STILURI DE INVATARE

In opinia lui Kolb, stilul de invatare desemneaza caile concrete prin care
individual ajunge la schimbari de comportament prin intermediul experientei traite, al
reflectiei, experimentului si conceptualizarii.
Stilul de invatare implica o coerenta, o constanta a strategiilor, elevul
adoptand o maniera particulara de a invata, independent de caracteristicile specifice
sarcinilor de invatare.
Stilul specific unui anume elev, se aplica, in general, mai multor situatii, fiind
stabil pe o perioada mai lunga de timp, stabililatea devenind, o notă distinctă a acestor
stiluri.
Stilurile de invatare au un inţeles mai larg decat stilurile cognitive, in sensul
că ele includ, pe lângă, funcţionarea cognitiva şi preferinte generale pentru diverse
tipuri de situatii de invatare. Ele includ, nu numai elemente cognitive, ci şi elemente
afective şi psihomotorii, structurate in mod specific la nivelul subiectului, inclusive
anumite caracteristici ale instruirii şi seturi de prescriptii instructionale care insotesc
realizarea efectivă a invatarii.
Stilul de învăţare este unic. Copiii au nevoie să afle cum funcţionează creierul
lor, pentru a achiziţiona şi procesa cât mai eficient o nouă informaţie, ce abilităţi sunt
necesare pentru a învăţa, cum abordează un examen, cum rezolvă probleme, cum
oameni diferiţi învaţă în moduri diferite, cum pot aplica o strategie.
Elevii preferă să înveţe în diferite moduri: unora le place să studieze singuri,
să acţioneze în grup, altora să stea liniştiţi deoparte şi să-i observe pe alţii. Alţii
preferă să facă câte puţin din fiecare. Mulţi oameni învaţă în moduri diferite faţă de
ceilalţi în funcţie de clasă socială, educaţie, vârstă, naţionalitate, rasă,cultură, religie.
Stilul de învăţare se referă la „simpla preferinţă pentru metoda prin care
învăţăm şi ne aducem aminte ceea ce am învăţat”. Acesta ne arată calea şi
modalităţile în care învăţăm; se refera la faptul că indivizii procesează informaţiile în
diferite moduri, care implică latura cognitivă, elemente afectiv-emoţionale,
psihomotorii şi anumite caracteristici ale situaţiilor de învăţare.
Fiecare dintre noi are o capacitate de a învăţa în diferite moduri. Pentru a
determina ce stil de învăţare avem, trebuie observam modul in care invăţăm ceva nou.
A vorbi despre stilurile de învăţare, despre modurile diferite de a cunoaşte,
despre diferenţele între cei care învaţă poate este mai puţin important decât strategiile
efective adecvate fiecărui stil de învăţare şi materialele de învăţare specifice folosite.
Specialiştii subliniază rolul deosebit pe care îl joacă cadrele didactice, contribuţia
acestora „în meseria de a-i învăţa pe elevi cum să înveţe” adaptată nevoilor,
intereselor, calităţilor personale, aspiraţiilor, stilului de învăţare identificat.
Wyman P., considera ca pentru a pentru facilita învăţarea este necesar sa se
inteleaga preferinţele specifice stilului personal de învăţare si sa se conştientizeze care
stil de învăţare creează cea mai eficientă cale de a înţelege şi de a ţine minte ceea ce
alegem şi decidem să învăţăm.
Invatarea şcolară este marcată de diferente individuale, de stiluri diferite în
care elevii invată. Există o mare varietate de astfel de stiluri. Elevi diferiti invată în
moduri diferite. Fiecare are modul lui preferat de a invăta; fiecare parcurge o situatie
de invătare în maniera sa personală; fiecare reactionează în felul lui în fata unei
sarcini de invătare; fiecare se angajează in chip personal în solutionarea problemei;
fiecare are sensibilitatea lui la anumite lucruri şi ritmul propriu de invătare; fiecare îşi
elaborează un stil de a gândi, de a memoriza etc. Elevi diferiti se folosesc de stiluri
diferite. In activitatea lor de invătare independentă, ca şi în activitatea din clasă, ei
folosesc pe cont propriu asemenea stiluri. De exemplu, unii elevi invată mai bine un
continut extrem de structurat, de secvential, altii, dimpotrivă, principii generale; unii
pot invăta cantităti mari de detalii, chiar de mare finete, in timp ce altii - aspectele
globale, de sinteză etc.
Important este că asemenea diferente individuale stabile în maniera de a invăta
afectează ritmurile şi calitatea invătarii şi, mai ales, determină optiunea pentru o
strategie sau alta de invătare — ca mod propriu şi personal de a aborda o situatie de
invătare. Stilurile au o valoare strategică, in sensul că stiluri diferite generează ipoteze
de actiune diferite, sugerează proceduri de invătare diferite. Astfel, unul şi acelaşi stil
lasă posibilitatea de a se opera cu mai multe strategii, ceea ce creează posibilităti
sporite de adaptare la sarcina de invătare dată. Din acest punct de vedere, elevii
trebuie ajutati să conştientizeze stilurile lor cognitive sau de invaţare şi incurajati să
invete prin propriile lor mijloace, si nuin ultimul rand sa se ofere fiecarui elev tipul de
sprijin cel mai potrivit stilului său cognitiv.
Recunoasterea si inţelegerea acestor diferente în stilurile de invătare personale
necesita, acceptarea si utilizarea unei mari varietati de metode, procedee, materiale
didactice de prezentare a continuturilor noi.
 Existenta unor diferente clare si permanente intre stilurile de invatare este un
aspect clar evidentiat in psihologia diferentiala. Pornindu-se de la aceste diferente
Nelson si Chavais au emis o teorie a stilurilor cognitive de invatare. Aceasta teorie a
fost de un real success, fiind stimulata de nevoia de tratare diferentiata a elevilor, dar
si de nevoia de individualizare si personalizare a elaborarii unor programe de
instruire.
Tipologia stilurilor de invätare (cognitive)
In urma studiilor efectuate de Kolb si nu numai, se pot distinge urmatoarele
stiluri cognitive, convertibile in stiluri de invatare:
- auditiv/vizual (sau mixt)/ kinestezic;
- dependent (de campul perceptiv, dependent in gandire de surse, dogmatic,
convergent, adaptativ, cumulativ)/independent (de campul perceptiv, independent in
gandire, divergent, explorator, analitic, comparativ, critic);
- inclinat spre imagine (cuprindere) generala/imagine focalizata;
- inclinat spre nivelare (a perceptiilor proprii)/accentuare, chiar exagerare, a
diferentelor, a contradictiilor;
- de categorizare (conceptualizare) larga/categorizare ingusta;
- interpretare simplificata/multidimensionala;
- ganditor/implicat in real;
- orientat reproductiv (reactiv, conformist, preluator, imitativ,
consumator)/orientat productiv (proactiv, creativ);
- holist (tinde sa creeze generalizari si sa stabileasca legaturi intre
domenii)/serialist, analitic;
- global (utilizeaza strategii generale de abordare)/analitic (cauta detalii,
amanunte);
- teoretic/practic (orientat spre actiune, concepe, proiecteaza, produce,
construieste);
- deschis/inchis la nou, la inovatie;
- rigid (dogmatic, nedispus sa faca investigatii atunci cand considera ca a
obtinut deja raspunsul corect)/flexibil;
- tolerant/intolerant (pentru experiente neconcludente, nerealiste);
- reflexiv/impulsiv;
- inclinat spre complexitate/simplicitate cognitiva;
- temerar (curajos, isi asuma riscul)/precaut;
 - intensiv/extensiv.
Dupa cum se observa, există mai multe stiluri de învăţare. Deşi există variate
clasificări ale stilurilor de învăţare, o vom prezenta pe cea mai frecvent întâlnită în
literatura de specialitate.
După modalitatea senzorială implicată sunt 3 stiluri de învăţare de bază:
- vizual;
- auditiv;
- tactil-kinestezic.
Atunci când învăţăm, depindem de modalităţile senzoriale implicate în
procesarea informaţiilor. Pentru stilul de învăţare auditiv, „inputul” este valoros, pe
când pentru celelalte două, combinaţia tuturor. Fiecare persoană are un mod primar de
a învăţa.
Stilul de învăţare vizual are următoarele puncte tari:
- Îşi amintesc ceea ce scriu şi citesc
- Le plac prezentările şi proiectele vizuale
- Îşi pot aminti foarte bine diagrame, titluri de capitole şi hărţi
- Înţeleg cel mai bine informaţiile atunci când le văd
Stilul de învăţare auditiv prezintă următoarele puncte tari:
- Îşi amintesc ceea ce aud şi ceea ce se spune
- Le plac discuţiile din clasă şi cele în grupuri mici
- Îşi pot aminti foarte bine instrucţiunile, sarcinile verbale/orale
- Înţeleg cel mai bine informaţiile când le aud
Stilul de învăţare tactil-kinestezic se remarcă prin punctele tari:
- Îşi amintesc ceea ce fac şi experienţele personale la care au participat cu
mâinile şi întreg corpul (mişcări şi atingeri)
- Le place folosirea instrumentelor sau preferă lecţiile în care sunt implicaţi
activi/participarea la activităţi practice
- Îşi pot aminti foarte bine lucrurile pe care le-au făcut o dată, le-au exersat şi
le-au aplicat în practică (memorie motrică)
- Au o bună coordonare motorie
După eficienţă, învăţarea poate fi: receptiv-reproductivă, inteligibilă şi creativă
;
 După modul de organizare a materialului de invăţat, distingem: învăţare
programată, euristică, algoritmică, prin modelare rezolvare de probleme, prin
descoperire inductivă, deductivă analogică şi pe secvenţe operaţionale;
După operaţiile şi mecanismele gândirii implicate în învăţare, deosebim:
învăţare prin observare, imitare, prin condiţionare reflexă, condiţionare operantă, prin
descriminare, asociere verbală, prin identificare;
În funcţie de conţinutul învăţării, adică de ceea ce se învaţă, deosebim:
învăţarea senzorio-motorie (învăţarea deprinderilor), învăţarea cognitivă (învăţarea
noţiunilor), învăţarea afectivă (învăţarea con¬vingerilor, sentimentelor, atitudinilor) şi
învăţarea conduitei moral-civice.
Forme de invăţare
Învăţarea spontană, neorganizată din cadrul familiei sau al profesiunilor
invăţarea scolară se caracterizează prin aceea că are un caracter sistematic,
organizat, este dirijată de către profesor, se realizează cu ajutorul unor metode şi
tehnici eficiente de învăţare respectând principiile didactice şi este supusă feed-back-
ului, pe baza verificării şi evaluării permanente a rezultatelor obţinute de elevi, fiind
ameliorată prin corectarea greşelilor.
Învăţarea socială constă în insuşirea experienţei social-istorice de către tânăra
generaţie, în scopul formării comportamentului social. Există de fapt, două forme
mari de învăţare în care se încadrează toate tipurile analizate mai sus: spontană şi
sistematică.
In concluzie, nu se fac aprecieri daca un stil de invatare este mai bun decat
altul. Principalul este ca fiecare elev tinde sa-si formeze, cu timpul, un stil propriu de
invatare, si pe care, practicându-1 sistematic, se va gasi intr-o situatie confortabila.
Profesorul trebuie sa evalueze corect diferite stiluri de invatare si sa elaboreze
lectii care sa se adreseze acestor stiluri; sa permita fiecarui copil sa invete folosind
stilul sau specific. De exemplu, „copilul reflexiv nu trebuie facut sa se simta prost
pentru ca este mai incet decat colegul sau, mai impulsiv”.De asemenea, profesorii
trebuie sa stie ca stilul de invatare se intareste prin practicarea unor tehnici sau
strategii de invarare specifice fiecarui stil.