Fauvismul[1] 

(un franțuzism care se citește [ pron. fo-vism]) a fost un curent formalist

în pictura franceză de la începutul secolului al XX-lea, care reprezenta lumea concretă în culori
violente, folosind tonuri pure și renunțând la perspectivă.

În anul 1905, la Salonul de Toamnă din Paris, câțiva tineri pictori - Henri Matisse, André

Derain, Maurice de Vlaminck, Jean Puy,Henri Manguin și Albert Marquet - expun tablouri care
șochează prin violența exploziei de culori. Criticul de artă Louis Vauxcelles, surprins de contrastul
dintre culorile pure ale acestor pânze și două busturi în stil clasic expuse în aceeași sală, exclamă:
"S-ar putea spune: Donatello printre bestii sălbatice" (în franceză: fauves = animale sălbatice).
Expresia a prins și, în ochii publicului, acest nou gen de experiment reprezintă nașterea unui nou
curent. Fauvismul nu este totuși o mișcare organizată, nu are un program sau o definiție exactă, se
naște din întâlnirea unor pictori cu temperamente artistice foarte diferite, dar frământați de aceleași
probleme ale creației. Pe fauviști îi caracterizează spontaneitatea de creație, culorile nealterate de
amestec, aplatizarea spațiului, înregistrarea directă a senzațiilor trăite. Revoluționând folosirea
culorii și sensul perspectivei, modificând relațiile dintre pictură și realitate, ei sunt cei care stau în
pragul modernității.

Ieșind în aer liber, părăsindu-și atelierul în căutarea autenticului în natură, impresioniștii au impus

folosirea culorilor pure, neamalgamate. Fauviștii vor dezvolta această premisă, vor renunța însă
repede la spațiul, lumina și naturalismul predecesorilor lor. Ei se află totodată și sub influența lui Van
Gogh și Gauguin, pe care îi consideră precursorii noii maniere de abordare a culorii în pictură.
Fauvismul ajunge la maturitate sub influențe dintre cele mai variate. Un rol important l-a jucat
atelierul lui Gustave Moreau, frecventat și de românul Theodor Pallady. Acest pictor simbolist,
profesor la École des Beaux-Arts, a știut să-și impulsioneze colegii mai tineri să dezvolte tendințe
foarte diferite de propriile sale preocupări artistice. Mai ales Matisse și Marquet vor invoca adeseori
cuvintele maestrului: