C U R S U L 10

Ocrotirea majorului prin consiliere judiciară şi tutelă specială

Considerații introductive

Interdicţia judecătorească a fost definită ca acea instituţie de drept civil prin care se
urmăreşte ocrotirea persoanei fizice lipsite de discernământul necesar pentru a se îngriji de
interesele sale datorită alienaţiei sau debilităţii mintale, care are ca efect lipsirea acesteia de
capacitate de exerciţiu şi instituirea tutelei.
Codul civil reglementa în Cartea I – Despre persoane, Titlul III – Ocrotirea persoanei fizice,
Capitolul III Ocrotirea interzisului judecătoresc (art.164-177). În ceea ce privește procedura de
punere sub interdicție judecătorească, aceasta era prevăzută în Codul de procedură civilă în art.
936 – 943 (CPC). Art. 164 C.civ avea următorul conținut: Persoana care nu are discernământul
necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale, va fi pusă
sub interdicţie judecătorească. Asfel, erau trei condiţii care trebuiau întrunite cumulativ:
1.persoana fizică să nu aibă discernământ;
2.lipsa discernământului să se datoreze debilităţii1 sau alienaţiei mintale2; beţia,
infirmitatea sau bătrâneţea nu constituie cauze care justifică punerea sub interdicţie; fiind o stare
de fapt, lipsa discernământului va putea fi dovedită cu orice mijloc de probă.
3.lipsa de discernământ să nu-i permită persoanei fizice să se îngrijească singură de
interesele sale.
După cum am arătat în cursurile anterioare, prin Decizia CCR nr. 601/2020, publicată în
M.Of. nr. 88/27 ianuarie 2021, s-a admis excepția de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 164
alin. 1 din Codul civil privitor la interdicția judecătorească iar textul art. 164 și-a încetat
aplicabilitatea3. În ceea ce privește interdicțiile judiciare instituite anterior publicării deciziei CCR,

1
Debilitatea mintală este nativă. Ea reprezintă o stare marginală limită între normalitate şi boala psihică, cu afectarea
predominantă a funcţiilor de cunoaştere şi exprimă o dezvoltare dizarmonică a personalităţii, care determină incapacitatea
persoanei, permanentă sau episodică, de integrare în ambianţa socială. D.Perju-Dumbravă, Expertiza medico-legală în practica
judiciară, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999 p.259.
2
Alienaţia mintală se instalează în cursul vieţii unei persoane şi exprimă înstrăinarea (alienarea) acesteia de propriul său psihic şi
de interrelaţiile sociale; alienatul mintal manipulează cu dificultate realitatea înconjurătoare, reacţionează în raport de propria sa
lume şi prin aceasta iese din sfera realului, nu are capacitatea de a nega sau evalua actele sale deoarece pierde simţul critic –
dominat de imaginaţia sa, pierde sensul axiologic al adaptării la normele de conduită. A se vedea. D.Perju-Dumbravă, op.cit.p.258.
3
Reamintim că în considerentele decizie CCR 601/2020, publicată în M.Of. nr. 88/27 ianuarie 2021,Curtea a reţinut că, în
vederea respectării drepturilor persoanelor cu dizabilităţi, orice măsură de protecţie trebuie să fie proporţională cu gradul de
capacitate, să fie adaptată la viaţa persoanei, să fie dispusă numai dacă alte măsuri nu pot oferi o protecţie suficientă, să ţină cont
de voinţa persoanei, să se aplice pentru cea mai scurtă perioadă de timp şi să fie revizuită periodic (34).
1
situația lor este reglementată prin art. 20 din Legea nr. 140/2022. Textul de lege instituie în sarcina
instanțelor de judecată obligația reexaminării, din oficiu, a măsurilor de punere sub interdicţie
judecătorească, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 140/2022. Instanțele fie
vor înlocui interdicția judecătorească cu unul dintre mijloacele de ocrotire prevăzute de Legea nr.
140/2022 fie vor ridica interdicția judecătorească. Până la rămânerea definitivă a hotărârilor
judecătorești, cei aflaţi sub interdicţie judecătorească se consideră, de plin drept, în ceea ce
priveşte starea şi capacitatea lor, ca fiind persoane cu privire la care a fost instituită tutela
specială4.

Având în vedere acest cadru normativ şi ţinând cont de faptul că prin reglementarea unui regim juridic special de protecţie
a persoanelor cu dizabilităţi se creează premisa respectării tuturor drepturilor şi libertăţilor acestora, Curtea reţine că, în
concepţia Convenţiei privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi capacitatea juridică a persoanei nu se confundă cu capacitatea
mentală a acesteia, fiind concepte distincte, iar limitările percepute sau reale în capacitatea mentală nu trebuie utilizate ca
justificare a respingerii capacităţii juridice (art. 12 din Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi astfel cum a fost
interpretat de Comitetul pentru drepturile persoanelor cu dizabilităţi prin Comentariul general nr. 1/2014) – pct.35.
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în esenţă, că o măsură care are ca efect
incapacitatea totală trebuie să fie proporţională cu gradul de capacitate al persoanei în cauză şi adaptată la circumstanţele şi
necesităţile individuale ale acesteia, tulburarea mentală trebuie să fie "de tipul sau gradul" care să justifice o astfel de măsură,
amestecul în dreptul unei persoane la respectarea vieţii sale private constituind o încălcare a art. 8 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu excepţia cazului în care acesta a fost "prevăzut de lege", a urmărit un obiectiv
legitim şi a fost o măsură "necesară într-o societate democratică" (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 mai 2016 pronunţată
în Cauza A.N. împotriva Lituaniei, paragraful 123, Hotărârea din 27 iunie 2006 pronunţată în Cauza Shtukaturov împotriva
Rusiei, paragraful 94). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa că privarea, chiar parţială, de
capacitate juridică ar trebui să fie o măsură de ultimă soluţie, aplicată numai în cazul în care autorităţile naţionale, după
efectuarea unei analize atente a alternativelor posibile, au ajuns la concluzia că nicio altă măsură, mai puţin restrictivă, nu ar
servi scopului sau când o altă măsură, mai puţin restrictivă, nu a fost încercată fără succes (Hotărârea din 18 septembrie 2014,
pronunţată în Cauza Ivinovic împotriva Croaţiei, paragraful 44) – p. 43.
În acest context, Curtea reţine că măsura de ocrotire constând în punerea sub interdicţie judecătorească, ce are drept
consecinţe lipsirea persoanei în cauză de capacitatea de exerciţiu şi instituirea tutelei, nu este însoţită de garanţiile mai sus
precizate. În lipsa acestora, privarea de capacitate de exerciţiu a persoanei conduce la afectarea uneia dintre valorile supreme ale
poporului român, respectiv demnitatea umană prevăzută de art. 1 alin. (3) din Constituţie, care, în accepţiunea jurisprudenţei
instanţei constituţionale, reprezintă sursa drepturilor şi libertăţilor fundamentale, precum şi a garanţiilor asociate acestora (a se
vedea în acest sens Decizia nr. 1.109 din 8 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 678 din 9
octombrie 2009). Totodată, este afectată şi libera dezvoltare a personalităţii umane, care se află în strânsă legătură cu demnitatea
umană, atât sub aspectul laturii sale active - exprimată sub forma libertăţii de acţiune -, cât şi a laturii sale pasive - exprimată sub
forma respectării sferei personale a individului şi a exigenţelor care stau la baza acesteia (a se vedea în acest sens Decizia nr. 465
din 18 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 645 din 5 august 2019, paragrafele 31, 44, 45 (44.).
În concluzie, Curtea reţine că măsura punerii sub interdicţie judecătorească reglementată de art. 164 alin. (1) din Codul
civil nu este însoţită de suficiente garanţii care să asigure respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului.
Aceasta nu are în vedere faptul că pot exista diferite grade de incapacitate şi nici diversitatea intereselor unei persoane, nu se
dispune pentru o perioadă determinată de timp şi nu este supusă unei revizuiri periodice. Orice măsură de ocrotire trebuie să fie
proporţională cu gradul de capacitate, să fie adaptată la viaţa persoanei, să se aplice pentru cea mai scurtă perioadă de timp, să
fie revizuită periodic şi să ţină cont de voinţa şi preferinţele persoanelor cu dizabilităţi. De asemenea, la reglementarea unei
măsuri de ocrotire, legiuitorul trebuie să ţină cont de faptul că pot exista diferite grade de incapacitate, iar deficienţa mintală
poate varia în timp. Lipsa capacităţii psihice sau a discernământului poate lua diferite forme, spre exemplu, totală/parţială sau
reversibilă/ireversibilă, situaţie care reclamă instituirea unor măsuri de ocrotire adecvate realităţii şi care, însă, nu se regăsesc în
reglementarea măsurii interdicţiei judecătoreşti. Prin urmare, diferitelor grade de dizabilitate trebuie să le fie ataşate grade de
ocrotire corespunzătoare, legiuitorul în reglementarea măsurilor juridice trebuind să identifice soluţii proporţionale. O
incapacitate nu trebuie să conducă la pierderea exerciţiului tuturor drepturilor civile, ci trebuie analizată în fiecare caz în parte
(46).
4
Evocăm mai jos dispozițiile art. 20 din Legea 140/2022:
2
Condițiile ocrotirii prin consiliere judiciară și tutelă specială
Ca urmare a celor dispuse prin Decizia CCR nr. 601/2020, Codul civil a fost modificat prin
Legea nr. 140/2022 privind unele măsuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilităţi intelectuale şi
psihosociale şi modificarea şi completarea unor acte normative instituindu-se noi măsuri de ocrotire
a persoanei. In prezent, ocrotirea majorului se realizează prin asistență pentru încheierea actelor
juridice5, mandatul de ocrotire (art. 20291 - 202910 C.civ.6), consilierea judiciară și tutela specială. În

(1)Persoanele aflate la data intrării în vigoare a prezentei legi sub interdicţie judecătorească vor fi supuse, în ceea ce priveşte starea
şi capacitatea lor şi măsurile de ocrotire ce vor trebui luate, dispoziţiilor Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu
modificările ulterioare, astfel cum aceasta a fost modificată şi completată prin prezenta lege.
(2) În acest scop, instanţele judecătoreşti, din oficiu sau la cerere, vor reexamina toate măsurile de punere sub interdicţie
judecătorească şi, după caz, vor dispune:
a) înlocuirea acesteia cu una dintre măsurile de ocrotire prevăzute de Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu
modificările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege;
b) ridicarea acesteia, dacă nu mai sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu
modificările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege pentru instituirea unei măsuri de ocrotire.
(3) Până la rămânerea definitivă a hotărârilor pronunţate potrivit alin. (2), cei aflaţi sub interdicţie judecătorească se consideră, de
plin drept, în ceea ce priveşte starea şi capacitatea lor, ca fiind persoane cu privire la care a fost instituită tutela specială.
(4) În cazul prevăzut la alin. (2) lit. a), persoanele numite în funcţia de tutore vor fi menţinute de către instanţa de tutelă în această
calitate, cu excepţia cazului în care, potrivit legii, nu mai pot îndeplini această funcţie.
(5) Până la reexaminarea măsurii punerii sub interdicţie judecătorească în condiţiile alin. (2), persoanele care au fost numite tutore
anterior intrării în vigoare a prezentei legi îşi exercită funcţia în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil,
republicată, cu modificările ulterioare, astfel cum aceasta a fost modificată şi completată prin prezenta lege.
(6) Reexaminarea din oficiu a măsurilor de punere sub interdicţie judecătorească de către instanţele judecătoreşti se realizează în
termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Împlinirea acestui termen nu înlătură îndatorirea instanţelor de a
reexamina, în continuare, din oficiu, toate măsurile de punere sub interdicţie judecătorească. În scopul reexaminării, preşedinţii de
instanţă vor lua măsuri pentru realizarea, în termen de 90 de zile de la data publicării prezentei legi în Monitorul Oficial al
României, Partea I, a inventarului dosarelor în care a fost dispusă măsura punerii sub interdicţie judecătorească.
5
Legea 140/2022 reglementează asistența pentru încheierea actelor juridice în Capitolul I art.1 -6:
Art. 1
(1)Majorul care, din cauza unei dizabilităţi intelectuale sau psihosociale, are nevoie de sprijin pentru a se îngriji de persoana sa, a-şi
administra patrimoniul şi pentru a-şi exercita, în general, drepturile şi libertăţile civile poate solicita notarului public numirea unui
asistent, în condiţiile Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, republicată, cu modificările ulterioare, pentru o
durată de maximum 2 ani.
(2)Asistentul este autorizat să acţioneze ca intermediar între majorul care beneficiază de asistenţă şi terţele persoane, fiind prezumat
că acţionează cu consimţământul majorului în acordarea asistenţei. Dispoziţiile art. 2 alin. (3) rămân aplicabile.
(3)Asistentul poate transmite şi primi informaţii în numele majorului şi poate comunica terţilor deciziile luate de acesta.
Art. 2
(1)Asistentul trebuie să acţioneze cu prudenţă, diligenţă, onestitate şi loialitate în vederea realizării optime a intereselor majorului.
(2)În îndeplinirea sarcinii sale, asistentul trebuie să acţioneze în raporturile cu terţii conform preferinţelor şi dorinţelor exprimate de
majorul căruia îi acordă sprijin.
(3)Asistentul trebuie să respecte viaţa privată şi demnitatea majorului. În acest scop, asistentul nu poate primi, utiliza sau comunica
informaţii cu privire la major decât cu consimţământul acestuia şi numai în măsura în care este necesar pentru îndeplinirea sarcinii
sale.
Art. 3
(1)Numirea asistentului nu aduce atingere capacităţii de exerciţiu a majorului.
(2)În exercitarea asistenţei, persoana desemnată asistent nu încheie în numele majorului acte juridice şi nici nu încuviinţează actele
pe care acesta le încheie singur.
Art. 4
(1)Poate avea calitatea de asistent o persoană care poate fi numită tutore, dispoziţiile art. 113 lit. a)-d), f) şi alin. (2) din Legea nr.
287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, fiind aplicabile.
(2)Asistenţa este o sarcină gratuită.
(3)Majorul este obligat să restituie asistentului cheltuielile rezonabile avansate de acesta din urmă în îndeplinirea sarcinii sale.
3
art. 164 -177 din Codul civil este reglementată Ocrotirea majorului prin consiliere judiciară şi tutelă
specială. Condițiile ocrotirii sunt prevăzute în art. 164.
În noua reglementare, Codul civil instituie o serie de garanții esențiale reglementate în
beneficiul celui ocrotit: instituirea unui sistem gradual, în trepte, de dispunere a măsurilor de
ocrotire, a unor perioada determinate de timp pentru care pot fi dispuse măsurile, respectiv
prelungite, configurarea unor reguli privind reevaluarea periodică a regimului de ocrotire ales sau
posibilitatea adaptării de către instanța de tutelă a măsurii de ocrotire în funcție de circumstanțele
concrete în care se găsește cel ocrotit7.
Potrivit art. 164 alin.1 C.civ., majorul care nu se poate îngriji singur de interesele sale din
cauza unei deteriorări a facultăţilor mintale, temporare sau permanente, parţiale sau totale, stabilite
în urma evaluării medicale şi psihosociale, şi care are nevoie de sprijin în formarea sau exprimarea
voinţei sale poate beneficia de consiliere judiciară sau tutelă specială, dacă luarea acestei măsuri
este necesară pentru exercitarea capacităţii sale civile, în condiţii de egalitate cu celelalte
persoane. Din textul de lege rezultă că pentru a se institui una din cele două măsuri de protecție
trebuie îndeplinite următoarele condiții:

Art. 5
(1)Asistentul este dator să prezinte un raport anual sau, după caz, la expirarea duratei pentru care a fost numit cu privire la
îndeplinirea sarcinii sale către autoritatea tutelară.
(2)Autoritatea tutelară veghează la îndeplinirea corespunzătoare de către asistent a sarcinii sale şi, în acest scop, verifică rapoartele
prevăzute la alin. (1).
(3)Orice persoană poate face plângere la instanţa de tutelă în a cărei circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa
majorul care beneficiază de asistenţă cu privire la activitatea asistentului păgubitoare pentru major.
(4)Plângerea se soluţionează de urgenţă, prin încheiere executorie, de către instanţa de tutelă, cu citarea părţilor şi cu ascultarea
majorului care beneficiază de asistenţă.
(5)Încheierea prevăzută la alin. (4) se comunică şi notarului public şi autorităţii tutelare.
Art. 6
(1)Asistenţa încetează în următoarele situaţii:
a)la expirarea termenului pentru care a fost dispusă;
b)la cererea formulată de majorul care beneficiază de măsură, adresată notarului public;
c)ca urmare a luării cu privire la major sau la asistent a unei măsuri de ocrotire prevăzute de Legea nr. 287/2009, republicată, cu
modificările ulterioare;
d)ca urmare a admiterii plângerii prevăzute la art. 5 alin. (3);
e)la data decesului majorului sau a asistentului ori prin renunţarea expresă a asistentului.
(2)Despre încetarea asistenţei se face menţiune în registrul special prevăzut de lege, cu excepţia înlocuirii asistentului, când
înscrierea noului asistent în registru este suficientă.
6
Art. 20291 C.civ. dispune următoarele:
(1)Mandatul de ocrotire este cel dat de o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină pentru situaţia în care nu ar mai putea să se
îngrijească de persoana sa ori să îşi administreze bunurile. Mandatul de ocrotire poate fi dat şi de majorul care beneficiază de
consiliere judiciară, cu încuviinţarea ocrotitorului legal şi cu autorizarea instanţei de tutelă.
(2)Persoana aflată în unul dintre cazurile prevăzute la art. 113 nu poate avea calitatea de mandatar.
(3)Mandatul de ocrotire se încheie prin înscris autentic notarial.
(4)Executarea mandatului este condiţionată de survenirea deteriorării facultăţilor mintale ale mandantului, constatată ca urmare a
întocmirii unor rapoarte de evaluare medicală şi psihologică, şi de încuviinţarea acestuia de către instanţa de tutelă, la cererea
mandatarului desemnat în contract.
7
Ș.Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, vol.I, Editura Hamangiu, București, 2022, p .126.
4
 - majorul să sufere de o deteriorare a facultăţilor mintale, temporare sau permanente,
parţiale sau totale, stabilite în urma evaluării medicale şi psihosociale; textul legii nu mai utilizează
termenii “debil mintal” sau “alienat mintal” consacrați în limbajul uzul cu un pronunțat sens peiorativ;
vom vedea când ne vom referi la procedura instituirii măsurii că legiuitorul insistă în mod deosebit
asupra acestei evaluări medicale și psihosociale;
- din cauza deteriorării facultăților mintale majorul să nu se poate îngriji singur de interesele
sale;
- majorul să aibă nevoie de sprijin în formarea sau exprimarea voinţei;
- luarea acestei măsuri este necesară pentru exercitarea capacităţii sale civile, în condiţii de
egalitate cu celelalte persoane;
În cazul în care ultimele 3 cerințe nu sunt întrunite, instituirea măsuriii de ocrotire nu se
justifică; tutela specială și consilierea judiciară sunt măsuri de ocrotire a persoanei și nu sancțiuni
îndreptate împotriva acesteia!

Consilierea judiciară
O persoană poate beneficia de consiliere judiciară dacă deteriorarea facultăţilor sale
mintale este parţială şi este necesar să fie consiliată în mod continuu în exercitarea drepturilor şi
libertăţilor ei. Instituirea consilierii judiciare se poate face numai dacă nu poate fi asigurată o
protecţie adecvată a persoanei ocrotite prin instituirea asistenţei pentru încheierea actelor juridice
(art. 164 alin.2 și 3 C.civ.).
Față de criticile aduse fostului art. 164 C.civ. prin decizia CCR, în noua reglementare s-a
limitat și durata pe care se pot lua măsurile de ocrotire :Instituirea consilierii judiciare este dispusă
pentru o perioadă care nu poate depăşi 3 ani (art. 168 alin.2 C.civ.). Este posibilă însă reînnoirea
măsurii.

Tutela specială
O persoană poate beneficia de tutelă specială dacă deteriorarea facultăţilor sale mintale
este totală şi, după caz, permanentă şi este necesar să fie reprezentată în mod continuu în
exercitarea drepturilor şi libertăţilor ei (art. 164 alin.4 C.civ.).
Instituirea tutelei speciale se poate face numai dacă nu poate fi asigurată o protecţie
adecvată a persoanei ocrotite prin instituirea asistenţei pentru încheierea actelor juridice sau a
consilierii judiciare (art. 164 alin.5 C.civ.).

5
 Pot beneficia de tutelă specială şi minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Cu toate
acestea, atunci când instanţa de tutelă apreciază că ocrotirea persoanei se poate realiza prin
instituirea curatelei sau prin punerea sa sub consiliere judiciară, această măsură se poate dispune
cu un an înainte de data împlinirii vârstei de 18 ani şi începe să producă efecte de la această dată
(art. 164 alin.6 C.civ.).
Instituirea tutelei speciale este dispusă pentru o perioadă care nu poate depăşi 5 ani. Cu
toate acestea, în cazul în care deteriorarea facultăţilor mintale ale persoanei ocrotite este
permanentă, instanţa poate dispune prelungirea măsurii tutelei speciale pentru o durată mai mare,
care nu poate să depăşească 15 ani (art. 168 alin.3 C.civ.).
Menționăm că instanța de judecată are posibilitatea adaptării măsurii de ocrotire în funcție
de circumstanțele concrete în care se găsește cel ocrotit. In acest sens, art. 937 alin.3 CPC
prevede că instanţa de tutelă nu este legată de obiectul cererii şi poate institui, în condiţiile legii, o
măsură de ocrotire diferită de cea solicitată .

Procedura punerii sub ocrotire

Soluţionarea cererii de instituire a unei măsuri de ocrotire se face potrivit dispoziţiilor
Codului de procedură civilă (art. 168 alin.1 C.civ.). Codul de procedură civilă reglementează
Procedura instituirii consilierii judiciare sau a tutelei speciale în Capitolul I din Titlul II (Procedura
instituirii consilierii judiciare sau a tutelei speciale. Încuviinţarea mandatului de ocrotire ), art.936 –
943. Procedura aplicabilă celor două măsuri de ocrotire este comună.

Persoanele care pot formula cererea și instanţa competentă

Instituirea consilierii judiciare sau a tutelei speciale poate fi cerută de cel care necesită
ocrotire, de soţul sau de rudele acestuia, de afini, de persoana care locuieşte cu el, precum şi de
celelalte persoane, organe, instituţii sau autorităţi prevăzute la art. 111 (C.civ), care este aplicabil în
mod corespunzător (art. 165 C.civ.).
Cererea de instituire a consilierii judiciare sau a tutelei speciale cu privire la o persoană se
soluţionează de instanţa de tutelă în a cărei circumscripţie aceasta îşi are domiciliul (art. 936 CPC).
Potrivit art. 94 CPC pct.1 lit.a, judecătoriile judecă în primă instanţă cererile date de Codul civil în
competenţa instanţei de tutelă şi de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod
expres altfel.
Conţinutul cererii de instituire a măsurilor de ocrotire este prevăzut în art. 937 alin.1 -4
CPC. Astfel, cererea de instituire a consilierii judiciare sau a tutelei speciale va cuprinde, pe lângă

6
elementele prevăzute la art. 194 CPC, faptele din care rezultă deteriorarea facultăţilor sale mintale,
precum şi dovezile propuse în acest scop. Cererea va cuprinde şi date referitoare la situaţia
familială, socială şi patrimonială a persoanei, orice alte elemente privind gradul său de autonomie,
precum şi numele medicului curant al acesteia, în măsura în care ele sunt cunoscute de reclamant.
Deși, de regulă, într-un proces civil limitele învestirii instanței de judecată sunt stabilite prin
cererea formulată (principiul disponibilității), în cazul acestor măsuri de ocrotire, instanţa de tutelă
nu este legată de obiectul cererii şi poate institui, în condiţiile legii, o măsură de ocrotire diferită de
cea solicitată (art. 937 alin.3 CPC).

Procedura cuprinde o fază necontradictorie, o fază contradictorie precum și formalități

ulterioare menite să asigure publicitatea măsurii luate.
Faza necontradictorie (art. 938 -939 CPC) este caracterizată printr-o serie de măsuri
prealabile fiind consacrată pregătirii elementelor necesare pentru faza contradictorie. Astfel, după
primirea cererii, preşedintele instanţei va dispune să se comunice celui cu privire la care se solicită
instituirea măsurii de ocrotire copii de pe cerere şi de pe înscrisurile anexate. Aceeaşi comunicare
se va face şi procurorului, atunci când cererea nu a fost introdusă de acesta.
Procurorul va face cercetările necesare, va dispune efectuarea unei evaluări medicale şi a
uneia psihologice, stabilind şi termenul în care acestea trebuie realizate. Dacă cel cu privire la care
a fost solicitată instituirea măsurii de ocrotire este internat într-o instituţie sanitară, va dispune
întocmirea unui referat şi de către aceasta. Cu ocazia efectuării evaluării medicale şi, după caz, a
întocmirii referatului, poate fi solicitat şi punctul de vedere al medicului curant al persoanei a cărei
ocrotire se cere. De asemenea, procurorul va dispune întocmirea unui raport de anchetă socială de
către autoritatea tutelară (art. 938 alin.3 CPC).
Evaluarea medicală şi cea psihologică se efectuează după exprimarea, în faţa persoanei
care face evaluarea, a consimţământului persoanei a cărei ocrotire se cere, dacă starea sa de
sănătate o permite. În cazul în care persoana a cărei ocrotire se cere refuză evaluarea stării sale
ori nu se prezintă în vederea efectuării acesteia, instanţa dispune aducerea sa cu mandat (art. 938
alin.4 și 5 CPC).
Raportul de evaluare medicală şi cel de evaluare psihologică a persoanei a cărei ocrotire
se solicită cuprind, după caz, referiri la natura şi gradul de severitate al afecţiunii psihice şi la
evoluţia previzibilă a acesteia, la amploarea nevoilor sale şi la celelalte circumstanţe în care se
găseşte, precum şi menţiuni privind necesitatea şi oportunitatea instituirii unei măsuri de ocrotire
(art. 938 alin.6 CPC).

7
 Codul de procedură civilă prevede posibilitatea internării provizorii nevoluntare (art. 939).
Față de vechea reglementare privitoare la interdicția judecătorească, procedura actuală este
însoțită de numeroase garanții menite să ocrotească drepturile persoanei față de care se tinde la
luarea unei anumite măsuri.
Astfel, în cazul în care este necesară observarea mai îndelungată a stării de sănătate a
celui a cărui ocrotire se cere, ce nu poate fi realizată decât prin internarea sa provizorie într-o
instituţie sanitară de specialitate, iar acesta refuză internarea, procurorul, la sesizarea medicului
care efectuează evaluarea medicală, va solicita motivat instanţei de tutelă luarea acestei măsuri.
Măsura se dispune numai după ascultarea persoanei a cărei ocrotire se cere. Dispoziţiile art. 940
alin. (3) teza finală şi ale art. 940 alin. (4) rămân aplicabile.
Instanţa, solicitând şi concluziile procurorului, va putea dispune, motivat şi proporţional cu
scopul urmărit, internarea provizorie nevoluntară a celui a cărui ocrotire se cere, pentru cel mult 20
de zile, într-o instituţie sanitară de specialitate. Menționăm că la procedura punerii sub interdicție
judecătorească termenul pentru care putea fi internată provizoriu o persoană era de cel mult 6
săptămâni.
Instanţa se pronunţă prin încheiere executorie, care este supusă numai apelului, în termen
de 3 zile, care curge de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă.
Apelul se soluţionează în termen de 5 zile de la formularea acestuia. Dispoziţiile art. 940 alin. (2) şi
(7) rămân aplicabile.
În cazul în care înainte de expirarea duratei internării provizorii nevoluntare se constată că
aceasta nu mai este necesară, instituţia sanitară de specialitate procedează de îndată la
externarea persoanei a cărei ocrotire se cere.
CPC cuprinde și dispoziții menite să asigure reprezentarea persoanei față de care se ia
măsura. Astfel, în tot cursul procesului, dacă persoana a cărei ocrotire se cere nu şi-a ales un
avocat, instanţa ia măsuri pentru desemnarea unuia din oficiu.
Dacă este cazul, preşedintele dispune şi numirea unui curator în condiţiile prevăzute de
Codul civil (art.938 alin.7 CPC). În acest sens, C.civ. dispune că, în caz de nevoie şi până la
soluţionarea cererii de instituire a consilierii judiciare sau a tutelei speciale, instanţa de tutelă poate
numi un curator special pentru îngrijirea şi reprezentarea celui a cărui ocrotire a fost cerută, precum
şi pentru administrarea bunurilor acestuia (art. 167 C.civ.). În cazul în care cererea de punere sub
ocrotire a fost respinsă, curatela instituită pe durata procesului încetează de drept (art. 941 alin.3
CPC).

8
 A doua fază a procedurii este faza de judecată care imbracă forma unui proces civil
obișnuit cu anumite particularități (art. 940 CPC). După primirea actelor prevăzute la art. 938 se va
fixa termenul pentru judecarea cererii, dispunându-se citarea părţilor. Judecarea cererii se face de
urgenţă şi cu precădere.
La termenul de judecată, instanţa este obligată să îl asculte, în camera de consiliu, pe cel a
cărui punere sub ocrotire este cerută, punându-i şi întrebări pentru a constata necesitatea şi
oportunitatea instituirii unei măsuri de ocrotire, precum şi opinia sa cu privire la regimul de ocrotire
şi la persoana ocrotitorului. Dacă este în interesul celui a cărui punere sub ocrotire este cerută,
acesta va fi ascultat la locuinţa sa, acolo unde este îngrijit sau în alt loc apreciat de instanţă ca fiind
potrivit. La ascultarea celui a cărui ocrotire se solicită poate fi de faţă o persoană de încredere.
Prin excepţie, prelungirea măsurii tutelei speciale pentru o durată mai mare de 5 ani se
poate dispune fără ascultarea persoanei ocrotite dacă în raportul medical se menţionează că
ascultarea sa este de natură să aducă atingere stării ei de sănătate sau aceasta nu este în măsură
să îşi exprime voinţa (art. 940 alin.5 CPC).
Judecarea se face cu participarea procurorului. Atunci când reclamantul renunţă la
judecată, procurorul poate cere continuarea judecăţii. Dispoziţiile art. 81 alin. 2 CPC se aplică în
mod corespunzător.
Pe întreaga durată a procedurii, persoana a cărei ocrotire se cere va fi informată, în
modalităţi adaptate stării acesteia, despre desfăşurarea procedurii judiciare, precum şi despre
luarea oricărei măsuri cu privire la persoana şi bunurile sale.

Comunicarea hotărârii (art. 941 CPC)

După ce hotărârea de instituire a măsurii de ocrotire a rămas definitivă, instanţa care a
pronunţat-o va comunica, de îndată, dispozitivul acesteia în copie legalizată, după cum urmează:
a)serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor la care naşterea celui pus sub
ocrotire este înregistrată, pentru a se face menţiune pe marginea actului de naştere;
b)serviciului sanitar competent, pentru ca acesta să instituie asupra celui pus sub ocrotire,
potrivit legii, o supraveghere permanentă;
c)biroului de cadastru şi publicitate imobiliară competent, pentru notarea în cartea funciară,
când este cazul;
d)registrului comerţului, dacă persoana pusă sub ocrotire este profesionist;
e)Registrului naţional de evidenţă a măsurilor de sprijin şi ocrotire luate de notarul public şi
instanţa de tutelă, ţinut de Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România.

9
Data de la care își produce efectele hotărârea
Măsura de ocrotire îşi produce efectele de la data când hotărârea judecătorească a rămas
definitivă (art.169 alin.1 C.civ.).
Cu toate acestea, lipsa de capacitate de exerciţiu a celui ocrotit nu poate fi opusă unei
terţe persoane decât de la data îndeplinirii formalităţilor de publicitate prevăzute de Codul de
procedură civilă, afară numai dacă cel de-al treilea a cunoscut instituirea măsurii de ocrotire pe altă
cale (art. 169 alin.2 C.civ.).
Din interpretarea dispoziţiilor articolului 169 alin.2 CPC, rezultă că, faţă de terţi, măsura de
ocrotire îşi va produce efecte numai din momentul transcrierii în registrul anume destinat, moment
de la care devine opozabilă erga omnes. De la data notării hotărârii se instituie prezumţia absolută
că terţii au luat la cunoştiinţă de instituirea consilierii judiciare sau a tutelei speciale. Excepţie o
constituie terţii care au cunoscut pe orice cale luarea măsurii de ocrotire.
Actele încheiate de cel ocrotit, inainte de luarea măsurii de ocrotire, se prezumă că sunt
valabile dar tutorele acestuia va putea cere anularea acestor acte fiind, însă, obligat să
dovedească lipsa discernământului la momentul încheierii actului. Astfel, actele juridice încheiate
înaintea instituirii consilierii judiciare sau tutelei speciale pot fi anulate sau prestaţiile care decurg
din acestea pot fi reduse numai dacă la data când au fost încheiate lipsa discernământului era
notorie sau cunoscută de cealaltă parte (art. 172 alin.2 C.civ.).

Efectele hotărârii de instituire a consilierii judiciare sau a tutelei speciale.

Aceste efecte vor fi diferite în cazul celor două măsuri de ocrotire:

Hotărârea de instituire a consilierii judiciare va avea ca efect restrângerea capacității de
exercițiu și instituirea tutelei;
Hotărârea de instituire a tutelei speciale va avea ca efect lipsirea persoanei de capacitate
de exercițiu și instituirea tutelei;

A. Restrângerea capacității de exercițiu/ lipsirea de capacitate de exercițiu

Majorul care beneficiază de consiliere judiciară are capacitate de exerciţiu restrânsă şi (art.
41 alin.11 C.civ.). Actele juridice ale persoanei cu capacitate de exerciţiu restrânsă se încheie de
aceasta, cu încuviinţarea tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu avizul consiliului de

10
familie, dacă există, şi autorizarea instanţei de tutelă. Încuviinţarea, avizul sau autorizarea poate fi
dată, cel mai târziu, în momentul încheierii actului (art.41 alin.2 C.civ.).
Cu toate acestea, persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face singură acte de
conservare, acte de administrare care nu o prejudiciază, acte de acceptare a unei moşteniri sau de
acceptare a unor liberalităţi fără sarcini, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter
curent şi care se execută la data încheierii lor. Dispoziţiile art. 168 alin. (4) rămân aplicabile (art.41
alin.3 C.civ.).

Potrivit art. 43 alin.1 lit.b C.civ., cel care beneficiază de tutelă specială nu are capacitate de
exercițiu. Fiind lipsită de capacitate de exerciţiu acesta nu poate încheia valabil acte juridice.
Pentru el actele juridice se încheie de către tutore (reprezentantul său legal).
Cu toate acestea, cel care beneficiază de tutelă specială poate încheia singur actele anume
prevăzute de lege, actele de conservare, precum şi actele de dispoziţie de mică valoare, cu
caracter curent şi care se execută la momentul încheierii lor. Dispoziţiile art. 168 alin. (4) rămân
aplicabile. (art. 43 alin.3 C.civ.)

Actele încheiate de cel care beneficiază de consiliere judiciară sau tutelă specială cu nesocotirea
regulilor (art. 172 C.civ):
Actele juridice încheiate de persoana care beneficiază de măsura consilierii judiciare sau a
tutelei speciale, altele decât cele prevăzute la art. 41 alin. (3) şi la art. 43 alin. (3), precum şi cele
autorizate de instanţa de tutelă, sunt anulabile sau prestaţiile care decurg din acestea pot fi reduse,
chiar fără dovedirea unui prejudiciu şi chiar dacă la data încheierii lor aceasta ar fi avut
discernământ.
Dispoziţiile testamentare făcute de persoana ocrotită după instituirea consilierii judiciare
sunt valabile, dacă sunt autorizate sau confirmate de către instanţa de tutelă, ţinând seama de
natura acestora şi circumstanţele în care au fost făcute (art. 172 alin.3 C.civ.).

Codul civil permite judecătorului să limiteze doar parțial capacitatea de exercițiu a

persoanei:
Prin hotărârea prin care a fost instituită consilierea judiciară sau tutela specială, instanţa de
tutelă stabileşte, în funcţie de gradul de autonomie al persoanei ocrotite şi de nevoile sale
specifice, categoriile de acte pentru care este necesară încuviinţarea actelor sale sau, după caz,
reprezentarea ei. Instanţa poate dispune ca măsura de ocrotire să privească chiar şi numai o

11
categorie de acte. De asemenea, instanţa poate dispune ca măsura de ocrotire să se refere numai
la persoana celui ocrotit sau numai la bunurile sale (art. 168 alin.4 C.civ.).
În cazul în care instanţa de tutelă procedează potrivit alin. 4, dispunerea măsurii de ocrotire
nu aduce nicio atingere capacităţii celui ocrotit de a încheia actele juridice pentru care instanţa a
stabilit că nu este necesară încuviinţarea ocrotitorului sau, după caz, reprezentarea sa (art. 168
alin.5 C.civ.).

B. Instituirea tutelei
Prin hotărârea prin care a fost luată măsura de ocrotire, instanţa de tutelă numeşte
persoana care va exercita funcţia de tutore de la data rămânerii definitive a hotărârii. Dispoziţiile
art. 114-117, art. 119 şi 120 se aplică în mod corespunzător (art. 170 alin.1 C.civ.).
Intr-o manieră asemănătoare tutelei minorului, C.civ. prevede că orice persoană care are
capacitatea deplină de exerciţiu poate desemna prin act unilateral sau convenţie, încheiate în
formă autentică, persoana care urmează a fi numită tutore pentru a se îngriji de persoana şi
bunurile sale în cazul în care ar fi pusă sub consiliere judiciară sau tutelă specială. Dispoziţiile art.
114 alin. (3)-(5) se aplică în mod corespunzător (art. 166 alin. 1 C.civ.).
Persoana care are capacitatea deplină de exerciţiu sau persoana care beneficiază de
consiliere judiciară poate să încheie un mandat de ocrotire pentru situaţia în care nu ar mai putea
să se îngrijească singură de persoana sa ori să îşi administreze bunurile (art. 166 alin.2 C:civ.).
În lipsa unui tutore desemnat, instanţa de tutelă numeşte cu prioritate în această calitate,
dacă nu se opun motive întemeiate, soţul, părintele, o rudă sau un afin, un prieten sau o persoană
care locuieşte cu cel ocrotit dacă aceasta din urmă are legături strânse şi stabile cu ocrotitul, în
stare să îndeplinească această sarcină, ţinând seama, după caz, de legăturile de afecţiune, de
relaţiile personale, de condiţiile materiale, de garanţiile morale pe care le prezintă cel chemat să fie
numit tutore, precum şi de apropierea domiciliilor sau reşedinţelor (art. 170 alin.2 C.civ.).
În cazul în care niciuna dintre persoanele prevăzute la alin. 2 nu îşi poate asuma tutela,
instanţa de tutelă numeşte un reprezentant personal care a dobândit această calitate în condiţiile
legii speciale (art. 170 alin.3 C.civ.8).
La numirea tutorelui, instanţa ia în considerare preferinţele exprimate de cel ocrotit, relaţiile
sale obişnuite, interesul manifestat cu privire la persoana sa, dar şi eventualele recomandări
formulate de persoanele apropiate acestuia, precum şi lipsa intereselor contrare cu persoana
ocrotită.
8
Potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 140/2022, dispoziţiile art. 170 alin. (3), astfel cum au fost reglementate, respectiv modificate
prin prezenta lege, vor intra în vigoare la data care va fi prevăzută de legea specială privind reprezentantul personal.
12
 Aplicarea regulilor de la tutela minorului Regulile privitoare la tutela minorului care a
împlinit vârsta de 14 ani se aplică şi în cazul celui care beneficiază de consiliere judiciară, dacă prin
lege nu se prevede altfel (art. 171 alin.1 C.civ.).
Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani se aplică şi în cazul
celui care beneficiază de tutelă specială, în măsura în care legea nu dispune altfel (art. 171 alin.2
C.civ.).
Dispoziţiile art. 168 alin. (4) rămân aplicabile (art. 171 alin.3). Astfel, prin hotărârea prin care
a fost instituită consilierea judiciară sau tutela specială, instanţa de tutelă stabileşte, în funcţie de
gradul de autonomie al persoanei ocrotite şi de nevoile sale specifice, categoriile de acte pentru
care este necesară încuviinţarea actelor sale sau, după caz, reprezentarea ei. Instanţa poate
dispune ca măsura de ocrotire să privească chiar şi numai o categorie de acte. De asemenea,
instanţa poate dispune ca măsura de ocrotire să se refere numai la persoana celui ocrotit sau
numai la bunurile sale.

Obligaţiile tutorelui sunt prevăzute în art. 174 C.civ.:

“(1)Tutorele este dator să îngrijească de cel ocrotit, spre a-i grăbi vindecarea, a-i restaura
autonomia, a-i îmbunătăţi condiţiile de viaţă şi a-i asigura bunăstarea morală şi materială, luând în
considerare starea lui, abilităţile sale, gradul de incapacitate al acestuia, dar şi celelalte
circumstanţe în care se găseşte. În acest scop se vor putea întrebuinţa veniturile şi, dacă este
necesar, toate bunurile persoanei ocrotite. Cu toate acestea, amintirile de familie, obiectele
personale, precum şi bunurile indispensabile persoanei ocrotite sau destinate îngrijirii sale sunt
păstrate la dispoziţia acesteia, prin grija reprezentantului sau ocrotitorului legal şi, dacă este cazul,
a instituţiei în care este îngrijit.
(2)În îndeplinirea sarcinii sale, tutorele este dator:
a)să ia în considerare, cu prioritate, voinţa, preferinţele şi nevoile persoanei ocrotite, să îi
acorde sprijinul necesar în formarea şi exprimarea voinţei sale şi să o încurajeze să îşi exercite
drepturile şi să îşi îndeplinească singură obligaţiile;
b)să coopereze cu persoana ocrotită şi să îi respecte viaţa privată şi demnitatea;
c)să asigure şi să permită, atunci când este posibil, informarea şi lămurirea persoanei
ocrotite, în modalităţi adaptate stării acesteia, despre toate actele şi faptele care ar putea să o

13
afecteze, despre utilitatea şi gradul lor de urgenţă, precum şi despre consecinţele unui refuz din
partea persoanei ocrotite de a le încheia;
d)să ia toate măsurile necesare pentru protejarea şi realizarea drepturilor persoanei
ocrotite;
e)să coopereze cu persoanele fizice şi persoanele juridice cu îndatoriri în îngrijirea
persoanei ocrotite;
f)să menţină, în măsura posibilului, o relaţie personală cu persoana ocrotită;
g)în cazurile prevăzute de lege, să întreprindă demersurile necesare pentru întocmirea
rapoartelor de evaluare medicală şi psihologică a persoanei ocrotite şi sesizarea instanţei de tutelă.
(3)Instanţa de tutelă, după ascultarea persoanei ocrotite, luând avizul consiliului de familie
şi consultând rapoartele de evaluare medicală, psihologică şi de anchetă socială, va hotărî dacă
cel ocrotit va fi îngrijit la locuinţa lui, într-un serviciu social sau într-o altă instituţie, în condiţiile legii.
Schimbarea locului îngrijirii celui ocrotit se face cu autorizarea instanţei de tutelă, la cererea celui
ocrotit, a ocrotitorului său, a serviciului social ori a instituţiei în care este îngrijit sau a altei persoane
abilitate potrivit legii.
(4)Atunci când îngrijirea celui ocrotit nu se face la locuinţa sa, aceasta şi mobilierul sunt
păstrate la dispoziţia sa. Puterea de administrare cu privire la aceste bunuri permite numai
încheierea unor contracte de închiriere, care încetează de plin drept, prin derogare de la alte
dispoziţii legale, la întoarcerea persoanei ocrotite în locuinţa sa.
(5)În cazul în care devine necesar şi este în interesul persoanei ocrotite să se dispună de
mobilier sau de drepturile cu privire la locuinţa sa, actul este supus autorizării instanţei de tutelă.
(6)Când cel ocrotit este căsătorit, va fi ascultat şi soţul acestuia.
(7)Tutorele nu are dreptul să împiedice corespondenţa, relaţiile sociale sau alegerea
profesiei persoanei ocrotite. Neînţelegerile se soluţionează de către instanţa de tutelă, cu
ascultarea persoanei ocrotite”.

Spre deosebire de tutorele minorului care nu poate să facă liberalități în numele acestuia,
tutorelui celui pus sub tutelă specială îi este permis să facă liberalități în favoarea descendenților
celui pus sub tutelă. Astfel, din bunurile celui pus sub tutelă specială, descendenţii acestuia pot fi
gratificaţi de către tutore, cu avizul consiliului de familie şi cu autorizarea instanţei de tutelă, fără
însă să se poată da scutire de raport (art. 175 C.civ..

14
 C.civ. cuprinde reguli speciale privitoare la minorul care beneficiază de tutelă specială (art.
176 C.civ.):
(1)Minorul care, la data instituirii tutelei speciale, se afla sub ocrotirea părinţilor rămâne sub
această ocrotire până la data când devine major, fără a i se numi un tutore. Dispoziţiile art. 174
sunt aplicabile şi situaţiei prevăzute în prezentul alineat.
(2)Dacă la data când minorul devine major acesta se află încă sub tutelă specială, instanţa
de tutelă numeşte un tutore. În acest caz, va fi numit tutore, cu prioritate, părintele sau, după caz,
părinţii acestuia împreună.
(3)În cazul în care, la data instituirii tutelei speciale, minorul se afla sub tutelă, instanţa de
tutelă va hotărî dacă fostul tutore al minorului păstrează sarcina tutelei sau dacă trebuie numit un
nou tutore.
(4)Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care instanţa de tutelă
dispune punerea persoanei sub consiliere judiciară sau instituirea curatelei începând cu împlinirea
vârstei de 18 ani.

Înlocuirea tutorelui
Tutorele persoanei ocrotite este în drept să ceară înlocuirea sa după 3 ani de la numire.
Pentru motive temeinice, tutorele poate cere înlocuirea sa şi înaintea împlinirii termenului de 3 ani.
(art. 173 alin.1 și 2 C.civ.).

Observație! Cu toate că legea face trimitere în cazul tutelei celui care beneficiază de
măsura de ocrotire (a consilierii judiciare sau a tutelei speciale) la regulile aplicabile tutelei
minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă sau fără capacitate de exerciţiu, între cele două
instituţii există şi deosebiri:
-în ceea ce priveşte scopul: în timp ce scopul tutelei minorului este creşterea, educarea şi
pregătirea profesională a acestuia, în cazul tutelei celui care beneficiază de consiliere judiciară sau
de tutelă specială scopul este acela de a se îngriji de cel ocrotit, spre a-i grăbi vindecarea, a-i
restaura autonomia, a-i îmbunătăţi condiţiile de viaţă şi a-i asigura bunăstarea morală şi materială;
în acest scop se vor putea întrebuinţa veniturile şi, dacă este necesar, toate bunurile persoanei
ocrotite (art. 174 alin.1 C.civ.);
-în ceea ce priveşte durata: tutela minorului durează de principiu până la dobândirea
capacităţii depline de exerciţiu de către acesta; tutela celui ce beneficiază de consiliere judiciară
sau tutelă specială este în principiu nelimitată în timp încetând doar la momentul ridicării măsurii de

15
ocrotire; datorită dificultăţilor cu care se confruntă acest tutorele, legea îi recunoaşte dreptul să
ceară înlocuirea la 3 ani de la numire și chiar înaintea împlinirii termenului de 3 ani (art.173 C.civ.);
- în ceea ce priveşte drepturile conferite de lege, tutorele celui sub consiliere judiciară sau
tutelă specială are prerogative mai largi decât tutorele minorului; acesta poate participa în unele
acţiuni de stare civilă privind persoana ocrotită; de asemenea, descendenţii acesteia pot fi
gratificaţi de către tutore, cu avizul consiliului de familie şi cu autorizarea instanţei de tutelă (art.
175 C.civ).

Încetarea măsurii de ocrotire

Măsura de ocrotire încetează prin moartea celui ocrotit, la expirarea duratei pentru care a
fost instituită, în cazul înlocuirii acesteia, precum şi la ridicarea ei (art. 177 C.civ.).
Dacă au încetat ori s-au modificat cauzele care au determinat luarea măsurii, instanţa de
tutelă va pronunţa ridicarea sau, după caz, înlocuirea acesteia (art. 177 alin.2 C.civ.). Cererea se
poate introduce oricând de cel ocrotit, de soţul sau de rudele acestuia, de persoana care locuieşte
cu el, de tutore, precum şi de persoanele sau instituţiile prevăzute la art. 111. Prevederile art. 168
alin. (6) rămân aplicabile.
Ocrotitorul sau reprezentantul persoanei ocrotite este dator să sesizeze instanţa de tutelă
ori de câte ori constată că există date şi circumstanţe care justifică reevaluarea măsurii, precum şi
cu cel puţin 6 luni înainte de expirarea duratei pentru care aceasta a fost dispusă, în vederea
reevaluării ei. Autoritatea tutelară verifică îndeplinirea acestei îndatoriri, iar în lipsa îndeplinirii sale
sesizează ea însăşi instanţa de tutelă. Instanţa poate dispune, urmând aceeaşi procedură,
prelungirea, înlocuirea sau ridicarea măsurii( art. 176 alin. 6 C.civ.).
În cazul în care cererea de prelungire, înlocuire sau ridicare a măsurii de ocrotire este
formulată de reprezentantul sau ocrotitorul legal al persoanei, aceasta este însoţită de rapoartele
de evaluare prevăzute la art. 938 alin. (6), întocmite cu cel mult două luni înainte de data sesizării
instanţei.
Hotărârea prin care se pronunţă prelungirea, înlocuirea sau ridicarea măsurii îşi produce
efectele de la data când a rămas definitivă. Cu toate acestea, încetarea puterii de reprezentare a
tutorelui nu va putea fi opusă decât în condiţiile prevăzute la art. 169 alin. (2), care se aplică în mod
corespunzător.
Prelungirea, înlocuirea sau ridicarea măsurii de ocrotire se face cu procedura prevăzută
pentru instituirea consilierii judiciare sau a tutelei speciale, care se aplică în mod corespunzător

16
(art. 943 alin.1 CPC). Despre măsurile prevăzute la alin. (1) se face menţiune pe hotărârea prin
care a fost luată măsura de ocrotire (art. 943 alin.2 CPC).

Secţiunea a IV-a Tratamentul medical obligatoriu al persoanei cu tulburări psihice

A. Noțiuni introductive.

Tratamentul persoanei cu tulburări psihice este reglementat de Legea nr.487/2002 a

sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice. În sensul Legii nr.487/2002, prin
persoană cu tulburări psihice se înţelege persoana cu dezechilibru psihic sau insuficient
dezvoltată psihic ori dependentă de substanţe psihoactive, ale cărei manifestări se încadrează în
criteriile de diagnostic în vigoare pentru practica psihiatrică 9; prin persoană cu tulburări psihice
grave se înţelege persoana cu tulburări psihice care nu este în stare să înţeleagă semnificaţia şi
consecinţele comportamentului său, astfel încât necesită ajutor psihiatric imediat (art. 5 lit.a și b din
Lege nr. 487/2002).
După cum observăm, diferența între persoana cu tulburări psihice și persoana cu tulburări
psihice grave este aceea că cea din urmă nu este în stare să înțeleagă semnificația și consecințele
comportamentului său necesitând ajutor psihiatric imediat. Cu alte cuvinte, în cazul celui cu
tulburări psihice grave putem observa o afectare a discernământului.
Față de aceste categorii de persoane se pot lua diferite măsuri de ocrotire: instituirea
consilierii judiciare sau a tutelei speciale și tratamentul medical obligatoriu. Cele trei măsuri au o
finalitate diferită: în timp ce primele două vizează ocrotirea persoanei, prin limitarea capacității de
exercițiu sau lipsirea ei de capacitate de exercițiu, cea de-a treia urmărește acordarea
tratamentului medical adecvat, prevenirea deteriorării stării de sănătate a pacientului și înlăturarea
unei stări de pericol pe care aceasta o reprezintă față de propria sa persoană și față de cei din jur.
Tratamentul medical obligatoriu nu va afecta în niciun fel capacitatea de exercițiu a persoanei.
În scopul apărării şi întăririi autonomiei personale a celor cu tulburări psihice, Legea
nr.487/2002 prevede obligativitatea stabilirii de către medicul psihiatru a unui program terapeutic

9
În forma mai veche a Legii, persoana cu tulburări psihice era definită astfel: persoana bolnavă psihic, persoana cu dezechilibru
psihic sau insuficient dezvoltată psihic ori dependentă de alcool sau de droguri, precum şi persoana care manifestă alte dereglări
ce pot fi clasificate, conform normelor de diagnostic în vigoare din practica medicală, ca fiind tulburări psihice.
17
individualizat. De principiu, alcătuirea şi punerea în aplicare a programului terapeutic se face de
către medic cu consimţământul pacientului şi cu respectarea dreptului acestuia de a fi asistat în
acordarea consimţământului. Consimţământul poate fi retras în orice moment de către pacient sau
de reprezentantul său personal ori legal.

Vom trata în continuare regulile de bază privind instituirea tratamentului medical obligatoriu.
De-a lungul timpului, Legea nr. 487/2002 a suferit modificări instituindu-se noi garanții ale ocrotirii
drepturilor celor cu tulburări psihice. După cum vom vedea, instituirea tratamentului medical
obligatoriu este supusă, în toate cazurile, controlului instanței de judecată. Internarea într-o unitate
de psihiatrie se face numai din considerente medicale, înţelegându-se prin acestea proceduri de
diagnostic şi de tratament( art. 49 alin.1 din Lege).

B. Internarea voluntară.

Legea nr. 487/2002 distinge între internarea voluntară, care se face cu acordul pacientului
și internarea nevoluntară care poate fi făcută fără acordul pacientului. Internarea voluntară într-un
serviciu de psihiatrie se aplică în acelaşi mod ca şi primirea în orice alt serviciu medical şi pentru
orice altă boală. Orice pacient internat voluntar într-un serviciu de sănătate mintală are dreptul de a
se externa la cerere, în orice moment, cu excepţia cazului în care sunt întrunite condiţiile care
justifică menţinerea internării împotriva voinţei pacientului (art. 52 din Lege).
În cazul în care un pacient internat voluntar îşi retrage consimţământul şi sunt întrunite
condiţiile internării nevoluntare, medicul psihiatru curant declanşează procedura de menţinere a
internării nevoluntare (art. 64 din Legea nr. 487/2002).

C. Internarea nevoluntară

Procedura de internare nevoluntară se aplică numai după ce toate încercările de internare

voluntară au fost epuizate (art. 53 din Lege). Procedura de internare nevoluntară, de regulă,
parcurge 3 etape: propunerea internării nevoluntare făcută de către medicul psihiatru, decizia de
internare luată de către o comisie de medici și confirmarea deciziei de către instanța de judecată.
Legea prevede și o situație de excepție, de urgență când internarea nevoluntară se va putea
dispune direct de către medicul psihiatru (art. 63 din Lege). Și in acest caz măsura va fi supusă
controlului.

18
 Astfel, potrivit art. 54 din Legea nr. 487/2002, o persoană poate fi internată prin procedura
de internare nevoluntară numai dacă un medic psihiatru abilitat hotărăşte că persoana suferă de o
tulburare psihică şi consideră că:
a) din cauza acestei tulburări psihice există pericolul iminent de vătămare pentru sine sau
pentru alte persoane;
b) în cazul unei persoane suferind de o tulburare psihică gravă, neinternarea ar putea
antrena o gravă deteriorare a stării sale sau ar împiedica să i se acorde tratamentul adecvat.
Art. 56 din Legea nr. 487/2002 limitează sfera persoanelor care pot solicita internarea
nevoluntară a unei persoane. Astfel, solicitarea internării nevoluntare a unei persoane se
realizează de către:
a)medicul de familie sau medicul specialist psihiatru care are în îngrijire această persoană;
b)familia persoanei;
c)reprezentanţii administraţiei publice locale cu atribuţii în domeniul social-medical şi de
ordine publică;
d)reprezentanţii poliţiei, jandarmeriei sau ai pompierilor, precum şi de către procuror;
e)instanţa de judecată civilă, ori de câte ori apreciază că starea sănătăţii mintale a unei
persoane aflate în cursul judecăţii ar putea necesita internare nevoluntară.
Motivele solicitării internării nevoluntare se certifică sub semnătură de către aceste
persoane cu specificarea propriilor date de identitate, descrierea circumstanţelor care au condus la
solicitarea de internare nevoluntară, a datelor de identitate ale persoanei în cauză şi a
antecedentelor medicale cunoscute.

C1. Medicul psihiatru, după evaluarea stării de sănătate mintală a persoanei aduse şi după
aprecierea oportunităţii internării nevoluntare, are obligaţia de a informa imediat persoana
respectivă şi reprezentantul legal al acesteia cu privire la hotărârea de a o supune unui tratament
psihiatric, precum şi cu privire la propunerea de a o supune internării nevoluntare. Totodată, în
termen de cel mult 24 de ore de la evaluare, medicul psihiatru trimite documentaţia necesară
propunerii de internare nevoluntară comisiei prevăzute la art. 61 alin. (1), prin conducerea
unităţii medicale respective, şi informează persoana că va fi examinată de către această comisie,
aducând aceasta la cunoştinţa reprezentantului legal sau convenţional al pacientului (art. 58 din
Lege).
Dacă medicul psihiatru consideră că nu există motive medicale pentru internarea
nevoluntară, va înscrie constatarea sa, cu motivarea respectivă, în documentaţia medicală. Medicul

19
psihiatru va informa instituţia care a sesizat respectivul caz, precizând motivele care au stat la baza
deciziei sale (art. 60 din Lege).

C2. Propunerea de internare nevoluntară este analizată de către o comisie special

constituită în acest sens, în termen de cel mult 48 de ore de la primirea propunerii, după
examinarea persoanei respective, dacă aceasta este posibilă (art. 61 din Legea nr. 487/2002).
Comisia special constituită este alcătuită din 3 membri numiţi de managerul spitalului, şi
anume: 2 psihiatri şi un medic de altă specialitate sau un reprezentat al societăţii civile.
Hotărârea comisiei va cuprinde:
a)diagnosticul;
b)soluţia adoptată;
c)motivarea soluţiei;
d)semnăturile tuturor membrilor comisiei.
Decizia de internare nevoluntară a comisiei prevăzute la alin. (1) se va consemna în
dosarul medical al pacientului şi va fi comunicată de îndată acestuia, precum şi
reprezentantului său legal sau convenţional. În baza acestei decizii, pacientul va fi internat
nevoluntar.

C3. Decizia de internare nevoluntară a comisiei prevăzute la alin. (1) va fi înaintată de către
conducerea unităţii medicale, în termen de 24 de ore, judecătoriei în a cărei circumscripţie se
află unitatea medicală, odată cu documentele medicale referitoare la pacientul în cauză. Până la
pronunţarea hotărârii instanţei cu privire la confirmarea deciziei de internare nevoluntară, pacientul
internat nevoluntar va fi examinat periodic de către comisia prevăzută la alin. (1), la un interval ce
nu va depăşi 5 zile.

În ceea ce privește judecata propriu-zisă, Legea 487/2002 cuprinde în art. 62 câteva

garanții ale respectării drepturilor persoanei față de care s-a luat măsura internării nevoluntare.
Astfel:
- judecarea se face în regim de urgenţă, în camera de consiliu;
- participarea şi ascultarea pacientului sunt obligatorii, dacă starea sănătăţii sale o permite;
în caz contrar, judecătorul poate dispune audierea pacientului în unitatea sanitară;

20
 - pacientul va fi apărat din oficiu, dacă nu are apărător ales; pacientul şi reprezentantul
legal sau convenţional al pacientului pot solicita efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice
sau pot propune orice alte probe, în condiţiile legii.
- participarea procurorului este obligatorie.

In urma judecății, instanța va hotărâ, după caz, confirmarea sau încetarea internării
medicale nevoluntare. Dacă instanţa apreciază că nu se impune menţinerea internării, însă
tratamentul este necesar, poate dispune, după ascultarea reprezentantului legal ori convenţional al
pacientului, înlocuirea internării medicale cu tratamentul ambulatoriu, prin reţeaua ambulatorie
teritorială de psihiatrie.
Hotărârea instanţei poate fi atacată cu recurs, în termen de 3 zile de la pronunţare, pentru
cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. Recursul nu suspendă executarea.

Comisia specială prevăzută la art. 61 alin. 1 din Lege are obligaţia de a reexamina
pacienţii la cel mult o lună şi ori de câte ori este nevoie în funcţie de starea acestora,
precum şi la cererea medicului şef de secţie, a pacientului, a reprezentantului legal sau
convenţional al pacientului, precum şi a procurorului.
În situaţia în care nu se mai constată condiţiile care au determinat hotărârea de internare
nevoluntară, ţinând cont şi de opinia medicului psihiatru care are în îngrijire pacientul, comisia
prevăzută la art. 52 alin. 1 din Legea nr. 487/2002, prin examinarea directă a pacientului şi a
dosarului său medical, constată încetarea condiţiilor care au impus internarea nevoluntară.
Comisia prevăzută la art. 61 alin. 1 va informa conducerea unităţii medicale, care va
sesiza, de îndată, judecătoria care a hotărât confirmarea internării nevoluntare în legătură cu
propunerea de încetare a condiţiilor care au impus internarea nevoluntară, propunând
confirmarea acesteia din urmă.

Dacă instanţa judecătorească competentă nu confirmă internarea nevoluntară,

persoana în cauză are dreptul de a părăsi imediat unitatea spitalicească sau poate solicita,
în urma consimţământului scris, continuarea tratamentului (art. 66 alin.1 din Lege).
Dacă o persoană aflată în procedură de internare nevoluntară părăseşte unitatea
spitalicească fără să existe decizia comisiei prevăzute la art. 52 alin. 1 în acest sens sau hotărârea
instanţei de judecată competente, unitatea spitalicească are obligaţia de a sesiza imediat organele

21
de poliţie şi parchetul de pe lângă instanţa judecătorească competentă, precum şi reprezentantul
legal sau convenţional.
Când măsura internării nevoluntare a fost luată faţă de un pacient în a cărui ocrotire se află
un minor sau o persoană pusă sub interdicţie, căreia i s-a instituit curatela ori o persoană care din
cauza bolii, vârstei sau altei cauze are nevoie de ajutor, medicul va informa, de îndată, autoritatea
tutelară de la domiciliul sau reşedinţa pacientului.

Așa cum am arătat anterior, art. 63 din Lege prevede și o procedură de urgență când
măsura internării se va dispune de către medicul psihiatru. Astfel, în caz de urgenţă, medicul
psihiatru, după evaluarea stării de sănătate mintală a persoanei aduse şi după aprecierea
oportunităţii internării nevoluntare, dispune internarea nevoluntară a pacientului şi informează
despre aceasta, de îndată, persoana respectivă, reprezentantul legal sau convenţional ori, după
caz, autoritatea tutelară, precum şi comisia prevăzută la art. 61 alin. 1 din Lege.
Și în această situație, măsura este supusă controlului de către comisia de medici și de
către instanța de judecată. Astfel, internarea nevoluntară de urgenţă este supusă revizuirii
comisiei prevăzute la art. 61 alin. (1), în termen de 24 de ore de la primirea înştiinţării cu
privire la internarea nevoluntară. În cazul în care comisia confirmă decizia de internare
nevoluntară, prevederile art. 61 alin. (2)-(7) şi art. 62, referitoare la luarea hotărârii și controlul
instanței de judecată se aplică în mod corespunzător.

Pacientul internat nevoluntar este tratat în condiţii similare celor în care sunt îngrijiţi ceilalţi
pacienţi din unitatea de psihiatrie respectivă, cu respectarea prevederilor art. 43 10. Limitarea
libertăţilor individuale ale pacientului internat nevoluntar poate fi justificată numai prin raportare la
starea de sănătate a pacientului şi la eficienţa tratamentului. Nu pot fi limitate următoarele drepturi:
a)comunicarea cu orice autoritate, cu membrii familiei, cu reprezentantul legal sau
convenţional ori cu avocatul;
b)accesul la corespondenţa personală şi utilizarea telefonului în scop privat;
c)accesul la presă sau la publicaţii;

10
Potrivit art. 43 din Legea nr. 487/2002, studiile clinice şi tratamentele experimentale, psihochirurgia sau alte tratamente
susceptibile să provoace vătămări integrităţii pacientului, cu consecinţe ireversibile, nu se aplică unei persoane cu tulburări psihice
decât cu consimţământul acesteia, în cunoştinţă de cauză, şi cu condiţia aprobării de către comitetul de etică din cadrul unităţii de
psihiatrie, care trebuie să se declare convins că pacientul şi-a dat cu adevărat consimţământul, în cunoştinţă de cauză, şi că acesta
răspunde interesului pacientului.

22
 d)dreptul la vot, dacă nu se află într-o situaţie de restrângere a drepturilor cetăţeneşti;
e)exercitarea liberă a credinţei religioase.
Pacientul internat nevoluntar are dreptul de a fi informat asupra regulamentului de
funcţionare a unităţii spitaliceşti.
Internarea nevoluntară nu constituie o cauză de restrângere a capacităţii juridice a
pacientului (art. 68 alin.3 din Legea nr. 487/2002).

23