LUCRAREA 4

Încercări mecanice ale materialelor plastice

1. Scopul lucrării

Însuşirea de către studenţi a diferitelor tipuri de încercări mecanice.

2. Generalităţi

Încercările mecanice ale materialelor plastice se efectuează în scopul identificării

principalilor parametri.
Principalii parametri sunt:
- Rezistenţa la tracţiune
- Modulul de elasticitate
- Rezistenţa la încovoiere

Rezistenţa la tracţiune reprezintă sarcina de tracţiune pe unitatea de suprafaţă, a secţiunii

drepte iniţiale a sectorului calibrat al epruvetei şi se exprimă în de N/cm2.
Modulul de elasticitate (E) reprezintă raportul dintre rezistenţa la tracţiune şi alungirea
corespunzătoare, în limita unei solicitări maxime pe care o suportă materialul fără a se abate de la
proporţionalitatea sarcină - alungire. Modulul de elasticitate se exprimă în daN/cm2.

3. Tipuri de încercări mecanice

În continuare se vor prezenta diferitele metode de determinare a parametrilor mecanici.

3.1. Determinarea modulului de elasticitate

Modulul de elasticitate este raportul dintre variaţia tensiunii şi variaţia alungirii elastice
relative, adică:
(4.1)
în care: F este încărcarea totală, în N;
S - secţiunea epruvetei, în m2;
ΔL - alungirea sub efectul variaţiei de sarcină dF, în m;
L - lungimea epruvetei, în m.
Aparatul utilizat este elastometrul Rolland - Sorin, care se bazează pe principiul "pendulului
simpatic" (fig.4.1) şi utilizează o epruvetă având dimensiunile l00xl0x3 (mm).
Epruveta este fixată între falcă şi traversă. Pe traversă sunt sprijinite două pendule. În
momentul punerii în mişcare a unui pendul (cel cu lupă) se porneşte cronometrul, iar în momentul
când se opreşte, se opreşte şi cronometrul. În momentul, opririi primului pendul, cel de-al doilea,
care a fost antrenat datorită mişcării primului (prin "simpatie"), atinge amplitudinea maximă.
Timpul marcat de cronometru este un parametru care intră în calculul modulului de elasticitate, prin
relaţia:
(4.2)
unde: K este o constantă a aparatului;
t - timpul măsurat în secunde şi zecimi de secundă.

1
 Figura 4.1 Aparat pentru determinarea modulului de elasticitate

1 – stativul aparatului; 2 – menghină fixă; 3 – epruvetă;

4 – menghină liberă; 5 – pendule (două); 6 – lupă; 7 – m cronometru.

3. 2. Încercarea la compresiune

Încercarea se face între planele unei prese. Se calculează tensiunea de curgere, respectiv de
rupere, cu relaţiile următoare:
(4.3)
(4.4)
în care Fr, respectiv Fc sunt sarcinile de compresiune pentru cele două limite.

3.3. Determinarea caracteristicilor de încovoiere ale materialelor polimerice rigide

Epruveta se plasează pe două reazeme şi este apăsată de un poanson, la mijlocul distanţei

dintre punctele de sprijin (fig. 4.2). Tensiunea de încovoiere se calculează cu relaţia:
(4.5)
în care, în afara notaţiilor precizate în figură, mai apar: b şi h care sunt lăţimea, respectiv grosimea
epruvetei, în m.
Modulul de elasticitate la încovoiere se poate calcula cu relaţia:
(4.6)
în care f este săgeata (în m).
Calculul se face pentru minim 5 puncte (în lungul epruvetei).
Pentru materialele polimerice rigide celulare, tensiunea la încovoiere se determină în acelaşi
mod.

Figura 4.2 Schema de rezemare a epruvetei;

3.4. Determinarea rezistenţei la încovoiere prin şoc (CHARPY), pentru materiale

polimerice rigide

2
 Figura 4.3 Aparatul Dynstar

1 – suportul aparatului; 2 – menghină; 3 – epruvetă; 4 – ciocan pendul;

5 – cadran; 6 – dispozitiv de blocare a pendulului; 7 – nivelă cu bulă.

Rezistenţa la încovoiere se determină prin calcularea raportului dintre lucrul mecanic

consumat şi secţiunea dreaptă transversală, adică:
sau (4.7)
relaţii în care: σş este tensiunea la şoc, în N/m2;
An şi Ak - lucrul mecanic consumat în cazul epruvetei fără, respectiv cu crestătură, în
N;
b - lăţimea epruvetei;
h şi hk – grosimea epruvetei fără, respectiv cu crestătură.
Valorile b, h, hk se introduc în m.
Determinarea lucrului mecanic se face cu ciocanul, pendul (fig.4.3 - aparatul Dynstat).
Epruveta este supusă la şoc prin izbirea cu ciocanul pendul ridicat la un anumit unghi,
măsurat pe pendul, şi lăsat să cadă liber. Energia de şoc se alege între 0,5...1 Nm sau 4...15 Nm.
În cazul metodei Izod epruveta crestată la mijloc (la un unghi de 45°) este fixată la ambele
capete şi este izbită de ciocan la mijloc (în dreptul crestăturii).

3. 5. Încercarea la flexiune

Pentru această încercare se foloseşte aparatul cu ciocan - pendul modificat în mod

corespunzător (fig.4.4). Pendulul este ridicat la înălţime, cu ajutorul melcului 6, măsurându-se
unghiul la care epruveta se rupe.
Dimensiunile epruvetei sunt: lungimea 10...15 mm; grosimea 1,5...4,5 mm.

3
 Figura 4.4 Aparat cu ciocan - pendul pentru încercarea la flexiune

1, 2 – menghine; 3 – epruvetă; 4 – cadran gradat;

5 – ciocan pendul; 6 – melc;

Lucrul mecanic la care se rupe epruveta şi care dă mărimea rezistenţei la flexiune a

materialului, se calculează cu relaţia:
(4.8)
O altă metodă utilizează rezemarea epruvetei la capete şi aplicarea unei încărcări progresive
la mijlocul distanţei dintre punctele de sprijin. Pentru încărcare se utilizează aparatul pentru
încercări la tracţiune sau un dinamometru.
Tensiunea se calculează cu relaţia:
(4.9)
în care: P - este valoarea încărcării, în N;
D - distanţa dintre reazeme, în m;
b şi h - lăţimea, respectiv grosimea epruvetei, în m.

3. 6. Încercări de duritate ale materialelor polimerice

Încercări de duritate ale materialelor polimerice. Una din metodele utilizate este metoda
Brinell, cunoscută de la metale. Măsura durităţii este dată de sarcina aplicată, raportată la aria urmei
lăsată de o bilă, de diametru cunoscut, pe proba de material.
Relaţia de calcul este:
(4.10)
în care: D - diametrul bilei, în mm;
P este mărimea sarcinii aplicate, în N;
h - adâncimea urmei, în mm.
Aparatul dispune de posibilitatea măsurării urmei cu o precizie de 0,001 mm. Diametrul bilei
este de 3,2 sau 6,35 sau 12,7.
O altă metodă, care se bazează tot pe măsurarea urmei unei bile pe probă, este metoda
Rockwell, cunoscută şi aceasta de la metale.
Există două variante. Aşa numita metodă A care impune măsurarea comparativă a urmelor
lăsate de bilă, după 15 secunde de la aplicarea unei sarcini minime (10 kg), respectiv a unei sarcini
maxime. În cazul metodei B, se măsoară urma lăsată de bilă, după 15 secunde de la aplicarea
sarcinii mari, prin citirea directă, sub sarcină. Dimensiunile minime, impuse pentru epruvetă, sunt
grosimea 0,6 cm şi suprafaţa de 60 cm2.
Determinarea durităţii prin metoda Shore permite măsurarea în unităţi convenţionale a
acestei mărimi în urma pătrunderii unui vârf etalon, sub acţiunea unei sarcini, în condiţii cunoscute,
în materialul de probă. Pentru materiale moi (cauciuc) se utilizează poansonul tip A (diametrul
vârfului Ø79±0,3 mm), iar pentru materiale termorigide poansonul tip D.
Pentru folii sau filme determinarea durităţii se face prin căderea bruscă a unui poanson cu
cap semisferic pe o bucată de folie (sau film) bine întinsă într-un dispozitiv inelar.
În varianta A diametrul capului semisferic este de 38,1 mm şi greutatea poansonului de 15 g,
iar în varianta B diametrul este de 50,8 mm şi greutatea de 45 g. Pe poanson se pot fixa greutăţi
adiţionale pentru realizarea penetraţiei. Inelele de fixare a foliei (unul superior, altul inferior) au
diametrul de 127±2 mm.
Există o metodă de verificare a rezistenţei la şoc şi pentru produse finite. Este vorba de
încercarea la şoc a ţevilor din policlorură de vinil (PVC) neplastifiat. O epruvetă decupată din ţeava
ce urmează a fi verificată este plasată în suportul aparatului (fig.3.5), iar greutatea, ridicată la
înălţimea de 2 m, este lăsată să cadă, Dacă ţeava nu se rupe, se roteşte epruveta, schimbându-se
generatoarea şi se repetă operaţia. Se fac încercări pe mai multe generatoare ale ţevii (se trasează

4
linii la distanţe egale, pe generatoare) şi se încearcă până se rupe epruveta.

Figura 4.5 Aparat pentru încercarea la şoc a ţevilor din PVC neplastifiat

1 – corpul aparatului; 2 – suport pentru probă; 3 – epruvetă; 4 – greutate;

5 – dispozitiv de blocare a greutăţii

Încercarea se aplică numai dacă raportul diametru exterior/grosime este minim 13,5 mm.
Lungimea epruvetei este de 0,15 m pentru diametrul ţevii până la 0,075 m şi de 0,2 m pentru
diametre mai mari de 0,075 m. Greutatea utilizată pentru încercare este de 0,5 kg, pentru diametre
cuprinse între 0,016 şi 0,35 m şi de 7,5 kg, pentru diametre mai mari de 0,35 m. Greutatea este
rotunjită la vârf (raza este de 12,5 mm).

3.7. Verificarea ţevilor din PVC neplastifiat la presiune interioară

Tronsoanele de ţeavă sunt verificate la presiune constantă pe o durată de timp şi la

temperatură definite: Verificarea se face în baie termostatată. Lungimea epruvetei este L = 3de, dar
minim 0,25 m (unde de este diametrul exterior al ţevii).
Încercarea la 20°C se face pe trei epruvete, iar la 60°C se încearcă 10 epruvete. Presiunea de probă
este:
- la 20°C (4.11)

- la 60°C (4.12)
în care: g este grosimea nominală,
σ - tensiunea tangenţială, N/m2;
gmin - grosimea minimă a peretelui. Valorile lui g şi gmin se introduc în mm.
Proba este considerată bună dacă nu apar rupturi. Dacă la prima serie de încercări se produc
rupturi se face o a doua serie de încercări. În cazul că nu au apărut rupturi în această a doua serie de
încercări, se consideră, de asemenea, proba bună.

3. 8. Determinarea uzării la abraziune, prin metoda cilindrului abraziv

Epruveta cilindrică (Ø16±0,2 mm, cu înălţimea de 10...20 mm) este supusă abraziunii cu
ajutorul unui cilindru abraziv rotit mecanic. Hârtia abrazivă se pregăteşte în mod special, fiind
necesar şi cunoaşterea consumului de abraziv. Relaţia de calcul este:

(4.13)

în care m1 şi m2 sunt masele iniţială şi finală a probei, în kg;

5
 a - aria probei supusă abraziunii, în cm2;
p - densitatea materialului, în kg/mm3;
m3 şi m4 - masele de material abraziv la începutul, respectiv la sfârşitul ciclului, în kg.

3. 9. Încercarea la fluaj la tracţiune

Deformaţia lentă în timp sub sarcină constantă la o temperatură oarecare, care este definiţia
fluajului, este mare pentru materialele polimerice.
Aparatul prezentat în figura 4.6 permite aplicarea unei tensiuni constante epruvetei şi
trasarea curbei de variaţie a deformaţiei funcţie de timp (fig.4.7).
Alungirea specifică este:
, (4.14)
în care L este lungimea epruvetei la temperatura de încercare, în m
L0 - lungimea iniţială a acesteia, în m.
Alungirea specifică elementară este:
(4.15)
de unde
(4.16)
Pentru deformaţii suficient de mici cele două relaţii sunt echivalente, deci:
(4.17)
în care, dacă ΔL/Lo este mic, se pot neglija termenii superiori lui 1.

6
 Figura 4.6 Aparat pentru studiul Figura 4.7 Curba de fluaj
fluajului materialelor polimerice pentru materiale polimerice;

1 – stativ; 2 – menghină fixă; (σ0 - tensiunea constantă

3 – menghină mobilă; 4 – epruvetă; aplicată epruvetei)
5 – tije; 6 – cablu; 7 – pârghie;
8 – masă de echilibrare;
9 – suport pentru greutăţi;
10 – greutate;
11 – suport pentru cuptor.

3. 10. Încercarea de rigiditate la răsucire ,

Pentru PVC plastifiat se poate determina modulul aparent de rigiditate funcţie de

temperatura (sub 0°C).
Epruveta paralelipipedică, plasată într-un amestec refrigerator este supusă la răsucire,
momentul având valori de 0,01...0,12 Nm. Relaţia de calcul a modulului aparent de rigiditate este:
(4.18)
în care: M este momentul de torsiune, în Nm;
l,b, h - lungimea, lăţimea, respectiv grosimea epruvetei, în m;
μ - coeficient ce depinde de raportul b/h ( de exemplu pentru b/h = 1,2, μ = 2,68 sau
pentru b/ h = 2,0, μ = 3,66 sau pentru b/h = 4,5, μ = 4,59 etc.).;
θ - unghiul de rotaţie, în rad.
Pentru coeficientul μ sunt date valori în funcţie d e
STAS 9557 - 89 ( de exemplu pentru b/h = 1,2, J.l = 2,68 sau pentru b/ h = 2,0, J.l = 3,66 sau pentru
b/h = 4,5, J.l = 4,59 etc.).