Traseul de analizare a textului 

1) încadrare în specia literară şi definirea acesteia ;

2) încadrare în opera lui Macedonski ;
3) elemente structurale şi compoziţionale : alcătuire, teme,
motive literare şi laitmotive, simboluri 
4) cuvinte – cheie şi câmpuri semantice;
5) semnificaţia titlului;
6) imagini artistice;
7) particularităţi stilistice;
8) elemente de prozodie;
1.Rondelul rozelor ce mor este poezie cu formă fixă, sugerată
poetului de frecventarea cu asiduitate a poeziei franceze de
atunci, mai ales a autorilor consacraţi ai acestei creaţii
versificate, Maurice Rollinat şi Theodore de Banville, care se
compune din 13 versuri grupate în trei catrene şi un vers
independent. Primele două versuri sunt identice sau aproape
identice cu versurile 7 şi 8, iar versul independent este identic cu
primul vers, versificaţia limitându-se la două rime. Primele două
versuri sintetizează motivul liric.
2.Acest poem a fost scris pe 13 mai 1916, aparţinând perioadei
finale din creaţia lui Macedonski, când el este preocupat,
îndeosebi, de realizarea acordurilor tonale. perfecte între
muzicalitatea versului şi corespondentul său în imagini. Face
parte din ciclul Rondelul rozelor .
3.Rondelul se reduce la 10 versuri distincte,
amplificate prin mecanismul repetiţiei lirice. Tema poeziei:
inexorabilul proces al ofilirii, al dezagregării latente, al
descompunerii – moartea, care nu este numită direct, ci sugerată
prin efectele ei corespondente: ofilirea rozelor şi pieirea
oamenilor; roza devine laitmotiv al poeziei, definind acel spaţiu
al idealităţii spre care tinde poetul, atât de perfect şi, totuşi, atât
de supus pieirii. Idealul reprezentat de grădinile de miresme
îmbătătoare ar fi putut presupune întreţinerea speranţelor, a
iluziilor poetului. Cum viaţa omului – poet se apropie de final,
moartea rozelor nu înseamnă altceva decât dispariţia speranţei
de a atinge idealul.
4.Macedonski foloseşte cuvinte – cheie: roza,
floarea – obsesie a lui Macedonski, şi a muri, al doilea
polarizând un câmp semantic extins: a se stinge, fior, jale, murg,
întristător, suspine, noapte, duioase, a-şi pleca, sugerând
devitalizarea progresivă a lumii vii. Amurgul şi noaptea sunt
simboluri ale unui preludiu al morţii.
5.Titlul încadrează poezia în specie şi cuprinde motivul liric
central, roza, determinat invariabil de o propoziţie atributivă de
calificare, ce noteză ideea obsesivă a dispariţiei, care nu ocoleşte
nici elementele naturale ce păreau – în desăvârşirea lor –
destinate eternităţii.
6.Deşi rondelul este dedicat rozelor, culoarea florală nu-l
impresionează pe poet, cromatica lipsind cu desăvârşire din
simbolurile poematice. Se observă predominanţa imaginilor
vizuale , armonizate de cele olfactive şi cele de mişcare lentă,
descendentă( roze, amurg, îşi pleacă).
7.De remarcat o anumită ,,economie” a limbajului, dat fiind
forma fixă a poeziei. Poetul foloseşte numai două substantive
concrete, ,,roze” şi ,,grădini”, celelalte fiind abstracte şi
articulate indefinit: ,,un fior”, ,,o jale”. Determinantele
adjectivale sunt rare şi devin epitete, ,,întristător”, abstract,
având rolul de a accentua efectul produs de stingere asupra
omului. Verbele, cu două excepţii, sunt conjugate la prezentul
cu valoare iterativă, sugerând faptul că ofilirea trandafirilor este
un fenomen periodic. Perfectul compus din versul ,,Şi-au fost
atât de viaţă pline” justifică o plenitudine de scurtă durată,
încheiată ireversibil. Viitorul încă se ascunde, ca o taină ce se va
revela treptat, într-un prezent anticipativ (,,în marea noapte care
vine”).
8.Rondelurile sunt descrieri muzicale, cultivând aspectul
pictural şi sonor, reabilitând o categorie estetică oarecum
neglijată – graţiosul. Repetarea versurilor, transformarea lor în
refren sugerează senzaţia de plinătate. Rimele sunt alternante –
îmbrăţişată, încrucişată, îmbrăţişată – astfel încât se creează
iluzia unor petale de roză care se îmbracă unele pe altele până
când se ajunge la sublima formă naturală. Măsura versurilor
este 8 – 9 silabe. Ritmul predominant este cel iambic.
9.Se încadrează în simbolism prin: procedeul corespondenţelor,
natura ca stare de spirit, descompunerea cosmică, spleen-ul,
muzicalitate prin aliteraţie, repetiţie, ingambament, structură
sintactică specifică, vers – refren.
Se încadrează în clasicism prin simetrie la nivelul formei şi
în parnasianism prin căutarea perfecţiunii formei.