoziţiile privind citarea, fără a condiţiona soluţia de
trimitere pentru rejudecare de solicitarea în acest sens a părţii nelegal citate sau de invocarea
nelegalei citări de către o altă persoană.
În consecinţă, având în vedere nelegala citare şi nulitatea absolută a încheierii în privinţa
inculpatei B.A., conform considerentelor anterioare, Curtea a admis contestaţia formulată de această
contestatoare inculpată, prin avocat din oficiu , a desfiinţat încheierea contestată numai cu privire la
inculpata B. şi a trimis cauza la prima instanţă pentru rejudecarea propunerii de arestare preventivă
a acestei inculpate.
Au fost menţinute dispoziţiile din încheierea contestată privind pe inculpata M.V.O.
(Încheiere nr. 121 din 25 martie 2015 - Secţia penală și pentru cauze cu minori, rezumat judecător
Ciobanu George)

3. Contestaţie la executare

Condamnatul a formulat o nouă contestaţie la executare, deoarece, în opinia sa, nu s-a

făcut o încadrare juridică corectă cu ocazia soluţionării contestaţiei la executare anterioare
(prin care s-au aplicat dispoziţiile art.6 Cod Penal), în sensul că nu s-au stabilit în mod corect
articolele care au corespondent în noul Cod penal.

Condamnatul nu mai poate formula o nouă contestaţie la executare în care să solicite din
nou aplicarea dispoziţiilor art.6 Cod penal pentru aceleaşi infracţiuni avute în vedere la
pronunţarea sentința penală nr.128 din 12 februarie 2014 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul
nr.905/63/2014, modificată prin d.p.nr.442 din 5 iunie 2014 a Curţii de Apel Craiova, chiar dacă,
în opinia sa, la soluţionarea contestaţiei la executare formulată anterior nu s-a procedat în mod
corect.

455
 Prin sentinţa penală nr. 85 din data de 04.02.2015 Tribunalul Dolj, în baza art. 599 alin 5
Cod procedură penală, a respins, ca inadmisibilă, contestaţia la executare formulată de contestatorul
S. C. R.
A fost obligat contestatorul la 200 lei cheltuieli judiciare statului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, s-a reţinut că la data de 11.11.2014, s-a înregistrat pe
rolul Tribunalului Dolj, contestaţia la executare formulată de petentul condamnat S. C.R., prin care
a arătat că a intervenit o lege penală mai favorabilă, respectiv condamnările depăşesc maximul din
noul Cod penal şi că în urma unor cereri anterioare s-a aplicat art.6 alin.1 la condamnările sale, dar
la două infracţiuni s-a calculat reţinut greşit echivalentul juridic.
Astfel, pentru infracţiunea prevăzută de art. 208, 209 lit. e Cod Penal din 1969,
corespondentul corect în Noul Cod penal este art. 228 alin 1 al cărui maxim este de 3 ani închisoare
şi nu art. 229 alin 1 lit. b Cod Penal aşa cum în mod eronat s-a reţinut prin decizia penală nr. 442
din 05 iunie 2014 a Curţii de Apel Craiova, iar pentru infracţiunea prevăzută de art. 279 alin 3 lit. a
Cod Penal corespondentul juridic este 342 alin 1 Cod Penal al cărui maxim este 5 ani închisoare.
Urmare relaţiilor solicitate locului de deţinere al condamnatului, la dosar s-a primit adresa
nr. N105035/PCDJ/16.12.2014, emisă de Penitenciarul Maximă Siguranţă Craiova, prin care s-a
comunicat fişa de evaluare a condamnatului întocmită de comisia privind aplicarea legii penale mai
favorabile şi copia mandatului de executare a pedepsei nr. 514/2.03.2009 emis de Tribunalul Olt.
De asemenea, la termenul de judecată din 04.02.2015 contestatorul a depus un memoriu la
dosar prin care a solicitat reducerea pedepsei de la 6 ani la 3 ani primită pentru săvârşirea
infracţiunii de furt şi de asemenea reducerea pedepsei de la 8 ani la 5 ani pentru săvârşirea
infracţiunii de deţinere muniţie, cu menţinerea rezultantei.
Verificând actele şi lucrările dosarului, instanţa a constatat următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 223/21.12.2007 a Tribunalului Olt definitivă prin decizia nr. 638/
23.02.2009 a ÎCCJ, inculpatul S.C.R. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 27 ani închisoare.
Prin sentinţa penală nr. 128/12.02.2014 pronunţată de Tribunalul Dolj, rămasă definitivă
prin decizia penală nr. 442/05.06.2014 a Curţii de Apel Craiova, s-a admis sesizarea din oficiu
formulată de Comisia de Evaluare din cadrul Penitenciarului Craiova privind aplicarea legii penale
mai favorabile, s-a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 6 alin. 1 Cod Penal în privinţa pedepselor
aplicate, după cum urmează: pentru inf. prev. de art. 279 al. 3 lit. a Cod Penal 1969 corespondent în
art. 342 al. 3 N. Cod Penal, s-a redus pedeapsa principală aplicată, de la 8 ani închisoare, la 7 ani
închisoare; pentru inf. prev. de art. 136 din legea 295/2004, corespondent în art. 343 al. 1 N. Cod
Penal s-a redus pedeapsa principală aplicată de la 5 ani închisoare, la 3 ani închisoare; pentru inf.
prev. de art. 217 al. 1, 4 Cod Penal 1969, corespondent în art. 253 al. 1 şi 4 N. Cod Penal, s-a redus
pedeapsa principală de la 8 ani închisoare la 7 ani închisoare; pentru inf. prev. de art. 208-209 lit. e
Cod Penal 1969, corespondent în art. 229 al. 1 lit. b N. Cod Penal, s-a redus pedeapsa principală de
la 6 ani închisoare la 5 ani închisoare.
S-a constatat că nu se impune reducerea pedepsei rezultante de 27 ani închisoare pedeapsă
principală şi 5 ani pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a, b, c Cod
Penal, aplicată potrivit legii vechi, deoarece nu depăşeşte maximul special la care se poate ajunge în
baza legii noi, conform art. 39 Noul Cod Penal.
Potrivit dispoziţiilor art. 599 alin. 5 Cod procedură penală, cererile ulterioare de contestaţie
la executare sunt inadmisibile, dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive şi de
apărări.
Astfel, constatând că prin sentinţa penală nr. 128/12.02.2014 pronunţată de Tribunalul Dolj,
rămasă definitivă prin decizia penală nr. 442/05.06.2014 a Curţii de Apel Craiova, care are
autoritate de lucru judecat, s-a soluţionat o contestaţie la executare privind aceeaşi parte –
condamnatul S. C. R., întemeiată pe acelaşi temei legal şi pentru aceleaşi motive – aplicarea legii
penale mai favorabile s-a respins contestaţia la executare ca fiind inadmisibilă.
Împotriva acestei sentinţe a formulat contestaţie condamnatul S. C. R., arătând că art.599
alin.5 Cod procedură penală nu are aplicabilitate în cauză, deoarece pentru infracţiunile prev. de
456
art.208-209 alin.1 lit.e Cod penal anterior, respectiv art.279 alin.3 Cod penal anterior nu s-a făcut o
încadrare juridică corectă cu ocazia soluţionării contestaţiei la executare anterioare, în sensul că nu
s-au stabilit în mod corect articolele care au corespondent în noul Cod penal.
Astfel, infracţiunea prev. de art.208-209 alin.1 lit.e Cod penal anterior are echivalent în
art.228 alin.1 noul Cod penal, ci nu în art.229 alin.1 lit.b noul Cod penal, iar infracţiunea prev. de
art.279 alin.3 lit.a Cod penal anterior are echivalent în art.342 alin.1 noul Cod penal, ci nu în art.342
alin.3 noul Cod penal.
A precizat că nu contestă cuantumul pedepsei rezultante de 27 ani rezultată după contopirea
pedepselor.
Prin decizia penală nr. 150 din 02 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în
dosarul nr.13808/63/2014, s-a respins, ca nefondată contestaţia, fiind obligat contestatorul la 200 lei
cheltuieli judiciare către stat.
În motivarea deciziei s-au arătat următoarele:
Prin sentința penală nr.128 din 12 februarie 2014 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul
nr.905/63/2014, modificată prin decizia penală nr.442 din 5 iunie 2014 a Curţii de Apel Craiova, în
baza art.595 Cod procedură penală, art.23 din Legea nr.255/2013 s-a admis contestaţia la executare,
făcându-se aplicarea dispoziţiilor art.6 Cod penal.
Prin contestaţia ce formează obiectul prezentei cauze, acelaşi condamnat solicită din nou
aplicarea dispoziţiilor art.6 Cod penal, criticând modul în care s-a soluţionat contestaţia la executare
formulată anterior, în opinia sa, pentru infracţiunile prev.de art.208-209 alin.1 lit.e Cod penal
anterior, respectiv art.279 alin.3 Cod penal anterior nu s-a făcut o încadrare juridică corectă cu
ocazia soluţionării contestaţiei la executare anterioare, în sensul că nu s-au stabilit în mod corect
articolele care au corespondent în noul Cod penal.
Ori, contestaţia la executare formulată anterior a fost soluţionată printr-o hotărâre definitivă.
În acest context, condamnatul nu mai poate formula o nouă contestaţie la executare în care
să solicite din nou aplicarea dispoziţiilor art.6 Cod penal pentru aceleaşi infracţiuni avute în vedere
la pronunţarea sentința penală nr.128 din 12 februarie 2014 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul
nr.905/63/2014, modificată prin decizia penală nr.442 din 5 iunie 2014 a Curţii de Apel Craiova,
chiar dacă, în opinia sa, la soluţionarea contestaţiei la executare formulată anterior nu s-a procedat
în mod corect.
În speţă, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.599 alin.5 Cod procedură penală,
existând identitate de persoană, de temei legal, de motive şi de apărări.
În altă ordine de idei, în condiţiile în care printr-o hotărâre anterioară definitivă s-au
reîncadrat faptele conform reglementărilor noului Cod penal, reducându-se pedepsele în raport de
dispoziţiile legii mai favorabile, cu ocazia soluţionării unei noi contestaţii la executare nu se mai
poate analiza o nouă cerere formulată de acelaşi condamnat prin care solicită din nou reîncadrarea
faptelor şi aplicarea dispoziţiilor legii mai favorabile.
(Decizia nr. 150 din 02 aprilie 2015 – Secția penală și pentru cauze cu minori, rezumat
judecător Camelia Șelea)

4. Participarea procurorului militar la soluţionarea unei cauze în faza judecăţii.

Participarea procurorului militar la soluţionarea unei cauze, în care sesizarea instanţei a

fost dispusă de parchetele militare, este obligatorie până la începerea judecăţii, iar de la acea dată
este facultativă, fiind lăsată la aprecierea procurorului militar.

Prin încheierea nr. 336 din 08.10.2015 pronunţată de Tribunalul Olt, în dosarul
nr.2503/104/2015/a3, în baza art.362 Cod procedură penală raportat la art. 208 alin.2 Cod procedură
penală, s-a constatat legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpaţilor: N.I.R., F.M.A.,
I.F.C. şi I.V.I.

457
 În baza art. 208 alin. 3 şi 207 alin 4 Cod procedură penală, s-a menţinut măsura arestării
preventive a inculpaţilor.
S-au respins cererile de revocare şi de înlocuire a măsurii arestării preventive formulate de
inculpaţii N.I.R., F.M.A., I.F.C. şi I.V.I., ca nefondate.
În baza art.275 alin. 2 Cod procedură penală, au fost obligaţi inculpaţii la plata a câte 50 lei
cheltuieli judiciare statului.
Împotriva acestei încheieri au formulat contestaţii inculpaţii N.I.R., I.V.I., I.F.C. şi F.M.A.
Prin decizia penală nr. 483/15 Octombrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în
dosarul nr. 2503/104/2015/a3, s-au respins contestaţiile formulate de contestatorii N.I.R., F.M.A.,
I.F.C. şi I.V.I., împotriva încheierii nr. 336 din 08.10.2015 pronunţată de Tribunalul Olt, în dosarul
nr. 2503/104/2015/a3, ca nefondate.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut următoarele:
Cu privire la excepţia nulităţii, pe considerentul că la şedinţa, în care s-a pronunţat
încheierea atacată, a participat procurorul militar deşi acesta nu poate participa într-o cauză decât
cel mai târziu până la finalizarea procedurii camerei preliminare, se constată că este neîntemeiată.
Astfel, potrivit art. 6 din Ordinul 342/13.11.2014, modificat şi completat prin Ordinul
3/19.01.2015 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
procurorii din secţia judiciară a parchetului de pe lângă instanţa competentă vor participa la
judecarea cauzei în fond şi în căile de atac în cauzele în care sesizarea instanţei a fost dispusă de
parchetul militar.
Potrivit art. 7 lit. a din acelaşi ordin, procurorii militari participă la judecarea cauzelor
prevăzute la art. 6, numai atunci când necesită cunoştinţe cu specific militar, precum şi ori de câte
ori apreciază necesar.
Potrivit art. 7 lit. b din acelaşi ordin, procurorii militari participă la soluţionarea plângerii
împotriva soluţiilor procurorului din cadrul parchetelor militare şi al secţiei Parchetelor Militare din
cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi la procedura camerei
preliminare şi la soluţionarea contestaţiei în cadrul procedurii în toate cauzele în care sesizarea
instanţei a fost dispusă de acestea.
În atare situaţie, se constată că participarea procurorului militar la soluţionarea unei cauze,
în care sesizarea instanţei a fost dispusă de parchetele militare, este obligatorie până la începerea
judecăţii, iar de la acea dată este facultativă, fiind lăsată la aprecierea procurorului militar, nefiind
interzisă, aşa cum au susţinut contestatorii.
Referitor la excepţia nulităţii încheierii pe considerentul că şedinţa ar fi avut loc în camera
de consiliu, nu în şedinţă publică, se constată că nici aceasta nu este întemeiată.
Astfel, din observarea încheierii, rezultă că şedinţa a avut loc şi soluţia a fost pronunţată în
şedinţă publică.
Împrejurarea că într-un aliniat din partea introductivă, s-a trecut că apelul nominal s-ar fi
făcut în şedinţă nepublică, este considerată de instanţa de control judiciar o eroare materială, atât
timp cât, în antet, dar şi în dispozitiv s-a menţionat ca fiind şedinţă publică.
Nici excepţia nulităţii întemeiată pe considerentul că inculpaţilor nu li s-au luat declaraţii cu
privire la cererea de revocare, ci numai cu privire la cererea de înlocuire, nu poate fi primită.
Astfel, instanţa de control judiciar constată că art. 281 din Codul de procedură penală nu
prevede un asemenea caz ca fiind un caz de nulitate absolută, iar faţă de dispoziţiile art. 4251 alin. 7
pct. 2 lit. b Cod procedură penală prin care s-a precizat expres că nu se poate dispune rejudecarea
cauzei decât dacă nu au fost respectate dispoziţiile legale privind citarea, normele de procedură
penală fiind de strictă interpretare, nu se poate dispune rejudecarea cauzei sub acest aspect, cu atât
mai mult cu cât inculpaţii au fost audiaţi de instanţă în prezenţa apărătorilor, iar ulterior, odată cu
acordarea cuvântului asupra cererilor, apărătorii au pus concluzii în legătură cu această cerere de
revocare, iar inculpaţii au susţinut concluziile apărătorilor lor.
Trecând la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive luată faţă de
inculpaţi, Curtea constată următoarele:
458
 La dispunerea măsurii arestării preventive faţă de inculpaţi s-au respectat dispoziţiile legale
în materie, avându-se în vedere incidenţa dispoziţiilor art. 223 alin. 2 Cod procedură penală.
Totodată, Curtea constată că în speţă continuă să fie incidente aceste dispoziţii.
Astfel, din probatoriul administrat până în acest moment la urmărirea penală (declaraţiile
părţii vătămate, declaraţiile martorilor, conţinutul mesajelor scrise expediate de partea vătămată în
ziua comiterii faptei şi concluziile raportului de expertiză criminalistică şi răspunsul IML), rezultă
suspiciunea rezonabilă a săvârşirii faptelor de către inculpaţi.
Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile pentru care inculpaţii sunt trimişi în judecată
este închisoarea mai mare de 5 ani, iar lăsarea în libertate a inculpaţilor continuă să prezinte pericol
pentru ordinea publică.
Starea de pericol pentru ordinea publică în sensul art. 223 alin. 2 Cod procedură penală, aşa
cum corect a menţionat şi instanţa de fond, presupune o rezonanţă a acestor fapte, o afectare a
echilibrului social firesc, o anumită stare de indignare, de dezaprobare publică, o reacţie colectivă
faţă de aceste stări de fapt negative.
În speţă, în concret, pericolul pentru ordinea publică rezultă din natura şi gravitatea faptei de
care sunt acuzaţi inculpaţii (viol în formă agravată), faptă care creează în mod cert o stare de
insecuritate socială în comunitate, având în vedere şi împrejurările reale, modul şi mijloacele
concrete de săvârşire a faptei, urmările produse, precum şi numărul relativ mare de participanţi la
săvârşirea faptei, ceea ce demonstrează şi o periculozitate sporită a inculpaţilor.
Toate aceste aspecte reţinute, nu s-au modificat şi nu au încetat, neexistând nici un argument
de fapt sau de drept pentru a se dispune cercetarea inculpaţilor în stare de libertate şi astfel, orice
altă măsură preventivă, cu excepţia arestării, nu este oportună în cauză.
Împrejurările invocate de inculpaţi, că declaraţiile martorei T.D. ar fi contradictorii sau că
raportul de expertiză criminalistică ar exclude existenţa faptei şi astfel se impune revocarea măsurii
arestării preventive întrucât temeiurile arestării nu mai există, nu pot fi reţinute.
Astfel, pentru menţinerea arestării trebuie să existe probe cu privire la existenţa unei
suspiciuni rezonabile de săvârşire a faptei, suspiciune care există în cauză în continuare, contrar
opiniei inculpaţilor. Aceasta, întrucât, chiar dacă în raportul de expertiză iniţial s-a menţionat că
profilul genetic al presupuşilor autori nu se regăseşte în secreţia vaginală a victimei, prin răspunsul
ulterior al aceleiaşi instituţii s-au indicat care ar fi situaţiile în care acest profil nu poate fi regăsit,
una din posibilităţile respective fiind relevată de declaraţiile părţii vătămate cu privire la modul în
care s-a săvârşit fapta, iar martora T.D., din cauza minorităţii şi a evenimentului traumatic la care a
fost nevoită să asiste, dar şi a lipsei experienţei de viaţă, este posibil să nu aibă o relatare
corespunzătoare unei martor obiectiv, neimplicat în evenimentele respective. De altfel, nu numai
declaraţiile acestei martore confirmă susţinerile persoanei vătămate, ci şi celelalte probe
administrate în cauză, arătate mai sus.
În altă ordine de idei, aceste aspecte nu sunt noi, mai fiind invocate şi analizate şi cu ocazia
verificării legalităţii măsurii arestului preventiv din data de 24.09.2015 de către Curtea de Apel
Craiova, iar de la acea dată şi până în prezent nu a intervenit nici un alt element de fapt sau de drept
care ar conduce la concluzia că arestarea este nelegală ori s-ar impune înlocuirea acesteia cu o
măsură preventivă mai blândă.
Totodată, apărările inculpaţilor privind situaţia lor familială, profesională sau şcolară, nu pot
fi primite deoarece se apreciază că nu constituie motive care să justifice punerea lor în libertate şi
că, dimpotrivă, când au comis aceste fapte, inculpaţii şi-au asumat riscul de a fi descoperiţi, de a fi
cercetaţi penal chiar cu privare de libertate şi astfel desfăşurarea unei vieţi de familie ori sociale
normale să fie perturbată.
Se mai constată că inculpaţii nu au recunoscut săvârşirea faptei pentru care sunt cercetaţi şi,
astfel, Curtea consideră că măsura arestării este necesară şi pentru buna desfăşurare în continuare a
procesului penal, conform art. 223 alin. 1 lit. b şi c Cod procedură penală, existând posibilitatea ca,
în libertate, inculpaţii să încerce să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi sau
martori, în vederea retractării declaraţiilor sau a dării unor declaraţii favorabile pentru inculpaţi.
459
 Cu privire la durata arestării, se constată că, în raport de gravitatea faptei, complexitatea
cauzei şi a probatoriilor ce s-au impus a fi administrate, aceasta este relativ scurtă (2 luni) şi astfel
nu se poate considera că s-ar fi stins acea rezonanţă socială negativă a faptelor pentru care sunt
cercetaţi inculpaţii sau că lăsarea lor în libertate nu ar mai crea, în prezent, în opinia publică un
sentiment de insecuritate.
Astfel fiind, se constată că în mod corect prima instanţă a respins cererile inculpaţilor de
revocare şi de înlocuire a măsurii arestării preventive şi a menţinut măsura arestării preventive faţă
de inculpaţi.
În consecinţă, Curtea, în baza art.4251 alin.7 pct.1 lit. b Cod procedură penală, a respins
contestaţiile formulate de inculpaţi, ca nefondate. (Decizia penală nr. 483/15 Octombrie 2015 –
Secția penală și pentru cauze cu minori, rezumat judecător Bădulescu Ștefana)

5. Încetarea procesului penal având în vedere lipsa unei condiţii necesare pentru
punerea în mişcare a acţiunii penale.

În cazul în care s-a formulat plângere penală pentru nerespectarea unei hotărâri
judecătoreşti pronunţată de o instanţă de contencios administrativ, prin care s-a dispus anularea
dispoziţiilor de încetare a raporturilor de serviciu şi reintegrarea părţilor vătămate în funcţiile
publice deţinute anterior emiterii deciziilor, precum şi obligarea la plata drepturilor salariale
restante, se pune problema săvârşirii infracţiunii prev. de art. 24 alin. 3 din Legea contenciosului
administrativ cu nr. 554/2004 (forma în vigoare până la data de 01.02.2014) şi nu a infracţiunilor
prevăzute de art. 261 şi 262 din Codul muncii (forma în vigoare până la data de 01.02.2014).

Prin sentinţa penală nr. 80 din 08.07.2014 pronunţată de Judecătoria Calafat în dosarul
nr.4148/201/2013, în baza art. 261 Codul muncii cu aplic. art. 5 Cod penal, a fost condamnat
inculpatul T.C., la 500 lei amendă.
În baza art. 262 Codul muncii, cu aplic. art. 5 Cod penal., a fost condamnat inculpatul la
1000 lei amendă.
În baza art. 33 lit. a - 34 lit. b Cod penal din 1969, s-a dispus ca inculpatul să execute
pedeapsa cea mai grea, aceea de 1000 lei amendă.
S-a atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 63 indice 1 Cod penal din 1969.
S-a luat act că părţile vătămate nu s-au constituit părţi civile.
În baza art. 274 alin. 1 Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul la 400 lei cheltuieli
judiciare către stat.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că prin sentința civilă nr.
795/04.05.2010 a Tribunalului Dolj - Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, definitiva prin
decizia 791/23.02.2011 a Curţii de Apel Craiova - Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal a fost
admisă acţiunea formulată de părţile vătămate B.M. şi B.C., au fost anulate dispoziţiile 6 şi 7 din
29.01.2009 emise de Primarul comunei X şi a fost obligat primarul comunei X la reintegrarea
părţilor vătămate în funcţiile publice deţinute anterior emiterii dispoziţiilor şi la plata despăgubirilor
egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate, reprezentând drepturi salariale începând cu data
de 01.03.2009 şi până la data reintegrării efective actualizată cu inflaţia la data plăţii.
Prin adresa 2418/18.04.2011 inculpatul a comunicat părţilor vătămate că sentinţa sus
amintită urmează să fie pusă în aplicare în cel mai scurt timp posibil, iar prin dispoziţia 622 din
29.04.2011 şi 623/29.04.2011, inculpatul a dispus ca, începând cu 30.04.2011 părţile vătămate B.M
şi B.C., să fie reintegrate în funcţiile publice deţinute anterior emiterii dispoziţiilor 6 şi 7 din
29.01.2009 şi acordarea plăţii despăgubirilor egale cu salariile majorate şi recalculate, respectiv
drepturi salariale, începând cu data de 01.03.2009 şi până la 30.04.2011, actualizat cu inflaţia plăţii
în suma de 26.957,02 lei pentru B.M. şi 25.083,03 lei pentru partea vătămată B.C.

460
 Dând dovada de rea credinţă, la aceeaşi dată, 29.04.2011, şi invocând referatul
3109/29.04.2011, HCL 29/11.05.2010, HCL 40/30.07.2010, HCL 15/2011, OUG 63/2010 pentru
modificarea şi completarea legii 273/2006 privind finanţele publice locale precum şi pentru
stabilirea unor măsuri financiare, adresa 10228/12.07.2010 a instituţiei prefectului prin care se
stabilea numărul maxim de posturi prevăzut în aparatul propriu de specialitate al primarului şi
structurile din subordinea Consiliului Local şi OUG 34/2009 inculpatul T.C. a emis şi dispoziţiile
nr. 624 şi 625 din 29.04.2011 prin care a dispus eliberarea din funcţiile publice a părţilor vătămate
B.M. şi B.C., cu menţiunea că funcţiile publice deţinute anterior aplicării dispoziţiilor 6 şi 7 din
29.01.2009 fuseseră desfiinţate prin HCL 3/23.01.2009 motivându-se totodată că HCL 3 din
23.01.2009 ar fi fost anulată tocmai prin s.c. 795/04.05.2010 definitiva prin decizia civilă
791/23.02.2011 a Curţii de Apel Craiova cât şi succesiv prin HCL 29/2010, HCL 40/2010, HCL
15/2011.
Împotriva acestei sentinţe penale a formulat apel inculpatul.
Prin decizia penală nr. 1073/15.07.2015, pronunţată în dosarul nr. 4148/201/2013, Curtea de
Apel Craiova a admis apelul inculpatului, a desfiinţat în totalitate sentinţa atacată şi rejudecând:
În baza art. 386 Cod procedură penală, a schimbat încadrările juridice ale faptelor din
infracţiunile prev. de art. 261 şi art. 262 din Legea 53/2003 (Codul Muncii) în 2 infracţiuni (având
în vedere că sunt 2 părţi vătămate) prev. de art. 24 alin.3 din Legea 554/2004 (Legea contenciosului
administrativ).
În baza art. 396 alin.6 Cod procedură penală rap. la art.16 alin.1 lit. e Cod procedură penală,
a dispus încetarea procesului penal cu privire la inculpat pentru săvârşirea celor 2 infracţiuni prev.
de art.24 alin.3 din Legea 554/2004.
Pentru a decide astfel, Curtea a constatat următoarele:
În speţa de faţă, părţile vătămate B.C. şi B.M. au formulat plângere penală împotriva
inculpatului T.C. pentru nerespectarea hotărârii judecătoreşti cu nr. 795/04.05.2010 a Tribunalului
Dolj - Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, prin care s-a dispus anularea dispoziţiilor nr. 6 şi 7
din data de 29.01.2009 emise de Primarul Comunei X (inculpatul) şi hotărârea nr. 3 emisă de
Consiliul local al comunei X şi a fost obligat primarul (inculpatul) la reintegrarea părţilor vătămate
în funcţiile publice deţinute anterior emiterii deciziilor şi la plata despăgubirilor egale cu salariile
indexate, majorate şi recalculate, reprezentând drepturi salariale începând cu data de 01.03.2009 şi
până la data reintegrării efective, actualizate cu inflaţia la data plăţii.
Această hotărâre a fost pronunţată de o instanţă de contencios administrativ şi nu de o
instanţă de litigii de muncă şi astfel în cauză se pune problema săvârşirii infracţiunii prev. de art. 24
alin. 3 din Legea contenciosului administrativ cu nr. 554/2004 (forma în vigoare până la data de
01.02.2014) şi nu a infracţiunilor prevăzute de art. 261 şi 262 din Codul muncii (forma în vigoare
până la data de 01.02.2014).
Este neîntemeiată susţinerea părţilor vătămate şi a parchetului că art. 24 din Legea 554/2004
se referă la neexecutarea altor sentinţe, respectiv la cele prin care autoritatea publică este obligată să
încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să
efectueze anumite operaţiuni administrative şi astfel, în cazul sentinţelor prin care se dispune
reintegrarea unui funcţionar sau plata salariilor restante, sunt aplicabile dispoziţiile din codul
muncii, nu cele ale legii contenciosului administrativ.
Astfel, în primul rând, în cazul funcţionarilor publici, nu suntem în prezenţa unor raporturi
de muncă pentru a fi aplicabile dispoziţiile din codul muncii, ci, potrivit art. 1 din Legea
nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, a unor raporturi de serviciu, pentru care, în
situaţia în care au încetat din motive pe care funcţionarul public le consideră netemeinice sau
nelegale, se poate formula cerere privind anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-
a dispus încetarea lor adresate instanţei de contencios administrativ, aşa cum se precizează în art.
106 din aceeaşi lege.
În al doilea rând, în cazul funcţionarilor publici, executarea unei hotărâri judecătoreşti de
reintegrare şi plata salariilor restante, implică (chiar dacă nu se menţionează expres în hotărâre) şi o
461
altă acţiune din partea autorităţii publice, respectiv aceea de emitere a deciziei de reintegrare şi de
plata salariilor restante, decizie care are caracter de act administrativ. Prin urmare, executarea unor
astfel de hotărâri intră în categoria celor prin care autoritatea este obligată să încheie un act, spre
deosebire de executarea unei hotărâri judecătoreşti de reintegrare a unui salariat cu contract de
muncă, unde unitatea angajatoare nu are o astfel de obligaţie.
Mai mult, în acest sens, că sunt aplicabile dispoziţiile din legea contenciosului administrativ,
a decis şi Curtea de Apel Craiova, prin decizia nr. 729/23.03.2010, care îi priveşte pe inculpatul şi
pe părţile vătămate din prezenta cauză.
Astfel, părţile vătămate au apelat la calea executării prevăzută de legea contenciosului
administrativ, solicitând aplicarea faţă de inculpat a unei amenzi potrivit art. 24 alin. 1 şi 2, însă au
apelat la această cale pentru neexecutarea unei alte sentinţe, cu nr. 863/21.04.2009, prin care s-a
dispus suspendarea executării dispoziţiilor nr. 6 şi 7 din 29.01.2009 de eliberare din funcţie până la
soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei cu nr. 3596/63/2009 a Tribunalului Dolj (în care s-a
pronunţat ulterior sentinţa nr. 795/04.05.2010, a cărei neexecutare face obiectul prezentei judecăţi),
cererea acestora fiind respinsă. Curtea de Apel Craiova, prin decizia nr. 729/23.03.2010, respingând
recursul declarat de părţile vătămate, a statuat că dispoziţiile art. 24 din legea contenciosului
administrativ nu sunt aplicabile decât fondului cauzei, respectiv sentinţei prin care se dispune
reintegrarea în funcţie şi plata salariilor restante, nu şi sentinţei prin care s-a dispus o măsură
provizorie, aceea a suspendării executării dispoziţiilor nr. 6 şi 7 din 29.01.2009 de eliberare din
funcţie până la reintegrare.
Fapta prevăzută de art. 24 alin. 3 din Legea 554/2004 nu a fost dezincriminată, aşa cum s-a
susţinut de către inculpat, prin apărător, ea fiind prevăzută în noul cod penal la art. 287 alin. 1 lit. d
şi e, dar numai în varianta în care hotărârea neexecutată se referă la reintegrarea în muncă a unui
salariat sau la plata salariilor restante, ori, în speţa de faţă, se pune problema neexecutării unei astfel
de sentinţe.
Comparând dispoziţiile legii contenciosului administrativ, în vigoare până la data de
01.02.2014, cu dispoziţiile noului cod penal, intrat în vigoare la data de 01.02.2014, se constată că,
deşi sub aspectul limitelor de pedeapsă legea nouă pare mai favorabilă, în cazul concret legea veche
este mai favorabilă pentru considerentele ce se vor arăta mai jos:
Pentru punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane pentru săvârşirea
infracţiunii prev. de art. 24 alin. 3 din Legea 554/2004, trebuia îndeplinită o condiţie prealabilă,
respectiv aceea de a se solicita şi de a se obţine, potrivit art. 24 alin. 2, aplicarea faţă de acea
persoană a unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, textul art.
24 alin. 3 prevăzând expres: constituie infracţiune neexecutarea din motive imputabile sau
nerespectarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate de instanţa de contencios
administrativ, în termen de 30 de zile de la data aplicării amenzii prevăzute la alin. (2).
În speţa de faţă, părţile vătămate nu au formulat o astfel de acţiune de amendare a
inculpatului şi nu au obţinut o hotărâre în acest sens.
Este adevărat că prin cererea depusă la dosar la data de 26.06.2015, părţile vătămate au
invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24 alin. 3 din Legea 554/2004 cu privire
la sintagma „în termen de 30 de zile de la data aplicării amenzii prevăzute la alin. (2)‖, solicitând
sesizarea CCR cu excepţia invocată sau primirea excepţiei şi pronunţarea asupra acesteia de către
instanţă în situaţia în care se consideră că CCR nu poate fi sesizată pe considerentul că textul de
lege invocat nu mai este în vigoare, însă Curtea, conform celor menţionate în practicaua prezentei
decizii, a constatat inadmisibilă cererea privind pronunţarea instanţei asupra excepţiei de
neconstituţionalitate având în vedere că numai CCR are o astfel de competenţă chiar dacă norma a
cărei neconstituţionalitate se invocă nu mai este în vigoare (decizia CCR nr. 766 din 2011). De
asemenea, a constatat că nu poate fi primită nici cererea privind sesizarea CCR cu excepţia
respectivă întrucât chiar dacă CCR ar admite excepţia invocată şi ar constata că normele criticate
sunt neconstituţionalele, această constatare nu ar avea relevanţă în cauză în raport de principiul
aplicării legii penale mai favorabile.
462
 Aşa fiind, Curtea, în baza art. 421 pct. 2 lit. a Cod procedură penală, a admis apelul
inculpatului, a desfiinţat în totalitatea sentinţa atacată şi rejudecând:
În baza art. 386 Cod procedură penală, a schimbat încadrările juridice ale faptelor din
infracţiunile prev. de art. 261 şi art. 262 din Legea 53/2003 (Codul Muncii) în 2 infracţiuni (având
în vedere că sunt 2 părţi vătămate) prev. de art. 24 alin.3 din Legea 554/2004 (Legea contenciosului
administrativ).
În baza art. 396 alin.6 Cod procedură penală rap. la art.16 alin.1 lit. e Cod procedură penală,
întrucât, aşa cum s-a arătat mai sus, nu este îndeplinită o condiţie necesară pentru punerea în
mişcare a acţiunii penale, a dispus încetarea procesului penal cu privire la inculpat pentru săvârşirea
celor 2 infracţiuni prev. de art.24 alin.3 din Legea 554/2004.
(Decizia penală nr. 1073/15.07.2015 – Secția penală și pentru cauze cu minori, rezumat
judecător Bădulescu Ștefana)

6. Revocarea măsurii arestării preventive.

Chiar dacă prin Decizia nr. 553 din 16.07.2015, Curtea Constituţională a constatat că
sintagma „trafic de stupefiante” din cuprinsul art. 223 alin. 2 Cod procedură penală este
neconstituţională, nu se poate susţine că a încetat temeiul care a fost avut în vedere la luarea
măsurii arestării preventive faţă de inculpat pentru a se dispune revocarea măsurii.

Prin încheierea din 24.09.2015 pronunţată de Tribunalul Olt în dosarul nr.1768/104/2015, s-

a respins cererea de revocare a măsurii arestării preventive formulată de inculpatul N.I.B. şi P.V., ca
nefondată.
Au fost obligaţi inculpaţii N.I.B. şi P.V. la plata a câte 30 lei cheltuieli judiciare statului.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a constatat că prin rechizitoriul nr. 57D/P/2015
din data de 27 mai 2015, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi
Terorism - Biroul Teritorial Olt a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a
inculpaţilor N.I.B., pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic ilicit de droguri de risc prev. de art.2
alin. 1 din Legea nr.143/2000, efectuarea fără drept şi cu intenţie, de operaţiuni cu produse
susceptibile de a avea efecte psihoactive, pretinzând sau disimulând că acestea sunt produse
autorizate potrivit legii, sau a căror comercializare este permisă de lege prev şi ped de art. 17 al 1
din Legea 194/2011 şi conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul pentru care legea
prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere, de către o persoană al cărei permis a fost
suspendat, prev. de art.335 alin.2 Cod penal, toate cu aplic. art.38 alin. 1 Cod penal şi P.V., pentru
săvârşirea infracţiunii de efectuarea fără drept şi cu intenţie, de operaţiuni cu produse susceptibile
de a avea efecte psihoactive, pretinzând sau disimulând că acestea sunt produse autorizate potrivit
legii, sau a căror comercializare este permisă de lege prev şi ped de art. 17 al. 1 din Legea
194/2011.
La data de 23 septembrie 2015, inculpatul N.I.B., a formulat cerere de revocare a măsurii
arestării preventive, motivat de faptul că prin decizia nr. 553 din 16.07.2015 referitoare la excepţia
de neconstituţionalitate a dispozițiilor art. 223 alin. 2 Cod procedură penală, Curtea Constituţională
a admis excepţia ridicată în dosarul nr. 2947/84/2014 al Tribunalului Sălaj – Secţia Penală şi a
constatat că sintagma „trafic de stupefiante‖ din cuprinsul acestor dispoziţii legale este
neconstituţională, situaţie în care acest temei care a fost avut în vedere la luarea măsurii preventive
de către Tribunalul Olt a încetat.
Inculpatul a solicitat ca în situaţia în care se va aprecia că nu se impune revocarea măsurii
arestării preventive pentru motivul susmenţionat să se dispună înlocuirea acesteia în condiţiile
dispozițiilor art. 242 alin. 2 Cod procedură penală, cu măsura controlului judiciar, motivat de faptul
că la data luării măsurii arestării preventive era elev în anul IV de liceu şi doreşte să-şi continue
studiile în anul şcolar 2015 – 2016.

463
 La termenul din data de 24 septembrie 2015, şi inculpatul P.V. a solicitat înlocuirea măsurii
arestării preventive cu o măsură mai puţin severă, prevăzută de dispozițiile art. 202 alin . 4 lit. b sau
d Cod procedură penală, motivat de faptul că la acest moment procesual menţinerea măsurii
arestării preventive este netemeinică şi nelegală.
În motivarea cererii, inculpatul a susţinut că temeiurile avute în vedere la luarea aceste
măsuri nu mai subzistă, cercetarea penală s-a finalizat, iar cercetarea judecătorească este pe final,
fază procesuală în care inculpatul a recunoscut şi regretat fapta comisă,context în care nu mai poate
influenţa martorii şi nici buna desfăşurare a procesului penal.
Totodată inculpatul a susţinut că riscul unei noi infracţiuni este exclus întrucât a stat o
perioadă apreciabilă în arest – 5 luni de zile – perioadă în care a conştientizat consecinţele unei
conduite infracţionale şi în care pericolul social al infracţiunii s-a diminuat considerabil, ţinând cont
de faptul că este tânăr nu are antecedente penale şi este cunoscut în colectivitate ca o persoană
liniştită şi onestă.
Instanţa a apreciat că cererile de revocare a măsurii arestării preventive şi de înlocuire a
acesteia cu o măsură preventivă mai puţin severă formulate de inculpaţii N.I.B. şi P.V. sunt
nefondate.
Împotriva acestei încheieri au formulat contestaţii inculpaţii N.I.B. şi P.V.
Inculpatul N.I.B., a solicitat admiterea contestaţiei şi revocarea măsurii arestului preventiv
având în vedere Decizia nr.553/2015 a Curţii Constituţionale.
Temeiul prev. de art.223 al.2 Cod procedură penală a încetat ca urmare a deciziei mai sus
menţionate, publicată în Monitorul Oficial din data de 21.09.2015, temei invocat de parchet cu
ocazia solicitării arestării preventive şi avut în vedere de Tribunalul Olt la dispunerea măsurii şi
menţinerea acesteia.
În măsura în care se apreciază de către instanţă că nu se impune revocarea măsurii arestării
preventive, să se dispună înlocuirea acesteia cu măsura controlului judiciar.
Inculpatul P.V. solicită admiterea contestaţiei şi în baza art. 242 alin.2 Cod procedură
penală, înlocuirea măsurii arestului preventiv cu o altă măsură mai blândă, având în vedere că
cercetarea a fost încheiată şi a început judecarea cauzei.
Perioada de timp de 5 luni scursă de la luarea măsurii este suficientă, perioadă în care a
conştientizat consecinţele unei conduite infracţionale şi pericolul social al infracţiunii s-a diminuat
considerabil, ţinând cont de faptul că este tânăr nu are antecedente penale şi este cunoscut în
colectivitate ca o persoană liniştită şi onestă, a recunoscut şi regretat fapta şi va respecta toate
condiţiile impuse de instanţă.
Prin decizia penală nr. 447/29 Septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în
dosarul nr. 1768/104/2015/a8, s-au respins contestaţiile formulate de contestatorii inculpaţi N.I.B. şi
P.V., împotriva încheierii din 24.09.2015 pronunţată de Tribunalul Olt în dosarul nr.1768/104/2015,
ca neîntemeiate.
Pentru a dispune astfel, Curtea a reţinut următoarele:
La dispunerea măsurii arestării preventive faţă de inculpaţi s-au respectat dispoziţiile legale
în materie, avându-se în vedere incidenţa dispoziţiilor art. 223 alin. 2 din Codul de procedură
penală.
Totodată, Curtea constată că în speţă continuă să fie incidente aceste dispoziţii.
Astfel, din probatoriul administrat până în acest moment în cauză, rezultă suspiciunea
rezonabilă a săvârşirii faptelor de către inculpaţi.
De asemenea, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile pentru care inculpaţii sunt
trimişi în judecată este închisoarea de 5 ani sau mai mare, iar lăsarea în libertate a inculpaţilor
continuă să prezinte pericol pentru ordinea publică.
Starea de pericol pentru ordinea publică în sensul art. 223 alin. 2 Cod procedură penală
presupune o rezonanţă a acestor fapte, o afectare a echilibrului social firesc, o anumită stare de
indignare, de dezaprobare publică, o reacţie colectivă faţă de aceste stări de fapt negative.

464
 În speţă, în concret, pericolul pentru ordinea publică rezultă din natura şi gravitatea faptelor
de care sunt acuzaţi inculpaţii (infracțiune prevăzută de art.2 alin. 1 din Legea nr.143/2000,
infracțiune prevăzută de art. 17 al 1 din Legea nr. 194/2011 şi infracțiune prevăzută de art. 335
alin.2 Cod penal - inculpatul N.I.B. şi infracțiune prevăzută de art. 17 al 1 din Legea 194/2011-
inculpatul P.V.), fapte care în ultimul timp au luat o amploare deosebită în societate şi care creează
în mod cert o stare de insecuritate socială în comunitate, având în vedere şi împrejurările reale,
modul şi mijloacele concrete de săvârşire a faptelor şi urmările produse.
Toate aceste aspecte reţinute, nu s-au modificat şi nu au încetat, neexistând nici un argument
de fapt sau de drept pentru a se dispune cercetarea inculpaţilor în stare de libertate şi astfel, orice
altă măsură preventivă, cu excepţia arestării, nu este oportună în cauză.
Pe de altă parte, măsura preventivă a arestării este cea mai adecvată în raport de scopul
măsurilor preventive, asigurându-se astfel prevenţia generală şi specială, iar menţinerea acesteia se
impune în continuare, nefiind justificată înlocuirea acesteia cu arestul la domiciliu sau cu controlul
judiciar, neavând prioritate interesul personal al inculpaţilor, faţă de interesul general al societăţii
care, în cauze penale, impune privarea de libertate a unor persoane pentru buna desfăşurare a
procesului penal ţinând seama de gravitatea faptelor comise.
Aspectul invocat de inculpatul N.I.B., că a încetat temeiul care a fost avut în vedere la luarea
măsurii arestării preventive faţă de acesta întrucât prin Decizia nr. 553 din 16.07.2015 a Curţii
Constituţionale s-a constatat că sintagma „trafic de stupefiante‖ din cuprinsul art. 223 alin. 2 Cod
procedură penală este neconstituţională, nu poate fi reţinut.
Astfel, pe de o parte, prin decizia CCR s-a constatat că doar sintagma „trafic de stupefiante‖
din cuprinsul art. 223 alin. 2 Cod procedură penală este neconstituţională, nu şi celelalte prevederi
ale art. 223 alin. 2 Cod procedură penală. Or, potrivit acestor prevederi măsura arestării preventive a
inculpatului poate fi luată şi dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o
infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare, ceea ce este
aplicabil în cauză, inculpatul fiind cercetat pentru infracţiunea de trafic de droguri de risc,
infracţiune care este pedepsită cu închisoarea mai mare de 5 ani şi care, în interpretarea deciziei
CCR, în care se arată, în paragraful 14, că „în legislaţia penală românească nu există infracţiunea de
trafic de stupefiante, reglementată ca atare‖, reprezintă o altă infracţiune decât cea de trafic de
stupefiante.
Pe de altă parte, aşa cum corect a constatat şi instanţa de fond, inculpatul nu a fost arestat
preventiv numai pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de risc şi nu se poate revoca
măsura arestării preventive, aşa cum s-a cerut de către inculpat, întrucât împotriva inculpatului s-a
luat această măsură şi pentru săvârşirea unei alte infracţiuni, respectiv cea prevăzută de art. 17 alin.
1 din Legea nr. 194/2011, pentru care este prevăzută pedeapsa închisorii de până la 5 ani şi astfel
sunt întrunite condiţiile prev. de art. 223 alin. 2 Cod procedură penală pentru arestarea preventivă a
inculpatului.
Cu privire la durata arestării, se constată că aceasta este relativ scurtă (aproximativ 5 luni) şi
astfel nu se poate considera că s-ar fi stins acea rezonanţă socială negativă a faptelor pentru care
sunt cercetaţi inculpaţii sau că lăsarea lor în libertate nu ar mai crea, în prezent, în opinia publică un
sentiment de insecuritate.
Astfel fiind, se constată că în mod corect prima instanţă a respins cererea de revocare a
măsurii arestării preventive şi cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura
preventivă a arestului la domiciliu sau a controlului judiciar şi, pe cale de consecinţă, a menţinut
măsura arestării preventive a inculpaţilor.
În consecinţă, Curtea, în baza art.4251 alin.7 pct.1 lit.b Cod procedură penală, a respins
contestaţiile formulate de inculpaţi, ca nefondate. (Decizia penală nr. 447/29 Septembrie 2015 –
Secția penală și pentru cauze cu minori, rezumat judecător Bădulescu Ștefana)

465
 7. Necitarea comunei în calitate de persoană vătămată.

Prin necitarea în cauză a persoanei prejudiciate efectiv (comuna Drăguţeşti), instanţa a

pronunţat o hotărâre nelegală supusă desfiinţării, aspect ce se constituie în motivul de desfiinţare
prevăzut de art. 421 pct. 2 lit. b Cod procedură penală, în sensul în care instanţa a procedat la
judecarea cauzei în lipsa unei părţi nelegal citate.

Prin sentinţa penală nr. 562 din 10 martie 2015, pronunţată de Judecătoria Tg. Jiu în dosarul
nr. 19921/318/2012*, s-a constatat că legea penală mai favorabilă în ansamblul său pentru inculpaţi
este codul penal din 1969.
Au fost condamnaţi inculpaţii M.I., la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în
serviciu în formă calificată (3 acte materiale), I.N. la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii
de complicitate la abuz în serviciu în formă calificată (3 acte materiale), acelaşi inculpat la 2 luni
închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals material în înscrisuri sub semnătură privată, F.V. la
2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu în formă calificată
(3 acte materiale), acelaşi inculpat la 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals material
în înscrisuri sub semnătură privată. S-a aplicat inculpatului M.V. sancţiunea administrativă,
respectiv, 1000 lei amendă administrativă şi s-a dispus înregistrarea sancţiunii administrative în
cazierul judiciar.
S-a constatat recuperat prejudiciul în cuantum de 43406,92 lei pentru care s-a constituit parte
civilă Consiliul Local Drăguţeşti faţă de inculpatul M.V. şi s-a luat act că partea civilă nu se mai
constituie parte civilă faţă de acest inculpat.
S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale a părţilor civile Primăria comunei Drăguţeşti şi
Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului prin Direcţia Generală Lucrări Publice şi s-a
constatat că aceste persoane juridice nu au calitate de parte civilă în prezenta cauză.
În baza art. 25 Cod procedură penală şi art.397 Cod procedură penală, s-a admis în parte
acţiunea civilă formulată în cauză de către partea civilă Consiliul Local Drăguţeşti şi au fost obligați
inculpaţii M.I., I.N. şi F.V., în solidar, la plata sumei de 251349,76 lei către partea civilă.
Împotriva acestei sentinţe penale au formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Tg. Jiu,
inculpaţii M.I., I.N. şi F.V. şi părţile civile Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei
Publice şi Consiliul Local Drăguţeşti.
Prin decizia penală nr. 1592/04.12.2015, pronunţată în dosarul nr. 19921/318/2012*, Curtea
de Apel Craiova a admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Tg. Jiu,
inculpaţii M.I., I.N. şi F.V. şi părţile civile Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei
Publice şi Consiliul Local Drăguţeşti, împotriva sentinţei penale nr. 562 din 10 martie 2015,
pronunţată de Judecătoria Tg. Jiu în dosarul nr. 19921/318/2012*. A desfiinţat sentinţa penală
atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, respectiv Judecătoriei Târgu-Jiu.
Pentru a decide astfel, Curtea a constatat că apelurile sunt fondate.
Astfel, potrivit Legii administraţiei publice locale, cu nr. 215/2001:
Primăria este o structură funcţională cu activitate permanentă, care duce la îndeplinire
hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând problemele curente ale
colectivităţii locale, neavând deci calitate de autoritate publică locală (art. 77).
Consiliul local are iniţiativă şi hotărăşte, în condiţiile legii, în toate problemele de interes
local, cu excepţia celor care sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi ale administraţiei
publice locale sau centrale (art. 36 alin. 1).
Unităţile administrativ-teritoriale sunt: comunele, oraşele, municipiile şi judeţele (art. 1 alin.
2 lit. i).
Unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate
juridică deplină şi patrimoniu propriu. Acestea sunt subiecte juridice de drept fiscal, titulare ale
codului de înregistrare fiscală şi ale conturilor deschise la unităţile teritoriale de trezorerie, precum
şi la unităţile bancare. Unităţile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor şi obligaţiilor ce
466
decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi privat în
care acestea sunt parte, precum şi din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condiţiile
legii (art. 21 alin. 1).
În justiţie, unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de
preşedintele consiliului judeţean (art. 21 alin. 2) ori de către alte persoane în situaţii de excepţie (art.
21 alin. 3, art. 72, etc).
În raport de aceste texte legale, se constată că nici primăria, nici consiliul local nu au calitate
de persoane juridice de drept public şi nu au capacitate juridică deplină pentru a putea sta în
judecată.
În cazul oricărei acţiuni civile sau penale, înainte de a discuta drepturile părţilor, instanţa
este obligată să verifice calitatea părţilor. Verificarea calităţii părţilor este obligatorie întrucât
raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între titularii dreptului ce rezultă din
raportul de drept material dedus judecăţii.
În speţă, inculpaţii au fost trimişi în judecată pentru fapte săvârşite în legătură cu contractul
de achiziţie nr. 4553/10.09.2007, încheiat între unitatea administrativ teritorială (Comuna
Drăguţeşti-prin primar) şi SC .… SRL (fila 32 vol. I u.p.).
Faţă de raportul de drept material dedus judecăţii, se constată că nu are legitimare procesuală
Consiliul Local Drăguţeşti, citat în cauză.
Este greşită, de altfel, şi soluţia primei instanţe de constatare a calităţii Consiliul Local
Drăguţeşti pe considerentul că acest contract de achiziţie a fost încheiat de către consiliul local, în
calitate de achizitor.
Astfel, în contractul de achiziţie nu apare decât formal consiliul local la rubrica beneficiar al
lucrării, contractul fiind însă încheiat de primar în numele comunei, la rubrica părţi semnând
primarul şi fiind aplicată ştampila comunei, nu a consiliului local. Cele două entităţi (comuna şi
consiliul) deţin ştampile diferite, ştampila consiliului fiind aplicată pe diferite acte care nu privesc
procedura de achiziţie sau contractul de achiziţie (filele 105-106, 109-111 vol I, etc).
Mai mult, din cuprinsul contractului de achiziţie, rezultă că finanţarea lucrării este realizată
din fondurile alocate conform OG 7/2006.
Potrivit art. 8 alin. 1 din OG 7/2006, pentru finanţarea proiectelor care fac obiectul prezentei
ordonanţe se acordă bugetelor locale sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată (prin buget local,
potrivit art. 2 pct. 7 din Legea 273/2006, se înţelege documentul prin care sunt prevăzute şi aprobate
în fiecare an veniturile şi cheltuielile unităţilor administrativ-teritoriale).
Potrivit art. 1 din HG 602/2006 privind normele metodologice de aplicare a OG 7/2006, se
pot finanţa de la bugetul de stat proiecte de investiţii amplasate în comune şi sate, iar potrivit art. 2
alin. 1 şi 3 din aceeaşi hotărâre de guvern, beneficiarii direcţi ai programului sunt autorităţile
administraţiei publice locale, iar primarul, titular al proiectului, are calitatea de reprezentant legal.
Cu referire la acest motiv de apel, ce priveşte cadrul procesual, se constată că instanţa de
fond nu putea hotărî asupra acţiunii penale, dar mai ales a acţiunii civile, până nu dispunea citarea
în cauză a persoanei prejudiciate efectiv (comuna Drăguţeşti). Soluţionând cauza în acest fel,
instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală supusă desfiinţării, aspect ce se constituie în motivul de
desfiinţare prevăzut de art. 421 pct. 2 lit. b Cod procedură penală, în sensul în care instanţa a
procedat la judecarea cauzei în lipsa unei părţi nelegal citate.
În altă ordine de idei, potrivit art. 12 alin. 3 din HG 602/2006, în situaţia în care beneficiarul
nu respectă prevederile legale privind finanţele publice, achiziţiile publice şi calitatea lucrărilor,
Comisia, sesizată de autorităţile de control, solicită Ministerului Finanţelor Publice întreruperea
finanţării şi recuperarea sumelor plătite.
Din aceste dispoziţii legale, rezultă că, în situaţia în care nu au fost respectate procedurile
legale privind finanţele publice, achiziţiile publice şi calitatea lucrărilor, cum este cazul de faţă, este
prejudiciat, pe lângă unitatea administrativ teritorială, beneficiară a lucrării (comuna Drăguţeşti), şi
Statul Român prin Ministerul de Finanţe, cel care a acordat sumele de bani necesare realizării
investiţiei şi care are dreptul de a solicita recuperarea plăţilor efectuate.
467
 Având în vedere însă, că potrivit art. 8 alin. 5 din OG 7/2006, s-a prevăzut posibilitatea, ca
pe lângă sumele acordate de la bugetul de stat, bugetele locale să poată contribui la finanţarea
lucrărilor aferente programului, trebuia verificat de către instanţa de fond dacă întregul proiect a
fost finanţat de la bugetul de stat sau numai parţial, pentru a se constata care este partea bugetului
de stat şi care partea bugetului local de prejudicii.
În raport de aceste acte normative, dar şi de cele de modificare ulterioară a acestora (OUG
52/2012), trebuia verificat şi dacă Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice
(M.D.R.A.P.) avea calitate în cauză de persoană prejudiciată sau calitatea de a solicita recuperarea
prejudiciului în numele Ministerului de Finanţe ca reprezentant al Statului Român ori, în caz
negativ, dacă se impunea citarea Statului Român prin Ministerul de Finanţe.
Simpla împrejurare că nu este încheiat contractul de achiziţie de către Ministerul Dezvoltării
Regionale şi Administraţiei Publice nu poate conduce la concluzia că acest minister nu are calitate
procesuală în cauză, cum greşit a considerat instanţa de fond, în condiţiile în care nu s-a stabilit, aşa
cum s-a arătat mai sus, în raport de actele normative invocate, dacă acesta are calitatea de a solicita
recuperarea prejudiciului în nume propriu sau se substituie în drepturile Ministerului de Finanţe ca
reprezentant al Statului Român.
În raport de aceste considerente, care fac de prisos analiza celorlalte critici de apel, sentinţa
este nelegală, astfel că apelurile au fost admise, a fost desfiinţată sentinţa în conformitate cu
dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b Cod procedură penală şi s-a dispus rejudecarea cauzei de către
aceeaşi instanţă, respectiv Judecătoria Tg. Jiu.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va cita în cauză Comuna Drăguţeşti prin reprezentant
legal, în calitate de persoană vătămată sau, după caz, de parte civilă.
Totodată, în raport de actele normative arătate mai sus, va verifica dacă Ministerul
Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice are calitatea de a solicita recuperarea prejudiciului
în nume propriu sau în numele Ministerului de Finanţe ca reprezentant al Statului Român, iar în
cazul în care nu are această calitate, dar şi după ce se vor verifica efectiv ce fonduri au fost utilizate
pentru plata investiţiei (de la bugetul de stat sau de la bugetul local), dacă se impune sau nu citarea
în cauză a Statului Român prin Ministerul de Finanţe.
Va avea în vedere şi celelalte critici de apel, care nu au mai fost analizate de către instanţa
de control judiciar. (Decizia penală nr. 1592/04.12.2015 – Secția penală și pentru cauze cu minori,
rezumat judecător Bădulescu Ștefana)

8. Contestaţie la executare. Deducere din pedeapsă a zilelor câştigate prin muncă în

executarea pedepsei pe teritoriul altui stat.

Perioada executată prin muncă în timpul executării pedepsei într-un penitenciar din
străinătate nu poate fi dedusă din pedeapsa ce se execută în România.

Prin sentinţa penală nr. 24 din 06.02.2015 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, în dosarul
nr.401/101/2015, s-a respins ca nefondată contestaţia la executare formulată de condamnatul D.C.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a constatat că la data de 28.10. 2014 a fost
înregistrat pe rolul Judecătoriei Dr. Tr. Severin dosarul nr. 14716/225/2014 în care s-a pronunţat
sentinţa penală nr. 2827/21.11.2014 prin care s-a declinat competenţa de soluţionare a contestaţiei la
executare în favoarea Tribunalului Mehedinţi.
La data de 13.01.2015, s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Mehedinţi, sub nr. 87/101/2015,
contestaţia la executare formulată de contestatorul condamnat D.C., deţinut în Penitenciarul
Dr.Tr.Severin.
În cererile introductive, condamnatul a arătat că se află în executarea unei pedepse de 3 ani
închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 al. 1 lit. a teza a II-a şi b Cod Penal
ca pedeapsă complementară pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri.
468
 De asemenea mai arată că a fost arestat pe teritoriul Statelor Unite al Americii la data de
10.03.2013 şi a fost extrădat în România la data de 26.08.2014, pentru executarea pedepsei aplicate
prin sentinţa de mai sus iar această perioadă i-a fost dedusă din mandat.
Cu toate acestea apreciază că se mai impune deducerea unui număr de 40 de zile câştigate
prin muncă în perioada 10.03.2013 - 26.08.2014 în penitenciarul de pe teritoriul Statelor Unite ale
Americii.
Instanţa, analizând contestaţia la executare de faţă, a constatat că aceasta nu este fondată,
dispunând respingerea acesteia, reţinând în esenţă următoarele considerente:
D.C. se află în executarea unei pedepse rezultante de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea
drepturilor prevăzute de art. 64 al. 1 lit. a teza a II-a şi b Cod Penal ca pedeapsă complementară,
aplicată prin sentinţa penală nr. 123 din 15.03.2012 a Tribunalului Dolj, rămasă definitivă la data de
31.10.2012 prin decizia penală nr. 3514 din 31.10.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
În baza sentinţei penale nr. 123 din 15.03.2012 a Tribunalului Dolj, rămasă definitivă la data
de 31.10/2012 prin decizia penală nr. 3514 din 31.10.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a
emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 147/2012.
Prin sentinţa penală din 8.12.2014 a Tribunalului Mehedinţi a fost admisă contestaţia la
executare formulată de contestatorul D.C. şi a fost dedusă perioada executată de la 10.03.2013 la
26.08.2014.
Instanţa a reţinut că perioada executată de contestatorul condamnat D.C. pe teritoriul
Statelor Unite ale Americii, în perioada 10.03.2013 – 26.08.2014, a fost dedusă prin sentinţa nr.
473/2014 a Tribunalului Mehedinţi. Faptul că în perioada 10.03.2013 – 26.08.2014 ar fi câştigat
prin muncă depusă în penitenciar 40 zile nu are relevanţă, aceste zile nu pot fi deduse de vreme ce
se încadrează în perioada deja computată prin sentinţa penală nr. 473/2014 a Tribunalului
Mehedinţi.
Împotriva acestei sentinţe penale a formulat contestaţie condamnatul D.C., solicitând
admiterea contestaţiei şi pe fond admiterea cererii şi deducerea celor 40 de zile de muncă executate
întru-un penitenciar din S.U.A.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea constată că nu este întemeiată contestaţia
pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 598 alin.1 Cod procedură penală, contestaţia împotriva executării hotărârii se
poate face în următoarele cazuri: când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; când
executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;
când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la
executare; când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de
micşorare a pedepsei.
Aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, perioada de detenţie executată de contestatorul
condamnat D.C. pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, în perioada 10.03.2013 – 26.08.2014, a
fost dedusă prin sentinţa nr. 473/2014 a Tribunalului Mehedinţi din pedeapsa ce urmează a fi
executată de către acesta.
Chiar dacă în aceeaşi perioadă, condamnatul ar fi câştigat 40 de zile prin munca depusă în
penitenciar, aşa cum susţine, acestea nu pot fi deduse din pedeapsă, întrucât, pe de o parte, se
încadrează în perioada deja computată prin sentinţa penală nr. 473/2014 a Tribunalului Mehedinţi,
iar pe de altă parte, zilele câştigate prin muncă nu pot fi deduse din pedeapsă, neexistând un temei
legal în acest sens, ci eventual pot fi avute în vedere la liberarea condiţionată.
(Decizia nr 100/24.02.2015 – Secția penală și pentru cauze cu minori - rezumat judecător
Claudia Lăutaru)

469
 9. Trimiterea cauzei la procuror pentru remedierea neregularităţilor actului de
sesizare a instanţei art. 345 alin 2 Cod procedură penală.

Constatând existenţa unor neregularităţi constând în nedescrierea în concret a faptelor care

fac obiectul trimiterii în judecată cu indicarea datei săvârşirii acestora pentru toţi inculpaţii,
contradicţii între considerentele şi dispozitivul rechizitoriului referitoare la soluţia dispusă cu
privire la forma agravantă a infracţiunii pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, precum şi
omisiunea certificării pentru autenticitate de către procuror a unei părţi a notelor de redare a
convorbirilor sau comunicărilor ori conversaţiilor interceptate şi înregistrate, se impune trimiterea
cauzei la procuror pentru remedierea neregularităţilor actului de sesizare conform dispoziţiilor art.
345 alin 2 Cod procedură penală.

Prin încheierea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară al Curţii de Apel Craiova la

data de 03.07.2015 în dosarul penal nr. 656/54/2015, s-au dispus următoarele:
Au fost admise în parte cererile şi excepţiile formulate de inculpaţi, s-a constatat nulitatea
dispoziţiei de trimitere în judecată din rechizitoriul din 07.05.2015, emis în dosarul nr.
115/D/P/2013 de către DIICOT-Biroul Teritorial Mehedinţi, privind infracţiunea de pornografie
infantilă, prevăzută de art. 374 alin. 1 şi 2 Cod Penal imputată inculpatului M.O.D.
S-a constatat neregularitatea aceluiaşi act de sesizare în ceea ce priveşte:
- descrierea în concret a faptelor care fac obiectul trimiterii în judecată cu indicarea datei
săvârşirii acestora pentru toţi inculpaţii,
- contradicţia dintre considerentele şi dispozitivul rechizitoriului referitoare la soluţia
dispusă cu privire la forma agravantă a infracţiunii de proxenetism, prevăzută de alin. 3 al art. 213
Cod Penal, în privinţa inculpaţilor V.M., P.L., G.N.I., P.N.M., P.G., M.C. şi C.D.
- omisiunea certificării pentru autenticitate de către procuror a unei părţi a „notelor‖ de
redare a convorbirilor sau comunicărilor ori conversaţiilor interceptate şi înregistrate.
Procedând la analizarea cererilor şi excepţiilor invocate, în raport de dispozițiile art. 342
Cod procedură penală, judecătorul de cameră preliminară a constatat următoarele:
Excepţia invocată de inculpatul M.O.D., constând în aceea că a fost trimis în judecată pentru
o infracţiune pentru care nu s-a pus în mişcare acţiunea penală, este întemeiată.
Astfel, fără a se pune în mişcare acţiunea penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 374
alin. 1 şi 2 Cod Penal, inculpatul a fost trimis în judecată şi pentru aceasta.
Argumentul că această faptă a fost descoperită după ce s-a pus în mişcare acţiunea penală
pentru celelalte fapte, deci după ce suspectul a căpătat calitatea de inculpat şi că, în această situaţie,
nu se mai putea pune în mişcare acţiunea penală pentru o altă faptă, nu poate fi reţinut.
Aceasta, întrucât, potrivit art. 311 alin. 1 Cod procedură penală, în cazul în care, după
începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală constată fapte noi, date cu privire la
participarea unor alte persoane sau împrejurări care pot duce la schimbarea încadrării juridice a
faptei, dispune extinderea urmăririi penale ori schimbarea încadrării juridice, iar potrivit alin. 5 al
aceluiaşi articol, procurorul sesizat de organul de cercetare în urma extinderii urmăririi penale sau
din oficiu cu privire la ipotezele prevăzute la alin. (1) poate dispune extinderea acţiunii penale cu
privire la aspectele noi.
Nu se poate interpreta că textul de lege ar da posibilitatea procurorului să nu dispună
extinderea acţiunii penale cu privire la fapte noi şi cu toate acestea să-l trimită pe inculpat în
judecată pentru aceste fapte noi. Expresia „poate‖ din textul de lege se referă la îndreptăţirea
procurorului în a aprecia dacă sunt întrunite sau nu condiţiile prevăzute de art. 309 alin. 1 Cod
procedură penală pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, în sensul că atunci când constată că
există probe din care rezultă că persoana a săvârşit infracţiunea nouă şi nu există vreunul dintre
cazurile de împiedicare, prevăzute de art. 16 alin. 1 Cod procedură penală, extinde acţiunea penală,
iar atunci când constată că nu sunt întrunite aceste cerinţe, nu extinde acţiunea penală. A interpreta
altfel, ar conduce la ideea că dacă împotriva unei persoane, faţă de care s-a pus în mişcare acţiunea
470
penală pentru anumite fapte într-un dosar, s-ar descoperi fapte noi, care ar face obiectul unui alt
dosar, s-ar putea trimite în judecată persoana respectivă pentru faptele noi cercetate în dosarul nou,
fără să se pună în mişcare acţiunea penală pe considerentul că aceasta a căpătat calitatea de inculpat
în dosarul anterior, ceea ce ar fi inadmisibil.
Sunt întemeiate criticile vizând lipsa descrierii faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor.
Astfel, verificarea regularităţii actului de sesizare presupune o examinare detaliată a
rechizitoriului exclusiv sub aspectul condiţiilor de formă şi conţinut al acestui act, judecătorul de
cameră preliminară urmând să se raporteze la dispozițiile art. 328, 329 Cod procedură penală, care
stabilesc în detaliu care este conţinutul obligatoriu al rechizitoriului, printre altele, datele privitoare
la fapta reţinută în sarcina inculpatului şi încadrarea juridică a acesteia, probele şi mijloacele de
probă.
Prin urmare, se reţine că în principiu rechizitoriul trebuie să cuprindă o descriere într-o
manieră rezonabilă a faptelor reţinute în sarcina inculpatului întrucât potrivit art. 371 Cod procedură
penală, judecata se va mărgini la faptele şi persoanele arătate în actul de sesizare.
Judecata pe fond nu se poate desfăşura decât dacă rechizitoriul descrie într-o manieră clară,
inteligibilă şi concisă faptele pe care se presupune că inculpatul le-a săvârşit, astfel încât instanţa de
judecată să înţeleagă de la început în ce constă învinuirea adusă, să poată oferi lămuriri şi explicaţii
inculpatului la începutul fazei de judecată potrivit art. 374 alin. 2 Cod procedură penală şi totodată
să poată aprecia în condiţiile art. 100 alin. 4 lit. a şi b Cod procedură penală dacă eventuale cereri
formulate de inculpat pentru administrarea unor noi probe sunt întemeiate (evaluare care presupune
o înţelegere deplină a obiectului probaţiunii în raport de faptele ce se tind a se dovedi).
Dincolo de necesitatea ca instanţa să stabilească cu exactitate cadrul procesual, o descriere
clară a faptelor este importantă pentru inculpat, astfel încât acesta să poată să îşi exercite în mod
efectiv dreptul la apărare, ceea ce presupune în mod prioritar înţelegerea acuzaţiilor, cel puţin la
nivel de situaţie faptică.
Aşa cum în mod corect s-a invocat de către inculpaţi, rechizitoriul nu cuprinde o descriere a
situaţiei de fapt corespunzătoare infracţiunilor imputate inculpaţilor, ci mai mult o înşiruire a
probelor din care ar rezulta vinovăţia inculpaţilor.
Această neregularitate se impune a fi constatată şi remediată în procedura de cameră
preliminară, cu atât mai mult cu cât nu este indicată nici data săvârşirii faptelor, iar probele
menţionate în rechizitoriu fac referire la mai multe date şi astfel este necesar a se stabili dacă a
existat o acţiune unică sau acţiuni repetate.
Data săvârşirii faptei este importantă pentru a se stabili şi legea aplicabilă în cauză, cu atât
mai mult cu cât la data de 01.02.2014, deci pe parcursul derulării urmăririi penale, a intrat în
vigoare noul cod penal şi astfel se impune a se stabili legea penală mai favorabilă aplicabilă
inculpaţilor, dacă faptele sunt săvârşite anterior acestei date. Chiar dacă pentru inculpaţii M.O.D.,
G.E. şi T.L.I. s-a menţionat că activitatea infracţională s-a întins pe perioada 2012-ianuarie 2015, nu
s-a precizat dacă această perioadă corespunde tuturor infracţiunilor, mai ales infracţiunilor de trafic
de minori, unde s-au reţinut 8 fapte distincte pentru inculpatul M.O.D. şi câte 4 pentru inculpaţii
G.E. şi T.L.I., ori este deosebit de important a se preciza în concret data săvârşirii infracţiunilor
pentru a se observa dacă se poate reţine în cauză forma continuată a infracţiunii de trafic de minori
în raport cu dispoziţiile vechiul cod penal.
În privinţa infracţiunii de proxenetism în forma agravantă, prevăzută de art. 213 alin. 3 Cod
Penal pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii, judecătorul de cameră preliminară constată
că este neîntemeiată excepţia nulităţii dispoziţiei de trimitere în judecată pentru această infracţiune,
pe considerentul că nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale cu privire la această formă
agravantă.
Astfel, chiar dacă în ordonanţele de punere în mişcare a acţiunii penale s-au menţionat alin.
1, 2 şi 4 ale art. 213 Cod Penal, ca stare de fapt, în aceleaşi ordonanţe, s-a reţinut că inculpaţii s-au
constituit într-un grup infracţional organizat ori au aderat la un astfel de grup ce avea drept scop
recrutarea de fete majore şi minore pe care fie le-au obligat, fie le-au determinat sau înlesnit
471
practicarea prostituţiei, ceea ce ar fi atras reţinerea şi a circumstanţei agravante din aliniatul 3. Or,
în atare situaţie, suntem în prezenţa doar a unei încadrări juridice greşite a faptei, încadrare care
poate fi schimbată şi în cursul judecăţii, neatrăgând nulitatea dispoziţiei de trimitere în judecată.
Mai mult, unii dintre inculpaţi, în declaraţii, au menţionat că nu cunoşteau minoritatea acelor
fete, de unde rezultă astfel că au cunoscut învinuirea sub această formă şi au înţeles să-şi facă
apărări cu privire la aceasta, neîncălcându-se dreptul la apărare, aşa cum s-a susţinut prin excepţiile
invocate.
Cu toate acestea, judecătorul de cameră preliminară consideră că se impune a se lămuri
contradicţia referitoare la această formă agravantă a infracţiunii de proxenetism, prevăzută în alin. 3
al art. 213 Cod Penal, având în vedere că în expozitivul rechizitoriului, la fila 63, s-a făcut
menţiunea „întrucât din probele administrate în cauză nu au fost identificate fete minore care să
întreţină cel puţin două acte sexuale cu doi clienţi diferiţi, se va dispune clasarea‖, iar în dispozitiv,
nu apare o astfel de soluţie de clasare, ci inculpaţii sunt trimişi în judecată pentru infracţiunea în
forma agravantă săvârşită faţă de un minor, nu în forma tip, cum s-ar deduce din considerente. De
asemenea, la fila 52, s-a menţionat că fapta inculpatului V.M. întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de proxenetism în forma tip, prevăzută de art. 213 alin. 1 Cod Penal, dar prin dispozitiv,
s-a trimis acest inculpat în judecată pentru infracţiunea în forma agravantă, prevăzută de art. 213
alin. 1 şi 3 Cod Penal.
Referitor la excepţia privind neîntocmirea şi necertificarea proceselor verbale de redare a
transcrierilor convorbirilor, se constată că unele dintre aceste note, nu sunt certificate de procuror,
aşa cum dispun cerinţele legii.
Această operaţie efectuată de către procuror are scopul de a face credinţă asupra realităţii si
exactităţii informaţiilor pe care le conţin. Este cert că exactitatea redărilor poate fi verificată şi de
către instanţă, prin compararea acestora cu informaţiile captate şi existente pe suportul original sau
chiar pe copia acestuia, însă acest procedeu, care este unul laborios, nu absolvă procurorul de
obligaţia pe care o are potrivit legii de a certifica procesul verbal de redare, cu atât mai mult, cu cât
aceasta nu este singura neregularitate a actului de sesizare pe care trebuie să o îndrepte procurorul în
cauza de faţă.
Pentru aceste motive, în raport de cele arătate mai sus, judecătorul de cameră preliminară, în
baza art. 345 alin. 2 Cod procedură penală, a admis în parte cererile şi excepţiile formulate de
inculpaţi, s-a constatat nulitatea dispoziţiei de trimitere în judecată din rechizitoriu privind
infracţiunea de pornografie infantilă, prevăzută de art. 374 alin. 1 şi 2 Cod Penal, imputată
inculpatului M.O.D. şi a constatat neregularitatea aceluiaşi act de sesizare în ceea ce priveşte:
- descrierea în concret a faptelor care fac obiectul trimiterii în judecată cu indicarea datei
săvârşirii acestora pentru toţi inculpaţii,
- contradicţia dintre considerentele şi dispozitivul rechizitoriului referitoare la soluţia
dispusă cu privire la forma agravantă a infracţiunii de proxenetism, prevăzută de alin. 3 al art. 213
Cod Penal, în privinţa inculpaţilor susmenţionaţi
- omisiunea certificării pentru autenticitate de către procuror a unei părţi a „notelor‖ de
redare a convorbirilor sau comunicărilor ori conversaţiilor interceptate şi înregistrate.
(Încheierea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară al Curţii de Apel Craiova la
data de 03.07.2015 - rezumat judecător Claudia Lăutaru)

472
 DREPTURILE OMULUI

1. Neconcordanţa între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale

omului, la care România este parte, şi legile interne.

Deşi art.421 alin.2 lit.b Cod procedură penală nu prevede nemotivarea hotărârii ca şi caz
pentru care se poate dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată,
Curtea are în vedere dispoziţiile art.20 alin.2 din Constituţia României, care prevăd că „dacă
există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la
care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia
cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.

Prin sentinţa penală nr.181 din 25 mai 2015, Judecătoria Novaci, în baza art. 301 alin. 1 Cod
penal, cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal şi art.5 Cod penal, a condamnat pe inculpata V. O. M.,
În baza art. 91 Cod penal, s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe
un termen de 3 ani, stabilit conform dispoziţiilor art.92 Cod penal.
În baza art.93 alin. 1 Cod penal, a fost obligată inculpata ca pe durata termenului de
supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Gorj, la datele fixate de
acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de
existenţă.
În baza art. art.93 alin. 2 lit. b Cod penal, s-a impus condamnatei să execute obligaţia de a
frecventa un program de reintegrare socială derulat de către Serviciul de Probaţiune de pe lângă
Tribunalul Gorj.
În baza art. 93 alin. 3 Cod penal, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpata va
presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, în cadrul Primăriei oraşului Bumbeşti Jiu,
judeţul Gorj pe o perioadă de 80 de zile lucrătoare.
În temeiul art. 404 alin. (2) C.p.p. coroborat cu art.91 alin. 4, Cod penal, s-a atras atenţia
inculpatei asupra dispoziţiilor art. 96 Cod penal.
A fost obligată inculpata la 400 lei cheltuieli judiciare statului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul
nr.950/P/2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, a fost trimisă în judecată, în stare
de libertate, inculpata V. O. M., pentru săvârşirea infracţiunii în formă continuată de conflict de
interese, prev. şi ped. de art.301 al.1 C.p. cu aplicarea art.35 al.1 C.p. (6 acte materiale) şi art. 5 din
C.p.
În actul de sesizare s-a reţinut, în fapt că prin plângerile adresate Parchetului de pe
lângă Curtea de Apel Craiova, la 14.10.2013 şi, respectiv, 28.10.2013, R. D. şi T. G., ambii din
comuna Săcelu, judeţul Gorj, au sesizat faptul că, în cursul anului 2010, V. O.M., în calitate de
secretar al Primăriei comunei Săcelu, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, ar fi întocmit şi semnat
acte ce au stat la baza despăgubirilor primite de tatăl său - dosar nr. 47894/CC, înregistrat la
Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
De asemenea, ar fi întocmit şi eliberat adeverinţa şi procesul verbal nr. 14/2010 pentru
atribuirea unui teren numitului D. V. P., tatăl acesteia - activităţi prin care ar fi fost încălcate
prevederile legii penale, privind infracţiunea de conflict de interese, prev. şi ped. de art. 253' Cp.
anterior.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a constatat următoarele:

473
 Prin rechizitoriul nr.950/P/2013, al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, a fost
trimisă în judecată, în stare de libertate, inculpata , pentru săvârşirea infracţiunii în formă continuată
de conflict de interese, prev. şi ped. de art.301 al.1 C.p. cu aplicarea art.35 al.1 C.p. (6 acte
materiale) şi art. 5 din C.p.
Din cuprinsul actului de sesizare a rezultat că prin plângerile adresate Parchetului de pe
lângă Curtea de Apel Craiova, la 14.10.2013 şi respectiv 28.10.2013, numiţii R. D. şi T. G., ambii
din comuna Săcelu, judeţul Gorj, au sesizat faptul că, în cursul anului 2010, V. O. M., în calitate de
secretar al Primăriei comunei Săcelu, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, ar fi întocmit şi semnat
acte ce au stat la baza despăgubirilor primite de tatăl său - dosar nr. 47894/CC, înregistrat la
Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Din cuprinsul actelor existente la dosar şi declaraţiile martorilor audiaţi pe parcursul
urmăririi penale şi în faza cercetării judecătoreşti, a rezultat faptul că inculpata se face vinovată de
comiterea faptei pentru care a fost trimisă în judecată, apărările formulate de aceasta, neputând fi
reţinute de instanţă.
În consecinţă, s-a apreciat că starea de fapt a fost dovedită, în raport de probele şi actele
administrate, inculpata nefăcând dovada contrară celor reţinute în sarcina sa, prin actul de sesizare
al instanţei.
În drept, faptele inculpatei , care în calitate de secretar al primăriei comunei Săcelu - Gorj, în
exercitarea atribuţiilor de serviciu, în baza aceleiaşi rezoluţii, în cursul anului 2011, a dispus
întocmirea şi a semnat procesul-verbal nr. 3/22.01.2010, adeverinţa nr. 14/24.06.2010, procesul-
verbal cu acelaşi număr şi aceeaşi dată şi a participat la şedinţa Consiliului local al comunei Săcelu
– Gorj, din iulie 2010 prin care s-a decis să se propună Consiliului Judeţean Gorj, aprobarea
acordării de despăgubiri în favoarea tatălui său, sens în care a întocmit şi semnat dispoziţia nr.
217/09.07.2010, procesul-verbal nr. 3350/14.07.2010 şi referatul nr. 3351/14.07.2010, în total 6
(şase) acte materiale prin care tatăl său D. P., personal, dar şi fiica sa au obţinut foloase materiale
(posesia asupra suprafeţei de teren forestier de 2915 m.p., proprietatea asupra suprafeţei de 220 m.p.
teren şi un număr de 332.251 acţiuni la Fondul Proprietatea, în valoare de 161.640 lei) - întrunesc
elementele constitutive ale infracţiunii în formă continuată, săvârşită în ambele modalităţi, de
conflict de interese, prev. şi ped. de art. 301 al. 1 Cp. cu aplic. art. 35 al. 1 Cp. şi art. 5 Cp., text de
lege în baza căreia aceasta urmează să fie condamnată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Novaci şi
inculpata Vasile Ofelia Maria.
În motivare parchetul a arătat că instanţa a omis aplicarea dispoziţiilor imperative prevăzute
de art.67 alin.2 Cod pr.penală, privind aplicarea pedepsei complementare şi accesorie a interzicerii
dreptului de a ocupa o funcţie publică.
Procurorul de şedinţă a invocat un nou motiv de apel, în sensul că sentinţa nu este motivată,
solicitând admiterea apelului şi trimiterea cauzei spre rejudecare, precizând că, deşi nu este un
motiv prevăzut în mod expres de Codul de procedură penală, instanţa de control judiciar nu poate
verifica hotărârea, astfel încât s-ar încălca principiul dublului grad de jurisdicţie.
Inculpata în motivele de apel a arătat că hotărârea este nemotivată, instanţa de fond
limitându-se a prelua din rechizitoriu starea de fapt, fără a analiza în mod neutru apărările invocate,
solicitând admiterea apelului şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Prin decizia penală nr.1249 din 02 octombrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în
dosarul nr. 1827/267/2014,au fost admise apelurile,s-a desfiinţat sentinţa şi s-a trimis cauza spre
rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.
În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art.403 alin.1 lit.c Cod pr.penală, conţinutul expunerii trebuie să
cuprindă motivarea soluţiei cu privire la latura penală prin analiza probelor care au servit ca temei
pentru soluţionarea laturii penale a cauzei şi a celor care au fost înlăturate, precum şi analiza
oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată în cauză.

474
 Examinând sentinţa apelată, Curtea constată că expunerea nu cuprinde motivarea soluţiei în
sensul dispoziţiilor art.403 alin.1 lit.c Cod pr.penală, instanţa de fond limitându-se doar a prelua din
rechizitoriu starea de fapt, fără a face o analiză concretă a probelor administrate şi fără a răspunde
în niciun mod apărărilor invocate de inculpată.
Ori, motivarea unei hotărâri reprezintă un element de transparenţă a justiţiei, inerent oricărui
act jurisdicţional.
Totodată, hotărârea judecătorească nu este un act discreţionar, ci rezultatul unui proces logic
de analiză ştiinţifică a probelor analizate în cauză în scopul aflării adevărului, proces de analiză
necesar stabilirii adevărului.
Astfel, hotărârea reprezintă rezultatul concret, sinteza operei de judecată, iar motivarea
acesteia reprezintă argumentarea în scris a raţiunii ce determină pe judecător să adopte soluţia
dispusă în cauză.
Motivarea hotărârii justifică echitatea procesului penal, pe de o parte, prin dreptul
justiţiabilului de a fi convins că justiţia a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate
mijloacele procesuale şi procedurale şi pe de altă parte, prin dreptul acestuia de a cunoaşte
oportunitatea promovării căii de atac.
În acest sens, în lipsa motivării sentinţei, instanţa de control judiciar nu poate analiza
criticile formulate de apelanţi şi implicit, legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate.
Motivarea este o condiţie esenţială a înfăptuirii justiţiei, iar dacă în motivare nu sunt
cuprinse argumentele pe care se sprijină soluţia dată, hotărârea judecătorească este nemotivată.
Nu în ultimul rând, trebuie avute în vedere dispoziţiile art.6 paragraful I din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanţă independentă şi
imparţială.
Ori, motivarea unei hotărâri judecătoreşti reprezintă un aspect important în privinţa
echitabilităţii procesului penal.
Sub aspectul dreptului la un proces echitabil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
reafirmat în jurisprudenţa sa – cauza Boldea contra României, cauza Albina contra României,
principiile dezvoltate reamintind că articolul 6 paragraful I din Convenţie impune în sarcina
instanţelor obligaţia de a analiza efectiv motivele, argumentele şi probele, fără ca aceasta să
impună o motivare în detaliu pentru fiecare argument invocat.
Noţiunea de proces echitabil impune condiţia ca o instanţă care a motivat pe scurt o hotărâre
să fie analizat în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse atenţiei.
Ori, în speţă, instanţa de fond nu a analizat în niciun mod nici probele administrate, nici
apărările invocate de inculpată.
Deşi art.421 alin.2 lit.b Cod pr.penală nu prevede nemotivarea hotărârii ca şi caz pentru care
se poate dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată, Curtea are în vedere
dispoziţiile art.20 alin.2 din Constituţia României, care prevăd că „dacă există neconcordanţe între
pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi
legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau
legile interne conţin dispoziţii mai favorabile‖.
În situaţia de faţă, Curtea apreciază că au prioritate dispoziţiile art.6 paragraful I din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că, pe de o parte, trebuie să existe o judecată
efectivă, iar pe de altă parte, trebuie respectat principiul dublului grad de jurisdicţie.
(Decizia nr. 1249 din 02 octombrie 2015 – Secția penală și pentru cauze cu minori, rezumat
judecător Camelia Șelea)

475
 COOPERARE INTERNAȚIONALĂ. LEGEA 302/2004

1. Legea nr. 302/2004. Transferarea persoanelor condamnate. Persoană deţinută într-

un stat membru, în executarea unei pedepse aplicate printr-o hotărâre a instanţelor române,
recunoscută de statul străin. Cerere de recunoaştere şi transfer a persoanei condamnate
pentru continuarea executării pedepsei în România. Admisibilitate.

În cazul în care cetăţeanul român nu a fost condamnat în străinătate, pentru o faptă comisă
pe teritoriul statului emitent, ci în România, pentru o faptă comisă pe teritoriul statului român,
hotărârea statului italian prin care s-a respins cererea autorităţilor judiciare române de predare în
România persoanei condamnate, în baza unui mandat european de arestare, dispunându-se ca
pedeapsa să fie executată în Italia, unde cetăţeanul român avea statut de rezident, nu este o
hotărâre susceptibilă de executare în România
Prin efectul transferării executării pedepsei dispusă de Curtea de Apel din Roma statul
român nu mai poate redeveni stat de executare decât în condiţiile prevăzute de art.133 alin. 1 lit.
c), d), sau e) din Legea nr. 302/2004, respectiv atunci când statul de executare renunţă în mod
expres la dreptul său de executare, când arată că nu mai poate executa pedeapsa sau măsura
privativă de libertate întrucât persoana condamnată a evadat şi nu a fost găsită pe teritoriul său
sau când nu poate pune în executare pedeapsa sau măsura privativă întrucât persoana condamnată
nu a fost găsită pe teritoriul său.

Prin referatul din 16 ianuarie 2015, întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
Craiova în dosarul nr. 400/II/5/2015, în temeiul dispozițiilor art. 153 alin.1 din Legea nr. 302/2004
republicată, s-a propus admiterea cererii formulate de către autorităţile judiciare italiene, privind
transferarea cetăţeanului român M.I.S., deţinut în Penitenciarul din Cassino, în vederea executării
pedepsei închisorii într-un penitenciar din România.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a
constatat că la data de 12 ianuarie 2015, Ministerul justiţiei, Direcţia drept Internaţional şi
Cooperare Judiciară, Serviciul Cooperare Judiciară Internaţională în materie penală a înaintat
parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova lucrarea cu nr. 102883/2013/13c_DC 909, având ca
obiect cererea formulată de autorităţile judiciare italiene, privind transferarea persoanei condamnate
M.I.S., deţinută în Penitenciarul Cassino - Italia, cu ultimul domiciliu în România, mun. .., str. ..,
judeţul .., în vederea executării unei pedepse privative de libertate de 2370 zile închisoare.
Din documentele înaintate a rezultat că prin sentinţa penală nr. 45/10 MAE – 54/10,
pronunţată de Curtea de Apel din Roma – a 4-a Secţie penală la data de 6 iulie 2010, rămasă
definitivă la 5 august 2010 prin respingerea recursului, a fost refuzată predarea în România a
cetăţeanului român M.I.S., în baza mandatului european de arestare nr. 2/12 februarie 2009, emis de
Tribunalul Gorj, în vederea executării pedepsei de 6 ani şi 6 luni închisoare care i-a fost aplicată
pentru săvârşirea infracţiunilor de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, prevăzute de art. 323
alin.1 şi alin.2 vechiul cod penal român, trafic de persoane în formă continuată, prevăzută de art. 12
alin.1, alin.2 lit. a din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 – art. 42 şi art. 13 vechiul cod penal
român, trafic de minori în formă continuată, prevăzută de art. 13 alin.1 şi alin.3 din Legea nr.
678/2001, cu aplic. art. 41 – art. 42 şi art. 13 vechiul cod penal român, proxenetism în formă
continuată, prevăzută de art. 329 din vechiul cod penal român, cu aplic. art. 41 – art. 42 vechiul cod
penal român şi instigare la fals privind identitatea în formă continuată, prevăzută de art. 25 vechiul
cod penal român raportat la art. 293 vechiul cod penal român, cu aplic. art. 41 – art. 42 vechiul cod
penal român, prin sentinţa penală nr. 269 pronunţată de Tribunalul Gorj – secţia penală la data de 12
iulie 2007 în dosarul nr. 85/95/2006, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 3970 din 2 decembrie
2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 85/95/2006 şi s-a dispus ca
această pedeapsă să fie executată în Italia, unde cetăţeanul român avea statut de rezident.
476
 S-a reţinut că infracţiunile pentru care cetăţeanul român M.I.S. a fost condamnat prin
sentinţa penală nr. 269, pronunţată de Tribunalul Gorj la data de 12 iulie 2007 în dosarul nr.
85/95/2006, rămasă prin decizia penală nr. 3970 din 2 decembrie 2008 pronunţată de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 85/95/2006, aveau corespondent în legislaţia italiană infracţiunile de
constituire de grup infracţionala organizat, prev. de art. 416 din Codul penal italian, şi exploatarea
prostituţiei, prev. de art. 3 nr. 4 din legea nr. 75/1958)
Prin Ordonanţa nr. 495/12 a Curţii de Apel din Roma – Secţia a patra penală, din data de 19
iulie 2012, a fost graţiat sporul de 6 luni închisoare aplicat condamnatului M.I.S. pe lângă pedeapsa
cea mai grea de 6 ani închisoare.
În perioada 8 mai 2010 – 16 mai 2014 condamnatul M.I.S. a executat 1469 zile închisoare,
iar conform legislaţiei statutului italian pedeapsa s-ar considera executată la data de 27 iunie 2015.
La data de 19 aprilie 2014, condamnatul M.I.S. a solicitat să fie transferat din republica Italia
în România pentru a executa restul de pedeapsă.
Cauza a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 19 ianuarie 2015.
Analizând cererea formulată de către autorităţile judiciare italiene, privind transferarea
cetăţeanului român M.I.S. în vederea continuării executării pedepsei într-un penitenciar din
România, Curtea constată că aceasta nu este întemeiată, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 155 din Legea nr. 304/2002, instanţa română recunoaşte şi pune în executare
hotărârea judecătorească transmisă de statul emitent, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) hotărârea este definitivă şi executorie;
b) fapta pentru care s-a aplicat pedeapsa ar fi constituit, în cazul în care ar fi fost săvârşită pe
teritoriul României, o infracţiune şi autorul ar fi fost sancţionabil. În cazul în care pedeapsa a fost
aplicată pentru mai multe infracţiuni, verificarea condiţiei se face pentru fiecare infracţiune în parte;
c) persoana condamnată are cetăţenie română;
d) persoana condamnată este de acord să execute pedeapsa în România. Consimţământul nu
este necesar atunci când persoana condamnată este cetăţean român şi trăieşte pe teritoriul României
sau, deşi nu trăieşte pe teritoriul României, va fi expulzată în România. Dacă este necesar, în raport
cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a persoanei condamnate, consimţământul poate fi dat de
reprezentantul acesteia;
e) nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaştere şi neexecutare prevăzute la art.
151.
În speţă, aceste condiţii nu sunt îndeplinite.
Cetăţeanul român M.I. nu a fost condamnat în străinătate, pentru o faptă comisă pe teritoriul
statului emitent ci în România, pentru o faptă comisă pe teritoriul statului român, pedeapsa pe care o
execută acesta fiind aplicată prin sentinţa penală nr. 269/12.07.2007 pronunţată de Tribunalul Gorj,
definitivă prin decizia penală nr. 3970/02.12.2008 a ÎCCJ.
Hotărârea a cărei recunoaştere se solicită - sentinţa penală nr. 45/10 MAE - 54/10 pronunţată
de Curtea de Apel din Roma – a 4-a Secţie Penală la 06.07.2010 nu este o hotărâre susceptibilă de
executare în România, nefiind o hotărâre de condamnare sau un act judiciar cu efect asupra
sancţiunii aplicate, ci este o hotărâre prin care s-a respins cererea autorităţilor judiciare române de
predare în România persoanei condamnate, în baza unui mandat european de arestare, dispunându-
se ca pedeapsa să fie executată în Italia, unde cetăţeanul român avea statut de rezident.
Preluarea de către statul italian a executării pedepsei aplicate în România persoanei
condamnate nu îl transformă pe acesta în stat emitent, decizia judiciară ce se execută fiind în
continuare hotărârea instanţei române.
Prin efectul transferării executării pedepsei dispusă de Curtea de Apel din Roma în modul
arătat, statul român nu mai poate redeveni stat de executare decât în condiţiile prevăzute de art.133
alin. 1 lit. c), d), sau e) din Legea nr. 302/2004, respectiv atunci când statul de executare renunţă în
mod expres la dreptul său de executare, când arată că nu mai poate executa pedeapsa sau măsura
privativă de libertate întrucât persoana condamnată a evadat şi nu a fost găsită pe teritoriul său sau

477
când nu poate pune în executare pedeapsa sau măsura privativă întrucât persoana condamnată nu a
fost găsită pe teritoriul său.
Niciuna din aceste condiţii nu este îndeplinită în speţă. Mai mult, Curtea constată că, potrivit
datelor menţionate în certificatul anexat, executarea pedepsei se împlineşte la 27.06.2015, persoana
condamnată având de executat mai puţin de 6 luni închisoare sau ar putea fi liberată condiţionat
înainte de executarea în întregime a pedepsei în următoarele 6 luni, astfel că nu este îndeplinită nici
condiţia prevăzută de art. 1402 alin. 4 lit. c) din Legea nr. 302/2004, pentru a se dispune transferarea
acesteia într-un penitenciar din România.
Pentru aceste considerente, constatând neîndeplinite în cauză condiţiile prevăzute de art. 153
şi următoarele din Legea nr.302/2004, sesizarea având ca obiect cererea autorităţilor judiciare
italiene privind transferarea cetăţeanului român M.I.S., deţinut în Italia, în vederea executării
pedepsei închisorii într-un penitenciar din România, va fi respinsă, ca neîntemeiată. (Sentinţa
Penală nr.9/22.01.2015 - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, rezumat judecător Crăciunoiu
Cristina)

2. Legea 302/2004. Cerere având ca obiect recunoaşterea hotărârilor penale străine şi

transferul într-un penitenciar din România.

Instanţa nu este competentă în situaţia în care a fost sesizată direct de către condamnat cu
o cerere privind transferarea sa în România în vederea executării pedepsei aplicate printr-o
hotărâre penală străină.

Prin sentinţa penală nr. 216/16 noiembrie 2015, pronunţată în dosarul nr. 1540/54/2015,
Curtea de Apel Craiova a scos cauza de pe rol, ce are ca obiect cererea persoanei condamnate
F.C.N. privind transferarea în România în vederea executării pedepsei aplicate printr-o hotărâre
penală străină şi a înaintat-o Ministerului Justiţiei, spre competentă soluţionare.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut următoarele:
La data de 23.06.2015, s-a înregistrat pe rolul Judecătoriei Bacău cererea, prin care persoana
condamnată F.C.N. a solicitat recunoaşterea pe cale principală a hotărârii pronunţate de Tribunalul
Roma din data de 29.11.2009, sentinţa nr. 21788/09 şi transferarea sa într-un penitenciar din
România şi executarea restului de pedeapsă în ţară.
In cuprinsul cererii, petentul a arătat că prin Sentinţa penală nr. 21788/09 a Tribunalului
Ordinar din Roma, definitivă prin Sentinţa nr. 7515/2011 a Curţii de Apel Roma, a fost condamnat
la pedeapsa de 5 ani, 7 luni şi 14 zile, pedeapsă a cărei executare a început pe teritoriul Italiei.
Motivat de faptul că familia sa este în România şi nu are nici o rudă în Italia, petentul a
solicitat recunoaşterea hotărârii şi transferul său pe teritoriul statului român, în vederea executării
restului de pedeapsă.
Prin sentinţa penală nr.1269 din data de 16.09.2015 pronunţată în dosarul nr.7830/180/2015,
Judecătoria Bacău a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de
Apel Craiova.
La data de 28 octombrie 2015, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova sub
nr.1540/54/2015.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat următoarele:
Instanţa de judecată a fost investită cu cererea formulată de petentul-condamnat F.C.N., prin
care solicită recunoaşterea unei hotărâri penale pronunţată de Italia şi transferul din penitenciarul
din Italia, unde execută pedeapsa de 5 ani, 7 luni şi 14 zile închisoare într-un penitenciar din
România.
Potrivit art. 131 alin. 1 lit. a din Legea 302/2004, în ceea ce priveşte hotărârile date de către
instanţele judecătoreşti ale statelor terţe şi ordonanţele penale străine, Ministerul Justiţiei, prin
direcţia de specialitate, este competent să primească cererea statului emitent de recunoaştere a
hotărârii judecătoreşti în vederea executării pe teritoriul României a pedepsei aplicate în statul
478
emitent ori în vederea producerii de alte efecte juridice, după caz, precum şi cererea persoanei
condamnate în vederea transferării în România.
De asemenea, şi în cazul statelor membre ale Uniunii Europene, potrivit art. 143 rap. la art.
152 din aceeaşi lege, Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, are aceleaşi atribuţii, de
primire a cererii persoanei condamnate în vederea transferării în România.
În atare situaţie, având în vedere că instanţa a fost sesizată direct de către condamnat privind
transferarea sa în România în vederea executării pedepsei aplicate printr-o hotărâre penală străină şi
nu de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, care la rândul său trebuia să fie sesizat de
către Ministerul Justiţiei, aşa cum prevede art. 153 din Legea 302/2004, Curtea a constatat că nu
este competentă în soluţionarea cauzei, dispunând scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea acesteia
către Ministerul Justiţiei.
(Sentinţa penală nr. 216/16 noiembrie 2015 – Secția penală și pentru cauze cu minori,
rezumat judecător Bădulescu Ștefana)

479