Facultatea de Inginerie Electrica PETROV Robert-Alexandru

Laboratorul de Metode si Procedee Tehnologice Anul: IA

Grupa: 111A

TEMA DE CASA 3

PROCESUL TEHNOLOGIC DE BOBINARE A STATORULUI UNEI MASINI

ELECTRICE ASINCRONE
 Cuprins
1. Noţiuni de bază;
2. Conspectarea standardului SR 10570:2008;
3. Infăşurare de c.a. trifazată cu Z = 12, m = 3, p = 2;
4. Procesul tehnologic de bobinare a statorului unei maşini electrice asincrone;
5. Date tehnice pentru un conductor de bobinaj;
6. Activitate de laborator;
7. Concluzii;
8. Bibliografie

1. Noţiuni de bază

Statorul este partea staționară a unui sistem rotativ, întâlnit la generator electric, motor electric
sau sirenă. În funcție de configurația dispozitivului de rotație a electromotoarelor, statorul poate
acționa ca și câmp magnetic, interacționând cu armătura pentru a crea mișcare, sau poate acționa
el însuși ca armătură, sub influența bobinei de câmp a rotorului. Statorul poate fi sau un magnet
permanent sau un electromagnet. Atunci când statorul este un electromagnet, bobina care
acționează este numită bobină de câmp. Bobina poate fi atât din cupru cât și din aluminiu. Pentru
a reduce pierderile de sarcină în motoare, producătorii folosesc mereu cupru ca material
conductor pentru bobinaj.[1][2] Aluminiul, din cauza conductivității sale electrice scăzute, poate fi
un material alternativ, mai ales când motoarele sunt utilizate pentru perioade scurte.
Bobina este în electrotehnică un dispozitiv electric pasiv, care are două terminale (capete) și este
folosit în circuitele electrice pentru a înmagazina energie în câmp magnetic sau pentru detecția
câmpurilor magnetice. Parametrul specific al unei bobine este inductanța sa. Bobina se realizează
prin înfășurarea unui conductor (în general cupru) pe un miez. Acest miez poate fi feromagnetic,
în acest caz bobina având inductanță mare, sau poate fi neferomagnetic, sau chiar să lipsească
(miezul fiind aer), în acest caz bobina având inductanță scăzută. În curent alternativ o bobină
prezintă o reactanță inductivă, dependentă de frecvența curentului alternativ. Proprietatea
caracteristică bobinei este inductanța (măsurată în henry, H) care este o mărime fizică egală cu
raportul dintre fluxul magnetic stabilit printr-un circuit de curentul care trece prin el și
intensitatea curentului respectiv. O variație a curentului produce o variație a fluxului magnetic
care la rândul său produce forță electromotoare ce încearcă să se opună variației curentului.

Aplicând la bornele unei bobine o tensiune U =¿conforma legii lui Lenz, în bobină va apărea o
forță contraelectromotoare care se va opune creșterii curentului. Dacă se negijează rezistența
electrică a bobinei, forța contraelectromotoare este egală cu tensiunea aplicată.
Bobina de inducție este un tip de transformator electric utilizat pentru a produce pulsații de
înaltă tensiune de la o sursă de curent continuu.

Astăzi, singura aplicație practică a bobinei de inducție este utilizarea ei la motoarele cu aprindere
prin scânteie, în care curentul continuu de joasă tensiune de 6V sau 12V este transformat în
curent de înaltă tensiune, de 15.000 … 20.000V. O astfel de bobină de inducție constă dintr-un
miez de fier moale pe care sunt bobinate două înfășurări din sârmă de cupru emailat. Înfășurarea
primară are circa 200 - 300 de spire Ø 1 mm iar cea secundară circa 15.000 - 20.000 de spire Ø
0,1 mm. Acestea sunt protejate de un înveliș de tablă în interiorul căruia se află fixat, printr-o
masă izolantă, capacul de protecție, confecționat dintr-un material izolant (de regulă bachelită).

O inductanță ideală este un dipol care poate înmagazina energia prin intermediul unui câmp
magnetic. Ea este realizată dintr-un anumit număr de spire de material bun conductor electric,
care, cel mai adesea, înconjoară un circuit din material feromagnetic (bun conductor al câmpului
magnetic), a cărui funcție este de a concentra liniile de câmp magnetic induse de curentul ce
parcurge bobina. O inductanță este caracterizată de inductivitatea proprie L, care depinde de
numărul de spire N și de reluctanța magnetică a circuitului magnetic, conform relației: Simbolul
unei inductanțe și sensurile de referință ale tensiunii și curentului (convenția pentru receptor)
sunt: Unitatea de măsură a inductivității proprii L este henry (H) și, ținând cont de expresia
anterioară, este intrinsec, pozitivă. În cazul în care elementul este în repaus, tensiunea la bornele
unei inductanțe este direct proporțională cu derivata în raport cu timpul a curentului ce o
parcurge, multiplicată cu L. O primă observație ce se poate face, cu referire la expresia de mai
sus, este că, în cazul în care curentul este constant în timp, tensiunea la bornele unei inductanțe
este nulă. Aceasta corespunde situației atingerii regimului permanent într-un circuit alimentat în
curent continuu (DC); în această situație, o inductanță este echivalentă cu un conductor perfect
(scurtcircuit), deoarece În ceea ce privește puterea la bornele unei inductanțe, se poate scrie: Spre
deosebire de expresia puterii la bornele unui rezistor, semnul puterii la bornele unei inductanțe,
depinde de semnele curentului ce o parcurge și al derivatei acestuia în raport cu timpul; aceasta
înseamnă că o inductanță poate absorbi sau furniza energie.Considerând sensurile de referință ale
tensiunii și curentului corespunzătoare convenției pentru receptor, se observă:

• dacă (curentul și derivata lui au același semn), inductanța absoarbe energie, crescând energia
înmagazinată;

• dacă (curentul și derivata lui au semne diferite), inductanța furnizează energie, restituind
energia înmagazinată.

Un motor electric (sau electromotor) este un dispozitiv electromecanic ce transformă energia

electrică în energie mecanică. Transformarea în sens invers, a energiei mecanice în energie
electrică, este realizată de un generator electric. Nu există diferențe de principiu semnificative
între cele două tipuri de mașini electrice, același dispozitiv putând îndeplini ambele roluri în
situații și scheme de conectare diferite.
Majoritatea motoarelor electrice funcționează pe baza forțelor electromagnetice ce acționează
asupra unui conductor parcurs de curent electric aflat în câmp magnetic. Există însă și motoare
electrostatice construite pe baza forței Columb și motoare piezoelectrice. Principala modalitate
de utilizare a motoarelor electrice o constituie acționarea electrică, prin care are loc în mod
efectiv conversia energiei electrice în energie mecanică, cu sau fără controlul unor parametri
electrici sau mecanici. Fiind construite într-o gamă extinsă de puteri, motoarele electrice sunt
folosite la foarte multe aplicații: de la motoare pentru dispozitive electronice (hard disc,
imprimantă) până la acționări electrice de puteri foarte mari (pompe, locomotive, macarale).

Diferența dintre energia electrică consumată și cea mecanică utilă reprezintă pierderile electrice
și mecanice de energie, care se transformă, în mod ireversibil, în căldură.

După numărul de motoare electrice și mașini de lucru acționate, se deosebesc:

 acționări electrice de grup, la care un grup de mașini (de exemplu mașinile-unelte dintr-
un atelier) sunt acționate, prin curele sau roți dințate de un singur motor; nu se mai
folosesc, fiind ineficiente;
 acționări electrice individuale, la care un singur motor acționează o singură mașină de
lucru;
 acționări electrice cu mai multe motoare, la care fiecare mecanism al mașinii de lucru are
motorul său, încât se poate realiza o automatizare complexă a procesului de lucru.

Caracteristicile mecanice ale motoarelor electrice de acționare pot fi:

 rigide, la care turația variază puțin când crește sarcina motorului (de exemplu la
motoarele asincrone sau de curent continuu cu excitație în derivație);
 elastice (moi), la care turația scade mult cu creșterea cuplului rezistent la arbore (de
exemplu la motoarele de curent continuu cu excitație în serie);
 absolut rigide (sincrone), la care turația nu variază cu încărcarea, fiind riguros constantă
dacă frecvența tensiunii de alimentare nu se modifică (la motoarele sincrone).

Motoarele electrice pot fi clasificate după tipul curentului electric ce le parcurge: motoare de
curent continuu și motoare de curent alternativ. În funcție de numărul fazelor curentului cu care
funcționează, motoarele electrice pot fi motoare monofazate sau motoare polifazate (cu mai
multe faze).

Motoare de curent continuu

Funcționează pe baza unui curent ce nu-și schimbă sensul, curent continuu. În funcție de modul
de conectare al înfășurării de excitație, motoarele de curent continuu se împart în patru categorii:

 Cu excitație derivație
 Cu excitație serie
 Cu excitație mixtă
 Cu excitație separată

Motoare de curent alternativ

 Motoare sincrone
 Motoare asincrone
 o Motoare cu inele de contact ( rotorul bobinat)
o Motoare cu rotorul în scurtcircuit. Tipuri speciale de motoare cu rotorul în
scurtcircuit:
 Motoare cu bare înalte
 Motoare cu dublă colivie Dolivo-Dobrovolski

Motorul de curent continuu a fost inventat în 1873 de Zénobe Gramme prin conectarea unui
generator de curent continuu la un generator asemănător. Astfel, a putut observa că mașina se
rotește, realizând conversia energiei electrice absorbite de la generator. Astfel el a constatat, că
generatorul "inițial" era de fapt o mașină electrică reversibilă, care putea lucra ca un convertizor
de energie bidirecțional.

Motorul de curent continuu are pe stator polii magnetici și bobinele polare concentrate care
creează câmpul magnetic de excitație. Pe axul motorului este situat un colector ce schimbă
sensul curentului prin înfășurarea rotorică astfel încât câmpul magnetic de excitație să exercite în
permanență o forță față de rotor.

În funcție de modul de conectare a înfășurării de excitație motoarele de curent continuu pot fi

clasificate în:

1. motor cu excitație independentă - unde înfășurarea statorică și înfășurarea rotorică sunt

conectate la două surse separate de tensiune
2. motor cu excitație paralelă - unde înfășurarea statorică și înfășurarea rotorică sunt legate
în paralel la aceiași sursă de tensiune
3. motor cu excitație serie - unde înfășurarea statorică și înfășurarea rotorică sunt legate în
serie
4. motor cu excitație mixtă - unde înfășurarea statorică este divizată în două înfășurări, una
conectată în paralel și una conectată în serie.

Înfășurarea rotorică parcursă de curent va avea una sau mai multe perechi de poli magnetici
echivalenți. Rotorul se deplasează în câmpul magnetic de excitație până când polii rotorici se
aliniază în dreptul polilor statorici opuși. În același moment, colectorul schimbă sensul curenților
rotorici astfel încât polaritatea rotorului se inversează și rotorul va continua deplasarea până la
următoarea aliniere a polilor magnetici.

Pentru acționări electrice de puteri mici și medii, sau pentru acționări ce nu necesită câmp
magnetic de excitație variabil, în locul înfășurărilor statorice se folosesc magneți permanenți.

Turația motorului este proporțională cu tensiunea aplicată înfășurării rotorice și invers

proporțională cu câmpul magnetic de excitație. Turația se reglează prin varierea tensiunii aplicată
motorului până la valoarea nominală a tensiunii, iar turații mai mari se obțin prin slăbirea
câmpului de excitație. Ambele metode vizează o tensiune variabilă ce poate fi obținută folosind
un generator de curent continuu (grup Ward-Leonard), prin înserierea unor rezistoare în circuit
sau cu ajutorul electronicii de putere (redresoare comandate, choppere).

=
Cuplul dezvoltat de motor este direct proporțional cu curentul electric prin rotor și cu câmpul
magnetic de excitație. Reglarea turației prin slăbire de câmp se face, așadar, cu diminuare a
cuplului dezvoltat de motor. La motoarele serie același curent străbate înfășurarea de excitație și
înfășurarea rotorică. Din această considerație se pot deduce două caracteristici ale motoarelor
serie: pentru încărcări reduse ale motorului, cuplul acestuia depinde de pătratul curentului
electric absorbit; motorul nu trebuie lăsat să funcționeze în gol pentru că în acest caz valoarea
intensității curentului electric absorbit este foarte redusă și implicit câmpul de excitație este
redus, ceea ce duce la ambalarea mașinii până la autodistrugere. Motoarele de curent continuu cu
excitație serie se folosesc în tracțiunea electrică urbană și feroviară (tramvaie, locomotive).

Schimbarea sensului de rotație se face fie prin schimbarea polarității tensiunii de alimentare, fie
prin schimbarea sensului câmpului magnetic de excitație. La motorul serie, prin schimbarea
polarității tensiunii de alimentare se realizează schimbarea sensului ambelor mărimi și sensul de
rotație rămâne neschimbat. Așadar, motorul serie poate fi folosit și la tensiune alternativă, unde
polaritatea tensiunii se inversează o dată în decursul unei perioade. Un astfel de motor se
numește motor universal și se folosește în aplicații casnice de puteri mici și viteze mari de
rotație (aspirator, mixer).

Motoarele de curent alternativ funcționează pe baza principiului câmpului magnetic învârtitor.

Acest principiu a fost identificat de Nikola Tesla în 1882. În anul următor a proiectat un motor de
inducție bifazat, punând bazele mașinilor electrice ce funcționează pe baza câmpului magnetic
învârtitor. Ulterior, sisteme de transmisie prin curent alternativ au fost folosite la generarea și
transmisia eficientă la distanță a energiei electrice, marcând cea de-a doua Revoluție industrială.
Un alt punct important în istoria motorului de curent alternativ a fost inventarea de către Michael
von Dolivo-Dobrowlsky în anul 1890 a rotorului în colivie de veveriță.

Motorul asincron

Mașinile electrice asincrone sunt cele mai utilizate mașini în acționările cu mașini de curent
alternativ. S-au dat mai multe definiții în ceea ce privește mașina electrică asincronă. Două dintre
cele mai folosite definiții din domeniul acționărilor electrice sunt:

 O mașină asincronă este o mașină de curent alternativ pentru care viteza în sarcină și
frecvența rețelei la care este legată nu sunt într-un raport constant.

O mașină este asincronă dacă circuitului magnetic îi sunt asociate două sau mai multe circuite ce
se deplasează unul în raport cu celălalt și în care energia este transferată de la partea fixă la
partea mobilă sau invers prin fenomenul inducției electromagnetice.

O caracteristica a mașinilor asincrone este faptul că viteza de rotație este puțin diferită de viteza
câmpului învârtitor, de unde și numele de asincrone. Ele pot funcționa în regim de generator
(mai puțin răspândit) sau de motor. Cea mai largă utilizare o au ca motoare electrice (în curent
trifazat), fiind preferate față de celelalte tipuri de motoare prin construcția mai simplă (deci și
mai ieftină), extinderea rețelelor de alimentare trifazate și prin siguranța în exploatare.
La aceste motoare, viteza scade puțin cu sarcina; din acest motiv caracteristica lor mecanică se
numește caracteristică tip derivație. Motoarele asincrone se folosesc în acționările în care se cere
ca turația să nu varieze cu sarcina: mașini-unelte obișnuite, ventilatoare, unele mașini de ridicat,
ascensoare, etc.

Motorul de inducție trifazat (sau motorul asincron trifazat) este cel mai folosit motor electric în
acționările electrice de puteri medii și mari. Statorul motorului de inducție este format din
armătura feromagnetică statorică pe care este plasată înfășurarea trifazată statorică necesară
producerii câmpului magnetic învârtitor. Rotorul este format din armătura feromagnetică rotorică
în care este plasată înfășurarea rotorică. După tipul înfășurării rotorice, rotoarele pot fi de tipul:

1. rotor în colivie de veveriță (în scurtcircuit) - înfășurarea rotorică este realizată din bare de
aluminiu sau, mai rar, cupru scurtcircuitate la capete de două inele transversale.
2. rotor bobinat - capetele înfășurării trifazate plasate în rotor sunt conectate prin interiorul
axului la 3 inele. Accesul la inele dinspre cutia cu borne se face prin intermediul a 3 perii.

Prin intermediul inducției electromagnetice câmpul magnetic învârtitor va induce în înfășurarea

rotorică o tensiune. Această tensiune creează un curent electric prin înfășurare și asupra acestei
înfășurări acționează o forță electromagnetică ce pune rotorul în mișcare în sensul câmpului
magnetic învârtitor. Motorul se numește asincron pentru că turația rotorului este întotdeauna mai
mică decât turația câmpului magnetic învârtitor, denumită și turație de sincronism. Dacă turația
rotorului ar fi egală cu turația de sincronism atunci nu ar mai avea loc fenomenul de inducție
electromagnetică, nu s-ar mai induce curenți în rotor și motorul nu ar mai dezvolta cuplu.

Turația motorului se calculează în funcție alunecarea rotorului față de turația de sincronism, care
este cunoscută, fiind determinată de sistemul trifazat de curenți. Se observă că alunecarea este
aproape nulă la mersul în gol (când turația motorului este aproape egală cu turația câmpului
magnetic învârtitor) și este egală cu 1 la pornire, sau când rotorul este blocat. Cu cât alunecarea
este mai mare cu atât curenții induși în rotor sunt mai intenși. Curentul absorbit la pornirea prin
conectare directă a unui motor de inducție de putere medie sau mare poate avea o valoare
comparabilă cu curentul de avarie al sistemelor de protecție, în acest caz sistemul de protecție
deconectează motorul de la rețea. Limitarea curentului de pornire al motorului se face prin
creșterea rezistenței înfășurării rotorice sau prin diminuarea tensiunii aplicate motorului.
Creșterea rezistenței rotorului se face prin montarea unui reostat la bornele rotorului (doar pentru
motoarele cu rotor bobinat). Reducerea tensiunii aplicate se face folosind un autotransformator,
folosind un variator de tensiune alternativă (pornirea lină) sau conectând inițial înfășurarea
statorică în conexiune stea (pornirea stea-triunghi - se folosește doar pentru motoarele destinate
să funcționeze în conexiune triunghi) sau prin înserierea de rezistoare la înfășurarea statorică. La
reducerea tensiunii de alimentare trebuie avut în vedere că cuplul motorului este proporțional cu
pătratul tensiunii, deci pentru valori prea mici ale tensiunii de alimentare mașina nu poate porni.

Turația mașinii de inducție se modifică prin modificarea alunecării sale sau prin modificarea
turației câmpului magnetic învârtitor. Alunecarea se poate modifica din tensiunea de alimentare
și din rezistența înfășurării rotorice astfel: se crește rezistența rotorică (prin folosirea unui reostat
la bornele rotorice - doar la motoarele cu rotor bobinat) și se variază tensiunea de alimentare
(folosind autotransformatoare, variatoare de tensiune alternativă, cicloconvertoare) sau se
menține tensiunea de alimentare și se variază rezistența din rotor (printr-un reostat variabil).
Odată cu creșterea rezistenței rotorice cresc și pierderile din rotor și implicit scade randamentul
motorului. O metodă interesantă de reglare a turației sunt cascadele de recuperare a puterii de
alunecare. La bornele rotorice este conectat un redresor, iar la bornele acestuia este conectat un
motor de curent continuu aflat pe același ax cu motorul de inducție (cascadă Krämmer cu
recuperare puterii de alunecare pe cale mecanică). Tensiunea indusă în rotor este astfel redresată
și aplicată motorului de curent continuu astfel încât cuplul dezvoltat de motorul de curent
continuu se însumează cuplului dezvoltat de motorul de inducție. Reglarea turației motorului de
inducție se face prin reglarea curentului prin înfășurarea de excitație. În locul motorului de curent
continuu se poate folosi un invertor cu tiristoare și un transformator de adaptare (cascadă
Krämmer cu recuperare puterii de alunecare pe cale electrică). Tensiunea indusă în rotor este
astfel redresată și prin intermediul invertorului și a transformatorului este reintrodusă în rețea.
Reglarea vitezei se face din unghiul de aprindere al tiristoarelor.

Turația câmpului magnetic învârtitor se poate modifica din frecvența tensiunii de alimentare și
din numărul de perechi de poli ai mașinii. Numărul de perechi de poli se modifică folosind o
înfășurare specială (înfășurarea Dahlander) și unul sau mai multe contactoare. Frecvența de
alimentare se modifică folosind invertoare. Pentru frecvențe mai mici decât frecvența nominală a
motorului (50 Hz pentru Europa, 60 Hz pentru America de Nord) odată cu modificarea
frecvenței se modifică și tensiunea de alimentare păstrând raportul U/f constant. Pentru frecvențe
mai mari decât frecvența nominală la creșterea frecvenței tensiunea de alimentare rămâne
constantă și reglarea vitezei se face cu slăbire de câmp (ca la motorul de curent continuu).

Sensul de rotație al motorului de inducție se inversează schimbând sensul de rotație al câmpului

învârtitor. Aceasta se realizează schimbând două faze între ele.

Motorul de inducție cu rotorul în colivie este mai ieftin și mai fiabil decât motorul de inducție cu
rotorul bobinat pentru că periile acestuia se uzează și necesită întreținere. De asemenea, motorul
de inducție cu rotorul în colivie nu are colector și toate dezavantajele care vin cu acesta: zgomot,
scântei, poluare electromagnetică, fiabilitate redusă și implicit întreținere costisitoare. Motoarele
de curent continuu au fost folosite de-a lungul timpului în acționările electrice de viteză
variabilă, deoarece turația motorului se poate modifica foarte ușor modificând tensiunea de
alimentare însă, odată cu dezvoltarea electronicii de putere și în special cu dezvoltarea surselor
de tensiune cu frecvență variabilă, tendința este de înlocuire a motoarelor de curent continuu cu
motoare de inducție cu rotor în colivie.

Motorul de inducție monofazat

În cazul în care sistemul trifazat de tensiuni nu este accesibil, cum este în aplicațiile casnice, se
poate folosi un motor de inducție monofazat. Curentul electric monofazat nu poate produce
câmp magnetic învârtitor ci produce câmp magnetic pulsatoriu (fix în spațiu și variabil în timp).
Câmpul magnetic pulsatoriu nu poate porni rotorul, însă dacă acesta se rotește într-un sens,
atunci asupra lui va acționa un cuplu în sensul său de rotație. Problema principală o constituie
deci, obținerea unui câmp magnetic învârtitor la pornirea motorului și aceasta se realizează în
mai multe moduri.
Prin atașarea pe statorul mașinii la un unghi de 90° a unei faze auxiliare înseriată cu un
condensator se poate obține un sistem bifazat de curenți ce produce un câmp magnetic
învârtitor. După pornirea motorului se deconectează faza auxiliară printr-un întrerupător
centrifugal. Sensul de rotație al motorului se poate schimba prin mutarea condensatorului din
faza auxiliară în faza principală.

În locul fazei auxiliare se poate folosi o spiră în scurtcircuit plasată pe o parte din polul statoric
pentru obținerea câmpului învârtitor. Curentul electric indus în spiră se va opune schimbării
fluxului magnetic din înfășurare, astfel încât amplitudinea câmpului magnetic se deplasează pe
suprafața polului creând câmpul magnetic învârtitor.

Servomotorul asincron monofazat

Servomotorul asincron monofazat este o mașină de inducție cu două înfășurări: o înfășurare de

comandă și o înfășurare de excitație. Cele două înfășurări sunt așezate la un unghi de 90° una
față de cealaltă pentru a crea un câmp magnetic învârtitor. Rezistența rotorului este foarte mare
pentru a realiza autofrânarea motorului la anularea tensiunii de pe înfășurarea de comandă.
Datorită rezistenței rotorice mari, randamentul motorului este scăzut și motorul se folosește în
acționări electrice de puteri mici și foarte mici.

Motorul sincron trifazat

Motorul sincron trifazat este o mașină electrică la care turația rotorului este egală cu turația
câmpului magnetic învârtitor indiferent de încărcarea motorului. Motoarele sincrone se folosesc
la acționări electrice de puteri mari și foarte mari de până la zeci de MW.

Statorul motorului sincron este asemănător cu statorul motorului de inducție (este format dintr-o
armătură feromagnetică statorică și o înfășurare trifazată statorică). Rotorul motorului sincron
este format dintr-o armătură feromagnetică rotorică și o înfășurare rotorică de curent continuu.
Pot exista două tipuri constructive de rotoare: cu poli înecați și cu poli aparenți. Rotorul cu poli
înecați are armătura feromagnetică crestată spre exterior și în crestătură este plasată înfășurarea
rotorică. Acest tip de motor are uzual o pereche de poli și funcționează la turații mari (3000 rpm
la 50 Hz). Rotorul cu poli aparenți are armătura feromagnetică sub forma unui butuc poligonal pe
care sunt plasate miezurile polilor rotorici și bobine polare concentrate. În unele situații în locul
bobinelor polare concentrate se pot folosi magneți permanenți. Motorul sincron cu poli aparenți
are un număr mare de poli și funcționează la turații mai reduse. Accesul la înfășurarea rotorică se
face printr-un sistem inel-perie asemănător motorului de inducție. Motoarele sincrone cu poli
aparenți pot avea cuplu chiar și în lipsa curentului de excitație, motorul reactiv fiind cel ce
funcționează pe baza acestui cuplu, fără înfășurare de excitație și fără magneți permanenți.

Înfășurarea rotorică (de excitație) a motorului parcursă de curent continuu creează un câmp
magnetic fix față de rotor. Acest câmp „se lipește” de câmpul magnetic învârtitor statoric și
rotorul se rotește sincron cu acesta. Datorită inerției, câmpul magnetic rotoric nu are timp să se
lipească de câmpul magnetic învârtitor și motorul sincron nu poate porni prin conectare directă la
rețea. Există trei metode principale de pornire a motoarelor sincrone:
 1. pornirea în asincron - pe tălpile polare rotorice este prevăzută o colivie asemănătoare
coliviei motorului de inducție și motorul pornește pe același principiu ca al motorului de
inducție.
2. pornirea la frecvență variabilă - este posibilă doar atunci când este disponibilă o sursă de
tensiune cu frecvență variabilă sau un convertor cu frecvență variabilă. Creșterea
frecvenței se face lent, astfel încât câmpul învârtitor să aibă viteze suficient de mici la
început pentru a putea permite rotorului să se „lipească” de câmpul magnetic învârtitor.
3. pornirea cu motor auxiliar - necesită un motor auxiliar ce antrenează motorul sincron
conectat la rețea. Când motorul ajunge la o turație apropiată de turația de sincronism
motorul auxiliar este decuplat, motorul sincron se mai accelerează puțin până ajunge la
turația de sincronism și continuă să se rotească sincron cu câmpul magnetic învârtitor.

Motorul sincron monofazat

Este realizat uzual ca motor sincron reactiv cu sau fără magneți permanenți pe rotor.
Asemănător motoarelor de inducție monofazate, motoarele sincrone monofazate necesită un
câmp magnetic învârtitor ce poate fi obținut fie folosind o fază auxiliară și condensator fie
folosind spiră în scurtcircuit pe polii statorici. Se folosesc în general în acționări electrice de
puteri mici precum sistemele de înregistrare și redare a sunetului și imaginii.

Motorul pas cu pas

Motorul pas cu pas este un tip de motor sincron cu poli aparenți pe ambele armături. La apariția
unui semnal de comandă pe unul din polii statorici rotorul se va deplasa până când polii săi se
vor alinia în dreptul polilor opuși statorici. Rotirea acestui tip de rotor se va face practic din pol
în pol, de unde și denumirea sa de motor pas cu pas. Comanda motorului se face electronic și se
pot obține deplasări ale motorului bine cunoscute în funcție de programul de comandă.
Motoarele pas cu pas se folosesc acolo unde este necesară precizie ridicată (hard disc,
copiatoare).
 6. Activitate de laborator
În cadrul activităţii de laborator ne-au fost prezentate exemple de bobinaje, de diverse
forme şi dimensiuni precum şi transformatorul de tip T T U – A realizat în 1974.
7. Concluzii
Cunoaşterea realizării bobinării statorului unei maşini electrice asincrone este un
principiu de bază care trebuie să fie bine cunoscut atât de un inginer sau un viitor inginer dar cât
şi de un antreprenor, producator pentru o bună corelaţie între condiţiile de folosire ale motorului
şi modul în care acesta este realizat şi cu ce costuri. Totodată un motor electric stă la bazele
electrotehnicii, fiind cel mai folosit şi de viitor.

8.Bibliografie

 Wikipedia;
 Dosarele din laborator;
 Caietul de notiţe;