Mincu Elena Cristina

Răzvan Ţuculescu

CIUPERCILE DIN ROMÂNIA

1
CUPRINS

I. Clasificarea ciupercilor
Noţiuni generale despre speciile de ciuperci cuprinse
în carte
II. Habitatul şi condiţiile de viaţă ale ciupercilor
1. Factorii de mediu externi
2. Ciupercile saprofite
3. Ciupercile parazite
4. Perioada de apariţie a ciupercilor
5. Puterea de viaţă a ciupercilor
III. Comestibilitatea şi toxicitatea ciupercilor
1. Ciuperci comestibile
2. Valoarea alimentară a ciupercilor
3. Ciupercile necomestibile şi otrăvitoare
4. Sindroamele principale ale intoxicaţiei cu ciuperci
5. Alte utilizări ale ciupercilor
IV. Noţiuni de tehnică a colectării, determinării şi
alcătuirii colecţiilor de ciuperci mari
V. Principiile de bază ale culegătorului de ciuperci
VI. Echipamentul culegătorului de ciuperci
VII. Specii de ciuperci
Dicţionar (Explicarea câtorva termeni folosiţi în
micologie)
Indexul denimirilor ştiinţifice şi sinonimele lor
Indexul denumirilor populare
AnexaI. Reprezentările grafice ale unor noţiuni
generele despre ciuperci
AnexaII. Fotografii ale ciupercilor

2
 I. Clasificarea ciupercilor

Fungii sunt clasificaţi în categorii

taxonomice (încrengătură, clasă, subclasă, ordin,
familie, gen etc.), pe baza caracteristicilor sporilor
(morfologie, mod de formare, structură) şi ale
miceliului. Denumirea categoriilor taxonomice în
care fungii (ciupercile) sunt clasificaţi s-a stabilit în
conformitate cu principiile şi regulile Codului
Internaţional de nomenclatură Botanică.
De-a lungul timpului, s-au întocmit
numeroase scheme de taxonomie a fungilor, care au
fost mai mult sau mai puţin acceptate. Clasificarea
pe familii din această carte este preluată din cea
publicată în Ainsworth în 1973 şi adoptată de
Webster (1980, 1993) şi de alţi micologi, aceasta
fiind în general cea mai acceptată.
Ciupercile alcătuiesc regnul Fungi şi
conform clasificării mai sus menţionate sunt
grupate în două încrengături mari, în funcţie de
prezenţa sau de absenţa peretelui celular.
Încrengătura Myxomycota cuprinde circa 600 de
specii care nu prezintă perete celular. Încrengătura
Eumycota cuprinde circa 100 000 de specii, după
alţi autori chiar mai mult, care au perete celular
acoperit din diferite polizaharide. În regnul Fungi
sunt incluşi şi lichenii, care cuprind circa 15 000 de
specii.
Speciile prezentate în această carte, sunt
reprezentate de ciuperci mari din încrengătura
Eumycota, cuprinse în două dintre cele cinci
subîncrengături ale sale, mai precis Ascomycotina şi
Basidiomicotyna.

3
 Noţiuni generale despre familiile de
ciuperci prezentate în carte

1. Subîncrengătura Ascomycotina:

Fam. MORCHELLACEAE cuprinde specii la

care corpurile de fructificare sunt mari, au o parte
fertilă, de obicei conică prevăzută cu diferite
concavităţi tapisate cu himeniu, şi o parte sterilă
numită picior. Acestea sunt cilindrice cu opt spori
hialini, elipsoidali, însoţiţi la la cele două capete de
câte o mică granulaţie externă.
Fam. HELVELLACEAE cuprinde ciuperci cu
corpuri de fructificare de dimensiuni mari,
pedunculate, cărnoase, se aseamănă morfologic cu
corpurile fructifere, cu pălărie şi picior de la
Basidionycete. Ascele sunt cilindrice, cu opt spori
elipsoidali, prevăzuţi cu o picătură mare de ulei în
centru.
Fam. SARCOSCYPHACEAE - au apoteciile
sesile sau pedunculate, de obicei cu himenul
viucolorat. Sporii sunt netezi sau ornamentaţi, cu
sau fără picături de ulei.
Fam. PEZIZACEAE cuprinde ciuperci
saprofite foarte frecvente prin păduri; au apotecii
marii, majoritatea depăţind 1 cm în diametru sunt
specii epigeice sau hipogeice.
Fam. TUBERACEAE - cuprinde specii cu
corpuri de fructificare de obicei sferice, hipogeice.
Popular sunt cunoscute sub numele de trufe,
majoritatea fiind comestibile.
Fam. SCLEROTINIACEAE- reprezentanţii
acestei familii prezintă asce inoperculate, situate
într-un apoteciu cărnos, în formă de pâlnie şi
susţinut de un peduncul. Ca organe de rezistenţă
prezintă scleroţi care se pot forma pe diferite organe

4
(tulpini, rădăcini etc.), la suprafaţî sau în interiorul
lor.
Fam. RHYTISMATACEAE- după unii autori,
se mai numesc Cudoniaceae. Reprezentanţii familiei
au o stromă cărbunoasă în care se formează
apoteciile. Acestea rămân acoperite cu stromă şi la
maturitate. În această familie sunt cuprinse
ciuperci saprofite şi parazite, în special pe frunze.
Fam. XYLARIACEAE - specii saprofite cu
corpurile fructifere - numite şi strome - tari,
spatulate, adesea ramificate la bază.

2.Subîncrengătura Basidiomycotina

Fam. STEREACEAE- cuprinde ciuperci

lignicole cu bazidiocarpul de consistenţă coriacee
sau suberoasă, în formă de scoică, evantai sau
întins pe substrat, dispus în grupuri de mai multe
exemplare imbricate.
Fam. HYMENOCHAETACEAE- conţine
specii implicate în îmbolnăvirea şi distrugerea
coniferelor, a lemnului şi rădăcinilor copacilor.
Fam. MERULIACEAE - au corpul de
fructificare sesil, resupinat, cărnos sau membranos,
cu regiunea himenială alveolată sau neregulat
încreţită, la unele specii chiar netedă.
Fam. HYDNACEAE cuprinde ciuperci la
care corpurile de fructificare pot fi cărnoase,
crustoase sau coriacee; uneori au picior şi pălărie,
alteori sunt resupinate. Stratul himenial acoperă
proeminenţe în formă de dinţi sau ţepi. Bazidiile
poartă bazidiospori hialini sau coloraţi.
Fam. POLYPORACEAE. În această familie
sunt grupate ciuperci suberoase sau coriacee, mai
rar cărnoase, cu himenofor tubular. Stratul
himenial căptuşeşte tuburile sporifere, care se
deschid pe partea inferioară a fructificaţiei; uneori,

5
tuburile sunt largi dând impresia unor lamele.
Bazidiile au patru spori hialini. Corpurile de
fructificare au formă de crustă, consolă, copită sau
de pălărie cu picior, Bazidiofructele pot fi anuale
sau perene. Majoritatea Polyporaceelor se dezvoltă
pe trunchiurile arborilor, pe cioturi, lemn tăiat etc.,
provocând putrezirea acestora.
Fam. CLAVARIACEAE cuprinde specii cu
corpurile de fructificare cărnoase sau pieloase,
simple, măciucate sau ramificate coraliform, cu
himenoforul neted. Stratul himenial acoperă partea
superioară a bazidiofructului şi este constituit din
bazidii cu 2-4 spori hialini sau coloraţi.
Fam. CANTHARELLACEAE cuprinde
ciuperci cărnoase sau puţin; coriacee, prevăzute cu
pălărie şi picior, uneori având aspectul exterior al
unei Agaricacee. Himenoforeul este neted sau rugos,
situat pe partea inferioară a pălăriei, sub formă de
pliuri groase, ramificate, anastomozate. bazidiile au
4-8 spori hialini.
Fam. PLEUROTACEAE cuprinde specii care
cresc pe lemn şi au corpurile de fructificare cu
picior excentric sau absent şi cu lamele decurente.
Fam. HYGROPHORACEAE cuprinde specii
cu corpurile de fructificare cărnoase, picior şi
pălărie confluente, cu lamele groase, distamnţate,
ceracee. Sporii sunt albi, subglobuloşi sau
elipsoidali, netezi, fără por germinativ.
Fam. TRICHOLOMATACEAE cuprinde
ciuperci care au, în general, corpuri de fructificare
foarte robuste, cu picior şi pălărie confluente. Vălul
general dispare de timpuriu, iar cel parţial este
aproape nedezvoltat. Sporii sunt albi sau de culori
palide, netezi sau verucoşi.
Fam. AMANITACEAE cuprinde ciuperci care
au corpul de fructificare, cu pălăria uşor separabilă
de picior, vălul general sub formă de volvă, iar cel

6
parţial formează un inel caracteristic. Lamelele sunt
libere, sporii albi, rotunzi sau elipsoidali, fărăpor
germinativ. Numeroase specii din această familie
sunt toxice, unele fiind chiar mortale.
Fam. AGARICACEAE - specii care au corpul
de fructificare cu pălăria uşor separabilă de picior.
Vălul general dispare de timpuriu iar vălulparţial
persistă formând un inel caracteristic (fig. 8).
Lamelele sunt libere iar sorii bruni-purpurii
(Agaricus) sau albi Macrolepiota).
În trecut, această familie cuprindea toate
speciile cu himenoforul sub formă de lame, dar
treptat din ea s-au separat mai multe familii, cu
caractere mai mult sau mai puţin diferenţiate, astfel
încât acum această familie are doar câteva genuri.
Fam. COPRINACEAE cuprinde specii cu
corpurile de fructificare foarte efemere, fragile şi cu
o dezvoltare extrem de rapidă, adesea maturizându-
se doar în câteva ore. Sporii sunt negrii sau bruni.
Fam. STROPHARIACEAE - corpul de
fructificare este cărnos, adesea de consistenţă
apoasă, fragil; sporii, bruni-violacei sau roşcaţi, au
por germinativ distinct.
Fam. CORTINARIACEAE cuprinde specii cu
corpurile de fructificare cărnoase, vălul general ca o
cortină filamentoasă care se păstrează atât pe
marginea pălăriei cât şi pe picior. Sporii, ocracei,
netezi sau verucoşi nu au por germinativ.
Fam. ENTOLOMATACEAE - specii ce au
corpurile de fructificare cărnoase. Sporii sunt roz,
fără por germinativ, unghiuloşi, cu contur
elipsoidal.
Fam. PAXILLACEAE cuprinde macromicete
cărnoase, cu pălărie prevăzută pe faţa inferioară cu
lamele decurente, subţiri, uneori anastomozate,
uşor separabile de carne. Sporii sunt ovoizi, gălbui.

7
 Fam. GOMPHIDACEAE cuprinde specii cu
corpurile de fructificare cărnoase şi vălul general
aproape totdeauna vâscos. Lamelele sunt decurente,
iar sporii negricioşi, netezi.
Fam. BOLETACEAE - ciuperci cărnoase, cu
pălărie şi picior. Pălăria poartă pe faţa inferioară
tuburi lungi, paralele, sudate între ele, separabile de
carnea pălăriei, căptuşite cu stratul himenial. Sporii
sunt gălbui, alungiţi, fuziformi sau rotunzi.
Fam. RUSSULACEAE cuprinde specii
cărnoase, cu picior şi pălărie confluente,
neseparabile. Vălul general şi vălul parţial sunt
absente. Carnea este consistentă, fragilă,
granuloasă. Piciorul totdeauna central, cilindric, de
obicei scurt şi gros. Sporii sunt albi, crem sau
ocracei, globuloşi sau ovoizi, cu membrana reticulat
ornamentată. Familia cuprinde numeroase specii,
încadrate numai la două genuri (Lactarius şi
Russula).
Fam. PHALLACEAE - suntspecii cu
corpurile fructifere la început hipogerice, de formă
ovoidă iar peridia dublă. La maturitate devin
epigeice, perida se rupe şi rămâne cu o teacă (volvă)
la baza receptaculului steril. Partea fertilă are
aspect alveolar, iar alveolele sunt căptuşite cu
stratul himenial.
Fam. LYCOPERDACEAE cuprinde ciuperci
cu corpuri fructifere epigeice, angiocarpe.
Bazidiofructele sunt constituite dintr-un înveliş
extern, numit peridie, format din două straturi, şi o
ţesătură sporiferă internă, numită gleba. Gleba este
străbătută din filamente sterile care alcătuiesc o
ţesătură numită capiliţiu. La maturitate, întreaga
glebă se transformă într-o masă prăfoasă de spori.
Fam. SCLERODERMATACEAE - are corpuri
de fructificare cu peridie simplă şi întărită. Gleba în
stadiu tânăr este împărţită în numeroase loje mici,

8
pe care se află - dispuse în buchet sau fără ordine -
bazidiile cu bazidiosporii. La maturitate, întraga
masă internă a glebei apare sub forma unei pulberi
de spori, de culoare brună sau negricioasă.
Fam. NIDULARIACEAE. Ciupercile din
această familie au corpuri de fructificare epigeice, la
care peridia se deschide larg în formă de cupă,
lăsând descoperită gleba, care este compartimentată
în mai multe formaţiuni sferice, numite peridiole,
care au înveliş gros.
Fam.AURICULARIACEAE - cuprinde specii
cu corpuri de fructificare gelatinoase, în formă de
ureche, care se dezvoltă pe diferite specii lemnoase.
Fam. TREMELLACEAE. Ciupercile din
această familie au corpuri fructifere de consistenţă
gelatinoasă cu himenoforul neted sau în formă de
dinţi Sunt ciuperci parazite sau saprofite, crescând
pe arbori, lemn putred ş.a.
Fam.DACRYOMYCETACEAE cuprinde
ciuperci care se dezvoltă pe trunchiuri putrezite de
copaci. Corpurile fructifere sunt gelatinoase şi au
culori diferite.

II.Habitatul şi condiţiile de viaţă ale

ciupercilor

1. Factorii de mediu externi

Habitatul ciupercilor variază în funcţie de

numeroşi factori, şi anume: natura solului,
umiditate, temperatură, climă, lumină, altitudine,
precum şi în funcţie de plantele superioare din
formaţiunea vegetală respectivă.
După modul lor de viaţă, ciupercile sunt
grupate în: ciuperci saprofite, ciuperci simbionte şi
ciuperci parazite. În raport cu substratul pe care se
dezvoltă, spectrul biologic al macromicetelor este

9
foarte larg, prezentând interesante aspecte de
ecologie.
Germinarea, sporularea, creşterea şi
dezvoltarea ciupercilor, însuşirile parazitare ale
acestora, precum şi rezistenţa plantelor la infecţie
sunt influenţate de factorii externi ai mediului. Cei
mai importanţi dintre aceştia sunt temperatura,
umiditatea, lumina, aerul şi substanţele toxice.
Temperatura. Creşterea şi dezvoltarea
ciupercilor e diferită în raport cu valorile
temperaturii. Pentru fiecare există o temperatură
optimă de dezvoltare, una minimă şi una maximă.
La temperatura optimă, miceliul ciupercii se
dezvoltă abundent şi este capabil să sporuleze.
Umiditatea. Un rol important în germinaţia
sporilor îl are umiditatea. În lipsa acesteia, sporii nu
germinează şi infecţia plantei gazdă nu are loc.
Temperatura şi umiditatea constituiesc
împreună factorul hidrotermic. Acesta creează
starea de predispoziţie a plantelor la infecţia cu
diferite ciuperci( grâul la rugină, viţa de vie la mană
etc.).
Lumina. Acest factor este mai puţin
studiat. Majoritatea ciupercilor sunt indiferente faţă
de el. Unele ciuperci (Molinia fructigena) au
sporulaţia slabă în condiţii de întuneric continuu.
Lumina influenţează mai mult rezistenţa plantelor
la atacul ciupercilor.
Aerul. Pentru germinarea sporilor, la multe
ciuperci este nevoie de o concentraţie mare de
oxigen, datorită intensificării respiraţiei în timpul
acestui proces fiziologic.
Substanţele toxice. Unele substanţe
(sulful, cuprul, mercurul etc.) sunt toxice pentru
ciuperci. Datorită proprietăţilor toxice, aceste
substanţe reprezintă componenta activă a

10
funicidelor folosite în combaterea chimică a unor
ciuperci fitopatogene.

2. Ciupercile saprofite

În această categorie intră majoritatea

macromicetelor. Ele se dezvoltă pe sol, pe lemnul
aflat în descompunere, pe dejecţii, pe frunze putrede
etc.
Se disting mai multe categorii printre
ciupercile saprofite:
- ciuperci cu miceliul în sol:
a)ciuperci humicole - sunt cele care cresc
pe soluri bogate nîn humus, rezultate din
descompunerea resturilor vegetale. Ca exemplu,
putem cita speciile: Lepista nuda, Macrolepiota
rhacodes, Clitocybe nebularis, specii de Volvaria,
Morchella conica ş.a.;
b) ciuperci tericole - se dezvoltă pe soluri
mai sărace în humus, de exemplu: Laccaria laccata,
Clitopilus prunulus ş.a.;
c) ciuperci praticole - acestea cresc pe sol în
pajiştile naturale, în locuri deschise, de exemplu:
Psalliota campestris, Clitocybe geotropa, Marasmius
oreades, numeroase Gasteromycete etc.
Natura solului influenţiază distribuţia
ciupercilor mari. Se pot distinge ciuperci care cresc
pe soluri silicioase şi granitice, de exemplu:
Amanita vaginata, Russula virescens, Lycoperdon
perlatum; ciuperci care se dezvoltă pe soluri
argiloase, de exemplu: Lactarius vellereus, Russula
integra, Russula foetens etc., precum şi ciuperci ce
trăiesc pe soluri calcaroase: Amanita pantherina,

11
Amanita verna, Lactarius volemus,, Russula
alutacea, Boletus satanas, Leccinium scabrum ş.a.
Unele ciuperci preferă solurile acide -
ciuperci acidofile -, iar alte specii, bazifile, se
dezvoltă pe soluri alcaline; sunt însă mai
numeroase speciile care au o mare capacitate de a
se adapta la viaţa în soluri cu un pH, variind de la
acid până la alcalin.
Se cunosc şi macromicete, adaptate la
condiţii de viaţă speciale. Astfel deosebim:
- specii arenicole, care cresc pe dunele de
nisip, de exemplu: Hebeloma dunensis, Psilocybe
ammophila;
- specii antracofile, care se instalează pe
terenul fostelor cărbunării, în locuri unde s-a ars
lemn, ca: Anthracobia, Flammula carbonaria,
Cantharellus carbonarius ş.a.
- specii halofile, care trăiesc pe terenuri
sărăturate, de exemplu: Psalliota bernardii;
- specii nivale, care apar în zona alpină
superioară la marginea zăpezilor în topire, de
exemplu: Aleuria nivalis;
- ciuperci fimicole şi coprofile, care trăiesc
pe gunoiul de grajd aflat în fermentaţie sau pe
dejecţiunile de la diferite animale, mai ales erbivore,
de exemplu: Coprinus sterquilinus, Stropharia
merdaria, Deconica coprophyla etc.
- ciuperci lignicole - care se dezvoltă pe
lemn , trunchiurile arborilor vii sau morţi, pe
trunchiurile căzute în pădure, pe cioturi, lemnul
tăiat, pe lemnăria din construcţii, constituind unul
din factorii de seamă ce provoacă putrezirea
lemnului, de exemplu: Merulius lacrymans,
Hydnum corralloides, numeroase Polyporaceae, ca
specii de Coriolus, Lenzites, Daedalea, Fomes,
Phellinus, precum şi unele Agariacaceae: Armillaria

12
mellea, Naematoloma fasciculare, Pleurotus,
Schizophyllum ş.a.;
- ciuperci foliicole, care se dezvoltă pe
frunzele moarte, căzute, de exemplu: Marasmius
perforans, M. abietis ş.a.
- ciuperci micorizice, care trăiesc în
asociaţie cu rădăcinile plantelor superioare,
constituind micorize. Dintre speciile de macromicete
micorizice menţionăm: Boletus elegans, care
formează micorize cu rădăcinile de lariţă, unele
specii de Amanita, Russula, Lactarius, Tricholoma,
Clitocybe, Hebeloma crustuliniforme ş.a.

3. Ciupercile parazite

Ciupercile parazite sunt cele care trăiesc

pe ţesuturi vii şi se hrănesc din ele. Printre
macromicete se găsesc relativ puţine specii cu un
parazitism accentuat, de exemplu: Laetiporus
sulphureus, Inonotus hispidus, Trametes gibbosa,
Piptoporus betulinus, Pholiota squarrosa, Armillaria
mellea ş.a. Aceste ciuperci atacă arborii de pădure
şi pomii fructiferi, la care produc putregaiuri, ce se
pot prezenta sub diferite aspecte şi care duc în cele
din urmă la pieirea lor. Studiul acestor ciuperci face
obiectul fitopatologiei.

4. Perioada de apariţie a ciupercilor

În climatul din regiunea temperată,

ciupercile apar pe timp călduţ şi umed, respectiv
primăvara, vara şi mai ales toamna. Speciile perene
- majoritatea Polyporaceaelor ce se dezvoltă pe

13
trunchiuri - se pot găsi tot timpul anului şi chiar
ani la rândul.
Pe genuri, apariţia este următoarea: la
sfârşitul iernii, odată cu topirea zăpezii apar
Pezizaceaele; la începutul primăverii, în aprilie, se
întâlnesc specii de Morchellaceae; în luna mai
Tricholomataceae, Amanitaceae, Entolomataceae;
tot timpul verii cresc din abundenţă specii de
Russulaceae, Lactarius, Cantharellus, Boletus ş.a.;
toamna, în septembrie şi octombrie, se dezvoltă
majoritatea ciupercilor mari şi dispar târziu, odată
cu primele îngeţuri.

5. Puterea de viaţă a ciupercilor

Ciupercile o vitalitate mare, adică o forţă de

viaţă mare, înmulţindu-se mult datorită numărului
imens de spori pe care-i produc. Astfel, Psalliota
campestris produce în 24 de ore peste 1 miliard de
spori. Majoritatea ciupercilor cărnoase sunt specii
anuale, cresc şi se dezvoltă în cursul unei perioade
de vegetaţie. Ciupercile tari, lemnoase, cum sunt
multe Polyporaceae, sunt ciuperci perene.
Se mai cunosc şi ciuperci efemere, specii de
Coprinus, care trăiesc foarte puţin; la maturitate,
corpurile fructifere se usucă sau se lichefiază.

14
 III.Comestibilitatea şi toxicitatea
ciupercilor

1.Ciupercile comestibile

Sub aspectul valorificării, ciupercile se

împart în ciuperci de cultură care sunt comestibile
fără excepţie şi ciuperci din flora spontană spontană
care pot fi comestibile sau necomestibile (inofensive
sau otrăvitoare).
Este cunoscut faptul că dintre ciupercile
mari sunt mai numeroase speciile comestibile decât
cele otrăvitoare, al căror număr este, în general,
restrâns.
O mare parte dintre ciupercile comestibile
care se pot întâlni frecvent în ţara noastră sunt
descrise în această lucrare.
Pentru alimentaţie prezintă interes studiul
ambelor categorii, cu scopul evitării celor
otrăvitoare.

2.Valoarea alimentară a ciupercilor

În general, valoarea unui aliment depinde

de compoziţia chimică a acestuia şi de
digestibilitatea elementelor pe care le conţine.
Compoziţia chimică a ciupercilor diferă în
funcţie de specie, iar în cadrul aceleiaşi specii diferă
în raport cu stadiul de dezvoltare, cu diferitele părţi
ale carpoforului (pălărie, picior), precum şi cu
substratul nutritiv pe care se dezvoltă ciuperca.
În general, ciupercile conţin:

15
 - apă, în proporţie de 82-92%. Ciupercile
proaspete sunt mai bogate în apă. Prin uscare pierd
apa, îşi reduc volumul şi greutatea.
-substanţe minerale: săruri de potasiu,
fosfor, calciu, magneziu etc., în proporţie de 0,5-
1,5%;
-substanţe organice cum ar fi:
a.diferite zaharuri (1-3%) : manită, glucoză,
trehaloză, glicogen şi celuloză;
b.substanţe azotoase (2-4%);
c. o cantitate destul de mare de proteine;
d. grăsimi, în cantitate destul de redusă,
dintre care 1% lecitină;
e.vitamina A sub formă de caroten,
vitamina B2;
f.acizi organici: malic, citric, tartric;
g. în unele ciuperci se găsesc substanţe
tanante, uleiuri eterice ş.a.
Din informaţiile de mai sus rezultă că
ciupercile constituie un aliment complet, cu o
valoare nutritivă mare.
La substanţele componente enumerate se
adaugă şi aroma lor, care le conferă calităţi
apetisante apreciabile.
Se recomandă ca ciupercile să fie
consumate în stadiu tânăr şi imediat după
recoltare, deoarece conţin substanţe uşor alterabile,
care în cursul descompunerii lor pot da naştere la
compuşi toxici.
Înainte de pregătire trebuie să fie bine
curăţate de pământ sau nisip şi bine spălate. La
multe specii piciorul, fiind dur sau coriaceu, se
îndepărtează.
Sunt unele specii care trebuie fierte în apă,
apoi apa respectivă se aruncă şi abia după aceea
pot fi consumate.

16
 Ciupercile se pot consuma proaspete sau
conservate (uscate, murate sau marinate).

3.Ciupercile necomestibile şi otrăvitoare

Toxicitatea ciupercilor se datorează

conţinutului lor în diferiţi alcaloizi.
Simptomele intoxicaţiilor cu ciuperci sau
sindroamele sunt de mai multe feluri. Uneori,
intoxicaţiile cu ciuperci sunt mortale, alteori,
ciupercile produc numai intoxicaţii ale sistemului
nervos sau intoxicaţii gastrointestinale.
Categoriile de ciuperci necomestibile sunt:
a. ciuperci otrăvitoare mortale care
consumate chiar şi în cantităţi mici (un exemplar la
o mâncare pentru mai multe persoane) fac să apară
simptomele intoxicaţiei după 10-12 ore de la
ingerare, când este prea târziu pentru a se lua
măsuri de salvare.
Simptomele specifice acestei categorii sunt
somnolenţa, amorţeala urmată de crampe şi arsuri
stomacale, senzaţia de sufocare şi sete imposibil de
potolit, transpiraţia rece, vomitările violente şi
diareea violentă, adeseori sanguinolente (de
culoarea sângelui).
Din această categorie fac parte în special
unele Amanitaceae, cum ar fi Amanita phaloides,
Amanita pantherina, Amanita verna, Amanita
virosa, Amanita citrina.
b. ciuperci otrăvitoare la care
simptomele intoxicaţiei apar în timp scurt, în 30
de minute sau cel mult 4 ore de la consumarea lor
şi sunt mari şanse de salvare a bolnavului.
Din această categorie fac parte Amanita
muscaria şi Boletus pacyphus.
c. ciuperci care provoacă tulburări
gastrointestinale

17
 Din această categorie fac parte Boletus
satanas, Entoloma lividum, Tricholoma tigrinum,
Lepiota helveola, Hebeloma crustuliniformis.
d. ciuperci ce conţin substanţe răşinoase
laxative, care provoacă diaree sau numai laxaţie
Din această categorie fac parte Psalliota
xanthoderma, Russula aurata, Russula emetica,
Russula foetans, Phallus impudicus.

4. Sindroamele principale ale

intoxicaţiei cu ciuperci

De-a lungul istoriei, ciupercile şi-au

câştigat mulţi prieteni, dar şi mulţi duşmani.
Oamenii au fost întotdeauna atraşi de acest cadou
gustos al naturii, dar, în acelaşi timp pericolul de
intoxicare atârna asemenea unei săbii deasupra
capului culegătorilor naivi, necunoscători sau prea
puţin iniţiaţi.
Nimeni nu ar putea spune câţi oameni au
căzut victimă ciupercilor otrăvitoare, dar, din
descrierile medicilor antici şi medievali cu privire la
simptomele şi vindecarea bolnavilor intoxicaţi cu
ciuperci, unele cazuri rămânând în istorie datorită
personalităţii victimelor sau chiar a criminalilor ce
au folosit ca metodă otrăvuri extrase din ciuperci,
putem deduce că această plantă ciudată şi
misterioasă nu a încetat să ucidă de-a lungul
vremii.
Din Evul Mediu ne-a rămas o amintire
cutremurătoare despre victimele anonime ale
ciupercilor. La Bordeaux, în capela unei catedrale
gotice sunt păstrate şaptezeci de cadavre
mumificate din secolul al XV-lea, dintre care
spectacolul cel mai groaznic îl oferă cele ale unei
familii care a pierit în urma unei intoxicări cu

18
ciuperci, expresia feţelor membrilor săi mai
păstrând şi astăzi urma chinurilor din ultimile clipe
ale vieţii.
Pentru a evita posibila otrăvire cu ciuperci
este bine să studiem cu atenţie atât caracteristicile
speciei culese, cât şi pe ale ciupercilor otrăvitoare cu
care se poate confunda. Dacă avem cel mai mic
dubiu că o ciupercă poate aparţine unei specii
otrăvitoare, este cel mai indicat să o aruncăm. De
asemenea, nu este deloc indicat să ne încredem în
denumirile populare ale ciupercilor întrucât acestea
ne pot induce în eroare, în foarte multe cazuri mai
multe ciuperci purtând acelaşi nume.
Ciupercile otrăvitoare sunt împărţite în mai
multe grupe, în funcţie de substanţele toxice pe care
le conţin. În cele ce urmează, sunt descrise
sindroamele specifice intoxicaţiei cu diferite specii
de ciuperci şi câteva tipuri de intoxicare produsă
numai în anumite condiţii.
1. Sindromul faloidian: în majoritatea
cazurilor este pricinuit de intoxicarea cu Amanita
phalloides, Amanita verna şi Amanita virosa. Este
un tip de otrăvire foarte periculos prin faptul că
simptomele nu se manifestă decât după digerarea
completă a ciupercii, atunci când substanţa toxică
este în întregime absorbită.
Reacţiile apar târziu, abia după 6-36 de ore
de la ingerare. Moartea poate surveni chiar în 24 de
ore.
Simptome specifice: senzaţie de vomă
bruscă, incoercibilă, diaree asociată cu colici
intestinale, frisoane, răcirea extremităţilor, dilatarea
pupilelor, contracturi şi convulsii, hemoragii, obraji
supţi, cearcăne, angoasă, precum şi faptul că
bolnavul îşi păstrează luciditatea.
În această fază incipientă, pericolul mortal
îl reprezintă pierderea implacabilă a apei din

19
organism. Bolnavul trebuie transportat de urgenţă
la spital. Primul ajutor: bolnavul va fi învelit într-o
pătură călduroasă şi i se va da apă rece. Nu trebuie
provocată voma deoarece este inutilă pentru salvare
şi dăunează, înlesnind pierderea de apă. Dacă
otrăvitul trece de această fază incipientă, după
câteva zile de ameliorare a doua fază , şi mai
periculoasă, în care organele atacate de toxine
(ficatul, inima, rinichii) încep să cedeze.
Mai demult, 90 % dintre aceste cazuri erau
mortale, astăzi, dacă bolnavul este internat la timp
şi i se aplică un tratament corespunzător, are mai
multe şanse de a scăpa cu viaţă.
O intoxicaţie de tip faloidian poate fi
cauzată şi de alte ciuperci cum ar fi alte specii de
Amanitaceae şi Gyromitra esculenta. Aceasta din
urmă, care provoacă sindromul gyromitirian mai
figurează şi astăzi pe lista ciupercilor comestibile în
unele ţări, ca de pildă în Franţa. Este adevărat că,
datorită cantităţii mici de otravă pe care o conţine,
poate fi mâncată fără consecinţe vădite, dar, în
urma consumului îndelungat sau în cantităţi mari,
ceea ce duce la acumularea otrăvii în organism,
poate cauza intoxicaţii grave, chiar mortale.
2. Sindromul sudorian: este cauzat de
ciuperci a căror otravă atacă sistemul nervos, cum
ar fi Inocybe patouillardi, Inocybe fastigiata,
Clitocybe dealbata etc.
Reacţia apare la 20-30 de minute, uneori
după 1-3 ore de la ingerare.
Simptome: obraji înroşiţi, salivaţie, stare de
tensiune interioară, călduri, pupile contractate,
transpiraţie abundentă, tulburări de vedere, mai
târziu se poate asocia cu diaree sau vomă.
Evoluţia otrăvirii depinde de cantitatea de
ciuperci ingerate şi de rapiditatea intervenţiei
medicale.

20
 Antidot: atropina.
Primul ajutor: provocarea vomei (bolnavului
i se administrează apă călduţă cu săpun sau cu
sare) sau administrarea de purgative, iar apoi,
pentru fixarea substanţei otrăvitoare, câteva tablete
de cărbune medicinal.
3. În cazul sindromului panterian provocat
de Amanita pantherina şi a sindromului muscarian
determinat de Amanita muscaria. Intoxicaîia
panteriană e mai gravă, de multe ori mortală.
Intoxicaţia muscariană e de multe ori asociată cu
sindromul sudorian, are aceeaşi simptomatologie cu
cea panteriană, dar simptomele nu sunt atât de
violente şi nu este atât de gravă, în cele mai multe
cazuri bolnavul scapă cu viaţă.
Organismul prezintă reacţii la 1-3 ore de la
consumare.
Simptome: paloare, uscarea gurii şi a
gâtlejului, pupile dilatate, halucinaţii, stare de
agitaţie care poate evolua până la delir (de aici şi
expresia “a mâncat ciuperci nebune”).
Primul ajutor: provocarea vomei după
aceeaşi metodă ca în cazul sindromului sudorian,
câteva tablete de cărbune medicinal şi apelarea de
urgenţă a intervenţiei medicale.
În cazul acestor intoxicaţii, boala evoluează
mai rar până la moartea pacientului.
4. Sindromul narcotidian e determinat de
substanţele otrăvitoare din speciile de genul
Paneolus.
Simptome: efecte narcotice asemănătoare
celor ale beţiei, tremurături, amnezie temporară, în
unele doze produce halucinaţii.
Intoxicaţia dispare în câteva zile fără a lăsa
urme. E necesară şi intervenţia medicală.
5. Sindromul tigrinian (lividian) e pricinuit
de Tricholoma tigrinum.

21
 Simptome: stare de rău, greţuri, vomă,
arsuri stomacale, sete, diaree.
Reacţiile apar la 2-3 ore de la ingerare,
uneori putând dura 6 zile. Este nevoie de intervenţie
medicală.
6. Din categoria ciupercilor ce produc
intoxicaţii gastrointestinale fac parte Omphalotus
olearius, Hypholoma fasciculare, Lactarius
torminosus, Ramaria formosa etc.
Simptome: diaree, vomă, dureri de cap,
greaţă.
Antidot: în cazurile mai uşoare putem folosi
un purgativ puternic.
Evoluţia otrăvirii este condiţionată de starea
de sănătate şi de rezistenţa fizică a otrăvitului. Este
necesară intervenţia medicală cât mai rapidă.
7. Există categorii de ciuperci care
provoacă intoxicaţii numai în anumite condiţii.
Unele specii de Coprinus provoacă intoxicaţii numai
în asociaţie cu consumul de alcool. Alte ciuperci,
precum Armillaria mellea şi Amanita vaginata, sunt
otrăvitoare crude, dar devin comestibile în urma
fierberii care neutralizează toxinele. Din această
categori fac parte şi cele care în unele surse sunt
incluse în sindromul helvelian provocat de specii
din genul Helvella. Mai pot surveni intoxicaţii ale
căilor respiratorii, prin inhalarea bruscă a sporilor
unor ciuperci, cum ar fi cazul Gasteromycetelor.

5.Alte utilizări ale ciupercilor

Printre macromicete, în afară de speciile

comestibile ce pot fi folosite în alimentaţie, se mai
cunosc şi numeroase alte ciuperci, care au diferite
utilizări.
Astfel, din corpurile fructifere de la
Polyporus officinalis se extrag principii active cu

22
utilizări farmaceutice. Pulberea de spori de la
diferitele specii de Lycoperdon are proprietăţi
antihemoragice.
Din carpoforul de Inonotus hispidus se
extrag substanţe colorante pentru piei şi stofe
(culoarea brun-roşcat). De asemenea, din Laetiporus
sulphureus se obţin substanţe colorante galbene,
din specii de Russula, substanţe colorante roşii etc.
Din corpurile fructifere de Coprinus se
poate prepara cerneală neagră, de calitate foarte
bună.
Fragmente din carpoforul de Trametes
odorata sunt purtate de laponi în veşminte, ca
parfum.
Multe specii de Polyoraceae, ca Fomes
fomentarius, Phellinus igniarius au fost mult timp
folosite pentru producerea de iască pentru
aprinderea focului.
Din trama de la Fomes fomentarius,
preparată în mod special, se pot confecţiona diferite
obiecte, cum ar fi pălăriile, şepcile, genţile, broşele
etc. Din trama de la Piptoporus betulinus se
confecţionează curele de ascuţit brice.
Bureţii de iască, de dimensiuni mari, sunt
folosiţi din ce în ce mai mult drept console în
cabanele turistice.
În sfârşit, în ultima vreme, şi din corpurile
fructifere ale ciupercilor mari au fost extrase
substanţe cu proprietăţi antibiotice. Numărul
macromicetelor producătoare de antibiotice este
destul de mare aşa că vom da doar câteva exemple:
Stereum hirsutum - acidul hirsutic; din Sparassis
ramosa - sparasol; din Agrocybe dura - agrocibina;
din Clitocybe gigantea - clitocibina; din
Rhodopaxillus nudus - acidul nudinic; din Lactarius
deliciosus - lactario-violina; din Psalliota
xanthoderma - psaliotina; din Piptoporus betulinus

23
- acidul poliporenic; din Lenzites saepiaria -
lenzitina ş.a.

IV. Noţiuni de tehnică a colectării,

determinării şi alcătuirii colecţiilor de ciuperci
mari

Pentru colectarea ciupercilor mari avem

nevoie de coşuri din nuiele, cutii metalice
(botaniere), sau cutii de carton, borcane de diferite
capacităţi, tuburi de sticlă pentru specii de
dimensiuni mici. Nu se vor folosi pentru colectare şi
transport saci de excursie, în care ciupercile se rup
sau se strivesc.
Colectarea ciupercilor se face pe timp
frumos.
Se colectează corpuri fructifere, în număr
mare, având grijă să culegem exemplare tinere şi
mature întregi. Nu se colectează ciuperci atacate de
viermi, larve de insecte sau melci şi nici exemplare
bătrâne, uscate sau spălate de ploi.
În momentul colectării, ciuperca se ia
împreună cu o porţiune din substratul pe care se
dezvoltă.
Se întocmeşte, de asemenea, pentru fiecare
specie o fişă, în care se trec următoarele date:
habitatul ciupercii, locul şi data colectării; se
notează unele caractere trecătoare, importante însă
pentru determinare, şi anume: caracterele pălăriei,
piciorului, sporilor, culoarea cărnii, gustul, mirosul
etc.
Se recomandă de asemenea, să se facă şi
un desen-schiţă al ciupercii colectate sau să se
fotografieze în mediu natural.
Pentru transport se foloseşte ambalajul
menţionat. Nu se vor împacheta şi transporta

24
împreună corpuri fructifere de la mai multe tipuri
de ciuperci sau nu se vor transporta corpuri
fructifere tari de la Polyporaceae cu corpuri
fructifere cărnoase, fragile de la Agaricaceae,
Boletaceae.
După ce materialul a fost adus la locul
unde se face determinarea, se scoate din ambalaj şi
se aşează separat fiecare probă, la loc uscat, bine
aerisit. Se îndepărtează exemplarele care au suferit
eventuale deteriorări, apoi se trece la determinarea
speciilor.
Pentru deosebirea ciupercilor comestibile de
cele otrăvitoare, nici unul din procedeele folosite
uneori - cum ar fi: recunoaşterea după culoare,
încercarea cu linguriţa de argint etc., nu duc la
bune rezultate; singurul mijloc ştiinţific şi practic
este examinarea şi recunoaşterea temeinică a
caracterelor botanice ale speciilor respective.
Determinarea ciupercilor mari se face
ţinând seama de caracterele macroscopice ale
corpurilor de fructificare şi este necesar să se facă
examenul microscopic al sporilor.
Pentru aceasta trebuie să se obţină o
sporogramă.
Sporograma se poate obţine folosind o foaie
de hârtie; pentru speciile cu spori hialini sau albi se
poate folosi hârtie neagră, iar pentru speciile cu
spori coloraţi folosim hârtie albă. Se procedează în
felul următor: în mijlocul hârtiei se face o perforaţie,
prin care se trece piciorul fructificaţiei, astfel ca
partea inferioară - care poartă stratul himenial - să
fie cât mai aproape de suprafaţa hârtiei. Se lasă
circa 24 de ore, până ce sporii se depun pe hârtie,
obţinând astfel sporograma. La Agaricaceae, sporii
se depun radiar ; la Boletaceae, Hydnaceae, sporii
se depun punctiform. Sporograma se poate fixa
pulverizând peste ea o soluţie preparată din o parte

25
sacâz şi patru părţi terebentină. Se iau sporii din
sporogramă şi se fac preparate microscopice.
Ca mediu de observare, fixatori, reactivi şi
coloranţi pentru studiul microscopic al sporilor,
bazidiilor cistidelor sau hifelor miceliene se folosesc:
glicerina, lactofenolul Amann, lichidul Melzer,
hidratcloral bleu-coton, bleu-lactic, roşu de Congo
etc. Modul de preparare, tehnica de fixare şi
colorare sunt indicate în diferite manuale de tehnică
micologică.
Alcătuirea colecţiilor de macromicete.
Conservarea ciupercilor mari necesită o tehnică
destul de dificilă. Conservarea macromicetelor se
poate face pe cale uscată sau pe cale umedă.
Conservarea pe cale uscată este indicată
pentru ciupercile cu corpuri fructifere coriacee,
crustoase, de consistenţă suberoasă sau lemnoasă
(Thelephoraceae, Polyporaceae). Se pot conserva
prin uscare şi ciuperci mai puţin cărnoase, dintre
Agaricaceae, Clavariaceae, Hydnaceae.
Uscarea se poate face prin simplă expunere
la soare, timp de câteva zile. Se mai pot folosi ca
sursă de căldură cuptorul unei sobe, becuri sau
radiatoare electrice. Temperatura cea mai potrivită
pentru uscarea ciupercilor este de 35-40oC.
R. Heim recomandă pentru uscarea
macromicetelor procedeul următor: se pun
ciupercile pe o tavă efectuată dintr-o plasă subţire
de sârmă, compartimentată, şi se suspendă la o
înălţime potrivită faţă de sursa de cădură.
Se pot conseva prin uscare atât corpuri
fructifere întregi cât şi ciuperci secţionate
longitudinal.
Un procedeu practicat uneori este acela de
uscare în nisip. Într-un vas de metal, o cutie sau
tavă, se pune un strat de 5-6 cm grosime de nisip
fin, bine încălzit. Ciupercile se aşează pe nisip cu

26
pălăria în jos. Deasupra se toarnă nisip încălzit
până se acoperă întregul corp fructifer. Se păstrează
astfel la loc călduţ 2-3 zile, după care se
îndepărtează nisipul şi se scot ciupercile uscate.
Nisipul prins de ciupercă se înlătură cu ajutorul
unei pensule. Ciupercile uscate astfel se montează
pe un suport de lemn, sau în cutii de carton cu
geam, sau se pun în plicuri de hârtie şi se
etichetează. În plicuri se adaugă şi un insecticid
(camfor, naftalină).
Pentru conservarea pe cale umedă a
colecţiilor de ciuperci se recomandă folosirea unor
lichide conservante, dintre care cel mai des folosite
sunt următoarele:
- apă formolată (soluţie de formol de 4-
10%);
- alcool etilic diluat (solutie alcoolică de 60-
80o);
- amestec de alcool şi formol (1 parte alcool
de 90o la 3 părţi formol de 5% sau 1 parte alcool, 1
parte formol şi 1 parte apă);
- amestec de alcool - formol şi acid acetic
(18 părţi de alcool de 70o, 2 părţi formol şi 1 parte
acid acetic);
- mediu de sulfat de cupru (apă distilată
600 cm3, alcool de 90o-300 cm3 şi sulfat de cupru
25g);
- mediu de sulfat de zinc (1 litru apă
distilatră, 5g aldehidă formică de 40% şi 12g sulfat
de zinc);
- mediu de acetat de plumb (1 litru apă
distilată, alcool de 90o-125 g, acetat de plumb
cristalizat - 1g).
Indiferent care dintre aceste soluţii este
folosită, este bine ca ciupercile să stea 24 ore, apoi
se scot şi se montează definitiv în soluţia respectivă,
în borcane de sticlă, bine închise.

27
 Un alt procedeu este acela prin care se ţin
ciupercile una sau două ore în alcool de 90o, apoi
câteva ore în soluţie de silicat de potasiu sau de
sodiu; se expun după aceea la o căldură uşoară.
Silicatul usucă ciupercile care se întăresc.
Atenţie, aceste substanţe se folosesc
pentru conservarea în scopul studiului ştiinţific!
Pentru conservarea în scop alimentar folosim
apă şi oţet.

Se mai pot conserva ciupercile mari pentru

colecţii, pe hârtie gelatinizată; procedeul este dificil
de practicat şi nu se pot conserva suficient de bine
toate părţile componente ale corpului fructifer.
Ciupercile conservate printr-unul din
procedeele menţionate pot fi păstrate timp
îndelungat în colecţie, putând fi oricând utilizate ca
material de studiu şi de comparaţie.

V. Principiile de bază ale culegătorului de

ciuperci

În lumea ciupercilor, omul caută

întotdeauna un lucru imposibil, o caracteristică
comună, pe baza căreia să poată deosebi ciupercile
otrăvitoare de cele comestibile. Din păcate, aşa ceva
nu există, ci trebuie să ne sprijinim pe mai multe
indicii caracteristice pentru fiecare specie în parte.
Culegătorul de ciuperci trebuie să se
comporte ca un mic om de ştiinţă şi să studieze atât
speciile comestibile, cât şi pe cele otrăvitoare, atât
specia, cât şi ceilalţi reprezentanţi ai familiei din
care face parte. De asemenea el trebuie să renunţe
la credinţele şi superstiţiile populare referitoare la
ciuperci. Pentru aceasta există câteva principii
generale de care trebuie să ţină seama:

28
 1. Culegătorul de ciuperci trebuie să
renunţe la superstiţii.
Ca exemplu vom dezminţi câteva mituri
populare:
a. ciupercile otrăvitoare îşi schimbă
culoarea la rupere sau tăiere. Fals! Amanita
phalloides, fiind cea mai otrăvitoare ciupercă,
rămâne albă ţi după secţionare, în schimb sunt
ciuperci comestibile care îşi schimbă culoarea.
b. orice ciupercă devine comestibilă după
opărire. Fals! Sunt unele specii care conţin toxine
care se descompun la temperaturi ridicate, dar
altele nu au această caracteristică, de exemplu
Amanita phalloides rămîne la fel de nocivă şi după
fierbere.
c. un test sigur ar fi să vedem cum
reacţionează animalele la consumul de ciuperci.
Fals! Foarte multe animale sunt imune la diverse
specii de ciuperci, de exemplu câinele, oaia, capra şi
porcul. Cobaiul este imun chiar şi la Amanita
phalloides. În plus, simptomele otrăvirii cu
ciupercile mortale apar după mult timp de la
ingerare, până la 36 de ore în unele cazuri.
d. zeama în care au fiert ciupercile
otrăvitoare înnegreşte argintul. Fals! Nici o ciupercă
proaspăt preparată nu înnegreşte argintul. Procesul
respectiv este determinat în cazul pregătirii
ciupercilor cu smântână sau atunci când
mâncărurile cu ciuperci încep să fermenteze.
e. ciupercile viermănoase sau atacate de
melci sunt toate comestibile. Fals! Se găsesc din
belşug ciuperci foarte otrăvitoare mâncate de melci
sau de viermi.
f. ciupercile comestibile crescute în
apropierea unor ciuperci otrăvitoare sau în
apropierea unor rezidii de origine animală, devin şi
ele toxice, prin acest simplu fapt. Fals! Marasmius

29
oreades poate creşte în vecinătatea sau chiar lângă
toxica Clitocybe dealbata şi rămâne tot comestibilă.
2. Culegătorul trebuie să arunce orice
ciupercă necunoscută sau suspectă, urmând
înţeleptul principiu popular conform căruia orice
ciupercă necunoscută e “nebună”.
3. Culegătorul trebuie să cunoască mai
întâi ciupercile otrăvitoare, mai ales
caracteristicile Amanitei phalloides.
4. Culegătorul nu trebuie să culeagă
ciuperci comestibile înainte să ştie care ciuperci
otrăvitoare le seamănă şi, în consecinţă, cu care
dintre acestea le poate confunda.
În literatura de specialitate se vorbeşte
despre perechi de ciuperci uţor de confundat între
ele, cum ar fi: Cantharellus cibarius-Omphalotus
olearius, Marasmius oreades-Inocibe fastigiata şi
Clitocybe dealbata, specii de Lycoperdon-”oul” de
Amanita phalloides, Entoloma clypeatum-Entoloma
lividum, Calocybe gambosa-Inocybe patouillardi,
Collybia fusipes-Dermocybe cinnamomea etc.
5. Culegătorul poate fi sigur de ciuperca
pe care a cules-o doar în momentul în care, pe
lângă caracteristicile generale ale acesteia, poate
distinge trei caracteristici care exclud
posibilitatea confundării cu altă specie.
6. Culegătorul trebuie să ştie că
denumirile populare nu au valoare orientativă şi
nu pot fi luate în considerare la identificarea
ciupercilor. Diferite specii poartă aceeaşi
denumire populară. De exemplu, pălăria şarpelui
se poate referi atât la Amanita muscaria, cât şi la
Macrolepiota procera.
7. Deşi pare mai simplu să compare
ciupercile direct cu ilustraţiile corespunzătoare,
culegătorul trebuie să studieze mai întâi textul
descriptiv dedicat speciei respective. Sunt rare

30
fotografiile sau reprezentările care reproduc
evident şi fără greşeală toate caracteristicile
ciupercii.
8. Ciupercile trebuie să fie proaspete şi
cu aspect sănătos atunci când le preparăm.
Trebuie evitate ciupercile stătute, moi, apoase, cu
miros greu şi viermănoase, acestea nefiind bune
pentru consum.
9. La primul semn de fermentaţie,
mâncărurile de ciuperci trebuie aruncate, deşi, în
ciuda credinţei populare, se pot păstra o zi sau două
la frigider.
10. Nu se recomandă consumul de
ciuperci bolnavilor de ficat, celor cu tulburări
digestive şi celor aflaţi la regim alimentar. Unele
ciuperci pot corespunde diverselor tipuri de dietă,
altele pot chiar facilita digestia, dar cel mai bine este
să le consumăm la recomandarea medicului.

VI. Echipamentul culegătorului de

ciuperci

Culegătorii au nevoie de:

1. îmbrăcăminte comodă, corespunzătoare
cu sezonul şi cu starea vremii;
2. un rucsac uşor pentru lucrurile
necesare;
3. un băţ solid, bun pentru sprijin şi pentru
răscolirea frunzelor uscate;
4. un cuţitaş şi foarfece pentru tăierea şi
curăţarea ciupercilor;
5. o cârpă umedă şi una uscată, pentru
curăţarea mâinilor lipicioase şi murdare;
6. pungi pentru cules, acestea putând fi şi
de plastic, sau, şi mai bine, coşuri, traiste sau plase
cu ochiuri mici, în care se pun ciupercile recoltate.

31
 7. pungi de rezervă pentru sortarea pe
specii sau pentru separarea ciupercilor tari de cele
mai fragile.
8. un coşuleţ, o pungă sau o cutie pentru
ciupercile neidentificate, pe care vrem să le studiem
acasă;
9. carneţel şi creion pentru eventuale
însemnări şi observaţii;
10. un ghid al speciilor de ciuperci.

VII. Specii de ciuperci

Fam. MORCHELLACEAE

1. Morchella esculenta
- zbârciog, sbîrciog, ciuciuleţi, ciuciulete de
mai, pupi.

Apoteciile sunt pedunculate, diferenţiate

într-o parte fertilă (pălăria) şi una sterilă (piciorul).
Pălăria are 2-6 cm diametru şi 8-10 cm
înălţime, de formă ovoidă sau conică, culoare
gălbuie-ocracee, maro-gălbuie, cenuşiu-gălbuie sau
de culoarea mierii, cu suprafaţa prevăzută cu
numeroase alveole, alungite, sinuoase, neregulate,
separate prin creste sterile, groase, de culoare mai
închisă. Suprafaţa internă a alveolelor este
căptuşită cu stratul himenial, constituit din asce cu
ascospori. Pălăria este goală în interior şi comunică
direct cu piciorul.
Piciorul este de 2-3 cm diametru şi 3-6 cm
înălţime, albicios sau ocraceu, cilindric, crăpat,
neted, casant, mai îngroşat la bază şi gol în interior.
Carnea este albă, casantă, cu miros şi gust
plăcut de făină. Este cea mai rentabilă dintre
ciupercile de acest fel.

32
 Sporii elipsoidali, de 10-12 X 18-20 μ,
gălbui, ocracei în masă netezi.
Creşte izolat sau în grupuri, în păduri, la
marginea drumurilor, în locuri umede cu ierburi şi
tufişuri. Preferă soluri nisipoase şi umede.
Apare primăvara devreme, din aprilie până
la începutul lui iunie.
Comestibilă, foarte bună.
Trei semne caracteristice:
a. gropiţele alungite, neîntortocheate de pe
pălărie;
b. cavitatea unită a pălăriei şi a piciorului;
c. culoarea maro deschis, ocracee(nu
roşiatică) a pălăriei.
Dintre ciupercile înrudite, cel mai mult
seamănă cu Morchella conica, care este mai mică şi
are pălăria relative mai lungă şi mai ascuţită, iar
şanţurile sunt longitudinale, fiind totodată o
ciupercă la fel de gustoasă.
Mod de preparare: datorită gustului
excellent şi a consistenţei, este bună pentru orice fel
de mâncare (supă, orez cu ciuperci, ciuperci cu ouă,
ciorbe, prăjită, etc.). Înainte de preparare se
recomandă fierberea timp de 10-15 minute, iar apa
în care a fiert să fie aruncată.

2. Morchella conica
- zbârciog, sbîrciog, sbîrciog ţuguiat.

Apotecile sunt pedunculate, cu partea

fertilă(pălăria) conică, ascuţită ca o căciulă, de 3-10
cm lungime şi 1-3 cm în diametru la bază, are
culoare brună-măslinie, cu suprafaţa evident
alveolată, cu alveolele dispuse în şiruri longitudinale
mai mult sau mai puţin paralele, care sunt separate
prin nişte coaste cu muchia negricioasă. Marginile
pălăriei sunt neregulate şi concrescute cu piciorul.

33
 Piciorul, de obicei cam de aceeaşi lungime
cu pălăria, are suprafaţa încreţită, albicios-ocraceu,
gol în interior. Locul de inserţie a piciorului cu
pălăria este foarte evident, pălăria având o mică
porţiune liberă de jur împrejurul piciorului.
Înălţimea totală a ciupercii nu depăşeşte 10 cm.
Carnea este albă casantă, cu miros plăcut.
Sporii elipsoidali, netezi, gălbui, de 22-24 x
12-14μ.
Creşte izolată sau în grupuri, pe sol, mai
ales în păduri de conifere, dar nu lipseşte nici în
cele foioase sau în pajişti. Preferă soluri nisipoase.
Apare primăvara, în lunile aprilie şi mai.
Comestibilă, foarte bună.Înainte de a fi
pregătită se recomandă a fi fiartă timp de 10-15
minute, iar apa în care a fiert să fie aruncată. După
aceea, poate fi folosită în supe sau prăjită.

3. Ptychoverpa bohemica
Syn.: Verpa bohemica
Verpa bispora
Morchella gigaspora
-ciuciulete de plop, ciolan

Pălăria are dimensiuni mici:înălţimea de 2-

5 cm şi diametrul de 2-3 cm, are formă
campanulată, cu suprafaţa mult încreţită, formând
alveole inegale, alungite şi orientate
longitudinal.Aceste alveole sunt despărţite prin
creste sinuoase de culoare mai închisă decît
culoarea generală a căciulii, care poate fi verde-
gălbuie, verde-cenuşie, galbenă-brună pînă la ocru-
brună.Apoteciile sunt fragile, cărnoase,
pedunculate, cu partea fertilă în formă de clopot, cu
suprafaţa în falduri încolăcite, ce au muchia de
culoare ocracee-brună. Faţa inferioară este albă.

34
 Piciorul albicios sau alb-gălbui, fragil, de 6-
14 cm lungime şi 1,5-2 cm în diametru,este drept,
suplu, uneori îndoit. Este cilindric, plin la început şi
căptuşit cu un ţesut vătos, apoi devine gol.
Carnea albicioasă, subţire,fragilă, moale şi
zemoasă, are gust şi miros plăcut, de făină sau de
aluat proaspăt.
Ascele de cele mai multe ori au doi spori,
rar patru, şi numai excepţional opt spori. Sporii
sunt elipsoidali, gălbui, netezi, de 60-80 x 18-24 μ.
Creşte pe soluri umede, în păduri
luminoase de foioase, în special sub plopi. O putem
întâlni în pajişti şi grădini.
Apare în grupuri, dar şi solitar, primăvara,
prin lunileaprilie-mai.
Este comestibilă, foarte bună.
Trei semne caracteristice:
a. pălăria verde-gălbuie, cu şanţuri
longitudinale;
b. structura tubulară a piciorului, căptuşit
la început cu un ţesut vătos;
c. pălăria în formă de clopot stă liberă
deasupra piciorului.
Mod de preparare: se poate usca bine
înşirată pe aţă. Îşi păstrează calităţile şi după
uscare, fiind foarte bună pentru musaca. Proaspătă
e bună pentru tocăniţă şi pane, dar se recomandă
să fiarbă înainte timp de 10-15 minute şi să de
arunce apa în care a fiert.

Fam. HELVELLACEAE

4. Gyromitra esculenta
- sbîrciogi graşi, ciuciuleţi, sbîrciogi.

35
 Are dimensiuni mari ori mijlocii, apare cite
una sau în grupuri concrescute. Corpurile de
fructificare sunt diferenţiate într-o parte fertilă
(pălăria) şi una sterilă (piciorul).
Pălăria, de 3-10 cm diametru şi 3-8 cm înălţime, de
culoare brună castanie sau brun-roşcată, are formă
neregulată cu numeroase pliuri lobate ca nişte
circumvoluţiuni ale creierului, este cărnoasă,
subglobuloasă sau diformă. În interior este goală,
prezentînd cavităţi neregulate izolate unele de altele
şi căptuşite cu stratul himenial, care se prezintă
pîslos şi alb-murdar, fiind alcătuit din asce cu
ascospori. Marginea pălăriei este sudată cu piciorul.

Piciorul este crem, ocraceu-deschis, alb-murdar sau

galben-pal, dar poate fi şi roşiatic. Este compact, gol
în interior, gros de 2-5 cm diametru şi de 3-8 cm
înălţime, cilindric, neted, apoi devine cavernos, cu
îndoituri longitudinale, pîslos.
Carnea este albă, casantă, cu miros şi gust
plăcut. Atît cea a pălăriei , cît şi cea a piciorului este
asemănătoare cu ceara, casantă, sfărîmicioasă.
Sporii, de 9-12 x 18-22 μ, sunt elipsoidali, gălbui,
ocracei în masă, netezi, gutulaţi la ambele capete.
Creşte în grupuri numeroase în păduri de conifere,
mai ales în jurul trunchiurilor de pini bătrâni.
Preferă solurile nisipoase. Arareori apare în păduri
de foioase.
Apare primăvara, vara, rar toamna. Cea mai
prielnică lună îi este aprilie, dar poate fi gasită din
martie pînă spre finalul lunilor de vară.
Este otrăvitoare.
Se poate confunda cu Gyromitra fastigiata,
care are pălăria ondulată, sau cu Gyromitra gigas, o
ciupercă mult mai mare şi cu pălăria mai deschisă
la culoare. Şi aceste două ciuperci sunt mai mult
sau mai puţin otrăvitoare.

36
 Toxicitate: otrava acestei ciuperci poate
provoca intoxicaţii de tip faloidian. Semnele otrăvirii
se manifestă după aproximativ 6 ore sau mai mult
de la consumarea ciupercii. În pofida numelui
ştiinţific (esculenta=comestibil), se numără printer
ciupercile otrăvitoare. Ca şi alte ciuperci înrudite,
conţine substanţe otrăvitoare ce se descompun sub
acţiunea căldurii in mare parte. În ciuda fierberii,
provoacă otrăviri mai mult sau mai puţin grave, în
special copiilor, bătrînilor şi persoanelor cu
organismul slăbit. De aceea, în majoritatea ţărilor se
interzice prin lege vînzarea sbîrgiogilor graşi.
Observaţii: după unii autori este foarte otrăvitoare;
alţii , în special în cărţi mai vechi, o consideră
comestibilă excelentă, foarte căutată, dar
dăunătoare când se consumă în cantitate mare,
repetat şi crudă.

5. Gyromitra infula
Syn.: Physomitra infula
Helvella infula

Apoteciile sunt pedunculate, cu partea

fertilă neîncreţită, dar ondulată, brun-castanie şi
îndoită de obicei în trei lobi mari, mai rar doi sau
patru lobi.
Piciorul este roşcat, rareori murdar-albicios,
încreţit la bază, de 3-10 cm lungime şi 0,5-3 cm în
diametru. În interior este gol, cu alveole mari şi
neregulate.
Carnea este fragilă, de culoare brun-roz-
albicioasă.
Ascele sunt de 300-325 x 17-19 μ, spori
elipsoidali de 18-24 x 7-10 μ, uneori cu două
picături de ulei.

37
 Creşte pe lemn putred de conifere. Uneori
pare să crească pe sol, în realitate, substratul este
un putregai de conifere amestecat cu pământ.
Apare toamna.
Este suspectă, necomestibilă.

6. Helvella crispa
Syn.: Helvella leucophaea

Apotecii cărnoase fragile, pediculate, având

regiunea fertilă(pălăria) circulară, de 1,5-10 cm în
diametru, pruinoasă, albicioasă, albicioasă-gălbuie,
crem sau ocru-murdar, cu marginea ondulată
neregulat şi formată din 2-4 lobi dispuşi la vîrful
piciorului în formă de şa.
Piciorul este cărnos, foarte evident şi
neregulat sulcat, de 3-10 cm lungime, la bază lat de
1,5-2,5 cm, în partea superioară îngustat, la
început alb curat, apoi gălbui sau crem.
Are asce de 300 x 18 μ şi ascospori de 18-
20 x 10-13 μ.
Creşte pe soluri umede, prin tufărişuri, în
păduri de foioase şi conifere.
Apare de vara pînă toamna.
Nu este comestibilă. Conţine
methylhidrazină. Poate provoca intoxicaţii
gastrointestinale.

7. Leptopodia elastica
Syn.: Helvella elastica

Apoteciile sunt cărnoase, fragile, coriacee

sau albicioase-cenuşii-gălbui, în formă de şa, cu doi
lobi mari cu marginea puţin răsucită spre faţa
inferioară, de 2-5 cm în diametru. Faţa inferioară a
apoteciei este albicioasă.

38
 Sporii sunt elipsoidali, netezi, de 19-20 x
11-12 μ.
Piciorul, de 3-10 cm lungime şi 4-10 mm în
diametru, este cilindric, albicios, cu baza îngroşată
ca o măciucă.
Creşte pe soluri umede, în păduri şi
tufişuri.
Apare vara şi toamna.
Este necomestibilă, nerecomandată. Ca şi
alte specii ale familiei, conţine gyromitrină.

8. Acetabula vulgaris
Syn. : Helvella acetabulum
Corpul fructifer are la început formă de
cupă, de culoare brun-gălbuie sau cenuşie în
interior, în exterior, spre bază, se deschide la
culoare, de 3-8 cm înălţime şi 2-5 cm în diametru.
Mai tîrziu, corpul fructifer se închide şi se
ondulează.
Piciorul e scurt de 1-5 cm înălţime, gros,
albicios, cu coaste proeminente care se ramifică la
partea inferioară a cupei. Peretele intern al apoteciei
este căptuşit cu stratul himenial, format din asce cu
ascospori de 18-24 x 12-15 μ.
Carnea e maronie, fragilă, cu miros de
pămînt.
Creşte de obicei izolată, dar şi în grupuri, pe soluri
calcaroase, în păduri de foioase(stejar) şi la
marginea acestora, în locuri umede, umbrite, şi pe
marginea drumurilor.
Nu se poate confunda cu nici o altă
ciupercă.
Trei semne caracteristice:
a.forma de cupă;
b. piciorul scurt, fibros, prevăzut cu
nervuri;
c.culoarea cenuşie.

39
 Este comestibilă . Neimportantă din punct
de vedere culinar. Conţine gyromitrină, ale cărei
efecte sunt neutralizate prin fierbere.
Mod de preparare: numai înamestec cu alte
ciuperci.
Fam. Pezizaceae

9. Aleuria vesiculosa
Syn.: Peziza vesiculosa

Apoteciile sunt cărnoase, în formă de cupă,

sesile, de 3-9 cm diametru, sferice, cu pereţii
subţiri, fragile, gelatinoase, translucide, de culoare
brună-deschis sau gălbuie, cu marginea ondulată.
Peretele intern al fructificaţiei este căptuşit cu
stratul himenial, constituit din asce cu ascospori
ovoizi sau elipsoidali, netezi, de 18-24 x 10-14 μ.
Creşte în grupuri numeroase, pe soluri
cultivate sau bogate în substanţe organice, în
grădini sau pe grămezi de gunoi.
Apare de primăvara pînă toamna.
Este comestibilă.

10. Aleuria aurantia

Syn.: Peziza aurantia
- urechiuşă, urechiuşe, urechea babei.

Corpuri fructifere în formă de cupă, uneori

ondulate, care se întind la maturitate, atingând 10
cm diametru, sesile, de culoare portocalie-roşiatică
în interior şi roşu-deschis la exterior.În interior,
culoarea e mai vie şi mai inchisă, în exterior are
culoare mai deschisă, este pruinoasă şi prezintă
granulaţii albicioase. Peretele intern este căptuşit cu
stratul himenial, format din asce cu ascospori
elipsoidali, de 16-18 x 10-12 μ, cu membrana

40
ornamentată cu vericozităţi în formă de reţea.
Înălţimea caractewristică este de 2-8 cm.
Carnea este fragilă ca ceara. Nu are gust şi
miros deosebit.
Creşte pe pământ umed în grupuri
numeroase, în luminişuri de pădure, pe marginea
drumurilor de pădure ori de cîmp, pe peluze, pe
teren cultivat.
Apare mai ales toamna.
E comestibilă.
Se poate confunda cu Sarcosczpha
coccinea, care este tot comestibilă, roşietică şi apare
pe rămăşiţe de lemn.
Semnul characteristic: culoarea roşu-
portocalie, care în interiorul cupei e mai intensă.
Mod de preparare: se poate folosi pentru
papricaş şi salată, în amestec cu alte specii ori
singură.

11. Otidea onotica

Corpurile fructifere în formă de cupă sau

ureche, sunt înalte de3-7 cm şi largi de 2-4 cm şi au
peretele intern de culoare galbenă-portocalie,
câteodată galbenă-citrin viu sau roz, iar peretele
extern de culoare gălbuie-albicioasă şi tomentos la
bază unde se termină cu un scurt picior. Corpul
sporifer se rulează în cornet luând forma de ureche.
Stratul himenial care căptuşeşte peretele
intern şi este alcătuit din asce cu ascospori
elipsoidali, de 10-14 x 4-6 μ, hialini.
Creşte în grupuri, mai rar izolată, în păduri
de foioase şi de conifere, pe soluri nisipoase.
Apare de vara pînă toamna.
E comestibilă, dar fără o valoare deosebită.

41
 12. Sarcosphaera crassa
Syn.:Sarcosphaera coronaria
Sarcosphaera eximia

Corpul fructifer e scufundat în sol, mai

mult sau mai puţin acoperit cu pământ, la început e
sferic, apoi cu crăpături radiare, astfel încât la
maturitate apare ca o cupă de 4-12 cm în diametru,
cu marginea lobată, cu 3-7 lobi triunghiulari,
ascuţiţi. Mai târziu lobii se răsfrâng în afară, încât
ciuperca apare ca o stea sau ca o floare, pe jumătate
împlântată în sol.
Regiunea himenială se află pe faţa internă a
apoteciei şi are culoarea roz-violacee, brună-violacee
pînă la mov-cenuşie. La exterior, apotecia este
albicioasă, alb-cenuşie pînă lacenuşiu-violacee,
catifelată sau solzos-încreţită.
Carnea este albă-violacee, casantă, fără un
miros sau gust special, eventual poate avea un vag
miros de pămînt. Faţă de carnea ciupercilor
înrudite, aceasta este mai groasă şi deosebit de
fragilă.
Sporii elipsoidali, hialini, netezi, de 15-18 x
7-9 μ, au de obicei o picătură mare de ulei îmsoţită
de câteva granulaţii.
Creşte pe sol calcaros, în păduri de
conifere, mai ales sub pini. Uneori apare şi în
pădurile de foioase.
Se poate confunda cu alte ciuperci înrudite.
Apare primăvara devreme, rar la începutul
verii.
E necomestibilă.
Toxicitate: nu se recomandă a fi
consumată, deoarece la unele persoane produce
tulburări gastrointestinale.

42
 Fam. SARCOSCYPHACEAE

13. Sarcoscypha coccinea

Syn.:Peziza coccinea
- urechiuşă, urechea babei, ochiul caprei.

Apotecile au forma unei cupe, de 1-5 cm

diametru, cu marginea neregulată, lung
pedunculate, de culoare roşiu-carmin la interior şi
roz albicioasă, tomentoasă la exterior.
Peretele intern al apoteciei este căptuşit cu
stratul himenial, format din asce cu ascospori,
elipsoidali, de 30-40 x 12-15 μ, bigutulaţi.
Apoteciile au un picior mare de 1-2 cm.
Creşte pe ramurile putrede căzute în
pădure, în grupuri numeroase.
Apare primăvara.
Comestibilă .
Observaţii: se aseamănă cu Aleuria
aurantia, de care se deosebeşte prin apoteciile
pedunculate şi prin ecologia ei.

Fam. Rhytismataceae
14. Spathularia flavida
Syn.:Spathularia clavata
Helvella spathulata

Corpul de fructificare are formă de spatulă,

de 5-10 cm înălţime, cu o parte fertilă lăţită şi un
picior. Partea fertilă, lată de 1-1,5 cm, are culoarea
galbenă-ocracee, este turtită, cu marginea ondulată
şi neregulată.
Piciorul e albicios-gălbui, de 2-3 cm
lungime, are partea bazală măciucată, partea
superioară îngustată şi aplatizată.

43
 Ascele, de 120 x 14 μ, au opt spori hialini,
cilindrici, măciucaţi, dispuşi paralel în ască, la
maturitate multiseptaţi, de 30-45 x 2-3 μ.
Creşte pe sol în păduri de conifere, adesea
în grupuri numeroase.
Apare toamna, fiind destul de rară.
Este comestibilă, dar fără valoare deosebită.
Unele surse nu o recomandă, dar nu este nici
otrăvitoare.

15. Cudonia circinans

Syn.: Leotia circinans

Corpul de fructificare este, alcătuit din

două părţi: capul şi piciorul. Capul este neregulat
sferic, cu marginea răsfrântă peste picior, galben-
bruniu, atingând 1-1,5 cm în diametru.
Piciorul, albicios-cenuşiu până la brun-
făinos, are 1-3 cm lungime şi 5-7 mm în diametru.
Ascele, de 150 x 10 μ, au opt spori
cilindrici-clavaţi, de 30-45 x 2 μ.
Creşte pe frunze căzute de molid şi brad.
O gasim vara şi toamna.
Este fără valoare alimentară.

Fam. Sclerotiniaceae

16. Mitrula abietis

Syn.: Mitrula cucullata

Corpul de fructificare este diferenţiat într-o

parte superioară fertilă ca un cap, şi una inferioară

44
sterilă - piciorul. Capul este oval conic, galben sau
brun-roşcat, gol în interior, de 1-2 mm, cu vârful
ascuţit sau rotunjit.
Piciorul este alb-gălbui, are 1-2 cm lungime
şi 1 mm în diametru.
Ascele, de 50-70 x 6-8 μ, au opt spori
cilindrici fuziformi, hialini, neseptaţi, de 12-15 x 2-3
μ.
Creşte în grupuri foarte numeroase pe
frunze căzute de molid şi brad.
Apare toamna.
Nu are valoare alimentară.

Fam. XYLARIACEAE

17. Xylosphaera polymorpha

Syn.: Sphaeria polymorpha
Xylaria polymorpha

Corpul de fructificare - numit la acest gen şi

stromă - este negru în întregime, are forme şi
dimensiuni foarte variate, deseori fiind sub formă de
măciucă, lung de 3-10 cm şi gros de 1-3 cm. Uneori
este turtit. Partea superioară, mai dezvoltată, este
fertilă şi se continuă cu un picior cilindric sau
turtit.
Carnea este albă şi conţine în stratul
periferic un rând de peritecii negre, dispuse ordonat
şi vizibile în secţiune, cu ochiul liber.
Sporii sunt bruni întunecaţi, elipsoidali,
uneori uşor curbaţi, de 20-32 x 6-10 μ.
Creşte de obicei pe butuci putrezi, mai
adesea pe cei de fag, dar şi pe alte specii.
Nu este comestibilă, fără a fi otrăvitoare.

18. Xylosphaera hypoxylon

Syn.: Clavaria hypoxylon

45
 Xylaria hypoxylon
Clavaria hypoxylon
Sphaeria hypoxylon

Corpul de fructificare - stroma -, de 2-8 x

0,5 cm, este tare, cilindric sau turtit, uneori
ramificat, negricios şi ţepos la bază, dar albicios şi
neted spre vârf. Uneori, vârfurile sunt acoperite de
un praf albicios, alcătuit din conidii.
Carnea este albă, foarte tare, elastică şi
fibroasă.
Sporii negricioşi şi fuziformi, au 12-16 x 5-5
μ.
Creşte pe butuci putrezi de fag, dar şi de
alte specii foioase.
Nu este otrăvitoare, dar nu se poate
consuma.

Fam. TUBERACEAE

19. Tuber aestivum

- trufa de vară, trufa văratică.

Are formă de tubercul de cartof, creşte sub

pămînt şi iese la suprafaţă numai din întîmplare.
Corpurile fructifere, având 5-10 cm în diametru,
sunt sferice, cu suprafaţă neregulată, acoperite cu
veruci mari piramidale, de 5-10 mm x 1,5-2,5 mm,
de culoare brună-închis-albăstruie, negru-maronie
sau negricioasă.
Carnea este alb-cenuşie la început, ocracee
sau galben-maronie în cele din urmă, cu vine
albicioase, ramificate şi orientate către bază, care
delimitează zonele căptuşite cu stratul himenial
constituit din asce cu ascospori. Fructificaţiile au

46
miros aromatic , asemănător cu cel al porumbului
fiert şi gust plăcut după preparare. Crudă nu are
gust plăcut.
Sporii sunt bruni-gălbui, elipsoidali, de 21-
25 x 25-35 μ.
Creşte în grupuri numeroase sub pământ,
în păduri rare de foioase(mai ales în jurul stejarilor
şi fagilor) şi de conifere, la o adîncime de 3-15 cm
sub sol.
Apare din august şi pînă în primele luni ale
primăverii.
Se poate confunda cu o altă trufă
comestibilă, Tuber brumale, care prezintă veruci
mai puţine la suprafaţă şi are dimensiuni mai
mici.Unii consideră specia Tuber brumale suspectă
de a nu fi comestibilă, dar confuzia cu aceasta se
pare că nu constituie un pericol.
Trei semne caracteristice:
a. creşte sub sol:
b. are formă de cartof, cu suprafaţă
zgrunţuroasă, de culoare închisă;
c. are interiorul de culoare închisă,
străbătut de vine albe, întortochiate.
E comestibilă, foarte bună.
Mod de preparare: este gustoasă
curăţată,tăiată şi preparată pane; în pateuri cu
ouă;în pateuri reci de vînat, lîngă fripturi reci şi
sandvişuri; tăiată felii subţiri şi fiartă în vin; ca
tocăniţă în felii; cu omletă.

20. Tuber melanosporum

Syn.: Tuber nigrum
- trufe, trufa neagră, trufa de iarnă, trufa de
Perigord, trufă violetă, fierea pămîntului.

Are forma tuberculului de cartof. Corpurile

fructifere au 2-10 cm diametru, culoare brun-

47
închisă, brun-violacee sau negricioasă, sunt sferice
sau alungite, cu peridia acoperită cu veruci mari,
poligonale, groase de 3-5 mm.
Carnea este albă la început, apoi cenuşie-
roşiatică, iar la maturitate devine brună, violacee
sau neagră, străbătută de vine albicioase , fin
ramificate, care delimitează zonele căptuşite cu
stratul himenial, alcătuit din asce cu câte 3-4
ascospori. Fructificaţia are un miros aromatic şi
gust foarte plăcut. Sporii sunt bruni-închişi,
elipsoidali, de 22-25 x 30-35 μ, echinulaţi.
Creşte în grupuri numeroase sub pămînt,
în solurile permeabile, bine aerisite şi bogate în
humus şi calcar de prin pădurile de foioase,
îndeosebi cele de stejar şi fag.
Apare de toamna pînă primăvara, din
noiembrie pînă în martie.
Nu se confundă cu alte specii.
E comestibilă, foarte bună, cu miros aromat
şi gust plăcut. Se consideră că, în ierarhia valorică a
ciupercilor comestibile, Tuber melanosporum ocupă
primul loc şi este printre cele mai scump cotate
ciuperci pe piaţa ciupercilor. Atenţie, dacă se
învecheşte capătă un miros respingător!

21.Choiromyces venosus
Syn.: Choiromyces meandriformis
-trufa albă, trufa porcească, trufa albă de
Transilvania.

Are forma şi mărimea unui tubercul de

cartof, suprafaţa sa amintind de forma şi aspectul
creierului. Culoarea sa este albul murdar, cenuşiul
sau brunul cu nuanţe ocracee.Uneori putem găsi
mai multe exemplare concrescute. Adeseori este
atacat de melci.

48
 Stratul fertil al corpului fructifer este
reprezentat de carnea ciupercii, fiind compact, la
început albicios, de culoarea osului, mai târziu
devenind alb-cenuşiu. Secţionat prezintă vinişoare
ocracee, întortochiate. În stare crudă nu are gust
caracteristic, iar mirosul este mai mult sau mai
puţin piperat, în raport cu vârsta ciupercii.
Creşte sub pământ, în cuiburi destul de
apropiate de suprafaţa acestuia, în păduri de
foioase şi de conifere, mai cu seamă în jurul fagilor,
dar şi pe lângă brazi. Prezenţa sa a fost semnalată
pe lângă Odorheiul Secuiesc, Zlatna, în
împrejurimile Clujului şi ale Caraş-Severinului.
Apare vara şi toamna.
Se poate confunda cu Scleroderma
citrinum, care însă creşte pe sol.
Trei semne caracteristice:
a. creşte sub pământ;
b. interiorul e albicios, străbătut de vene
sinuoase;
c. exteriorul ciupercii aminteşte de forma şi
aspectul creierului.
Mod de preparare: asemănător cu cel
pentru Tuber aestivum.

Fam. Hymenochaetaceae

22. Hymenochaete rubiginosa

Corpurile fructifere sunt asociate,

suprapuse, semiîntinse sau de forma unor cochilii,
subţiri, casante. Partea lor superioară este de
culoare cafeniu-închisă, catifelată la început, apoi
netedă, cu şanţuri înguste, concentrice, cu
marginea subţire şi ondulată. Himenoforul este
neted, de culoare cafeniu-ruginie.
Sporii, de 5,5-7 x 3-3,5 μ , sunt cilindrici.

49
 Se dezvoltă ca saprofită pe trunchiuri tăiate
de stejar, provocând un putregai alveolar. Poate fi
găsită pe fag şi pe castan.
O întîlnim tot timpul anului.

Fam. Stereaceae

23. Stereum hirsutum

- brâncă.

Corpurile de fructificare sunt coriacee,

întinse pe substrat, crustiforme sau cu o margine
răsfrântă, grupate, imbricate. Partea lor superioară
este cenuşiu-gălbuie, păroasă, cu zone concentrice.
Himenoforul este neted, de culoare galbenă
sau ocracee.
Sporii sunt cilindrici, de 6-8 x 2,5-3 μ.
Se dezvoltă ca saprofită pe ramurile căzute
în pădure de la arborii foioşi producând putrezirea
acestora. Frecvent se întâlneşte pe stejar, arin,
carpen, mesteacăn, alun, castan, fag, platan, frasin,
pe plopii negrii hibrizi. Poate ataca viţa de vie la care
produce boala numită "esca".
Apare tot timpul anului.

Fam. MERULIACEAE

24. Merulius lacrymans

Syn.:Gyrophana lacrymans
Serpula lacrymans
- buretele de casă, ciuperca de pivniţă

Corpurile fructifere sunt la început rotunde,

albe, apoi capătă forme diferite - adesea de paletă -
întinse pe substrat, pufoase, de circa 1-2 cm
grosime şi pînă la 50 cm diametru.

50
 Partea centrală - himenoforul - este
resupinată, de culoare galben-ruginie, cu încreţituri
alveolare de forma unor pori mai largi, cu picături
mari de lichid. Marginea carpozomului-sterilă- este
lată, pufoasă şi albă sau gălbuie-deschisă.
Masa sporiferă, evidentă, se prezintă sub
formă de praf de culoare brună. Sporii sunt gălbui,
elipsoidali, netezi, de 9-11 x 5-6 μ.
Se dezvoltă pe lemnul din construcţii şi
depozite, pe duşumele, tocurile uşilor, cercevelele
ferestrelor, scări, tavane din lemn, căpriorii
acoperişurilor, în special pe lemnul de răşinoase şi
de fag (în măsură mai mică pe cel de stejar),
producând o putrezire roşie a lemnului, uneori
putând cauza chiar prăbuşirea caselor. Lemnul
putrezit se crapă paralel şi perpendicular cu fibrele,
desfăcându-se în cuburi sau prisme.
Se întîlneşte tot trimpul anului.

Fam. HYDNACEAE

25. Hydnum repandum

- burete ţepos, flocoşel, burete spinos.

Ciupercă mică ori mijlocie, cu formă

neregulată. Creşte pe sol în cantităţi mari, uneori în
grupuri concrescute.
Pălăria, de 5-15 cm diametru, de culoare
galbenă, galbenă-albicioasă sau galben-ruginie,
asimetrică, este mai întîi în formă de pîlnie, apoi
întinsă, are marginea ondulată, netedă, cărnoasă.
Pălăriile mai multor exemplare pot fi concrescute.
Adesea găsim în ele fire de iarbă ori rămurele.
Partea inferioară a pălăriei prezintă stratul fertil al
corpului fructifer sub formă de dinţi sau spini,
albicioşi-galbeni sau de aceeaşi culoare cu pălăria,

51
inegali, moi, fragili, decurenţi şi uşor separabili,
strânşi unul în altul.
Piciorul este relativ scurt, plin, gros, dispus
puţin excentric, de 2-4 cm diametru şi 3-12 cm
înălţime, alb sau de culoare mai deschisă decît
pălăria, cilindric, puţin îngustat către bază, cărnos,
tare, neted.
Carnea este compactă, seamănă cu
caşcavalul, albă-gălbuie sau albă. Crudă are miros
plăcut şi gust searbăd. Adesea conţine, mai ales la
baza pălăriei, rămăşiţe vegetale pe care le-a închis
în sine şi care se prezintă sub forma unor puncte
negre. În timp ce este curăţată ori tăiată, ciuperca
musteşte un lichid care colorează degetele în maro-
roşcat.
Sporii, de 6-7 x 7-9 μ, sunt ovoizi, hialini,
albi sau crem în masă, netezi, gutulaţi. Praful
sporifer este alb-gălbui.
Creşte pe pământ, în cantităţi mari, uneori
în grupuri concrescute, în păduri de conifere şi de
foioase.
Apare la sfîrşitul verii şi la începitul
toamnei.
Comestibilă, mai ales în stadiu tânăr.
Exemplarele bătrîne devin amare deşi rămîn
frumoase ca aspect. Exemplarele tinere sunt foarte
gustoase şi au avantajul că nu prea sunt
viermănoase.
Nu se poate confunda cu altă ciupercă.
Trei semne caracteristice:
a. culoarea galbenă;
b. forma neregulată, ondulată, de pîlnie;
c. partea fertilă moale, formată din spini
deşi.
Mod de preparare: exemplarele tinere se pot
folosi în amestec cu alte

52
 ciuperci pentru papricaş; este gustoasă cu
sos tartar, cu sos Remoulade, ca pireu; mai
gustoasă este pregătită ca murătură .

Observaţii: se recomandă să se pregătească

bine, deoarece atât pălăria, dar mai ales piciorul,
are carnea puţin fibroasă. Apa în care se fierbe la
început este bine să se arunce, deoarece are un gust
puţin amar.

26. Sarcodon imbricatum

Syn.: Hydnum imbricatum
- porcan, buretele uliului, burete solzos,
buretele cerbilor, barba ţapului, ciuperca de pâine.

Carpozomul e diferenţiat în pălărie şi picior.

Pălăria, convexă sau infundibuliformă, măsoară 6-
20 cm, are culoarea brună-cenuşie şi este acoperită
cu numeroşi solzi imbricaţi, de culoare brun-
negricioasă, dispuşi în cercuri concentrice, fiind mai
numeroşi la centru . Marginea pălăriei este
ondulată, răsucită spre faţa inferioară. Deseori se
observă exemplare concrescute. Partea inferioară a
pălăriei prezintă regiunea himenială sub formă de
dinţi numeroşi, mai întîi albi-cenuşii, apoi bruni.
Aceştia sunt foarte apropiaţi unul de altul, fragili,
decurenţi şi uşor separabili de pălărie.
Piciorul este de 3-5 cm diametru şi 3-8 cm
înălţime, puţin mai deschis la culoare decât pălăria,
gros, cilindric, gol, neted, cărnos, tare.
Carnea este iniţial albă, apoi devine brun-
cenuşie, cu miros plăcut şi gust amărui.
Sporii sunt bruni, sferici, verucoşi, de 4-5 x
5-7 μ.

53
 Creşte în grupuri, în păduri uscate de
conifere. Uneori formează hore de vrăjitoare în jurul
arborilor.
Apare toamna.
Comestibilă în stadiu tânăr, cu vârsta
devine dură şi amară.

27. Hericium coralloides

Syn.:Hydnum coralloides
Dryodon coralloides

Are o formă neobişnuită. Este o specie

destul de rară, dar se poate recunoaşte fără
dificultate. Se prezintă sub formă de tufă scămoasă.
Corpul de fructificare, foarte mare, uneori de 30 cm
în diametru, are la bază un picior foarte scurt din
care pornesc ramificaţii coraliforme.
Ramurile sunt scurte, foliacee, ondulate,
împletite, adesea concrescute între ele. Paretea
superioară este scămoasă, ţepoasă. Pe faţa
inferioară au regiunea himenială dispusă pe dinţi
subţiri de 0,5-1,5 cm, fragili, la început de culoare
albă ca zăpada, apoi devine crem cu o nuanţă
limonie.
Carnea este albă, la început compactă,
groasă, apoi rezistentă, de consistenţa plutei. Are
gust plăcut de ridiche şi miros plăcut. Când
ciuperca este bătrână are un gust uşor amar.
Sporii rotunzi sunt puţin elipsoidali, albi,
fini, amiloizi de 3,5-5 x 3-4 μ.
Creşte pe trunchiuri moarte şi pe buturugi
uscate, în pădurile de foioase, în special în cele de
fag, producând putrezirea destul de intensă a
lemnului.
Comestibilă numai în stadiu tânăr. Cu
vârsta se întăreşte şi capătă un gust amar.

54
 Nu se confundă cu altă ciupercă.
Trei semne caracteristice:
a. creşte pe materiale lemnoase putrede;
b. are culoare albă;
c. scamele, ţepii ce atîrnă.
Mod de preparare: se poate folosi atît timp
cît se poate tăia cu uşurinţă; tăiată mărunt e bună
în combinaţie cu alte ciuperci, pentru murături şi
pentru ornarea sandvişurilor şi a platourilor.

Fam. POLYPORACEAE
28. Laetiporus sulphureus
Syn.:Grifola sulphurea
Polyporus sulphureus
- iasca galbenă a foioaselor, babiţa
norocului.

Este o ciupercă destul de mare. Apare pe

trunchiuri de copaci, ca iasca. În majoritatea
cazurilor, creşte “etajat”, în grupuri concrescute.
Uneori se întîmplă ca lăţimea acestor ciuperci
imbricate să aibă jumătate de metru, iar înălţimea
etajelor mai bine de un metru. Corpurile fructifere
au forma unor console, sunt sesile, semicirculare
sau neregulate, îmbricate, sudate în partea bazală,
de 10-40 cm diametru, cu faţa superioară ondulată,
ridată, de culoare portocalie-deschis, cu nuanţe
roşiatice, se decolorează cu vârsta sau prin uscare,
devenind galbenă-albicioasă. La inceput sunt
suculente şi lucioase, apoi îmbătrînesc şi devin
uscate şi foarte casante.
Stratul himenial se află pe faţa inferioară a
carpozomului. Tuburile sporifere, de 1,5-4 mm, au
culoare galbenă ca sulful. Porii sunt mici, de 0,3-
0,8 mm diametru, circulari, de culoare galbenă ca
sulful.

55
 Sporii sunt ovoizi sau elipsoidali, de 5-7 x
3,5-4,5 μ, gălbui, unigutulaţi.
Carnea este moale în stadiu tânăr,
suculentă, gălbuie, fibroasă spre bază, se poate tăia
în felii precum caşcavalul; foarte fragilă şi friabilă
prin uscare, cu timpul devine toată fibroasă, albă
sau crem-gălbuie. Are miros plăcut şi gustul puţin
acrişor.
Nu are picior. Partea inferioară a corpului
fructifer, care este în contact direct cu trunchiul
copacului seamănă cu un picior.
Creşte pe trunchiuri vii şi moarte de la
diferiţi arbori foioşi şi în livezi, foarte rar pe conifere,
producând un putregai roşu al lemnului. Este
frecvent întîlnită pe trunchiurile de salcîm, pomi
fructiferi şi pe sălciile de pe malurile apelor. Reapare
ani de-a rîndul, mai ales după ploi abundente.
Apare din aprilie pînă în septembrie dacă
vremea îi este prielnică.
Exemplarele mai bătrîne, mai decolorate se
pot confunda cu unele tipuri de iască.
Comestibilă, în stadiu tânăr, cînd este viu
colorată. Se foloseşte partea ciupercii care poate fi
uşor tăiată cu cuţitul.
Mod de preparare: este potrivită pentru
aproape toate felurile de preparate din ciuperci, dar
datorită gustului deosebit e recomandată pentru
clătite. Se poate tăia felii şi pregăti pane. Proaspătă
e bună ca acritură. Tot ca acritură se poate pune şi
pentru iarnă. Nu se poate usca.

Observaţii:
E o ciupercă parazită, bine cunoscută şi
mult discutată în literature de specialitate
referitoare la silvicultură şi pomicultură. Odată
instalată pe un copac, cauzează putregaiul brun sau

56
roşu al lemnului şi, în cîţiva ani, distruge copacul
cu totul.
În unele oraşe ale Europei de vest e
considerată o delicatesă rară.

29. Piptoporus betulinus

Syn.: Polyporus betulinus
- iasca mesteacănului, văcălie de
mesteacăn, bureţi de mesteacăn.

Corpurile fructifere sunt sesile sau

prevăzute cu un picior scurt, fixat lateral pe pălărie.
Au 8-20 cm diametru şi 2-6 cm grosime, sunt
reniforme, convexe, netede, acoperite pe suprafaţă
cu o crustă subţire, netedă, brun-cenuşie, ce se
desprinde cu uşurinţă în fîşii.
Partea inferioară a pălăriei este albicioasă,
albă sau uşor cenuşie. Stratul himenial este situat
pe partea inferioară a pălăriei şi este format din
tuburi sporifere lungi de 2-8 mm, de culoare alb-
gălbuie până la brună, dispuse pe un singur strat,
care se desprind uşor de tramă. Porii tuburilor sunt
rotunzi, fini, de 0,1-0,3 mm diametru, albi, albicioşi
sau cenuşiu-albicioşi.
Trama este suberoasă, uscată, albă sau
puţin gălbuie, cu miros şi gust acid.
Sporii sunt elipsoidali, alungiţi, arcuaţi,
hialini, netezi, de 4,5-6,5 x 1,25-1,75 μ.
Creşte pe trunchiuri vii de mesteacăn.
Poate să se dezvolte şi pe trunchiurile căzute în
pădure, producând un putregai roşiatic intens al
lemnului.
Se întîlneşte de vara pînă toamna.

57
 30. Fomes fomentarius
- iască, văcălie, iasca fagului, copita calului,
babiţă, burete de iască, copită, văcălie de fag.

Corpurile fructifere perene, izolate sau

etajate, sunt mari de 10-40 cm diametru, groase de
6-25 cm, în formă de poliţă sau de copită, cu
suprafaţa zonată concentric, netedă, de culoare
cenuşie, brun-închisă sau neagră strălucitoare.
Tuburile sporifere sunt stratificate, fiecare
strat are 2-6 mm.
Porii sunt sferici, mici de 0,2-0,4 mm
diametru. La început, partea inferioară a pălăriei
este albicioasă, apoi brunie.
Trama este suberoasă, dură, compactă,
fibroasă, de culoare brună-roşcată.
Sporii sunt hialini, oblongi-elipsoidali, de
14-18 x 5-7 μ.
Se dezvoltă pe trunchiuri vii sau moarte de
la diferiţi arbori foioşi, mai ales de fag, ulm, carpen,
frasin, stejar, plop, salcâm, castan, la care produce
un putregai alb al lemnului.
Se întîlneşte tot timpul anului.

Observaţii:
În unele regiuni ale ţării, din tramă, în
urma unui tratament special (fierbere în lapte etc.),
se obţine un material moale, din care se
confecţionează şepci, poşete, şi obiecte de artizanat.
În trecut, tot din tramă se prepara iasca,
utilizată la aprins focul cu amnarul, înlocuind
chibriturile.

31. Fomitopsis pinicola

Syn.: Fomes marginatus
Ungulina marginata

58
 - iasca de cioată a răşinoaselor, văcălie de
brad.

Corpurile fructifere sunt izolate sau etajate,

sesile, semicirculare, de 10-30 cm diametru.
Suprafaţa zonată, cu şanţuri concentrice, la început
e de culoare albicioasă, curând gălbuie-brunie, se
acoperă cu o crustă roşiatică-portocalie,
strălucitoare, care cu timpul capătă culoarea brună-
roşcată. Marginea fructificaţiei este de culoare
deschisă.
Pe partea inferioară se află regiunea
himenială, formată din tuburi sporifere stratificate,
gălbui-albicioase. Fiecare strat are 3-8 mm
lungime.
Porii circulari, de 0,2-0,3 mm diametru,
sunt albi, apoi albicioşi-gălbui şi se colorează în
brun-roşcat la atingere.
Trama este suberoasă şi albă, uneori
galbenă ca sulful.
Sporii sunt elipsoidali, de 6-8 x 4,5 μ,
hialini, albi în masă.
Se dezvoltă pe trunchiurile vii şi moarte de
la diferite conifere(pin, brad, molid etc.), mai rar pe
arbori foioşi(cireş, vişin, măr, păr, salcîm etc.),
cauzând un putregai roşu uscat al lemnului.
Adesea apare în regiunea de munte.
Se întîlneşte tot timpul anului, în special
primăvara şi toamna.

32. Inonotus hispidus

Syn.:Polyporus hispidus
Xanthochrous hispidus

Corpurile fructifere sunt anuale,

semicirculare, sesile, izolate, de 8-35 cm diametru,
groase, galben-ruginii sau portocaliu-roşiatice, apoi

59
brun-roşiatice şi, în cele din urmă , negricioase, cu
suprafaţa foarte păroasă.
Tuburile sporifere, de 2-3,5 mm lungime,
sunt dispuse pe un singur strat.
Porii mici, de 0,1-0,3 mm, sunt circulari,
galbeni-bruni sau bruni-roşiatici, foarte adesea cu
picături de lichid brun-roşcat, secretat de tramă.
Trama este suculentă, galbenă-brună sau
brună-roşiatică; când este uscată devine foarte
fragilă.
Sporii sunt elipsoidali, netezi, galbeni sau
bruni, de 9-12 x 7,5-10 μ. Cistidele sunt galbui.
Creşte pe arborii foioşi şi pe pomii fructiferi,
producând un putregai alb care distruge
duramentul tulpinilor, producând scorburi
caracteristice. Deşi corpurile fructifere sunt anuale,
miceliul este peren.

Observaţii: din corpurile fructifere se

extrage o substanţă colorantă galbenă, utilizată în
trecut în pictură şi pentru vopsirea ţesăturilor.

33. Phellinus igniarius

Syn.:Fomes igniarius
Polyporus igniarus
- văcălie, copită, iască.

Corpurile fructifere sunt multianuale, în

formă de copită, semicirculare, de 7-20 cm
diametru, convexe, cu şanţuri zonate, de culoare
brună la început, apoi cenuşie-negricioasă, crăpate,
cu marginea groasă.
Tuburile sporifere sunt stratificate, brun-
roşiatice.
Porii sunt fini, de 0,06-0,1 mm diametru,
circulari, de culoare brun-roşiatică.

60
 Trama este dură, lemnoasă, coriacee sau
brună-roşiatică-închis.
Sporii sunt subglobuloşi, hialini, de 5-6 x 4-
5 μ, unigutulaţi.
Creşte pe trunchiuri vii de arbori foioşi şi
pomi fructiferi, producând un putregai albicios al
inimii lemnului.
Apare tot timpul anului.

34. Phellinus robustus

Syn.:Fomes robustus
Polyporus robustus
- iasca bradului

Corpurile fructifere sunt multianuale,

sesile, etajate, de 5-30 cm diametru, în formă de
copită, cu zone largi, suprafaţa cenuşie-brună, în
cele din urmă aproape neagră, crăpată. Marginea
fructificaţiei este brună.
Tuburile sporifere sunt stratificate, adeseori
câte 20 de strsturi, de 3-5 mm grosime fiecare strat,
brune.
Porii fini, de 0,07-0,1 mm, au culoare
brună-deschis.
Trama este galbenă-brunie, foarte dură,
lemnoasă.
Sporii sunt sferici, hialini, de 6-8 x 5,5-7 μ.
Creşte pe conifere şi pe arborii foioşi,
producând un putregai gălbui-cenuşiu.
Apare tot timpul anului.

35. Ganoderma applanatum

Syn.:Fomes applanatus
- iască, văcălie.

Corpurile fructifere sunt perene, izolate, rar

asociate, suprapuse.

61
 Pălăria este sesilă, de 10-14 cm şi chiar 60
cm diametru, turtită, de 2-7 cm grosime, faţa
superioară cu şanţuri, zonată, având o crustă
netedă, cenuşie-brună până la brună-roşiatică,
uneori acoperită cu pulbere sporiferă ca şi când ar fi
pudrată cu cacao. Marginea fructificaţiei este albă-
cenuşie, rotunjită, subţire.
Tuburile sporifere sunt brune, stratificate,
fiecare strat având 8-25 mm.
Porii sunt mici, de 0,15-0,25 mm diametru,
albi sau gălbui la început, apoi bruni cu vârsta sau
la atingere.
Trama este albă la început, apoi brună,
dură.
Sporii sunt ovoizi, de 7-12 x 6-7,5 μ, bruni-
deschis, cu endosporul reticulat şi episporul neted,
gutulaţi.
Se dezvoltă pe trunchiurile moarte căzute în
pădure, mai rar pe arborii vii, de la diferite esenţe
foioase, mai rar conifere.
Apare tot timpul anului.

36. Ganoderma lucidum

Syn.:Fomes lucidus
- linguriţa zânei, lingura zânei.

Corpuri fructifere prevăzute cu un picior

lateral. Pălăria este de 6-10 cm diametru, circulară
sau reniformă, convexă, cu suprafaţa de culoare
roşie-brună sau roşie strălucitoare, zonată
concentric, acoperită cu o crustă lucioasă şi cu
marginea albă în stadiu foarte tânăr .
Piciorul lateral, excentric sau central, scurt,
cilindric, de 5-8 cm lungime , este de aceeaşi
culoare cu pălăria şi acoperit cu o crustă lucioasă.

62
 Faţa interioară a pălăriei prezintă regiunea
himenială cu tuburi sporifere lungi de 0,5-2 mm,
cenuşii-brune.
Porii, mici de 0,1-0,2 mm diametru, sunt
circulari, alb-cenuşii în stadiu tânăr, bruni la
maturitate.
Trama este spongios-suberoasă, gălbuie-
brună iniţial, apoi brună.
Sporii ovoizi, de 7-12 x 6-8 μ, bruni, cu un
endospor brun, verucos-reticulat şi un epispor
hialin, neted.
Cresc mai multe la un loc, pe stejar, pe
rădăcini şi la baza lor şi pe cioturi. Se pot întâlni şi
pe alte esenţe de foioase, iar unele subspecii chiar
pe conifere, producând un putregai alb al
rădăcinilor. Uneori dă impresia că se dezvoltă pe
sol, dar în realitate miceliul se formează pe
rădăcinile arborilor.
Apare timpul anului.

37. Polyporus squamosus

Syn.:Polyporellus squamosus
- ciupercă păstrăv, burete păstrăv, buretele
nucului, păstrăv de nuc, păstrăv, urechea nucului.

Stă ataşat de copac, la fel ca iasca, dar se

prinde de trunchi cu ajutorul unui picior. Corpurile
fructifere sunt cărnoase, izolate sau în grupuri sau
mari, uneori concrescute; au forma de pălărie cu
picior. Pălăria măsoară 10-60 cm diametru. La
început e convexă, apoi se desface în evantai. Se
prezintă reniformă, gălbuie, cu numeroase scuame
triunghiulare, brune, turtite, mai numeroase în
centrul pălăriei, unde aceasta este puţin deprimată.
Exemplarele tinere sun albe ori crem-gălbui, cele
mai bătrîne au culoarea ocru sau ruginiu.Toate

63
sunt acoperite cu aceste scuame maro-închis,
dispuse în semicerc.
Stratul fertil se continuă pe trunchi. Pe faţa
inferioară sunt tuburi sporifere de până la 1-2 mm
lungime cu pori decurenţi. La început porii sunt
mici, rotunzi, albi, iar la maturitate se lărgesc pînă
la 1-2 mm şi devin poligonali, gălbui.
Sporii sunt alungiţi-elipsoidali, de 10-12 x
4-5 μ
Piciorul este gros, scurt, până la 8 cm
lungime, prins lateral, catifelat şi de culoare brună
întunecată la bază, iar crem-gălbuie în rest .
Piciorul nu se distinge clar de pălărie şi pare ca o
continuare a ei. Uneori sunt concrescute picioarele
de la mai multe corpuri fructifere.
Carnea este albă sau albicioasă, suculentă,
tare, cu miros şi gust caracteristic de făină. Carnea
exemplarelor tinere are consistenţa caşcavalului, iar
cea a exemplarelor bătrîne este tare, rezistentă şi se
aseamănă cu pielea. Ciupercile bătrîne au miros
pătrunzător de tanin.
Creşte izolată sau în grupuri pe diferiţi
arbori foioşi, de preferinţă pe arţari, pe nuci sau pe
pomi fructiferi, vii sau morţi, cauzând putrezirea
albă a lemnului de foioase.
Apare din primăvară pînă toamna.
Nu se poate confunda cu alte ciuperci ce
cresc pe copaci.
Trei semne caracteristice:
a.scuamele;
b.corpul fructifer cu picior;
c.dimensiuni asemănătoare cu iasca.
Comestibilă, foarte bună, dar numai în
stadiu tânăr. Pe măsură ce îmbătrîneşte,
carpozomul devine rigid.
Mod de preparare: se folosesc exemplarele
tinere, ce se pot tăia uşor cu cuţitul. După ce

64
acestea se curăţă de pieliţa scuamoasă, se pot
pregăti pane, cu sos vînătoresc, ca murături
proaspete ori pentru iarnă. Se usucă bine, dar
uscată se poate folosi doar în chip de condiment
deoarece nu se mai înmoaie, rămîne tare, foarte
greu de mestecat şi după fierbere.

Observaţii: este un temut parazit al

copacilor, pe care îi distruge în doar cîţiva ani.

38. Coriolus versicolor

Syn.:Trametes versicolor
Polystictus versicolor
- iasca de cioată a foioaselor.

Corpurile fructifere sunt asociate,

suprapuse, sesile, subţiri de 1-3 mm şi 1-6 cm
diametru. Se prezintă coriacee, cu zone concentrice
brune, cafenii, roşiatice, cenuşii sau gălbui şi sunt
păros catifelate pe suprafaţă.
Tuburile sporifere au 1-3 mm, sunt albe
sau albicioase. Porii mici, rotunjiţi, la început sunt
albi, apoi gălbui-roşiatici. Porii pot fi circulari sau
unghiuloşi.
Carnea este albă, coriacee.
Sporii sunt cilindrici, uşor arcuaţi, de 5-7 x
5-2,5 μ, hialini.
Se dezvoltă ca saprofită pe trunchiurile
tăiate, arborii şi ramurile căzute în pădure, pe
aproape toate esenţele foioase, producând un
putregai alb al lemnului.
Apare tot timpul anului.

39. Coriolus hirsutus

Syn.:Trametes hirsuta

65
 Polystictus hirsutus

Corpurile fructifere sunt asociate,

suprapuse.
Pălăria este subţire, de 4-10 mm,
semicirculară, de 3-10 cm diametru, păros catifelată
pe partea superioară, cu zone concentrice de
culoare mai închisă şi mai deschisă, albicioasă,
gălbuie sau cenuşie. Marginea fructificaţiilor este
subţire, deschisă la culoare, la bătrâneţe lobată şi
puţin recurbată. La început aceste fructificaţii sunt
moi, apoi devin tari, coriacee.
Tuburile sporifere sunt destul de lungi, de
2-4 mm.
Porii sunt rotunzi, la maturitate unghiuloşi
sau neregulaţi, albicioşi apoi gălbui-cenuşii.
Carnea este albicioasă, moale la început,
apoi coriacee, uscată.
Sporii hialini, elipsoidali sau cilindrici, au
5-8 x 1,5-2,5 μ.
Creşte ca saprofită pe aproape toţi arborii
foioşi din regiunea de câmpie până în regiunea
montană; este mai frecventă pe stejar, fag, carpen,
alun, plopii negri hibrizi, precum şi pe pomii
fructiferi, producând un putregai alb al lemnului.
Apare tot timpul anului.

40. Hirschioporus abietinus

Syn.:Trametes abietina

Corpurile fructifere sunt întinse pe

substrat, cu o parte superioară recurbată ca o mică
pălărie de 1-3 cm, foarte subţiri, cu şanţuri
albicioase-cenuşii-roşiatice, tomentoase.
Tuburile sporifere sunt scurte,
nestratificate.

66
 Porii au 0,3-0,8 mm diametru, sunt
sinuoşi, labirintiformi, de culoare cenuşie până la
brună-violacee.
Trama foarte subţire, membranoasă,
coriacee, brună deschis sau brună-roşiatică.
Sporii sunt hialini, netezi, subcilindrici, de
6-8,5 x 3-4 μ.
Creşte pe trunchiuri şi ramuri de conifere
producând un putregai alb al lemnului.
Se întîlneşte tot timpul anului.

41. Picnoporus cinnabarinus

Syn.:Trametes cinnabarina

Corpurile fructifere au pălăria de 1,5-6 cm

diametru, groasă de 0,5-1,5 cm, semicirculară,
convexă sau turtită, adesea neregulată. Pot fi izolate
sau imbricate, asociate, galbene-portocalii-roşiatice,
decolorându-se cu vârsta.
Tuburile sporifere sunt dispuse pe un
singur strat şi măsoară 1,5-6 mm.
Porii, de 0,25-0,4 mm diametru, au culoare
roşiu aprins.
Trama este groasă de 1-5 mm, moale,
spongioasă, apoi suberoasă, roşie, zonată.
Sporii cilindrici, de 5-6 x 2-2,5 μ, sunt
hialini, netezi.
Creşte pe lemnul arborilor foioşi,
producând un putregai alb-portocaliu al lemnului.
Apare vara.

42. Polypilus umbellatus

Syn.:Grifola umbellata
Polyporus umbellatus
P. ramosissimus
- bureţi iepureşti.

67
 Aceasta este o ciupercă rară şi foarte
interesantă, creşte în formă de tufă, în pădurile de
foioase, pe materiale lemnoase putrede. Este foarte
rentabilă deoarece corpurile fructifere sunt
aglomerate până la 200 exemplare şi ating 50 cm în
diametru şi 4 kg în greutate şi putem strînge
cantităţi inseminate. Înălţimea caracteristică e de
20-40 cm. Rămurelele “tufei” sunt sudate prin picior
şi prevăzute cu pălărioare mici şi simetrice.
Pălăria, izolată, are 1-3 cm diametru; este
cărnoasă şi subţire. Mai întîi de culoare maro-
gălbuie, mai apoi cenuşie-brună deschisă. La
început e sferică sau semisferică şi, în cele din
urmă în formă de pâlnie. Uneori poate avea centrul
deprimat şi marginile ondulate, suprafaţa fină,
radial fibroasă.
Pe faţa inferioară a pălăriei, tuburile
sporifere sunt albe, foarte scurte, lung decurente pe
picior.
Porii, albi, mici, circulari, sunt poligonali
când coboară pe picior.
Piciorul, destul de lung, este alb, central.
Trunchiul e comun, scurt , gros, pîslos, de
culoare mai închisă şi foarte ramificat. Rămurelele
sunt de culoarea pielii şi fiecare se termină cu o
pălărioară.
Carnea este albă, la început moale,
suculentă, apoi fibroasă şi rezistentă, cu miros de
făină şi gust dulce. Ciuperca tînără are miros
characteristic, piperat.
Sporii, de 7-10 x 2-4 μ, hialini, albi în
masă, oblongi, netezi, multigutulaţi.
Creşte la baza arborilor bătrâni, pe rădăcini
şi pe trunchiuri putrede, mai ales de stejar şi fag, în
pădurile umbroase de foioase..
Apare vara şi toamna.

68
 E comestibilă, mai ales în stadiu tânăr.
Se poate confunda cu Grifola frondosa, care
este şi ea comestibilă. Aceasta are, însă, pălăriile în
formă de limbă.
Semn characteristic: trunchiul comun e
foarte ramificat şi fiecare ramură are cite o
pălărioară rotundă, simetrică.
Mod de preparare: Bună pentru orice
mîncare, mai ales pentru supe, musaca de ciuperci
sau cu orez.

43. Daedalea quercina

Syn.: Trametes quercina
- iasca de cioată a stejarilor

Corpurile fructifere sunt multianuale, au

forma de consolă, sunt sesile, izolate sau imbricate,
uneori întinse pe trunchiuri, de consistenţă
suberoasă. Partea superioară a fructificaţiilor este
aproape plană, uşor păroasă, zonată, gălbuie-
cenuşie, cu marginea subţire. Tuburile sporifere
sunt confluente, de forma unor lamele,
labirintiforme.
Porii sunt labirintiformi, rar unghiuloşi,
albicioşi.
Trama este suberoasă, elastică, gălbuie.
Sporii elipsoidali sau cilindrici, de 5-7,5 x
2,5-3,5 μ, hialini.
Se dezvoltă ca saprofită pe lemnul de stejar,
rar pe alţi arbori foioşi, producând un putregai
roşiatic al lemnului.
Apare tot timpul anului.

44. Gloeophyllum abietinum

Syn.: Lenzites abietina

69
 Corpurile fructifere sunt sesile, întinse pe
substrat, cu o margine de obicei întoarsă , imbricate
sau ieşind prin crăpăturile scoarţei.
Faţa superioară are 5-25 mm lăţime şi este
de culoare brună închis, păroasă.
Himenoforul are formă de lamele brune-
cenuşii, groase, distanţate, neregulate,
anastomozate.
Trama este coriacee şi brună-roşcată.
Sporii sunt subcilindrici, hialini, apoi bruni,
netezi, de 9-12 x 3-4,5 μ.
Creşte pe trunchiurile, pe ramurile şi pe
lemnul de conifere, producând un putregai roşiatic.
Apare tot timpul anului.

45. Scutiger ovinus

Syn.:Caloporus ovinus
Polyporus ovinus
- buretele oilor.

Corpurile fructifere au formă de pălărie cu

picior, sunt grupate şi adesea concrescute.
Pălăria de 5-10 cm diametru şi 1-2 cm
grosime, culoare albă sau albicioasă-cenuşie, este
sferică, apoi semisferică şi în final întinsă, cu
marginea răsucită, adesea neregulată, sudată cu
pălăria de la exemplarele vecine, netedă, cărnoasă,
elastică.
Tuburile sporifere sunt albe, foarte scurte,
de 1-2 mm lungime, decurente, se îngălbenesc la
atingere sau cu vârsta.
Porii albi devin gălbui cu vârsta, sunt foarte
mici, de 0,15-0,2 mm, sferici sau unghiuloşi.
Piciorul, de 1-3 cm diametru şi 2-6 cm
înălţime, are aceaşi culoare cu pălăria sau mai

70
deschis; este cilindric, tare, solid, îngustat la bază,
central sau excentric, neted sau pruinos.
Carnea albă devine gălbuie cu vârsta, este
tare, cu miros şi gust plăcut.
Sporii, de 3-5 x 3-3,5 μ, sunt hialini, albi în
masă, ovoizi, netezi, unigutulaţi.
Creşte în grupuri numeroase în păduri de
conifere, rar de foioase, în luminişuri, în regiunea de
munte.
Apare vara şi toamna.
E comestibilă numai în stadiu tânăr. La
bătrîneţe devine indigestă.

Fam. FISTULINACEAE

46. Fistulina hepatica

- limba boului, păstrăv roşu de stejar,
bureţi de stejar.

Este ciuperca cea mai asemănă toare cu

carnea întrucît, odată secţionată, secretă un lichid
roşiatic. Corpurile fructifere sunt izolate sau
asociate, etajate, de 10-30 cm diametru şi 2-6 cm
grosime, cărnoase, lobate, de culoare roşie ca
sângele, devin brune cu vârsta. Au forma unei limbi
sau a unui lob de ficat, sunt vâscoase şi lucioase pe
partea superioară şi prezintă numeroase papile
punctiforme. Pe vreme umedă sunt lipicioase.
Pe partea inferioară se află tuburile
sporifere, în formă de cupă, scurte şi gălbui-
albicioase. Porii acestora sunt albi la început, apoi
gălbui, în cele din urmă roz. Devin bruni la atingere,
sunt mici şi circulari.
Sporii sunt ovoizi, de 4-5 x 3-4 μ, gălbui,
culoare brună deschis sau roz în masă, netezi, cu o
picătură uleioasă.

71
 Prin secţionare, stratul fertile al corpului
fructifer se diferenţiază de carnea ciupercii ca o fîşie
îngustă. La apăsare se colorează în roşu închis şi
are suprafaţa neregulată.
Partea prin care se fixează de copac
seamănă cu un picior. Acesta este scurt, gros,
lateral, de 3-7 cm, brun-negricios, plin, dur,
pruinos.
Carnea este roşie, roşu-maronie, de
culoarea sfeclei sau a sângelui închegat, compactă,
fibroasă, cu miros plăcut şi gust puţin acrişor,
original, diferit de cel al tuturor celorlalte ciuperci.
La secţionare, din cauza fibrelor, prezintă dungi.
Secretă un latex roşu.
Creşte solitară sau în grupuri, la baza
trunchiurilor vii şi în scorburile arborilor bătrâni,
mai ales stejar, producând un putregai roşu al
lemnului.
Apare la sfîrşit de vară şi toamna.
E comestibilă, în stadiu tânăr. La bătrîneţe
se întăreşte.
Trei semne caracteristice:
a. corpul fructifer roşiatic, asemănător
unui lob de ficat;
b. partea fertilă îngustă, gălbuie:
c. secretă un latex roşiatic.
Mod de preparare: Înainte de folosire se
secţionează pe lungime şi se înmoaie în apă sărată;
după aproximativ o jumătate de oră, această apă se
aruncă. Se poate prepara ca tocăniţă cu smântînă
sau pane.

Fam. CLAVARIACEAE

47. Clavariadelphus pistillaris

Syn.: Clavaria pistillaris
C. spathulata

72
 Corpul fructifer, de 5-30 cm înălţime, are
aspect general de măciucă, este neramificat şi
rotunjit la vârf. La început are culoare galbenă, apoi
devine ocraceu-roşiatic. Partea bazală, care
corespunde cu piciorul, este mai deschisă la
culoare, albicioasă-gălbuie, situată la suprafaţa
pământului, uneori acoperită cu peri, alteori glabră.
Carnea, la început compactă, mai târziu
moale, este albă, dar se colorează repede în brun la
tăiere sau la temperaturi scăzute. Are gust puţin
amar.
Sporii sunt elipsoidali, albicioşi-gălbui în
masă, hialini la microscop, de 9-16 x 5-10 μ.
Bazidiile foarte lungi, de 90-120 x 6-10 μ.
Creşte pe sol, în păduri de foioase.
O întîlnim vara şi toamna.
Este comestibilă, dar mediocră din cauza
gustului amar.

48. Sparassis crispa

Syn.: Sparassis ramosa
- creasta cocoşului, creţişoare, creţuşca.

Corpurile fructifere au forma unei conopide

mari, prezintă un trunchi comun cu numeroase
ramuri turtite, foliacee, ondulate, de culoare albă-
crem sau galbenă deschisă, în final maronie.
Ramurile sunt acoperite cu stratul himenial. Aceste
fructificaţii pot atinge 10-40 cm în diametru şi în
înălţime. Trunchiul principal este alb, gros, scurt,
cilindric sau bulbos, cărnos, pruinos.
Carnea este albă, foarte ftragilă, cu miros
piperat, şi gust plăcut, asemănător cu cel de alună.
Sporii sunt hialini, albi în masă, ovoizi, de
4-5 x 6,7 μ, netezi, gutulaţi.

73
 Creşte , de obicei izolată , în zone montane,
în păduri de conifere, mai rar de foioase, în jurul
arborilor bătrâni, mai ales în jurul pinilor şi
brazilor, producând şi un putregai roşiatic al
lemnului.
Se întîlneşte vara şi toamna. Nu este o
ciupercă des întîlnită.
Se poate confunda cu Grifola frondosa care
este tot comestibilă. Aceasta are formă
asemănătoare, dar corpul fructifer e alcătuit din
ramuri alungite.
Este comestibilă, foarte bună, mai ales în
stadiu tânăr, cu vârsta devine coriacee.
Trei semne caracteristice:
a. corp fructifer tufos, ondulat, în formă
de conopidă sau ;
b. culoarea aalb-gălbuie:
c. nu are rămurele alungite în formă de
limbă.
Mod de preparare: se pot folosi doar
exemplarele tinere. Acestea se prepară ca supă, cu
ouă sau în pateuri cu ouă.

49. Ramaria botrytis

Syn.:Clavaria botrytis
- rămurele, opintici, bureţii veveriţei,
togmăgel, burete de conopidă, barba caprei, creasta
cocoşului, mărgean, creţişoară, bureţi creţi, meloşel.

Are aspectul unui tufiş sau al unei

conopide. Este o ciupercă masivă, de 10-12 cm
diametru şi atinge şi 7-15 cm înălţime. Prezintă un
trunchi alb, care cu vârsta devine galben . Corpul
fructifer e cărnos, tare, are ramuri foarte bogat
ramificate, cilindrice, drepte sau îndoite, cărnoase,
fragile, gălbui, care se divid în ramuri mai mici,
scurte, obtuze, cu extremităţile de culoare roz sau

74
roşu-purpuriu, asemănătoare unor corali. La
ciuperca tînără, ramurile sunt scurte şi dese, iar
vîrful ramurilor este roz-purpuriu. Ramurile
ciupercii mai bătrîne sunt mai lungi, se decolorează
şi devin galbene.
Carnea este albă, tare, fermă, casantă, cu
miros plăcut de fructe şi gust dulce. Gustul
exemplarelor bătrîne e amărui.
Sporii, de 5-6 x 12-15 μ, sunt ovoizi, fin
verucoşi, gălbui, ocracei în masă.
Creşte izolată sau în grupuri, pe sol, în
păduri de foioase şi conifere. Uneori formează hore
de vrăjitoare în jurul arborilor.
Apare de vara pînă toamna.
Comestibilă în stadiu tânăr.
Se poate confunda cu Ramaria Formosa,
care e comestibilă numai în stadiu tînăr.
Trei semne caracteristice:
a. trunchiul cărnos, gros, scurt, albicios;
b. desimea rămurelelor;
c. majoritatea rămurelelor sunt roz.
Mod de preparare: exemplarele tinere, tăiate
felii, pot fi pregătite pane. Din exemplarele mai mari,
dar tinere, putem pregăti mîncare de ciuperci,
papricaş sau ciuperci cu smîntînă.

50. Ramaria formosa

Syn.:Clavaria formosa
Clavariella formosa
- meloşel, barba caprei, togmăgel.

Are formă de tufă, este deosebit colorată.

Corpurile fructifere au 10-13 cm în diametru şi 10-
20 cm înălţime, prezintă un trunchi de culoare roz,
albicios în partea inferioară, cărnos, tare, cu
numeroase ramuri. Ramificaţiile sunt cilindrice,
drepte sau curbate, întortocheate, cărnoase, elastice

75
şi de culoare roz-portocalie, Ramificaţiile terminale
sunt dicotomice, scurte şi obtuse, galbene ca lămâia
la extremităţi. Exemplarele bătrîne se decolorează şi
devin alb-gălbui.
Carnea este albă, elastică, puţin aţoasă, cu
miros plăcut şi gust puţin acrişor.
Sporii ovoizi, de 5 x 9-11 μ, galbeni-ocracei
în masă, fin verucoşi.
Creşte izolată sau în grupuri, pe sol, în
păduri de foioase.
Se întîlneşte de vara pînă toamna.
E comestibilă numai în stadiu tânăr. Devine
amară cu vârsta şi este laxativ puternic pentru
unele persoane.
Toxicitate: pricinuieşte diaree gravă. Este
cel mai toxic reprezentant al genului.
Se poate confunda cu Ramaria flava şi cu
Ramaria botrytis, cu care se înrudeşte.

51. Ramaria flava

Syn.: Clavaria flava
Clavaria lutea
- barba caprei, meloşel, burete creţ,
rămurele, creţişoară, togmăgei, creasta cocoşului,
laba mâţei, buretele calului, laba ursului, opintici.

Este plină de rămurele ca un tufiş.

Seamănă cu un coral.
Corpurile fructifere au un trunchi principal
gros, ţeapăn, albicios, cu numeroase ramuri
galbene-aurii, galbene-limonii, ocracee sau alb-
gălbui, cilindrice, comprimate şi striate în lungime,
fragile, care se ramifică şi ele dicotomic în ramuri
subţiri, acoperite pe stratul himenial. Uneori, pe
trunchi pot exista pete roşiatice, ruginii. Înălţimea
caracteristică este de 8-20 cm înălţime şi diametrul
de 7-20 cm.

76
 Carnea este albcioasă, tare, casantă. Are
gust plăcut şi miros caracteristic. Gustul
exemplarelor mai bătrîne este amărui.
Sporii sunt elipsoidali, de 4-5 x 9-12 μ, de
culoare ocracee, fin verucoşi, rugoşi.
Creşte pe sol, în pădurile umede de foioase
şi de conifere, chiar pe versanţi de stâncoşi de
munte.
O întîlnim de vara pînă toamna.
Este comestibilă, foarte bună.
Se poate confunda cu Ramaria formosa şi
cu Ramaria botrytis. Ramaria formosa, comestibilă
numai în stadiu tînăr, are ramurile mai
întortocheate, rozalii sau galben-rozalii.
Trei semne caracteristice:
a.toată ciuperca are culoare unitară
(galben, ocru);
b.are ramuri lungi, cilindrice;
c.vîrfurile ramurilor se ramifică dicotomic.
Mod de preparare: tăiem vîrfurile ramurilor
şi le aruncăm, apoi opărim ciuperca (atît vîrfurile
ramurilor, cît şi ciuperca bătrînă au efecte
diuretrice, care se anulează prin opărire). Astfel, se
poate folosi pentru orice reţetă cu ciuperci, mai ales
pentru mâncărică de ciuperci.
Fam. CANTHARELLACEAE
52. Cantharellus cibarius
Syn.: Cantharellus vulgaris
Craterellus cibarius
- bureti gălbiori, bureţi galbeni, ciuciuleţi
gălbiori, gălbenele, unghia caprei, cureţi, ciga mică,
urechiuşe, gălbiori.

Este una dintre cele mai cunoscute şi mai

apreciate ciuperci de la noi datorită gustului plăcut
şi a consistenţei cărnoase. Anual apare în cantităţi
mari, sunt foarte rari anii în care nu apare deloc.

77
Un alt motiv al popularităţii sale este faptul că nu e
viermănoasă. După ploile bogate de vară, apare în
cantităti mari.
Pălăria are 3-9 cm diametru, este de
culoare galben intens ca gălbenuşul de ou, cu
vârsta devine albicioasă. La început este sferică,
apoi hemisferică, iar, în cele din urmă, în formă de
pâlnie. Se prezintă cărnoasă, netedă, cu marginea
răsfrântă, ondulată şi uneori crăpată.
Stratul fertil al corpului fructifer pare că ar
avea lamele, dar, de fapt, este cutat, ridat, cu multe
bifurcaţii. Aceste ”lamele” au aceeaşi culoare cu
pălăria sau puţin mai vie, sunt groase, bifurcate,
decurente pe picior şi uşor separabile de tramă.
Piciorul are 3-6 cm înălţime şi 0,5-2 cm
grosime, este de aceeaşi culoare cu pălăria,
cilindric, gros, îngustat la bază, tare, plin, cărnos.
Carnea este galbenă, destul de elastică,
tare, fibroasă, cu miros de caisă coaptă şi gust
dulce. Crudă are un gust puţin pişcăcios.
Sporii, de 4-8 x 8-12 μ, sunt hialini, albi în
masă, ovoizi, netezi, gutulaţi.
Creşte în grupuri numeroase pe sol, în
păduri de foioase şi de conifere, mai ales în lunile de
vară, după perioade ploioase. Uneori apare din plin
şi în septembrie. Preferă povârnişurile şi locurile
acoperite cu muşchi.
Se întâlneşte de primăvara până toamna.
Este comestibilă, foarte bună.
Se poate confunda cu Omphalotus olearius
care, în schimb, are lamele regulate.
Trei semne caracteristice:
a.culoareavie, galbenă:
b.forma caracteristică, neregulată,
ondulată:
c.stratul fertile al corpului fructifer pare afi
cu lamele, dar, de fapt, e cutat, ridat.

78
 Mod de preparare: reţeta clasică pentru
această specie este papricaşul cu găluşte şi
smântînă. Se poate găti în multe feluri, cum ar fi
clătite cu ciuperci şi papricaş de cartofi. Pentru
iarnă se poate usca, se murează sau se pune cu
sare. Din ciupercile uscate se poate obţine praf de
ciuperci , care se adăugă la alte măncăruri cu
gălbiori, pentru a îmbogăţi gustul acestora, sau se
prepară o supă excelentă.

53. Craterellus cornucopioides

Syn.: Cantharellus cornucopioides
- trâmbiţa piticilor, trâmbiţa morţilor,
cornul abundenţei.

Pălăria infundibuliformă, ca o trompetă sau

ca o pâlnie, de 1-2 cm diametru la bază, 5-10 cm la
partea superioară şi 6-20 cm înălţime, are culoare
cenuşiu-negricioasă sau brun-negricioasă şi este
acoperită cu scuame foarte fine pe faţa interioară în
stadiu tânăr, puţin cărnoasă, aproape
membranoasă, elastică, cu marginea ondulată şi
sinuoasă.
Suprafaţa fertilă acoperă faţa exterioară a
pălăriei, este netedă sau zbârcită şi de aceeaşi
culoare cu pălăria sau de o nuanţă cenuşiu-
pruinoasă.
Piciorul este continuare pălăriei. Se
subţiază către bază şi în interior este gol. De obicei
cresc mai multe picioare, unele lângă celelalte,
strâns apropiate. La bază este negr
Carnea are aceeaşi culoare cu pălăria, este
elastică, subţire, fragilă, fără miros şi cu gust
plăcut.
Sporii au 6-9 x 10-15 μ, sunt hialini, albi în
masă, ovoizi, netezi, gutulaţi.

79
 Creşte în grupuri pe sol, în păduri
umbroase de foioase, mai rar de conifere. Grupurile
au formă de buchete.
Apare de vara până la toamna.
E comestibilă, mai ales în stadiu tânăr.
Spre sfârşitul perioadei de apariţie, creşte
cam în aceleaşi locuri cu Pseudocraterellus
cinnerus, cu care se aseamănă şi se înrudeşte, dar
această ciupercă este mai mică, de culoare mai
deschisă, are partea fertilă mai ridicată, mai cutată
şi este şi ea comestibilă.
Trei semne caracteristice:
a.culoarea neagră-brună-cenuşie;
b.corpul fructifer în formă de trâmbiţă,
găunos;
c.stratul fertile cenuşiu-pruinos, catifelat şi
neted.
Mod de preparare: la curăţare trebuie
secţionat piciorul pentru a îndepărta insectele şi
melcişorii. Este gustoasă în amestec cu alte specii,
în proporţie de 1/5, pentru papricaş. Este una
dintre cele mai bune ciuperci pentru salată. Se
poate prepara cu cartofi sau cu maioneză şi cartofi.
O putem mura, se conservă foarte bine. Sepoate
usca, iar ciupercile uscate, după ce au fost înmuiate
în apă, se pot prepara ca şi cele proaspete. Din
ciupercile uscate se obţine praf de ciuperci, care
însă trebuie folosit în cantităţi mici, de preferinţă în
amestec cu alte prafuri de ciuperci (în cantitate
mare are miros neplăcut).

Fam. PLEUROTACEAE

80
 54. Pleurotus ostreatus
- păstrăv, păstrăv de fag, burete negru,
găinuşa pădurii, păstrag, păstrăvul cerului,
păstrăvul vînăt.

Pălăria are 5-15 cm diametru, este

orizontală, în formă de scoică sau de ureche la
început, întinsă cu timpul, cărnoasă, netedă, cu
marginea răsucită, de culoare brună-cenuşie,
cenuşiu-albăstruie sau cenuşiu-maronie,
decolorându-se cu vârsta.
Lamelele sunt albe, albicioase sau uşor
gălbui, anastomozate la bază, foarte decurente,
largi.
Piciorul este scurt, gros, de 1-3 cm grosime
şi 2-4 cm înăţime , alb sau albicios, cilindric, plin.
Uneori lipseşte, fructificaţiile putând fi sesile. Dintr-
o bază comună pot porni mai multe picioare a căror
lungime şi grosime variază în funcţie de mulţimea
ciupercilor cuprinse în grup. Se pot întîlni şi
picioare lungi de 10-15 cm.
Carnea este albă, moale, elastică, cu miros
şi gust plăcut, dulce. Înspre picior, se destramă şi
este fibroasă. Carnea exemplarelor bătrîne este
rezistentă, tare.
Sporii sunt hialini, albi în masă, de 3-6 x 8-
12 μ, cilindrici sau ovoizi, netezi.
Creşte în grupuri mari, pe trunchiuri vii
sau tăiate de la diferiţi arbori foioşi, ba chiar şi pe
conifere, producând un putregai alb al lemnului.
Miceliul ciupercii se localizează în duramen unde
produce un putregai alb cu dungi roşii. Lemnul
putrezit se separă de cel sănătos printr-o dungă
îngustă, brună.
O întîlnim toamna, până la începutul iernii,
rareori vara. Dacă vremea este blândă, o putem găsi
toată iarna, chiar pînă la ănceputul primăverii.

81
 Este comestibilă, excepţională. Se poate
consuma şi murată.
Se poate confunda numai cu Pleurotus
cornucopiae, cu care se înrudeşte şi care este la
rândul său tot comestibilă. Aceasta are pălăria mai
deschisă la culoare, mai gălbuie ori alb-gălbuie şi pe
picior prezintă o reţea de nervuri.
Trei semne caracteristice:
a. pălăriile cenuşii sau cenuşiu-albăstrui,
crescute unele deasupra altora, etajate, având
formă de scoică sau de limbă;
b. lamelele albe, puternic decurente;
c. piciorul alb, neted, pornind de pe trunchi
dintr-o bază comună cu picioarele mai multor
exemplare.
Mod de preparare: este una dintere
ciupercile care se pot găti în variate feluri. Se poate
găti ca supă, papricaş, pane, cu umplutură, cu sos
vînătoresc, tocăniţă cu piper, musaca, salată, etc.
sau se poate mura pentru iarnă.

Observaţii: odată cultivată, transformă

materiale nefolositoare (coceni de porumb, rumeguş,
etc.) în proteine utile omului.

55. Panus tigrinus

Syn.: Lentinus tigrinus

Pălăria, de 3-10 cm în diametru, este

subţire, elastică, în formă de pâlnie, dar cu
marginea involută, adică răsucită spre interior, mai
ales când este tânără. Cuticula este albă, fibroasă,
catifelată, acoperită cu scuame brun-negricioase, la
început foarte dese, apoi uniform dispersate pe
toată suprafaţa, dându-i un caracter după care
specia se poate identifica uşor.

82
 Lamelele sunt serate, înguste (3-5 mm),
evident decurente, crem-gălbui, la exemplarele
adulte crem-portocalii.
Piciorul tare, bine concrescut cu pălăria,
adesea ondulat, treptat îngustat spre bază, alb
granulos, cu scuame mici brune, la început foarte
dese, apoi dispersate, asemănătoare cu cele de pe
pălărie.
Sporii albi sau crem sunt aproape cilindrici,
netezi, de 6-7 x 2,5-3 μ.
Creşte, de obicei, în grupuri pe lemn putred
de foioase. Când pare să crească pe sol, are în
realitate miceliul pe rădăcini sau bucăţi de lemn
acoperite de pământ.
Apare vara, mai rar toamna.
Este comestibilă numai în stadiu tânăr, mai
târziu devenind prea tare. Nu are valoare alimentară
mare.

56. Panus rudis

Syn.: Pleurotus rudis

Pălăria, de 3-10 cm diametru, este convexă

la început, apoi în formă de pâlnie, de culoare
gălbuie cu nuanţe violacee, devenind albicioasă
când se usucă, destul de tare, membranoasă,
acoperită pe toată suprafaţa cu peri grosieri, lungi.
Lamelele sunt decurente, de culoare
gălbuie, cu nuanţe violacee, devenind gălbui-
deschis prin uscare.
Piciorul, destul de scurt, de 0,5-4 cm
lungime şi 2,5-6 mm grosime, lipseşte uneori, este
excentric, uneori central, acoperit cu peri pe toată
lungimea, de aceeaşi culoare cu pălăria.
Sporii sunt hialini, cilindrici-elipsoidali, de
4-6,5 x 3-3,5 μ, netezi, hialini.

83
 Creşte pe trunchiuri şi ramuri moarte de
arbori foioşi (fag, stejar, mesteacăn, plop ş.a.).
Apare de vara până toamna.
Nu este comestibilă, fiind prea tare.

57. Schizophyllum commune

Syn.: Schizophyllum alneum
- putrezirea lemnului.

Această specie formează carpozoame

numeroase, care au formă de scoică sau de evantai.
Pălăria este semicirculară, de 2-5 cm diametru,
coriacee, uscată, sesilă, simplă sau lobată, îngustă
către bază, catifelată, de culoare cenuşie-albicioasă,
cu marginea răsucită înăuntru.
Lamelele sunt albicioase, apoi devin roz-
violet-brune, sunt poziţionate ca un evantai şi
despicate longitudinal.
Sporii au culoare gălbuie, roz în masă,
cilindrici, de 3-7 x 1-3 μ.
Se dezvoltă pe trunchiurile arborilor foioşi
şi pe pomii fructiferi ca parazit de rană. Miceliul
acestei ciuperci pătrunde prin răni, se dezvoltă între
lemn şi scoarţă, distruge cambiul, alburnul şi
duramenul, apoi invadează tot lemnul. Ramurile
atacate se usucă şi se rup uşor. ciuperca se
întâlneşte şi pe ghindele ţinute în locuri umede.
Atacul se manifestă pe cotiledoane şi le distruge
total.
Se întâlneşte tot timpul anului.

Observaţii: se poate instala şi pe lemnul

prelucrat, în depozite sau în construcţii etc. Se
dezvoltă pe majoritatea foioaselor, fiind saprofită şi
mai rar parazită. Este considerată unul dintre
agenţii încingerii lemnului de fag.

84
 Fam. HYGROPHORACEAE

58. Hygrocybe coccinea

Syn.: Hygrophorus coccineus

Pălăria este subţire, conică apoi întinsă, de

până la 5 cm diametru, roşie sau portocalie,
decorându-se uşor. Este puţin vâscoasă, crăpată,
netedă.
Lamelele sunt libere, roşii sau portocalii,
spaţiate.
Piciorul este gros, portocaliu, fistulos.
Carnea este galbenă-portocalie, dulce fără
miros.
Sporii sunt hialini, albi în masă, elipsoidali,
de 7-8 x 4-5 μ, netezi.
Creşte pe pământ, în grupuri, pe pajişti,
fâneţe şi pe liziera pădurilor.
Se întâlneşte vara şi toamna.
Este comestibilă, dar mediocră.

59. Hygrocybe conica

Pălăria este conică, de 3-6 cm diametru,

neregulat dezvoltată, striată, uneori crăpată, are
culoare galben-portocalie, înnegrindu-se cu vârsta,
e vâscoasă.
Lamelele sunt albe sau gălbui, libere.
Piciorul este alb sau gălbui, cilindric,
fistuos.
Carnea albă are miros neplăcut.
Sporii sunt hialini, albi în masă, elipsoidali,
de 6-8 x 4-6 μ.

85
 Creşte pe pământ în grupuri numeroase, în
pajişti, fâneţe.
Apare vara şi toamna.
Este inofensivă. Necomestibilă.

60. Camarophyllus pratensis

Syn.: Psalliota pratensis
Agaricus pratensis
Hygrophorus pratensis
Hygrocybe pratensis

Este o ciupercă măruntă, care creşte pe

suprafeţe mari, uneori în grupuri numeroase, strâns
apropiate.
Pălăria, de 3-9 cm diametru, este la început
albicios-portocalie, apoi devine portocalie sau
ruginie, este cărnoasă, cu suprafaţa netedă şi
uscată, nu lipicioasă, cu vârsta devine scuamoasă.
Lamelele sunt libere, larg spaţiate,
decurente, foarte apropiate de picior. Au aceeaşi
culoare cu pălăria sau puţin mai deschisă, sunt
fragile ca ceara şi groase.
Piciorul are 2-4 cm înălţime şi 1-1,5 cm
grosime, este de culoarea pălăriei sau mai deschis,
scurt, îndesat, fibros, plin.
Carnea este alb-gălbuie sau portocaliu
deschis. Pălăria e mai cărnoasă spre centru. Crudă
nu are gust şi miros caracteristic. Preparată are
gust dulceag şi miros plăcut.
Creşte în păduri şi pe pajişti, în locuri cu
iarbă.
Se întâlneşte toamna, în special în
octombrie şi noiembrie, uneori şi vara.
Este comestibilă.
Nu se confundă cu alte ciuperci.
Trei semne caracteristice:
a. creşte pe pajişti şi păşuni;

86
 b. are culoare portocalie, unitară;
c. lamelele larg spaţiate, groase, decurente,
fragile ca ceara.
Mod de preparare: este foarte gustoasă ca
papricaş cu smântînă, ca papricaş cu pui ori cu
vită. Putem face din ea şi supe sau musaca.

Fam. TRICHOLOMATACEAE

61. Laccaria laccata

Syn.: Clitocybe laccata

Pălăria are 3-7 cm diametru, este la început

convexă, apoi întinsă, de culoare maronie, maro-
rozalie sau maro-purpurie, cu marginea ondulată
neregulat, crăpată, umedă. Exemplarele mature au
centrul pălăriei deprimat.
Lamelele sunt spaţiate, relativ groase,
ondulate, de aceeaşi culoare cu pălăria, inegale,
evident decurente, acoperite de o pulbere fină,
albicioasă de spori.
Piciorul este de aceeaşi culoare cu pălăria,
cilindric, plin, curbat, de 4-8 cm înălţime şi 0,4-1,2
cm grosime, fibros, aţos, destul de rezistent şi puţin
prea lung faţă de pălărie. Este subţire, se subţiază
şi mai mult la bază. este fibros
Carnea este subţire, roşiatică sau de
culoare mai deschisă decât pălăria, cu miros slab şi
gust plăcut. Carnea pălăriei este subţire, cea a
piciorului este rezistentă, fibroasă.
Sporii sunt hialini, albi în masă, globuloşi,
de 8-12 μ, echinulaţi.
Creşte pe sol în grupuri numeroase, în
locuri umede din păduri de conifere şi de foioase, pe
marginea drumurilor, fiind foarte comună.
Creşte de la începutul verii până în toamnă.

87
 Este comestibilă, dar, fiind puţin cărnoasă,
nu este prea mult apreciată.
Se poate confunda cu Mycena pura, o
ciupercă otrăvitoare, care are însă o culoare mai
deschisă, roz-violacee, piciorul mai scurt şi pălăria
mai mare. De Laccaria amethystina se deosebeşte
doar prin culoare, aceasta din urmă fiind de un
violet intens, dar, din fericire, şi ea este comestibilă.
Trei semne caracteristice:
a. culoarea unitară, roşiatică, a cărnii din
pălărie şi picior;
b.pălăria deprimată în centru şi cu
marginile crestate;
c.lamelele spaţiate, decurente.
Mod de preparare: o folosim în amestec cu
alte ciuperci, în papricaş. Dacă strângem cantităţi
mari, putem prepara salată cu usturoi sau se
adaugă la cartofii cu maioneză. Cel mai bine este să
le punem la murat, de preferinţă în amestec cu
Laccaria amethystina, a cărei culoare vie face
murătura mai apetisantă.

62. Omphalotus olearius

Syn.: Pleurotus olearius

Pălăria este cărnoasă, de 4-12 cm diametru,

infundibuliformă, mătăsoasă, foarte fin striată, cu
fibre mici, de culoare portocalie, brun-portocalie sau
galben-portocalie, roşu-ţipător, roşu-maroniu sau
maroniu-roşcat, cu marginea subţire, poate fi şi
ondulată. La început este convexă, cu marginile
răsucite, apoi se întinde ţi, în final , capătă formă de
pâlnie. Are suprafaţa mătăsoasă şi lucioasă, radial-
fibroasă.
Lamelele sunt lung decurente, serate,
arcuate, de culoare galben-aurie sau portocalie,

88
portocaliu-ţipător sau roşiatice. Culoarea lor e mai
deschisă decât a pălăriei.
Piciorul este plin, tare, uşor îngustat către
bază, central sau excentric, de aceeaşi culoare sau
mai deschis decât pălăria, măsurând 6-15 cm
înălţime şi 0,5-2 cm grosime. Are suprafaţa striată,
fibroasă şi e adesea curbat.
Carnea este tare, elastică, portocalie sau
galben-portocalie, cu miros plăcut, de frunze
moarte, şi gust dulce piperat. La umezeală devine
zemoasă.
Sporii sunt hialini, albi în masă, ovoizi sau
globuloşi, de 5-7 x 5-6 μ, netezi.
Creşte în grupuri mari, la baza
trunchiurilor, în păduri de stejar sau de alţi arbori
foioşi.
O întâlnim vara şi toamna.
Este foarte otrăvitoare.
Se poate confunda cu gălbiorii,
Cantharellus cibarius, dar numai la prima vedere,
deosebindu-se de ei prin nuanţele sale roşiatice,
prin pălăria radial-fibroasă, prin prezenţa lamelelor,
precum şi prin faptul că se găseşte în grupuri pe
materiale lemnoase.
Toxicitatea: pricinuieşte intoxicaţii gastro-
intestinale. simptomele apar imediat după ingerarea
ciupercii şi sunt uneori însoţite de simptome de tip
Inocybe.

Observaţii: după părerea unor autori,

miceliul şi lamelele acestei ciuperci produc o lumină
fosforescentă la întuneric. Este o specie frecventă în
regiunea mediteraneană, unde creşte pe
trunchiurile şi rădăcinile de măslin. La noi se
găseşte în special în pădurile de stejar şi castan. Nu
apare în fiecare an , ci doar atunci când sunt
temperaturi ridicate întrucât iubeşte căldura.

89
 63. Clitocybe infundibuliformis
Syn.: Clitocybe gibba
Infundibulicybe gibba

Pălăria, de 4-6 cm diametru, este în formă

de pâlnie, mamelonată. Are culoare gălbui-deschisă,
de cafea cu lapte, de culoarea pielii ori a alunelor,
uneori cu nuanţe roşcate, este mătăsoasă, cu
marginea subţire, răsucită. La început este convexă,
apoi se întinde şi capătă formă de pâlnie.
Lamelele serate, lung decurente, înguste,
strâns apropiate, albe sau mai deschise decât
pălăria.
Piciorul este cilindric, elastic, fibros, de
aceeaşi culoare cu pălăria sau mai deschisă, se
subţiază spre bază, baza e mai groasă şi pîsloasă ,
măsurând 3-6 cm înălţime şi 0,2-0,6 mm grosime.
Carnea este destul de subţire, moale,
elastică, albicioasă sau de culoarea pielii, cu gust şi
miros plăcut. Nu prea e viermănoasă.
Sporii sunt hialini, albi în masă, ovoizi, de
5-7 x 3-4 μ, netezi.
Creşte pe sol silicios în păduri de foioase şi
de conifere, printre frunzele moarte din locurile cu
tufişuri, în grupuri numeroase, formând hore de
vrăjitoare în jurul arborilor.
O găsim din mai până toamna, în special
după ploi abundente.
Comestibilă, destul de bună.
Se poate confunda cu Lepista inversa, care
este suspectă, deşi nu prezintă cazuri de intoxicaţii,
aceasta fiind mai mare , de culoare ruginie mai
intensă şi apare mai târziu, către sfârşitul verii ori
toamna. Se aseamănă şi cu Clitocybe dealbata, care
este otrăvitoare. Se poate deosebi uşor de ele.
Trei semne caracteristice:

90
 a.cuticula netedă, de culoarea pielii ori a
cafelei cu lapte;
b. lamele mai deschise decât pălăria şi
decurente;
c. carnea pălăriei este moale deasupra
piciorului, albicioasă, cu miros destul de plăcut.
Mod de preparare: e bună pentru orice
mâncare de ciuperci, ca supă, papricaş cu cartofi,
cornuri cu ciuperci, umpluturi, în aluaturi. Se
usucă bine şi din ciupercile uscate se fac supe
gustoase sau se obţine praf de ciuperci bun pentru
aromatizarea mâncărurilor.

Observaţii: această specie are numeroase

varietăţi, separate pe baza caracterelor morfologice.

64. Clitocybe odora

Pentru această ciupercă e nevoie de miros

dezvoltat întrucât o descoperim mai degrabă cu
ajutorul nasului decât cu cel al ochilor. Un vag
miros de turtă dulce sau de anason îi trădează
prezenţa sub frunzele moarte care, răscolite, dau la
iveală pălărioarele verzui cu marginile ondulate. În
anii cu vreme prielnică apare în cantităţi
considerabile.
Pălăria, de 3-6 cm diametru, este mai întîi
sferică, semisferică, apoi întinsă, deprimată şi
mamelonată, în formă de pâlnie, de culoare
albastru-deschis-verzuie, verde-cenuşie, verde-pal,
de culoarea pielii, bej, apoi cenuşie, netedă,
mătăsoasă, cu marginea sinuoasă şi răsfrântă.
Lamelele sunt albicioase sau verzui,
înguste, aderente şi puţin decurente.
Piciorul are 3-5 cm înălţime şi 1 cm
grosime, este de aceeaşi culoare cu pălăria, mai

91
deschis sau verzui, cilindric, elastic, fibros,
bumbăcos la bază.
Carnea este de culoarea lamelelor şi a
pălăriei, în picior e fibroasă şi în pălărie e subţire,
cu miros plăcut de vanilie sau de anason şi gust
dulce piperat.
Sporii au 6-8 x 3,5 μ, sunt ovoizi, hialini,
albi în masă, netezi.
Creşte pe sol, printre frunzele moarte, în
păduri de foioase şi conifere.
Creşte la sfârşit de vară şi toamna.
Nu se poate confunda cu alte specii.
Trei semne caracteristice:
a. culoarea verzuie a ăntregii ciuperci;
b. lamelele decurente;
c. mirosul evident de anason.
E comestibilă. Datorită gustului şi
mirosului ei plăcut, se foloseşte drept condiment la
prepararea altor ciuperci.
Mod de preparare: se adaugă în papricaş, în
amestec cu alte specii, sau se obţine o supă
gustoasă. se usucă foarte bine şi îşi păstrează
gustul şi după uscare, dar, înainte de această
operaţiune trebuie tăiate în două pălăriile pentru a
verifica dacă nu au viermi. O supă delicioasă se
poate obţine şi din ciupercile uscate.

65. Clitocybe geotropa

Pălăria este foarte mare, cu diametrul de

10-30 cm, la început cărnoasă apoi flască, la
exemplarele tinere conică, apoi etalată, în centru cu
un mamelon foarte evident. Marginea pălăriei este
lăsată în jos, la exemplarele tinere este răsucită spre
interior. Cuticula pălăriei e galbenă-portocalie,
uscată, foarte fin catifelată (vizibil numai cu lupa).

92
 Lamele sunt serate, intercalate cu lamele,
decurente, elastice, crem-gălbui.
Piciorul, de 10-15 x 2-3 cm, fără inel, este
plin, fibros, alb-gălbui-roşiatic, cilindric, la bază
evident îngroşat şi pufos.
Carnea la început consistentă, devine apoi
moale, este albă, cu miros pătrunzător de acid
cianhidric.
Sporii sunt albi, sferici sau ovali, de 6-9 x
5-6 μ.
Creşte în grupuri, adesea dispuse în cerc,
în pajişti şi păduri rare şi luminoase.
Se poate confunda cu Melanoleuca cognata,
cu care apare cam în aceleaşi locuri, aceasta având
culoarea cafelei cu lapte, gălbuie sau gri-bej. Carnea
acesteia este moale şi apoasă, putând fi roşie în
pălărie şi cenuşie în picior şi miros de făină
mucezită. Melanoleuca cognata apare mai mult în
intervalil aprilie-iunie.
Apare în special toamna, poate chiar
toamna târziu (octombrie-noiembrie).
Este comestibilă, dar numai când este
tânără. Piciorul este tare şi în tinereţe.

66. Lepista nuda

Syn.: Rhodopaxillus nudus
Tricholoma nudum
- nicorete vînăt

Pălăria măsoară până la 5-12 cm în

diametru, este semisferică la început, apoi întinsă,
dar rămâne convexă. Este plană, netedă, umedă, cu
marginea răsucită spre interior mai ales în stadiu
tânăr. Culoarea exemplarelor tinere e viorie,
pruinoasă, apoi se decolorează în mov-roşietic şi, în
cele din urmă, devine de culoare brună-violetă; este
mai intens colorată în centru.

93
 Lamelele sunt subţiri, dese, sinuoase, mai
mult sau mai puţin decurente, de culoare violet-
deschisă, apoi brun-violetă, la ciupercile bătrâne
sun maro-pal..
Piciorul are culoare violetă sau violet-
cenuşie, este plin, cilindric, longitudinal fibros,
elastic, de 5-10 cm înălţime şi 1-3 cm grosime, în
general de grosime uniformă, în partea superioară
este pruinos, iar în partea inferioară uneori se
îngroaşă şi e prevăzut cu o ţesătură de miceliu
oarecum pâsloasă.
Carnea este groasă, plină, tare, fragilă,
fibroasă în picior, de culoare roză-violacee, cu miros
plăcut, parfumat. Cea a exemplarelor bătrâne e
maronie. Crudă, are gust acrişor.
Sporii sunt hialini, roz în masă, elipsoidali,
de 6-8 x 3-4,5 μ, fin verucoşi.
Creşte pe soluri bogate în humus, pe
covorul de frunze moarte, în păduri de conifere sau
de foioase, în parcuri şi grădini, în special în zone
cu salcîm, stejar, cetină, fag, carpen sau tufişuri de
alun. De obicei, formează hore de vrăjitoare.
Apare mai mult în intervalul septembrie-
decembrie.
Este comestibilă, foarte bună. Din cauza
gustului caracteristic nu este agreată de unele
persoane.
Se poate confunda cu Cortinarius traganus
şi cu Cortinarius coerulescens.
Trei semne caracteristice:
a. piciorul de grosime în general uniformă şi
de o singură culoare (nu are reţea fibroasă maronie);
b. lamelele violete, brun-violete sau maro
deschis;
c. mirosul discret, parfumat, plăcut.
Mod de preparare: se poate găti în mai
multe feluri, este rentabilă şi gustoasă. Foarte bună

94
ca pane, supă sau cu sos vînătoresc. Împreună cu
zarzavaturile din supă se poate folosi pentru salata
de boeuf.

Observaţii: în unele ţări se cultivă.

67. Tricholomopsis platyphylla

Syn.:Collybia platyphylla
Collybia grammocephala
Megacollybia platyphylla
Oudemansiella platyphylla

Constituie o apariţie deosebită prin felul

cum se află aşezată pe trunchiul copacilor. Dacă o
scoatem cu băgare de seamă din pământul care s-a
strâns pe vreo buturugă, putem observa la baza
piciorului nişte “rădăcini” albe, ramificate,
rizomorfele, a căror grosime este aproape de un
milimetru, iar lungimea de câţiva centimetri.
Străbătând pământ ul depus pe rădăcina copacului,
pare să crească direct din sol.
Pălăria este puţin cărnoasă, mai întâi
convexă, apoi întinsă, de 6-12 cm diametru, umedă,
maro-cenuşie, fibroasă, striată cu mici fibre brune
ce merg radiar de la centru către marginea pălăriei,
care adeseori este ruptă, crăpată.
Lamelele sunt albe sau albicioase, largi,
spaţiate, mai late spre centru, aderă la trunchi.
Piciorul este fibros, cu fibre aşezate în
lungime, cilindric, găunos, la bază prezintă
numeroase rizomorfe albe, lungi şi de dimensiuni
diferite. Înălţimea e aproximativ egală cu diametrul,
uneori mai scurtă, de 5-8 cm, iar grosimea este de
0,8-1,5 cm. Are culoare albă, alb-murdară, eventual
bej-cenuşie.

95
 Carnea este albă şi subţire în pălărie, tare
şi fibroasă în picior, fără miros şi cu gust puţin
plăcut.
Sporii sunt hialini, albi în masă, ovoizi sau
elipsoidali, de 6-9 x 6-7 μ.
Creşte izolat sau în grupuri, pe rădăcini
putrede acoperite cu pământ sau pe trunchiurile
putrede din pădurile de foioase, mai ales în cele de
stejar.
Creşte de vara pînă toamna.
Seamănă oarecum cu Tricholoma terreum,
dar aceasta creşte în alte locuri, în grupuri mai mari
şi apare toamna. Se mai poate confunda cu
ciuperca comestibilă Pluteus atricapillus (popinci).
Este comestibilă, dar este puţin fibroasă şi
nu are un gust prea plăcut.
Trei semne caracteristice:
a. apare pe rădăcini putrede;
b. are lamele albe, late şi spaţiate;
c. la baza piciorului are rimorfe.
Mod de preparare: la curăţire verificăm întâi
lamelele, să nu aibă viermi, apoi o putem găti în mai
multe feluri, de preferinţă în amestec cu alte
ciuperci sau pane.

68. Tricholomopsis rutilans

Syn.: Tricholoma rutilans

Pălăria, de 5-12 cm diametru, este

cărnoasă, convexă la început, apoi devine mai mult
sau mai puţin plană, galbenă-deschis, acoperită mai
ales la centru cu numeroase scuame ruginii-
roşiatice, cu marginea subţire, răsucită spre
interior.
Lamelele sunt subţiri, sinuoase, galbene ca
sulful, apoi galbene-aurii.

96
 Piciorul este flexibil, cilindric, fistulos,
acoperit adesea de scuame ruginii-roşiatice, are
aceeaşi culoare cu pălăria la bază şi albicios, neted
sub pălărie.
Carnea este compactă, galbenă, fără miros
şi fără gust.
Sporii sunt hialini, albi în masă, ovoizi, de
6-10 x 4-6,5 μ.
Creşte pe lemn putred de conifere.
Apare vara şi toamna.
Este necomestibilă, nerecomandată. În
unele surse este trecută ca fiind comestibilă, dar
mediocră. În orice caz, se recomandă fierberea în
prealabil.

69. Calocybe gambosa

Syn.:Tricholoma georgii
- nicorete, burete de mai.

Aceasta este o ciupercă populară în Europa,

valoroasă şi rentabilă, având carne multă şi
conservându-se bine.
Pălăria este groasă, cărnoasă, întâi
convexă, apoi plană, de 5-8 cm diametru, mată,
netedă, cu marginea subţire, întâi răsucită spre
interior, apoi ondulată, de culoare albă, albicioasă,
crem, galbenă-ocracee deschis sau de culoarea
nisipului, cenuşie, uneori crăpată.
Lamelele sunt albicioase sau mai deschise
decât pălăria, mai târziu gălbui, înguste, strâns
apropiate, sinuoase. Aderă la picior şi uneori sunt
decurente.
Piciorul este înalt de 3-7 cm şi de 1-3 cm
grosime, cilindric, tare, plin, fibros, compact, adesea
curbat, alb, albicios sau mai deschis decât pălăria.
Carnea este mai groasă deasupra piciorului
şi compactă. Cea a pălăriei se uneşte cu cea a

97
piciorului. Este albicioasă, crem ori de culoarea
pielii, cu miros plăcut de făină proaspătă şi gust
dulce.
Sporii sunt hialini, albi în masă, ovoizi sau
elipsoidali, de 5-6 x 3-3,5 μ, netezi.
Creşte în grupuri, uneori formează hore de
vrăjitoare, pe sol, pe pajişiti, în luminişuri, la
marginea pădurii, în grădini şi în locuri cu multă
vegetaţie, cu iarbă şi tufişuri.
Creşte în intervalul aprilie-iunie.
E comestibilă, foarte bună.
Se poate confunda cu Inocybe patouillardi,
dar aceasta are culoarea alb-strălucitor, pălăria ei e
mai subţire şi cu marginile radial fibroase, adesea
crăpate, iar la apăsare devine portocalie sau
roşiatică. se mai poate confunda cu Entoloma
lividum, care apare însă mult mai târziu.
Trei semne caracteristice:
a. culoarea unitară, deschisă şi
neschimbătoare a întregii ciuperci;
b. consistenşa cărnii: tare şi îndesată;
c. cuticula se desprinde greu şi nu se poate
trage jos.
Mod de preparare: bună pentru toate
mâncărurile cu ciuperci, recomandată pentru
aluatul de clătite, musaca, sosuri cu ciuperci sau
supă. Se conservă bine şi după uscare ăşi păstrează
o mare parte din calităţi.

Observaţii: are efect antibiotic. Stafilococii

ce provoacă inflamaţiile purulente sunt în mod
special sensibili la substanţa extrasă din Calocybe
gambosa. Ar putea fi recomandată şi pentru
meniurile diabeticilor.

70. Lyophyllum decastes

Syn.: Tricholoma aggregatum

98
 Pălăria este convexă, câteodată
mamelonată, apoi plană, de 5-12 cm diametru,
neregulat lobată, ondulată, de culoare maro-închis,
maro-deschisă sau brun-cenuşie, satinată.
Marginea pălăriei este involută la început.
Lamelele sunt serate, adunate, subţiri, albe,
albicioase sau crem-gălbui, uneori puţin decurente
la maturitate.
Piciorul, lung de 8-20 cm şi gros până la 2
cm, este cilindric, umflat şi uşor curbat la bază, de
obicei ramificat, central sau puţin excentric, fibros,
albicios-gălbui sau alb-cenuşiu.
Carnea este albicioasă, cu miros puternic
nespecific şi cu gust plăcut.
Sporii sunt hialini, albi în masă, ovoizi, de
5-7 μ, netezi.
Creşte aproape întodeauna în grupuri foarte
numeroase pe sol, în păduri, de obicei în jurul
butucilor putrezi sau pe rădăcini, de asemenea
putrede. Este frecventă în pădurile de brad de la
munte.
O întîlnim vara şi toamna.
E comestibilă, cu valoare mijlocie.

71. Tricholoma terreum

Pălăria este puţin cărnoasă, fragilă, de 3-8

cm diametru, la început convexă, apoi întinsă,
uneori ondulată, de obicei rămâne mamelonată, cu
marginile răsucite în jos, de culoare cenuşie,
cenuşiu-maronie sau maronie, acoperită în
întregime cu numeroase scuame cenuşii-brune sau
brun-negricioase.

99
 Lamelele sunt largi, groase, fragile, uneori
puţin ondulate, aderă la picior şi sunt de culoare
albicioasă la început, iar apoi cu nuanţe cenuşii.
Piciorul este cilindric, cu grosime uniformă,
de 3-6 cm lungime şi 0,8-1,5 cm grosime, plin,
fragil, suplu, fibros, se destramă, e găunos, alb-
mătăsos sau cenuşiu-pal.
Carnea este moale, mătăsoasă, albă sau
alb-cenuşie, în pălărie fragilă, în picior fibroasă, fără
miros deosebit şi cu gust dulce.
Sporii sunt hialini, uşor gălbui în masă,
elipsoidali, netezi, de 5-8 x 4-5 μ.
Creşte pe sol în grupuri sau formează hore
de vrăjitoare, în păduri de conifere, în special ăn
cele de brad ori de pin, mai rar în cele de foioase.
Creşte din septembrie până în decembrie.
E comestibilă, foarte bună.
Se poate confunda cu Tricholoma
pardinum, care e mai mare sau cu anumite specii
de Inocybe. Se aseamănă atât cu Tricholoma
sciodes, care apare în pădurile de foioase şi are
lamele cenuşii şi pălărie de culoare deschisă, cât şi
cu Tricholoma orirubens, ce apare în pădurile de
foioase şi e comestibilă.
Trei semne caracteristice:
a. lamelele albe sau alb-cenuşii;
b. piciorul suplu, mătăsos, de grosime
uniformă, albicios,
c. creşte în apropierea brazilor.
Mod de preparare: e o ciupercă excelentă,
care se poate găti în mai multe feluri, ca antreu cu
sos tartar, cu sos Remoulade,etc. Se usucă bine.
Ciupercile uscate, înmuiate în apă, pot fi gătite
excelent ca supă, cu paste făinoase, papricaş cu
cartofi, cu orez, cu ouă, musaca, în omletă.

100
 72. Tricholoma sulphureum
Syn.: Agaricus sulphureum

Pălăria este convexă, de 6-8 cm diametru,

mamelonată sau uşor deprimată în centru, galbenă
sau galbenă ca sulful, adesea cu o tentă brună la
mijloc, mătăsoasă.
Lamelele sunt groase, distanţate, galbene.
Piciorul, de aceeaşi culoare cu pălăria, este
alungit, la început plin, apoi fistulos, fibros, mai
mult sau mai puţin striat la suprafaţă.
Sporii sunt hialini, albi în masă, elipsoidali,
de 8-12 x 5-6 μ.
Creşte pe sol, în păduri.
Apare vara şi toamna.
Este suspectă, necomestibilă.
Această specie se aseamănă cu Tricholoma
equestre, care are scuame ruginii pe pălărie.

73. Armillaria mellea

Syn.: Clitocybe mellea
Armillariella mellea
- ghebe, opintici, halimaş, ghebe de
rădăcină.

Pălăria măsoară 5-12 cm diametru, are

culoare brun-deschisă, brună, brună-gălbuie, de
culoarea pielii sau ca mierea, mai închisă la centru.
La început e convexă şi are pe suprafaţă numeroşi
solzi mărunţi şi cafenii, persistenţi, apoi se întinde,
solzii dispar cu timpul, iar pălăriile bătrâne devin
netede, striate. Marginea pălăriei este răsucită în
jos, subţire şi striată.
Lamelele albe, apoi crem şi adesea pătate
cu brun, la maturitate decurente. Lamelele
exemplarelor tinere sunt acoperite cu văl. Sporii

101
eliberaţi acoperă pălăriile de dedesubt cu un strat
făinos.
Piciorul are grosime uniformă sau se
îngroaşă puţin spre bază, este lung de 5-12 cm şi
gros de 1-2 cm, cilindric, adesea curbat datorită
compactităţii grupului, striat la vârf, plin, striat
longitudinal, fibros, elastic. La început este şi el
puţin solzos, pufos; mai târziu solzii dispar şi pe
partea sa superioară rămâne un inel. Inelul
membranos, gros, alb-gălbui, persistent, pătat cu
galben la margine. Deasupra inelului, culoarea
piciorului e mai deschisă decât pălăria şi piciorul
apare striat longitudinal. Sub inel culoarea e mai
închisă, iar spre bază se închide şi mai mult.
Carnea este maro-albicioasă sau maro-
rozalie, cu miros uşor şi gust amar, mai ales când
este crudă. Carnea pălăriei este elastică, iar cea a
piciorului este fibroasă. Pălăriile mai tinere sunt mai
cărnoase.
Sporii sunt hialini, albi în masă, de 5-6 x 7-
9 μ, ovoizi, netezi.
Prezintă rizomorfe (cordonate miceliene)
care produc o lumină fosforescentă, care se observă
noaptea prin păduri pe trunchiurile putrede.
Creşte în grupuri numeroase, în tufe de zeci
de exemplare, pe trunchiurile şi rădăcinile arborilor
vii şi morţi, atât pe conifere, cât şi pe foioase, dar şi
pe pomi fructiferi, sau în jurul lor, pe lângă
rădăcini, producând un putregai alb al lemnului.
Uneori creţte aparent pe sol.
Apare încă din luna august. Toamna, în
septembrie şi octombrie apare în cantităţi mari.
E comestibilă, foarte bună. În unele regiuni
ale ţării se murează.
Se poate confunda cu Pholiota squarrosa,
care apare mai rar şi nu e comestibilă. Aceasta are

102
piciorul şi pălăria în permanenţă acoperite cu solzi
mai duri.
Trei semne caracteristice:
a. numai piciorul exemplarelor tinere şi mai
îndesate prezintă solzi;
b. pălăriile tinere au solzi fini;
c. lamelele sunt maronii, dar au nuanţe
rozaliu- roşiatice.
Mod de preparare: Atenţie, crudă este
toxică!!! Este obligatoriu să o fierbem 20-25 minute,
iar apa în care a fiert e mai bine să o aruncăm.
Odată fiartă , e o ciupercă gustoasă pentru
papricaş, ciuperci cu maioneză, ciuperci cu sos de
usturoi sau salată de ciuperci. Se poate conserva
pentru iarnă ca murătură, marinată sau în zacuscă.

Observaţii: este o specie dăunătoare,

polifagă. La arborii atacaţi îngălbeneşte frunzişul,
iar ramurile se usucă, mai ales în vârful coroanei.
Pe plante se observă producerea de răşină, de gome
situate pe rădăcină.

74. Lentinellus cochleatus

Syn.: Lentinus cochleatus
-nicoreaţă

Pălăria, de 3-10 cm diametru, în formă de

pâlnie sau de scoică, subţire, asimetrică, are
marginea răsfrântă, lobată, are culoare brună-
deschisă, brun-deschisă sau brun-rozalie,
decolorându-se prin uscare; uneori pălăriile sunt
sudate între ele.
Lamelele sunt decurente, denticulate,
albicioase sau de culoarea pielii.
Piciorul este central sau lateral, dur,
rezistent, albicios sau roşiatic sau cam de culoarea

103
pălăriei, fibros, cu pliuri, brăzdat. În secţiune
longitudinală prezintă şanţuri întortocheate, e
găunos, uneori se întâlnesc mai multe picioare
concrescute.
Carnea e subţire în pălărie şi fibroasă,
dură, aproape lemnoasă în picior; elastică la
exemplarele tinere, dar tare, dură, la cele bătrâne;
de culoare albă; are miros plăcut de anason.
Sporii sunt hialini, albi în masă, sferici sau
elipsoidali, de 4-6 μ, cu membrana fin verucoasă,
unghiulaţi.
Creşte în tufe mari de zeci de exemplare, pe
trunchiurile bătrâne, mai ales de fag, pe ramuri
căzute şi materiale lemnoase în putrefacţie. Produce
un putregai alb.
O găsim vara şi toamna.
E comestibilă în stadiu tânăr.
Trei semne caracteristice:
a. buchetele de ciuperci întortocheate, cu
picioare concrescute;
b. forma neregulată, ondulată, de pâlnie;
c. picioare le rezistente, brăzdate, cutate şi
găunoase.
Mod de preparare: în amestec cu alte
ciuperci, în papricaş sau aluaturi cu clătite, tăiată
mărunt în omletă, mâcinată pentru supă.

75. Collybia fusipes

Corpurile fructifere se formează în tufe mari

de numeroase exemplare concrescute la bază.
Pălăria este semisferică la început, apoi
întinsă, neregulat-ondulată, netedă, de culoare
brună-roşcată, are 2-10 cm diametru. Uneori are
pete ruginii.

104
 Lamelele inegale, largi, spaţiate, albicioase
sau maro-rozalii, sunt pătate cu brun-roşiatic la
maturitate.
Piciorul este tare, elastic, cartilaginos,
fusiform, uneori întortocheat ca un tirbuşon,
brăzdat de dungi longitudinale, brun roşiatic sau
purpuriu, negricios la bază, unde este şi treptat
îngustat ca un pivot. Înălţimea lui e de 7-12 cm, iar
grosimea de 0,6-1 cm.
Carnea este subţire, roz-albicios-maronie,
cu miros uşor de lavandă sau de scorţişoară şi gust
plăcut. Pălăria tânără secţionată este elastică, plină
ca şi partea superioară a piciorului. Partea
inferioară e fibroasă, rezistentă.
Sporii măsoară 4-7 x 3-4 μ, sunt elipsoidali,
hialini, albi în masă.
Creşte în grupuri pe buturugi, pe rădăcini,
pe trunchiurile bătrâne de la diferiţi arbori foioşi, în
special stejar, producând un putregai al lemnului.
Apare de vara până toamna.
E comestibilă numai în stadiu tânăr.
Exemplarele mai bătrâne nu sunt comestibile, fiind
puternic laxative.
Se poate confunda cu Psathyrella
hydrophila. Seamănă şi cu Dermocybe cinnamomea
(Cortinarius cinnamomeus), care este otrăvitoare,
dar aceasta creşte pe sol, izolată, şi nu are piciorul
subţire la bază.
Trei semne caracteristice:
a. piciorul brăzdat, răsucit, subţiat la bază:
b. apare în grupuri pe trunchiuri de copaci
şi pe rădăcini;
c. lamelele spaţiate, rozalii.
Mod de preparare: numai exemplarele
tinere se pot folosi. E foarte bună pentru supe, în
aluatul de clătite sau ca umplutură în cornuri.

105
 Observaţii: piciorul nu se consumă, fiind
prea tare; exemplarele prea bătrâne constituie un
laxativ puternic, de aceea unii autori o consideră
suspectă.

76. Flammulina velutipes

Syn.: Collybia velutipes
-ghebe tomnatice

Pălăria este subţire, puţin cărnoasă,

întinsă, de 2-10 cm diametru, cu suprafaţa
lipicioasă, vâscoasă, netedă, de culoare galben-vie
sau ca mierea , brună, ruginiu-gălbuie sau ruginie
la centru şi cu marginea uşor striată.
Lamelele sunt largi, serate, albe, crem sau
gălbui la început, apoi galbene-roşiatice. Sunt
strâns apropiate şi aderă la picior.
Piciorul este fibros, subţire, găunos, uneori
excentric, de 4-10 cm înălţime şi 0,3-1 cm grosime,
de grosime uniformă, negru-brun şi catifelat la
bază, brun-roşcat la mijloc, galben-deschis sub
pălărie, uşor curbat.
Carnea este moale, fibroasă, gălbuie, puţin
amăruie, cu miros slab de peşte. în pălărie este
elastică, în picior e rezistentă, fibroasă.
Sporii sunt hialini, albi în masă, elipsoidali
sau puţin cilindrici, de 8-10 x 3-4 μ.
Creşte în tufe mari de zeci de exemplare
având diferite vârste, pe buturugi şi pe trunchiurile
bătrâne, vii sau moarte, ale foioaselor şi ale
coniferelor, dar şi ale pomilor fructiferi. Dintre
foioase , preferă salcîmul.
Apare toamna şi iarna. Dacă iernile sunt
blânde, se poate găsi până în martie.
E comestibilă, mediocră.
Se poate confunda cu speciile de
Hypholoma.

106
 Trei semne caracteristice:
a. lamelele crem, gălbui;
b. piciorul tricolor (galben, maro-roşcat,
negru-maroniu);
c.mirosul vag de peşte.
Mod de preparare: putem folosi pălăria şi
partea superioară a piciorului, dar, datorită
vâscozităţii, nu merge în orice mâncare. E bună
pentru supă, musaca, cu maioneză, cu ouă, cu sos,
ca salată.

77. Marasmius oreades

- ciocârle, bureţi de pajişte, bureţi de rouă,
bureciori de rouă.

Pălăria este cărnoasă, la început convexă,

apoi întinsă, de 2-5 cm diametru, uşor mamelonată,
de culoare ruginie, gălbuie-roşiatică, maro-deschis
sau ocracee cu centrul mai închis, apoi păleşte
umedă devenind de culoarea cafelei cu lapte.
Suprafaţa e netedă, cu margini rotunde, netede la
început, apoi ondulate sau crestate.
Lamelele sunt larg spaţiate, libere, relativ
groase, urcătoare, de culoare roşcată sau mai
deschisă decât pălăria.
Piciorul are 2-8 cm înălţime şi 0,4-0,6 cm
grosime, este cilindric, plin, neted, suplu, subţire,
fibros, rezistent, greu de rupt, de grosime uniformă,
de culoarea pălăriei, eventual mai închisă la bază.
Carnea este albicioasă, elastică în pălărie,
rezistentă în picior, greu de rupt, cu gust plăcut şi
miros caracteristic, puternic, piperat.
Sporii sunt hialini, albi în masă, elipsoidali,
de 8-10 x 5-6 μ.
Creşte pe sol în cercuri concentrice, pe
pajişti, pe păşuni, în locuri cu iarbă, în grădini, pe
cîmp, pe muşchi.

107
 Apare de primăvara până toamna târziu.
E comestibilă.
Se poate confunda cu specii toxice ca
Inocybe fastigiata sau Clitocybe dealbata, care cresc
în aceleaşi locuri.
Trei semne caracteristice:
a. piciorul rezistent, greu de rupt;
b. lamelele spaţiate, urcătoare;
c. mirosul puternic, plăcut, piperat.
Mod de preparare: gustul piperat o face
excelentă pentru supe, papricaş, ciuperci cu ouă,
garnitură lângă carne, ciuperci cu orez, umplutură,
papricaş cu cartofi, aluaturi, etc. Se usucă foarte
bine.

78. Micromphale perforans

Syn.: Marasmius perforans

Pălăria are 1,5 cm diametru, este

membranoasă, convexă, apoi plană, uşor
mamelonată, striată, de culoare roşiatică, devenind
albicioasă când se usucă, are marginea subţire.
Lamelele sunt inegale, alipite, aproape decurente şi
albe.
Piciorul are 2-3 cm înălţime şi 1 mm
grosime, ste gol, cenuşiu, brun-negricios la bază.
Carnea este foarte subţire, fără gust şi cu
miros neplăcut.
Sporii sunt hialini, albi în masă, ovoizi, de
7-9 x 3-4 μ, netezi.
Creşte în grupuri numeroase, pe cetină de
molid.
Apare vara şi toamna.
Nu se consumă.

79. Marasmius alliaceus

- usturoiaşi.

108
 Pălăria este puţin cărnoasă, aproape
membranoasă, la început convexă, apoi întinsă, de
3-5 cm diametru, de culoare maro-cenuşie, alb-
cenuşie sau crem-brună, decolorată, cutată, cu
marginea uşor striată.
Lamelele sunt sinuoase, libere, spaţiate,
groase, albe-murdare, apoi crem-cenuşii.
Piciorul este subţire, rezistent ca o sîrmă,
deosebit de lung, până la 8-14 cm, gros de 0,3-0,5
cm, uşor dilatat şi maroniu la bază, în rest îngust,
de culoare brun-neagricioasă sau neagră, fistulos,
se continuă în pământ cu un fel de rădăcină.
Carnea este maro-cenuşie, subţire, în picior
rezistentă, în pălărie fragilă, cu gust usturoiat şi
miros puternic de usturoi stătut.
Sporii sunt hialini, albi în masă, sferici sau
ovoizi, de 8-10 x 6-8 μ.
Creşte pe sol, pe frunzele moarte, pe ramuri
putrede, aproape totdeauna în păduri de fag, în
pădurile bătrâne de munte.
Apare vara şi toamna.
E comestibilă. Se foloseşte pentru
aromatizarea mâncărurilor cărora le dă gust de
usturoi.
E inconfundabilă.
Trei semne caracteristice:
a. piciorul deosebit de lung, subţire,
rezistent, de culoare închisă;
b. pălăria convexă, ridată, de culoare brun-
cenuşie;
c. mirosul şi gustul pătrunzător de usturoi.
Mod de de preparare: se poate folosi doar în
chip de condiment. Pentru papricaş, inclusiv cel de
carne, şi pentru supă, se adaugă 4-5 pălărioare
tăiate mărunt. Uscată şi măcinată se adaugă la
praful de ciuperci.

109
 80. Mycena pura

Pălăria este puţin cărnoasă, campanulată,

întâi puţin convexă, apoi întinsă, de 3-6 cm
diametru, uşor mamelonată, de culoarea roz-
albăstrui-pal sau violet-rozaliu, netedă, translucidă,
cu marginea subţire, striată, neuniformă, dantelată.
Lamelele sunt largi, spaţiate, sinuoase, de
aceeaşi culoare cu pălăria sau mai deschise, aderă
la picior.
Piciorul este drept, neted, cilindric, fibros,
mătăsos la pipăit, uneori se subţiază în partea
superioară, alteori are grosime uniformă, fistulos, de
aceesşi culoare cu pălăria.
Carnea este albă, subţire, fragilă şi apoasă
în pălărie, fibroasă în picior, cu gust iute şi miros
tare de ridiche.
Sporii sunt hialini, albi în masă, ovoizi, de
6-8 x 3-4,5 μ, netezi.
Creşte pe sol în păduri de foioase şi
conifere, în grupuri numeroase.
Apare vara şi toamna.
E suspectă , necomestibilă, s-au înregistrat
cazuri de intoxicare cu această specie.
Se poate confunda cu Laccaria
amethystina, deosebindu-se de ea prin pălăria mai
mare, culoarea violet-rozalie, piciorul mai scurt şi
mirosul de ridiche. Laccaria amethystina e
comestibilă şi de culoare violet-intensă.
Toxicitate: provoacă o intoxicaţie uşoară, de
tip Inocybe, după unii cercetători francezi poate
provoca şi halucinaţii.

81. Mycena galericulata

110
 Pălăria este aproape membranoasă, uscată,
striată, ridată, de 2-6 cm diametru, la început
mamelonată sau în formă de clopot, apoi întinsă, de
culoare cenuşie sau cenuşie-brună.
Lamelele sunt strâns alipite unele de altele,
decurente, albe, luând culoarea roz la maturitate.
Piciorul este suplu, subţire, găunos,
alungit, neted, de grosime uniformă (0,3-0,6 cm
diametru), de consistenţă fermă şi elastică, albicios-
cenuşiu în partea superioară, maro-gălbui sau
maro-roşietic în partea inferioară, la bază poate
prezenta un ţesut lânos, este terminat cu un
apendice radiciform scurt.
Lamelele sunt strâns apropiate, aderă la
picior, la început sunt albicioase, apoi roz-pal.
Carnea este subţire în pălărie, în picior
fermă şi elastică, albă, fără miros sau cu un vag
miros de ridiche .
Sporii sunt hialini, albi în masă, ovoizi, de
10-13 x 6-8 μ, netezi.
Creşte în locuri umbroase şi umede, pe
trunchiuri şi materiale lemnoase putrede, izolată
sau în grupuri.
Creşte din primăvară până toamna.
Este fără valoare culinară deoarece are
corpul de fructificare destul de mic.
Se poate confunda cu ciupercile înrudite.
Trei semne caracteristice:
a. pălăriile mici, maro-cenuşii, striate;
b. lamelele rozalii;
c. piciorul subţire, elastic, fistulos, suplu.

Fam. AMANITACEAE

82. Volvariella bombycina

Syn.: Volvaria bombycina

111
 Pălăria este ovoidă sau campanulată, de 5-
20 cm în diametru, foarte cărnoasă, moale, întins
păroasă, gălbuie, mai rar albă
Lamelele sunt libere, la început albe, apoi
roz.
Piciorul are 6-20 cm lungime şi 0,7-2 cm
grosime, este plin, neted, alb sau gălbui, cu o volvă
foarte mare, la bază, lobată, albicioasă, care acoperă
la început întregul corp fructifer.
Carnea este albă, moale, cu miros puternic,
plăcut.
Sporii sunt roz sau roz-gălbui, elipsoidali,
de 7-10 x 5-6 μ.
Creşte pe trunchiuri putredede foioase (tei,
castan, fag, ulm etc.). Adeseori apare în interiorul
scorburilor arborilor bătrâni.
Apare vara şi toamna.
Este comestibilă, destul de bună. Trebuie
fiartăîn prealabil.

83. Pluteus cervinus

Syn.: Pluteus atricapillus
- popinci, buretele cerbilor.

Pălăria este campanulată la început, apoi

se întinde atingând 5-12 cm în diametru şi este
uneori mamelonată, de culoare brună, brun-
cenuşie, brun-gălbuie, roşiatică sau cenuşie,
lucioasă, cărnoasă, vâscoasă pe timp umed, netedă,
cu marginea subţire, întreagă, fragilă.
Lamelele sunt albicioase la început, de
culoarea osului, apoi, cenuşii-rozee, devenind roz la
maturitatea sporilor, libere, largi, serate, urcătoare,
late, strâns apropiate, moi, se pot “răsfoi” în mod
caracteristic. Culoarea roz apare după un timp şi la
exemplarele tinere culese.

112
 Piciorul are 5-10 cm înălţime şi 0,6-1,5 cm
grosime, este albicios sau alb-cenuşiu, striat cu
fibre brun-negricioase, suplu, cilindric, fibros,
uneori uşor îngroşat şi curbat la bază, plin, se poate
desprinde de pălărie.
Carnea este albă, brună sub cuticula
pălăriei, moale, cu gust dulce, plăcut şi cu miros de
pământ. Este subţire în pălărie şi fibroasă în picior,
uneori aţoasă.
Sporii, de 4-6 x 7-10 μ, sunt ovoizi, de
culoare roz-gălbuie deschis, roz în masă, netezi,
gutulaţi.
Creşte de regulă, rareori câte două, pe
trunchiuri căzute şi putrede de arbori, pe ramuri,
rădăcini şi chiar fragmente de lemn de conifere sau
de foioase în putrefacţie.
Apare de primăvara până toamna.
E comestibilă.
Trei semne caracteristice:
a. creşte pe lemn putred;
b.lamelele roz, moi;
c. piciorul striat cu fibre negricioase, care se
desprinde în mod caracteristic de pălărie.
Mod de preparare: e bună în tocăniţă cu
piper, în amestec cu alte specii şi în ciuperci cu ouă.

84. Amanita caeserea

- crăiţe, roiniţă, crăinţ, burete domnesc.

Aceasta era ciuperca cea mai preţuită de

romani, fiind considerată ciuperca împăraţilor, după
cum sugerează şi numele. Adevăraţii gurmanzi o
consideră şi azi cea mai gustoasă ciupercă şi este
poate cea mai scumpă pe piaţă.
Pălăria, de 10-20 cm diametru, portocalie
sau roşu-gălbuie, netedă, strălucitoare, rar
acoperită cu resturi din văl, cărnoasă, ovoidală la

113
început, când iese din înveliş, semisferică apoi, în
cele din urmă întinsă, cu marginea fin striată. În
stadiu tânăr are aspectul unui ou, fiind acoperită în
întregime de vălul universal, îngroşat, alb. Cuticula
e mătăsoasă, netedă, lucioasă şi uşor de îndepărtat.
Lamelele libere, largi, strâns apropiate,
urcătoare, au culoarea galbenă-aurie.
Piciorul, de 1,5-3 cm diametru şi 7-12 cm
înălţime, este galben-auriu, cărnos, plin, cilindric,
îngroşat către bază, mai întâi neted, apoi uşor
spongios. Dezvoltat, are guleraş sau galben, striat,
lăsat în jos; volva e membranoasă, albă, întreagă,
lobată, densă, persistentă, bine dezvoltată,
depărtată de piciorul pe care îl înconjoară.
Carnea este alb-gălbuie, sub cuticula
pălăriei poate fi roşiatică, densă, cu miros şi gust
foarte plăcut.
Sporii sunt hialini, albi în masă, de 6-7 x 8-
12 μ, ovoizi sau elipsoidali, gutulaţi, netezi.
Creşte izolat sau în grupuri în păduri de
foioase însorite, în apropiere castanilor, în
luminişuri, mai ales în sudul şi vestul ţării unde
clima e mai caldă.
Apare vara şi toamna, când vremea e foarte
caldă.
Comestibilă, foarte bună, considerată cea
mai bună dintre ciuperci.
Se poate confunda cu Amanita muscaria,
care este otrăvitoare, dar aceasta are piciorul,
gulerul şi lamelele albe, nu are volvă şi pălăria sa
este pătată. “Ouăle” acestei ciuperci se pot confunda
cu “ouăle” Amanitei phalloides, dar, în urma
secţionării, în cele de Amanita caesarea găsim o
pălărie incipientă roşiatică.
Trei semne caracteristice:
a. piciorul, guleraşul şi lamelele galben
aprins;

114
 b. volva albă:
c. pălăria netedă, mătăsoasă, lucioasă,
galben-roşiatică, cu marginile striate.
Mod de preparare: se poate găti oricum. Se
poate pune chiar şi în găluştele de griş din supa de
carne. Se poate şi usca.

Observaţie: unii specialişti consideră că nu

apare decât în verile în care temperaturile depăşesc
30 de grade Celsius timp de trei săptămâni la rând.
După părerea unora, poate apărea şi în păduri de
brad.

85. Amanita citrina

-buretele de lămâie.

Pălăria, de 6-10 cm diametru, este

cărnoasă, semisferică, apoi întinsă, de culoare
galbenă ca sulful sau galbenă ca lămâia, galben-
verzuie până la galben de pucioasă sau brună-
deschis, acoperită cu solzi neregulaţi albicioşi sau
bruni caduci. Marginea pălăriei este netedă.
Lamelele sunt libere, albe, largi.
Piciorul este alb sau galben-deschis, înalt
de 6-12 cm, gros de 1-1,5cm, striat deasupra
inelului, umflat la bază într-un bulb sferic; piciorul
este plin, la maturitate gol în interior.
Inelul este gălbui, striat, lăsat în jos.
Volva, lipită de bulb, are culoarea albă, sau
se observă sub formă de resturi de volvă.
Carnea este albă, cu miros şi gus neplăcut.
Sporii hialini, albi în masă, de 8-10 μ, sunt
subglobuloşi, netezi.
Creşte în păduri uscate de foioase şi
răşinoase, în liziere.
Apare din iulie până în octombrie.

115
 Este necomestibilă, după unii autori este
foarte toxică, chiar mortală, intoxicaţia cu această
ciupercă prezentând simptome sanguinolente , care
apar în momentul când este prea târziu pentru a se
putea lua măsuri de salvare.
Poate fi confundată cu Amanita phalloides
şi Amanita pantherina, şi ele otrăvitoare.

Observaţie: în unele cărţi apare ca fiind

inofensivă, dar e mai bine să fim precauţi şi să
evităm o posibilă intoxicaţie , mai ales dacă poate fi
una mortală.

86. Amanita muscaria

- muscariţă, bureţi pestriţi, pălăria şarpelui,
burete şerpesc, burete de gâze, muscarin.

Aceasta este o ciupercă bine cunoscută,

datorită aspectului său deosebit de frumos în
decorul ei natural, apărând câte una sau câte două
pe păturile de muşchi din pădure.
Este unanim recunoscută ca otrăvitoare.
Provoacă halucinaţii, de aceea fiind supranumită
“ciuperca nebună”, şi se spune despre cel ce se
comportă anormal că “a mâncat ciuperci nebune”.
Substanţele otrăvitoare din această ciupercă atacă
sistemul nervos, iar cel ce a ingerat-o este cuprins
de un fel de ameţeală, ca la beţie, stare ce poate
sfârşi prin crize de nebunie.
Unele popoare au folosit ciupercile drept
drog. La un anumit moment, în timpul stării
euforice, forţa fizică se măreşte mult. Se pare că
vikingii beau un fel de zeamă preparată din această
ciupercă înainte de luptă, iar furia lor oarbă în
bătălie ar putea fi atribuită acestei cauze.
Unele popoare din Kamciatka înmuiau
această ciupercă într-o zeamă stoarsă din nişte

116
boabe, de preferinţă afine, care accentuează efectul
euforic, şi o beau ca pe un vin. Această informaţie
apare în notele medicului primei expediţii ruseşti în
jurul lumii, desfăşurată între anii 1803-1807.
În tradiţie românească, poporul a folosit
muscariţa pentru a omorî muştele, fapt sugerat de
folosirea acestei denumiri populare. Pălăria
înmuiată în apă cu zahăr era folosită ca momeală
ucigătoare.
Pălăria, de 6-20 cm diametru, are culoare
roşu aprins, roşu-gălbui sau roşu-portocaliu,
împodobită cu buline albe, adică acoperită cu
numeroşi solzi albi sau puţin gălbui; uneori bulinele
pot lipsi,fiind spălate de ploi. Este convexă la
început, apoi întinsă, cărnoasă, umedă sau puţin
vâscoasă, cu marginea striată.
Lamelele serate, distanţate, libere, albe sau
cu o tentă gălbuie, sunt inegale, strâns apropiate,
urcătoare.
Piciorul este alb, albicios, fibros, cărnos,
până la 25 cm înălţime şi 2,5 cm grosime, plin la
început, apoi gol în interior, neted, dilatat la bază
într-un bulb noduros, înconjurat de resturi de volvă
sub forma unor veruci în cercuri concentrice.
Sub pălărie are un guleraş bine dezvoltat,
acesta fiind inelul membranos, alb sau galben pal,
lăsat în jos.
Volva friabilă rămâne sub formă de resturi,
dispuse concentric în partea bazală.
Carnea este albă şi moale, galbenă-roşiatică
sub cuticula pălăriei, are miros şi gust dulce, destul
de plăcut.
Sporii sunt hialini, albi în masă, netezi,
ovoizi, de 10-12 x 6-7 μ, gutulaţi.
reşte în luminişuri de păduri de conifere ,
uneori în păduri de mesteacăn şi fag.
Apare la sfârşit de vară şi toamna.

117
 Este otrăvitoare.
Toxicitate: atacă sistemul nervos, arareori
pricinuieşte otrăviri mortale.
Se poate confunda cu Amanita caesarea,
când e în stadiu foarte tânăr şi are formă de ou, de
care se deosebeşte prin lamelele, gulerul şi piciorul
alb, lipsit de volvă şi prevăzut cu inele noduroase.

87. Amanita pantherina

- burete pestriţ, burete bulbos.

Pălăria are 5-10 cm, la început este convexă

apoi întinsă, cărnoasă, fragilă, vâscoasă pe timp
umed şi lucioasă pe timp uscat. Are culoare cafenie-
cenuşie, cenuşie-olivacee, maronie sau ocracee, mai
închisă la centru, cu pete albicioase sau cu
numeroşi solzi albi pe suprafaţă, caduci, dispuşi
regulat în cercuri concentrice, care sunt uneori
spălaţi de ploaie. Marginea pălăriei este striată,
crestată.
Lamelele sunt albe, numeroase, libere,
serate, strâns apropiate, urcătoare.
Piciorul este alb, suplu, gol în interior la
maturitate, striat deasupra inelului, bulbos la bază,
neted, de 10-15 cm înălţime şi 0,5-3 cm grosime.
Inelul este alb, puţin dezvoltat, membranos,
striat, lăsat în jos, situat cam la jumătatea
piciorului, fiabil, poate să lipsească.
Volva e albă, slab dezvoltată, bulboasă,
friabilă, adesea sub formă de 3-4 cordoane albe,
zgrunţuroase, ce înconjoară bulbul voluminos.
Carnea este albă, moale, în picior fibroasă,
fără miros pronunţat, are gust întâi dulceag , apoi
acru.
Sporii sunt hialini, albi în masă, sferici sau
elipsoidali, gutulaţi de 10-12 x 7-8 μ.
Creşte în păduri de foioase şi de conifere.

118
 Apare de la începutul verii până toamna.
Este otrăvitoare.
Toxicitate: este deosebit de toxică, poate
pricinui moartea. Conţine substanţe ce atacă
celulele nervoase şi pricinuiesc stări de anxietate,
halucinaţii şi nebunie.
Se poate confunda cu Amanita rubescens,
de care se deosebeşte prin albul persistent al cărnii.
Aceasta e comestibilă şi are carnea roşiatică.
Exemplarele de pe care ploaia a spălat solzii pot fi
confundate cu Amanita vaginata, comestibilă, de
care se deosebeşte prin guleraş şi prin piciorul
bulbucat la bază. Se aseamănă şi cu Amanita
citrina, care e galben-verzuie, cu solzi şi este şi ea
otrăvitoare.

88. Amanita phalloides

- ciuperca albă, buretele viperei.

Aceasta este cea mai otrăvitoare dintre

ciupercile mari. Din păcate, are aspect inofensiv şi
chiar apetisant. Carnea tăiată rămâne albă, nu are
miros şi gust respingător, limaxul o mănâncă, dar e
suficient un singur exemplar pentru a ucide o
întreagă familie. Salvarea celor intoxicaţi e nesigură
chiar dacă sunt urgent transportaţi la spital şi li se
acordă îngrijiri medicale. Prezintă simptome
sanguinolente, când sunt identificate e deja prea
târziu, şi nu există un antidot împotriva sa.
An de an face multe victime, mulţi oameni
murind din cauza propriei neatenţii şi ignoranţe ori
din cauza altor inconştienţi. În noiembrie 1978 s-a
organizat la Heidelberg primul Simpozion
Internaţional al otrăvirilor de tip Amanita.
Pălăria de 7-15 cm diametru, este cărnoasă,
la început sferică apoi întinsă, foarte rar cu resturi
de volvă sub formă de plăci largi albe. Culoarea

119
pălăriei este variată, adeseori galbenă-verzuie,
galbenă ca lămâia, verde-măslinie-gălbuie, verde-
maronie sau verde-cenuşie, mai închisă la centru.
Suprafaţa pălăriei este netedă, lucioasă, fin striată,
cu mici striuri brune sau negre, care se întind în
raze de la centru către margine; marginea este
netedă, uneori crăpată.
Lamelele sunt albe sau albicioase, cu
reflexe verzui sau galbene, sunt libere, inegale,
strâns apropiate, urcătoare.
Piciorul, de 5-12 cm înălţime, şi 1-2 cm
grosime, este alb sau albicios, plin, fibros, dilatat la
bază într-un bulb mai mult sau mai puţin dezvoltat.
Deasupra inelului şi în dreptul volvei este verzui;
poate fi pătat în zigzag cu verde. Inelul, guleraşul,
este bine dezvoltat, membranos, striat, lăsat în jos.
Acest guler poate cădea, deci poate lipsi. La baza
piciorului are o volvă persistentă, membranoasă,
bine dezvoltată, albă, lobată. Se poate întâmpla ca
la cules volva să rămănă în pământ sau să fie
acoperită cu frunze moarte şi să nu se vadă.
Carnea este albă, moale, fragilă în pălărie,
fibroasă şi aţoasă în picior, cu miros şi gust uşor
neplăcut. ATENŢIE, dacă ajunge din greşeală în
mâncare în amestec cu alte ciuperci, capătă gust
plăcut.
Sporii măsoară 8-10 μ, sunt sferici sau
ovali, gutulaţi.
Creşte pe sol, izolat sau în grupuri, uneori
formând hore de vrăjitoare în păduri de foioase şi de
conifere (de brad), în locuri umbroase şi umede.
Creşte din mai până toamna târziu.
Este foarte OTRĂVITOARE. Poate e cea mai
toxică dintre toate ciupercile.
Toxicitate: provoacă intoxicaţii mortale.
ATENŢIE, sporii inhalaţi în cantităţi mari, provoacă

120
otrăviri. Substanţele toxice conţinute atacă
ţesuturile.
“Oul”, ciuperca tânără se poate confunda
cu Bovista plumbea. Ciuperca mai matură, dacă îi
lipseşte gulerul, se poate confunda cu Amanita
vaginata, cu Russula vesca, cu Russula
cyanoxantha, cu Agaricus arvensis. Dacă o ciupercă
seamănă cât de puţin cu Amanita phalloides,
trebuie aruncată urgent!

Observaţii: această specie are numeroase

subunităţi: A. phalloides (Vaill. ex Fr) Secr. subsp.
virosa (Fr.) Gib., A. phalloides (Vaill. ex Fr.) Secr.
subsp. verna (Lam.) Wint. ş.a.

89. Amanita rubescens

Pălăria, de 5-15 cm diametru, este

globuloasă, întâi convexă, apoi întinsă, cărnoasă.
Este foarte greu să-i determinăm culoarea: cele care
cresc în păduri de foioase au culoarea roz-creol, roz-
maroniu sau roz-gălbui; cele care cresc în păduri de
brad sunt în general roz-roşiatice. Suprafaţa e
acoperită cu solzi albi, alb-cenuşii sau roşiatici,
turtiţi, caduci. Prezintă rămăşiţe de văl. Cuticula se
îndepărtează uşor, dezvelind carnea rozalie.
Marginea pălăriei nu este striată.
Lamelele, albe sau rozalii, capătă cu timpul
o tentă roşiatică; sunt uşor transparente,
distanţate, inegale, libere.
Piciorul, de 1,5-4 cm diametru şi 7-14 cm
înălţime, la început e alb , mai târziu rozaliu,
roşiatic mai ales către bază, unde este cel mai
atacat de viermi. Este solid, striat deasupra inelului
şi ceva mai subţiat. Se termină la bază cu un bulb
ovoid. Este plin la început, apoi spongios sau cu
crăpături.

121
 Inelul aste alb-roz deasupra şi galben-
roşiatic dedesubt, larg, persistent, lăsat în jos şi
uşor striat.
Volva nu este persistentă. Se observă
rareori sub formă de fragmente în jurul porţiunii
bulboase a piciorului.
Carnea este albicioasă şi fragedă în pălărie,
roz-roşiatică sub cuticulă, în contact cu aerul se
înroşeşte la baza piciorului sau când rupem
corpurile fructifere. În picior e rozalie, fibroasă,
fragedă şi se destramă uşor. Toată carnea e alb-
rozalie şi pare uşor transparentă. Are miros plăcut,
uşor, gust dulce, apoi acru şi amar.
Sporii au 5-8 x 8-10 μ, sunt ovoizi, hialini,
albi în masă, netezi, multigutulaţi.
Creşte izolat sau în grupuri în păduri de
conifere, în special de brad, sau de foioase.
Aparde la început de vară până toamna.
Este comestibilă, foarte bună.
Poate fi confundată cu otrăvitoarea Amanita
pantherina, cu care pare uneori identică, dar, dacă
rupem cuticula, observăm cum carnea Amanitei
ruescens este mereu rozaliu-roşiatică, pe când cea a
rudei sale este albă.
Trei semne caracteristice:
a. pălăria roşietică, acoperită cu solzi;
b. gulerul striat, rozaliu;
c. carnea rozalie, mai ales sub cuticulă şi la
baza piciorului unde bulbul ovoidal se colorează în
roşu ca sfecla, din cauza urmelor de viermi.
Mod de preparare: la curăţare se
îndepărtează cuticula şi se taie părţile viermănoase.
Se fierbe obligatoriu 15-20 minute înainte de
preparare întrucât, la fel ca cele mai multe dintre
ciuperci, conţine anumite substanţe toxice care se
descompun însă sub acţiunea căldurii. Odată
culeasă, ciuperca trebuie preparată în timp scurt

122
deoarece se strică repede şi devine apoasă. O putem
găti ca papricaş, ca supă, cu macaroane, cu
smântână sau o putem include în aluatul cu
ciuperci şi în aluatul de clătite. Nu se poate usca.

Observaţie: în unele regiuni ale ţării

noastre, este pe nedrept considerată toxică.

90. Amanita vaginata

Syn.: Amanitopsis vaginata Roze

Pălăria, de 5-16 cm diametru, este la

început ovoidă, campanulată, apoi întinsă, netedă,
satinată sau mătăsoasă pe timp uscat, vâscoasă pe
timp umed, bine vizibil striată pe margine până la
jumătate din suprafaţa pălăriei, uneori cu un
umbone central. Culoarea pălăriei este foarte
variată: de obicei e cenuşiu-metalică, dar mai poate
fi şi cenuşie, plumburie, galbenă deschis sau
roşcată. De regulă are un luciu metalic.
Lamelele albe sau albicioase, sunt libere
sau puţin decurente, nu aderă la picior.
Piciorul este subţire, fragil, foarte înalt, de
1-2 cm grosime şi 10-20 cm înălţime, alb, albicios şi
uneori cu pete de culoarea pălăriei, cilindric, subţiat
către vârf, uşor umflat la bază, neted, fistulos, bine
dezvoltat. De obicei se înalţă dintr-o volvă lobată.
Inelul lipseşte.
Volva este persistentă, albă sau uşor
colorată, adesea foarte înaltă, semiliberă, lobată.
Carnea este albă, deosebit de fragilă în
pălărie, în picior fiind fibroasă şi destrămându-se
uşor, fără miros şi cu gust dulceag.
Sporii sferici, hialini, albi în masă, de 10-12
μ, netezi, unigutulaţi.

123
 Creşte izolat sau în grupuri în păduri de
conifere şi de foioase, în liziere, parcuri, locuri
înierbate.
O întâlnim de primăvara până toamna.
Este comestibilă, bună mai ales în stadiu
tânăr.
Poate fi confundată cu Amanita phalloides,
care este deosebit de toxică, şi cu Amanita crocea,
care este comestibilă.
Trei semne caracteristice:
a. marginea vizibil striată a pălăriei;
b. culoarea cu luciu metalic;
c. piciorul lipsit de guleraş, înălţându-se
dintr-o volvă lobată.
Mod de preparare: se foloseşte doar fiartă în
prealabil timp de 15-20 minute. E bună, în amestec
cu alte ciuperci, pentru papricaş sau în supă.
Fam. AGARICACEAE

91. Macrolepiota procera

Syn.: Lepiota procera
- burete şerpesc, pălăria şarpelui.

Este o ciupercă mare, spectaculoasă, cu

pălăria de 10-30 cm diametru, ovoidă la început,
apoi semisferică, întinsă, central mamelonată, de
culoare brună-deschis sau brun-cenuşie, brun-
închisă şi netedă în centru, acoperită în rest cu solzi
bruni, dispuşi concentric, care spre margine devin
din ce în ce mai rari. Marginile sunt deschise la
culoare, aproape albe, şi prezintă rupturi în franjuri.
Lamelele sunt cărnoase, moi, late, strâns
apropiate, dar libere, urcătoare, albe, cenuşii sau
gălbui, devenind brune cu vârsta, îndepărtate de
picior.
Piciorul este înalt, suplu, drept, cilindric, de
15-35 cm înălţime şi 1-3 cm grosime. Are culoare

124
brun-cenuşie, mai deschisă deasupra guleraşului,
mai închisă sub acesta şi cu numeroşi solzi bruni,
dispuşi în benzi transversale. Se desprinde uşor de
pălărie, este bulbos la bază.
Inelul este mobil, alb-gălbui, neted către
picior, păros la extremitatea cealaltă, cu margini
duble.
Carnea este albă, eventual rozalie, subţire
şi moale în pălărie, fibroasă şi lemnoasă în picior,
spre bătrâneţe devine brună. Are gust dulce de
alună şi miros plăcut.
Sporii sunt lungi-ovoizi, de 8-12 x 16-20 μ,
hialini, albi în masă, netezi, multigutulaţi.
Creşte pe sol, izolat sau în grupuri, în
păduri deschise de foioase şi conifere, pe pajişti, în
locuri cu iarbă şi tufişuri, în liziera pădurii .
Apare vara şi la începutul toamnei.
Este comestibilă, foarte bună. Se consumă
numai pălăria, deoarece piciorul este foarte tare.
Se poate confunda cu speciile otrăvitoare cu
care se înrudeşte, de aceea e de preferat să nu se
culeagă exemplare mai mici de 15 cm.
Trei semne caracteristice:
a. înălţimea ieşită din comun;
b. guleraşul mobil;
c.pălăria se desprinde uşor de picior.
Mod de preparare: pălăria se poate folosi
pentru tot felul de preparate, dar pane e delicioasă.
Pălăriile sănătoase se pot pune cu sare pentru
iarnă; odată desărate le putem folosi ca şi pe cele
proaspete.

92. Macrolepiota rhacodes

Syn.: Lepiota rhacodes

Pălăria are 10-18 cm diametru, este sferică

la început sau ovoidă, apoi întinsă, nu este

125
mamelonată. Are culoare brun-cenuşie sau ocracee,
este acoperită cu solzi bruni, poligonali şi groşi. În
centru, pălăria este brună, netedă.
Lamele sunt albe, pătate cu roşu la
maturitate, distanţate, libere, îndepărtate de picior.
Piciorul are 10-25 cm înălţime şi 1-3 cm
grosime, este cilindric, fistulos, bulbos la bază,
cenuşiu-brun.
Inelul este iniţial alb-cenuşiu, apoi brun-
roşiatic, mobil, membranos, păros la margine.
Carnea este albă, se înroşeşte în ruptură,
are miros şi gust plăcut.
Sporii sunt hialini, albi în masă, ovoizi, de
6-7 x 10-12 μ, multigutulaţi, eliptici, cu por
germinativ.
Creşte pe sol, izolat sau în grupuri, în
păduri de conifere şi de foioase, în grădini, locuri
cultivate.
Apare vara şitoamna.
Este comestibilă. Se recomandă să fie
consumată numai pălăria, deoarece piciorul este
prea tare, având o structură fibroasă.

93. Agaricus arvensis

Syn.: Psalliota arvensis
- ciuperca de câmp, ciupercă de branişte.

Pălăria are 7-20 cm diametru. Este iniţial

ovoidă sau globuloasă, adunată ca o sferă în jurul
piciorului, perioadă în care se prezintă catifelată şi
foarte fină la atingere. Apoi devine semisferică şi în
cele din urmă se întinde, uneori e mamelonată. Are
culoare albă, care cu vârsta devine galbenă, ocracee;
se îngălbeneşte la apăsare. Este netedă, destul de
cărnoasă, uneori cu scuame pe margine (rest din
văl). Exemplarele bătrâne au pieliţa de un galben
murdar, lucios, mătăsos.

126
 Lamelele sunt strânse, urcătoare, libere,
albicioase-rozalii la ciuperca tânără, , roşii-cenuşii
sau brune-negricioase la maturitatea sporilor.
Piciorul este lung, cilindric, mătăsos, aţos-
fibros, de 5-13 cm înălţime şi gros de 1,5-3 cm, la
bază mai îngroşat, alb, adesea prevăzut cu scuame,
se răsfrânge în jos, se îngălbeneşte la apăsare. La
început e plin, mai apoi găunos. În partea
superioară are un guleraş dublu, dantelat, răsfrânt
când în sus, când în jos.
Carnea moale, albă, uneori gălbuie, cu
vârsta devine ocracee, mai ales în picior, unde este
fibros-aţoasă. La baza piciorului e gălbuie. Are
miros de migdale amare sau de anason şi gust
plăcut de nucă.
Sporii sunt ovali, de 7-8 x 4,5-6 μ, bruni-
purpurii.
Creşte izolat sau în hore de vrăjitoare, în
păduri de foioase şi conifere , pe pajişti, în grădini,
în poieni şi fâneţe, în lăstărişuri.
Apare de la începutul verii până toamna
târziu.
Este comestibilă, foarte bună.
Se poate confunda cu ciuperci toxice
precum Amanita phalloides şi Agaricus
xanthodermus, cu aceasta din urmă fiind înrudită.
E mai bine să dăm mare atenţie semnelor după
care o putem recunoaşte şi diferenţia.
Trei semne caracteristice:
a.lamelele albicioase-rozalii la ciuperca
tânără, brune-negricioase la cea bătrână;
b.piciorul cu guler dublu, lipsit de volvă;
c. mirosul de anason sau de migdale amare.
Mod de preparare: se poate prepara oricum.
E bună şi în tocăniţă de ciuperci amestecate.

127
 94. Agaricus campestris
Syn.:Psalliota campestris
- ciuperca albă, ciuperca de gunoi, ciuperca
de bălegar, ciupercă de câmp, nane.

Pălăria, de 5-15 cm diametru, este

globuloasă la început apoi hemisferică şi în cele din
urmă întinsă, cu centrul perfect plat. Este albă,
alb-gălbuie sau alb-murdară, cu o cuticulă groasă,
mătăsoasă şi netedă, uneori cu solzi, cu crăpături
sau cu scuame brune. Prin apăsare locul se
îngălbeneşte puţin, iar spre margini devine roşiatic
ori maroniu.
Lamelele sunt distanţate şi urcătoare, de
culoare alb-rozalie la început, apoi roz închis, în cele
din urmă brun-purpurii, brun închis sau
negricioase.
Piciorul, de 3-7 cm înălţime şi 1-3 cm
grosime, este uşor îngustat la bază întrucât e mult
mai scurt decît diametrul pălăriei ce o poartă, alb,
plin, tare, neted, scuamos sub inel.
Inelul mic, alb, moale, fragil, membranos,
se răsfrânge în jos.
Carnea este moale, densă, groasă, albă, se
înroşeşte sau se brunifică în contact cu aerul. Are
miros şi gust plăcut. Sunt ani în care poate fi foarte
viermănoasă, iar în alţi ani aproape deloc. Gustul şi
mirosul sunt plăcute, specifice, aduc puţin cu cele
de nucă.
Sporii sunt ovoizi, de 7-8 x 4-5 μ, bruni,
brun-purpuriu închis în masă, netezi, unghiulaţi.
Creşte de obicei pe pajişti şi păşuni umede,
dar însorite, în peluze, în grădini, în locuri cu
îngrăşământ, pe marginea drumurilor, mai rar în
păduri. În unii ani apare în cantităţi deosebit de
mari.

128
 În anii prielnici apare din martie până în
decembrie, cu frecvenţă mai mare vara şi toamna.
Este comestibilă, excepţională.
Se poate confunda cu Agaricus bisporus şi
cu Agaricus bitorquis, ambele comestibile, dar şi cu
otrăvitoarele Amanita phalloides, care apare numai
în păduri şi are volvă şi lamele albe, Inocybe
patouillardi, care are lamele gălbui şi la presare se
înroşeşte, şi Agaricus xanthodermus, care la presare
se îngălbeneşte şi are gust neplăcut de chimicale.
Trei caracteristici importante:
a. lamelele de un roz plăcut ori maro;
b. nu are volvă şi are picior relativscurt;
c. mirosul caracteristic, plăcut.
Mod de preparare: fiind una dintre cele mai
gustoase ciuperci, poată fi gătită oricum. Cel mai
gustoasă e friptă pur şi simplu. Are singurul
dezavantaj că nu se poate conserva prea bine,
pierzându-şi multe dintre calităţi. Se poate usca,
dar cu mare greutate, şi trebuie să se depoziteze cu
mare atenţie pentru că absoarbe cu uşurinţă
umezeala din atmosferă.

Observaţii: se cultivă două varietăţi,

Agaricus campestris var. bispora şi A. campestris
var. hortensis.

95. Agaricus silvaticus

Syn.: Psalliota silvatica
- ciuperca de pădure, şampinionul de
pădure.

Pălăria este convexă, strânsă în jurul

piciorului, sau campanulat-poligonală la început,

129
apoi întinsă, atingând 4-15 cm diametru şi fiind
împodobită cu fibre maronii. Are culoare albicioasă,
cu o tentă gălbuie sau brună sau gălbui-cenuşie,
adesea este acoperită în centru cu solzi maronii.
Cuticula se desprinde uşor.
Lamelele sunt subţiri, străns apropiate,
urcătoare, la început roz, apoi brun-purpurii şi
negru-maronii.
Piciorul este lung, destul de subţire,
cilindric, plin, cărnos, fibros, fistulos, bulbos la
bază. Mai întâi e alb, apoi galben.cenuşiu şi în final
maroniu. La apăsare devine roşiatic şi apoi se
colorează maro.
Inelul este simplu, subţire, maroniu, plasat
destul de jos pe picior, adesea fugace.
Carnea este subţire, albă, devine roşiatică
în contact cu aerul, are miros şi gust plăcut. Carnea
exemplarelor bătrâne devine maronie în contact cu
aerul.
Sporii sunt elipsoidali, de 6-8 x 3-4 μ,
bruni, brun-purpurii în masă.
Creşte pe sol, în păduri de conifere, în
special în cele de brad, în grupuri numeroase sau
izolat.
Apare vara şi toamna.
E comestibilă.
Se poate confunda cu Agaricus elvensis, dar
şi cu otrăvitoarea Amanita pantherina.
Trei semne caracteristice:
a. pălăria cu solzi maronii;
b. lamelele rozalii sau maronii;
c. carnea care se înroşeşte la contactul cu
aerul şi care are miros plăcut.
Mod de preparare: e bună ,singură sau în
amestec, în papricaş, în supe, în tocăniţe, cu paste
făinoase, pentru coşuleţe umplute, friptă natur sau
prăjită.

130
 Observaţie: după unii autori, denumirea
Agaricus silvaticus ar însuma mai multe specii de
ciuperci înrudite, în mare parte cu aceleaşi
caracteristici, dar diferenţiate din punct de vedere
ştiinţific. În ceea ce priveşte folosirea lor în arta
culinară, această diferenţiere nu are nici o
importanţă. Cea descrisă mai sus creşte în păduri
de brad. Altele cresc în păduri de foioase, singure
sau în grupuri numeroase.

96. Agaricus xanthodermus

Syn.:Psalliota xanthoderma

Pălăria, de 5-12 cm diametru, este la

început campanulată, apoi plană şi puţin deprimată
la centru, cu marginea uşor ondulată şi cu resturi
de văl. Are culoare albă la început, apoi galben-
cenuşie, devenind cenuşie total cu vârsta; uneori, în
centru e mai închisă la culoare. Capătă culoarea
galben evident la apăsare, mai târziu petele galbene
devin maronii.
Lamelele sunt albe la început, apoi roz şi în
cele din urmă brun-negricioase, strâns apropiate,
dese, urcătoare.
Piciorul are 5-10 cm lungime şi 1-1,5 cm
grosime, este uşor dilatat la bază sub formă de
bulb, mătăsos, găunos. Se colorează în galben prin
secţionare, mai ales spre bază. Inelul este mare,
neted sau striat, alb, adesea gălbui spre periferie,
subţire, format dintr-un singur strat.
Carnea este moale, albă, alb-galbuie spre
baza piciorului, se transformă repede în galben
după ce este tăiată sau ruptă. La baza piciorului
carnea e galben-crom. Are miros puternic de carbol,
cerneală sau iodoform şi gust neplăcut.

131
 Sporii sunt elipsoidali, bruni, brun-purpurii
în masă, de 5-6 x 3-4 μ.
Creşte izolat sau în grupuri, uneori în
cercuri, pe sol, la marginea pădurilor de foioase, în
tufărişuri, pe pajişti, în grădini, la marginea
şanţurilor .
O găsim vara şi toamna.
Trei semne caracteristice:
a. carnea se îngălbeneşte rapid la contactul
cu aerul;
b. piciorul galben-crom la bază:
c. mirosul pătrunzător de chimicale.
Se poate confunda cu Agaricus arvensis.
Este otrăvitoare, necomestibilă.
Toxicitate: în cantităţi mici provoacă
tulburări digestive mai uşoare, urmate de diaree, în
cantităţi mai mari e periculoasă pentru că provoacă
grave intoxicaţii gastro-intestinale.

97. Leucoagaricus excoriatus

Syn.: Lepiota excoriata
Macrolepiota excoriata.

Pălăria, de 6-10 cm diametru, este ovoidă la

început, apoi semisferică sau în formă de clopot, în
cele din urmă întinsă şi uşor mamelonată. Are
culoare brun-roşcată şi e netedă în centru, în rest e
acoperită cu numeroase scuame brune, iar
marginea are resturi de văl.
Lamelele sunt libere, largi, serate, alb-crem,
depărtate de picior.
Piciorul are 6-12 cm înălţime şi 1-2 cm
grosime, este cilindric, mai subţire sub pălărie,
albicios, neted.
Inelul este alb, răsfrânt, mobil.
Carnea este albă, spongioasă, cu miros
plăcut şi gust dulce.

132
 Sporii sunt ovoizi, de 8-10 x 12-16 μ,
hialini, albi în masă, netezi, multigutulaţi.
Creşte pe sol ,în grupuri, pe pajişti, în
liziera pădurilor de foioase, în păşunile naturale.
Apare vara şi toamna.
E comestibilă. Se consumă numai pălăria,
deoarece piciorul este prea tare şi fibros.

98. Phaeolepiota aurea

Syn.: Cystoderma aureum
Pholiota aurea
Agaricus aureus

Pălăria, de 6-15 cm diametru, este convexă

la început apoi se întinde şi este uşor mamelonată,
netedă, mată, de culoarea caisei coapte, cu
marginea răsucită.
Lamelele sunt serate, inegale, distanţate, de
culoare ocracee deschisă, apoi roşiatice.
Piciorul măsoară 8-25 cm înălţime şi 1,2-
3,5 cm grosime, este cilindric, uşor dilatat la bază,
plin, albicios apoi ocraceu-roşiatic.
Inelul cuprinde piciorul parţial, este
membranos, cutat către marginea pălăriei, de
culoare portocalie cu granule mici roşiatice.
Carnea este albicioasă, apoi gălbuie,
aproape roşiatică în picior, cu miros puternic de
acid cianhidric şi gust plăcut.
Sporii au culoare galbenă-ocracee deschisă
sau brună-aurie în masă, sunt piriformi, de 9-11 x
4-5 μ, cu membrana groasă, fin punctată,
verucoasă.
Creşte pe sol, în păduri de fag, în grupuri
numeroase.
O găsim vara şi toamna.
Este necomestibilă, otrăvitoare.

133
 Observaţie: este o specie rară, foarte
frumoasă

99. Lepiota clypeolaria

Pălăria este ovoidă la început, apoi întinsă,

de 4-7 cm diametru, mamelonată în centru,
mătăsoasă, acoperită cu numeroase scuame
dispuse concentric, de culoare brun-roşcată sau
gălbuie, brună şi netedă în porţiunea mamelonată.
Lamele sunt libere, albe sau albe-gălbui.
Piciorul este lung, cilindric, puţin dilatat la
bază, de culoare alb-cenuşie, cu numeroase scuame
mici sub inel.
Inelul e fugace, se poate mişca pe picior.
Carnea este subţire, albă cu miros şi gust
uşor de fructe.
Sporii sunt hialini, albi în masă, elipsoidali-
fusiformi, de 14-18 x 4-6 μ.
Creşte pe sol ,în păduri.
Apare toamna.
Este necomestibilă, suspectă.

Observaţie: unii autori o notează ca fiind

comestibilă, dar e mai bine de evitat, poate conţine
toxine de tip Amanita phalloides.

100. Lepiota cristata

Syn.: Agaricus cristatus

Pălăria, de 2-6 cm diametru, este conică la

început apoi etalată, la centru cu un mamelon
brun-roşcat caracteristic. Cuticula este acoperită de
nişte solzi bruni, foarte deşi spre centru la
exemplarele tinere, tot mai rari spre periferie la
exemplarele mature.

134
 Lamele serate, neegale, obtuze, libere, sunt
albe sau albe-crem.
Piciorul este cilindric, alb, la bază, cu o
uşoară nuanţă de roz-bruniu.
Inelul e membranos, subţire, fragil şi
dispus în treimea superioară a piciorului.
Carnea e albă, subţire, cu miros
caracteristic, greu de definit.
Sporii sunt albi în masă, apiculaţi, uşor
triunghiulari, de 6-8 x 2-3 μ.
Creşte pe sol în pădurile de foioase şi
conifere, în pajişti, parcuri, grădini ş.a.m.
Apare vara şitoamna.
Este suspectă. E considerată ca toxică, deşi
toxicitatea ei nu a fost încă demonstrată.

Fam. COPRINACEAE

101. Coprinus atramentarius

- popenchi.

Pălăria este ovoidă la început, apoi

campanulată, în cele din urmă se întinde, se crapă
şi se răsuceşte în sus. Are 3-5 cm diametru şi 5-8
cm înălţime, este brăzdată de şanţuri şi acoperită cu
solzi albicioşi mai ales în stadiu tânăr, apoi ajunge
cutată şi foarte fragilă. Are culoare cenuşie,
cenuşiu-maronie sau cenuşiu-gălbuie, cu centrul
brun închis. Este puţin cărnoasă, se lichefiază la
maturitate.
Lamelele sunt numeroase, subţiri, cu
margini libere şi albicioase, la început de culoarea
untului, apoi cenuşii, brune-purpurii şi în cele din
urmă negre, transformându-se într-un lichid negru.
Piciorul are 6-20 cm înălţime şi 1,5 cm
grosime, este alb, cilindric, mai gros la bază, fragil,
lucios, mătăsos, fistulos. Inelul este incomplet,

135
fugace şi rămâne la baza piciorului. Adesea pornesc
mai multe picioare dintr-un loc.
Carnea albă, fibroasă şi se scămoşează în
picior, brună şi fragilă în pălărie, cu miros slab şi
gust bun.
Sporii sunt elipsoidali, de 8-10 x 5-6 μ,
bruni-negricioşi, negri în masă, netezi,
multigutulaţi.
Creşte pe sol umed, după ploaie, în grupuri
numeroase de zeci de exemplare de diferite vârste,
pe locuri îngrăşate, pe marginea drumurilor, prin
grădini, prin cimitire, pe lăngă garduri sau
materiale lemnoase putrede.
Apare de primăvara până toamna.
Se poate confunda cu specii înrudite
otrăvitoare sau cu specii de Inocybe, de asemenea
otrăvitoare. Din această cauză se recomandă să nu
fie culeasă din pădure.
Trei semne caracteristice:
a. picior suplu, cilindric, albicios, lucios-
mătăsos;
b. pălăria campanulată, nu mamelonată,
brăzdată de şanţuri şi cutată;
c. lamelele înnegrite ale exemplrelor bătrâne
( e bine să cercetăm şi un exemplar mai bătrân din
grup.
Este comestibilă, numai în stadiu foarte
tânăr.
Toxicitate: la unele persoane provoacă
tulburări care se manifestă prin înroşirea feţei,
palpitaţii cardiace, tulburări gastro-intestinale, care
sunt mai intense dacă între timp au consumat
băuturi alcoolice, mai ales vin şi bere. Adesea aceste
simptome trec neobservate, dacă nu ingerarea nu e
însoţită de consumul de alcool. Conţine o substanţă
numită coprină.

136
 Mod de preparare: fără a se consuma alcool
timp de 24 de ore înainte şi după consumul acestei
ciuperci, putem găti exemplarele foarte tinere ca
papricaş sau cu ouă. Nu se poate usca şi odată
culeasă nu rezistă mai mult de câteva ore.

102. Coprinus comatus

Syn.: Coprinus porcellanus
- bureţi popenchi, căciula şarpelui, burete
cu perucă.

Pălăria are 3-6 cm diametru şi 5-15 cm

înălţime. La început e cilindrică, alungită, apoi
ovoidă, aderând la picior datorită unei membrane
subţiri, mai târziu marginile se depărtează de picior
şi devine campanulată, uneori crestată şi puţin
răsucită în sus. Iniţial este albă şi puţin gălbuie pe
centru, apoi roz pe margine, devine neagră-maronie
la maturitate şi acoperită cu solzi îmbricaţi,
filamentoşi.
Lamelele sunt libere, inişial albe, apoi roz,
în cele din urmă negre, transformându-se într-un
lichid negru, lipicios.
Piciorul are 5-20 cm înălţime şi 0,7-2 cm
grosime, este fibros, fistulos, suplu, mătăsos, iniţial
alb, apoi roz, cilindric, uşor dilatat la bază. În
interior e gol şi în cavitate se găseşte un şnur alb,
liber. În exterior e moale şi are un inel este alb,
mobil, fragil, o rămăşiţă a membranei ce acoperă
solzii. Uneori, în locul inelului rămîne un fel de
chenar tăios.
Carnea este mai întâi albă, apoi roz, fragilă
în pălărie, fibroasă şi moale în picior, cu miros şi
gust plăcut.
Sporii sunt ovoizi sau elipsoidali, de 10-15
x 6-8 μ, negri, multigutulaţi.

137
 Creşte pe soluri nisipoase, în grupuri
numeroase, pe resturi organice, în locuri îngrăşate,
în grădini, în parcuri, în poieni, în păduri. Odată
apărută într-un loc, reapare multă vreme.
Apare vara şi toamna.
Trei semne caracteristice:
a. pălăria albă, pufoasă, cilindrică,
alungită;
b. piciorul cilindric, fibros, fragil;
c. lamelele la început rozalii, apoi negre.
Este comestibilă, foarte bună, dar numai în
stadiu tânăr.
Mod de preparare: până nu se înnegresc
lamelele, e bună gătită ca supă, cu ouă, ca tocană
cu mămăligă. Nu se poate conserva.
Observaţii: trebuie neapărat gătită în ziua
recoltării, altfel se înmoaie şi nu mai poate fi
consumată.

103. Coprinus micaceus

-popenchi.

Pălăria este la început ovoidă, iar la

maturitate deplin întinsă. Este radiar brăzdată,
uneori cu marginile crăpate, având o culoare
galben-maronie sau galben-ruginie, în centru
maro-roşcată. La început, pe suprafaţa pruinoasă
este acoperită de vălul făinos-granulos, brun-
deschis, care prin creşterea pălăriei se transformă
în scuame, mai dese spre centrul pălăriei.
Lamelele scurte sunt neegale, aproape
libere, strâns apropiate, la început de culoarea
untului, apoi maro-cenuşii şi negricioase.
Piciorul, de 2-10 cm lungime şi 0,3-0,6 cm
grosime, este albicios, suplu, gol, fără inel, mătăsos,
acoperit cu formaţiuni ca nişte fulgi, vizibili mai ales

138
cu lupa. De obicei cresc mai multe picioare într-un
loc.
Carnea este albă, subţire şi fragilă în
pălărie, fibroasă şi scămoşată în picior, fără miros
special. Nu e viermănoasă.
Sporii, negricioşi, elipsoidali, au por
germinativ foarte evident şi 7,5-10 x 4,5-7 μ.
Creşte în tufe numeroase, rar izolat, pe
soluri nisipoase, în jurul caselor, în păduri, pe
butuci, trunchiuri, rădăcini putrede ş.a.
Apare de primăvara până toamna.
Se poate confunda cu Psathyrella
hydrophila, care e comestibilă, cu Inocybe fastigiata,
care e otrăvitoare, şi cu Mycena alcalina.
Trei semne caracteristice:
a. granulele făinoase, albe, strălucitoare de
pe exemplarele tinere;
b. pălăria cutată;
c. scuamele înnegrite ale exemplarelor
bătrâne.
E comestibilă doar în stadiu foarte tânăr.
Deşi nu este toxică nu se recomandă, deoarece la
unele persoane, în cazul când consumă şi băuturi
alcoolice, poate produce înroşirea pielii, palpitaţii
cardiace, tulburări gastro-intestinale, ca şi în cazul
speciei Coprinus atramentarius.
Mod de preparare: fără a consuma alcool
timp de 24 de ore înainte şi 24 de ore după
consumul acestei ciuperci, exemplarele tinere se pot
găti ca papricaş, supă sau cu ouă. Nu se usucă. Se
strică repede după ce e culeasă.

104. Psathyrella hydrophila

Syn.: Hypholoma hydrophyllum
Hypholoma appendiculatum

139
 Pălăria este subţire, globuloasă, convexă la
început, apoi întinsă, puţin mamelonată (în secţiune
transversală e aproape triunghiurală), de 2-5 cm
diametru, brună sau brun-cenuşie pe vreme umedă
şi brun-roşcată pe timp uscat, netedă, umedă, poate
fi puţin crestată pe margini.
Lamele sunt dese, sinuoase, libere.
Lamelele exemplarelor tinere sunt acoperite de o
cortină care, după ce se rupe, mai poate fi observată
o vreme pe marginea pălăriei. Cât sunt acoperite de
cortină sunt maro-deschis, apoi devin brun-liliachii.
Piciorul, destul de lung, de 3-10 cm
lungime şi 0,5-1 cm grosime, este albicios, fragil,
umed, curbat. La bază e pâslos, în interior e gol. În
exterior e lucios, mătăsos, puţin ondulat.
Carnea este subţire în pălărie, fragilă şi
fibroasă în picior, albicioasă, dulce, fără gust
caracteristic şi cu miros de pământ.
Sporii au culoare brună-purpurie-închis,
sunt elipsoidali, netezi, de 5-6 x 3-4 μ.
Creşte în tufe de numeroase exemplare, pe
trunchiurile bătrâne sau pe pământ, la baza
arborilor.
Apare vara şi toamna.
Se poate confunda cu Psathyrella
candoleana, care e comestibilă, are pălăria albă şi
lamelele cenuşii. Se aseamănă cu Collybia fusipes,
care e comestibilă.
Trei semne caracteristice:
a. piciorul alb cilindric, mătăsos, lucios,
ondulat;
b. creşte în grup;
c. fragilitatea deosebită.
E comestibilă, dar fiind puţin cărnoasă, nu
este prea apreciată.

140
 Mod de preparare: în amestec în tocăniţă,
în supă cu zarzavat, cu ouă, cu ouă moi. Se poate
mura.

Fam. STROPHARIACEAE

105. Agrocybe dura

Syn.: Pholiota dura
Agrocybe molesta

Pălăria are 3-7 cm diametru, este cărnoasă,

la început convexă, apoi întinsă, de culoare alb-
gălbuie, cu crăpături neregulate, cu marginea
prevăzută cu resturi din văl.
Lamelele sunt întâi cenuşii, apoi brune,
inegale, aderă de picior.
Piciorul este tare, plin, uşor curbat, scurt şi
gros, de aceeaşi culoare cu pălăria, cu un inel
subţire, fugace; la bază se observă uneori rizomorfe.
Carnea este albă, amară, fără miros.
Sporii sunt galben-ocracei, bruni în masă,
ovoizi-pruniformi, de 12-13 x 7-8 μ, netezi.
Creşte pe sol, în grupuri numeroase, în
lanuri de cereale, în locuri înierbate.
Apare vara şi toamna.
Este considerată suspectă, necomestibilă.

Observaţie: unii autori o recomandă drept

comestibilă, dar e mai bine să nu ne punem
sănătatea în pericol.

106. Agrocybe praecox

Syn.: Pholiota praecox

Pălăria are 3-6 cm diametru, este la început

globuloasă, apoi întinsă, uneori convexă, subţire, de
culoare alb-crem, uneori uşor gălbuie sau maro-

141
gălbuie mai ales în centru. Suprafaţa e netedă,
mată, uscată, uneori prezintă crăpături, iar
marginile pot fi crestate, zdrenţuite.
Lamelele sunt serate, sinuoase, inegale,
înguste, strâns apropiate, cenuşiu-albicioase mai
întâi, apoi ruginii sau maronii.
Piciorul are 4-10 cm înălţime şi 0,4-0,8 mm
grosime, este alb, cilindric, suplu, fibros, uşor
dilatat la bază, prevăzut cu un inel membranos
albicios, fugace, moale, fragil. La bază se observă
uneori rizomorfe.
Carnea este moale, subţire, albă în pălărie,
uneori maronie în picior, dulce şi cu miros de făină.
Sporii sunt elipsoidali, de 9-11 x 5-6 μ,
gălbui-cenuşii, ruginii în masă, netezi.
Creşte îndeosebi în pădure, dar şi în
lăstărişuri, pe pajişti, în grădini, în locuri
luminoase.
Apare primăvara, mai rar vara, uneori tot
anul.
Se poate confunda cu speciile de Inocybe,
care au însă pălăria fibroasă şi mătăsoasă.
Trei semne caracteristice:
a. piciorul relativ lung, suplu, cu inel
moale, fugace;
b. culoarea maronie a lamelelor;
c. forma globuloasă apălăriei exemplarelor
tinere.
E comestibilă, dar mediocră.
Mod de preparare: ca papricaş sau cu ouă.
Nu se poate usca.

107. Pholiota squarrosa

Syn.: Agaricus squarrosus
Dryophila squarrosa

142
 Pălăria este cărnoasă, întâi convexă, apoi
întinsă, de 5-12 cm diametru, de culoare galbenă
sau roşcat-ocracee, acoperită cu numeroase scuame
turtite, galbene, apoi brun-roşiatice.
Lamele sunt serate, aderă de picior, de
culoare galben-deschis, brun-feruginoase la
maturitatea sporilor.
Piciorul este cilindric, mai îngustat la bază,
plin, tare, flexuos, de aceeaşi culoare cu pălăria,
prevăzut cu scuame pubescente; inelul este păros,
asemănător cu scuamele.
Carnea este galbenă, cu miros tare, puţin
plăcut.
Sporii sunt galben-ocracei, ovoizi sau
elipsoidali, de 7-8 x 4-5 μ, netezi.
Creşte în grupuri de numeroase exemplare,
la baza trunchiurilor tăiate, uneori chiar pe arborii
vii de foioase, dar mai ales conifere.
Apare toamna.
Nu e comestibilă.
Observaţie: după unii autori este
indigerabilă. În orice caz, se pare că nu este toxică.

108. Kuehneromyces mutabilis

Syn.: Pholiota mutabilis

Pălăria are 3-6 cm diametru, la început are

formă semisferică, apoi devine întinsă, mamelonată,
are carne subţire. Este de culoare galbenă-brună
sau ca scorţişoara, în centru e mai gălbuie sau
ruginie, marginile sunt maronii, se decolorează cu
vârsta. Suprafaţa e netedă, umedă, cu marginea
subţire, sinuoasă, fragilă. La marginea pălăriei
fragile se întrezăresc lamelele.

143
 Lamelele sunt numeroase, serate, gălbui-
maronii la început, apoi brun-ruginii, de culoarea
scorţişoarei, larg spaţiate, puţin decurente.
Piciorul are 4-12 cm lungime şi 0,5-1 cm
grosime, este rezistent, plin, mai târziu crăpat, de
aceeaşi culoare cu pălăria, mai închis la bază,
curbat, cu numeroase scuame turtite, brune. Inelul
este membranos, fugace, de aceeaşi culoare cu
pălăria. Deasupra inelului, piciorul e fibros,
mătăsos, neted şi de culoare mai deschisă, sub el e
mai închis şi scuamos.
Carnea este albicioasă, deschisă la culoare,
cu gust plăcut, piperat, şi miros de lemn putred
amestecat cu mireasmă de flori sau de fructe. În
pălărie e subţire, moale şi elastică, în picior e
rezistentă şi fibroasă.
Sporii sunt galben-ocracei, elipsoidali sau
ovoizi, de 6-8 x 4-5 μ, netezi, multigutulaţi.
Creşte în grupuri mari, ca nişte tufe dese,
în păduri de foioase umbroase şi umede, pe
trunchiurile, buturugile şi rădăcinile bătrâne ale di
arborilor, în special pe cele de tei.
Apare de primăvara până toamna.
Este comestibilă.
Se aseamănă cu Armillaria mellea , de care
se deosebeşte prin pălăria netedă şi culoarea
lamelelor, cu Hypholoma fasciculare, care are
lamelele verde-cenuşii. Atenţie, NU creşte în păduri
de conifere unde găsim Galerina marginata, cu care
se aseamănă foarte bine şi care este otrăvitoare.
Trei semne caracteristice:
a. lamelele ruginii;
b. pălăria netedă, mamelonată, mai deshisă
la culoare în centru;
c. piciorul scuamos, mai închis la culoare
sub inel.

144
 Mod de preparare: se foloseşte doar pălăria
şi partea superioară a piciorului; e bună pentru
supe, cuş-cuş, papricaş cu cartofi, salată, cu ouă,
cu orez.

109. Naematoloma fasciculare

Syn.: Hypholoma fasciculare
Geophila fascicularis

Pălăria este la iniţial globuloasă, apoi plană,

uneori mamelonată, de 4-6 cm diametru, la început
de culoare galbenă ca sulful, mai apoi ruginie şi
roşiatică în centru, netedă. Marginile pălăriei tinere
sunt legate de picior cu un văl ca pânza de
păianjen, rămăşiţele acestuia putând fi observate şi
pe marginile pălăriilor bătrâne.
Lamelele sunt strâns apropiate, galbene ca
sulful la început, apoi se înverzesc în mod
cacteristic, devenind verde-cenuşii la maturitatea
sporilor. La ciupercile tinere sunt acoperite cu un
văl ce dispare în scurt timp.
Piciorul are 10-15 cm înălţime şi 0,5-0,8 cm
grosime, culoare galbenă ca sulful, brună-portocalie
la bază, este fibros, cilindric, gol, uşor curbat,
prevăzut cu o cortină alb-gălbuie şi fugace, ca un
inel, fiind defapt o rămăşiţă a fostului văl. toate
picioarele unui grup cresc din acelaşi punct.
Carnea este galbenă ca sulful, maronie în
picior, foarte amară, cu miros neplăcut.
Sporii sunt bruni-purpurii, elipsoidali, de
6-8 x 3-5 μ.
Creşte în tufe mari de zeci de exemplare, pe
trunchiurile şi rădăcinile putrezite de foioase şi
conifere, uneori pe sol. E foarte comună.
Apare de primăvara până toamna târziu,
chiar pe vreme foarte rece sau secetoasă.

145
 Este necomestibilă.
Nivelul toxicităţii sale este încă discutat.
Cauzează intoxicaţii gastro-intestinale (greaţă şi
diaree).
Trei semne caracteristice:
a. lamelele verde-cenuşii;
b. consistenţa tare;
c. mirosul neplăcut şi gustul amar.

Observaţii: pe conifere mai creşte şi

Naematoloma capnoides, care este asemănătoare,
dar are gust dulce şi este mult mai rară.

110. Stropharia aeruginosa

Syn.: Stropharia viridula

Pălăria cărnoasă, de 2-8 cm diametru, la

început este semisferică şi acoperită cu un strat
vâscos, gros, verde-albăstrui, de care, mai ales spre
margini, se pot lipi rămăşiţe de văl fine, albe, ca
nişte solzi. Aceste rămăşiţe se pot observa pe toată
suprafaţa pălăriei. Mai târziu pălăria se întinde,
stratul vâscos dispare şi culoarea acesteia devine
verde-albăstruie cu luciu metalic. Pălăria
exemplarelor bătrâne se poate decolora în verde-
gălbui, mai ales spre centru. Marginea poate fi
răsucită spre faţa inferioară. Cuticula se înlătură
uşor şi este foarte vâscoasă, la început acoperită cu
mici scuame, dispuse mai ales pe margine. Aceste
scuame dispar la maturitatea ciupercii.
Lamele sunt serate, inegale, distanţate şi
aderă la picior. Sunt roz-cenuşii la început, apoi
brune-roşiatice, iar în final devin brune.
Piciorul, de 4-9 cm înălţime şi 0,5-1 cm
grosime, este cilindric, vâscos şi lipicios, prezintă un
puf fin, alb. Are culoarea verde-albăstrui la ciuperca
tânără, apoi devine verde-pal, mai deschis la bază.

146
Are un guleraş membranos, caduc, vâscos, situat în
partea superioară; deasupra sa piciorul este neted.
La început, de la bază până la inel, este acoperit de
scvame albe, care apoi dispar.
Carnea albicioasă, moale, fără gust sau
miros special.
Sporii sunt elipsoidali, netezi, de 7-8 x 4-5
μ.
Creşte pe sol, în păduri de foioase şi
conifere.
O întâlnim de obicei toamna, dar poate fi
prezentă şi vara.
Trei semne caracteristice:
a. culoarea verde-albăstruie a pălăriei
exemplarelor tinere acoperite cu un strat gros şi
vâscos şi cu solzi albi; pălăria verde-albastră cu
luciu metalic a celor mature;
b. lamelele roz-cenuşii la început, care
devin apoi brun-roşiatice;
c. inelul caduc situat în partea superioară a
piciorului, care este neted deasupra sa şi solzos sub
el.
Nu e comestibilă, e aparent inofensivă, dar
considerată totuşi suspectă.
Toxicitate: în unele surse apare ca fiind
otrăvitoare, dar atât despre efectele intoxicării cu
Stropharia aeruginosa, cât şi despre constituenţii
săi toxici nu se cunosc multe informaţii.

Observaţii: În alte surse e considerată

comestibilă şi chiar recomandată pentru supă, după
îndepărtarea cuticulei care eliberează o substanţă
vâscoasă la fierbere. Oricum, nici în acestea nu
prezintă un interes deosebit, neavând o valoare
culinară deosebită.

147
 Fam. CORTINARIACEAE

111. Cortinarius cinnamomeus

Syn.: Dermocybe cinnamomea
Gomphos cinnamomeus
Agaricus cinnamomeus
Flammula cinnamomea

Pălăria are 3-5 cm diametru, este întinsă,

prevăzută cu numeroase fibre pe suprafaţă,
ocraceu-roşcată sau de culoarea scorţişoarei.
Cortina are aceeaşi culoare cu pălăria.
Lamelele sunt galben-ocracee sau de
culoarea scorţişoarei.
Piciorul este lung, subţire, de aceeaşi
culoare cu pălăria.
Carnea, de culoarea scorţişoarei, are gust şi
miros neplăcut.
Sporii măsoară 10-12 x 5-6 μ, sunt
elipsoidali, verucoşi, de culoare ocracee.
Creşte izolat, pe sol, în păduri de foioase,
dar mai ales de conifere, preferând solurile acide.
Uneori se întâlneşte şi în turbării.
O găsim vara şi toamna.
Este otrăvitoare.
Poate fi confundată cu Cortinarius
orellanus , care produce intoxicaţii mortale.

112. Cortinarius collinitus

Pălăria are 8-12 cm diametru, este întâi

convexă, apoi întinsă. Suprafaţa este vâscoasă. Are
culoare brun-roşcată sau roşcat-portocalie,
marginea având o nuanţă mai deschisă.
Cortina este albă.
Lamelele, la început de culoare violacee,
apoi ocraceu-roşcate, aderă la picior.

148
 Piciorul este lung, cilindric, vâscos, galben
sau uşor violaceu, pruinos sub pălărie, ornamentat
cu un inel incomplet, sub care se observă numeroşi
solzi bruni, dispuşi de jur împrejur.
Carnea este albicioasă, dulce, fără miros.
Sporii sunt ocraceu-roşcaţi, de 12-14 x 6-7
μ, elipsoidali, verucoşi.
Creşte pe sol, în păduri, mai ales de
conifere, formând hore de vrăjitoare în jurul
arborilor.
O întâlnim vara şi toamna.
E necomestibilă, suspectă.

113. Cortinarius fulgens

Syn.: Cortinarius subfulgens

Pălăria are 5-12 cm diametru, culoare

galben-aurie sau galben-portocalie, cu o tentă uşor
brunie, netedă.
Cortina este de culoare galbenă ca sulful.
Lamelele sunt galbene ca sulful la început,
apoi brune ca scorţişoara, serate.
Piciorul are culoarea galben-aurie şi este
terminat într-un bulb de culoare mai închisă.
Carnea este galbenă ca sulful, puţin amară,
cu miros plăcut.
Sporii sunt elipsoidali, de 8-10 x 4-6 μ,
brun-ocracei, verucoşi.
Creşte pe so,l în păduri de conifere.
Apare toamna.
Este suspectă, necomestibilă.

114. Inocybe fastigiata

Pălăria este fibroasă, cu fibre dispuse

radiar. La început e conică (ca o claie de fân), cu

149
marginea răsucită în jos, apoi campanulată, atinge
10 cm diametru, e mamelonată. Are culoare galben-
brună sau galben-pai la început, apoi brună sau
brun-cenuşie, lobată sau crăpată.
Lamelele sunt serate, strâmte, la început
galben-olivacee sau galben-cenuşii, apoi devin brun-
gălbui sau brun-cenuşii.
Piciorul este mătăsos, de culoare alb-
roşiatică, cilindric, uşor îngustat către bază, unde
are culoare maronie sau maro-cenuşie. Este puţin
curbat, are o cortină fugace, palidă. E înalt de 3-10
cm şi gros de 0,5-1cm.
Carnea este subţire, apoasă şi fragilă în
pălărie, mai albicioasă şi mai fibroasă în picior, cu
miros urât şi fără gust.
Sporii au culoare brun-roşiatică, ocracee în
masă, sunt elipsoidali sau ovoizi, de 10 x 5 μ,
netezi.
Creşte pe sol, în locuri umbroase şi umede,
în păduri de foioase şi conifere, pe marginea
drumurilor.
Apare primăvara, vara şi toamna.
Anotimpul ei preferat este vara.
Se poate confunda cu Marasmius oreades,
de care se deosebeşte prin pălăria campanulată,
mamelonată, fibroasă, cu margini crăpate, carnea
apoasă şi fragilă, precum şi prin mirosul neplăcut.
E foarte otrăvitoare.
Toxicitate: conţine muscarină; atacă
sistemul nervos; consumarea ei provoacă sindromul
sudorian.

115. Rozites caperata

Syn.: Cortinarius caperatus

Pălăria are 4-10 cm diametru şi este

cărnoasă. Pălăria tînără e globuloasă, ridată,

150
strânsă în jurul piciorului şi acoperită cu o pruină
mătăsoasă, cenuşie, nepersistentă. Mai târziu se
deschide, dar marginea rămâne răsucită, fin şi
radiar ridată, urmele părţii pruinoase fiind vizibile
în centru. Cuticula are culoare galben-brunie sau
brun-deschisă, mată şi uscată.
Lamele sunt serate, apropiate, urcătoare, la
început galbene ca lutul, apoi devin ruginii.
Piciorul cilindric, de 6-12 cm înălţime şi 1-
2 cm grosime, mătăsos, fibros, de culoarea paiului,
crem, cu baza bulbiform îngroşată. Deasupra
inelului e scămos, maro-murdar, membranos,
fistulos, sub inel e striat. Inelul e la început orientat
în sus, apoi atârnă în jos şi e fragil.
Inelul este uşor detaşabil şi membranos.
Carnea e fragilă, uneori apoasă, de culoare
palid gălbuie sau crem în pălărie, câteodată cu
nuanţe violacee în picior, are gust dulce , dar nu are
miros deosebit.
Sporii, ocracei-ruginii în masă, sunt
verucoşi, de 10-13 x 8-9 μ.
Creşte pe solul pădurilor de foioase şi de
conifere de la munte, acolo unde cresc afine. E
destul de comună.
Apare la sfârşitul verii şi toamna.
Se poate confunda cu Hebeloma
crustuliniforme sau cu specii de Cortinarius.
Trei semne caracteristice:
a. pălăria ridată în mod caracteristic;
b. inelul membranos, maro murdar;
c. lamelele serate.
E comestibilă, foarte bună.
Mod de preparare: nu se recomandă să
adăugăm ceapă la mâncărurile din această specie
pentru că îi estompează gustul plăcut. E bună în
omletă, musaca sau garnituri.

151
 Fam. ENTOLOMATACEAE
116. Rhodophyllus lividus
Syn.: Agaricus sinuatus
Entoloma lividum
Rhodophyllus sinuatus
Entoloma sinuatum

Pălăria este la început convexă, cu

marginea răsucită în interior, apoi devine întinsă,
rotundă sau cu marginea ondulată. Are 4-14 cm
diametru, e neregulată, uşor mamelonată. Are
culoare bej, cenuşie lividă, albicioasă, brun-cenuşie
deschisă; poate avea nuanţe verzui. Suprafaţa ei
este uscată, mată, mătăsoasă, fibroasă.
Lamelele sunt serate, libere, largi, aderă la
trunchi. Au culoare galbenă la început, apoi rozalie,
în cele din urmă devin roşcate, deseori pătate cu
galben la marginea pălăriei.
Piciorul este lung de 7-14 cm şi gros de 1,5-
3 cm, uşor subţiat sub pălărie şi mai bulbucat la
bază, iniţial albicios, apoi gălbui, pruinos, striat,
cilindric. Are suprafaţă mătăsoasă, fibroasă.
Carnea este albă, tare, groasă, exceptând
marginile pălăriei. Are miros ce aduce cu cel de
făină, dar e neplăcut, şi gust dulceag, de asemenea
neplăcut. În picior e fibroasă şi se destramă.
Sporii, de culoare roz, sunt globuloşi, de 9-
11 x 8-9 μ.
Creşte pe sol, în grupuri numeroase,
adeseori pot fi concrescute 2-4 exemplare sau
formează hore de vrăjitoare în păduri de foioase, în
special în cele de la munte.
Apare la sfârşitul verii şi toamna.
Se poate confunda cu Lepista nebularis.
Este otrăvitoare.
Toxicitate: provoacă tulburări gastro-
intestinale foarte grave, fiind adesea mortale.

152
 117. Rhodophyllus clypeatus
Syn.: Entoloma clypeatum
Entoloma fertile
Agaricus clypeatus
Agaricus fertile

Pălăria este fibroasă, cu carne destul de

subţire, mai întâi convexă, campanulată, apoi
întinsă, atingând 4-10 cm diametru ţi fiind uşor
mamelonată. Are culoare galben-cenuşie, maro-
cenuşie sau cenuşie, cu fibrele de aceeaşi culoare,
cu un luciu mătăsăs. E uşor vâscoasă, umedă,
uneori cu marginile crăpate.
Lamelele sunt largi, spaţiate, inegale, strâns
apropiate, la început albicioase, apoi roz sau roz-
cenuşii, aderă la picior.
Piciorul este cilindric, plin, uşor fibros,
adesea curbat, uneori brăzdat, se subţiază în partea
superioară, nu este foarte tare, de culoare albă sau
alb-murdară, de 4-12 cm înălţime şi 1-2 cm
grosime.
Carnea este albicioasă şi subţire în pălărie,
moale şi fibroasă în picior, cu miros de făină şi gust
puţin acidulat. Adesea e viermănoasă.
Sporii sunt hialini, roz-gălbui în masă,
subglobuloşi, de 8-10 x 7-8 μ.
Creşte izolat sau în grupuri, în hăţişuri de
porumbar, de măceşsau de trandafiri sălbatici, pe
marginea drumurilor, în locuri cu multă iarbă şi
tufişuri, la marginea pădurilor, în livezi, în
apropierea prunilor şi caişilor.
Apare de la sfârşitul lunii aprilie până în
iunie sau mai târziu, dar nu se recomandă să fie
consumată după ce depăşeşte această perioadă.
Este comestibilă.

153
 Se poate confunda cu ruda sa toxică,
Entoloma vernum, care, de regulă, creşte în alte
locuri şi în altă perioadă a anului, are pălăria de un
cenuşiu mai închis, cenuşiu-gălbuie sau cu nuanţe
verzui, are piciorul ceva mai scurt, carnea sa are un
vag miros de chimicale.
Trei semne caracteristice:
a. pălăria lucioasă, mătăsoasă, cenuşie, cu
carne subţire;
b. lamelele roz;
c. piciorul albicios, brăzdat, fibros şi moale,
precum şi mirosul de făină.
Mod de preparare: se poate găti în mai
multe feluri, dar cu ouă e deosebit de gustoasă.

118. Clitopilus prunulus

- nicoreţi, nicorete, sălcioare

Pălăria de 3-12 cm diametru, de culoare

albă, albă cenuşie sau gălbuie, la început convexă,
cu marginea rulată spre interior, apoi întinsă şi la
maturitate în formă de pâlnie, cu marginea subţire,
ondulată, neregulată, uşor vâscoasă pe timp umed,
pruinoasă, catifelată, mată, uneori pătată sau
asemănătoare cu marmura.
Lamelele sunt albe, apoi roz sau uşor
gălbui, drepte, decurente, subţiri, înguste, fragile.
Piciorul are 2-6 cm înălţime şi 1-2 cm
grosime, e scurt, îndesat, adesea excentric,
cilindric, albicios şi uşor pâslos la bază.
Carnea este peste tot albă, moale casantă,
cu miros de făină proaspătă şi gust dulce.
Sporii sunt fusiformi sau ovoizi, de 8-10 x
4-5 μ, ornamentaţi cu 6 creste longitudinale, de
culoare roz-deschis, roz-gălbui în masă.
Creşte pe sol, în grupuri numeroase, la
marginea pădurilor de foioase şi de conifere, în

154
apropierea arborilor, în luminişuri, pe pajişti, în
locuri înierbate.
Creşte vara şi la începutul toamnei.
E comestibilă.
Se poate confunda cu Clitocybe dealbata,
toxică, dar mai suplă, cu carnea elastică, piciorul
fibros, lamelele albicioase sau alb-gălbui.
Trei semne caracteristice:
a. pălăria pruinoasă, catifelată, cenuşie;
b. carnea moale, casantă cu gust şi miros
de făină;
c. lamelele rozalii.
Mod de preparare: este excelentă cu ouă, cu
ouă şi creier, cu sos tartar, pane.

Fam. PAXILLACEAE

119. Paxillus involutus

Pălăria are 8-18 cm diametru, e de culoare

ocru-violacee sau brun-olivacee, poate fi pătată de
jur-împrejur. Iniţial este semisferică, apoi întinsă,
concavă şi vâscoasă în centrul pălăriei, cu
marginea răsfrântă. Suprafaţa devine vâscoasă când
este umedă sau puţin lucioasă atunci când este
uscată. La apăsare devine maro-roşcată.
Lamelele sunt galben-deschis, apoi ocracee,
devin brun-roşcate cu vârsta sau la atingere; sunt
ramificate, adesea anastomozate, decurente şi
alveolare pe picior, se separă cu uşurinţă de tramă.
Piciorul are 6-8 cm lungime şi 1-3 cm
diametru, este cilindric, tare, plin, de aceeaşi
culoare cu pălăria.
Carnea este galben-verzuie, cu miros de
fructe şi gust plăcut, acrişor, caracteristic.

155
 Sporii sunt gălbui, ocracei în masă, de 4-7
x 7-12 μ, ovoizi, netezi.
Creşte izolat sau în grupuri, în păduri de
conifere sau de foioase, în tufişuri, în grădini şi în
parcuri, pe malul apelor curgătoare mici.
Apare de vara până toamna târziu.
Se poate confunda cu unele specii ce
secretă latex. Se deosebeşte de ele prin culoarea
neplăcută şi tocmai prin faptul că ea nu secretă
latex.
Este otrăvitoare.
Toxicitate: produce tulburări gastrice,
reacţii alergice, urmate de leziuni la rinichi. Se
cunosc şi cazuri de otrăviri mortale.

Fam. GOMPHIDIACEAE

120. Chroogomphus rutilus

Syn.: Gomphidius viscidus
Gomphidius rutilus
Agaricus rutilus

Pălăria de 5-12 cm diametru, este convexă

la început şi marginea ei se leagă de picior printr-un
văl fibros, în cele din urmă devine întinsă,
mamelonată, cărnoasă, de culoare brun-purpurie
sau brun-arămie. Suprafaţa e vâscoasă când e
umedă şi lucioasă când e uscată, cu marginea
subţire, răsucită în interior.
Lamelele au aceeaşi culoare cu pălăria;
sunt spaţiate, groase, lung decurente. Lamelele
exemplarelor bătrâne capătă culoare cenuşiu-
verzuie şi sunt acoperite cu praf galben de mucegai.

156
 Piciorul are aceeaşi culoare cu pălăria, dar
cu nuanţe gălbui sau portocalii. Este plin şi are
înălţimea de 5-12 cm şi grosimea de 1-2 cm.
Carnea groasă şi compactă este galben-
ocracee în pălărie şi brun-arămie în picior, cu un
vag gust de fructe şi cu miros plăcut. Urmele de
viermi sunt violete.
Sporii sunt bruni, negricioşi în masă,
fusiformi, de 18-20 x 6-7 μ, multigutulaţi, netezi.
Creşte izolat sau în grupuri, exclusiv pe sol,
în păduri de conifere, mai ales de pin şi brad.
Apare la sfârşitul verii şi toamna.
Este comestibilă.
Trei semne caracteristice:
a. creşte în păduri de pin şi brad;
b. culoarea arămie a pălăriei şi urmele
violete ale viermilor;
c. lamelele de aceeaşi culoare cu pălăria
sau cenuşiu-verzui şi presărate cu praf de mucegai.
Mod de preparare: nu se poate folosi decât
fiartă şi clătită după fierbere . Vagul gust de fructe o
face bună pentru salate. Este gustoasă cu sos
tartar, cu sos Remoulade, în omletă. Se poate usca
şi, după ce a fost înmuiată în apă, se poate folosi ca
şi ciuperca proaspătă. Se poate adăuga la supe sau
la orice mâncare de ciuperci.

Fam. BOLETACEAE

121. Suillus grevillei

Syn.: Boletus elegans
Boletus grevillei
- untoasă cu inel.

Pălăria, de 4-10 cm diametru, are culoare

galben-deschis, aurie, ruginie, ocru-maroniu-
ruginie, este convexă la început, uşor mamelonată,

157
cu un văl care o leagă de picior, apoi devine întinsă.
Cuticula este umedă, vâscoasă, în stare uscată e
lucioasă şi uşor de îndepărtat.
Stratul fertil al corpului fructifer este
tubulos, la început galben, de culoarea muştarului,
mai apoi kaki. Este acoperit de un văl albicios care
se rupe la maturitate. Tuburile sporifere sunt fine,
decurente.
Porii sunt mici, galbeni, devin uşor violet în
contact cu aerul, simpli sau unghiuloşi.
Piciorul este relativ subţire, cilindric, de
grosime uniformă, moale, galben, prevăzut cu un
inel membranos, fragil, friabil, albicios sau gălbui.
Deasupra inelului piciorului este fin reticulat, sub
acesta are culoare mai închisă.
Sporii, de 8-9 x 3-4,5 μ sunt elipsoidal-
alungiţi, gălbui.
Carnea este moale, galbenă deschis, dulce,
asemănătoare cu carnea unui fruct. Se poate înverzi
când este tăiată, are miros acrişor şi seamănă la
gust cu caisele.
Creşte pe pământ, în jurul lariţei (larice,
zadă).
O întâlnim de la începutul verii până
toamna, fără întrerupere. Sunt rari anii în care nu
apare.
Nu se poate confunda cu alte ciuperci,
poate doar, prin neatenţie, cu unele înrudite.
Trei semne caracteristice:
a. creşte în apropierea lariţelor;
b. pălăria are de obicei culoare galbenă şi
stratul fertil de culoarea muştarului sau kaki;
c. are inel alb-gălbui, friabil.
Este comestibilă, foarte bună; se
recomandă ca înainte de preparare să se înlăture
cuticula pălăriei care este gelatinoasă.

158
 Mod de preparare: cuticula pălăriei trebuie
îndepărtată. Nu se prea poate folosi în mâncăruri
clasice de ciuperci datorită gustului şi mirosului
specific. Trebuie să fim atenţi dacă o folosim în
amestec deoarece face mâncarea vâscoasă şi
parfumată. Este recomandată folosirea sa în
deserturi sau îm dulceaţă.

122. Suillus luteus

Syn.: Boletus luteus
- turta vacii, văcuţe.

Pălăria de 5-12 cm diametru, poate fi

brună, castaniu-deschisă, brun-gălbuie sau brun-
roşiatică închis, la început este convexă, apoi
întinsă, foarte cărnoasă, vâscoasă pe timp umed.
Cuticula se poate îndepărta uşor, în întregime.
Pe partea inferioară a pălăriei se află
tuburile sporifere galben-deschise, galben-verzui
sau galben-maronii, destul de scurte. Se prezintă
sub forma unui strat subţire, uşor de îndepărtat. La
ciupercile tinere, acest strat e acoperit de o cortină
albicioasă care leagă pălăria de picior.
Porii galbeni, apoi galben-olivaceu sau
bruni, mici, circulari.
Piciorul, de 2-3 cm diametru şi 5-10 cm
înălţime, este albicios sau gălbui, cilindric, uşor
îngustat către bază, prevăzut în partea superioară
cu granulaţii mici, albe, iar în partea inferioară este
maroniu. Are un inel membranos, la început alb
apoi violaceu, brunificându-se cu vârsta,
membranos, fugace, fragil. La atingere se lipeşte de
mână.
Carnea este moale, fibroasă, albicioasă sau
gălbuie, cu miros plăcut, uşor fructat, şi gust
dulceag-acrişor.

159
 Sporii, de 2-4 x 6-16 μ, galbeni, ocracei în
masă, ovoizi, netezi, gutulaţi.
Creşte izolat sau în grupuri, pe soluri
nisipoase, în locuri stâncoase, în păduri rare şi
liminoase de conifere, mai ales în cele de pin, sau la
marginea acestora.
Apare vara şi toamna.
Se confundă doar cu rudele sale de
asemenea comestibile, Suillus grevillei care preferă
pădurile de molid şi cu Suillus granulatus care nu
are guleraş, iar piciorul său este în întregime
galben.
Trei semne caracteristice;
a. creşte în păduri de conifere, mai ales în
cele de pin;
b. cuticula pălăriei se îndepărtează uşor;
c. gulerul este foarte moale şi desparte
piciorul în două.
E comestibilă, foarte bună, mai ales în
stadiu tânăr. Merită osteneala de a fi preparată cu
mare băgare de seamă, ca o delicatesă.
Mod de preparare: trebuie îndepărtată
pieliţa, altfel, mâncarea devine vâscoasă. Se poate
tăia mărunt şi poate fierbe alături de găluştele din
supa de carne. Se poate prepara ca antreu, cu sos
Remoulade, cu ouă şi creier, cu ouă simple, ca
garnitură. În tocăniţă se recomandă amestecul cu
alte ciuperci. Se poate usca pentru iarnă.

123. Xerocomus badius

Syn.: Boletus badius

Pălăria, de 5-12 cm diametru, are culoare

brun-castanie sau brun-ciocolatie, mai întâi e
sferică, apoi semisferică şi, în cele din urmă,
întinsă. Este cărnoasă, groasă, vâscoasă pe timp
ploios, fin catifelată şi strălucitoare pe timp uscat.

160
 Tuburile sporifere, albicios-gălbui la
început, capătă culoare galben-verzuie la
maturitate, sunt lungi, stâns lipite unul de altul. La
apăsare şi în contact cu aerul, această parte a
pălăriei devine albăstrui-verzuie.
Porii sunt întâi galbeni-cenuşii, apoi
galben-verzui, la atingere capătă culoarea
albăstruie, apoi verde şi în cele din urmă neagră,
sunt mici, apoi se reunesc devenind unghiuloşi.
Piciorul are 1-3 cm diametru şi 5-10 cm
înălţime. E brun-deschis, adesea albicios, cilindric,
drept sau curbat, uşor îngustat către bază, neted,
fără ornamentaţii. La atingere se albăstreşte.
Carnea este întâi albă, apoi gălbuie,
albestrindu-se la contactul cu aerul; are culoare
roşie sub cuticula pălăriei, este fibroasă, tare, cu
miros şi gust plăcut.
Sporii au 12-20 x 4-6 μ, sunt fusiformi,
gălbui, ocracei în masă, netezi, gutulaţi.
Creşte pe sol, în grupuri, în păduri de
conifere, mai rar de foioase, în apropierea
trunchiurilor arborilor, preferă pădurile de molid.
Apare vara şi toamna, din iunie până în
octombrie.
E comestibilă, foarte bună .
Mod de preparare: se poate folosi în multe
mâncăruri în stare proaspătă, fiartă sau prăjită. Se
pretează la conservare , fie în saramură, fie prin
uscare.

124. Boletus edulis

- hrib, mânătarcă, burete, hrighi, mitarcă
pietroasă, nitarcă, pâinea pădurii, mitarcă roşie,
pitoancă.

161
 Este o ciupercă foarte scumpă, în ceea ce
priveşte valoarea sa pe piaţa mondială, ocupând
locul al doilea, după Tuber melanosporum. Găsirea
unor exemplare sănătoase este prilej de mare
bucurie deoarece are dezavantajul că, fiind foarte
gustoasă, e năpădită rapid de viermi.
Pălăria, de 5-15 cm diametru, uneori poate
ajunge până la 25 cm diametru, de culoare
albicioasă, brun-deschisă, brun-închisă, brun-
violacee sau brun-cenuşie, este bombată, sferică, la
început, apoi hemisferică şi în cele din urmă
întinsă, plană. Este foarte cărnoasă, lipsită de
perişori, netedă, catifelată, lucioasă pe timp uscat,
vâscoasă pe timp umed.
Tuburile sporifere sunt simple, albicioase
apoi galbene sau galben-verzui, lungi. Acest strat,
situat pe partea inferioară a pălăriei, se poate
îndepărta uşor.
Porii sunt de aceeaşi culoare cu tuburile
sporifere şi circulari.
Piciorul este gros de 2-6 cm diametru, de 5-
15(20) cm înălţime, brun-deschis, ornamentat cu o
reţea albicioasă sub pălărie, plin, bombat uneori,
spre bază are culoare mai închisă..
Carnea este roşiatică sub cuticulă; în restul
fructificaţiei este albă, tare, groasă, plină, de
consistenţa caşului, cu gust şi miros plăcut, calităţi
ce ies şi mai mult în evidenţă după uscare.
Sporii, de 3-6 x 10-18 μ, sunt gălbui,
ocracei, în masă, ovoizi sau fusiformi, multigutulaţi.
Creşte pe sol, izolat sau în grupuri, în
păduri de foioase şi de conifere, în luminişuri, în
poieni, pe marginea potecilor din pădure şi la
marginea pădurilor.
Apare de primăvara până toamna, din mai
până în noiembrie, având două perioade de apariţie

162
mai intensă: sfârşitul primăverii-începutul verii şi
sfârşitul verii-începutul toamnei.
Se poate confunda cu Boletus aestivalis,
care are culoarea mai deschisă şi tot piciorul
acoperit cu reţeaua albă, cu Boletus aereus, care
are pălria negru-maronie ţi piciorul acoperit cu o
reţea maronie, şi cu Boletus pinicola care creşte în
păduri de conifere, mai ales în cele de pin, şi are
pălăria maro-roşcat închis, cu o reţea maro-roşcat
închis şi pe picior. Din păcate se poate confunda şi
cu specii otrăvitoare precum Boletus satanas şi
Boletus calopus, dar acestea au piciorul împânzit de
o reţea roşiatică. Mai seamănă şi cu Tylopilus
felleus care e amară ca fierea şi are stratul tubulos
de culoare roz.
Trei semne caracteristice:
a. culoarea galben-verzuie a stratului fertil
al corpului fructifer;
b. piciorul cărnos, ornamentat cu reţea sub
pălărie;
c. culoarea de un alb persistent a cărnii.
E comestibilă, foarte bună.
Mod de preparare: se poate folosi în foarte
multe feluri. Se recomandă să se usuce înainte de
consumare întrucât o putem păstra mai multă
vreme şi devine chiar mai gustoasă şi cu un miros şi
mai plăcut decât în stare proaspătă, fîrî să îşi piardă
din calităţi. O sugestie ar fi ca exemplarele tinere,
tari şi sănătoase, să se usuce tăiate în felii mari, pe
care le putem găti pane sau prăjite în aluat de
clătite, în timpul iernii. alte câteva sugestii ar fi să
facem tăiţei cu ciuperci, clătite cu ciuperci, tocăniţă
sau papricaş de pui cu ciuperci, supă de ciuperci.
Le putem pune în pateuri sau în umpluturi pentru
cornuri. Sunt foarte gustoase cu orez sau ca varză
umplută cu ciuperci.

163
 125. Boletus aereus
-pitarcă, hrib pucios, pitoancă.

Pălăria este de 6-15(20) cm diametru, e

foarte groasă, la început sferică, apoi semisferică,
bombată, la maturitate întinsă, cu numeroase
denivelări. Are culoare brun-ciocolatie, fără nuanţe
roşiatice, la maturitate, fiind aproape neagră la
ciuperca tânără. Suprafaţa este fin pubescentă, nu
este vâscoasă.
Tuburile sporifere sunt simple şi lungi,
formează un strat albicios, care apoi devine galben
sau galben-verzui.
Porii, de aceeaşi culoare cu tuburile
sporifere, sunt circulari.
Piciorul e brun-deschis, de înălţime
aproximativ egală cu diametrul pălăriei, foarte gros,
robust, mult umflat la bază în stadiu tânăr,
ornamentat cu o reţea brună(albă în stadiu tânăr),
vizibilă sub pălărie.
Carnea e albă, compactă, foarte tare. Prin
rupere sau în contact cu aerul devine galbenă. Are
miros şi gust foarte plăcut.
Sporii alungiţi, de 12-15 x 5 μ, sunt
gutulaţi, ocracei în masă.
Creşte de obicei solitară, pe sol, în păduri
de foioase luminoase şi aerisite şi în liziere. Preferă
pădurile de stejar, gârniţă şi cer, din zonele mai
calde.
Apare vara şi toamna, din iulie până în
octombrie.
Este comestibilă, foarte bună şi valoroasă.
Mod de preparare: se pretează la diferite
preparate culinare, singură sau ăn amestec cu alte
specii de ciuperci.

164
 126. Boletus satanas
- hrib ţărănesc, burete roşu, buretele
dracului.

Pălăria atinge 6-20(30) cm diametru. Are

culoare alb-cenuşie sau crem-cenuşie, este mată,
uşor pătată cu galben, roz sau verzui. Este
cărnoasă, la început convexă, solidă, mică în raport
cu piciorul, apoi devine întinsă, cu marginea
subţire. La început are cuticula catifelată, mată,
asemănătoare cu pielea de căprioară.
Pe faţa inferioară se află stratul fertil care
este tubulos. Tuburile sporifere sunt gălbui în
secţiune la început, apoi se fac galben-murdare.
Stratul porifer se colorează în albastru la atingere.
Porii, de culoare roşie ca sângele, sunt
foarte fini, circulari, se colorează în albastru la
atingere.
Piciorul are 6-12 cm lungime şi 4-9 cm
grosime, este foarte umflat, bulbos, gros, plin.
Culoarea sa de bază este galbenul, dar apare
roşiatic întrucât este ornamentat cu o reţea roşie ca
sângele, mai deasă la mijlocul piciorului, unde
acesta pare roşu.
Carnea este albă, alb-gălbuie, uneori cu
nuanţe roşiatice, se albăstreşte în contact cu aerul.
Ciuperca tânără are gust dulceag şi miros agreabil.
Exemplarele bătrâne au gust şi miros neplăcut.
Sporii, de 13 x 6 μ, au culoare măslinie.
Creşte în păduri rare de foioase, pe soluri
calcaroase sau neutre.
Este o specie destul de rară.
Apare vara şi la începutul toamnei.
Se poate confunda cu Boletus calopus(B.
pacyphus), care e uşor toxică, dar are porii galbeni
în stadiu tânăr şi verzulii în stadiu matur, carnea sa

165
devine mai albăstruie în contact cu aerul şi are gust
amar.
Este otrăvitoare, dar nu neapărat mortală,
aşa cum s-a crezut multă vreme.
Toxicitate: provoacă intoxicaţii gastro-
intestinale trecătoare şi dureri de cap. Unele
persoane care consumă adesea ciuperci suportă
destul de bine această specie.

127. Boletus appendiculatus

Pălăria este cărnoasă, de 5-20 cm diametru,

de culoare ocru-brună, brun-arămie, brun-roşiatică,
roşie-olivacee, purpurie. La început e rotundă, apoi
devine convexă, iar pe suprafaţa ei apar zone cu
mici caverne.
Tuburile sporifere sunt foarte fine, scurte,
de culoare galbenă.
Porii sunt rotunzi, mici, galbeni ca sulful, se
înverzesc sau se albăstresc la atingere.
Piciorul este înalt de 5-15 cm, galben-
limoniu, gros, cilindric, masiv, puţin curbat,
îngustat la bază, ornamentat cu o reţea în relief,
sub pălărie. La bază este uneori pătat în brun-
roşiatic şi are suprafaţa reticulată.
Carnea, de culoare gălbui-deschis, cu o
uşoară nuanţă albăstruie, este moale, dulce şi cu
miros caracteristic. În secţiune, carnea capătă
nuanţe galben-verzui în pălărie şi picior, albastru-
roz sub cuticulă.
Sporii, sunt galben-ocracei, elipsoidali sau
fusiformi, de 12-14 x 4-4,5 μ, gutulaţi.
Creşte în grupuri de 2-3, pe pământ, în
păduri de foioase şi de amestec de foioase cu
conifere.
Apare de vara până toamna, în perioadele
umede.

166
 Este comestibilă, foarte bună.
Mod de preparare: se poate usca sau
conserva în saramură. Se poate găti în multe feluri.

128. Boletus luridus

- chitarcă, pitarcă, mitarcă grasă.

Pălăria are 5-15(20) cm în diametru şi

culoare galbenă, brun-olivacee, brun-portocalie,
brun-închisă, chiar roşiatică. Este la început
sferică, apoi semisferică, întinsă la maturitate şi cu
nuanţe de brun, fin catifelată în stadiu tânăr. Este
groasă, cărnoasă, nevâscoasă, netedă.
Tuburile sporifere sunt galbene, apoi oranj,
mai apoi verzui , purpuriu-închise sau brun-
roşiatice. La atingere se albăstresc.
Porii sunt sferici, mici, roşiatic-portocalii
sau roşii; se pătează în albastru la atingere.
Piciorul este galben-oranj în general, brun-
roşiatic-purpuriu spre bază, cu o reţea roşie sub
pălărie, la bază este uşor îngustat. Este prins
central de pălărie, înalt de 7-15 cm şi gros de 2-6
cm.
Carnea este compactă, are culoarea caisei şi
se albăstreşte sau se înverzeşte în contact cu aerul.
Are miros şi gust plăcut. La limita dintre carnea
pălăriei şi tuburile sporifere apare o dungă roz sau
roşie care dispare repede.
Sporii sunt cenuşii-verzui, de 12-17 x 6-7
μ, oval-fusiformi, gutulaţi.
Creşte izolat sau în grupuri, în special pe
soluri calcaroase şi neutre, în păduri de conifere şi
foioase sau pe pajişti, păşuni şi fâneţe. Îi priesc
locurile umbroase şi umede.
Se aseamănă cu ruda sa otrăvitoare,
Boletus satanas.

167
 Apare vara şi toamna, din iulie până în
octombrie.
Este comestibilă, bună.
Mod de preparare: se recomandă fierberea
timp de 10-15 minute înainte de folosire, iar apa în
care a fiert trebuie aruncată, pentru înlăturarea
oricăror neplăceri.

129. Boletus pachypus

Syn.: Boletus calopus

Pălăria are 10-15 cm, este groasă, convexă,

de culoare cenuşiu-gălbuie sau măsliniu-deschisă,
fin catifelată la început, apoi netedă.
Tuburile sporifere sunt galbene, apoi verzui
sau albăstrui.
Porii, sunt gălbui-verzui, fini, rotunzi, se
pătează în albastru la atingere.
Piciorul foarte gros, ornamentat cu o reţea
la început albă, apoi gălbuie, restul piciorului, mai
ales la bază, are culoarea roşie, se pătează în verde
sau albastru la rupere.
Carnea albicioasă se albestreşte în contact
cu aerul, este foarte amară şi cu miros neplăcut,
compactă, dură.
Sporii sunt galbeni-olivacei, fusiform-
alungiţi, de 12-16 x 4,5-5,5 μ, gutulaţi.
Creşte pe sol, în păduri de conifere.
Apare vara şi toamna.
Este suspectă, necomestibilă, indigestă.
Toxicitate: face parte din categoria
ciupercilor la care semnele intoxicaţiei apar în 30 de
minute sau maxim 4 ore de la consumare, iar
bolnavul are toate şansele să fie salvat.

130. Boletus rufus

Syn.: Boletus aurantiacum

168
 Leccinum rufus
Leccinum aurantiacum
- chitarcă, chitărcuţă, chituşcă, mânătarcă
roşie, pitarcă portocalie.

Pălăria, de 5-20 cm diametru şi chiar mai

mult, are culoare portocalie sau brun-roşiatică, este
întâi sferică, apoi semisferică şi în final întinsă. Este
foarte cărnoasă, puţin vâscoasă pe timp umed.
Tuburile sporifere sunt albe, albicioase sau
cenuşii, lungi.
Porii iniţial albi, apoi cenuşiu-bruni, sunt
mici, circulari.
Piciorul, de 2-6 cm grosime şi 10-20 cm
înălţime, este cilindric, uşor îngustat sub pălărie,
albicios sau cenuşiu. Se pătează în verde la atingere
. Este prevăzut cu solzi negricioşi.
Carnea, iniţial albă, devine cenuşiu-
roşiatică la maturitate. Capătă culoare roşiatică sau
negricioasă în contact cu aerul. Are gust şi miros
plăcut.
Sporii, de 13-20 x 4-8 μ, sunt galbeni,
ocracei în masă, fusiformi, netezi, gutulaţi.
Creşte izolat sau în grupuri în păduri de
foioase, mai ales în vecinătatea sălciilor, plopilor,
mestecenilor şi în luminişuri.
Trei semne caracteristice:
a. pălăria roşiatică;
b. piciorul prevăzut cu solzi negricioşi;
c. stratul fertil alb-cenuşiu.
Apare vara şi toamna.
E comestibilă, se foloseşte doar pălăria.
Mod de preparare: păstrăm stratul sporifer
doar în cazul exemplarelor tinere. E bună în
papricaş în amestec cu alte specii, dar cel mai utilă
este uscată, chiar dacă se înnegreşte. Ciupercile
uscate sunt excelente în tocăniţa de vită. Praful

169
obţinut din ele este bun pentru îmbunătăţirea
supelor şi a celorlalte mâncăruri.

131. Boletus subtomentosus

Syn.: Xerocomus subtomentosus
- buza caprei.

Pălăria de 5-10 cm, rar 15 cm diametru,

poate fi maro deschis, brun-măslinie, cenuşie,
galben-verzuie sau gălbuie. Este adesea crăpată,
uscată, tomentoasă, destul de cărnoasă. Are
suprafaţă scămoşată. Tânără e semisferică, apoi se
întinde.
Tuburile sporifere sunt întâi galbene ca
lămâia, apoi galben-verzui, iar în final kaki, se
albăstresc la atingere.
Porii sunt mari, unghiuloşi, decurenţi, au
aceeaşi culoare cu tuburile.
Piciorul de 5-12 cm înălţime şi 1-2 cm
grosime, este cilindric, adesea sinuos. În partea
superioară are aceeaşi culoare cu stratul fertil,
prezintă cute, pliuri longitudinale. În partea
inferioară are culoarea pălăriei, uneori prezintă pete
roşiatice şi e acoperit de striaţii longitudinale.
Carnea este gălbuie-albicioasă, poate avea
nuanţe albăstrui uneori, e brun-roşiatică sub
cuticulă, moale în pălărie, tare în picior, cu miros
uşor şi gust dulce.
Sporii de 10-14 x 3-6 μ, gălbui, ocracei în
masă, fusiformi, netezi, gutulaţi.
Creşte izolat sau în grupuri pe soluri acide,
în păduri rare de foioase sau de conifere, pe cărări
de munte.
Apare vara şi toamna.
E comestibilă, mediocră.

170
 Se poate confunda cu rudele sale tot
comestibile, Xerocomus badius (Boletus badius) , a
cărei parte fertilă se albăstreşte mai tare la atingere,
şi cu Xerocomus crysenteron a cărei pălărie se
crapă, lăsând la vedere carnea roşie şi piciorul
purpuriu.
Trei semne caracteristice:
a. piciorul suplu cu striuri longitudinale;
b. partea tubuloasă galben-verzuie sau
kaki:
c. carnea gălbuie care nu îşi schimbă
culoarea.
Mod de preparare: Indiferent că e vorba de
ciuperci proaspete sau uscate, apa în care fierb se
aruncă pentru că are gust amar. E bună în papricaş
în amestec cu alte ciuperci. Ciuperca tânără e bună
pane sau cu usturoi, aceste feluri putând fi
preparate iarna din ciuperci uscate. Ciupercile
uscate în bucăşi mici pot fi utilizate în papricaşul cu
carne ori cu orez.

132. Leccinium scabrum

Syn.: Boletus scaber
- chitarcă, pitarcă, burete de mesteacăn,
mitarca grasă, buretele călugăresc.

Pălăria are 4-15 cm diametru şi are culoare

maro-cenuşie sau maro-gălbuie, brună sau brun-
închisă. Este uşor vâscoasă pe timp umed, fin
tomentoasă. La început e sferică, apoi se întinde.
Tuburile sporifere sunt albicios-cenuşii,
lungi.
Porii alb-cenuşii la început, cenuşii la
maturitate, mici, circulari.
Piciorul de 6-20 cm înălţime şi 1-3 cm în
diametru, cilindric, mai îngustat sub pălărie, plin,

171
fibros, albicios-cenuşiu-maroniu, prevăzut cu
numeroşi solzi sau fibre negricioase.
Carnea este albicioasă sau alb-cenuşie, nu
îşi schimbă culoarea în contact cu aerul, are miros
şi gust plăcut.
Sporii de 14-20 x 4-7 μ, galbeni, ocracei în
masă, ovoizi sau fusiformi, netezi, gutulaţi.
Creşte izolat sau în grupuri pe sol, în
păduri de foioase, deseori în jurul mestecenilor, în
parcuri şi livezi, pe marginea drumurilor, în lunci,
printre tufişuri.
Apare vara şi toamna, din iunie până în
octombrie.
Se aseamănă cu Leccinum griseum care e
tot comestibilă, e mai închisă la culoare şi sew
înnegreşte la apăsare.
Trei semne caracteristice:
a. pălăria brună sau brun-cenuşie cu
stratul fertil cenuşiu;
b. carnea albicioasă, care nu îşi schimbă
culoarea.;
c. piciorul acoperit cu granulaţii
negricioase.
E comestibilă.
Mod de preparare: proaspătă e bună în
papricaş, singură sau în amestec. Prin uscare
devine mai gustoasă. Unii autori recomandă
îndepărtarea stratului fertil, în special la ciupercile
bătrâne, înainte de uscare. Din ciupercile uscate,
chiar dacă se înnegresc, putem prepara gulaş sau
tocăniţă de vită cu pitărci.

133. Strobilomyces floccopus

Syn.: Boletus strobilaceus
Strobilomyces strobilaceus

172
 Pălăria are 5-15 cm diametru, la început e
aproape sferică, apoi devine semisferică şi la sfârşit
plană, este puţin bombată, nemamelonată, cu
marginea prevăzută cu nişte prelungiri dantelate,
suprafaţa cenuşiu-brun-negricioasă, acoperită de
proeminenţe foarte mari, poligonale, fibrilare,
uscate, nevâscoase.
Tuburile sunt lungi, la început albicioase,
apoi roşcate, adesea puţin decurente.
Pori mari, poligonali, se înroşesc la atingere,
apoi se înnegresc.
Piciorul, de 7-12 x 1-2 cm, este foarte
fibros, cilindric, brun-negricios până la inel,
deasupra inelului mai albicios.
Carnea tare, se înroşeşte la început în
secţiune, apoi se înnegreşte.
Sporii sunt bruni sau negrii-purpurii,
aproape rotunzi, reticulaţi, de 10-12 x 8-10 μ.
Creşte pe sol în păduri de foioase. Este
destul de rară.
Apare vara şi toamna.
Este comestibilă, mediocră, are
carnea tare.

Fam. RUSSULACEAE

134. Lactarius deliciosus

- râşcov, roşcov, pita pădurii, lăptuci, bureţi
dulci, pâinea pădurii, roşcovul de brad, râşcov de
fag.

Pălăria de 5-16 cm diametru, la început e

convexă, apoi se întinde şi ia formă de pâlnie, cu
marginile uşor răsucite în jos, este groasă şi
cărnoasă. Are culoare galben-portocalie, cu zone
concentrice mai închise, care mai târziu se pătează

173
în verde sau verde-albăstrui. Cuticula este netedă
şi puţin vâscoasă pe timp umed.
Lamelele sunt portocalii, pătate cu verde la
atingere, dese, puţin decurente, fragile, adesea
bifurcate la bază.
Piciorul are 3-8 cm înălţime şi 1-3 cm
grosime, este cilindric, de aceeaşi culoare cu
pălăria, mai târziu fiind pătat cu verde. Este alb în
interior, tare, plin, mai apoi fistulos. Uneoti poate fi
îndoit la bază.
Carnea este albă sau galbenă, prin tăiere
sau rupere elimină un lichid lăptos, latexul, de
culoare roşu-portocalie, dar în contact cu aerul
această substanţă devine verde. Carnea e casantă,
cu miros plăcut, aromatic, fructat, şi gust amărui în
stare crudă, dar dulce, plăcut prin preparare.
Latexul este roşu-portocaliu ca morcovul şi
dulce.
Sporii de 8-10 x 5-8 μ, sunt albi în masă,
echinulaţi, multigutulaţi, hialini, elipsoidali.
Creşte în grupuri pe sol, în păduri de
conifere, în special în cele de brad, dar şi în cele de
foioase, preferându-le pe cele de fag, în liziere, pe
pajişti. Întodeauna o găsim numai în regiunea de
munte.
Apare vara şi toamna, din iunie până în
noiembrie.
Se poate confunda la prima vedere cu
ciuperci din aceeaşi familie, dar acestea, dacă nu
sunt comestibile, nu sunt otrăvitoare ci, cel mult,
necomestibile.
E comestibilă.
Mod de preparare: e bună prăjită în ulei. Se
poate mura şi marina. Nu se poate usca.

174
 135. Lactarius torminosus
- râşcov de mesteacăn, păruşei.

Pălăria are 4-12 cm diametru, este sferică

la început, apoi întinsă, uşor infundibuliformă,
cărnoasă, cu marginea răsucită înăuntru, lânoasă,
de culoare roz, roz-albicioasă, roşiatic-deschisă sau
roşiatic-albicioasă, concentric zonată şi cu mijlocul
deprimat.
Lamelele sunt roz-albicioase la început şi
roz-gălbui mai apoi, subţiri, strâns apropiate, puţin
decurente.
Piciorul are 4-9 cm înălţime şi 1-3 cm
grosime, este cilindric, mai gros la bază, cărnos,
plin, de aceeaşi culoare cu pălăria, puţin fistulos la
exemplarele bătrâne.
Carnea este albă-rozalie, fragilă, secretă un
latex alb şi iute. Are miros uşor de fructe şi gust
acru-piperat.
Sporii sunt hialini, albi în masă, ovoizi, de
7-10 x 5-8 μ, ornamentaţi cu o reţea, unigutulaţi.
Creşte izolat sau în grupuri în păduri de
conifere sau de foioase, cel mai adesea în jurul
pinilor sau mestecenilor.
Se poate confunda cu Lactarius mairei care
creşte în păduri de stejar şi este ocracee sau cu
Lactarius deterrimus de care se deosebeşte prin
latexul alb, piperat, pălăria lânoasă şi prin faptul că
trăieşte ăn apropierea mestecenilor.
Apare vara şi la începutul toamnei.
Este comestibilă, dar nerecomandată.
Toxicitate: francezii o numesc “lactaire aux
coliques” deoarece consumarea ei pricinuieşte
tulburări gastrointestinale mai mult sau mai puţin
grave. Chiar dacă substanţele toxice se elimină prin
fierbere, oricum ciuperca are un gust prea puţin
plăcut. În Rusia, Finlanda şi în alte ţări nordice

175
europene este consumată fiartă şi prăjită, fiind chiar
apreciată pentru gustul său iute. În Norvegia este
prăjită şi adăugată la cafea.
Mod de preparare: se recomandă ca înainte
de gătire să se ţină 6-8 ore în apă, iar apa respectivă
să se arunce. Apoi să se fiarbă şi să se arunce şi
apa în care a fiert. Abia după aceea se poate găti.
Consumată în stare crudă este un puternic laxativ.

136. Lactarius piperatus

- burete pipărat, iuţari, burete iute, iuţişori,
bureţi albi, bureţi usturoşi, iuţani, burete lăptos,
burete acru.

Pălăria are 3-18 cm diametru, la început e

semisferică, apoi întinsă sau în formă de pâlnie larg
deschisă, de culoare albă sau albicioasă, se pătează
cu galben sau ocraceu cu vârsta. Este cărnoasă,
tare, casantă, netedă, cu marginea rulată.
Lamelele sunt albe, se îngălbenesc cu
vârsta, foarte strâns apropiate, subţiri, decurente,
adesea bifurcate la bază. La rupere secretă un lichid
alb, lăptos.
Piciorul are 3-11 cm înălţime şi 1-3 cm
grosime, este alb, cilindric, uşor îngustat către bază,
tare, plin.
Carnea este albă, mai apoi apoi gălbuie,
tare, casantă, cu miros pătrunzător şi gust piperat.
Secretă un latex alb, piperat, care nu îşi schimbă
culoarea. În urma preparării, gustul devine picant,
plăcut amărui, iar mirosul devine plăcut.
Sporii sunt hialini, albi în masă, ovoizi, de
6-8 x 7-9 μ, verucoşi, unghiulaţi.
Creşte pe sol, în grupuri numeroase, în
pădurile de foioase, mai ales în cele de stejar şi fag,
sau în cele de conifere, prin parcuri şi grădini, în

176
locuri cu iarbă. Preferă zona maontană şi
premontană.
Se poate confunda cu Lactarius
pergamenus, al cărei latex, în contact cu aerul, se
înverzeşte, dar este şi ea comestibilă, şi cu Lactarius
vellereus, care nu este comestibilă, are culoare
gălbuie, lamelele spaţiate, păciorul mai scurt şi
pălăria pâsloasă.
Trei semne caracteristice:
a. pălăria albicioasă, netedă, cu marginile
rulate înăuntru, care la maturitate are formă de
pâlnie;
b. lamelele albicioase, strâns apropiate;
c. piciorul cilindric, relativ înalt.
Apare vara şi la începutul toamnei, din iulie
până în septembrie..
Este comestibilă.
Mod de preparare: cea mai bună alegere
este să o prăjim în tigaie. Pentru iarnă se poate
mura sau conserva cu sare.

137. Lactarius rufus

Pălăria măsoară 5-10 cm în diametru, este

conică sau semisferică la început, apoi ia forma de
pâlnie, este mamelonată, cărnoasă, tare, de culoare
brun-roşiatică, cu marginea subţire, răsucită.
Lamelele sunt dese, evident decurente, de
culoare ocraceu-gălbuie sau roşiatic-deschisă.
Piciorul are aceeaşi culoare cu pălăria sau
puţin mai deschisă, are 5-8 cm înălţime şi 0,5-1,5
cm grosime, e uşor îngustat către bază, uneori
curbat, plin.
Carnea este albicioasă sau brun-roşiatică,
cu miros uşor şi gust acru, puternic. Latexul pe
care îl elimină este alb, foarte piperat.

177
 Sporii sunt hialini, albi în masă, elipsoidali,
de 7-10 x 6-8 μ, reticulaţi, multigutulaţi.
Creşte pe sol, în grupuri numeroase, în
păduri de conifere, mai cu seamă în cele de pin.
Apare de la sfârşitul primăverii până la
sfârşitul toamnei.
Este necomestibilă, deoarece are gust acru,
neagreabil.

138. Lactarius volemus

- râşcovel, pita vacii, râşcovi, râşcov lăptos,
râşcov dulce, vineţică cu lapte, burete dulce, burete
lăptos, burete roşu, lăptucă dulce.

Pălăria are 6-18 cm diametru, este la

început convexă, apoi întinsă, iar în cele din urmă
înfundată la centru, cărnoasă, ruginie, portocaliu-
brună, uneori galben-aurie, mai deprimată la
centru, cu marginea răsucită înăuntru, ondulată şi
crăpată cu vârsta.
Lamelele sunt alb-gălbui sau ocracee,
strâns apropiate, inegale, subţiri, puţin decurente,
la apăsare elimină un latex alb, dulce, iar locul
apăsării este roşu, devenind în scurt timp maroniu.
Piciorul are 6-12 cm înălţime şi 1,5-3 cm
grosime, are aceeaşi culoare cu pălăria sau ceva mai
deschis, este cilindric, tare, plin, neted sau puţin
pruinos.
Carnea este întâi albicioasă, apoi gălbuie,
devenind ocracee sau brună în timp. Este tare, cu
miros plăcut de miere, dar piperat şi gust dulce, de
nucă proaspătă. Carnea se rupe pocnind, secretă
un latex alb, dulce, vâscos, care, în contact cu
aerul, devine maroniu.
Sporii sunt hialini, albi în masă, sferici, de
7-10 μ, reticulaţi, multigutulaţi.

178
 Creşte pe sol, izolat sau în grupuri, în
păduri de conifere sau de foioase.
Apare vara şi toamna, din iulie până în
octombrie, mai ales în intervalul iulie-august.
Se poate confunda cu Lactarius quietus,
care are dimensiuni mai mici, nu are nuanţe
galbene, are latexul iute, nu are miros, este mai
casantă. Această ciupercă nu este otrăvitoare, dar
nu e nici comestibilă.
Trei semne caracteristice:
a. la apăsare, carnea devine mai întâi
roşiatică, mai apoi maro;
b. latexul este dulce, alb, vâscos; mirosul
caracteristic, piperat.
Este comestibilă.
Mod de preparare: este foarte gustoasă
crudă, ca salată. Cea mai gustoasă variantă de
salată este cea preparată din ciuperci uscate,
înmuiate în prealabil. Pălăriile se mai pot prăji.
Adevărata sa valoare este dată de utilizarea în chip
de condiment. Putem obţine mâncăruri regeşti
adăugând 2-3 feli de ciupercă uscată la supa de
carne, gulaş, supa de cartofi sau de legume,
papricaşul de ciuperci, supa de ciuperci şi tocăniţa
de vită.

139. Lactarius scrobiculatus

Pălăria, de 6-20 cm diametru, la început

este aproape semisferică, evident deprimată la
centru, apoi etalată, dar totdeauna cu margine
foarte evident răsucită. Are culoare clar galbenă sau
galben-brunie, vag zonată, vâscoasă.
Lamele sunt serate, regulate, cu numeroase
lamelule decurente, crem-gălbui.
Piciorul, de 3-7 x 2-3 cm, este cilindric,
totdeauna cu o mare cavitate la interior, albicios, cu

179
nişte scobituri caracteristice galbene. La maturitate,
acestea devin galben-brune.
Carnea este tare, iniţial albă, apoi galbenă,
mai ales în secţiune când vine în contact cu aerul.
Are miros puternic de fructe şi gust uşor acru.
Latexul eliminat de carne este alb. În
contact cu aerul se îngălbeneşte.
Sporii sunt crem în masă, au 8-9 x 6,5-7 μ.
Creşte pe sol în păduri de conifere, în
regiunea montană.
Apare vara şi toamna.
Este necomestibilă, din cauza gustului
acru-amar neplăcut. După unii autori, consumarea
sa irită tractul gastrointastinal, acest lucru nefiind
neutralizat prin fierbere.

140. Russula virescens

- hulubiţe, hulubiţe pestriţe, golâmbiţe.

Pălăria este mai întâi subglobuloasă, apoi

plană, de 4-14 cm diametru, cărnoasă, albă sau
albă-gălbuie, apoi crăpată şi de culoare verde-
mucegai, verde-cenuşie sau verde-albăstruie, mai
ales în centru, cu marginea netedă, uneori ruptă.
Cuticula este groasă, neseparabilă, catifelată
precum pielea de căprioară, prezintă nişte nodozităţi
rezultate în urma crăpării suprafeţei.
Lamelele sunt libere, groase, simple sau
bifurcate, albe sau crem, friabile, inegale, aderă la
picior.
Piciorul este alb, gros, cilindric, tare, plin,
pruinos, se rupe cu pocnet, devine spongios cu
vârsta, de 4-12 cm înălţime şi 1-3 cm grosime.
Carnea este albă, tare, groasă,
sfărâmicioasă, fără miros. În stare crudă are gust de
nuci.

180
 Sporii sunt hialini, albi în masă,
subglobuloşi, de 7-9 x 6-8 μ, unigutulaţi, fin
echinulaţi.
Creşte de obicei izolat, uneori în grupuri, pe
sol mai mult sau mai puţin acid, în păduri de
foioase, mai cu seamă în cele de fag, stejar,
mesteacăn.
Apare vara şi toamna, din iulie până în
octombrie.
Trei semne caracteristice:
a. pălăria verzuie, noduroasă, crăpată;
b. lamelele albe sau crem, friabile;
c. piciorul cilindric, lipsit de guleraş şi de
volvă.
E comestibilă, foarte bună. Este cea mai
apreciată specie a genului Russula.
Mod de preparare: foarte bună prăjită, în
tocăniţă de cartofi, prăjită cu slănină, umplută sau
pane. Se poate mura.

141. Russula emetica

- scuipatul dracului, stupitul satanei,
vineţica focului, pâinişoară piperată.

Pălăria este la început convexă, apoi plană,

de 4-8 cm diametru, cărnoasă, vâscoasă, de culoare
mov-roşcată, roşie, roz sau alb-roşiatică, cu centrul
deprimat, cu marginea striată, ondulată. Cuticula
este uşor separabilă.
Lamelele sunt libere, egale, spaţiate, fragile,
albe.
Piciorul este alb sau cu o uşoară tentă roz,
cilindric, moale, fragil, neted, plin, de 4-8 cm
înălţime şi 1-2 cm grosime.
Carnea este albă, roz sub cuticulă, tare,
spongioasă cu vârsta, fragilă, friabilă, cu gust acru
sau piperat, persistent.

181
 Sporii sunt hialini, albi în masă, globuloşi
sau ovoizi, de 8-10 x 7-9 μ, echinulaţi.
Creşte pe sol umed, în păduri de foioase şi
conifere.
Apare vara şi toamna.
Se poate confunda cu Russula alutacea şi
alte specii înrudite, de care se deosebeşte mai ales
prin gustul iute şi consistenţa moale, fragilă.
Este necomestibilă. Această specie este
considerată otrăvitoare de către unii autori.
Toxicitate: consumată în cantităţi mari
poate pricinui intoxicaţii gastrointestinale, diaree,
colici abdominale. De fapt nu este excesiv de
toxicătoxică şi oricum nu poate fi consumată din
cauza gustului prea acru şi piperat pe care îl are.

Observaţie: În unele ţări, se pune câte un

exemplar între alte specii comestibile pe post de
condiment.

142. Russula foetens

Pălăria este întâi globuloasă, strânsă în

jurul piciorului, apoi întinsă, de 4-12 cm diametru,
culoare ocracee sau ocru-maronie, mai închisă în
centru, cu marginea subţire, foarte lung striată.
Cuticula este vâscoasă, lipicioasă, separabilă numai
la margine.
Lamelele sunt libere, inegale, drepte, crem
murdar, uneori cu pete maronii, reunite prin
lamelule de culoare la început albă, mai apoi
gălbuie.
Piciorul este gros, întâi albicios, apoi gălbui
deschis, uneori cu pete maronii, cilindric, tare,
neted la tinereţe, crăpat şi găunos la bătrâneţe, de
4-10 cm înălţime şi 1-3 cm grosime.

182
 Carnea este fragilă, albicioasă sau maronie.
În stadiu tânăr nu are miros, când îmbătrâneşte
capătă miros greţos de untură prăjită râncedă.
Gustul e neplăcut, acru-piperat.
Sporii sunt hialini, albi în masă,
subglobuloşi, de 7-9 μ, echinulaţi, unghiulaţi.
Creşte pe sol, de obicei în grupuri sau în
hore de vrăjitoare, în păduri de foioase sau de
conifere.
Apare vara şi toamna.
Se poate confunda cu alte ciuperci înrudite,
deosebindu-se de ele prin gustul neplăcut, mirosul
greţos şi marginile lung striate.
Este necomestibilă, după unii autori chiar
suspectă. Gustul acru persistă şi după ce este
fiartă.

143. Russula nigricans

Pălăria are 6-12 cm diametru, are culoare

alb-cenuşie cu nuanţe crem şi cu centrul deprimat
când este tânără, devenind foarte curând maro-
fumurie, apoi neagră. La început are formă
semisferică, apoi se întinde.
Lamelele sunt foarte groase, spaţiate,
inegale, apoase, alb-gălbui sau gălbui-cenuşii,
iniţial se înroşesc la apăsare, mai târziu se
înnegresc.
Piciorul măsoară 6-10 cm înălţime şi 1-3
cm grosime, este tare, cilindric, gros, alb-cenuşiu.
Carnea este albă, se înroşeşte în contact cu
aerul, în câteva minute se înnegreşte, devine
neagru-fumurie la maturitate şi are gust dulce. Este
foarte tare, se rupe cu zgomot.
Sporii sunt hialini, albi în masă, ovoizi, de
7-9 x 6-7 μ, echinulaţi.

183
 Creşte pe sol în păduri de foioase, mai ales
de fag şi de stejar.
Apare vara şi toamna.
Se poate confunda cu Russula densifolia,
care are lamele strâns apropiate, iar carnea sa se
înnegreşte automat în contact cu aerul.
Trei semne caracteristice:
a. carnea tare, care se rupe cu zgomot;
b. lamelele spaţiate, groase, gălbui;
c. carnea se înroşeşte în contact cu aerul,
apoi se înnegreşte.
E comestibilă, mediocră, după unii autori
suspectă. În orice caz, necesită fierbere.
144. Russula lepida

Pălăria este cărnoasă, convexă şi uşor

deprimată la centru, de 5-10 cm diametru, culoare
roşiu-carmin sau roşiu deschis, uneori ocracee în
centru, cu marginea netedă, nestriată, cuticula
neseparabilă, este mată, uscată.
Lamelele sunt serate, sinuoase, strâmte,
alb-crem, uneori la marginea pălăriei sunt roz,
bifurcate.
Piciorul este plin, cilindric, neted, de 3-6 cm
înălţime şi 1-2 cm grosime, alb, uneori pătat cu roz
într-o parte.
Carnea este albă, tare, casantă, cu gust
dulce la început, apoi acru şi cu miros plăcut de
menthol.
Sporii sunt hialini, alb-crem în masă,
globuloşi, de 8-10 x 6-8 μ, echinulaţi.
Creşte pe sol, în păduri de foioase şi
conifere.
Apare vara şi toamna.
Este necomestibilă. Deşi nu este o specie
toxică, gustul şi mirosul de menthol nu permite să

184
fie consumată. În cazul în care se încearcă
prepararea sa după o reţetă, trebuie fiartă înainte.

145. Russula vesca

- vineţică

Pălăria de 5-10 cm în diametru, este întâi

sferică, apoi semisferică, la final întinsă şi
deprimată la mijloc, de culoare roz pal, uneori uşor
maronie sau bej-rozalie, mai închisă la culoare în
centru, cu marginea subţire, striată, vâscoasă.
Cuticula este uşor separabilă, nu ajunge până la
marginea pălăriei, iar lamelele ieşite la iveală fac
pălăria să pară striată.
Lamelele sunt albe, de culoarea oului,
adesea pătate cu cenuşiu, ruginiu sau brun,
friabile, serate sau puţin decurente, uneori
bifurcate.
Piciorul are 4-9 cm înălţime şi 1-2 cm
grosime, este alb, uneori cu pete ruginii, cilindric,
umflat, apoi îngustat la bază, tare, dar casant,
pârâie la rupere, e plin.
Carnea este albă, uneori pătată cu brun
sau cenuşiu-ruginiu sub pălărie, tare, casantă, cu
miros slab, plăcut şi gust de alună sau de nucă, mai
ales când se află în stadiu tânăr.
Sporii sunt hialini, albi în masă, sferici sau
subsferici, de 7-9 x 6-7 μ, echinulaţi, unghiulaţi.
Creşte pe sol, izolat sau în grupuri, în
apropierea arborilor, în păduri de foioase şi de
conifere.
Apare vara şi toamna, din iulie până în
octombrie.
Trei semne caracteristice:
a. pălăria roz pal sau roz-maronie;
b. piciorul cilindric, albicios, cu pete ruginii;
c. gustul plăcut de nucă.

185
 E comestibilă, foarte bună.
Mod de preparare: după unii autori se poate
consuma chiar crudă, dar e mai bine să o fierbem
sau să o prăjim înainte pentru a preveni o
potenţială indigestie. Se poate prăji în ulei, cu sare
şi pătrunjel, e bună pentru papricaş, în amestec cu
alte ciuperci în pilaf, ca mâncare cu usturoi. Se
poate usca. Ciuperca uscată, înmuiată în apă, e
bună pentru salată, papricaş şi mâncare cu usturoi.
Este de preferat să se adauge prafuri de ciuperci
pentru a îmbunătăţi gustul mâncării. Praful obţinut
din această ciupercă e mai bine să fie amestecat cu
alte prafuri de ciuperci.

146. Russula alutacea

- pâinişoară.

Pălăria are 5-12 cm diametru, este la

început convexă, apoi plană, uşor deprimată la
mijloc. Are culoarea roşu-purpuriu, roşu-maroniu
sau roşu-violaceu, dar poate avea şi alte nuanţe de
roşu. Are marginea subţire, puţin striată la
exemplarele mature. Cuticula nu este separabilă, în
schimb este puţin vâscoasă pe timp umed şi se
crapă pe vreme uscată.
Lamelele sunt groase, libere, largi, spaţiate,
fragile, mai întâi galbene, apoi galben-ocracee,
galbene ca ceara sau de culoarea caisei.
Piciorul este cilindric, gros, plin, spongios,
cu consistenţă de vată, alb sau pătat cu roz, de 5-12
cm înălţime şi 1-3 cm grosime.
Carnea este albă, friabilă, se rupe pocnind.
Este dulce, cu gust de alună şi nu are miros.
Sporii sunt globuloşi sau elipsoidali, de 10-
12 x 8-10 μ, subhialini, galbeni-ocracei, echinulaţi.
Creşte pe sol calcaros, în păduri de conifere
şi de foioase. Preferă pădurile de fag.

186
 Apare vara şi toamna, din iunie până în
septembrie.
Se poate confunda cu unele specii iuţi de
genul Russula sau cu ruda sa comestibilă, Russula
integra.
Trei semne caracteristice:
a. lamelele galbene ca ceara, fragile, groase;
b. gustul bun de alună;
c. piciorul alb sau pătat cu roz.
E comestibilă, destul de bună.
Mod de preparare: la fel ca Russula
cyanoxantha.

147. Russula cyanoxantha

- pâinişoare.

Pălăria are 5-12 cm şi chiar 20 cm

diametru, este întâi globuloasă, apoi plană, concavă
în secţiune, uşor vâscoasă, cu marginea netedă la
început, răsucită, apoi întinsă, striată. Cuticula este
separabilă, striată. Culoarea sa este aproape
imposibil de caracterizat, cu toate acestea îi este
caracteristică. Pălăriile tinere pot rozaliu-verzui-
violacee, iar cele mature vânăt-verde-cenuşii sau
violet închis, uneori decolorată, cu pete mai
accentuate.
Lamelele sunt largi, reunite prin vine,
uneori decurente, groase, albe, elastice,
nesfărâmicioase.
Piciorul este cilindric, plin, de 5-8 cm
înălţime şi 1-3 cm grosime, alb, rigid, compact. În
stadiu tânăr poate avea nuanţe violacee.
Carnea este tare, ţeapănă, albă, roz-violacee
sub cuticulă, fără miros şi cu gust de alună.
Sporii sunt globuloşi, de 7-9 μ, hialini, albi
în masă, echinulaţi, unghiulaţi.

187
 Creşte pe sol, în păduri de foioase, uneori şi
în cele de brad, izolat sau în grupuri. Este foarte
comună.
Apare vara şi toamna, din iulie până în
octombrie.
Atenţie! Se poate confunda cu Amanita
phalloides, dar şi cu speciile necomestibile sau
toxice de Russulaceae, de aceea ar fi bine să ne
ferim de exemplarele prea sfărâmicioase sau cu gust
mai piperat.
Trei semne caracteristice:
a. piciorul neted, tare, semănând cu o
coloană, fără guleraş şi lipsit de volvă;
b. pălăria tare, care pocneşte când este
ruptă;
c. lamelele albe, groase, elastice,
nesfărâmicioase.
Este comestibilă, fiind una din cele mai
apreciate specii ale genului Russula.
Mod de preparare: e bună prăjită în ulei, cu
sare şi pătrunjel, în papricaş, în orez cu ciuperci, în
mâncare cu usturoi. Se usucă bine, dar pierde din
gust. Uscată şi apoi înmuiată, este bună ca salată,
papricaş sau mâncare cu usturoi. Praful de ciuperci
obţinut din ea e bine să fie amestecat cu alte
prafuri, pentru că îşi pierde mult din gust prin
uscare. În mâncărurile făcute din Russula
cyanoxantha uscată trebuie să se adauge prafuri
obşinute din alte ciuperci pentru a le îmbunătăţi
gustul.

148. Russula integra

- vineţică, pâinişoare, pâinişoara cucului,
nitărci, azimioare.

Pălăria are 6-12 cm diametru, este

cărnoasă, tare, mai întâi convexă, apoi întinsă,

188
adâncită în centru, vâscoasă pe timp umed Poate
avea culori diferite: roşu-purpuriu, pătată cu
galben sau oliv, purpuriu-întunecat(negru), brun-
arămie, ciocolatie. Are marginea subţire, răsucită.
Cuticula este separabilă, striată.
Lamelele sunt egale, largi, reunite la bază
prin vine groase, de culoare galben-ocracee.
Piciorul este tare, de 6-10 cm înălţime şi 2-
3 cm grosime,alb, mai întâi plin şi neted, apoi
spongios, uşor îngustat către bază, brăzdat de
şanţuri.
Carnea este tare, crocantă la început, apoi
devine mai moale, albă, fără miros sau cu miros
uşor, plăcut şi dulce.
Sporii sunt hialini, galbeni-ocracei în masă,
globuloşi sau elipsoidali, de 8-10 x 7-8,5 μ, verucos-
echinulaţi, unigutulaţi.
Creşte pe sol, în grupuri numeroase, în
păduri de conifere, în special în zone de munte, este
foarte rară la câmpie.
Apare vara.
Este comestibilă, dar necesită fierbere.

Fam. PHALLACEAE
149. Phallus impudicus
Syn.: Ithyphallus impudicus
- burete puturos, bozuz.

Corpul de fructificare este subteran la

început, ovoid sau sferic, alb, transparent. Sub
învelişul exterior, ciuperca este moale,
mucilaginoasă, prevăzută cu rizomorfe la bază.
Secţionând oul se poate identifica pălăria în stadiu
incipient, de culoare verde. Se poate întâmpla ca ,
peste noapte, din oul adus acasă, să răsară
ciuperca. Cu timpul, exoperidia(învelişul) se crapă şi
rămâne ca o volvă la baza piciorului. Fructificaţia de

189
la această specie este diferenţiată într-o porţiune
superioară fertilă şi una inferioară, ca un picior
,sterilă.
Pălăria are formă de căciulă şi se desprinde
uşor de picior. Partea fertilă a ciupercii este
alveolată, verde închis; alveolele sunt pline cu masa
sporiferă de culoare verde-măslinie, mucilaginoasă,
cu miros de cadavru. Mirosul neplăcut se simte de
departe, şi atrage muştele. “Căciula” are diametrul
de 4-5 cm şi înălţimea de 3-4 cm.
Partea sterilă, piciorul, are 10-25 cm
lungime şi 2-3(5) cm grosime, este cilindric, îngustat
spre partea superioară, alb, spongios, fistulos. Are
miros de ridiche putredă.
Sporii sunt gălbui, elipsoidali, de 3-5 x 1,5-
2 μ. Sunt diseminaţi prin insecte care se aşează,
adesea, pe porţiunea fertilă a ciupercii.
Creşte pe sol umed, în locuri umbrite, în
păduri de foioase şi de conifere, pe pajişti, în
parcuri, în grădini.
Apare vara şi toamna, din iunie până în
octombrie.
Nu se poate confunda cu alte ciuperci, dar
seamănă puţin cu Mutinus ca ninus, a cărei pălărie
rozaliu-roşiatică este acoperită cu o mucozitate
verzuie.
E comestibilă, dar numai în stadiu foarte
tânăr.
Mod de preparare: Se pot folosi “oul” şi
piciorul, pălăria se aruncă. În stadiu foarte tânăr,
când are formă de ou, mirosul ciupercii nu e
neplăcut, ci piperat. După îndepărtarea pălăriei,
piciorul se fierbe şi capătă şi el un miros agreabil.
Din “ouăle” proaspete se poate pregăti salată, din
picior şi “ouă” se pot face murături, cu care se pot
orna platourile. Tăiate mărunt, “ouăle” murate se
pot adăuga la salata de boeuf, sau se pot servi cu

190
sos Remoulade, în care mai putem pune şi 2-3
linguri de mazăre conservată.

Fam. LYCOPERDACEAE

150. Clavatia (Calvatia) excipuliformis

Syn.: Lycoperdon excipuliforme
Lycoperdon saccatum

Corpul de fructificare este de talie mare,

atingând 8-20 cm înălţime. Este alcătuit din două
părţi distincte: una terminală fertilă - capul -
aproape sferic sau turtit, de 3-10 cm diametru, şi
una bazală, sterilă - piciorul, care este cilindric, de
2-3 cm în diametru. Iniţial tot corpul de fructificare
este alb, devenind brun-cenuşiu-gălbui la
maturitate. În stadiu tânăr are pe suprafaţă mici
excrescenţe ca nişte granulaţii care cad foarte uşor,
mai ales de pe partea fertilă.
În secţiune longitudinală pe carpozom, se
observă că gleba din partea fertilă este net separată
de cea din picior (subgleba). La început gleba este
albă, apoi se transformă într-o masă galbenă-
verzuie, care devine brun-măslinie cu timpul.
Sporii sunt bruni-măslinii, sferici, foarte
verucoşi, de 4-6 μ în diametru.
Creşte pe sol, în păduri de foioase şi de
conifere.
Apare de vara târziu până toamna.
E comestibilă numai în stadiu tânăr.

151. Lasiosphaera gigantea

Syn.: Langermania gigantea
Calvatia maxima
Bovista gigantea
Lycoperdon giganteum

191
 Corpul de fructificare este sferic sau ovoid,
de dimensiuni mari, putând atinge în diametru de la
10-40 cm, până la 80 cm dacă vremea îi prieşte.
Este sesil, fragil, cu partea inferioară puţin cutată,
la bază preyintă o rizomorfă.. Exoperidia este albă
la început, apoi devine gălbuie sau chiar brună la
maturitate deplină, netedă.
La maturitate deplină se cojeşte învelişul
exterior şi iese la iveală partea fertilă, maturizată, şi
eliberează mulţimea de spori.
Gleba (carnea) este la început albă,
spongioasă, plină, moale, se taie bine, are gust
plăcut şi miros piperat specific, apoi, la maturitate,
devine galben-verzuie, cu miros şi gust neplăcut,
prăfoasă.
Sporii sunt bruni, brun-măslinii în masă,
sferici, verucuşi, unigutulaţi, de 4-5 μ diametru.
Creşte pe sol, izolat sau în grupuri, în locuri
cu iarbă şi tufişuri, în grădini, în livezi, în păşuni, în
fâneţe, în parcuri, în păduri rare .
Apare de vara până la începutul toamnei.
Nu e comună, dar poate fi frecventă local.
Se poate confunda cu alte ciuperci înrudite,
care au formă similară şi sunt comestibile, mai ales
cu Calvatia caelata care are dimensiunea unei
gutui, se îngustează puţin la bază, are suprafaţă
aspră, solzoasă, adesea cenuşie, şi creşte mai mult
pe păşuni.
Semn caracteristic important: dimensiunile
gigantice, corpul fructifer alb şi rotund.
E comestibilă numai în stadiu foarte tânăr,
câtă vreme este albă.
Mod de preparare: este foarte gustoasă
pane, în aluatul de clătite, cu sos tartar. Se usucă
foarte bine, în felii cât mai mari, de 0,6-0,8 cm,
înşirate pe aţă. Aceste felii uscate, înmuiate în apă,
pot fi folosite asemenea ciupercii proaspete. Putem

192
prepara şi praf de ciuperci, dar acesta trebuie folosit
cu parcimonie pentru că are o aromă specifică
foarte puternică. Praful se poate folosi în supă şi
papară(omletă).

Observaţii: această specie este citată ca

fiind specia care produce cel mai mare număr de
spori dintre toate ciupercile cunoscute.
Este gigantul ciupercilor, unele exemplare
atingând dimensiunile unui cap de om.
Se poate consuma atâta vreme cât are
interiorul alb, indiferent de dimensiuni.
Pe vremuri, agricultorii aprindeau
exemplarele uscate, folosind fumul rezultat pentru
ameţirea temporară a albinelor.

152. Lycoperdon perlatum

Syn.: Lycoperdon gemmatum

Are corp fructifer piriform, de 2,5-6 cm

diametru şi 2-9 cm înălţime. Acesta esta iniţial alb,
apoi alb-gălbui, în cele din urmă devine brun-
gălbui. Exoperdia prezintă numeroase grabulaţii şi
se deschide la vârf printr-un orificiu circular.
Stratul fertil, care ocupă partea superioară
a corpului fructifer, e iniţial alb, plin, apoi devine
ocraceu, verzui, galben, maroniu.
Piciorul este cilindric, îngustat uşor la bază,
adesea e uşor curbat. Piciorul reprezintă partea
sterilă a carpozomului.
Gleba (carnea) este iniţial albă, plină şi
elastică, fiind comestibilă doar în acest stadiu, apoi
devine brun-gălbuie. Are miros caracteristic,
puternic, pentru unii neplăcut, şi gust piperat.
Sporii sunt sferici, granulaţi, echinulaţi,
brun-gălbui.

193
 Creşte în grupuri, mai rar izolat, la
marginea pădurilor de foioase şi conifere, în parcuri,
în grădini.
Apare de primăvara până toamna târziu.
Nu se poate confunda cu ciuperci
otrăvitoare. Se aseamănă doar cu ciuperci înrudite,
tot comestibile.
Trei semne caracteristice:
a. forma de pară întoarsă;
b. suprafaţa albicioasă, acoperită cu papile;
c. secţionată are carnea netedă şi tare,
asemănătoare cu caşcavalul.
E comestibilă, numai în stadiu tânăr,
înainte de maturizarea glebei.
Mod de preparare: este bună ca antreu sau
cu sos tartar. Se poate folosi în cantităţi mici în
papricaş, în amestec cu alte ciuperci. Se usucă
excelent şi rămân foarte gustoase. După uscare
devin foarte piperate şi trebuie folosite cu atenţie,
mai mult pentru a da gust mâncării.

153. Lycoperdon pyriforme

Syn.: Lycoperdon gregarium

Corpul de fructificare are 3-7 cm înălţime şi

1,5-4 cm diametru, este piriform, având mai exact
formă de pară întoarsă, obtuz sau uşor mamelonat
la vârf, neted sau cu granulaţii mici, care dispar cu
timpul. Are iniţial culoare albă, care mai apoi devine
ocracee sau brună. Peridia e formată dintr-o
exoperidie verucoasă, care se deschide la vârf
printr-un orificiu circular, şi o endoperidie moale.
Piciorul sau partea sterilă are 1-2 cm
diametru şi 3-10 cm înălţime, este cilindric, uşor
îngustat către bază, neted sau granulos, adesea
puţin curbat.

194
 Gleba (carnea) la început este albă, apoi
ocracee-verzuie şi galben-olivacee sau măslinie la
maturitate, prăfoasă, cu miros plăcut şi gust dulce,
care aduce a medicamente. Gleba e susţinută de o
pseudocolumelă situată la nivelul piciorului.
Stratul fertil, situat în partea superioară a
corpului fructifer, e format din spori şi capiliţiu.
Sporii sunt galben-olivacei, brun-măslinii în
masă, de 3-4 μ, sferici, aproape netezi. Aceştia se
eliberează din corpul sporifer printr-un singur por
situat apical.
Capiliţiul este format din filamente brune.
Creşte în grupuri, mai rar în exemplare
izolate, în pajişti, în păduri de conifere sau de
foioase, pe solul bogat în humus sau pe trunchiurile
putrede.
Apare şi vara, dar mai mult toamna.
Nu se poate confunda cu alte ciuperci.
Trei semne caracteristice:
a. creşte în grupuri apropiate, pe buturugi;
b. se îngustează la bază, are formă de pară;
c. are miros vag de medicamente.
Este comestibilă, dar numai în stadiu foarte
tânăr, înainte de maturizarea glebei.
Mod de preparare: din cauza gustului şi
mirosului de medicamente, nu se pot folosi decât
exemplarele tinere, în cantităţi foarte mici, în
amestec cu alte ciuperci, pentru condimentarea
papricaşului. Singură e foarte gustoasă cu sos
tartar sau cu sos Remoulade.
Toxicitate: inhalarea sporilor produce
alergie la unele persoane, caracterizată prin
înroşirea feţei, inflamarea laringelui etc.

Observaţie: este folosit în industria

farmaceutică, în tratarea ulcerului, a guturaiului,
arsurilor şi împotriva transpiraţiei picioarelor.

195
 154. Bovista nigrescens
Syn.:Lycoperdon nigrescens
Globaria nigrescens

Corpurile fructifere sunt sferice, măsoară 3-

6 cm diametru. Iniţial sunt albe, apoi capătă
culoare ocraceu-brună şi în cele din urmă devin
negre. Sunt netede, cu exoperidia pergamentoasă,
care se deschide printr-un orificiu central,
neregulat. Nu prezintă picior.
Gleba (carnea) la început este albă, moale şi
grasă. La maturitate ajunge prăfoasă, neagră, cu
miros şi gust neplăcut.
Sporii sunt gălbui, brun-închişi în masă,
ovoizi, de 4-5 x 5-6 μ, netezi, unigutulaţi. Capiliţiul
e format din filamente brune, sterile, ramificate.
Creşte, izolată sau în grupuri, pe pajişti, în
locuri înierbate, în zona alpină.
Apare de vara până toamna târziu. În
condiţii secetoase poate persista mai multe luni.
E comestibilă în stadiu foarte tânăr.

155. Geastrum fimbriatum

Syn.: Geastrum sessile

Corpul de fructificare este la început

subteran, apoi iese la suprafaţa pământului.
Carpozomul e brun-deschis, de 4-6 cm diametru,
nehigroscopic.
Exoperidia este brună, pergamentoasă, se
desface în 6-10 lobi groşi, care se crestează
transversal şi au vârfurile încovoiate sub
bazidiocarp.
Endoperidia are 1-2 cm diametru, este
albicioasă şi se deschide printr-un orificiu fimbriat,
situat în partea superioară.

196
 Sporii sunt de 3-4 μm diametru, brun-
închişi.
Creşte în grupuri pe sol, în păduri de
foioase şi conifere. Nu este comună.
Apare de vara până toamna.
Nu este comestibilă.

156. Astraeus hygrometricus

Syn.: Geastrum hygrometricus
- steaua pământului.

Este o specie asemănătoare cu Geastrum

fimbriatus. Este o ciupercă tericolă ectomicorizantă.
Iniţial bazidiocarpul se dezvoltă hipogeu, apoi
devine epigeu. Carpozomul (bazidiocarpul) are 1-5
cm diametru şi e brun-cenuşiu. Iniţial e globulos,
apoi devine stelat, prin divizarea exoperdiei în 8-15
lobi.
Interesant este că lobii exoperidiei execută
mişcări higroscopice - se deschid pe vreme umedă şi
stau adunaţi pe vreme uscată, acoperind
endoperidia, aceste mişcări ajutând la diseminarea
sporilor.
În partea apicală, endoperidia e prevăzută
cu un orificiu stelat.
Gleba(carnea) este brună, pulverulentă la
maturitate şi este acoperită de endoperdie.
Sporii sunt brun-gălbui, sferici, verucoşi.
Se întâlneşte în păduri, în locuri pietroase
sau argiloase.
Apare vara şi toamna.
Nu este comestibilă.

Fam. SCLERODERMATACEAE

157. Scleroderma aurantium

Syn.: Scleroderma vulgare

197
 Scleroderma citrinum
- buretele cerbilor.

Corpul de fructificare este sferic, sesil, de 5-

10 cm diametru şi 3-5 cm înălţime. Are culoarea
galbenă sau galben-brună. Exoperidia sau învelişul
exterior prezintă numeroase proeminenţe
poligonale, este de culoare mai închisă, negru-
cenuşie la maturitate deplină, şi se deschide la vârf,
printr-o deschidere neregulată. Exoperidia închide
stratul fertil, la început deschis la culoare, apoi
negricios. Are suprafaţă crăpată, aspră, solzoasă,
tare.
În partea inferioară e prins de sol prin
rizomorfi.
Gleba este la început alb-rozalie, apoi
negricios-albăstruie sau neagră ca marmora, şi cu
miros neplăcut. Învelişul care o căptuşeşte are
consistenţa pielii şi grosimea de 1-2 mm. Gleba
conţine stratul fertil.
Sporii măsoară 7-15 μ diametru şi sunt
reticulaţi, bruni, sferici.
Creşte în locuri uscate, pe sol nisipos şi
pietros, în păduri, în parcuri, în tufăriş, la marginea
pădurilor şi a drumurilor de munte. Este o specie
comună.
Apare de vara până toamna târziu.
Se poate confunda cu trufa de vară, Tuber
aestivum, de care se deosebeşte prin învelişul
exterior gros, prin stratul fertil asemănător cu
marmura, deci lipsit de circumvoluţiuni, prin faptul
că are rizomorfe şi creşte deasupra pământului.
Nu este comestibilă. E considerată
suspectă.
Toxicitate: consumată în cantităţi mici nu e
periculoasă, dar în cantităţi mari pricinuieşte

198
tulburări gastrointestinale sau ale sistemului
nervos.

Observaţie: această specie este parazitată

uneori de Boletus parasiticus.

Fam. NIDULARIACEAE

158. Cyathus striatus

- scafiţa, muierţa pământului.

Corpul de fructificare are formă de degetar

sau de cupă, e membranos, trunchiat, are 1-1,6 cm
înălţime şi e acoperit cu o epifragmă albă şi caducă.
Peridia(cupa) este tare, la exterior fiind acoperită cu
peri mari şi bruni. Peretele intern al peridiei este
striat longitudinal şi galbru. Iniţial, acest perete
intern este alb, apoi devine cenuşiu-negricios,
plumburiu.
În interiorul cupei se află peridiolele, cu
aspect de ouă într-un cuib. Peridiolele sunt netede,
cenuşii, biconvexe cu tunică şi funicul alb, conţin
spori.
Sporii sunt elipsoidali, de 3,5-12 x 15-22
μm diametru.
Creşte pe sol, pe lemn putred, pe frunze
căzute, pe trunchiuri, în păduri de foioase şi
conifere, în grupuri numeroase. Nu e o specie
comună.
Apare de vara până toamna.
Nu este comestibilă.

Fam. AURICULARIACEAE

199
 159. Auricularia mesenterica

Corpurile de fructificare, de 3-10 cm, au

formă de ureche sau de scoică, sunt sesile, aderente
la substrat, cu marginea superioară liberă, de
culoare brună, gelatinoase la umezeală, tari la
uscăciune, cu faţa superioară lungă şi albicioasă-
păroasă. Regiunea himenială e glabră, reticulată
sau plisată, pruinoasă, brună-purpurie sau brună-
violacee.
Sporii sunt hialini, albi în masă, elipsoidali
şi curbaţi, de 14-40 x 5-7 μ. Bazidiile au 90-120 x
5-7 μ.
Creşte pe butuci, trunchiuri putrede de
foioase.
Apare tot timpul anului.
E necomestibilă, fiind prea cărnoasă. În
unele regiuni ale ţării noastre se consumă în
perioadele când lipsesc alte ciuperci.

160. Auricularia auricula

Syn.:Hirneola auricula-judae
Auricularia auricula-judae
- urechea ludei, burete de soc.

Numele populare ale acestei ciuperci îşi au

originea în legenda conform căreia personajul biblic
Iuda s-ar fi spânzurat de un soc.
Corpurile fructifere au 2-10 cm diametru şi
1-3 mm grosime. În stare proaspătă sunt
gelatinoase, elastice, de culoare gălbuie brună,
uneori cu nuanţe roz, mai târziu devin, brune,
castanii, brun-roşcate sau brun-negricioase. La
început au formă de cupă, mai precis sunt
cupuliform excentrice asemenea unor petale, sunt
sesile, apoi capătă formă de ureche. În stare uscată,
corpul de fructificare este fragil, subţire, translucid,

200
putând fi comparat cu o aripă de liliac. Ciuperca
foarte tânără are o consistenţă cartilaginoasă, mai
apoi devine gelatinoasă, iar în stare uscată seamănă
cu cleiul întărit.
Faţa internă - acoperită cu stratul himenial
- este mai intens colorată, strălucitoare, mai închisă
la culoare, mai cutată; faţa externă este păros-
catifelată, cu peri scurţi şi deşi. Amble feţe prezintă
cute care converg spre locul de inserţie pe substrat.
Bazidia este cilindrică şi prezintă trei septe
tansversale.
Sporii sunt hialini, albi în masă, netezi,
elipsoidali, uşor curbaţi, de 12-15 x 5-8 μ.
Creşte în “buchete”, haotic, pe trunchiuri
bătrâne sau pe ramuri aproape uscate de arbori
foioşi (soc, stejar, salcâm, nuc, plop, ulm, dud,
salcie etc.). Preferă ramurile groase ale arborilor de
soc bătrâni. Este foarte comună.
Apare tot timpul anului, în special
primăvara şi toamna.
Nu se poate confunda cu alte specii, se
aseamănă doar cu unele soiuri de urechiuşe, dar
acestea nu trăiesc pe trunchiurile copacilor.
E comestibilă.
Mod de preparare: se poate consuma şi
crudă, ca salată. E bună, în amestec cu alte
ciuperci, pentru tocăniţă. Se poate prepara cu orez.

Fam. TREMELLACEAE

161. Pseudohydnum gelatinosum

Syn.: Tremellodon gelatinosum
- tremurici.

201
 Corpurile fructifere au 3-8 cm diametru,
prezintă o parte terminală lăţită, prevăzută pe faţa
interioară cu ţepi, şi o parte bazală ca un picior
foarte scurt. Are culoarea alb sau alb-cenuşiu, este
translucidă.
Carnea este, de asemenea, albă,
translucidă, gelatinoasă la umezeală; uscată, devine
tare.
Sporii sunt gălbui, ovoizi-oblongi, de 5-7,5 x
4,5-6,5 μm .
Creşte pe lemn putred sau pe cetină, în
păduri de conifere.
Apare vara şi toamna.
E comestibilă, fără valoare prea mare.
Mod de preparare: se poate consuma şi
crudă ca salată, dar are gust de răşină. Se poate
marina sau carameliza.

162. Tremiscus helvelloides

Syn.: Guepinia helvelloides
Guepinia rufa
Tremella helvelloides
- urechiuşă.

Corpurile fructifere sunt în formă de cornet

despicat sau de spatulă, de 3-12 cm înălţime,
îngustat spre bază, gelatinos, sunt elastice,
translucide, de culoare roşie-portocalie sau roz-
portocalie.
Stratul himenial se află pe partea externă a
corpului fructifer, este neted sau puţin cutat,
pruinos.
Carnea este groasă şi gelatinoasă.
Sporii sunt hialini, oblongi, elipsoidali sau
reniformi, au 9-12 x 4,5-6 μm.
Creşte pe sol cu mult humus sau printre
muşchi, în locurile umede din păduri de conifere.

202
 Apare vara şi toamna.
Este comestibilă în stadiu tânăr,
exemplarele bătrâne sunt indigerabile.
Mod de preparare: se poate consuma şi
crudă, ca salată. Se poate carameliza sau conserva
în zahăr precum fructele. O reţetă interesantă
spune putem obţine un fel de vin din ea, prin
fermentarea cu drojdie de vin.

163. Tremella mesenterica

Syn.: Tremella lutescens

Corpul de fructificare este format dintr-o

masă gelatinoasă, de 2-10 cm diametru. La început
are culoare galben-aurie, apoi devine portocalie.
Când e uscat, corpul fructifer e portocaliu închis.
Suprafaţa e plisat-ondulată, neregulat sinuoasă, cu
lobi turtiţi. Corpul sporifer e fixat pe substrat printr-
un picior mai întunecat, foarte scurt.
Carnea este gelatinoasă, elastică, lipicioasă,
fără gust, fără miros, devine tare pe timp secetos, şi
redevine moale şi gelatinoasă după ploaie.
Sporii sunt albi sau gălbui, ovoizi-sferici, au
10-16 x 6-10 μ.
Se întâlneşte ca saprofită pe ramuri căzute
de foioase, determinând un putregai alb, intens al
ramurilor. Este o specie frecvent întâlnită.
E considerată necomestibilă, dar nu este
otrăvitoare.

Observaţie: în unele surse e recomandată

pentru supă. Chinezii o folosesc chiar într-un fel de
supă vegetariană, cu scopul întăririi imunităţii
organismului.

203
 Fam. DACRYOMYCETACEAE

164. Calocera viscosa

Corpul de fructificare are 2-8 cm înălţime,

este coraliform ramificat, asemănător cu cele ale
Clavariaceaelor. Are culoarea galben-portocaliu, este
elastic, puţin gelatinos, are ultimele ramificaţii ca
nişte dinţi ascuţiţi.
Baza este albicioasă, adesea este radicantă,
prelungindu-se în substrat cu încă 10-15 cm.
Bazidia prezintă doi bazidiospori. Sporii
eliptici, oblongi, ocracei în masă, au 9-12 x 3,5-4,5
μm. La maturitate au un singur sept.
Creşte pe lemn putred de conifere. Este o
ciupercă comună.
Apare mai ales toamna.
Este necomestibilă.

Dicţionar
Explicarea câtorva termeni folosiţi în micologie)

Acicul = corp în formă de ac

Aculeat = ghimpos
Aculeu = ghimpe
Acuminat = cu vârful lung-ascuţit
Adnat = sudat, unit (lamele cu piciorul)
Agaricoid = himenofori în formă de lame, ca la
Agaricus
Alantoid = cilindric-curbat în formă de cârnăcior

204
Alcicorn = asemănător coarnelor de elan
Alutaceu = de culoarea pielii tăbăcite, roşcat-brun
Alveolar = de forma alveolei
Alveolă = gropiţă
Amiloid = se spune despre membrane sau
ornamentaţii ale sporilor care în reactiviodat se
colorează în albastru cenuşiu sau negricios, iar la
unele ascomicete vârful ascelor în nuanţă albăstruie
Ampulaceu = în formă de butelie
Anason = plantă aromatică cu miros specific,
Pimpenella anisum
Angiocarpe = ciuperci la care himenul este închis în
corpul de fructificaţie
Angular = muchiat, unghiular, colţuros
Ansă = buclă
Anteridiu = organul sexual masculin
Antracofil = care creşte pe vetrele de foc
Anuliform = inelar, de forma inelului
Apical = terminal, situat în vârful organului
Apicul = proeminenţă situată la baza sporului prin
care se fixează pe sterigmă
Apofiză = proeminenţă, umflătură
Apotecie sau apoteciu = ascocarp larg deschis la
maturitate, de formă variată, pe care se dezvoltă
liber stratul de asce cu ascospori şi parafize
Arahnoideu = ca firele plasei de paianjen
Arcuat, arcuit = se spune îndeosebi despre lame
cînd muchia este concavă spre bază
Aree = pantă circulară pe suprafaţa unui organ
Areolar sau areolat = cu gropiţe sau urme ale
ornamentaţiilor căzute (Lycoperdon echinatum) sau
suprafaţa unei pălării crăpată în plăci
Argilaceu = bruniu-galben-deschis, de culoarea
lutului
Ască = organ sporifer unicelular care produce spori
endogeni

205
Ascendent = se spune despre lame când partea lor
anterioară este situată la un nivel mai jos decât
partea posterioară, opus termenului de decurent
Ascocarp = corpul de fructificaţie de la ascomicete,
care produce asce cu spori
Ascogon = organul sexual femel la ascomicete
Ascospori = spori formaţi în asce
Asperulat = acoperit de asperităţi fine
Atenuat = lent îngustat, micşorat treptat spre bază
sau spre vârf

Bazidie = organ sporifer care produce spori exogeni

Bazidiole = bazidii tinere, fără sterigme, dispuse în
stratul himenial printre bazidiile mature
Bazidiocarp = corpul de fructificaÿie de la
bazidiomicete care produce bazidii cu bazidiospori
Bazidiospor = spor format pe bazidie
Brumat = pruinos
Bulbiform = de forma bulbului

Caduc = nepersistent, care cade

Campanulat sau campanuliform = în formă de
clopoţel
Canaliculat = profund scobit în formă de jgheab
Capiliţiu = filamente miceliene sterile, higroscopice,
din fructificaţiile unor ciuperci, care evacuează
sporii
Capilat = prevăzut cu o parte globulos-dilatată
Cariogamie = fuzionare a nucleilor de sex diferit
Carminofil = cu afinitate pentru culoare în
purpuriu-închis

206
Carneu = de culoarea roşie a cărnii de pasăre
Carnicolor = carneu
Cartilaginos, cartilageu = de consistenţa
cartilagiului
Catifelat = cu peri moi, scurţi şi deşi
Caulocistide = cistide situate la suprafaţa piciorului
Celular = format din elemente izodiametrice: sferice,
ovale sau poliedrice
Ceraceu, ceros = asemănător cu ceara
Cerat = acoperit cu ceară
Cerebriform = de aspectul unui creier
Ceruleu = albastru ca cerul
Cespitos = care creşte în tufe compacte
Cheilocistide = cistide de pe muchia lamelor
Cianofil = cu afinitate pentru culoare în albastru
Ciatiform = în formă de cupă adâncită
Cinabarin = roşu ca cinabru
Circinat = răsucit în formă de cârje
Cistide = elemente sterile situate în stratul himenal
sau printre celulele din pieliţa pălăriei şi a
piciorului, probabil cu rol de excreţie
Cistidiolă = cistide de-abia diferenţiate
Clamidospor = spor de rezistenţă, cu membrana
groasă
Claviform, clavat = îngroşat de la bază spre vârf şi
cu extremitatea rotunjită; în formă de măciucă
Cleistocarp sau cleistoteciu = ascocarp închis
Colariu = manşon cilindric care înconjură vârful
piciorului, de care sunt fixate lamele, la câteva
specii de ciuperci
Columelă = axă columnară, în prelungirea
piciorului, pe care se fixează gleba (Secotium
agaricoides)
Concoid = în formă de scoică
Concolor = de aceeaşi culoare
Confluent = corpuri de fructificaţie identice care se
împreună într-unul singur

207
Conidie = spor asexuat uni sau pluricelular produs
de miceliu vegetativ
Conidiofor = suportul conidiilor
Coprofil = care creşte pe excremente
Coraliform = de forma coralului
Cordiform = de forma inimii
Coriaceu = pielos, de consistenţa pielii tăbăcite
Cornos = de consistenţa cornului
Coronulă = coroană mică
Corticioid = cu aspect de Corticium
Cortinat = prevăzut cu cortină
Cortină = văl fibros sau arahnoideu situat între
picior şi marginea pălăriei
Cortiniform = de forma cortinei
Crateriform = de forma unui crater
Crenat = dantelat
Crizocistide = cistide cu incluziuni refringente
Crustaceu = asemănător cu o crustă
Crustă = coajă, înveliş dur
Crustos = scorţos
Cumarină = substanţă cu miros de fân proaspăt
Cupuliform = de forma cupei
Cuticulă = pieliţa ce acoperă pălăria

D
Decurente = se spune despre lame; prelungite pe
picior
Dedaloid, dedaliform = himenofori labirintiformi, ca
la Daedalea
Delicvescent = care se lichefiază
Dendrocistide = cistide în formă de arboraş
Dentrohife = hiefe în formă de arboraş
Dendroid = de forma unui arboraş
Denticul = dinte mic şi fin
Denticulat = prevăzut cu dinţi mici şi fini

208
Derm = stratul celural sau filamentos de sub
Dermatocistide = cistide situate în pieliţa pălăriei şi
piciorului
Dextrinoid = spori şi hife care în reactiv Melzer se
colorează în galben sau vinaceu epicutis
Dicotomic = bifurcat
Digitat = dispus ca degetele de la mâini
Disciform, discoidal = în formă de disc
Diverticul = prelungire scurtă şi divergentă

Echinulat = acoperit cu numeroşi ţepi fini

Ectomicorizant = cu micoriză în care filamentele
miceliene se dezvoltă numai în straturile
superficiale ale rădăcinilor plantei gazde
Ectotrof = cu micorize de tip extern
Emarginat = se spune despre lame ştirbite aproape
de punctul de inserţie pe picior
Emergent = bine reliefat
Endogen = rezultat în interiorul unui organ
Endoperidie = stratul intern al peridiei
Endospor = membrana internă a sporului
Epiculis = stratul superficial al cuticulei
Epifragmă = văl ce acoperă peridiolele din
bazidiocarp, la unele gasteromicete
Epigeu = care creşte pe/sau deasupra solului
Epispor = membrana mijlocie a sporului
Epiteciu = înveliş format din extremităţile
parafizelor, acoperind partea himenială a apoteciilor

Erumpent = care se deschide brusc prin rupere

Excipul = perete exterior gros al apoteciei
Excoriat = cu suprafaţa descuamată; care se
desprinde în scuame
Exogen = rezultat la suprafaţa unui organ

209
Exoperidie = stratul extern al peridiei
Exospor = membrana externă a sporului
Exudant = eliminat sub formă de transpiraţie

Fasciculat = reunit în mănunchi

Fibrilat, fibrilos = prevăzut cu fibrile
Fibros = prevăzut cu fibre sau cu filamente subţiri
Filiform = de forma unui fir sau filament
Filum = unitate sistematică supremă
Fimbriat = fin şi lung franjurat Flexuos = şerpuitor
Fimicol = care creşte pe bălegare
Fistulinoid = himenofori în formă de ţepi găuriţi
Fistulos = tubulos, cilindric şi găunos
Flexuos = şerpuitor
Floculos = prevăzut cu floculozităţi
Floculozităţi = mici formaţiuni pufoase
Foliaceu = care se aseamănă cu frunza
Foliicol = care creşte pe frunze uscate
Fragmobazidie = bazidie segmentată prin septe
transversale sau longitudinale
Fruticulos = în formă de tufă mică
Fuliginos = negru ca funinginea
Funicul = cordon
Furfuraceu = acoperit cu un praf asemănător tărâţei
Fusiform = de forma unui fus

Gibos = cu proeminenţe rotunjite

Gimnocarp = se spune despre corpul de fructificaţie
a cărui himeniu ia naştere la suprafaţa primordiului
Glabrescent = aproape nepăros
Glabru = nepăros, nud

210
Glauc = verde-palid albăstrui, albăstrui cenuşiu,
verzui-suriu
Glaucescent = brumăriu
Glebă = partea fertilă sporiferă a fructificaţiei de la
unele ciuperci, învelită într-o peridie
Gloiocistidă = cistidă cu picături de ulei şi granulaţii
Glutinos = lipicios
Granatin = roşcat-închis, de culoarea pălăriei de
Boletus pinicola
Granular, granulos = cu granule mari sau mici,
dispersate

Haustor = organ de fixare şi absorţie de la ciupercile

parazite
Hemiangiocarpe = ciuperci la care himenul este
protejat, la început de un văl, apoi devine liber
Heteromorf = constituit din diferite feluri de celule
Heterotalism = sexualitate diferită, pe micelii
deosebite
Hialin = transparent, străveziu, incolor
Heterotrof = cu nutriţie variată
Hidnoid = himenofori în formă de ţepi
Hifă = filament septat sau neseptat, adeseori
ramificat, cu creştere apicală
Higrofan = schimbarea culorii sub acţiunea
umidităţii
Higroscopic = corpuri de fructificaţie care absorb, cu
uşurinţă, apa din atmosferă
Hilar = care se referă la apicul
Himeniu = stratul fertil al corpului de fructificaţie
constituit din asce sau bazidii, însoţite şi de alte
elemente, dispuse în palisadă
Himenial = care se referă la himeniu

211
Himeniform = în formă de himeniu cu elemente
dispuse în palisadă
Himenocistide = cistide situate pe muchia şi pe
feţele lamelor
Himenofori = suportul stratului himenial în formă
de lame, ţepi, tuburi, zbârcituri, etc.
Hipoderm = stratul de celule largi, subdermic, al
cuticulei
Hipogeu = care creşte sub pământ
Hipoteciu = stratul dens de hife de sub himenul
apoteciului
Hirsut = prevăzut cu peri lungi, rigizi
Holobazidie = bazidie întreagă, neseptată
Homomorf = cu înfăţişare asemănătoare, constituit
din acelaşi fel de celule
Homotalism = pe acelaşi miceliu, ambele potenţe
(+femeiască şi -bărbătească)
Humicol = care trăieşte în sol bogat, de humus

Imbricat = încălecat care se acoperă ca ţiglele de pe

acoperiş
Inel = re3sturile de văl parţial din jurul piciorului, la
unele ciuperci
Infundibuliform = de forma unei pâlnii
Involut = răsucit spre interior
Irpecoid = himenofori în formă de dinţi
Izabelin = galben-bruniu

Labirintiform = întortochiat, cu brazde sinuoase,

neregulate şi încâlcite

212
Lacerat = despicat în segmente subţiri, inegale şi
neuniforme
Laciniat = despicat în fâşii înguste şi inegale
Lactescent = lăptos, care conţine suc lăptos sau
latex
Lageniform = de forma unei butelii: cilindric şi slab
îngustat spre vârf
Lanat = lânos-păros, acoperit cu peri lungi, creţi şi
moi
Lanuginos = bogat lânos; pufos-păros
Lax = neînghesuit
Laudanum = substanţă extrasă din opiu; tinctură
de opiu cu miros specific
Lenticular, lentiform = disciform şi biconvex, de
forma unei lentile
Leptocistide = cistide cu pereţii subţiri
Libere = se spune despre lame depărtate de picior
Lignicol = care creşte pe lemn
Lignicolor = brun-roşcat, de culoareainimii lemnului
Limoniu = galben ca lămâia

Mamelat, mamelonat = cu proeminenţe în formă de

mamelon
Marginat = care prezintă o margine, o bordură, o
ieşitură
Marmorat = cu aspect de marmură
Medula = ţesătură spongioasă din centrul
sclerotului
Merulioid = himenofori în formă de cute
Metocromatic = care se colorează în altă nuanţă
decât soluţia colorată
Micaceu = pudrat de mici granule strălucitoare
Miceliu = corpul ciupercilor alcătuit din totalitatea
hifelor

213
Micoriză = legătura simbiotică dintre miceliile unor
ciuperci şi rădăcinile unor plante superioare
Molotru = plantă cultivată cu miros penetrant
specific
Moniliform = în formă de şirag de mărgele
Mucron = vârf scurt, subţire şi nepunginte
Mucronat = prevăzut cu mucron

Nervat = de aspectul nervurilor

Obconic = de forma unui con răsturnat

Oblong = alungit
Obval = invers oval
Ocraceu = de culoarea brunie-galbenă a ocrului
Olivaceu, măsliniu = negricios-verde-bruniu
Ombilicat = prevăzut cu o mică depresiune, în formă
de ombilic
Omfaliform = cu pălăria ombilicată
Opercul = căpăcel
Ostiolă = deschizătură ce comunică cu exteriorul

Palisadic = elemente dispuse paralel între ele şi

perpendicular pe suprafaţa organului
Papilă = emergenţă conică
Papilionaceu = se spune de lame pătate, asemănător
cu aripa fluturelui, deoarece sporii nu se maturează
simultan
Papilos = prevăzut cu papile

214
Papiraceu = asemănător cu hârtia
Parafize = terminaţii de hife sterile aflate pe himenii
Parafizoid = de aspectul parafizelor
Paraplectenchim = ţesut fals, format din hife
miceliene foarte strâns împletite, înghesuite
Pedicel, peduncul = picioruş
Penicilat = în formă de pensulă
Pergamentos = de consistenţa pergamentului
Peridie = înveliş gros al corpului de fructificaţie la
unele ciuperci
Peridiolă = corp lenticular cuprins în peridie,
conţinând spori
Perispor = învelişul cel mai extern al sporuluicare,
adesea, dispare
Peristom = marginea superioară a deschizăturii
bazidiocarpului la unele ciuperci
Peritecie sau periteciu = ascocarp globulos sau
piriform în care se găsesc ascele
Pilocistide = cistide umflate la bază şi cu membrana
subţire, situate în pieliţa pălăriei
Piriform = de forma alungit conică a periei
Pâlniat = de forma unei pâlnii
Plasmogamie = contopirea citoplasmelor a două
celule, dar fără fuzionarea nucleilor
Plectenchim = ţesutul fals al aparatului vegetativ al
ciupercilor
Pleurocistide = cistide situate în himenul de pe
feţele lamelor
Poliporoid = în formă de tuburi sau pori
Pochivnic = denumirea populară pentru Asarum
europaeum
Por germinativ = orificiu situat în vârful sporului,
uneori vizibil la microscop, alteori poate fi pus în
evidenţă prin tratare cu soluţie apoasă de albastru
de cresil
Primordiu = primul stadiu în dezvoltarea unui corp
de fructificaţie

215
Prosoplectenchim = ţesut fals format din hife
miceliene lax împletite, spaţiale
Pruinos = acoperit cu un praf ceros şi glauc
Pseudoamiloid = dextrinoid
Pseudocolumelă = columelă redusă
Pseudoparafize = elemente himeniale sterile, mai
scurte decât bazidiolele
Pseudoparenchim = ţesut fals format din elemente
asemănătoare cu ţesutul parenchimatic
Pseudoprosenchim = ţesut fals format din elemente
asemănătoare cu ţesutul prosenchimatic
Pubescent = acoperit cu peri fini, moi, scurţi şi mai
rari
Pulvinat = de forma unei perniţe
Pustulă = mică ridicătură veziculiformă

Radicant = se spune de picior a cărui masă se

prelungeşte în sol, luând forma unei rădăcini
Radiciform = de forma rădăcinii
Răsfrânt = având direcţia brusc frântă înapoi
Receptacul = formaţiune spongioasă, din
bazidiocarpul unor ciuperci, care susţine gleba
Resupinat = răsturnat, întors pe dos
Reticulat = în formă de reţea
Reviviscent = care poate reveni la viaţă
Revolut = răsucit în afară
Rizoideu = asemănător cu rădăcina, organ de fixare
şi absorbţie
Rizomorfe = cordoane groase de filamente miceliene
împletite, uneori anastomozate
Rostru = cioc
Roşu-carmin = roşu-închis
Rugos = zbârcit
Rugulos = slab zbârcit

216
S

Sacat = saciform
Scabru = aspru la pipăit
Sclerot = corp compact şi tare, de forma unor mici
tuberculi, alcătuit din filamente miceliene împletite,
constituind faza de viaţă latentă
Scorţişoriu = de culoarea scorţişoare3i, brun-roşcat
Scrobiculat = cu gropi mici sau cu scobituri alungite
Scuamă = solz
Scuamos = acoperit cu scuame
Scvaros = zvârlit scuamos
Septat = prevăzut cu membrane despărţitoare,
compartimentat
Serat = cu dinţi ascuţiţi
Sesil = lipsit de picior sau peduncul
Setaceu, setiform = cu peri lungi, aspri
Sfagnicol = care creşte pe muşchiul de turbă
Sferociste = celule de formă sferică
Simbioză = convieţuirea dintre două organisme, cu
foloase reciproce, pentru ambii parteneri
Sinuat = se spune despre lame adunate care, brusc
se îngustează în apropierea piciorului sau dinspre
marginea pălăriei prezentând un contur ondulat
Spatulat = în formă de lopăţică
Spinuli = cistide spiniforme de culoare brună, cu
pereţi foarte îngroşaţi
Sporogramă = imaginea prafului de spori, căzuţi de
pe himenofori
Stelat = în formă de stea
Stereoid = de aspectul unui Stereum
Sterigmă = suportul bazidiosporului
Stipitat = cu picior
Striat = prevăzut cu dungi, mici brazde sau cu
proeminenţe longitudinale

217
Stromatizat = a preface în stromă, acoperit cu
strome
Stromă = corp compact de filamente miceliene
împletite de diferite forme, în care se găsesc corpuri
de fructificaţie, iar în condiţii nefavorabile devine
organ de rezistenţă
Suberos = de consistenţa plutei
Subglebă = porţiune sterilă la baza glebei
Subhimeniu = stratul de legătură dintre himeniu şi
trama lamei
Subicul = strat micelian pâslos sau pulverulent, în
general alb, rar puţin colorat, purtător de
fructificaţii
Subulat = în formă de sculă
Sulcat = brăzdat

Tabacin = de culoarea palid brună a tutunului

Tal = corpul vegetativ al plantelor inferioare
Tericol = care creşte pe pământ
Tomentos = totalitatea perilor mici, catifelaţi, pâslos
împletiţi, de pe suprafaţa unor fructificaţii
Torulos = cu mici umflături neregulate şi cu
gâtuituri între ele
Tramă = masă de hife întreţesute, ce constituie
carnea lamelor, sau carnea corpurilor de
fructificaţie
Trametoid = himenofori cu pori alungiţi
Turbinat = obconic de forma unei sfârleze
Turficol = de turbă

Umbonat = mamelat

218
Uncinat = se spune de lame care se prelungesc pe
picior printr-un mic dinte
Unicolor = concolor
Urceolat = de forma unui urcior

Văl general = înveliş care protejează la început

bazidiocarpul tânăr
Văl parţial = înveliş care protejează la început
himenul bazidiocarpului
Ventricos = umflat ca un balonaş
Verucos = acoperit cu protuberanţe mici, sferice, în
formă de negi
Vilos = cu peri lungi, lânoşi, lungi şi deşi
Vinaceu = de culoarea vinului roşu
Volvă = resturile de văl general de la baza piciorului

Xilofag = care se nutreşte cu lemn

Zebrin = cu dungi variat colorate

Zonat = prevăzut cu zone

INDEX de denumiri ştiinţifice şi sinonimele lor

219
Explicaţie: denumirea ştiinţifică a speciei de
ciuperci şi numărul la care aceasta este tratată în
capitolul “Specii de ciuperci” sunt trecute cu
caractere îngroşate. Numărul trecut în continuarea
acestora corespunde numărului fotografiei aferente
din anexa cu fotografii ale ciupercilor. Sinonimele
ştiinţifice ale denumirilor sunt scrise cu caractere
normale şi urmate de numărul la care sunt tratate
acestea în capitolul menţionat
Exemplu:
21.Choiromyces venosus: f. 164
Choiromyces meandriformis: 21

8.Acetabula vulgaris: f. 8a, 8b

93.Agaricus arvensis: f. 91
156.Aestreus hygrometricus: f. 155
Agaricus aureus: 98
94.Agaricus campestris: f 92
Agaricus cinnamomeus: 111
Agaricus clypeatus: 117
Agaricus cristatus: 100
Agaricus fertile: 117
Agrocybe praecox: 106
Agaricus pratensis: 60
Agaricus rutilus: 120
95.Agaricus silvaticus: f. 94
Agaricus sinuatus: 116
Agaricus squarrosus: 107
Agaricus sulphureum: 72
96.Agaricus xanthodermus: f. 95
105.Agrocybe dura: f. 104
Agrocybe molesta: 105
106.Agrocybe praecox: f. 105
10.Aleuria aurantia: f. 10

220
9.Aleuria vesiculosa: f. 9
84.Amanita caesarea: f. 82
85.Amanita citrina: f. 83
86.Amanita muscaria: f. 84
87.Amanita phanterina: f. 85
88.Amanita phalloides: f. 86a, 86b
89.Amanita rubescens: f. 87a, 87b
90.Amanita vaginata: 88a, 88b
Amanitopsis vaginata Roze: 90
73.Armillaria mellea: f. 71
Armillariella mellea: 73
Astraeus hygrometricus
160.Auricularia auricula: f. 159
Auricularia auricula-judae: 160
159.Auricularia mesentrica: f. 158

125.Boletus aereus: f. 125

Boletus aurantiacum: 130
127.Boletus appendiculatus: f. 127
Boletus badius: 123
Boletus calopus: 129
124.Boletus edulis: f. 124
Boletus elegans: 121
Boletus grevillei: 121
128.Boletus luridus: f. 128
Boletus luteus: 122
129.Boletus pachypus: f. 129
130.Boletus rufus: f. 130
126.Boletus satanas: f. 126
Boletus scaber: 132
Boletus strobilaceus: 133
131.Boletus subtomentosus: f. 131
154.Bovista nigrescens: f. 153
Bovista gigantea: 151

221
C

164.Calocera viscosa: f. 163a, 163b

69.Calocybe gambosa: f. 67
Caloporus ovinus: 45
150.Calvatia (Clavatia) excipuliformis: f. 150
Calvatia maxima: 151
60.Camarophyllus pratensis: f. 93a, 93b
52.Cantharellus cibarius: f. 51
Cantharellus cornucopioides: 53
Cantharellus vulgaris: 52
21.Choiromyces venosus: f. 164
Choiromyces meandriformis: 21
120.Chroogomphus rutilus: f. 120
Clavaria botrytis: 49
Clavaria flava: 51
Clavaria formosa: 50
Clavaria hypoxylon: 18
Clavaria lutea: 51
Clavaria pistillaris: 47
Clavaria spathulata: 47
47.Clavariadelphus pistillaris: f. 46
Clavariella formosa: 50
Clitocybe gibba: 63
65.Clitocybe geotropa: f. 63
63.Clitocybe infundibuliformis: f. 61a, 61b
Clitocybe laccata:61
Clitocybe mellea: 73
64.Clitocybe odora: f. 62
118.Clitopilus prunus: f. 118
75.Collybia fusipes: f. 73
Collybia grammocephala: 67
Collybia platyphylla: 67
Collybia velutipes: 76
101.Coprinus atramentarius: f. 100
102.Coprinus comatus: f. 101
103.Coprinus micaceus: f. 102

222
Coprinus porcellanus: 102
39.Coriolus hirsutus: f, 38
38.Coriolus versicolor: f. 37
Cortinarius caperatus: 115
111.Cortinarius cinnamomeus: f. 110, 111
112.Cortinarius collinitus: f. 112a, 112b
113.Cortinarius fulgens: f. 113
Cortinarius subfulgens: 113
Craterellus cibarius: 52
53.Craterellus cornucopioides: f. 52
15.Cudonia circinans: f. 16
158.Cyathus striatus: f. 157
Cystoderma aureum: 98

43.Daedalea quercina: f. 42
Dermocybe cinnamomea: 111
Dryodon coralloides: 27
Dryophyla squarrosa: 107

Entoloma clypeatum: 117

Entoloma fertile: 117
Entoloma lividum: 116
Entoloma sinuatum: 116

46.Fistulina hepatica: f. 45
Flammula cinnamomea: 111
76.Flammulina velutipes: f. 74
Fomes applanatus: 35
30.Fomes fomentarius: f. 29
Fomes igniarius: 33
Fomes lucidus: 36

223
Fomes marginatus: 31
Fomes robustus: 34
31.Fomitopsis pinicola: f. 30

35.Ganoderma applanatum: f. 34
36.Ganoderma lucidum: f. 35
Geaster fimbriatus: 155
Geaster hygrometricus: 156
155.Geastrum fimbriatum: f. 154
Geastrum sessile: 155
Geophila fascicularis: 109
Globaria nigrescens: 154
44.Gloeophyllum abietinum: f. 43
Gomphidius rutilus: 120
Gomphidius viscidus: 120
Gomphos cinnamomeus: 111
Grifola sulphurea: 28
Grifola umbellata: 42
Guepinia helvelloides: 162
Guepinia rufa: 162
4.Gyromitra esculenta: f. 4
5.Gyromitra infula: f. 5a, 5b
Gyrophana lacrymas: 24

27.Hericium coralloides: f. 26
Helvella acetabulum: 8
6.Helvella crispa: f. 6
Helvella elastica: 7
Helvella infula: 5
Helvella spathulata: 14
Helvella leucophaea: 6
Hirneola auricula-judae: 160
40.Hirschioporus abietinus : f. 39

224
Hydnum coralloides: 27
Hydnum imbricatum: 26
25.Hydnum repandum: f. 24
58.Hygrocybe coccinea: f. 57
59.Hygrocybe conica: f. 58
Hygrocybe pratensis: 60
Hygrophorus coccineus: 58
Hygrophorus pratensis: 60
22.Hymenochaete rubiginosa: f. 21
Hypholoma appendiculatum: 104
Hypholoma fasciculare: 109
Hypholoma hydrophyllum: 104

Infundibulicybe gibba: 63
114.Inocybe fastigiata: f. 114
32.Inonotus hispidus: f. 31
Ithyphallus impudicus: 149

108.Kuehneromyces mutabilis: f. 107

61.Laccaria laccata: f. 59
134.Lactarius deliciosus: f. 134
136.Lactarius piperatus: f. 137
137.Lactarius rufus: f. 138
139.Lactarius scrobiculatus: f. 136
135.Lactarius torminosus: f. 135
138.Lactarius volemus: f. 139
28.Laetiporus sulphureus: f. 27
Langermannia gigantea: 151
151.Lasiosphaera gigantea: f. 151

225
Leccinum aurantiacum: 130
Leccinum rufus: 130
132.Leccinum scabrum: f. 132
74.Lentinellus cochleatus: f. 72
Lentinus cochleatus: 74
Lentinus tigrinus: 55
Lenzites abietina: 44
Leotia circinans: 15
99.Lepiota clypeolaria: f. 98
100.Lepiota cristata: f. 99
Lepiota excoriata: 97
Lepiota procera: 91
Lepiota rhacodes: 92
66.Lepista nuda: f. 64
7.Leptopodia elastica: f. 7
97.Leucoagaricus excoriatus: f. 96
Lycoperdon excipuliforme:150
Lycoperdon gemmatum: 152
Lycoperdon giganteum: 151
Lycoperdon gregarium: 153
Lycoperdon nigrescens: 154
152.Lycoperdon perlatum: f. 152
153.Lycoperdon pyriforme
Lycoperdon saccatum: 150
70.Lyophyllum decastes: f. 68

Macrolepiota excoriata: 97
91.Macrolepiota procera: f. 89
92.Macrolepiota rhacodes: f. 90
79.Marasmius alliaceus : f. 77
77.Marasmius oreades: f. 75
Marasmius perforans: 78
Megacollybia platyphylla: 67
24.Merulius lacrymans. f. 23
78.Microphale perforans. f. 76

226
16.Mitrula abientis: f. 15
Mitrula cucullata: 16
2.Morchella conica: f. 2
1.Morchella esculenta: f.1
Morchella gigaspora: 3
81.Mycena galericulata: f. 79
80.Mycena pura: f. 78

109.Naematoloma fasciculare: f. 108

62.Omphalotus olearius: f. 60
11.Otidea onotica: f. 12
Oudemansiella platyphylla: 67

56.Panus rudis: f. 55, 56

55.Panus tigrinus: f. 54
119.Paxillus involutus: f. 119
Peziza aurantia: 10
Peziza coccinea: 13
Peziza vesiculosa: 9
98.Phaeolepiota aurea: f. 97
149.Phallus impudicus: f. 149
33.Phellinus igniarius: f. 32
34.Phellinus robustus: f. 33
Pholiota aurea: 98
Pholiota dura: 105
Pholiota mutabilis: 108
Pholiota praecox: 106
107.Pholiota squarrosa: f. 106
Physomitra infula: 5
41.Picnoporus cinnabarinus: f. 40

227
29.Piptoporus betulinus: f. 28
Pleurotus olearius: 62
54.Pleurotus ostreatus: f. 53
Pleurotus rudis: 56
Pluteus atricapillus: 83
83.Pluteus cervinus: f. 71
42.Polypilus umbellatus: f. 41
Polyporellus squamosus: 37
Polyporus betulinus: 29
Polyporus hispidus: 32
Polyporus igniarius: 33
Polyporus ovinus: 45
Polyporus ramosissimus: 42
Polyporus robustus: 34
37.Polyporus squamosus : f. 36
Polyporus sulphureus: 28
Polyporus umbellatus: 42
Poystictus hirsutus: 39
Polystictus versicolor: 38
Psalliota arvensis: 93
Psalliota campestris: 94
Psalliota pratensis: 60
Psalliota silvatica: 95
Psalliota xanthoderma: 96
104.Psathyrella hydrophylla: f. 103
161.Pseudohydnum gelatinosum: f. 160
3.Ptychoverpa bohemica: f. 3

49.Ramaria botrytis: f 49
51.Ramaria flava: f. 47
50.Ramaria formosa: f. 48a, 48b
Rhodopaxillus nudus: 66
117.Rhodophyllus clypeatum: f. 117
116.Rhodophyllus lividus: f. 116
Rhodophyllus sinuatus: 116

228
146.Russula alutacea: f. 146
115.Rozites caperata: f. 115
147.Russula cyanoxantha: f. 147
141.Russula emetica: f. 141
142.Russula foetans: f. 142
148.Russula integra: f. 148
144.Russula lepida: f. 144
143.Russula nigricans: f. 143
145.Russula vesca: f. 145
140.Russula virescens: f. 140

26.Sarcodon imbricatus: f. 25
13.Sarcoscypha coccinea: f. 11
Sarcosphaera coronaria: 12
12.Sarcosphaera crassa: f. 13a, 13b
Sarcosphaera eximia: 12
Schizophyllum alneum: 57
57.Schizophyllum commune: f. 56
157.Scleroderma aurantium: f. 156
Scleroderma citrinum: 157
Scleroderma vulgare: 157
45.Scutiger ovinus: f. 44
Serpula lacrymans: 24
48.Sparassis crispa: f. 50
Sparassis ramosa: 48
Spathularia clavata: 14
14.Spathularia flavida: f. 14
Sphaeria hypoxylon: 18
Sphaeria polymorpha: 17
23.Stereum hirsutum: f. 22
133.Strobilomyces flaccopus. f. 133
Strobilomyces strobilaceus: 133
110.Stropharia aeruginosa: f. 109
Stropharia viridula: 110
121.Suillus grevillei: f. 121

229
122.Suillus luteus: f. 122

Trametes abietina: 40
Trametes cinnabarina: 41
Trametes hirsuta: 39
Trametes quercina: 43
Trametes versicolor : 38
Tremella helveloides: 162
Tremella lutescens: 163
163.Tremella mesenterica: f. 162
Tremellodon gelatinosum: 161
162.Tremiscus helvelloides: f. 161
Tricholoma aggregatum: 70
Tricholoma georgii: 69
Tricholoma nudum: 66
Tricholoma rutilans: 68
72.Tricholoma sulphureum: f. 70
71.Tricholoma terreum: f. 69
67.Tricholomopsis platyphylla: f. 65a, 65b
68.Tricholomopsis rutilans: f 66
19.Tuber aestivum: f. 19
Tuber nigrum: 20
20.Tuber melanosporum: f. 20

Ungulina marginata: 31

Verpa bispora: 3
Verpa bohemica: 3
Volvaria bombycina: 82
82.Volvariella bombycina: f. 80

230
X

Xanthochrous hispidus: 32
123.Xerocomus badius: f. 123
Xerocomus subtomentosus: 131
Xylaria hypoxylon: 18
Xylaria polymorpha: 17
18.Xylosphaera hypoxylon: f. 17
17.Xylosphaera polymorpha: f. 18

INDEX de denumiri populare

Explicaţie: numărul corespunde cu numărul la care

este tratată ciuperca respectivă în capitolul “Specii
de ciuperci”. În multe cazuri, specii diferite şi nici
măcar înrudite pot purta aceeaşi denumire
populară. Din această cauză există mai multe
trimiteri pentru o singură ciupercă.
Exemplu: barba caprei corespunde numerelor 49,
50 şi 51.

azimioare: 148

babiţa: 30
babiţa norocului: 28
barba caprei: 49, 50, 51
barba ţapului: 26
bozuz: 149
brîncă: 23

231
bureciori de rouă: 77
burete: 124
burete acru: 136
burete bulbos: 87
burete creţ: 51
burete cu prucă: 102
burete de casă: 24
burete de conopidă: 49
burete de gâze: 86
burete de iască: 30
burete de lămâie: 85
burete de mai: 69
burete de mesteacăn: 132
burete de soc: 160
burete domnesc: 84
burete dulce: 138
burete iute: 136
burete lăptos: 136 , 138
burete negru: 54
burete păstrăv: 37
burete pestriţ: 87
burete pipărat: 136
burete puturos:149
burete roşu: 126, 138
burete solzos: 26
burete spinos: 25
burete şerpesc: 86 , 91
burete ţepos: 25
buretele calului: 51
buretele călugăresc: 132
buretele cerbilor: 26, 83, 157
buretele dracului: 126
buretele nucului: 37
buretele oilor: 45
buretele uliului:26
buretele viperei: 88
bureţi albi: 136

232
bureţi creţi: 49
bureţi de mesteacăn: 29
bureţi de pajişte:77
bureţi de rouă: 77
bureţi de stejar: 46
bureţi dulci: 134
bureţi galbeni: 52
bureţi gălbiori: 52
bureţi iepureşti: 42
bureţi pestriţi: 86
bureţi popenchi: 102
bureţi usturoşi: 136
bureţii veveriţei: 49
buza caprei: 131

căciula şarpelui: 102

chitarcă: 128, 130, 132
chitărcuţă: 130
chituşcă: 130
ciga mică: 52
ciocârle: 77
ciolan: 3
ciuciulete de mai: 1
ciuciulete de plop: 3
ciuciuleţi: 1, 4
ciuciuleţi gălbiori: 52
ciuperca de pădure: 95
ciupercă albă: 88, 94
ciupercă de bălegar: 94
ciupercă de branişte: 93
ciupercă de câmp: 93, 94
ciupercă de gunoi: 94
ciupercă de pâine: 26
ciupercă de pivniţă: 24
ciupercă păstrăv: 37

233
copita calului: 30
copită: 30, 33
cornul abundenţei: 53
crăinţ: 84
crăiţe: 84
creasta cocoşului: 48, 49, 51
creţişoară: 48, 49, 51
creţuşcă: 48
cureţi: 52
F

fierea pământului: 20
flocoşel: 25

găinuşa pădurii: 54
gălbinele: 52
gălbiori: 52
ghebe: 73
ghebe de rădăcină:73
ghebe tomnatice: 76
golâmbiţe: 140

halimaş: 73
hrib: 124
hrib pucios: 125
hrib ţigănesc: 126
hrighi: 124
hulubiţe: 140
hulubiţe pestriţe : 140

iasca bradului: 34

234
iasca de cioată a foioaselor: 38
iasca de cioată a răşinoaselor: 31
iasca de cioată a stejarilor: 43
iasca fagului: 30
iasca galbenă a foioaselor: 28
iasca mesteacănului: 29
iască: 30, 33, 35
iuţani: 136
iuţari: 136
iuţişori: 136

laba mâţei: 51
laba ursului: 51
lăptuci: 134
lăptucă dulce: 138
limba boului: 46
lingura zânei: 36
linguriţa zânei: 36

mărgean: 49
meloşel: 49, 50, 51
mitarcă grasă: 128, 132
mitarcă pietroasă: 124
mânătarcă: 124
mânătarcă roşie: 124, 130
muierţa pământului: 158
muscarin: 86
muscariţă: 86

nane: 94
nicoreaţă: 74

235
nicorete vânăt: 66
nicoreţi: 69, 118
nitarca roşie: 124
nitarcă: 124
nitărci: 148

ochiul caprei: 13
opintici: 49, 51, 73

pălăria şarpelui: 86, 91

păruşei: 135
păstrăg: 54
păstrăv: 37, 54
păstrăvul cerului: 54
păstrăv de fag: 54
păstrăv de nuc: 37
păstrăv roşu de stejar: 46
păstrăv vânăt: 54
pita pădurii: 134
pita vacii: 138
pitarcă: 125, 128, 132
pitarcă portocalie: 130
pitoancă: 124 , 125
pâinea pădurii : 124, 134
pâinişoară: 146
pânişoare: 147, 148
pânişoara cucului: 148
pânişoară piperată: 141
popenchi: 101, 103
popinci: 83
porcan: 26
pufai comun

236
pufulete
pupi:1
putrezirea lemnului: 57

rămurele: 49 , 51
râşcov: 134
râşcov auriu
râşcov de fag: 134
râşcov de mesteacăn: 135
râşcov dulce: 138
râşcov lăptos: 138
râşcovel: 138
râşcovi: 138
roiniţă: 84
roşcov: 134
roşcovul de brad: 134

sălcioară: 118
scafiţa: 158
scuipatul dracului: 141
steaua pământului: 156
stupitul satanei: 141

şampinionul de pădure: 95

togmăgei: 51
togmăgel: 49, 50
tremurici: 161

237
trâmbiţa morţilor: 53
trâmbiţa piticilor: 53
trufa albă: 21
trufa albă de Transilvania: 21
trufa de iarnă: 20
trufa de Perigord: 20
trufa de vară: 19
trufa neagră: 20
trufa porcească: 21
trufa văratică: 19
trufa violetă: 20
trufe: 20
turta vacii: 122

unghia caprei: 52
untoasă cu inel: 121
urechea babei: 10, 13
urechea Iudei: 160
urechea nucului: 37
urechiuşă: 10, 13
urechiuşe: 10 , 52, 162
usturoiaşi: 79

văcălie: 30, 33, 35

văcălie de brad: 31
văcălie de fag: 30
văcălie de mesteacăn: 29
văcuţe: 122
vineţica focului: 141
vineţică: 145, 148
vineţică cu lapte: 138

238
Z

zbârciog: 1, 2
zbârciogi: 4
zbârciogi graşi: 4
zbârciog ţuguiat: 2

ANEXA I. REPREZENTĂRILE GRAFICE ALE

UNOR NOŢIUNI GENERALE DESPRE
CIUPERCI

Fig. 1
a - apotecie;
b - ască cu ascospori şi parafize.

239
Fig.2 Tricholomopsis
platyphylla

240
Fig. 3.Ciclul evolutiv al unei ciuperci (după R.
Heim); s şi sp - spori; mp - miceliu primar; ms -
miceliu secundar; pr primordiu.

241
Fig. 4. Horă de vrăjitoare

Fig. 5. Diferite tipuri de corpuri de fructificare:

a - Corticiaceae;
b - Clavariaceae;
c - Polyporaceae;
d - Agaricaceae;
e - Gasteromycetes.

242
243
Fig. 6. Diferite tipuri de himenofor

a - neted; b - dinţi; c - tubular; d - lamelar.

244
Fig. 7. Strat himenial la Agaricaceae:

a - secţiune transversală prin lamele; b - himeniu

cu bazidii, bazidiospori, parafize şi cistide.

245
Fig. 8. Organe anexe la Amanitaceae (după M.
Lange):

vu - văl universal; v - volvă; i - inel; s - scvame.

ANEXA II. FOTOGRAFII ALE CIUPERCILOR

246
1.Morchella esculenta

247
2.Morchella conica

3.Ptychoverpa bohemica

248
4.Gyromitra esculenta

249
5a.Gyromitra infula

250
5b.Gyromitra infula

251
6.Helvella crispa

252
7.Leptopodia elastica

253
8a.Acetabula vulgaris

254
8b.Acetabula vulgaris

255
9.Aleuria vesiculosa

10.Aleuria aurantia

256
11.Sarcoscypha coccinea

257
12.Otidea onotica

258
13a.Sarcosphaera crassa

259
13b.Sarcosphaera crassa

260
14.Spathularia flavida

15.Mitrula abietis

261
16.Cudonia circinans

262
17.Xylosphaera polymorpha

263
18.Xylosphaera hypoxylon

264
19.Tuber aestivum

265
20.Tuber melanosporum

266
21.Hymenochaete rubiginosa

267
22.Stereum hirsutum

268
23.Merlulius lacrymans

269
24.Hydnum repandum

270
25.Sarcodon imbricatum

271
26.Hericium coralloides

272
27.Laetiporus sulphureus

273
28.Piptoporus betulinus

274
29.Fomes fomentarius

275
30.Fomitopsis pinicola

276
31.Inonotus hispidus

277
32.Phellinus iginarius

278
33.Phellinus robustus

279
34.Ganoderma applanatum

35.Ganoderma lucidum

280
36.Polyporus squamosus

281
37.Coriolus versicolor

282
38.Coriolus hirsutus

39.Hirschioporus abietinus

283
40.Picnoporus cinnabarius

284
41.Polypilus umbellatus

285
42.Daedalea quercina

286
43.Gloeophyllum abietinum

287
44.Scutiger ovinus

288
45.Fistulina hepatica

46.Clavariadelphus pistillaris

289
47.Ramaria flava

290
48a.Ramaria formosa

291
48b.Ramaria formosa

292
49.Ramaria botrytis

293
50.Sparassis crispa

294
51.Cantharellus cibarius

295
52.Craterellus cornucopioides

53.Pleurotus ostreatus

296
54.Panus tigrinus

297
55a.Panus rudis

298
55b.Panus rudis

299
56.Schizophyllum commune

57.Hygrocybe coccinea

300
58.Hygrocybe conica

301
59.Laccaria laccata

60.Omphalotus olearius

302
61a.Clitocybe infundibuliformis

303
61b.Clitocybe infundibuliformis

62.Clitocybe odora

304
63.Clitocybe geotropa

305
64.Lepista nuda

306
65a.Tricholomopsis platyphylla

307
65b.Tricholomopsis platyphylla

66.Tricholomopsis rutilans

308
67.Calocybe gambosa

309
68.Lyophyllum decastes

69.Tricholoma tereum

310
70.Tricholoma sulphureum

311
71.Armillaria mellea

72.Lentinellus cochleatus

312
73.Collybia fusipes

74.Flammulina velutipes

313
75.Marasmius oreades

76.Micromphale perforans

314
77.Marasmius alliaceus

315
78.Mycena pura

316
79.Mycena galericulata

80.Volvariella bombycina

317
81.Pluteus cervinus

318
82.Amanita caesarea

319
83.Amanita citrina

84.Amanita muscaria

320
85.Amanita pantherina

321
86a.Amanita phalloides

322
86b.Amanita phalloides

323
87a.Amanita rubescens

324
87b.Amanita rubescens

325
88a.Amanita vaginata

326
88b.Amanita vaginata

327
89.Macrolepiota procera

90.Macrolepiota rhacodes

328
91.Agaricus arvensis

329
92.Agaricus campestris

330
93a. Camarophyllus pratensis

93b.Camarophyllus pratensis.

331
94.Agaricus silvaticus

95.Agaricus xanthodermus

96.Leucoagaricus excoriatus

332
97.Phaeolepiota aurea

333
98.Lepiota clypeolaria

99.Lepiota cristata

334
100.Coprinus atramentarius

335
101.Coprinus comatus

102.Coprinus micaceus

336
103.Psathyrella hydrphylla

104.Agrocybe dura

337
105.Agrocybe praecox

338
106.Pholiota squarrosa

107.Kuehneromyces mutabilis

339
108.Naematoloma fasciculare

340
109.Stropharia aeruginosa

110.Cortinarius cinnamomeus

341
111.Cortinarius cinnamomeus

112a.Cortinarius collinitus

342
112b.Cortinarius collinitus

343
113.Cortinarius fulgens

114.Inocybe fastigiata

344
115.Rozites caperata

345
116.Rhodophyllus lividum

117.Rhodophyllus clypeatum

346
118.Clitopilus prunulus

119.Paxillus involutus

347
120.Chroogomphus rutilus

348
121.Suillus grevillei

349
122.Suillus luteus

123.Xerocomus badius

350
124.Boletus edulis

351
125.Boletus aereus

126.Boletus satanas

352
127.Boletus appendiculatus

353
128.Boletus luridus

354
129.Boletus pachypus

130.Boletus rufus

355
131.Boletus subtomentosus

132.Leccinium scabrum

356
133.Strobilomyces floccopus

357
134.Lactarius deliciosus

358
135.Lactarius torminosus

136.Lactarius scrobiculatus

359
137.Lactarius piperatus

138.Lactarius rufus

360
139.Lactarius volemus

361
140.Russula virescens

362
141.Russula emetica

142.Russula foetans

143.Russula nigricans

363
144.Russula lepida

364
145.Russula vesca

365
146.Russula alutacea

366
147.Russula cyanoxantha

367
148.Russula integra

368
149.Phallus impudicus

369
150.Clavatia excipuliformis

370
151.Lasiosphaera gigantea

371
152.Lycoperdon perlatum

372
153.Bovista nigrescens

373
154.Geastrum fimbriatum

155.Aestreus hygrometricus

374
156.Scleroderma aurantium

157.Cyathus striatus

375
158.Auricularia mesentrica

376
159.Auricularia auricula

377
160.Pseudohydnum gelatinosum

161.Tremiscus helvelloides

378
162.Tremella mesentrica

379
163a.Calocera viscosa

163b.Calocera viscosa

380
164. Choiromyces venosus

381