Luarea deciziilor într-o stare parametrică

Euristici sociale

text: Bogdan ZAHA

Lumea există independent de mentalul nostru şi nu este limitată unui individ sau unui comportament
independent care să nu ia în considerare sau să nege societatea ca ansamblu. Într-o nouă ecologie materială,
această frază transpare ca o creştere a interdependenţei proceselor sociale, o lume în care trebuie să asimilăm
şi să operăm parametrii complecşi, manifestaţi colectiv şi individual, de tip social, politic, economic, cultural
sau de mediu. Nu ar mai trebui să gândim în termenii unei lumi detaşate, izolate, cvasi-feudale, un loc
anacronistic si esoteric, unde răspunsul arhitecturii la puncte de vedere și moduri de operare globale să fie
unul anacronic și anarhic, tradus în obiecte disparate, ci dimpotrivă, este nevoie de un discurs adaptabil care să
reflecte funcţia socială a arhitecturii. Competența nucleică a arhitecturii este dintotdeauna aceea de a articula,
într-un mod responsabil, complexitatea spaţiului construit prin procese materiale. Procesele materiale
inerente arhitecturii rezultă în obiecte fizico-materiale. Lumea este constituită din obiecte fizice care există în
afară, independent de mentalul nostru. Sub umbrela materialismului, ca domeniu filozofic, toate fenomenele,
inclusiv cele mentale precum și conştiinţa, sunt toate efecte ale factorului material. Interacţiunile materiale au
loc, în arhitectură, între utilizatorii spaţiului (ființe sensibile) și obiectele fizice (obiecte proiectate) cu care
acestea interacţionează. Materialismul este descris de Deleuze și Guattari, în lucrarea lor Capitalism și
Schizofrenie, ca o ieşire din vechea gândire a secolului al XIX-lea, prin concepte precum autoconștientizare, linii
de zbor, deteritorializare și teritorializare, roire, maşinării abstracte, imanență, reţele, corpuri, platouri,
consolidare, teritoriu, limite, semnificare, structură, câmpuri, ordine, mediu, conectivitate, manifestare, formă,
înrămare…1. Legătura directă între procesele arhitecturale și capacitatea acestora de a produce afecte este
activată de conştiinţă. Coşntiinţa însemnând starea de a-ți da seama de și de a răspunde mediului înconjurător,
atât acel interior, cât și acel exterior. Latitudinea afectelor arhitecturii ar trebui să structureze și să ajute
indivizii sau colectivităţile să navigheze cu o mai mare fluență în mediul construit. Fiecare societate este
dependentă de mediul său construit deoarece acesta cuprinde locuri și spații unde oamenii locuiesc, muncesc
și se recreează zilnic. Societatea noastră contemporană globală se confruntă cu o dezvoltare alertă condusă, în
mare parte, de tehnologie și de abilitatea acesteia de a produce informaţie și de a mări conectivitatea între
indivizi. Această societate condusă de informaţie a fost descrisă ca Societate a reţelelor, Societate a
cunoaşterii, Societate post-Fordistă, Societate postmodernă, Societate post-industrială sau Societate a
Informaţiei, termeni fixați pentru a putea descrie transformările care au început din anii 1970 până astăzi,
transformări care remodelează modul fundamental în care societatea funcţionează. Aceste teorii sunt bazate
pe presupunerea că societatea, în general, este remodelată sub auspiciile accesului la informație și ale
monetizării informaţiei, care la rândul ei creează o nouă economie și un nou tip de comportament social.
Argumentul critic este că, deși informaţia este mult mai uşor accesibilă în lumea contemporană, nu trebuie să
percepem o societate complet diferită2; în fapt, poate fi văzută ca o evoluţie. Această evoluţie, construită pe
societaţi și culturi existente, oferă o desfăşurare interminabilă de posibilităţi. Actorii sociali sunt expuşi unei
varietăţi de medii, atât virtuale, cât și fizice. Schimbările care se petrec în societate, aduse de dezindustrializare
și creşterea proceselor bazate pe informaţie, se reflectă în toate straturile funcţiilor societale ca evoluții.
Arhitectura ca sistem funcţional autopoietic are capacitatea de a fi informată și de a produce afecte care să
integreze complet nevoile societale contemporane, prin urmare, la rândul ei, trebuie să își dezvolte discursul și
practica.

Paradigma

Arhitectura în secolul al XXI-lea se confruntă cu o schimbare de paradigmă. Aceasta este o nevoie

generată, în parte, de o nouă societate globalizată, Societatea-reţelelor și/ sau Societatea-informaţiei și, pe de
altă parte, de nevoia de coerență în discursul arhitectural în sine. Este nevoie de o nouă paradigmă pentru a
răspunde la cererile tot mai complexe și accentuate ale societăţii noastre globale. Apelul către oprirea
arhitecturii împrăştiate a fost făcut în largul profesiei, atât în mediul academic, cât și în mediul profesional,
prin avangardă (arhitectura speculativă) sau prin discursul arhitectural de masă. Există un sentiment inerent de
nevoie pentru o modalitate calitativă de a materializa lumea abstractă în mediul fizic global, venind dinspre
nevoile abstracte ale sociologiei, economiei, politicii, ecologiei sau ale ingineriei, către procesele materiale pe
care arhitectura le poate oferi și este singura responsabilă pentru afectele pe care le poate produce.
Arhitectura dă formă funcţiunii și ordonează comunicările sociale prin construcţia sa. Schimbarea de
paradigmă a arhitecturii se numeşte PARAMETRICISM3 și este unic prin abilitatea sa de a negocia o vastă
desfăşurare de straturi informaţionale și de a le suprapune într-un mod discret și gradual, pentru a putea crea
o longitudine fluidă de diferenţieri. Pune la dispoziţie un nou cadru de lucru pentru procesele arhitecturale și
defineşte această disciplină ca un sistem autopoietic4 independent. Stilul are ca scop evoluţia și unificarea
discursului global al arhitecturii, ca succesor de drept al modernismului, să culmineze eforturile și să pună
capăt crizei moderniste.
Paradigma parametricistă este setată să opereze sub trei agende principale: Proiectul Organizaţional
(fizic), Fenomenologic (perceptual) și Semiologic (comunicaţional). Parte din scopul parametricismului este
acela de a face conştientă practicii arhitecturale semantica potenţial cuprinsă, pentru a obţine un nivel mai
ridicat de corelare între formă și funcţiune, și diversele straturi informaţionale care pot transpare prin
fizicalitatea arhitecturii. Proiectul semiologic este construit pe baza conceptului filosofic al lui F. Saussure,
semiologie, și are ca scop îmbunătăţirea navigabilităţii mediului pe care îl defineşte. Saussure exemplifică cum
orice primeşte semnificaţie prin limbaj. Limbajul este un cadru pentru comunicarea verbală: „Cuvintele nu sunt
doar etichete vocale sau adjuncţi comunicaţionali suprapuși peste o ordine a lucrurilor dată. Sunt produse
colective ale interacțiunii sociale, instrumente esenţiale prin care oamenii îşi constituie și îşi articulează
lumea”. Putem articula scopul arhitecturii ca fiind un cadru pentru comunicări sociale (ex.) dacă „semnificaţia
unui cuvânt (semn) este utilizarea acestuia” (L. Wittgenstein) şi „dacă un spatiu are semnificaţie, semnificaţia
spaţiului este dată de utilizarea acestuia” (P. Schumacher) rezultă spaţiul ca şi cadru pentru comunicare. Prin
presupunerea unei traduceri abstracte a cuvintelor ca fiind unităţi sau elemente, care măiestrite cu grijă
articulează și dau coerență unor structuri complicate (distincție primară între semiotică și semiologie); putem
presupune că arhitectura are acelaşi potenţial inerent. Facem adesea referire la arhitectură ca având propriile
limbaje si sintaxe, în acelaşi fel precum lingvistica are sintaxe și semantici. Sintaxele materialităţii arhitecturale
sunt traduse în parametricism prin proiectul semiologic, prin înrămarea comunicărilor sociale de elementele
arhitecturale. O arhitectură informată adresează importanța navigabilităţii spaţiului și capacitatea individuală
de a se orienta cu încredere și uşurinţă pentru a putea stabili noi conexiuni și a avea experiențe semnificative.
Utilizatorii spaţiului sunt fiinţe sensibile, fiinţe sociale nu doar corpuri împinse printr-o construcţie fizică
amorfă. Pentru a putea naviga, trebuie să înţelegem, în primul rând, ce se întâmplă într-un mediu dat
(tipologie funcţională); pe cine să aşteptăm într-o anumită parte a teritoriului (tipologie socială); unde suntem
față de alţii și posibilele alternative ale utilizărilor clădirii (tipologie locuţională). Euristici de proiectare
consistente ajută la îmbunătăţirea și produce coerență în mediul construit; în parametricism există atât
euristici formale, cât și funcţionale, definite cu valori negative și pozitive, care articulează semnificativ criteriile
formale, funcţionale și sociale. Euristicile sunt motorul articulării și corelării diferitelor modele parametrice ca
stări de soluţie în conformitate cu starea lor problematică.

Euristici formale negative:

a se evita liniile drepte, a se evita unghiurile drepte, a se evita colțurile, a se evita geometrii primitive de tip
pătrate, triunghiuri și cercuri, a se evita repetarea simpla a elementelor, a se evita juxtapunerea elementelor
sau sistemelor nerelaționate, a se evita tipologiile familiare.
Euristici formale pozitive:
hibridizare, morfare, de-teritorializare, deformare, iterare, a se folosi curbe de tip „splines”, „nurbs”,
componente generative, script în loc de modelare, a se considera toate formele ca fiind maleabile parametric, a
se diferenţia gradual (cu grade variabile), a se inflexiona și corela sistematic.

Euristici funcţionale negative:

evitaţi a va gândi în termeni de esenţe, evitaţi stereotipurile și tipologiile stricte și evitaţi alocările funcţionale în
zone stricte și discret separate.

Euristici funcţionale pozitive:

gândiţi-vă în sensul câmpurilor de activităţi graduale, despre scenarii sociale variabile calibrate de parametrii
eveniment variați, gândiți în sensul rețelelor de tip actor-artefact. 7

LUAREA DECIZIILOR

Aș dori să abordez problema LUĂRII DECIZIILOR și cum anume suntem nevoiţi să luam decizii, atât în
ceea ce priveşte elaborarea unui model parametric, precum și în ceea ce priveşte perceperea unui spațiu și a
afectele pe care acesta le produce. Luarea deciziilor ca proces cognitiv este definit în psihologie prin
capacitatea de a selecta o credinţă sau un plan de acţiune între mai multe posibile alternative. Luarea deciziilor
are perspective de cercetare psihologice, cognitive și normative. Procesul de luare a deciziilor este văzut ca un
proces continuu, integrat interacţiunii cu mediul.
În economie, Herbert Simon descria capacitatea indivizilor de a lua decizii ca fiind limitată. Simon
defineşte acest concept ca Raţiune Limitată, însemnând că factorii de decizie (indivizi) pot să ajungă doar la un
rezultat „satisficing”5 (neologism în limba engleză pentru satisfăcător, introdus de H.Simon), chiar dacă intenţia
este aceea de a lua decizii raţionale și a maximiza utilitatea prin optimizare. Raţiunea Limitată este un concept
bazat pe trei criterii sau constrângeri principale: în orice circumstanţă, (1) există doar o sumă limitată de
informaţie disponibilă în ceea ce priveşte posibilitatea și consecinţele acestora; (2) creierul uman are doar o
capacitate limitată de a evalua și procesa informaţia disponibilă; (3) există doar un timp limitat pentru a lua
decizii. Acest concept poate fi abstractizat uşor în toate procesele de luare a deciziilor, fiind un concept general
care se referă la toate limitările pe care factorii de decizie trebuie să le administreze. Aceste limitări ale raţiunii
transformă procesul de luare a deciziilor într-un proces care se bazează pe reguli nescrise sau obişnuinţă.
Obişnuinţa a fost descrisă în American Jurnal of Psychology (1903) după cum urmează: „O obișnuință, din
punctul de vedere al psihologiei, este mai mult sau mai puțin o modalitate fixă de a gândi, a dori sau a simți,
dobândită prin repetări anterioare a unui proces mental”.
Legătura între arhitectură și procesul de luare a deciziilor este stabilită în mediul care trebuie să fie
navigat constant de toţi indivizii care participă la funcţiile sociale. Mediile in care indivizii interacţionează sunt
in mare parte guvernate de construcţia fizico-materială a proceselor arhitecturale. Prin aceasta putem
presupune că arhitectura influenţează direct și constant majoritatea proceselor de luare a deciziilor ale tuturor
indivizilor în privinţa navigării ubicue a spaţiului. Într-un mediu social în continuă schimbare, unde
interacţiunile și schimbul de informaţie sunt cheia funcţionalităţii și evoluţiei sale, competența nucleică a
arhitecturii de a articula și încadra comunicările sociale este împuternicită prin Proiectul semiologic. Aceasta
permite un proces de luare a deciziilor mai rapid a actorilor săi sociali. Când navigăm spaţiul, învăţam prin
subconştient cum să ne orientăm. Creăm reguli proprii bazate pe dihotomii simple care fac luarea deciziilor
posibilă: înalt si scund, înăuntru și afară, lumină și întuneric, deschis și închis, solid și transparent etc., apoi le
transformăm în stimulente pozitive sau negative de mediu. În mediul construit, aceste stimulente transpar prin
elementele arhitecturale; ne vor ajuta să navigăm spaţiul, precum busole orientative, primind semnificaţie prin
folosirea lor.

MODELUL PARAMETRIC
 „Sistemul ar trebui să țină utilizatorii informaţi despre ce se întâmplă, printr-un răspuns adecvat într-
un timp rezonabil.”5 În arhitectură timpul este perceput prin mişcarea utilizatorului prin spațiu și prin
interacţiunile vizuale cu proximitatea sa. Pentru ca utilizatorul să rămână informat, sistemul ar trebui să
prevadă o lizibilitate clară a componentelor sale și a respectivelor lor semnificaţii în teritoriile pe care le
definește. Varierea și alterarea graduală a elementelor în sistem menţin utilizatorul conştient asupra mişcării și
poziţiei sale relative față de părţile sistemului, în acelaşi timp menținând echilibrul și consistența formei
construite a sistemului.
Pentru ca un sistem să fie lizibil și pentru a avea capacitatea de a informa utilizatorii săi în privinţa
raportării lor la sistem și părţile sale, trebuie să articuleze diferitele funcţionalităţi potenţiale cu elemente
identificabile, prin operaţii cunoscute. Construcţia trebuie să fie capabilă de a transmite un mesaj utilizatorului
său și să facă înţeles despre ce este vorba. În termeni mai puțini abstracţi, cineva ar trebui să fie în măsură să
identifice elementele arhitecturale ca semnificanţi, în funcţie de vizibilitate, poziţie, masă, gradul de
accesibilitate, materialitate etc. care, la rândul lor, pot semnifica o anumită funcţie, afiliere socială sau zonă a
teritoriului.
O construcţie trebuie să aibă mai multe posibilităţi de a fi navigată, trebuie să fie deschisă și flexibilă,
are nevoie de o multiplicitate de vederi și un sistem de circulaţie complex care să poată oferi o multiplicitate
de alegeri. Utilizatorii ar trebui să fie capabili de a naviga mediul construit într-o multitudine de feluri, evitând
înfundăturile. Dacă un utilizator trebuie să îşi schimbe traseul de mişcare, posibilitatea unor trasee scurte și a
unor trasee lungi trebuie să fie introdusă pentru diferitele categorii de utilizatori ai teritoriului. Căile de
comunicare sau circulaţie rapide vor fi, în principal, folosite de utilizatorii experimentaţi, în timp ce traseele
mai lungi și mai indirecte vor fi folosite în mare parte de utilizatorii neexperimentaţi, care vor sta tot timpul
într-un câmp care să le ofere o vizibilitate maximă și o oportunitate ridicată de cunoaştere. Funcţionalitatea
sistemului trebuie informată de aspectul formal al arhitecturii sale. Forma trebuie să dea semnificaţie
funcţiunii, într-o nouă definiţie a corelării binomului.
O consistență în ceea ce priveşte limbajul și operaţiile de proiectare este de preferat în scopul
reducerii riscului apariţiei influențelor părtinitoare. Utilizatorii nu ar trebui să se întrebe dacă acelaşi tip de
operaţie sau articulare a elementelor arhitecturale are o semantică diferită, dacă sunt întâmpinate în zone
diferite ale teritoriului. Un set de reguli și convenţii poate fi stabilit pentru diferenţieri geometrice ale
ierarhiilor spaţiale și sociale. Dacă există o consistență pe întregul teritoriu în privinţa regulilor de articulare și
conectivitate a diferitelor părți similare, utilizatorul va câştiga încredere, astfel, devenind mai puțin părtinitor.
Argumentaţia se poate face în favoarea consistenței în schimbul asemănări, consistență ca armonie sau
compatibilitate în schimbul repetării nesfârşite și a modularităţii. Când există un limbaj de proiectare
consistent în întreg mediul construit, alegerile devin mai clare și mai uşor de făcut pentru oricare dintre
utilizatorii acestuia.
„Spaţiul problemei defineşte un set de stări-problemă între care starea-soluție trebui aflată.” 7 Dat fiind
arealul vast de posibilități care pot fi generate de metodele contemporane de proiectare computațională, o
multitudine de stări-problemă pot fi aflate. De fapt, pentru a putea avea capacitatea de a selecta cea mai bună
stare-problemă care să fie potrivită stării-soluție, ar trebui să parcurgem și să testăm sau examinăm, o
cantitate mai mare de date decât timpul disponibil pentru soluționarea problemei. Putem ținti spre rezultatul
optim prin metode de optimizare sau putem ținti spre soluția satisfăcătoare, care să poată oferi o stare-
problemă potrivită pentru a atinge o starea-scop. Aceasta problematică se leagă de „satisficing”, definiția lui
Simon, și de limitările optimizării sub constrângeri.
Se ajunge la o stare-soluție prin generarea și testarea unor stări-problemă diferite. Aceste stări-
problemă sunt create prin modele computaţionale care vor permite studierea și testarea unor sisteme
complexe și a comportamentului acestora prin simulări computerizate. Stările-problemă cuprind toată
informaţia disponibilă existentă într-o anumită instanţă, formulată prin sisteme simbolice corespunzătoare
conceptualului, modelării și sistemelor de evaluare în trei stări: starea iniţială, starea intermediară și starea
finală – scopul (P. Schumacher). Spaţiul-problemei este testat față de cele trei agende principale: dimensiunea
organizaţională, fenomenologică și semiologică a proiectului. Pentru a produce ordinea arhitecturală, aceste
dimensiuni produc două distincţii binare: organizarea și articularea proceselor arhitecturale. Ordinea propusă
de Parametricism este înaintată prin procese de proiectare precum interarticularea parametrică, accentuarea
parametrică, figurarea parametrică, semiologia parametrică, reacţia parametrică, ecologia parametrică și
relaţionarea profundă. Starea-scop a discursului este aceea de a obţine o relaţionare profundă în totalitatea
mediului construit.

„Toate grilele sunt câmpuri, dar nu toate câmpurile sunt grile.” 8 Problematica câmpului a fost preluată de
discursul arhitectural, prin Frey Otto sau Stan Allen, și pregăteşte terenul pentru ca Parametricismul să se
delimiteze de rigiditatea Modernismului. Frei Otto realizează un studio remarcabil al modelelor de organizare a
oamenilor, inspirate din natură, în formaţiuni vernaculare 9, iar Allen realizează studii abstracte ale unor
posibile formaţiuni de câmpuri și sisteme, pentru a proba o soluţie mult mai integrată pentru problematica
plin-gol a compoziţiei arhitecturale. Allen propune regândirea figurii în relaţie cu câmpul, nu ca un obiect
individual și clar demarcat care să fie citit în contrast cu un câmp stabil (static), ci mai precis ca un efect al
câmpului în sine. Luând în considerare aceste premise, presupunem câmpurile ca având o capacitate mult mai
mare de a integra parametrii care se găsesc atât în starea-iniţială, cât și în starea-problemă a proiectului și au o
probabilitate mai mare de a ajunge la o stare-soluţie (scop) a proiectului într-un mod mult mai satisfăcător.
Condiţiile de sit, factorii funcţionali, sociali și de mediu pot fi integraţi și corelaţi în asemenea sisteme simbolice
prin metode de diferenţiere, juxtapunere și variere; stabilirea și inversarea de ierarhii; poziţionarea spaţială în
funcţie de marginalitate și centralitate; niveluri de importanță, înăuntru/afară/pe muchie/condiţii de mijloc,
centru vs. periferie, arii servite vs. spații de serviciu, proliferarea prin repetiţie și iterare. Maleabilitatea,
complexitatea și manifestarea parametrică a câmpurilor rezultă din sistemele lor fractale inerente și
potenţialul de adaptare a unor subsisteme de tip L, Mandelbrot, dinamice – precum dinamica fluidelor sau
particule, agregare limitată a difuziei (DLA), auto-organizaționale precum: voronoi, structuri celulare,
magnetizări spontane, cristalizări; sisteme geometrice: triangulări, subdivizie recursivă auto-referențială, geo-
rețele; sisteme comportamentale: formaţiuni de tip stoluri sau „cellular automata”; optimizări de trasee (Frey
Otto), reţele urbane (Hiller).
Procesul de luare a deciziilor care, în cele din urmă, atinge nivelul satisfăcător al aspiraţiei pleacă de la
nivelul metodelor de generare și testare a proceselor. Presupunem că sarcina este aceea de a articula o cerinţă
programatică, precum un pateu urban cu trei straturi principale de funcţiuni sociale care trebuie integrate într-
un context și un mediu existent. Putem genera mai multe sisteme simbolice la nivel conceptual care se pot
relaţiona la oricare din sistemele menţionate anterior. Prin metoda analizei putem identifica caracteristicile
mediului și ale contextului dat și putem extrage principalele componente abstracte și fizice ale stării iniţiale.
Prin metode de cercetare vom găsi sistemul simbolic satisfăcător sau adecvat care poate fi aplicat in situ, luând
în considerare criteriile formale, funcţionale și sociale ale spaţiului-problemă și vom testa relaţiile reciproce
posibile care pot fi stabilite între spațiul-problemă suprapus peste spaţiul-soluţie. Aceste relaţii de
reciprocitate pot fi stabilite prin metode de interogare a propoziţiilor de tip „dacă-atunci”. Putem reduce
numărul de sisteme simbolice angajate prin implementarea metodei de generare și testare și prin optimizări
locale. Un model parametric angajat în stadiul incipient al procesului, precum Galapagos (Grasshopper) sau
sisteme auto-organizaționale, bazate pe relaţii de reciprocitate pre-codificate și integrate algoritmului lor
genetic (COD), poate atinge reduceri rapide de variabile și preferinţe în sistem și se poate ajunge la o selecţie
mai rapidă a unui genotip bazat pe fenotipuri satisfăcătoare. Sistemul optimizat care mulțumește aşteptările
noastre va avea capacitatea de a fi testat pentru a integra vizibil criteriile formale, funcţionale, sociale și de
mediu ale spaţiului-problemă. Optimul atins va deveni subiectul proceselor de optimizare prin manipulări
locale ale câmpului în scopul obţinerii unui grad mai mare de corelare. O relaţionare profundă este atinsă
atunci când toate componentele sistemului sunt corelate și interrelaţionate. A interpune diferitele scări la care
se lucrează prin aplicarea redundantă a aceluiaşi sistem în scări diferite ale teritoriului este o metodă prin care
se poate detalia modelul ulterior, dependent de strategiile implicate. Corelarea între câmp, masă și sub-
sistemele clădirilor este posibilă prin stratificarea sistematică a sistemelor simbolice angajate în spațiul-
problemă, obţinând o tranziţie graduală și o diferenţiere sistematică a tipologiilor și a scărilor. Prin utilizarea
unei varietăţi de sisteme simbolice mijlocite de apariţii generative, noi și neaşteptate soluţii pot fi găsite și
testate contra parametrilor-scop care sunt implicați în spațiul-problemă.

„Dacă un spațiu proiectat va funcţiona bine ca spațiu de orientare efectiv, și dacă va facilita evenimentele
comunicaţionale sau întâlnirile planificate, nu este uşor de constatat. Simulările cu agenţi, planificarea
scenariilor și animarea de persoane ar putea ajunge aproape. Punctul-cheie aici este acela că orice spațiu de
planificare este doar atât de bun pe cât sunt puterile sale predictive asupra următorului spațiu de execuţie, și în
cele din urmă asupra proceselor de viaţă a clădirii precum cadru pentru comunicări sociale. Pe de altă parte,
procesul de proiectare în orice spaţiu-problemă/ de planificare este atât de bun precum simplificarea problemei
pe care le obţin abstractizările sale. Aceste două criterii au implicaţii contrare și trebuie să fie echilibrate.” 10

NOTE

1 Gilles Deleuze, Félix Guattari, Capitalisme et schizophrénie 2 : Mille plateaux, Paris: Les Éditions de Minuit,
1980.
2 Frank Webster [2002], „The Information Society Revisited”, în Leah A.Lievrouw și Sonia Livingstone (ed.),
Handbook of New Media, Londra: Sage, 2002, p. 259.
3 Patrik Schumacher, (2008) Parametricism as Style – Parametricism Manifesto, London; presented and
discussed at the Dark Side Club, 11 th Architecture Biennale, Venice 2008.
4 Niklas Luhmann, Soziale Systeme: Grundriß einer allegemeinen Theorie, Frankfurt am Main: Shurkamp
Verlag, 1984, p. 219.
5 A. Herbert Simon, (April 1984). Models Of Bounded Rationality And Other Topics In Economics. The MIT
Press,.
6 Patrik Schumacher, The Autopoiesis of Architecture – A New Agenda For Architecture, Londra: John
Wiley & Sons Ltd., 2012 ,p. 298.
7 Jakob Nielsen, Usability Engineering, San Diego: Academic Press, 1994, p. 115–148.
8 Stan Alle, (1999) Points + Lines, New York, .
9 Frei Otto, (2009) Occupying and Connecting, ed. Axel Menges,.
10 Patrik Schumacher, (2012), op.cit., p. 298.

Legendă corecturi
Albastru – propuneri
Ciclamen – nu se înțelege, exprimare greoaie, greșită sau care ar trebui schimbată
Verde – aici, numerotare greșită a notelor
Roșu – de scos
THE SEMIOLOGICAL PROJECT Nicola Beck | Bogdan Zaha | Daniel Zakharyan – Studio Hadid Vienna SoSe 2011

END ||| BOGDAN ZAHA ||| LONDON 2015|||