Instrucțiuni

Infracțiunile contra integrității corporale sau integrității-probleme de practică judiciară: 

 Infr.prev. de art.193 cod penal- de analizat dispozițiile art 157.art 158,art 159-cod penal în referire
la argumentele Dec.nr.11/2019 a ICCJ (RIL)-codul penal ; 
-
Infr.prev.de art 194 cod penal-de analizat Dec.CCR nr 703/2016
nfracţiunea de vătamare corporală este definită în Codul penal, art. 194, ca fiind lovirea sau orice acte de
violenţă cauzatoare de suferinţe fizice care a cauzat vreuna dintre următoarele consecinţe: o
infirmitate, leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai
mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, un prejudiciu estetic grav şi permanent, avortul, punerea în primejdie
a vieţii persoanei.

Potrivit ştirilor jurdice s-a afirmat că sintagma “prejudiciu estetic grav şi permanent” este neclară, invocându-
se o excepţiei de neconstituţionalitate în acest sens.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut că prevederile legale menţionate încalcă

dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5) în componenta sa referitoare la cerinţele de calitate a legii,
deoarece nu întrunesc condiţiile de claritate, precizie şi previzibilitate. Astfel, formularea “prejudiciu estetic
grav” este neconstituţională, întrucât nu este definită de legiuitor în titlul X din partea generală a Codului
penal. Totodată, legiuitorul şi-a respectat numai din punct de vedere formal competenţa constituţională de a
legifera, fără ca prin conţinutul normativ al textului incriminator să se stabilească cu claritate şi precizie
consecinţa nefavorabilă a sănătăţii sau integrităţii fizice a unei persoane, ceea ce determină o lipsă de
previzibilitate a dispoziţiilor contestate.

De asemenea s-a susţinut că nu este definită noţiunea de “prejudiciu grav” şi nici nu se face trimitere la un
act normativ de rang egal, care s-ar afla în conexiune cu acesta şi prin care să se stabilească criteriile în
funcţie de care s-ar putea aprecia dacă un prejudiciu estetic este sau nu grav. Inexistenţa unei astfel de
definiţii determină magistratul sau expertul să facă, în absenţa unor criterii clare, aprecieri asupra
aplicabilităţii/inaplicabilităţii dispoziţiei legale.

Curtea Constituţională a reţinut că permanenţă prejudiciului estetic la care fac trimitere dispoziţiile legale
criticate presupune o consecinţă posttraumatică care nu este susceptibilă de refacere, în sensul că, nici pe
cale naturală, nici ca urmare a vreunei intervenţii medico – chirurgicale, nu se va mai putea obţine
remedierea. Astfel, tăierea părului şi raderea sprâncenelor nu constituie sluţire, deoarece acestea sunt
supuse procesului de regenerare.

Cât priveşte gravitatea prejudiciului estetic, Curtea constată că, de fapt, aceasta constă în schimbarea
înfăţişării normale a unei persoane într-una neplăcută, respingătoare, într-o desfigurare (schimbarea
aspectului feţei), în deformare (schimbarea formei corpului) sau în mutilare (desprinderea unei părţi din
corp). Practic, varianta din vechiul Cod penal referitoare la “sluţire” avea în vedere aceste consecinţe,
definite lato sensu de practică ca fiind un prejudiciu estetic grav şi permanent.

Trebuie să avem în vedere că oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un
element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a
punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi
certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie
capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai
înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin
intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia
legală a statelor membre.
- Infr prev de art 196 cod penal-de analizat Dec nr 8/2018 a ICCJ-HP
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi
de familie în dosarul nr.4920/270/2016, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni  de drept „dacă pentru întrunirea tipicităţii
infracţiunii prevăzute de art.196 alin.(1) din Codul penal, privind vătămarea corporală din culpă,
sintagma din teza I a acestui text incriminator, respectiv „(…) sub influenţa băuturilor alcoolice
(…)”, trebuie interpretată ca referindu-se la un anumit grad de îmbibaţie de alcool pur în sânge,
eventual cel indicat de legiuitor la art.336 alin.(1) din Codul penal, sau, indiferent de gradul de
îmbibaţie alcoolică în sânge, este atrasă răspunderea penală a oricărei persoane care
săvârşeşte o vătămare corporală din culpă sub această modalitate normativă, dacă a consumat
alcool depistabil prin mijloace tehnice sau medico-legale prevăzute de legislaţie.”

Stabileşte că, în interpretarea dispoziţiilor art.196 alin.(1) teza I din Codul penal, care
incriminează fapta prevăzută în art.193 alin.(2) din Codul penal săvârşită din culpă de către o
persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice, existenţa infracţiunii de vătămare corporală din
culpă nu este condiţionată de o anumită limită a îmbibaţiei alcoolice.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art.477 alin. (3)
din Codul de procedură penală.

Dec nr 4/2015 a ICCJ-HP 

Admite sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti -Secţia I Penală în dosarul nr.
14993/302/2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de
drept respectiv:

„Dacă infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 teza I (fapta a
avut vreuna din urmările prevăzute de art.182 alin. 1) şi 4 din Codul penal din 1969 îşi găseşte
corespondentul în infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. 2 şi 3
din actualul Cod penal sau dacă, dimpotrivă, este dezincriminată?”.

Stabileşte că, infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2
teza I (fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art. 182 alin. 1) şi alin. 4 din Codul
penal din 1969 în ipoteza în care fapta a produs o vătămare ce a necesitat între 11 şi 90 de
zile îngrijiri medicale şi nu îndeplineşte una dintre condiţiile impuse de alin. 1 al art. 196
din Codul penal este dezincriminată începând cu data de 1 februarie 2014.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art.477 alin. 3
din Codul de procedură penală.

- Infr.prev de art 197 cod penal-analiza Dec nr. 37/2008 a ICCJ(RIL)  

liberand asupra recursului in interesul legii, constata urmatoarele: In practica instantelor
judecatoresti nu exista un punct de vedere unitar privind raportul dintre infractiunea de rele
tratamente aplicate minorului prevazuta de art. 306 din Codul penal si infractiunile de lovire sau
alte violente, de vatamare corporala si de lipsire de libertate, sub aspectul incadrarii lor juridice in
unul sau mai multe dintre textele de lege mentionate. Astfel, unele instante au considerat ca
faptele de lovire sau alte violente, de vatamare corporala ori de lipsire de libertate in mod ilegal
savarsite impotriva minorului constituie numai infractiunea de rele tratamente aplicate minorului
prevazuta de art. 306 din Codul penal. S-a apreciat ca aceasta incadrare juridica se impune
intrucat infractiunile de lovire sau alte violente ori de vatamare corporala sau de lipsire de
libertate in mod ilegal, prevazute de art. 180, 181 si 189 din Codul penal, sunt absorbite in
infractiunea de rele tratamente aplicate minorului prevazuta de art. 306 din Codul penal, atat in
cazul in care fapta de lovire a fost singulara si a produs leziuni ce au necesitat ingrijiri medicale
pentru vindecare ori agresiunea fizica si/sau lipsirea de libertate au avut repetabilitate si
au produs leziuni ce au necesitat ingrijiri medicale pentru vindecare, cat si in cazul in care
faptele de lovire au avut caracter continuat, iar urmarile acestora au fost sau nu
consemnate si evaluate prin acte medico-legale. Alte instante, dimpotriva, au considerat ca in
astfel de cazuri faptele mentionate constituie infractiuni distincte, in concurs ideal cu
infractiunea de rele tratamente aplicate minorului prevazuta de art. 306 din Codul penal. In
motivarea acestui punct de vedere s-a apreciat ca infractiunea de rele tratamente aplicate
minorului nu constituie o complexitate naturala sau juridica, al carei element obiectiv sa
absoarba, ca circumstanta sau component material, faptele de lovire, vatamare sau lipsire de
libertate prevazute de art. 180, 181 si 189 din Codul penal. Aceste din urma instante au
interpretat si aplicat corect prevederile legii. Prin art. 306 din Codul penal se prevede ca "punerea
in primejdie grava prin masuri sau tratamente de orice fel a dezvoltarii fizice, intelectuale sau
morale a minorului, de catre parinti sau de catre orice persoana careia minorul i-a fost incredintat
spre crestere si educare, se pedepseste cu inchisoare de la 3 la 15 ani si interzicerea unor
drepturi". Fiind inclusa in cap. I din titlul IX al Partii speciale din Codul penal, intitulat "Infractiuni
contra familiei", obiectul juridic special principal al acestei infractiuni il constituie relatiile sociale
referitoare la familie si protectia in cadrul ei a minorului a carui formare, educare si crestere fizica
si morala sunt strans legate si conditionate de grija fata de el, de responsabilitatea si afectiunea
persoanelor obligate in acest sens. In aceste conditii, obiectul juridic special secundar al
infractiunii prevazute in art. 306 din Codul penal consta in relatiile sociale referitoare la
integritatea corporala sau sanatatea fizica ori morala a minorului. La randul sau, elementul
material specific laturii obiective cuprins in norma de incriminare este desemnat prin sintagma
"masuri sau tratamente de orice fel". De aceea, denumirea infractiunii prin expresia "rele
tratamente aplicate minorului" nu poate conduce la concluzia ca elementul ei obiectiv ar
impune cu necesitate repetabilitatea/multitudinea faptelor, intrucat chiar si o singura fapta
poate sa genereze aceeasi urmare juridica si sa imbrace astfel forma de infractiune
instantanee. Pe de alta parte, latura subiectiva a acestei infractiuni se caracterizeaza
totdeauna prin intentie (directa sau indirecta), deoarece chiar din definitie reiese ca
subiectul activ (calificat) trebuie sa aiba reprezentarea tuturor consecintelor imediate sau
pe termen lung ale actiunii sale. Infractiunea de rele tratamente aplicate minorului este si o
infractiune de pericol, ce se consuma in momentul in care s-a realizat al doilea element al
laturii sale obiective care coincide cu actiunea ce pune in primejdie grava sanatatea fizica
sau psihica a minorului. In aceasta privinta este de observat ca elementul material al
infractiunii de rele tratamente aplicate minorului poate consta, de regula, in actiuni care
constituie si elementul material al altor infractiuni, printre care cele mai frecvent intalnite
sunt: lovirea sau alte violente, vatamarea corporala si lipsirea de libertate in mod ilegal.
Prin urmare, se impune sa fie analizat continutul constitutiv al infractiunilor prevazute de art. 180,
181 si 189 din Codul penal comparativ cu cel al infractiunii prevazute in art. 306 din acelasi cod.
In acest sens, obiectul juridic special reprezinta un prim element de diferentiere, care in cazul
infractiunilor contra persoanei sau libertatii consta in relatiile sociale ce ocrotesc persoanele
impotriva faptelor care cauzeaza suferinte fizice sau vatamari corporale ori ii afecteaza sanatatea
sau libertatea, iar in cazul infractiunii de rele tratamente aplicate minorului acest obiect il
reprezinta relatiile sociale ce apara familia si implica grija fata de dezvoltarea fizica, psihica,
intelectuala si morala a minorului. Diferenta este semnificativa si sub aspectul elementului
material si al urmarii juridice imediate. Astfel, elementul material al infractiunilor contra persoanei
sau libertatii este cuprins, de regula, in cel al infractiunii prevazute de art. 306 din Codul penal,
insa fara a-l epuiza, in cazul acestei din urma infractiuni campul sau de actiune putand fi mai larg.
Totodata, in timp ce infractiunile contra persoanei sau libertatii sunt infractiuni de rezultat, care au
ca urmare imediata cauzarea de suferinte fizice ori vatamari corporale sau ale sanatatii,
infractiunea de rele tratamente aplicate minorului este o infractiune de pericol, constand in
punerea in primejdie grava a dezvoltarii fizice, intelectuale sau morale a minorului. Un alt element
de diferentiere este cel care priveste sfera subiectilor infractiunii. Sub acest aspect, cu exceptia
situatiilor reglementate in art. 180 alin. 11 si art. 181 alin. 11 din Codul penal, infractiunile de
lovire sau alte violente si de vatamare corporala pot fi savarsite de catre orice persoana care are
capacitatea juridica de a raspunde penal, in timp ce in cazul infractiunii de rele tratamente
aplicate minorului poate fi subiect activ numai persoana care are calitatea de parinte firesc ori
adoptiv sau persoana careia i-a fost incredintat minorul spre crestere si educare, iar subiect pasiv
nu poate fi decat o persoana care are statut legal de minor. In fine, nu exista echivalenta nici intre
factorii elementului subiectiv, deoarece infractiunile contra persoanei sau libertatii sunt savarsite
cu intentia (directa sau indirecta) de a produce suferinte fizice ori vatamari corporale sau ale
sanatatii, respectiv lipsirea de libertate, in timp ce in cazul infractiunii de rele tratamente aplicate
minorului faptuitorul prevede si urmareste sau accepta insasi punerea in primejdie grava a
intregului organism al minorului sub componenta sa fizica ori mintala. Mai este de observat ca,
spre deosebire de infractiunea de rele tratamente aplicate minorului, la infractiunile de lovire sau
alte violente si vatamare corporala actiunea penala se pune in miscare, in principiu, la plangerea
prealabila a persoanei vatamate, impacarea partilor inlaturand raspunderea penala in toate
cazurile (art. 180 alin. 3 si 4 si art. 181 alin. 2 si 3 din Codul penal), iar infractiunea de lipsire de
libertate in mod ilegal se urmareste din oficiu si este sanctionata chiar daca a ramas in faza de
tentativa. Prin urmare, din compararea continutului lor specific rezulta ca infractiunile de rele
tratamente aplicate minorului si cele prevazute de art. 180, 181 si 189 din Codul penal cuprind
elemente esentiale care le particularizeaza si autonomizeaza, astfel incat este exclusa absorbtia
acestora in infractiunea prevazuta de art. 306 din acelasi cod. In consecinta, in temeiul art. 25 lit.
a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara, republicata, precum si ale art. 4142 alin.
2 si 3 din Codul de procedura penala, urmeaza a se admite recursul in interesul legii si a se
stabili ca faptele parintelui sau persoanei careia minorul i-a fost incredintat spre crestere si
educare, prin care, abuzand de autoritatea pe care o au, exercita asupra sa acte de violenta sau
de lipsire de libertate cu intentia de a-i produce suferinte ori vatamari fizice sau morale, care ii
pun in primejdie grava dezvoltarea fizica, intelectuala sau morala, intrunesc, dupa caz,
elementele constitutive ale infractiunilor de lovire sau alte violente, de vatamare corporala sau
lipsire de libertate in mod ilegal, prevazute de art. 180, 181 si, respectiv, 189 din Codul penal, in
concurs ideal cu infractiunea de rele tratamente aplicate minorului prevazuta de art. 306 din
acelasi cod

legii nr174/2018 privind completarea legii nr.217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în
familie (în aplicarea dispozițiilor art. 199 cod penal-violența în familie ) 
-deciziei nr 12/2016 a ICCJ-complet pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală(în
aplicarea dispozițiilor art .196 cod penal-vătămarea corporală)   
pretează în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracțiune de vătămare corporală din
culpă, doar victima infracțiunii, care a suferit un prejudiciu, este îndreptățită să obțină o despăgubire
pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială.
Dispozițiile art. 1.371 alin. (1) din Codul civil se interpretează în sensul că autorul faptei va fi ținut să
răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului
a contribuit și ea cu vinovăție la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în
parte, deși putea să o facă.

În M. Of. nr. 498 din 4 iulie 2016, a fost publicată Decizia nr. 12/2016. Înalta Curte s-a reunit pentru a
dezbate cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de
drept:

„1. Art. 1.391 alin. (1) din Codul civil se interpretează în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect
o infracțiune de vătămare corporală din culpă, părinții victimei care a suferit o infirmitate gravă sunt
îndreptățiți să obțină o despăgubire pentru restrângerea posibilităților lor de viață familială și socială
sau exclusiv victima infracțiunii poate să obțină o asemenea despăgubire?
2. Art. 1.371 alin. (1) din Codul civil se interpretează în sensul că poate fi reținută culpa victimei la
mărirea sau la neevitarea prejudiciului, chiar dacă acțiunea sau omisiunea victimei nu este una
ilicită?”.

Obiectul dezlegării chestiunii de drept

Art. 1.391 („Repararea prejudiciului nepatrimonial”) alin. (1) din Codul civil

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

„(1) În caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, poate fi acordată și o despăgubire
pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială”.

Art. 1.371 („Vinovăția comună. Pluralitatea de cauze”) alin. (1) din Codul civil

„(1) În cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea
prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi
ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o”.

Examen jurisprudențial
Referitor la prima chestiune de drept, privind interpretarea dispozițiilor art. 1.391 alin. (1) din Codul
civil, s-au conturat două orientări.

Într-o primă opinie, majoritară, s-a apreciat că, într-o cauză penală având ca obiect o infracțiune de
vătămare corporală din culpă, părinții victimei care a suferit o infirmitate gravă nu sunt îndreptățiți să
obțină despăgubiri pentru restrângerea posibilităților lor de viață familială și socială, la o asemenea
despăgubire fiind îndreptățită exclusiv victima directă a infracțiunii.

Într-o altă opinie, minoritară, s-a apreciat că, într-o cauză penală având ca obiect o infracțiune de
vătămare corporală din culpă, prevederile art. 1.391 alin. (1) din Codul civil permit acordarea de
despăgubiri părinților victimei care a suferit o infirmitate gravă, în cazul în care a existat o
restrângere a posibilităților acestora de viață familială și socială.Și cu privire la cea de-a doua
chestiune de drept, vizând interpretarea dispozițiilor art. 1.371 alin. (1) din Codul civil, s-au conturat
tot două orientări.
Într-o opinie majoritară, s-a arătat că textul de lege menționat nu condiționează
participarea/implicarea victimei la producerea prejudiciului de existența unei fapte ilicite sau licite,
singura condiție expres stabilită vizând contribuția cu intenție sau din culpă a victimei la cauzarea sau
mărirea prejudiciului ori, după caz, evitarea acestuia, în tot sau în parte.
Într-o altă opinie, minoritară, s-a considerat că art. 1.371 alin. (1) din Codul civil se aplică doar în
situația în care culpa victimei la cauzarea, mărirea sau neevitarea prejudiciului este determinată de o
acțiune sau omisiune ilicită a victimei, neputându-se reține incidența acestei dispoziții legale în cazul
în care acțiunea sau omisiunea victimei ar fi licită.

Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (8) din Codul de
procedură penală, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a mecanismului
privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură
penală, în ceea ce privește legătura dintre dezlegarea chestiunilor de drept și soluționarea pe fond a
cauzei.

În subsidiar, pentru ipoteza în care completul desemnat în vederea pronunțării unei hotărâri
prealabile ar ajunge la concluzia întrunirii condițiilor de admisibilitate a sesizării, opinia judecătorilor-
raportori a fost că dispozițiile art. 1.391 alin. (1) din Codul civil se interpretează în sensul că, într-o
cauză penală având ca obiect o infracțiune de vătămare corporală, doar victima infracțiunii, care a
suferit un prejudiciu, este îndreptățită să obțină o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de
viață familială și socială, iar dispozițiile art. 1.371 alin. (1) din Codul civil se interpretează în sensul că
autorul faptei va fi ținut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul
în care victima prejudiciului a contribuit și ea cu vinovăție la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau
nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă.
Prin Decizia nr. 12/2016, ÎCCJ (Complet DCD/C) a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu
Mureș – Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. 1.804/308/2014 privind
pronunțarea unei hotărâri prealabile și, în consecință, a stabilit că:
Dispozițiile art. 1.391 alin. (1) din Codul civil se interpretează în sensul că, într-o cauză penală având
ca obiect o infracțiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracțiunii, care a suferit un
prejudiciu, este îndreptățită să obțină o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață
familială și socială.Dispozițiile art. 1.371 alin. (1) din Codul civil se interpretează în sensul că autorul
faptei va fi ținut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care
victima prejudiciului a contribuit și ea cu vinovăție la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a
evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă.
- legii nr 76/2008 -identificați pentru care dintre infracțiunile studiate până la acest moment ,pot fi
prelevate probe biologice ,în vederea introducerii profilelor genetice în S.N.D.G.J. 
-legii nr.217/2003 –pentru prevenirea și combaterea violenței în familie 
2).Aspecte procesuale referitoare la infracțiunile săvârșite asupra unui membru de familie și la
infracțiunile de agresiuni asupra fătului 
3).Analizați cauzele speciale de neimputabilitate și cauzele speciale de nepedepsire  existente la
infracțiunile  de întrerupere a cursului sarcinii-art 201 cod penal 
4).Analizați comparativ elementele comune și cele de deosebire ale infracțiuniilor: de omor calificat
prev de art.189 alin.1 lit.g cod penal,vătămare corporală care a avut ca urmare avortul prev.de art
194 alin 1 lit .d cod penal și de întrerupere a cursului sarcinii urmată de moartea femeii însărcinate
prev de art 201 alin.3 teza a II-a cod penal
).Infracțiunile contra libertății persoanei: 
Art .205 cod penal-lipsire de libertate în mod ilegal-
-decizia penală nr.1205/2014 a CA București (...faptul că victima putea să strige după ajutor..) –pg
163
-decizia ICCJ nr.1699/2004(...durata de timp..) -164,

decizia penală nr.40/2021 a ICCJ ( concurs infracțiunea de lipsire în mod ilegal cu infr.de
lovire și alte violențe), Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea
– Secţia I civilă, în dosarul nr. 357/111/2019, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:Dacă prin raportare la dispoziţiile art. 60 alin. (3)
din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, în forma aflată în vigoare la data de 30
iunie 2017, după actualizarea drepturilor de pensie, conform dispoziţiilor art. 60 alin. (1) din
Legea nr. 223/2015, în forma aflată în vigoare la data de 30 iunie 2017, realizată în baza
dispoziţiilor Legii nr. 152/2017 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016
privind unele măsuri pentru salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prorogarea unor
termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, cu completările ulterioare, la stabilirea
drepturilor finale de pensie trebuie acordată şi suma aferentă majorării în cuantum de 5%,
reglementată de dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015
privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene,
precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările şi completările ulterioare.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

decizia nr.461/2016 a CA București(..intenția făptuitorului..)- negasit,

decizia nr.37/2008 ICC J (RIL). 
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție
a susținut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se
stabili că faptele părintelui sau persoanei căreia minorul i-a fost încredințat spre creștere și
educare, de exercitare a unor acte de violență sau de lipsire de libertate împotriva acestuia,
săvârșite cu scopul de a-i produce suferințe ori vătămări fizice sau morale, întrunesc, după caz,
elementele constitutive ale infracțiunilor de lovire sau alte violențe, de vătămare corporală sau
lipsire de libertate în mod ilegal, în concurs ideal cu infracțiunea de rele tratamente aplicate
minorului prevăzută de art. 306 din Codul penal.

     SECȚIILE UNITE,

     deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanțelor judecătorești nu există un punct de vedere unitar privind raportul dintre
infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului prevăzută de art. 306 din Codul penal și
infracțiunile de lovire sau alte violențe, de vătămare corporală și de lipsire de libertate, sub
aspectul încadrării lor juridice în unul sau mai multe dintre textele de lege menționate.

Astfel, unele instanțe au considerat că faptele de lovire sau alte violențe, de vătămare corporală
ori de lipsire de libertate în mod ilegal săvârșite împotriva minorului constituie numai infracțiunea
de rele tratamente aplicate minorului prevăzută de art. 306 din Codul penal.

S-a apreciat că această încadrare juridică se impune întrucât infracțiunile de lovire sau alte
violențe ori de vătămare corporală sau de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzute de art. 180,
181 și 189 din Codul penal, sunt absorbite în infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului
prevăzută de art. 306 din Codul penal, atât în cazul în care fapta de lovire a fost singulară și a
produs leziuni ce au necesitat îngrijiri medicale pentru vindecare ori agresiunea fizică și/sau
lipsirea de libertate au avut repetabilitate și au produs leziuni ce au necesitat îngrijiri medicale
pentru vindecare, cât și în cazul în care faptele de lovire au avut caracter continuat, iar urmările
acestora au fost sau nu consemnate și evaluate prin acte medico-legale.

Alte instanțe, dimpotrivă, au considerat că în astfel de cazuri faptele menționate constituie

infracțiuni distincte, în concurs ideal cu infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului
prevăzută de art. 306 din Codul penal.

În motivarea acestui punct de vedere s-a apreciat că infracțiunea de rele tratamente aplicate
minorului nu constituie o complexitate naturală sau juridică, al cărei element obiectiv să
absoarbă, ca circumstanță sau component material, faptele de lovire, vătămare sau lipsire de
libertate prevăzute de art. 180, 181 și 189 din Codul penal.

Aceste din urmă instanțe au interpretat și aplicat corect prevederile legii.

Prin art. 306 din Codul penal se prevede că „punerea în primejdie gravă prin măsuri sau
tratamente de orice fel a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinți sau
de către orice persoană căreia minorul i-a fost încredințat spre creștere și educare, se
pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi”.

Fiind inclusă în cap. I din titlul IX al Părții speciale din Codul penal, intitulat „Infracțiuni contra
familiei”, obiectul juridic special principal al acestei infracțiuni îl constituie relațiile sociale
referitoare la familie și protecția în cadrul ei a minorului a cărui formare, educare și creștere fizică
și morală sunt strâns legate și condiționate de grija față de el, de responsabilitatea și afecțiunea
persoanelor obligate în acest sens.

În aceste condiții, obiectul juridic special secundar al infracțiunii prevăzute în art. 306 din Codul
penal constă în relațiile sociale referitoare la integritatea corporală sau sănătatea fizică ori morală
a minorului.

La rândul său, elementul material specific laturii obiective cuprins în norma de incriminare este
desemnat prin sintagma „măsuri sau tratamente de orice fel”.

De aceea, denumirea infracțiunii prin expresia „rele tratamente aplicate minorului” nu poate
conduce la concluzia că elementul ei obiectiv ar impune cu necesitate repetabilitatea/multitudinea
faptelor, întrucât chiar și o singură faptă poate să genereze aceeași urmare juridică și să îmbrace
astfel forma de infracțiune instantanee.

Pe de altă parte, latura subiectivă a acestei infracțiuni se caracterizează totdeauna prin intenție
(directă sau indirectă), deoarece chiar din definiție reiese că subiectul activ (calificat) trebuie să
aibă reprezentarea tuturor consecințelor imediate sau pe termen lung ale acțiunii sale.

Infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului este și o infracțiune de pericol, ce se consumă

în momentul în care s-a realizat al doilea element al laturii sale obiective care coincide cu
acțiunea ce pune în primejdie gravă sănătatea fizică sau psihică a minorului.

În această privință este de observat că elementul material al infracțiunii de rele tratamente

aplicate minorului poate consta, de regulă, în acțiuni care constituie și elementul material al altor
infracțiuni, printre care cele mai frecvent întâlnite sunt: lovirea sau alte violențe, vătămarea
corporală și lipsirea de libertate în mod ilegal.

Prin urmare, se impune să fie analizat conținutul constitutiv al infracțiunilor prevăzute de art. 180,
181 și 189 din Codul penal comparativ cu cel al infracțiunii prevăzute în art. 306 din același cod.
În acest sens, obiectul juridic special reprezintă un prim element de diferențiere, care în cazul
infracțiunilor contra persoanei sau libertății constă în relațiile sociale ce ocrotesc persoanele
împotriva faptelor care cauzează suferințe fizice sau vătămări corporale ori îi afectează sănătatea
sau libertatea, iar în cazul infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului acest obiect îl
reprezintă relațiile sociale ce apără familia și implică grija față de dezvoltarea fizică, psihică,
intelectuală și morală a minorului.

Diferența este semnificativă și sub aspectul elementului material și al urmării juridice imediate.

Astfel, elementul material al infracțiunilor contra persoanei sau libertății este cuprins, de regulă, în
cel al infracțiunii prevăzute de art. 306 din Codul penal, însă fără a-l epuiza, în cazul acestei din
urmă infracțiuni câmpul său de acțiune putând fi mai larg.

Totodată, în timp ce infracțiunile contra persoanei sau libertății sunt infracțiuni de rezultat, care au
ca urmare imediată cauzarea de suferințe fizice ori vătămări corporale sau ale sănătății,
infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului este o infracțiune de pericol, constând în
punerea în primejdie gravă a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului.

Un alt element de diferențiere este cel care privește sfera subiecților infracțiunii. Sub acest
aspect, cu excepția situațiilor reglementate în art. 180 alin. 11 și art. 181 alin. 11 din Codul penal,
infracțiunile de lovire sau alte violențe și de vătămare corporală pot fi săvârșite de către orice
persoană care are capacitatea juridică de a răspunde penal, în timp ce în cazul infracțiunii de rele
tratamente aplicate minorului poate fi subiect activ numai persoana care are calitatea de părinte
firesc ori adoptiv sau persoana căreia i-a fost încredințat minorul spre creștere și educare, iar
subiect pasiv nu poate fi decât o persoană care are statut legal de minor.

În fine, nu există echivalență nici între factorii elementului subiectiv, deoarece infracțiunile contra
persoanei sau libertății sunt săvârșite cu intenția (directă sau indirectă) de a produce suferințe
fizice ori vătămări corporale sau ale sănătății, respectiv lipsirea de libertate, în timp ce în cazul
infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului făptuitorul prevede și urmărește sau acceptă
însăși punerea în primejdie gravă a întregului organism al minorului sub componenta sa fizică ori
mintală.

Mai este de observat că, spre deosebire de infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului, la
infracțiunile de lovire sau alte violențe și vătămare corporală acțiunea penală se pune în mișcare,
în principiu, la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, împăcarea părților înlăturând
răspunderea penală în toate cazurile (art. 180 alin. 3 și 4 și art. 181 alin. 2 și 3 din Codul penal),
iar infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal se urmărește din oficiu și este sancționată
chiar dacă a rămas în faza de tentativă.

Prin urmare, din compararea conținutului lor specific rezultă că infracțiunile de rele tratamente
aplicate minorului și cele prevăzute de art. 180, 181 și 189 din Codul penal cuprind elemente
esențiale care le particularizează și autonomizează, astfel încât este exclusă absorbția acestora
în infracțiunea prevăzută de art. 306 din același cod.

În consecință, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
republicată, precum și ale art. 4142 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală, urmează a se
admite recursul în interesul legii și a se stabili că faptele părintelui sau persoanei căreia minorul i-
a fost încredințat spre creștere și educare, prin care, abuzând de autoritatea pe care o au,
exercită asupra sa acte de violență sau de lipsire de libertate cu intenția de a-i produce suferințe
ori vătămări fizice sau morale, care îi pun în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau
morală, întrunesc, după caz, elementele constitutive ale infracțiunilor de lovire sau alte violențe,
de vătămare corporală sau lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzute de art. 180, 181 și,
respectiv, 189 din Codul penal, în concurs ideal cu infracțiunea de rele tratamente aplicate
minorului prevăzută de art. 306 din același cod.

  

     D E C I D:

     Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție.În interpretarea dispozițiilor art. 306 din Codul penal stabilesc că:

Infracțiunile de lovire sau alte violențe prevăzute de art. 180 din Codul penal, vătămare corporală
prevăzută de art. 181 din Codul penal și lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 189 din
Codul penal, după caz, se vor reține în concurs ideal cu infracțiunea de rele tratamente aplicate
minorului, în cazul faptei părintelui sau persoanei căreia minorul i-a fost încredințat spre creștere
și educare, care abuzează de autoritatea sa și, contrar intereselor minorului, exercită acte de
violență sau lipsire de libertate împotriva acestuia, cu intenția de a-i produce suferințe, vătămări
fizice sau morale, și care au pus în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a
minorului.

Art.206 cod penal-infracțiunea de amenințare: 

-cerințele cumulative instituite pentru existența elementului material; 
-exemple de forme ale infracțiunii de amenințare/infr.de lovire sau alte violențe 
-decizia nr 36/2020  CCR (modalități de săvârșire a ,, amenințării,,) 

l nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal
îndeplinită.
3. Magistratul-asistent şef referă asupra faptului că autorul excepţiei de
neconstituţionalitate a depus, la dosarul cauzei, un set de înscrisuri ce privesc situaţia
sa juridică.
4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul
reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca
neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, precizând că prevederile legale
criticate sunt clare şi previzibile. Acţiunea de ameninţare, ca element al laturii
obiective a infracţiunii de ameninţare, poate fi săvârşită direct, indirect sau prin
intermediul unei terţe persoane, aşadar, indiferent de modalitatea concretă de
realizare a acesteia. Totodată, se subliniază că, potrivit art. 30 alin. (6) din Constituţie,
libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a
persoanei şi nici dreptul la propria imagine, astfel că protejarea acestor valori poate fi
realizată prin incriminarea conduitei care aduce atingere acestora.
C U R T E A,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
5. Prin Încheierea din 3 mai 2017, pronunţată în Dosarul nr. 8.856/314/2015/a3,
Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea
Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 206 alin. (1)
din Codul penal, excepţie ridicată de Emil Butnaru într-o cauză având ca obiect
soluţionarea unui apel formulat împotriva sentinţei penale prin care autorul excepţiei
a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj judiciar, faptă prevăzută de
art. 279 alin. (2) raportat la art. 206 alin. (1) din Codul penal.
6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că textul criticat, care a
preluat sub aspectul criticat soluţia legislativă cuprinsă în art. 193 din Codul penal din
1969, are un caracter lacunar, cvasi-interpretativ, în total dezacord cu cerinţa "lex
certa" ce trebuie să fie îndeplinită de textul normei penale şi care trebuie să descrie
în mod limpede şi fără echivoc modalităţile de săvârşire a infracţiunii de ameninţare
pentru a se întruni plenitudinea circumstanţelor ce definesc latura obiectivă a acestei
infracţiuni. Se are în vedere relativitatea modului în care conţinutul textului de lege
arhaic se poate aplica la împrejurări noi, inexistente la data la care legiuitorul şi-a
exprimat voinţa în formularea textuală a normei de drept şi pe care nu avea cum să le
prevadă la nivelul anului 1969. Se susţine că textul de lege nu stabileşte cu claritate
elementul material al infracţiunii de ameninţare şi nici instrumentul obiectiv de
cuantificare a urmării imediate a infracţiunii, respectiv starea de temere a victimei.
7. Se arată că decalajul produs între evoluţia rapidă a mijloacelor tehnologice,
raportată la inerţia scriptică a textului de lege, atrage caracterul lacunar al normei
penale. Puterea judecătorească, realizând un exerciţiu interpretativ extensiv,
împrumută din prerogativele puterii legislative şi creează o nouă normă de drept,
ajungându-se ca norma de incriminare să sancţioneze acţiuni specifice mediului
virtual, ce nu comportă niciun fel de intenţie, de făptuire directă sau de mijlocire.
Astfel, se arată că singura cerinţă a textului criticat pentru a fi reţinută infracţiunea de
ameninţare este existenţa stării de temere clamată unilateral de presupusa victimă.
Prin urmare, sfera de cuprindere a normei juridice criticate este imprecis redactată,
întrucât ar cuprinde şi mesajele scrise pe reţelele on-line de comunicare, în condiţiile
în care aceasta ar trebui să se refere numai la mesajele directe trimise pretinsei
victime.
8. Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori apreciază că
excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, se arată că
ameninţarea reprezintă acţiunea de intimidare a unei persoane, directă sau indirectă,
explicită sau implicită, ce poate fi realizată prin orice mijloace - viu grai, telefon, sms,
e-mail, scrisori etc. Împrejurarea că textul în formularea sa a fost în esenţă redactat
prima dată în codul penal anterior nu determină desuetudinea formulării în condiţiile
în care doctrina şi jurisprudenţa sunt constante în sensul arătat, iar orice persoană
poate cu suficientă previzibilitate să-şi ghideze comportamentul fără a încălca limita
infracţionalităţii. Sfera de temere a subiectului pasiv este o împrejurare de fapt ce
poate fi stabilită de organele judiciare prin orice mijloc de probă permis de lege,
având în vedere atât persoana, calitatea şi funcţia celui presupus ameninţat, cât şi
conţinutul sau modalitatea de exercitare a ameninţării.
9. Orice dispoziţie legală implică în mod necesar o generalizare, nefiind obiectiv
posibil ca legiuitorul să poată descrie în mod exhaustiv toate comportamentele pe
care legea le permite sau le interzice. Esenţial este ca interdicţiile, în mod special cele
din sfera dreptului penal, să fie suficient de clare şi previzibile astfel încât orice
persoană să aibă posibilitatea de a adopta un comportament de conformare faţă de
exigenţele legii. Prin urmare, această exigenţă este respectată de textul criticat
inclusiv prin raportare la modalităţile contemporane de comunicare.
10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare
a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi
Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate ridicate.
11. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În
acest sens, invocându-se jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la calitatea
actelor normative şi având în vedere conţinutul normativ al textului criticat, se arată
că orice destinatar al legii penale poate să cunoască sensul sintagmelor folosite, să
înţeleagă intenţia de reglementare a legiuitorului şi să îşi adapteze conduita
exigenţelor legii.
12. Aprecierea atitudinii subiective a autorului infracţiunii se face de organele
judiciare de la caz la caz, acest aspect fiind valabil pentru orice faptă prevăzută de
legea penală adusă în atenţia organelor judiciare. Simplul fapt că în aplicarea legii
penale organele judiciare vor fi cele chemate să decidă dacă fapta în concret comisă
de o persoană îndeplineşte condiţiile legii penale pentru a fi sancţionată ca
infracţiune nu este de natură a conduce la neconstituţionalitatea textului criticat. Cu
privire la faptul că textul de lege nu acoperă comiterea faptelor de ameninţare în
mediul on-line, se arată că acesta este un aspect de interpretare a legii, dezlegarea sa
neintrând în sfera competenţelor Curţii Constituţionale. Se mai arată că susţinerile
referitoare la caracterul subiectiv şi imprevizibil al sintagmelor invocate sunt
neîntemeiate, iar formulările textului de lege nu sunt de natură a genera dificultăţi de
interpretare, acestea fiind clare, fluente şi inteligibile, şi nu conţin dificultăţi sintactice
sau pasaje obscure ori echivoce.
13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au
comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
C U R T E A,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit
de judecătorul-raportor, înscrisurile depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile
legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992,
reţine următoarele:
14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit
dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10
şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din dispozitivul
încheierii de sesizare, îl constituie art. 206 din Codul penal. Examinând cererea de
sesizare a Curţii Constituţionale, se constată că obiect al excepţiei de
neconstituţionalitate, în realitate, îl reprezintă dispoziţiile art. 206 alin. (1) din Codul
penal, text asupra căruia Curtea urmează a se pronunţa prin prezenta decizie şi care
are următorul cuprins: "(1) Fapta de a ameninţa o persoană cu săvârşirea unei
infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa ori a altei persoane,
dacă este de natură să îi producă o stare de temere, se pedepseşte cu închisoare de
la 3 luni la un an sau cu amendă, fără ca pedeapsa aplicată să poată depăşi
sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea care a format obiectul ameninţării."
16. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate
contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces
echitabil, ale art. 23 alin. (12) privind legalitatea incriminării şi a pedepsei, precum şi
ale art. 30 alin. (1) privind libertatea de exprimare. Corelativ acestor dispoziţii
constituţionale, sunt invocate şi prevederile art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un
proces echitabil, ale art. 7 paragraful 1 privind legalitatea incriminării şi a pedepsei şi
ale art. 10 paragraful 1 privind libertatea de exprimare din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în esenţă, autorul
acesteia este nemulţumit de faptul că textul criticat nu reglementează mijloacele de
comunicare prin intermediul cărora se poate realiza acţiunea de ameninţare şi că nu
se poate cuantifica urmarea imediată a infracţiunii, respectiv starea de temere a
victimei, aspecte care, în opinia sa, contravin art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (12) şi art.
30 alin. (1) din Constituţie, precum şi dispoziţiilor corelative cuprinse în Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
18. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate raportate la art. 23 alin. (12)
din Constituţie, Curtea reţine că legalitatea incriminării şi a pedepsei presupune în
mod implicit respectarea exigenţelor constituţionale referitoare la calitatea legii,
astfel că cerinţele art. 1 alin. (5) se subsumează celor ale art. 23 alin. (12) din
Constituţie în ipoteza normelor de incriminare. Standardele constituţionale de
calitate a legii sunt îndeplinite dacă legiuitorul indică în mod clar şi neechivoc obiectul
material al infracţiunilor în chiar cuprinsul normei legale de incriminare sau dacă
acesta poate fi identificat cu uşurinţă prin trimiterea la un alt act normativ de rang
egal cu care textul incriminator se află în conexiune, în vederea stabilirii
existenţei/inexistenţei infracţiunii. Legiuitorul nu trebuie să îşi respecte numai din
punct de vedere formal competenţa constituţională de a legifera, fără ca prin
conţinutul normativ al textului incriminator să stabilească cu claritate şi precizie
obiectul material al infracţiunii, o asemenea situaţie putând determina o lipsă de
previzibilitate a respectivului text, contrară exigenţelor constituţionale referitoare la
calitatea legii, respectiv la condiţiile de claritate, precizie şi previzibilitate (a se vedea,
în acest sens, Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, paragrafele 21 şi 22, şi Decizia nr.
363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6
iulie 2015, paragrafele 24 şi 25). Totodată, instanţa de contencios constituţional a
statuat că o dispoziţie legală trebuie să fie precisă, neechivocă şi să instituie norme
clare, previzibile şi accesibile, a căror aplicare să nu permită arbitrariul sau abuzul, şi
că norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar, uniform şi să stabilească
cerinţe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (a se vedea Decizia nr. 637 din 13
octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8
decembrie 2015, paragraful 34, sau Decizia nr. 263 din 24 aprilie 2018, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 649 din 26 iulie 2018, paragraful 20).
19. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 7 paragraful 1
din Convenţie, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum
crimen, nulla poena sine lege), impune definirea, în mod clar, prin lege, a
infracţiunilor şi a pedepselor aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când
un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice
pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma
obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja
răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. De
asemenea, Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea de "drept" folosită la art. 7
corespunde celei de "lege" care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât
prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi
cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată
în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000,
pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7
februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea
din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi
42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni
împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008,
pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20
ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi - S.R.L. şi alţii împotriva Italiei,
paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza
Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie
2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91).
20. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificaţia noţiunii de
previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este
vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea
destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză
să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o
măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o
anumită faptă. Este în special cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă
de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din
partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă
(a se vedea hotărârile pronunţate în cauzele Cantoni împotriva Franţei, paragraful 35,
Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi - SRL şi
alţii împotriva Italiei, paragraful 109). Având în vedere principiul aplicabilităţii
generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate
prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în
recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel,
numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a
căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă
juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare
judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor
neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou,
deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate
excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie.
Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă
cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin
intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine
înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din
Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor
răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca
rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil
(hotărârile pronunţate în cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36,
Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris
împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi
93).
21. Totodată, pentru a fi conformă cu dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie,
incriminarea unor fapte prin norme juridice de drept penal trebuie să respecte
principiul proporţionalităţii incriminării, potrivit căruia respectiva incriminare trebuie
să fie strict necesară obiectivului urmărit de legiuitor, iar intruziunea ce vizează
drepturile fundamentale restrânse prin aplicarea normei incriminatoare să fie
justificată prin raportare la protecţia juridică asigurată prin reglementarea acelei
infracţiuni (Decizia nr. 418 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 625 din 19 iulie 2018, paragraful 30).
22. Raportat la cauza de faţă, Curtea reţine că norma de incriminare stabileşte că
elementul material al infracţiunii analizate constă într-o acţiune de ameninţare, fără a
stabili mijlocul de comunicare prin care aceasta se realizează tocmai pentru că nu
contează dacă aceasta este făcută în scris, verbal sau prin gesturi ori fapte. Indiferent
că ameninţarea s-a produs prin comunicarea directă a unei scrisori, telegrame sau a
unui mesaj către victimă sau prin comunicarea într-un spaţiu virtual de tip social-
media sau comentarii on-line, elementul material al infracţiunii de ameninţare există
şi este realizat. Ameninţarea săvârşită împotriva unei persoane nu este şi nu poate fi
condiţionată de modul în care este exteriorizat elementul material al infracţiunii şi
modul în care victima ia cunoştinţă de aceasta (comunicare directă/indirectă). În caz
contrar, legea penală ar limita protecţia pe care statul trebuie să o asigure libertăţii
psihice şi morale a persoanei, conform art. 22 alin. (1) din Constituţie, ceea ce ar fi
contrar însăşi valorilor supreme care stau la baza statului, cu referire la obligaţia
acestuia de a garanta drepturile şi libertăţile fundamentale.
23. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că textul criticat, sub aspectul
analizat, este unul clar, precis şi previzibil, îndeplinind cerinţele de calitate a legii care
decurg din art. 23 alin. (12) din Constituţie.
24. Cu privire la faptul că legea nu prevede criterii pentru cuantificarea stării de
temere a victimei, Curtea constată că acţiunea de ameninţare, potrivit textului de
lege, trebuie să aibă aptitudinea producerii unei stări de temere. Pentru a analiza
îndeplinirea acestei cerinţe esenţiale a infracţiunii, parte a laturii obiective a acesteia,
trebuie avute în vedere în mod evident anumite criterii subiective în sine raportat la
persoana victimei, şi anume calitatea sa, starea sa psihică sau gradul de instruire,
experienţă şi pricepere a acesteia. Prin urmare, toate aceste condiţii sunt unele
subiective care trebuie evaluate şi analizate in concreto, raportat la circumstanţele
cauzei. Nu se poate reproşa legiuitorului faptul că textul de lege nu reglementează în
mod expres şi exhaustiv astfel de criterii pentru determinarea stării de temere,
întrucât prin însăşi folosirea sintagmei "de natură să îi producă o stare de temere" din
cuprinsul art. 206 alin. (1) din Codul penal se poate înţelege că acţiunea de
ameninţare trebuie să aibă aptitudinea de a provoca un sentiment de frică în privinţa
subiectului pasiv al infracţiunii, iar criteriile antereferite rezultă în mod logic din textul
normativ. Mai mult, enumerarea exhaustivă a criteriilor relevate ar imprima normei
juridice penale o rigiditate excesivă, fără însă ca precizia absolută să poată fi atinsă,
ceea ce înseamnă că o generalitate a sa în privinţa analizată nu este contrară per se
principiului legalităţii incriminării, elementul de interpretare judiciară fiind necesar şi
inevitabil.
25. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că textul criticat, sub aspectul
analizat, este unul clar, precis şi previzibil, îndeplinind cerinţele de calitate a legii care
decurg din art. 23 alin. (12) din Constituţie şi art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
26. Cu privire la invocarea caracterului inviolabil al libertăţii de exprimare, Curtea
reţine că, prin Decizia nr. 629 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 932 din 21 decembrie 2014, a statuat că limitele libertăţii de
exprimare, prevăzute în art. 30 alin. (6) din Constituţie, concordă întru totul cu
noţiunea de libertate, care nu este şi nu poate fi înţeleasă ca un drept absolut.
Concepţiile juridico-filozofice promovate de societăţile democratice admit că
libertatea unei persoane se termină acolo unde începe libertatea altei persoane. În
acest sens, art. 57 din Constituţie prevede expres obligaţia cetăţenilor români,
cetăţenilor străini şi apatrizilor de a-şi exercita drepturile constituţionale cu bună-
credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. O limitare identică este, de
asemenea, prevăzută în art. 10 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Este de principiu că unor obligaţii
legale, şi cu atât mai mult unora de ordin constituţional, trebuie să le corespundă
sancţiuni legale în cazul nerespectării lor. Altfel, obligaţiile juridice ar fi reduse la
semnificaţia unor simple deziderate, fără niciun rezultat practic în spaţiul relaţiilor
sociale, fiind anulată însăşi raţiunea reglementării juridice a unora dintre aceste
relaţii. Reglementarea la nivel constituţional a libertăţii de exprimare, ca drept
fundamental cu un conţinut complex, a determinat stabilirea limitelor în cadrul
cărora acesta poate fi exercitat. Depăşirea cadrului constituţional, exercitarea abuzivă
a dreptului atrage răspunderea juridică, care, în cazul libertăţii de exprimare, este
consacrată expres de dispoziţiile art. 30 alin. (8) din Constituţie. Valorile
constituţionale care nu pot fi afectate sunt drepturile individuale precum demnitatea,
onoarea, viaţa particulară a persoanei şi dreptul la propria imagine, respectiv acele
valori fundamentale care sunt protejate prin interzicerea actelor prevăzute de art. 30
alin. (7), şi anume defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la
ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism
teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor
moravuri. Întrucât limitele impuse acestei libertăţi constituţionale sunt ele însele de
rang constituţional, stabilirea conţinutului acestei libertăţi este de strictă
interpretare, nicio altă limită nefiind admisă decât cu încălcarea literei şi spiritului art.
30 din Constituţie. S-a mai arătat că aplicarea pedepsei penale pentru o faptă care
presupune exercitarea liberă a dreptului de exprimare nu este compatibilă cu
libertatea de exprimare a persoanei decât în circumstanţe excepţionale, mai ales
atunci când au fost grav afectate alte drepturi fundamentale. Prin urmare, din decizia
antereferită rezultă că legiuitorul poate reglementa răspunderea penală a persoanei
care depăşeşte limitele libertăţii de exprimare stabilite prin art. 30 alin. (6) şi (7) din
Constituţie, conduită care relevă un grad de intensitate ridicat al încălcării valorilor
constituţionale; în schimb, pentru alte cazuri, legiuitorul trebuie să reglementeze
forme adecvate ale răspunderii persoanei în cauză, altele decât cea penală.
27. Raportat la cauza de faţă, Curtea constată că ameninţarea, indiferent sub ce
formă, cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare afectează libertatea
psihică şi morală a persoanei, prevăzute de art. 22 alin. (1) din Constituţie, ceea ce
prejudiciază demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi/ sau dreptul la
propria imagine, încălcându-se astfel limitele libertăţii de exprimare prevăzute la art.
30 alin. (6) din Constituţie. Prin urmare, proferarea de ameninţări, indiferent de
instrumentul/mijlocul prin care se realizează contravine limitelor libertăţii de
exprimare şi afectează valori individuale de rang constituţional ce îşi găsesc o
consacrare normativă şi în art. 30 alin. (6) din Constituţie, antrenându-se, astfel,
răspunderea penală a subiectului activ al unei asemenea fapte. În consecinţă, textul
criticat nu încalcă nici art. 30 alin. (1) coroborat cu alin. (6) din Constituţie şi nici art.
10 din Convenţie.
28. Totodată, Curtea reţine că art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 paragraful 1 din
Convenţie, invocate în cauză, nu au legătură cu textul criticat, întrucât sfera de
cuprindere a dreptului la un proces echitabil nu vizează normele de incriminare/de
drept substanţial, ci normele procesuale (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia
nr. 85 din 23 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
315 din 25 aprilie 2016, paragrafele 19 şi 20). Or, în cauză, se contestă o normă cu
caracter substanţial, astfel că nu se poate reţine incidenţa acestor texte de referinţă.
29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin.
(4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr.
47/1992, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
D E C I D E:
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Emil Butnaru
în Dosarul nr. 8.856/314/2015/a3 al Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru
cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 206 alin. (1) din Codul penal sunt
constituţionale în raport cu criticile formulate.

Art.207 cod penal-șantajul: 

-analiza și definirea unor temeni prevăzuți în alin 1,2 art 207 cod penal 
-distincția dintre forma de realizare a infracțiunii de șantaj prev.la alin 2 art 207 cod penal–prin
amenințare și infr.de amenințare prev.de art.206 cod penal 
-decizia nr.858/2018 CCR –pg 184

Infracțiunile privind traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile: 

-infracțiunea de proxenetism,art.213 cod penal-decizia nr 704/2021 a CCR
Prin decizia CCR nr. 704/2021, publicată în M.Of. nr. 41 din 13 ianuarie 2022, se arată că prin
incriminarea faptei unui soț de a obține venituri de pe urma practicării prostituției de soție nu se
încalcă dispozițiile constituționale cu privire la viața de familie.
Art. 213 reglementează „Proxenetismul”. La alin. (1) se arată „Determinarea sau înlesnirea practicării
prostituției ori obținerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituției de către una
sau mai multe persoane se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor
drepturi”, iar la alin. (4) se prevede că „Prin practicarea prostituției se înțelege întreținerea de acte
sexuale cu diferite persoane în scopul obținerii de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul.”
Autorul a fost trimis în judecată la Tribunalul Argeș, secția penală, pentru că și-a convins soția să
practice prostituția. El s-a apărat pe motiv că este soțul prostituatei, ea practică legal prostituția în
străinătate, iar el beneficiază legal de veniturile procurate de aceasta, întrucât Codul civil arată că
soții au obligații reciproce între ei și amândoi au obligația de întreținere a copiilor.
CCR a respins această argumentare pe motiv că prin incriminarea proxenetismului se apără bunele
moravuri în relațiile de conviețuire socială, inclusiv în relațiile de familie, și se asigură obținerea licită
a mijloacelor de existență. Scopul căsătoriei este întemeierea unei familii. Când legiuitorul a vrut să
excludă o persoană de la răspunderea penală pentru faptele comise de un membru al familiei, a
reglementat în mod expres acest lucru, ceea ce nu este cazul la infracțiunea de proxenetism.
decizia nr.20/2016 –ICCJ, hotărâre prealabilă -225
1) Infracțiunile contra libertății sexuale:aspecte comune și aspecte procesuale 
-dispozițiile legii nr. 217/2020 și nr.186/2021-modif.și completarea unor dispoziții ale codului penal și
de procedură penală(excepția la art 9 ,art 12 cod penal;art 154 și art. 157-din lege ) 

furtul prin folosirea unei chei mincinoase art 229 alin 1 lit d cod penal-decizia penală nr.938/2018 a
Curții de Apel București  pg 347

https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/233787

decizia penală nr.409/2017 a Curții de Apel București-negasit

prin fraudarea creditorilor-decizia penală nr.409/2017 a Curții de Apel București 

Art.244 cod penal-înșelăciunea-decizia penală nr 37/2021 a ICCJ-HP –

Prin Încheierea de ședință din data de 27 ianuarie 2021, în baza art. 475 din
Codul de procedură penală, Curtea de Apel Alba Iulia – Secția penală a
sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

„Publicarea de anunțuri fictive online care a avut drept consecință

producerea unei pagube, fără ca prin această activitate să se intervină
asupra sistemului informatic sau asupra datelor informatice prelucrate de
acesta, realizează condițiile de tipicitate ale infracțiunii de fraudă
informatică, prevăzute de art. 249 din Codul penal (în modalitatea
alternativă a «introducerii de date informatice»), sau ale infracțiunii de
înșelăciune, prevăzute de art. 244 alin. (2) din Codul penal (în modalitatea
alternativă «prin alte mijloace frauduloase»)?”.

II. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, examinând

sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secția penală, în vederea
pronunţării unei hotărâri prealabile, a subliniat următoarele:
[…]

Infracțiunea de fraudă informatică a fost incriminată, începând cu anul

2003, de art. 49 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru
asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor
publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției. Textul
de lege a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Codului penal la 1
februarie 2014, iar elementele de tipicitate ale infracțiunii incriminate în
anul 2003 au fost preluate în art. 249 din Codul penal. În consecință,
doctrina și jurisprudența dezvoltate anterior anului 2014 își păstrează, în
principiu, actualitatea.
Practica judiciară a evoluat, în special având în vedere distincțiile făcute cu privire la accesul
și obținerea de date informatice, respectiv cerința ca prin actul de conduită al subiectului să se
ajungă ca informația să fie integrată în sistemul informatic și să se acceseze astfel, fără drept,
sistemul informatic în scopul obținerii de date informatice (Înalta Curte de Casație și Justiție –
Completul competent să judece recursul în interesul legii, Decizia nr. 15 din 14 octombrie
2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 760 din 6 decembrie 2013,
secțiunea 5.3 și secțiunea 6).

Diferența dintre infracțiunea de înșelăciune și infracțiunea de fraudă informatică decurge din

faptul că, în timp ce frauda informatică se săvârșește asupra unui sistem informatic,
înșelăciunea săvârșită în modalitatea prezentată mai sus, respectiv prin plasarea unor anunțuri
fictive care a avut drept consecință producerea unei pagube, are loc prin intermediul unui
sistem informatic în care sunt introduse date informatice (anunțul fictiv), rezultând date
necorespunzătoare adevărului, în scopul de a fi utilizate în vederea producerii unei consecințe
juridice, respectiv creării unui prejudiciu subiectului care acceptă oferta fictivă. În cazul
infracțiunii de fraudă informatică, prejudiciul se produce ca o consecință directă a introducerii
datelor informatice, iar în cazul infracțiunii de înșelăciune, prejudiciul se produce prin
determinarea persoanei vătămate să adopte o conduită păgubitoare.

Infracțiunea de fraudă informatică are la bază o acțiune tehnică în contextul unei interacțiuni
cu un sistem informatic (introducerea datelor informatice). Această conduită este cea care
generează în mod direct prejudiciul patrimonial, astfel că în cazul infracțiunii de fraudă
informatică sistemul informatic este în mod direct cel fraudat. Ca urmare a acestei fraudări
sistemul informatic ajunge să consemneze date nereale care, transpuse în realitatea faptică,
produc în mod direct un prejudiciu pentru o anumită persoană.

Conform jurisprudenței, infracțiunea de fraudă informatică, în modalitatea de introducere de

date informatice, presupune inserarea, înfățișarea, în format prelucrabil informatic, de fapte,
informații sau concepte inexistente anterior. Acțiunea de introducere de date informatice
presupune ca datele, informațiile să fie inserate de o manieră improprie sau neautorizată în
sistemul informatic, iar obiectul material al acestei infracțiuni este reprezentat de
componentele sistemului informatic asupra căruia se acționează (Ioana Vasiu, Lucian Vasiu,
Criminalitatea în cyberspațiu, Editura Universul Juridic, București, 2011, p. 173-175).
Utilizarea sistemului informatic în conformitate cu destinația lui, prin folosirea setărilor
originale, disponibile oricărei persoane, prin postarea de anunțuri de vânzare la licitație a unor
bunuri nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii de fraudă informatică.

Atunci când doar conținutul anunțurilor postate pe un site este nereal, această împrejurare nu
este de natură să califice faptele drept acte de fraudă informatică, deoarece actele de conduită
nu sunt îndreptate împotriva sistemului informatic ori a datelor acestuia, ci reprezintă
infracțiuni de înșelăciune săvârșite uneori prin mijloace frauduloase. Încadrarea juridică în
infracțiunea de înșelăciune este susținută și atunci când producerea prejudiciului este
determinată de conduita ulterioară postării anunțurilor, subiecții continuând manoperele de
inducere în eroare prin contactarea persoanelor vătămate și îndrumarea acestora în efectuarea
plății, respectiv ridicarea bunurilor achiziționate care, în realitate, nu există.

Astfel, diferența dintre aceste două infracțiuni este dată de faptul că, în timp ce frauda
informatică se săvârșește asupra unui sistem informatic, a cărui structură este modificată,
înșelăciunea prin plasarea unor anunțuri fictive care a avut drept consecință producerea unei
pagube are loc prin intermediul unui sistem informatic, a cărui structură este folosită de
subiectul activ al infracțiunii. Au fost evidențiate ca ipoteze de comitere a fraudei informatice
prin introducerea de date informatice: furtul (transferul neautorizat) de monede virtuale,
achiziționarea de telefoane mobile la valoare zero, activarea în sistemul informatic a unor
reduceri de preț, folosirea fără drept a unui tichet pentru reîncărcarea cartelei PrePay,
transferul de credit pe o cartelă telefonică Prepay, mărirea „artificială” a soldului bancar,
obținerea frauduloasă a unui bilet de transport în comun de la un automat de bilete,
introducerea mențiunii „plătit” cu privire la un anumit debit stocat într-o bază de date (George
Zlati, Tratat de criminalitate informatică, Editura Solomon, București, 2020, vol. I, capitolul
III, Analiza conținutului de fraudă informatică, p. 340-350).

Atunci când însă introducerea de date informatice nu are ca efect manipularea unui sistem
informatic, ci o inducere în eroare a persoanei care recepționează conținutul respectivelor date
informatice, ia naștere elementul material al infracțiunii de înșelăciune, ca de exemplu atunci
când sunt publicate anunțuri fictive pe internet ori sunt create conturi fictive sau sunt utilizate
fără drept conturilor altor persoane în vederea publicării de anunțuri.

În cazul fraudei informatice intervine manipularea unui sistem informatic printr-o intervenție
asupra acestuia sau asupra datelor informatice prelucrate de sistem. Oferirea de bunuri
inexistente pe platforme de licitații online, descrierea bunului fără corespondent cu
caracteristicile sale reale, livrarea unui bun cu totul diferit de cel descris în anunțul postat
online reprezintă însă modalități de inducere în eroare, prin intermediul unui sistem
informatic, specifice infracțiunii de înșelăciune, incriminată de art. 244 din Codul penal.

Elementul de diferențiere dintre infracțiunea de înșelăciune și cea de fraudă informatică este

reprezentat și de raportul cauzal care trebuie să existe între conduita agentului și urmarea
imediată. În măsura în care între conduita agentului și prejudiciu se interpune și conduita
persoanei induse în eroare, trebuie analizat în ce măsură această conduită este cea care a
contribuit în mod decisiv la producerea pagubei. Răspunsul negativ la această întrebare
trebuie să conducă la eliminarea respectivei contribuții din antecedența cauzală a rezultatului
socialmente periculos (Lavinia Valeria Lefterache în Drept penal. Partea generală. Hamangiu,
2016, pag. 16). Aceasta întrucât, în cazul infracțiunii de fraudă informatică, nu există o
conduită a victimei, prejudiciul fiind generat strict de interacțiunea agentului cu sistemul
informatic manipulat ori influențat prin intermediul modalităților prevăzute de art. 249 din
Codul penal (George Zlati, Tratat de criminalitate informatică, op.cit., p. 357).

„Accesul la sistemul informatic nu este un simplu canal de comunicare cu sistemul

informatic. Accesul la sistemul informatic reprezintă o interacțiune logică cu un sistem
informatic, o interacțiune funcțională (…) de a da comenzi, de a cauza introducerea,
obținerea, afișarea, stocarea ori diseminarea de date informatice (…) sau folosirea în orice
mod a resurselor unui calculator, sistem, rețea informatică sau comunicarea cu unitățile sale
aritmetice, logice sau de memorie, altfel spus, numai acțiunea care permite făptuitorului să
beneficieze de resurse ori/și funcțiile sistemului informatic” (Curtea de Apel Suceava, Decizia
nr. 463/2015), subiectul activ dobândind un control, chiar dacă limitat, asupra sistemului
informatic (George Zlati, Tratat de criminalitate informatică, op.cit., p. 179).

Prejudiciul, în cazul infracțiunii de fraudă informatică, survine în urma interacțiunii pe care

subiectul activ o are cu sistemul informatic, independent de conduita subiectului pasiv (de
exemplu, prin avizarea plății); în cazul infracțiunii de înșelăciune prin mijloace informatice,
paguba survine ulterior, eventual după o perioadă de timp, ulterior interacțiunii pe care
subiectul activ o are cu subiectul pasiv, cu ajutorul sistemului/mijlocului informatic. În cazul
în care subiectul activ uzează, în cadrul procesului infracțional de inducere în eroare, de
sisteme informatice pentru a comunica mijlocit ori a înșela subiectul pasiv (cu ajutorul poștei
electronice, apelurilor video, SMS-urilor, chatului, postării de anunțuri pe internet), atât timp
cât prejudiciul nu se putea produce în lipsa unei conduite a subiectului pasiv, ca urmare a
inducerii sale în eroare, nu se poate reține infracțiunea de fraudă informatică, ci de
înșelăciune. Doar determinarea conduitei victimei, cum ar fi transferul unei sume de bani,
provoacă prejudiciul, și nu introducerea de date informatice sub forma postării de anunțuri
fictive.

Prejudiciul, în cazul infracțiunii de înșelăciune, nu survine strict ca urmare a introducerii de

date informatice, prin simpla manipulare a mijlocului informatic. În ipoteza postării de
anunțuri fictive pe site-uri de specialitate, nu se pune problema de o manipulare a unui sistem
informatic ori a datelor informatice stocate pe acesta, în sensul art. 249 din Codul penal, ci
despre o formă de inducere în eroare specifică înșelăciunii prevăzute de art. 244 din Codul
penal, efectuată prin intermediul unui sistem informatic. Inserarea de date informatice sub
forma postării unui anunț cu privire la bunuri inexistente reprezintă modalitatea prin care
victima este indusă în eroare și prejudiciată, nefiind aptă să aducă atingere obiectului juridic
principal al infracțiunii.

Inducerea în eroare a unei persoane este de esența infracțiunii de înșelăciune; în cazul fraudei
informatice, modalitățile prin care acționează făptuitorul au ca urmare manipularea unui
sistem informatic, o influențare a modului în care sunt procesate datele informatice de către
acesta ori inițializarea unei asemenea procesări de date informatice. Discutăm așadar despre
un criteriu de diferențiere ce plasează mai degrabă cele două infracțiuni într-o relație de
incompatibilitate în plan conceptual (George Zlati în Codul penal, Comentariul pe articole,
ediția 3, Colecția Comentarii Beck, Editura CH Beck, București 2020, p. 919-920).
Infracțiunea de înșelăciune presupune un raport interuman (chiar și mediat) între autorul
faptei și victimă/reprezentantul acesteia, în sensul în care autorul transmite prin orice
mijloace, inclusiv prin mijloace informatice, informația nereală, iar victima, crezând acea
informație, procedează la avizarea plății și, implicit, la realizarea unei conduite prejudiciabile.
În acest caz, prejudiciul este generat ca urmare a determinării unei conduite din partea
victimei, ulterioare postării anunțului, și nu în mod automat prin interacțiunea victimei cu
sistemul informatic. Faptul nereal este transmis de către autor victimei/reprezentantului
acesteia prin utilizarea unor platforme informatice de e-commerce, iar prejudiciul se poate
produce doar după ce informația falsă a ajuns la victimă/reprezentantul său, oricare dintre
aceștia din urmă realizând o conduită păgubitoare avizând plata aptă să genereze un folos
patrimonial în beneficiul autorului infracțiunii. În cazul infracțiunii de fraudă informatică,
urmarea imediată, respectiv rezultatul infracțiunii, se produce ca urmare a introducerii de date
informatice, nefiind necesară avizarea plății de către victimă, iar în cazul infracțiunii de
înșelăciune prin folosirea unui sistem informatic, introducerea unor date informatice, constând
în oferte de vânzare, neurmate de inducerea în eroare, este lipsită de relevanță penală.
Introducerea datelor informatice în mediul virtual creează situația premisă pentru viitoarele
manopere dolosive ale infractorilor, săvârșite în scopul obținerii foloaselor patrimoniale.

Se va putea reține frauda informatică acolo unde lipsește cu totul o determinare a conduitei
prejudiciante a persoanei vătămate. În cazul fraudei informatice, sistemul informatic sau
datele informatice nu sunt folosite ca un instrument ori mijloc de inducere în eroare a unei
persoane, ci devin chiar obiect (țintă) al conduitei infracționale; în cazul fraudei informatice
lipsește o legătură subiectivă între făptuitor și persoana vătămată ori un reprezentant al
acesteia; în cazul fraudei informatice, făptuitor este cel care realizează actul de dispoziție
prejudiciant, fără a exista un consimțământ (chiar unul viciat) din partea persoanei vătămate
(cum este în cazul infracțiunii de înșelăciune) (a se vedea Sergiu Bodgan, Doris Alina Șerban,
Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra patrimoniului, contra autorității, de corupție,
de serviciu, de fals, și contra ordinii și liniștii publice, Editura Universul Juridic, București,
2020, p. 137; George Zlati în Codul penal, Comentariul pe articole, ediția 3, Colecția
Comentarii Beck, Editura CH Beck, București 2020, p. 919- 920):

Problema suplimentară care se ridică este aceea dacă fapta de înșelăciune reținută într-o atare
ipoteză va fi întotdeauna o înșelăciune în formă agravată, respectiv comisă prin mijloace
frauduloase. Simpla „transmitere” a informației mincinoase potențialelor victime printr-o
platformă informatică de tip e-commerce nu poate să atragă de plano reținerea formei
agravate, pentru că această modalitate de transmitere a mesajului nu prezintă per se o mare
aparență de veridicitate (publicarea anunțului pe un astfel de site web nu garantează
suplimentar autenticitatea sa). Așadar, reținerea agravantei este posibilă doar dacă autorul
utilizează suplimentar mijloace frauduloase, nume sau calități mincinoase, care să întărească
aparența de veridicitate cu privire la afirmațiile sale neadevărate.

Pentru considerentele expuse, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor

chestiuni de drept a considerat că se impune admiterea sesizării,
pronunţând următoarea soluţie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia –

Secția penală prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei
chestiuni de drept: „Publicarea de anunțuri fictive online care a
avut drept consecință producerea unei pagube, fără ca prin
această activitate să se intervină asupra sistemului informatic
sau asupra datelor informatice prelucrate de acesta, realizează
condițiile de tipicitate ale infracțiunii de fraudă informatică,
prevăzute de art. 249 din Codul penal (în modalitatea
alternativă a «introducerii de date informatice»), sau ale
infracțiunii de înșelăciune, prevăzute de art. 244 alin. (2) din
Codul penal (în modalitatea alternativă «prin alte mijloace
frauduloase») ?”

Stabilește că publicarea de anunțuri fictive online care a avut

drept consecință producerea unei pagube, fără ca prin această
activitate să se intervină asupra sistemului informatic sau
asupra datelor informatice prelucrate de acesta, realizează
condițiile de tipicitate ale infracțiunii de înșelăciune, prevăzute
de art. 244 din Codul penal.

1) Infracțiunile contra libertății sexuale:aspecte comune și aspecte procesuale 

-dispozițiile legii nr. 217/2020 și nr.186/2021-modif.și completarea unor dispoziții ale codului penal și
de procedură penală(excepția la art 9 ,art 12 cod penal;art 154 și art. 157-din lege ) 
-aspecte particulare ,specifice la fiecare  dintre aceste infracțiuni .
infracțiunea de proxenetism,art.213 cod penal-decizia nr 704/2021 a CCR

rin decizia CCR nr. 704/2021, publicată în M.Of. nr. 41 din 13 ianuarie
2022, se arată că prin incriminarea faptei unui soț de a obține venituri de pe
urma practicării prostituției de soție nu se încalcă dispozițiile
constituționale cu privire la viața de familie.

Art. 213 reglementează „Proxenetismul”. La alin. (1) se arată „Determinarea

sau înlesnirea practicării prostituției ori obținerea de foloase
patrimoniale de pe urma practicării prostituției de către una sau
mai multe persoane se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și
interzicerea exercitării unor drepturi”, iar la alin. (4) se prevede că
„Prin practicarea prostituției se înțelege întreținerea de acte sexuale cu
diferite persoane în scopul obținerii de foloase patrimoniale pentru sine sau
pentru altul.”

Autorul a fost trimis în judecată la Tribunalul Argeș, secția penală, pentru

că și-a convins soția să practice prostituția. El s-a apărat pe motiv că este
soțul prostituatei, ea practică legal prostituția în străinătate, iar el
beneficiază legal de veniturile procurate de aceasta, întrucât Codul civil
arată că soții au obligații reciproce între ei și amândoi au obligația de
întreținere a copiilor.

CCR a respins această argumentare pe motiv că prin incriminarea

proxenetismului se apără bunele moravuri în relațiile de conviețuire socială,
inclusiv în relațiile de familie, și se asigură obținerea licită a mijloacelor de
existență. Scopul căsătoriei este întemeierea unei familii. Când legiuitorul a
vrut să excludă o persoană de la răspunderea penală pentru faptele comise
de un membru al familiei, a reglementat în mod expres acest lucru, ceea ce
nu este cazul la infracțiunea de proxenetism.

decizia nr.20/2016 –ICCJ, hotărâre prealabilă -2016

).Infracțiunile contra patrimoniului 

-tâlhăria art .234 alin.1 lit b cod penal-analiza săvârșirii infracțiunii de tâlhărie și uzurparea de calități
oficiale/simularea de calități oficiale; 
- infracțiunea de tâlhărie și cea de  lipsire de libertate în mod ilegal/ infracțiunea de santaj; 
- forma de coautorat și complicitate concomitentă/anterioară la săvârșirea infr .de tâlhărie 
-furtul urmărit la plângerea persoanei vătămate art.231cod penal-analiza elementelor ce
caracterizează noțiunea de ,,persoană care locuiește cu persoana vătămată,,,persoana găzduită,, 
-furtul  și furtul de folosință-analiză elemente constitutive 
-furtul prin folosirea unei chei mincinoase art 229 alin 1 lit d cod penal-decizia penală nr.938/2018 a
Curții de Apel București 
-însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor-art.243 cod penal-analiză comparativă cu
infr.de furt 
-legea nr 274/2020 cu privire la  unele aspecte procesuale 
2).Infracțiunile contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii 
Art 238 cod penal- abuz de încredere –analizați: 
I-refuzul de restituire constă(reprezintă) în simpla abținere de a restitui bunul la epuizarea
termenului până la care subistă detenția bunului? 
-dacă bunul nu este încredințat de proprietar,ci de o altă persoană față de care există obligația de
restituire,refuzul de a restitui bunul catre proprietar reprezintă abuz de încredere ? 
II-cine poate fi  subiect activ-detentorul precar/persoana ce are posesia bunului ?  
III-analizați elementele infr.de abuz de încredere prev de art.239 cod penal-prin fraudarea
creditorilor-decizia penală nr.409/2017 a Curții de Apel București 
Art.244 cod penal-înșelăciunea-analizați decizia penală nr 37/2021 a ICCJ-HP