Meniul principal












Cautare Salt

Creare cont
 Autentificare
Unelte personale


Cuprins
ascunde

Început


Principiul de funcționare


Utilizare


Elemente componente


Clasificare


Motorul de curent continuu


Motorul de curent alternativ
Toggle Motorul de curent alternativ subsection
o
Motorul asincron

o
Motorul de inducție trifazat

o
Motorul de inducție monofazat

o
 Servomotorul asincron monofazat

o
Motorul sincron trifazat

o
Motorul sincron monofazat

o
Motorul pas cu pas


Bibliografie


Legături externe

Motor electric
88 limbi
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
Unelte














Motorul de inducție trifazat este cel mai răspândit motor electric

Un motor electric (sau electromotor) este un dispozitiv electromecanic ce transformă

energia electrică în lucru mecanic. Transformarea în sens invers, a energiei mecanice
în energie electrică, este realizată de un generator electric. Nu există mari diferențe de
principiu între cele două tipuri de mașini electrice, același dispozitiv putând în unele
cazuri îndeplini ambele roluri în situații și scheme de conectare diferite.
Principiul de funcționare[modificare | modificare sursă]

Motoare electrice de diferite puteri în comparație cu o baterie de 9 V

Majoritatea motoarelor electrice funcționează pe baza forțelor electromagnetice ce

acționează asupra unui conductor parcurs de curent electric aflat în câmp magnetic.
Există însă și motoare electrostatice construite pe baza forței Coulomb și motoare
piezoelectrice.

Utilizare[modificare | modificare sursă]

Principala modalitate de utilizare a motoarelor electrice o constituie acționarea electrică,
prin care are loc în mod efectiv conversia energiei electrice în energie mecanică, cu sau
fără controlul unor parametri electrici sau mecanici. Fiind construite într-o gamă extinsă
de puteri, motoarele electrice sunt folosite la foarte multe aplicații: de la motoare pentru
dispozitive electronice (hard disc, imprimantă) până la acționări electrice de puteri foarte
mari (pompe, locomotive, automobile, macarale).
Diferența dintre energia electrică consumată și cea mecanică utilă reprezintă pierderile
electrice și mecanice de energie, care se transformă, în mod ireversibil, în căldură.
După numărul de motoare electrice și mașini de lucru acționate, se deosebesc:

 acționări electrice de grup, la care un grup de mașini (de exemplu mașinile-unelte

dintr-un atelier) sunt acționate, prin curele sau roți dințate de un singur motor; nu se
mai folosesc, fiind ineficiente;
 acționări electrice individuale, la care un singur motor acționează o singură mașină
de lucru, de exemplu la un polizor electric;
 acționări electrice cu mai multe motoare, la care fiecare mecanism al mașinii de
lucru are motorul său, încât se poate realiza o automatizare complexă a procesului
de lucru.
Caracteristicile mecanice ale motoarelor electrice de acționare pot fi:

 rigide, la care turația variază puțin când crește sarcina motorului (de exemplu
la motoarele asincrone sau de curent continuu cu excitație în derivație);
 elastice (moi), la care turația scade mult cu creșterea cuplului rezistent la arbore (de
exemplu la motoarele de curent continuu cu excitație în serie);
 absolut rigide (sincrone), la care turația nu variază cu încărcarea, fiind riguros
constantă dacă frecvența tensiunii de alimentare nu se modifică (la motoarele
sincrone).

Elemente componente[modificare | modificare sursă]

Vedere în secțiune prin stator a motorului de inducție

Indiferent de tipul motorului, acesta este construit din două părți

componente: stator și rotor. Statorul este partea fixă a motorului, în general exterioară,
ce include carcasa, bornele de alimentare, armătura feromagnetică statorică și
înfășurarea statorică. Rotorul este partea mobilă a motorului, plasată de obicei în
interior. Este format dintr-un ax și o armătură rotorică ce susține înfășurarea rotorică.
Între stator și rotor există o porțiune de aer numită întrefier ce permite mișcarea rotorului
față de stator. Grosimea întrefierului este un indicator important al performanțelor
motorului.

rotorul motorului electric (stânga) și statorul (dreapta)

Clasificare[modificare | modificare sursă]

Motoarele electrice pot fi clasificate după tipul curentului electric ce le parcurge:
motoare de curent continuu și motoare de curent alternativ. În funcție de numărul
fazelor curentului cu care funcționează, motoarele electrice pot fi motoare monofazate
sau motoare polifazate (cu mai multe faze).
Motoare de curent continuu
Funcționează pe baza unui curent ce nu-și schimbă sensul, curent continuu. În funcție
de modul de conectare al înfășurării de excitație, motoarele de curent continuu se
împart în patru categorii:
 Cu excitație derivație
 Cu excitație serie
 Cu excitație mixtă
 Cu excitație separată
Motoare de curent alternativ

 Motoare sincrone
 Motoare asincrone
o Motoare cu inele de contact ( rotorul bobinat)
o Motoare cu rotorul în scurtcircuit. Tipuri speciale de motoare cu rotorul în
scurtcircuit:
 Motoare cu bare înalte
 Motoare cu dublă colivie Dolivo-Dobrovolski

Motorul de curent continuu[modificare | modificare sursă]

Motorul de curent continuu a fost inventat în 1873 de Zénobe Gramme prin
conectarea unui generator de curent continuu la un generator asemănător. Astfel, a
putut observa că mașina se rotește, realizând conversia energiei electrice absorbite de
la generator. Astfel el a constatat, că generatorul "inițial" era de fapt o mașină electrică
reversibilă, care putea lucra ca un convertizor de energie bidirecțional.
Motorul de curent continuu are pe stator polii magnetici și bobinele polare concentrate
care creează câmpul magnetic de excitație. Pe axul motorului este situat un colector ce
schimbă sensul curentului prin înfășurarea rotorică astfel încât câmpul magnetic de
excitație să exercite în permanență o forță față de rotor.
În funcție de modul de conectare a înfășurării de excitație motoarele de curent continuu
pot fi clasificate în:

1. motor cu excitație independentă - unde înfășurarea statorică și înfășurarea

rotorică sunt conectate la două surse separate de tensiune
2. motor cu excitație paralelă - unde înfășurarea statorică și înfășurarea rotorică
sunt legate în paralel la aceiași sursă de tensiune
3. motor cu excitație serie - unde înfășurarea statorică și înfășurarea rotorică sunt
legate în serie
4. motor cu excitație mixtă - unde înfășurarea statorică este divizată în două
înfășurări, una conectată în paralel și una conectată în serie.
Înfășurarea rotorică parcursă de curent va avea una sau mai multe perechi de poli
magnetici echivalenți. Rotorul se deplasează în câmpul magnetic de excitație până
când polii rotorici se aliniază în dreptul polilor statorici opuși. În același moment,
colectorul schimbă sensul curenților rotorici astfel încât polaritatea rotorului se
inversează și rotorul va continua deplasarea până la următoarea aliniere a polilor
magnetici.
Pentru acționări electrice de puteri mici și medii, sau pentru acționări ce nu necesită
câmp magnetic de excitație variabil, în locul înfășurărilor statorice se folosesc magneți
permanenți.
Turația motorului este proporțională cu tensiunea aplicată înfășurării rotorice și invers
proporțională cu câmpul magnetic de excitație. Turația se reglează prin varierea
tensiunii aplicată motorului până la valoarea nominală a tensiunii, iar turații mai mari se
obțin prin slăbirea câmpului de excitație. Ambele metode vizează o tensiune variabilă ce
poate fi obținută folosind un generator de curent continuu (grup Ward-Leonard), prin
înserierea unor rezistoare în circuit sau cu ajutorul electronicii de putere
(redresoare comandate, choppere).

Motor universal folosit la râșnițele de cafea

Cuplul dezvoltat de motor este direct proporțional cu curentul electric prin rotor și cu
câmpul magnetic de excitație. Reglarea turației prin slăbire de câmp se face, așadar, cu
diminuare a cuplului dezvoltat de motor. La motoarele serie același curent străbate
înfășurarea de excitație și înfășurarea rotorică. Din această considerație se pot deduce
două caracteristici ale motoarelor serie: pentru încărcări reduse ale motorului, cuplul
acestuia depinde de pătratul curentului electric absorbit; motorul nu trebuie lăsat să
funcționeze în gol pentru că în acest caz valoarea intensității curentului electric absorbit
este foarte redusă și implicit câmpul de excitație este redus, ceea ce duce la ambalarea
mașinii până la autodistrugere. Motoarele de curent continuu cu excitație serie se
folosesc în tracțiunea electrică urbană și feroviară (tramvaie, locomotive).
Schimbarea sensului de rotație se face fie prin schimbarea polarității tensiunii de
alimentare, fie prin schimbarea sensului câmpului magnetic de excitație. La motorul
serie, prin schimbarea polarității tensiunii de alimentare se realizează schimbarea
sensului ambelor mărimi și sensul de rotație rămâne neschimbat. Așadar, motorul serie
poate fi folosit și la tensiune alternativă, unde polaritatea tensiunii se inversează o dată
în decursul unei perioade. Un astfel de motor se numește motor universal și se
folosește în aplicații casnice de puteri mici și viteze mari de rotație (aspirator, mixer).

Motorul de curent alternativ[modificare | modificare sursă]

Motoarele de curent alternativ funcționează pe baza principiului câmpului magnetic
învârtitor. Acest principiu a fost identificat de Nikola Tesla în 1882. În anul următor a
proiectat un motor de inducție bifazat, punând bazele mașinilor electrice ce
funcționează pe baza câmpului magnetic învârtitor. Ulterior, sisteme de transmisie prin
curent alternativ au fost folosite la generarea și transmisia eficientă la distanță a
energiei electrice, marcând cea de-a doua Revoluție industrială. Un alt punct important
în istoria motorului de curent alternativ a fost inventarea de către Michael von Dolivo-
Dobrowlsky în anul 1890 a rotorului în colivie de veveriță.
Motorul asincron[modificare | modificare sursă]
Mașinile electrice asincrone sunt cele mai utilizate mașini în acționările cu mașini de
curent alternativ. S-au dat mai multe definiții în ceea ce privește mașina electrică
asincronă. Două dintre cele mai folosite definiții din domeniul acționărilor electrice sunt:

 O mașină asincronă este o mașină de curent alternativ pentru care viteza în sarcină
și frecvența rețelei la care este legată nu sunt într-un raport constant.
 O mașină este asincronă dacă circuitului magnetic îi sunt asociate două sau mai
multe circuite ce se deplasează unul în raport cu celălalt și în care energia este
transferată de la partea fixă la partea mobilă sau invers prin fenomenul inducției
electromagnetice.
O caracteristica a mașinilor asincrone este faptul că viteza de rotație este puțin diferită
de viteza câmpului învârtitor, de unde și numele de asincrone. Ele pot funcționa în
regim de generator (mai puțin răspândit) sau de motor. Cea mai largă utilizare o au ca
motoare electrice (în curent trifazat), fiind preferate față de celelalte tipuri de motoare
prin construcția mai simplă (deci și mai ieftină), extinderea rețelelor de alimentare
trifazate și prin siguranța în exploatare.
La aceste motoare, viteza scade puțin cu sarcina; din acest motiv caracteristica lor
mecanică se numește caracteristică tip derivație. Motoarele asincrone se folosesc în
acționările în care se cere ca turația să nu varieze cu sarcina: mașini-unelte obișnuite,
ventilatoare, unele mașini de ridicat, ascensoare, etc.
Motorul de inducție trifazat[modificare | modificare sursă]
(sau motorul asincron trifazat) este cel mai folosit motor electric în acționările electrice
de puteri medii și mari. Statorul motorului de inducție este format din armătura
feromagnetică statorică pe care este plasată înfășurarea trifazată statorică necesară
producerii câmpului magnetic învârtitor. Rotorul este format din armătura feromagnetică
rotorică în care este plasată înfășurarea rotorică. După tipul înfășurării rotorice,
rotoarele pot fi de tipul:

1. rotor în colivie de veveriță (în scurtcircuit) - înfășurarea rotorică este realizată din
bare de aluminiu sau, mai rar, cupru scurtcircuitate la capete de două inele
transversale.
2. rotor bobinat - capetele înfășurării trifazate plasate în rotor sunt conectate prin
interiorul axului la 3 inele. Accesul la inele dinspre cutia cu borne se face prin
intermediul a 3 perii.
Prin intermediul inducției electromagnetice câmpul magnetic învârtitor va induce în
înfășurarea rotorică o tensiune. Această tensiune creează un curent electric prin
înfășurare și asupra acestei înfășurări acționează o forță electromagnetică ce pune
rotorul în mișcare în sensul câmpului magnetic învârtitor. Motorul se numește asincron
pentru că turația rotorului este întotdeauna mai mică decât turația câmpului magnetic
învârtitor, denumită și turație de sincronism. Dacă turația rotorului ar fi egală cu turația
de sincronism atunci nu ar mai avea loc fenomenul de inducție electromagnetică, nu s-
ar mai induce curenți în rotor și motorul nu ar mai dezvolta cuplu.
Turația motorului se calculează în funcție alunecarea rotorului față de turația de
sincronism, care este cunoscută, fiind determinată de sistemul trifazat de curenți.
Alunecarea este egală cu: , unde
n1 este turația de sincronism și
n2 este turația rotorului.
, unde
f este frecvența tensiunii de alimentare și
p este numărul de perechi de poli ai înfășurării statorice.
Turația mașinii, în funcție de turația câmpului magnetic învârtitor și în
funcție de alunecare este: .
Se observă că alunecarea este aproape nulă la mersul în gol (când
turația motorului este aproape egală cu turația câmpului magnetic
învârtitor) și este egală cu 1 la pornire, sau când rotorul este blocat.
Cu cât alunecarea este mai mare cu atât curenții induși în rotor sunt
mai intenși. Curentul absorbit la pornirea prin conectare directă a unui
motor de inducție de putere medie sau mare poate avea o valoare
comparabilă cu curentul de avarie al sistemelor de protecție, în acest
caz sistemul de protecție deconectează motorul de la rețea. Limitarea
curentului de pornire al motorului se face prin
creșterea rezistenței înfășurării rotorice sau prin diminuarea tensiunii
aplicate motorului. Creșterea rezistenței rotorului se face prin
montarea unui reostat la bornele rotorului (doar pentru motoarele cu
rotor bobinat). Reducerea tensiunii aplicate se face folosind
un autotransformator, folosind un variator de tensiune alternativă
(pornirea lină) sau conectând inițial înfășurarea statorică în conexiune
stea (pornirea stea-triunghi - se folosește doar pentru motoarele
destinate să funcționeze în conexiune triunghi) sau prin înserierea de
rezistoare la înfășurarea statorică. La reducerea tensiunii de
alimentare trebuie avut în vedere că cuplul motorului este proporțional
cu pătratul tensiunii, deci pentru valori prea mici ale tensiunii de
alimentare mașina nu poate porni.
Turația mașinii de inducție se modifică prin modificarea alunecării
sale sau prin modificarea turației câmpului magnetic învârtitor.
Alunecarea se poate modifica din tensiunea de alimentare și din
rezistența înfășurării rotorice astfel: se crește rezistența rotorică (prin
folosirea unui reostat la bornele rotorice - doar la motoarele cu rotor
bobinat) și se variază tensiunea de alimentare (folosind
autotransformatoare, variatoare de tensiune alternativă,
cicloconvertoare) sau se menține tensiunea de alimentare și se
variază rezistența din rotor (printr-un reostat variabil). Odată cu
creșterea rezistenței rotorice cresc și pierderile din rotor și implicit
scade randamentul motorului. O metodă interesantă de reglare a
turației sunt cascadele de recuperare a puterii de alunecare. La
bornele rotorice este conectat un redresor, iar la bornele acestuia
este conectat un motor de curent continuu aflat pe același ax cu
motorul de inducție (cascadă Krämmer cu recuperare puterii de
alunecare pe cale mecanică). Tensiunea indusă în rotor este astfel
redresată și aplicată motorului de curent continuu astfel încât cuplul
dezvoltat de motorul de curent continuu se însumează cuplului
dezvoltat de motorul de inducție. Reglarea turației motorului de
inducție se face prin reglarea curentului prin înfășurarea de excitație.
În locul motorului de curent continuu se poate folosi
un invertor cu tiristoare și un transformator de adaptare (cascadă
Krämmer cu recuperare puterii de alunecare pe cale electrică).
Tensiunea indusă în rotor este astfel redresată și prin intermediul
invertorului și a transformatorului este reintrodusă în rețea. Reglarea
vitezei se face din unghiul de aprindere al tiristoarelor.
Turația câmpului magnetic învârtitor se poate modifica din frecvența
tensiunii de alimentare și din numărul de perechi de poli ai mașinii.
Numărul de perechi de poli se modifică folosind o înfășurare specială
(înfășurarea Dahlander) și unul sau mai multe contactoare. Frecvența
de alimentare se modifică folosind invertoare. Pentru frecvențe mai
mici decât frecvența nominală a motorului (50 Hz pentru Europa, 60
Hz pentru America de Nord) odată cu modificarea frecvenței se
modifică și tensiunea de alimentare păstrând raportul U/f constant.
Pentru frecvențe mai mari decât frecvența nominală la creșterea
frecvenței tensiunea de alimentare rămâne constantă și reglarea
vitezei se face cu slăbire de câmp (ca la motorul de curent continuu).
Sensul de rotație al motorului de inducție se inversează schimbând
sensul de rotație al câmpului învârtitor. Aceasta se realizează
schimbând două faze între ele.
Motorul de inducție cu rotorul în colivie este mai ieftin și mai fiabil
decât motorul de inducție cu rotorul bobinat pentru că periile acestuia
se uzează și necesită întreținere. De asemenea, motorul de inducție
cu rotorul în colivie nu are colector și toate dezavantajele care vin cu
acesta: zgomot, scântei, poluare electromagnetică, fiabilitate redusă
și implicit întreținere costisitoare. Motoarele de curent continuu au fost
folosite de-a lungul timpului în acționările electrice de viteză variabilă,
deoarece turația motorului se poate modifica foarte ușor modificând
tensiunea de alimentare însă, odată cu dezvoltarea electronicii de
putere și în special cu dezvoltarea surselor de tensiune cu frecvență
variabilă, tendința este de înlocuire a motoarelor de curent continuu
cu motoare de inducție cu rotor în colivie.
Motorul de inducție monofazat[modificare | modificare sursă]
În cazul în care sistemul trifazat de tensiuni nu este accesibil, cum
este în aplicațiile casnice, se poate folosi un motor de inducție
monofazat. Curentul electric monofazat nu poate produce câmp
magnetic învârtitor ci produce câmp magnetic pulsatoriu (fix în spațiu
și variabil în timp). Câmpul magnetic pulsatoriu nu poate porni rotorul,
însă dacă acesta se rotește într-un sens, atunci asupra lui va acționa
un cuplu în sensul său de rotație. Problema principală o constituie
deci, obținerea unui câmp magnetic învârtitor la pornirea motorului și
aceasta se realizează în mai multe moduri.
Prin atașarea pe statorul mașinii la un unghi de 90° a unei faze
auxiliare înseriată cu un condensator se poate obține un sistem
bifazat de curenți ce produce un câmp magnetic învârtitor. După
pornirea motorului se deconectează faza auxiliară printr-un
întrerupător centrifugal. Sensul de rotație al motorului se poate
schimba prin mutarea condensatorului din faza auxiliară în faza
principală.
În locul fazei auxiliare se poate folosi o spiră în scurtcircuit plasată
pe o parte din polul statoric pentru obținerea câmpului învârtitor.
Curentul electric indus în spiră se va opune schimbării fluxului
magnetic din înfășurare, astfel încât amplitudinea câmpului magnetic
se deplasează pe suprafața polului creând câmpul magnetic
învârtitor.
Servomotorul asincron monofazat[modificare | modificare
sursă]
Servomotorul asincron monofazat este o mașină de inducție cu
două înfășurări: o înfășurare de comandă și o înfășurare de excitație.
Cele două înfășurări sunt așezate la un unghi de 90° una față de
cealaltă pentru a crea un câmp magnetic învârtitor. Rezistența
rotorului este foarte mare pentru a realiza autofrânarea motorului la
anularea tensiunii de pe înfășurarea de comandă. Datorită rezistenței
rotorice mari, randamentul motorului este scăzut și motorul se
folosește în acționări electrice de puteri mici și foarte mici.
Motorul sincron trifazat[modificare | modificare sursă]
Motorul sincron trifazat este o mașină electrică la care turația
rotorului este egală cu turația câmpului magnetic învârtitor indiferent
de încărcarea motorului. Motoarele sincrone se folosesc la acționări
electrice de puteri mari și foarte mari de până la zeci de MW.
Statorul motorului sincron este asemănător cu statorul motorului de
inducție (este format dintr-o armătură feromagnetică statorică și o
înfășurare trifazată statorică). Rotorul motorului sincron este format
dintr-o armătură feromagnetică rotorică și o înfășurare rotorică de
curent continuu. Pot exista două tipuri constructive de rotoare: cu poli
înecați și cu poli aparenți. Rotorul cu poli înecați are armătura
feromagnetică crestată spre exterior și în crestătură este plasată
înfășurarea rotorică. Acest tip de motor are uzual o pereche de poli și
funcționează la turații mari (3000 rpm la 50 Hz). Rotorul cu poli
aparenți are armătura feromagnetică sub forma unui butuc poligonal
pe care sunt plasate miezurile polilor rotorici și bobine polare
concentrate. În unele situații în locul bobinelor polare concentrate se
pot folosi magneți permanenți. Motorul sincron cu poli aparenți are un
număr mare de poli și funcționează la turații mai reduse. Accesul la
înfășurarea rotorică se face printr-un sistem inel-perie asemănător
motorului de inducție. Motoarele sincrone cu poli aparenți pot avea
cuplu chiar și în lipsa curentului de excitație, motorul reactiv fiind cel
ce funcționează pe baza acestui cuplu, fără înfășurare de excitație și
fără magneți permanenți.
Înfășurarea rotorică (de excitație) a motorului parcursă de curent
continuu creează un câmp magnetic fix față de rotor. Acest câmp „se
lipește” de câmpul magnetic învârtitor statoric și rotorul se rotește
sincron cu acesta. Datorită inerției, câmpul magnetic rotoric nu are
timp să se lipească de câmpul magnetic învârtitor și motorul sincron
nu poate porni prin conectare directă la rețea. Există trei metode
principale de pornire a motoarelor sincrone:

1. pornirea în asincron - pe tălpile polare rotorice este prevăzută

o colivie asemănătoare coliviei motorului de inducție și motorul
pornește pe același principiu ca al motorului de inducție.
2. pornirea la frecvență variabilă - este posibilă doar atunci când
este disponibilă o sursă de tensiune cu frecvență variabilă sau
un convertor cu frecvență variabilă. Creșterea frecvenței se
face lent, astfel încât câmpul învârtitor să aibă viteze suficient
 de mici la început pentru a putea permite rotorului să se
„lipească” de câmpul magnetic învârtitor.
3. pornirea cu motor auxiliar - necesită un motor auxiliar ce
antrenează motorul sincron conectat la rețea. Când motorul
ajunge la o turație apropiată de turația de sincronism motorul
auxiliar este decuplat, motorul sincron se mai accelerează
puțin până ajunge la turația de sincronism și continuă să se
rotească sincron cu câmpul magnetic învârtitor.
Motorul sincron monofazat[modificare | modificare sursă]
Este realizat uzual ca motor sincron reactiv cu sau fără magneți
permanenți pe rotor. Asemănător motoarelor de inducție monofazate,
motoarele sincrone monofazate necesită un câmp magnetic învârtitor
ce poate fi obținut fie folosind o fază auxiliară și condensator fie
folosind spiră în scurtcircuit pe polii statorici. Se folosesc în general
în acționări electrice de puteri mici precum sistemele de înregistrare și
redare a sunetului și imaginii.
Motorul pas cu pas[modificare | modificare sursă]

Motor pas cu pas

Motorul pas cu pas este un tip de motor sincron cu poli aparenți pe

ambele armături. La apariția unui semnal de comandă pe unul din
polii statorici rotorul se va deplasa până când polii săi se vor alinia în
dreptul polilor opuși statorici. Rotirea acestui tip de rotor se va face
practic din pol în pol, de unde și denumirea sa de motor pas cu pas.
Comanda motorului se face electronic și se pot obține deplasări ale
motorului bine cunoscute în funcție de programul de comandă.
Motoarele pas cu pas se folosesc acolo unde este necesară precizie
ridicată (hard disc, copiatoare).

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

1. Constantin Ghiță - Mașini electrice, Editura Matrix Rom,
București, 2005, ISBN 973-685-919-3.
2. Ion Mihai, Dorin Merișca, Eugen Mânzărescu - Manual pentru
autorizarea electricienilor instalatori, Centrul de Informare și
Documentare pentru Energetică, București, 1998.


 Bedford, B.D. (1964). Principles of Inverter Circuits. New York:
Wiley. ISBN 0-471-06134-4.
  Bose, Bimal K. (2006). Power Electronics and Motor Drives :
Advances and Trends. Academic Press. ISBN 978-0-12-088405-
6.
 Chiasson, John (2005). Modeling and High-Performance Control
of Electric Machines (ed. Online). Wiley. ISBN 0-471-68449-X.
 Fitzgerald, A.E. (2003). Electric Machinery (ed. 6th). McGraw-Hill.
pp. 688 pages. ISBN 978-0-07-366009-7.
 Pelly, B.R. (1971). Thyristor Phase-Controlled Converters and
Cycloconverters : Operation, Control, and Performance. Wiley-
Interscience. ISBN 978-0-471-67790-1.
 Stölting, H. D. (2008). Handbook of Fractional-Horsepower
Drives (ed. Online). Springer. ISBN 978-3-540-73128-3.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de motor electric

 How Electric Motor Work on howstuffworks.com

 SparkMuseum: Early Electric Motors
 The Invention of the Electric Motor 1800 to 1893, hosted by
Karlsrushe Institute of Technology's Martin Doppelbauer
 Electric Motors and Generators, a U. of NSW Physclips
multimedia resource
 IEA 4E - Efficient Electrical End-Use Equipment.
 iPES Rotating Magnetic Field, animation

BNE: XX524660

BNF: cb11938455s (data)

GND: 4014315-6
Control de
autoritate
LCCN: sh85041835

NDL: 00561302

NKC: ph208854
Categorie:
 Motoare electrice
 Ultima editare a paginii a fost efectuată la 25 aprilie 2023, ora 12:53.
 Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții
identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.
 Politica de confidențialitate

 Despre Wikipedia

 Termeni

 Versiune mobilă

 Dezvoltatori
 Statistici

 Declarație cookie