Resursele necesare derulării unei afaceri

1. Resurse economice
Resursele economice sunt totalitatea elementelor şi împrejurărilor utilizate sau
utilizabile, direct sau indirect pentru producerea şi obţinerea de bunuri
economice.
Resursele societății comerciale se împart în:
- resurse umane
- resurse financiare
- resurse materiale
A iniția o afacere presupune existenţa resurselor financiare, materiale şi
umane. Resursele sunt limitate în raport cu nevoile care sunt nelimitate şi
întreprinzătorul este responsabil pentru utilizarea eficientă a acestora. De aceea,
întreprinzătorul trebuie să identifice cea mai bună combinare a resurselor în
calitate de factori de producţie.

2. Resurse financiare
Unul dintre cele mai mari obstacole de care se loveşte un întreprinzator îl
constituie obţinerea fondurilor necesare pentru iniţierea sau pentru cumpărarea
unei afaceri. Întreprinzatorul trebuie să gândească şi să găsească soluţii
următoarelor aspecte înainte de începerea afacerii: suma de bani necesară pentru
iniţierea sau pentru cumpărarea afacerii, sursele de bani şi modul de obţinere şi
de plată a acestor sume, existenţa posibilitaţii de a beneficia de fonduri
suplimentare în caz de necesitate.
Estimarea resurselor financiare se realizează de către întreprinzator
imediat ce acesta s-a hotărât ce afacere să deruleze şi unde va fi amplasată
aceasta. El trebuie să dispună de capitalul necesar pregătirii afacerii şi de
capitalul necesar începerii afacerii.
Economiştii identifică trei categorii de necesități de capital: capital fix,
capital de lucru sau circul şi capitalul suplimentar. Pentru a desfăşura o
activitate economică, sunt necesare resurse financiare atât pentru pregătirea
afacerii, cât şi pentru începerea acesteia.
 Pentru a solicita împrumuturi instituţiilor financiare, trebuie elaborat
pachetul de finanţare. Procesul de finanţare al unei afaceri presupune
parcurgerea a trei etape: alegerea resursei de finanţare, pregătirea pachetului de
finanţare sau de împrumut și prezentarea cererii de finanţare.
După ce s-a estimat necesarul de capital pentru pregătirea afacerii şi
pentru desfăşurarea propiu-zisă a acesteia, întreprinzătorul va trebui să vadă
dacă dispune el însuşi de acest capital sau va trebui să apeleze la împrumuturi
sau la fonduri nerambursabile.
Surse de împrumut:
- băncile comerciale
- creditul comercial pentru 30 de zile
- finanţarea achiziţionarii directe de echipament
- împrumuturi guvernamentale
- programele internaţionale

3. Resurse materiale
Nevoile de fonduri ale firmelor sunt variate: de la nevoi de lungă durată şi
valoare ridicată, legate de achiziţionarea sau modernizarea activelor imobilizate,
la nevoi de scurtă durată şi valoare mică, mult mai frecvente, care vizează
finanţarea activelor circulante, ca de exemplu materiile prime, materialele
circulante. Finanţarea acestor nevoi ţine cont de caracterul permanent sau
temporar al acestor nevoi, de durata în timp a acestora, de natura materială.
Resursele materiale cuprind elementele de capital fix şi capital circulant
implicate în activitatea firmei. Capitalul fix este acea parte a capitalului real
care participă la mai multe cicluri de producţie, se înlocuieşte după mai mulţi
ani şi îşi transmite valoarea treptat asupra bunurilor la producerea cărora
participă. În componenţa sa intră: clădirile şi construcţiile, maşinile, utilajele şi
echipamentele, mijloacele de transport.

4. Resurse umane
La nivelul economiei naţionale noţiunea de resursă umană se apreciază
din două puncte de vedere (două grupe de indicatori):
– cantitativ: populaţie activă disponibilă, populaţie activă, populaţie în vârstă de
muncă, populaţia aptă de muncă etc. (se calculează în mărimi absolute şi
relative)
– calitativ: nivelul de instruire, starea de sănătate, ponderea diferitelor categorii
profesionale în total, categoria de vârstă etc. La nivel microeconomic, noţiunea
de resursă umană se concretizează în totalitatea salariaţilor și colaboratorilor
firmei. Deci, resursa umană reprezintă ansamblul personalului (muncitori,
tehnicieni, ingineri, economişti) care influenţează direct evoluţia acesteia prin
calitatea pregătirii profesionale şi a rezultatelor obţinute în urma participării lor
la activitatea curentă.
Obiectivele unei firme nu ar putea fi realizate fără o utilizare eficientă a
capitalului uman şi fără a i se asigura acestuia condiţiile ce garantează
satisfacerea nevoilor angajaţilor şi implicit motivarea acestora de a contribui la
realizarea obiectivelor stabilite la nivelul firmei.

5. Autofinanțarea
Este cel mai răspândit principiu de finanţare şi presupune că
întreprinderea îşi autosusţine dezvoltarea, folosind drept surse o parte a
profitului degajat în exerciţiul financiar anterior, acoperind în acest fel atât
nevoile de înlocuire a activelor imobilizate, cât şi creşterea activului economic.
Sursele destinate autofinanţării provin în principal din excedentul monetar
degajat de operaţiunile economice şi financiare, adică de diferenţa dintre
fluxurile financiare pozitive şi cele negative.

6. Creditele bancare
Finanţarea prin credite bancare este o modalitate frecvent utilizată în
economiile statelor dezvoltate, unde condiţiile de creditare sunt în general
favorabile întreprinderilor. Creditele bancare se acordă pe baza unui contract de
creditare, în care se stipulează în principiu următoarele aspecte: părţile implicate
în împrumut, tipul creditului, mărimea acestuia sau nivelul plafonului de
creditare, modalitatea de restituire, dobânzile şi alte obligaţii financiare ale
împrumutatului, termenul de creditare, perioada de graţie, destinaţia creditului,
garanţiile prezentate de debitori, penalizări şi soluţionarea eventualelor litigii.
7. Împrumutul obligatar
Constituie modalitatea principală de îndatorare a agenţilor economici pe
termen lung. Împrumutul obligatar se diferenţiază de împrumutul clasic datorită
următoarelor caracteristici:
– în cazul unui împrumut clasic, creditorul este unic, fiind vorba în general de o
bancă sau un intermediar financiar specializat. Emisiunea de obligaţiuni
reuneşte o masă de creditori şi un singur debitor;
– obligaţiunea este un titlu de creanţă negociabil pe piaţa de capital secundară.
Prin urmare, recuperarea investiţiei în obligaţiuni este posibilă, spre
deosebire de împrumutul clasic, înainte de scadenţă, la preţul pieţei (care este
diferit de preţul plătit în momentul plasării capitalului în obligaţiuni). Deţinerea
unei obligaţiuni îi dă dreptul deţinătorului ei:
-de a încasa (semianual sau anual) o dobândă fixă numită cupon;
-de a primi la o dată determinată (scadenţă), valoarea nominală a obligaţiunii,
care este de fapt suma cu care a fost creditat emitentul
Leasingul este o formă de finanţare modernă şi avantajoasă pentru
asigurarea elementelor de capital fix necesare desfăşurării activităţii
întreprinderilor. În locul împrumutului tradiţional care are în vedere procurarea
sumelor băneşti necesare pentru achiziţionarea unor maşini, echipamente,
utilaje, instalaţii, întreprinderea poate să împrumute direct aceste resurse prin
intermediul operaţiunilor de leasing. În esenţă, leasingul este un contract prin
care se transferă dreptul de a utiliza un bun de investiţie pe o perioadă de timp
stabilită, cu opţiunea de achiziţionare a acestuia la finele perioadei. Leasingul
este o operaţiune de finanţare la termen care are drept suport juridic un contract
de închiriere de bunuri.