Experienţa şi viziunile lui William Ellis Foy (I)

Traducere1 şi note de Florin Lăiu

Despre autor
William Ellis Foy (1818-1893) 2 a fost un american de culoare, care pe timpul marii mişcări
interconfesional-adventiste a lui William Miller dintre anii 1840-1844, era un tânăr seminarist baptist din
Boston, care se pregătea să devină pastor episcopal (anglican). Wm. Foy a fost cunoscut ca unul care a
experimentat cel puţin două viziuni supranaturale şi ca un vorbitor eficient, care a călătorit pentru a-şi povesti
experienţele şi a predica, în ciuda persecuţiilor din partea huliganilor care n-au lipsit niciodată în aşa numitele
ţări creştine.
Viziunile lui William Foy au asemănări nu numai cu ale Bibliei, ci şi cu ale Ellenei White, profetesa
adventiştilor, care a confirmat originea divină a darului lui William Foy. Unele expresii chiar sunt comune,
provenind din aceeaşi cultură evanghelic-revivalistă contemporană. Limbajul lui Foy însă are un stil propriu,
iar relatarea celor văzute foloseşte cuvinte şi expresii care ţin de „teologia” populară a timpului şi a credinţei
lui. El a publicat în 1845 aceste viziuni, într-o broşură pe care o traducem aici în două articole succesive.
În ciuda unor zvonuri (unele chiar tipărite, din nefericire), că William Foy şi-ar fi trădat misiunea,
sau că ar fi murit la scurt timp după 1844, realitatea este că el a murit mult mai târziu, la 9 noiembrie 1893, în
vârstă de 75 de ani. Până atunci a servit, probabil, ca pastor protestant, fără vreo legătură cu mişcarea la care
participase în tinereţe. Piatra mortuară a lui Foy este încă la locul ei în cimitirul Birch Tree din East Sullivan
(Maine), având gravat pe ea următorul epitaf:

„M-am luptat lupta cea bună, a credinţei,

Mi-am sfârşit alergarea,
Am păzit credinţa;
De acum mă aşteaptă cununa dreptăţii”.

Prefaţa editorului american:

Când o lucrare de acest caracter este adusă înaintea publicului, se face adesea remarca: “Eu nu cred
în vise şi vedenii!” Foarte bine; asemenea oameni sunt lăsaţi în plata propriei necredinţe. Publicarea acestor
viziuni nu este în folosul celor care resping în mod necritic orice manifestare de felul acesta; noi nu întreţinem
asemenea aşteptări. Ceea ce ne-a îndemnat să facem pasul acesta a fost dorinţa sinceră de a mângâia şi
încuraja, în pelerinajul lor obositor, pe sfinţii cei scumpi ai lui Dumnezeu, prin această privire fugară a
fericirii care îi aşteaptă la sfârşit pe credincioşi. Ea se va dovedi pentru ei un ospăţ bogat şi înviorător.
Faptul că Dumnezeu Se manifestă în viziuni, adresându-Se copiilor Săi, este atestat cu prisosinţă de
rapoarte din toate epocile. Cu privire la acest punct, Biblia este clară şi pozitivă. Patriarhilor şi profeţilor li s-
au arătat, prin intermediul viziunilor, evenimentele mari şi puternice care erau încă în viitorul îndepărtat.
Adesea însă se pune întrebarea dacă nu cumva metoda descoperirii de evenimente şi scene ale viitorului nu a
încetat odată cu dispensaţia Evangheliei. Ca răspuns, noi întrebăm: Dacă acesta a fost cazul, atunci de ce a
fost venirea Evangheliei atât de special marcată de asemenea manifestări? Gândiţi-vă la scenele de pe
Muntele Tabor,3 la norul Slavei care a acoperit micul grup adunat acolo. Câtă strălucire! Câtă slavă! Cum
apărea Omul Durerii atunci când „faţa Lui a strălucit ca soarele”, iar veşmintele Sale „s-au făcut albe ca
lumina” ! Ce scenă sublimă! Gândiţi-vă la apariţia aceluia care a fost „dus la cer într-un car de foc” şi a celui
pe care Dumnezeu Însuşi l-a înmormântat. Gândiţi-vă la glasul lui Iehova4 care a vorbit din nor: „Acesta este
1
După ediţia lui Joseph Bates / et al, Early S.D.A. Pamplets, retipărită de Leaves-of-Autumn Books Inc., Payson, Arizona,
1987, pp. 75-96 (The Christian Experience of William E. Foy, Together with the Two Visions received in the months of
Jan. and Feb 1842, Portland, Maine, © 1845).
2
Informaţii preluate din Delbert Baker, The Unknown Prophet, (Washington, D.C.: Review and Herald Publishing
Association, 1987), p. 159; şi Adventist Review, January 14, 1988, p. 9.
3
Matei 17:1-9.
4
Formă populară creştină a numelui ebraic al lui Dumnezeu (Iahwé), folosită din sec. XV. Deşi pronunţia aceasta este
eronată, totuşi ea este tradiţională şi a fost adesea folosită în scrierile catolice, protestante (inclusiv printre adventiştii sec.
XIX) şi chiar în traduceri biblice ortodoxe româneşti. Spre deosebire de Martorii lui Iehova însă, care au apărut tot în sec.
XX, dintr-o ramură millerită indirectă (Studenţii Bibliei), adventiştii privesc folosirea Numelui Sacru (Iahwé/Iehova) ca o
opţiune legitimă (în special teologică şi poetică), nu ca obligaţie liturgică.

1
Fiul Meu Preaiubit!” – cât de copleşitor! Nu degeaba ucenicii au „căzut cu faţa la pământ, apucaţi de o mare
teamă”!
Dar de ce să ne gândim la un caz solitar, când cititorul Bibliei are atâtea înaintea lui ? Priviţi la cazul
martirului Ştefan, sau al Sfântului Pavel, „care a fost răpit până la al treilea cer”, sau al lui Ioan pe insula
Patmos, şi spuneţi-mi dacă Iehova a încetat să Se descopere prin viziuni.5
Astfel Dumnezeu a procedat cu Biserica în toate erele, în special în vremuri de necaz. Aceasta era o
cale prin care au fost susţinuţi martirii în suferinţele lor incomparabile. Perpetua şi Felicitas,6 în timpul
martiriului, au văzut o scară înţesată cu săbii, pumnale şi instrumente de tortură, de la pământ la cer, la capătul
căreia stătea Iisus, încurajându-le. Şi nici astăzi nu ducem lipsă de asemenea cazuri; da, cazuri atât de clare şi
frapante, încât sunt confirmate de oameni de cea mai înaltă clasă, şi de cea mai adâncă pietate. Viziunea
extraordinară a lui William Tenneut,7 un cleric prezbiterian care în 1806, în timp ce vorbea cu fratele său în
latină, a avut un fel de leşin şi se părea că a murit. A fost salvat de la înmormântare numai datorită
amestecului unui prieten mai băgăcios. Propriile lui cuvinte, „am auzit şi văzut lucruri cu totul de nespus”,
sunt deja familiare multora.
Asupra acestui subiect, Biblia este explicită, iar cei care au cu adevărat credinţă în Cuvântul inspirat
sunt dispuşi să lase ca mărturia lui să aibă toată greutatea. La Ziua Cincizecimii, când „ucenicii au fost toţi
umpluţi cu Spiritul Sfânt şi vorbeau în alte limbi”, mulţimea uimită a început să întrebe: „Ce înseamnă
aceasta? Şi unii ziceau: „Oamenii aceştia sunt beţi de must!” Dar Petru a explicat chestiunea. Aşadar acum,
după profeţia lui Ioel explicată de Sfântul Petru, zilele din urmă aveau să fie în mod special marcate de aceste
manifestări, încât să fie premergătoare marii şi faimoasei zile a lui Dumnezeu. 8
Viziunile fratelui nostru sunt cu siguranţă foarte remarcabile. Când le-a relatat în adunările publice,
ele s-au dovedit binecuvântate de Dumnezeu, ducând la trezirea spirituală a păcătoşilor, la întoarcerea
apostaţilor şi la zidirea sfinţilor în credinţa preasfântă. Ele sunt aici publicate pe cât posibil în propriul său
limbaj. Există preafrumoase asemănări între imaginile din viziunile lui şi cele ale lui Ezekiel , Daniel şi Ioan,
ca de exemplu, descrierea acelui „înger înalt şi puternic”, şi a „mării de sticlă”. De asemenea, scena îngerului
puternic care avea acea trâmbiţă de argint pur, şi anunţul rostit de glasul acela puternic şi teribil, este nespus
de interesantă şi instructivă.
Rugăciunea fierbinte a editorilor este ca acei dispreţuiţi, modeşti şi puţini care aşteaptă cu răbdare
venirea slăvitului lor Rege să poată fi învioraţi şi mângâiaţi în acest ceas al încercării, în timp ce vor răsfoi
aceste două viziuni.
J and CH Pearson

William Foy relatează propria convertire

În anul 1835, în urma predicării Pastorului Silas Curtis9 am ajuns să mă întreb ce ar trebui să fac ca
să fiu mântuit. Creştinii m-au îndreptat spre Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii. Atunci am
început să mă rog sincer şi serios lui Dumnezeu ca să-mi ierte păcatele. Dar cu cât mă rugam mai mult, cu atât
mai mult vedeam păcătoşenia inimii mele. Şi timp de mai multe zile m-am temut că nu mai există nici un har
pentru mine. Ajunsesem să cred că, după dreptatea lui Dumnezeu, aş fi deja azvârlit acolo unde speranţa şi
harul nu m-ar mai putea ajunge.
Tocmai eram gata să abandonez totul, când Christos, „alesul între zeci de mii” 10, S-a descoperit
inimii mele atât de frumos, vorbind sufletului meu cuvântul dătător de viaţă. Atunci m-am bucurat în
Dumnezeul mântuirii mele. Toate lucrurile din jurul meu păreau noi, strălucind de slava lui Dumnezeu. A cum
inima mea se putea uni în cântare cu îngerii: „Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte şi pace pe pământ

5
FA 7:55-56, 2 Cor 12:1-4, Ap 1:1, 4:1 etc.
6
După izvoare vechi, verosimile dar nu tocmai sigure, Vivia Perpetua ar fi fost o tânără matroană romană din Cartagina,
soţia unui nobil şi mamă a unui copil, convertită în ciuda opoziţiei tatălui şi condamnată la moarte pentru motivul că era
creştină, pe timpul cezarului Severus (amul 203). Se relatează că înainte de martiriu a avut o viziune. Felicitas ar fi fost o
tânără sclavă creştină însărcinată, condamnată la moarte în acelaşi lot cu Perpetua (în total, cinci catehumeni – creştini
practicanţi, dar încă nebotezaţi). Ele sunt sărbătorite în calendar pe data de 6 martie.
http://www.ewtn.com/library/MARY/PERPETUA.htm .
7
Editorul broşurii pare să nu fie prea informat aici, deoarece există un singur faimos William Tennent (şi nu Tenneut),
prezbiterian, întemeietorul unui colegiu pastoral care a devenit astăzi Universitatea Princeton. Tennent a murit în 1745.
Este posibil însă ca o anumită experienţă a lui să fi devenit legendară.
http://reference.allrefer.com/encyclopedia/T/TennentW.html
8
Vezi Faptele Apostolilor cap. 2.
9
Vezi http://ftp.rootsweb.com/pub/usgenweb/me/baptist/freewill/cyclopaedia/afile.txt
10
Cf. Cântarea cântărilor 5:10 KJV.

2
între oamenii plăcuţi Lui”.11 Atâta împlinire am văzut atunci în Christos, încât doream s-o strig întregii lumii.
O, ce slavă a lui Dumnezeu mi-a umplut sufletul!
Au trecut trei luni în care m-am bucurat de o dulce comuniune cu Dumnezeul meu. Apoi am fost
aruncat într-o încercare de către aceia care ar fi trebuit să fie adevăraţi „părinţi în Israel”.12 Şi am rămas astfel
multe zile, luptându-mă în rugăciune.13 Dar „Dumnezeu ştie să izbăvească în încercări pe cei evlavioşi”.14 Un
„părinte în Israel” pe care l-am vizitat pe vremea aceea mi-a dat sfaturi care s-au dovedit a fi o binecuvânt are
pentru sufletul meu. Apoi am început să frecventez Şcoala de Sabat15 şi acolo am fost instruit pentru prima
dată să citesc Cuvântul lui Dumnezeu.
Curând am devenit în stare să citesc mica mea Biblie. Curând am fost impresionat de datoria de a mă
boteza şi, după trei luni de neascultare, am venit în faţa Bisericii şi am povestit ce făcuse Dumnezeu sufletului
meu. A doua zi am fost condus la o apă curgătoare de către fratele Silas Curtis. Şi am fost îngropat16 împreună
cu Mântuitorul meu în botez. Atunci am experimentat împlinirea făgăduinţei: „Cei ce urmează pe Domnul îşi
vor înnoi puterea. Ei se vor înălţa ca pe aripi de vultur, vor alerga şi nu vor osteni, vor umbla şi nu vor cădea
de oboseală.”17
Când am ieşit din apa botezului mi se părea ca şi cum cerurile s-ar fi deschis umplând totul în jurul
meu cu strălucire.18 Şi am strigat cu voce tare: „Slavă lui Dumnezeu şi Mielului care domneşte pe Tron!”19

Prima viziune: Boston, ianuarie-februarie 1842

Pe data de 18 ianuarie 1842 m-am întâlnit cu poporul lui Dumnezeu în biserica de pe strada
Southark, în Boston, unde creştinii erau în rugăciune solemnă. Sufletul meu a fost făcut fericit în iubirea lui
Dumnezeu. Cu ocazia aceea am fost apucat dintr-o dată ca de agoniile morţii şi respiraţia m-a părăsit
complet.20 Aveam impresia că eram un spirit despărţit de acest trup. Atunci am văzut un personaj înveşmântat
în alb, cu o înfăţişare care întrecea strălucirea stelelor. Pe cap avea o coroană care lumina mai puternic decât
strălucirea soarelui. Această fiinţă strălucită m-a luat de mâna dreaptă şi m-a condus la malul unui râu. La
mijloc era ceva ca un munte21 de apă curată. Pe mal am văzut o mulţime de oameni, mari şi mici. Aceştia erau
„cei vii”,22 locuitorii pământului. Curând au început să se mişte spre apus, umblând pe apă, până când am
ajuns cu toţii la acel „munte” de apă, care a devenit hotarul dintre cei drepţi şi cei nelegiuiţi.23 Cei drepţi îl
traversau trecând prin trei schimbări: în primul rând, corpul lor era glorificat; în al doilea rând, primeau haine
curate şi strălucitoare; şi în al treilea rând, li se dădeau coroane strălucitoare. 24 Dar când nelegiuiţii ajungeau
la locul unde drepţii erau schimbaţi, se scufundau în apă strigând: „Îndurare!”
Apoi sfinţii au trecut pe o câmpie fără margini care avea înfăţişarea argintului curat. Ghidul nostru a
zis: „Este câmpia Paradisului”. Această oştire cerească a fost apoi împărţită în mai multe cete, unele foarte
mari, altele mai mici. În mijlocul fiecărei cete era un înger. Veşmintele acestor îngeri erau curate şi albe.
Fiecăruia din ei i s-a dat o coroană de mare strălucire. Înfăţişarea lor era foarte plăcută şi aveau aripi ca nişte
flăcări de foc sub care stăteau sfinţii, mici şi mari. Atunci ghidul a spus: „Îngerii aceştia sunt cei care au
predicat Evanghelia pe pământ.”25

11
Luca 2:14.
12
Expresie figurată, derivată din Biblie (Jud 5:7), folosită în mediile creştine neoprotestante.
13
Cf. Romani 15:30, Col 4:12, o metaforă a insistenţei la Dumnezeu şi a luptei cu îndoiala prin afirmarea credinţei în
promisiunile divine.
14
Cf. 2 Petru 2:9.
15
Aşa se numeşte şcoala duminicală în mediul evanghelic, deoarece mulţi protestanţi consideră duminica drept Sabatul
Domnului.
16
Expresie biblică folosită de Sfântul Pavel (Rom 6:3-4), cu referire la botezul creştin, care este un act personal conştient,
şi nu silit (Mc 16:16, 1 Pt 3:21).
17
Cf. Isaia 40:31.
18
Foy îşi povesteşte experienţa în lumina Botezului lui Iisus (Mat 3:16).
19
După Apocalipsa 7:10.
20
Cf. Daniel 10:17.
21
Engl. mound (movilă, morman, ridicătură).
22
Expresia „cei vii” se referă în Biblie la contemporanii vorbitorului, cei surprinşi în viaţă la revenirea lui Iisus (1 Tes
4:15.17).
23
Imaginea aceasta seamănă cu rolul apei botezului din 1 Pt 3:20-21, care este considerat un hotar între sfinţi şi lume, între
mântuiţi şi pierduţi, asemenea apei Potopului. În viziunea lui Foy, ridicătura de apă pare să fie un simbol al ultimei
sentinţe. Poate fi ceva asemenea apei Mării Roşii ridicate ca un zid în Exodul 14, adevărat hotar între evreii eliberaţi şi
egiptenii persecutori.
24
Vezi 1 Cor 15:35-54, Ap 3:5.21, 4:4, 7:9.

3
 Apoi am văzut ca o poartă mare înaintea mea. Poarta era atât de înaltă încât nu-i puteam vedea
înălţimea. Înaintea porţii stătea un înger înalt şi puternic îmbrăcat în veşmânt curat şi alb.26 Ochii lui erau ca
nişte flăcări de foc şi purta pe cap o coroană care lumina această nemărginită câmpie. Îngerul şi-a ridicat mâna
dreaptă, a apucat poarta, a deschis-o şi, în timp ce ea se rotea pe balamalele ei scânteietoare, 27 a strigat cu un
glas puternic oştirii cereşti: „Bine aţi venit toţi!” Atunci îngerii păzitori din mijlocul cetelor sfinţilor au
izbucnit într-un cântec de triumf, şi sfinţii, atât mici cât şi mari, au început să cânte cu glasuri puternice, în
timp ce intrau pe poartă. Îngerii păzitori şi-au ridicat aripile de foc şi au dispărut din privirea mea.
Dincolo de poartă, toate păreau ca nişte diamante sclipitoare. Sub picioarele noastre era ceva ca
înfăţişarea sticlei curate.28 Atunci am văzut nenumărate milioane de fiinţe strălucitoare venind cu nişte cărţi de
vizită (legitimaţii) în mâinile lor.29 Aceştia au devenit ghizii noştri. Legitimaţiile pe care le purtau străluceau
mai tare decât soarele. Ei le-au pus în mâinile noastre, dar numele de pe ele nu le-am putut citi. Aceşti ghizi
ne-au luat de mâna dreaptă şi ne-au dus într-un loc fără margini. Apoi ne-am ridicat ochii şi am privit în sus.
Nu apăreau nori şi nici cer, dar erau nenumărate milioane de îngeri strălucitori ale căror aripi erau asemenea
aurului curat. Ei cântau cu glasuri puternice în timp ce aripile lor strigau: „Sfânt! Sfânt!”30
Apoi am văzut o nenumărată mulţime îmbrăcată în haine albe, cu un fel de legitimaţii-ecusoane pe
piepturile lor şi fiecăruia i s-a dat o coroană de strălucire. Ghidul a zis: „Aceştia sunt cei ce au trecut prin
moarte”. În faţa mea, în spirit, se afla aliniată o nenumărată mulţime care nu trecuse prin moarte. Coroanele
lor erau ca strălucirea stelelor şi în mâna dreaptă ţinea fiecare o carte de vizită (legitimaţie).
Apoi am văzut o anumită fiinţă, o femeie care trecuse prin moarte. Strălucirea ei era dincolo de
posibilitatea de exprimare a muritorilor, şi la dreapta ei stătea în picioare un înger păzitor al cărui veşmânt era
ca aurul curat şi ale cărui aripi erau ca nişte flăcări de foc. În timp ce ea a trecut pe lângă mine, a strigat cu o
voce plăcută: „Mă duc la poartă să mă întâlnesc cu prietenii (/ prietenele)!”. Atunci a apărut un înger în zbor
prin mijlocul acestui loc nemărginit, venind la spiritul 31 unuia dintre cei care nu trecuseră prin moarte şi a
strigat cu glas tare: „Este mama mea!” Şi imediat el a devenit ghidul ei.
Apoi am văzut în mijlocul acestui loc nemărginit un munte înalt ca de argint curat. Părea perfect
rotund şi cu toate că nu puteam vedea prin el, vederea mea s-a putut extinde peste tot şi dincolo de el. Imediat
în jurul acestui munte era un spaţiu în care nu stătea nici o fiinţă. Dar după acest cerc liber , stătea în picioare,
aşa cum am putut vedea, un cor de îngeri. Şi cât se putea extinde privirea mea prin acest loc nemărginit,
stăteau în picioare nenumărate milioane de drepţi. O, ce cântare am auzit, pe care nici un muritor nu şi-o poate
imagina! Îngerii care erau în imediata apropiere a cercului din jurul muntelui au izbucnit cu glas tare într-o
cântare plăcută şi apoi au încetat. Sfinţii de lângă ei au prins acel motiv muzical repetându-l cu glasuri şi mai
puternice. Astfel s-a stârnit ecou după ecou până când cântarea era cântată de toţi sfinţii şi se opreau, după
care iarăşi cântau îngerii.
În partea dreaptă a muntelui a apărut un Înger 32 puternic având un veşmânt ca de aur strălucitor.
Picioarele Lui erau ca nişte stâlpi de foc arzător, înfăţişarea Lui era ca fulgerul 33 şi coroana Lui lumina acest
loc nemărginit. Chiar şi cei ce nu trecuseră prin moarte nu puteau privi faţa Lui. Atunci am văzut pe coasta
acestui munte, scris cu litere ca de aur curat: TATĂL ŞI FIUL. Direct sub aceste litere stătea în picioare
Puternicul Înger a cărui coroană lumina tot locul acela. Şi toată oştirea cerească s-a închinat la picioarele Lui,
de jur-împrejurul muntelui. Acest Înger Puternic şi-a ridicat atunci mâna dreaptă care apărea ca o sabie de
flăcări şi toată mulţimea acelora care nu trecuseră prin moarte a fost răpită pe vârful muntelui. O carte mare s-

25
Foy îi numeşte îngeri, potrivit cu viziunea care îi este arătată. Dar aceasta este şi o denumire şi imagine apocaliptică
pentru predicatorii evangheliei (Ap 1:20, 14:6-12). Eu-anghelion înseamnă Bună-vestire, iar anghelos > înger înseamnă
vestitor.
26
Vezi Ap 21:12.
27
Expresia şi / sau imaginea aceasta se întâlneşte şi la E. White în prima viziune:
http://www.azsromania.org/MarVol1/VII.htm
28
Cf. Ap 4:6, 15:2.
29
Compară cu E. G. White, Early Writings, p. 39.
30
Compară cu viziunile din Isaia 6:3, Apocalipsa 4:8 şi E. G. White, Istoria mântuirii, cap. 61
http://www.azsromania.org/~egw/im/61.htm .
31
Este evident că Foy foloseşte termenul spirit aici pentru „trupul spiritual (glorificat)” pe care-l vor avea drepţii după
înviere sau după translaţie (transformare şi răpire fizică la cer). În acest sens îl foloseşte şi Biblia în Evrei 12:23 comp.
Evrei 11:39-40.
32
În mod evident, Foy descrie aici o viziune a lui Iisus. Aceasta nu înseamnă că El ar fi crezut că Domnul Christos este un
înger real (o creatură!), ci foloseşte denumirea ca o referire la funcţia Sa subliniată în Biblie („Îngerul Domnului” / Solul
lui Iahwé), denumind astfel pe Cel Care este în acelaşi timp Dumnezeu şi Trimis al lui Dumnezeu (cf. Exodul 3). Vezi şi
nota 25.
33
Ap 10:1, Dan 10:6, Mat 28:3.

4
a deschis şi numele lor se ridicau din carte sub formă de legitimaţii (cărţi de vizită, ecusoane) care erau puse
pe frunţile lor. Apoi noi am stat în picioare iarăşi înaintea muntelui, pe această mare de sticlă curată şi
corpurile noastre deveniseră transparente ca sticla. 34 În interiorul acelui „munte” era o Fiinţă pe care nu
puteam s-o văd. În timp ce priveam cu uimire lucrurile slăvite dinaintea mea, un glas ca de tunet a vorbit din
munte. Locul s-a cutremurat cu putere şi nenumăratele mulţimi ale sfinţilor şi ale îngerilor s-au închinat la
picioarele Îngerului Puternic strigând cu glas tare: „Aleluia!” 35 Apoi a amuţit orice glas şi oştirea cerească a
rămas plecată înaintea Îngerului într-o tăcere solemnă. Şi nu se mai auzea nimic decât tremurarea locului
cauzată de vocea Aceluia care vorbea în munte.
Apoi am văzut această lume de jos, care părea acoperită de munţi de flăcări care se rostogoleau. Şi în
focul acesta am văzut o mulţime nenumărată care striga după îndurare. Păreau să fie oameni în vârstă care
ajunseseră la anii înţelegerii. Strigătele lor se ridicau înaintea muntelui, în timp ce toată oştirea cerească era
plecată în tăcere solemnă. Vocea din munte a vorbit iarăşi şi toţi sfinţii şi îngerii s-au ridicat strigând cu
glasuri puternice: „Amin!” Apoi am început să discut cu ghidul meu şi l-am întrebat: „De ce nu există
îndurare pentru aceştia pe care i-am văzut în chinuri?” El a răspuns: „Evanghelia le-a fost predicată, servii lui
Dumnezeu i-au avertizat, dar ei n-au vrut să creadă. De aceea, când va veni ziua cea mare a mâniei lui
Dumnezeu nu va fi nici o îndurare pentru ei”.
Apoi am văzut în mijlocul acestui loc nemărginit un pom al cărui trunchi era ca sticla transparentă şi
ramurile lui erau ca de aur transparent, 36 întinzându-se în toate părţile deasupra acelui loc nemărginit. Pe
fiecare creangă a pomului stăteau în picioare îngeraşi (îngeri copii).37 Erau o mulţime nenumărată din aceştia
şi ei cântau cu glas tare un cântec care n-a fost auzit vreodată sub cer. Acest pom era, de asemenea, învăluit în
lumina care provenea de la Puternicul Înger. Sub acest pom, stând în picioare pe marea de sticlă, erau
nenumăratele milioane ale celor drepţi, împodobiţi în haine albe, cu coroane pe cap şi cu acele ecusoane-
legitimaţii pe piept. În mulţime am văzut pe unii pe care îi cunoscusem pe pământ. Ei cântau toţi cu glasuri
puternice şi îşi întindeau mâinile lor sclipitoare ca să culeagă fructe din pom. Aceste fructe păreau ca nişte
ciorchini de struguri asemenea aurului curat. Cu o voce plăcută ghidul mi-a vorbit atunci şi mi-a zis: „Aceia
care mănâncă din rodul acestui pom nu se mai întorc pe pământ”.38 Mi-am întins mâna ca să mă împărtăşesc
de rodul ceresc şi să nu mă mai pot întoarce pe pământ. Dar vai, în clipa aceea m-am pomenit iarăşi în această
singuratică Vale a Plângerii.
Următoarea viziune, în numărul viitor.

Experienţa şi viziunile lui William Ellis Foy (II)

Traducere39 de Florin Lăiu (continuare din numărul anterior)

Mărturii contemporane
Subsemnaţii Charles Tash, Francis Sanders, Georges Williams, John Thomas, David Williams,
Andrew Lewis, Edwards Williams, şi George Harris, locuitori din Boston:
“…am fost martori la starea aparent neînsufleţită, în care a căzut fratele nostru, Wm. Ellis Foy dintr-
o cauză necunoscută, la data de 18 ianuarie 1842, când a zăcut două ore şi jumătate; şi iarăşi, la 4 februarie,
când a rămas jos nemişcat 12 ore şi jumătate, în care, după propria sa mărturisire ulterioară, a avut experienţa
unor viziuni extraordinare dintr-o altă lume.”

Henry Cummings, medic:

„Am fost de faţă în timpul când fratele nostru a avut acele viziuni. L-am examinat, şi după toate
evidenţele nu dădea nici un semn de viaţă, cu excepţia inimii.”

Ann Foy, soţia:

34
Comp. Ap 21:21c.
35
Expresia este ebraică (Halelu Iah = Lăudaţi pe Iahwé) şi se întâlneşte în greaca NT numai în Apocalipsă (19:1.3.4.6).
36
Vezi nota 27.
37
Vezi nota 27.
38
Vezi nota 27.
39
După ediţia lui Joseph Bates / et al, Early S.D.A. Pamplets, retipărită de Leaves-of-Autumn Books Inc., Payson,
Arizona, 1987, pp. 75-96 (The Christian Experience of William E. Foy, Together with the Two Visions received in the
months of Jan. and Feb 1842, Portland, Maine, © 1845).

5
 “Primul semn de viaţă pe care l-am văzut la el a fost când şi-a ridicat mâna dreaptă. Apoi s-a ridicat
pe genunchi şi a făcut semn că vrea apă. şi i s-a dat. El şi-a muiat mâna în apă, şi-a umezit fruntea, şi imediat
i-a revenit graiul. Atunci am dorit să ne spună şi nouă ce văzuse, iar el a răspuns: „Pe măsură ce-mi revine
puterea, vă voi dezvălui ce mi-a descoperit Domnul.”

Copie după certificatul de membru al Bisericii (semnat de Daniel Palmer, Secretar):

Se certifică prin prezenta că fratele Wm. E. Foy este membru în bună rânduială al Bisericii First
Freewill Baptist din Augusta şi ca atare îl recomandăm părtăşiei poporului lui Dumnezeu de orice
nume (denominaţie), oriunde ar avea ocazia să se întâlnească.

Reacţia profetului după prima viziune

Datoria de a relata semenilor mei lucrurile care mi-au fost arătate, şi de a-i avertiza să fugă de Mânia
viitoare,40 stăruia ca o grea povară asupra minţii mele. Dar am fost neascultător, căutând în privinţa aceasta o
scuză că ghidul ceresc nu-mi poruncise să fac acest lucru şi prin aceasta am adus întuneric şi moarte asupra
sufletului meu. Nu puteam găsi pace sau mângâiere. Am început să mă îndoiesc dacă sufletul meu fusese într-
adevăr convertit vreodată şi, cu toate că mă întâlneam adesea cu poporul lui Dumnezeu, nu obţineam nici o
uşurare, ci mă simţeam nenorocit şi singur. Nu puteam găsi intrare la Dumnezeu în rugăciune.
În cele din urmă, pentru a scăpa de „crucea” de a merge şi a relata personal aceste lucruri lumii, m-
am decis să le tipăresc. Dar nici în aceasta n-am aflat uşurare. Era un raport tipărit al celor văzute, dar o schiţă
foarte imperfectă. Şi, într-adevăr, eram incapabil să relatez aceste lucruri. Însă Domnul, în îndurarea Lui, m-a
păsuit pentru a vedea seara zilei de 4 februarie 1842, când m-am întâlnit cu poporul lui Dumnezeu în biserica
de pe May Street. O mare mulţime era adunată, şi creştinii petreceau în îndemnuri şi rugăciuni. Dar nu m-am
putut bucura de sentimentul prezenţei lui Dumnezeu.

Relatarea celei de a doua viziuni

În ultima parte a serii, deoarece sala era foarte aglomerată, am cedat locul unui prieten care până
atunci stătuse în picioare. Stând aşa ridicat, am început să reflectez asupra neascultării mele. Şi în timp ce
eram astfel preocupat de starea mea, am auzit deodată un glas, în spirit, vorbindu-mi. Imediat am căzut la
pământ şi n-am mai ştiut nimic despre trupul meu până au trecut 12 (douăsprezece) ore şi jumătate – după
cum am fost informat mai târziu. Îmi părea că eram un spirit despărţit de acest trup, stând în picioare singur
pe pământ. Nici o altă fiinţă nu părea să fie cu mine. Pământul avea înfăţişarea unui loc perfect neted. Soarele
strălucea cu putere în toată splendoarea lui, aşa cum arată în mod natural la amiază. Atunci am văzut un nor
ridicându-se uşor de la apus, care s-a înălţat şi în cele din urmă a acoperit soarele, încât s-a întunecat, şi
întregul cer s-a îndoliat.
Apoi ceva care nu poate fi exprimat de omul muritor a izbucnit din cer, de la sud până la nord. Era ca
o bară incandescentă de foc. Şi imediat a apărut o scenă impresionantă, dincolo de orice posibilitate de
descriere. Am văzut atunci nenumărate mulţimi, venind din cele patru colţuri ale pământului şi adunându-se la
această bară.41 Stăteau în picioare în solemnă tăcere şi toate feţele lor erau palide. Ei erau apucaţi deodată şi
ridicaţi în faţa acestei bare. Corpurile sfinţilor erau schimbate şi deveneau ca aurul transparent. Erau îmbrăcaţi
în lumină şi în haine strălucite. Pe capete aveau cununi de strălucire şi nişte ecusoane (legitimaţii) sclipeau pe
piepturile lor. Ei treceau prin bara de foc cântând de bucurie.
Dar nelegiuiţii nu erau în stare să treacă. Dedesubt lumea părea învăluită în întuneric şi foc şi am
putut vedea cum cei nelegiuiţi cădeau în prăpastie strigând după îndurare. Am văzut mame cu pruncii lor în
braţe venind la bara de foc. Corpurile pruncilor deveneau ca de aur transparent şi cu aripi de foc arzător
treceau prin acea bară, cântând cu voci drăgălaşe, în timp ce mamele lor nesfinte cădeau în gol strigând după
îndurare.42
Am văzut apoi o nenumărată mulţime ridicându-se din ape şi o altă nenumărată mulţime ridicându-se
din pământ. Toţi erau îmbrăcaţi în haine albe, cu legitimaţii (ecusoane) la piept. Cântând cu glasuri puternice
treceau prin bara aceasta şi primeau coroane de glorie pe capetele lor. Am văzut apoi o altă mulţime

40
Mat 3:7, 1 Tes 1:10.
41
Evident, viziunea prezintă în mod dramatic momentul final al Judecăţii, sentinţa veşnică pentru fiecare, dată înainte de
revenirea Domnului. Comparaţi viziunea cu cea anterioară, unde acelaşi adevăr era exprimat prin imaginea ridicăturii de
apă.
42
Ideea salvării pruncilor (evident, nebotezaţi, fiindcă viziunea are loc într-un mediu protestant) independent de salvarea
mamelor lor se mai întâlneşte la Ellen White în

6
ridicându-se din pământ şi pe unii din această mulţime i-am recunoscut; numele lor erau înscrise în registrele
Bisericii pe pământ. Pe unii dintre aceştia îi văzusem în comuniune cu sfinţi din diferite ordine (clase,
categorii). Unii din ei fuseseră predicatori ai Evangheliei profesionişti. Deşi aveau mărturisiri de credinţă
foarte corecte, n-au fost găsiţi vrednici, ci cădeau şi ei în gol, strigând după îndurare, împreună cu aceia care
fuseseră necredincioşi blasfematori.
Trecând prin bara de foc am intrat într-un loc nemărginit şi luminat într-o splendidă strălucire.
Lângă locul acela prin care treceam noi, am văzut un înger puternic îmbrăcat în veşmânt alb curat, având pe
cap o coroană strălucitoare. Părea a privi cercetător prin acea bară luminoasă şi ochii lui ca nişte lămpi de
foc43 erau fixaţi stăruitor asupra pământului. Stătea cu piciorul drept întins înainte ca şi cum ar fi mers şi părea
că scopul lui era de a ajunge pe pământ. Doar trei paşi rămâneau pentru el de făcut.44 La piept şi pe mâna
stângă ţinea, aşa cum se vedea, o trâmbiţă de argint curat. O voce puternică şi teribilă a venit din mijlocul
acelui loc nemărginit: „Îngerul al şaselea încă n-a terminat de sunat!”45 În spatele îngerului am văzut milioane
de care de triumf strălucitoare care aveau înfăţişarea aurului curat şi erau perfect pătrate. Fiecare car avea
patru aripi ca de foc arzător. Şi în timp ce priveam, unul dintre care şi-a luat zborul cu ajutorul aripilor de foc
şi un înger a urmat carul. Aripile carului şi aripile îngerului strigau la unison zicând: „Sfânt! Sfânt!” 46
Priveam acel car, ascultând sunetul plăcut al aripilor. El s-a dus spre pământ. Şi a apărut un spirit
îmbrăcat în veşmânt alb, stând în picioare pe un munte, şi i s-a dat o coroană strălucită. El s-a urcat în car
împreună cu îngerul şi într-o clipă a fost în acel loc nemărginit. Deşi fiinţa aceasta era foarte strălucitoare, am
recunoscut în ea pe omul la care s-a referit acel martor care a zis: „Văd carul venind!”47 – El a plecat din viaţa
aceasta chiar la două săptămâni după ce l-am văzut în viziune.
Am văzut apoi în mijlocul acelui loc o nenumărată mulţime îmbrăcată în haine albe, stând în
picioare într-un careu perfect48 şi având pe capetele lor coroane de slavă nepieritoare. Erau de statura unor
copii de zece ani şi cântau o cântare pe care sfinţii şi îngerii nu o puteau cânta. În mijlocul acestui loc
nemărginit era un râu de apă curată şi de fiecare parte a râului stăteau nenumărate milioane de îngeri cu
coroane de strălucire pe capetele lor. Aveau în mâini nişte cupe ca de aur curat şi, aplecându-se, luau din apa
râului cântând cu glasuri puternice şi melodioase şi închinându-se Aceluia a Cărui coroană lumina tot locul
acesta nemărginit.
Apoi a venit la mine unul îmbrăcat în alb pe care îl numesc ghidul meu. El m-a condus la un loc
asemenea unei uşi strâmte. Primul lucru pe care l-am văzut, era un înger puternic stând la dreapta cu o carte
uriaşă deschisă în faţă. La stânga era un altul, care, de asemenea ţinea o carte deschisă înaintea lui. Ghidul mi-
a zis atunci: „Cei ce se pocăiesc de păcatele lor pe pământ sunt şterşi din cartea de la stânga şi înregistraţi în
cea din dreapta.”49 Apoi am văzut îngeri coborând spre pământ şi urcându-se dinspre pământ. Ei aduceau
veşti îngerilor care înregistrau.
Apoi ghidul meu m-a informat ce trebuie să fac: „Spiritul tău trebuie să se întoarcă în lumea de jos.
Trebuie să descoperi lucrurile pe care le-ai văzut şi totodată să avertizezi pe semenii tăi ca să fugă de mânia
viitoare.” Atunci i-am răspuns: „Cum pot să mă întorc în lumea de dincolo?” El mi-a răspuns: „Voi merge cu
tine, te voi susţine şi te voi ajuta ca să relatezi lumii aceste lucruri.” Atunci am răspuns îngerului: „Voi
merge.”
Apoi am văzut această lume de jos. Părea ca şi cum vălul care o separa de locul nemărginit în care
fusesem ar fi fost îndepărtat şi amândouă aceste locuri deveniseră unul singur. Sfinţi şi îngeri treceau continuu
venind dinspre pământ şi ducându-se spre pământ. Pământul apărea ca o mare calmă de aur transparent.

43
Cf. Daniel 10:6.
44
Aluzie posibilă la mesajul triplu din Apocalipsa 14. E. G. White a văzut, de asemenea, trei trepte ale mesajului
apocaliptic: „I was shown three steps-- the first, second, and third angels' messages. Said my accompanying angel, "Woe
to him who shall move a block or stir a pin of these messages. The true understanding of these messages is of vital
importance. The destiny of souls hangs upon the manner in which they are received.” (Early Writings, p. 258).
45
Apocalipsa 9:13-14, 10:7, 11:14. Printre credincioşii contemporani cu Foy se susţinea că trâmbiţa a şasea (al doilea
„vai” apocaliptic) cuprinde pedeapsa dominaţiei otomane asupra creştinismului răsăritean, şi se credea că aceasta se va
termina prin 1840. Dar evenimentele din Ap 11:7-14, aplicate la opera de descreştinare din Revoluţia Franceză (1793-
1797), erau considerate ca făcând parte, de asemenea, din timpul trâmbiţei a şasea.
46
Comp. 2 Rg 2:12, 13:14, E. G. White, Early Writings, 35.
47
O veche notă editorială din broşura lui Foy adaugă: Mary Black, soţia decedatului George Black. (cel văzut în viziune),
mărturiseşte: „Acestea au fost cuvintele pe care le-a rostit în timp ce murea: ’Văd carele de triumf venind spre casa
spiritului meu’. Apoi a părăsit lumea cu un strigăt.”
48
Cf. E. White, Early Writings, p. 16 (prima viziune).
49
Comp. Ap 3:5 – „Biruitorii” rămân cu numele scrise în cartea vieţii pentru totdeauna. În Early Writings, p. 52, Ellen
White vorbeşte despre Cartea Morţii (conţinând faptele rele ale celor răi) şi Cartea Vieţii (conţinând faptele bune ale celor
buni).

7
Deasupra nu se vedea nici un nor şi nici cer, iar aerul era perfect pur şi cu reflexe de argint. Am auzit pe toţi
sfinţii şi pe toţi îngerii din cer şi de pe pământ, cântând cu voci puternice. Apoi ghidul meu şi-a întins aripile
şi a purtat lin spiritul meu spre pământ, după care şi-a luat zborul înapoi şi imediat m-am pomenit în trup.50

O misiune îndeplinită
În ciuda poruncii ghidului meu şi a făgăduinţei mele solemne de a relata aceste lucruri lumii, la
început am fost din cale afară de îndărătnic şi abia după trei zile le-am dezvăluit în public. Mesajul era atât de
diferit şi modul în care îmi fusese dată porunca atât de diferit de orice auzisem vreodată – ştiind şi
prejudecăţile rasiste ale oamenilor! – încât această sarcină mă punea la o încercare crucială. Tot felul de
întrebări se ridicau continuu în mintea mea. De ce a trebuit să mi se dea tocmai mie aceste lucruri, ca să le duc
lumii, şi nu mai degrabă celor învăţaţi, sau unuia de-o condiţie diferită? Dar nici o pace n-am putut găsi în
neascultare. Sentimentul care îmi apăsa greu sufletul era: „Vai de mine dacă nu transmit aceste lucruri!”51
Pe data de 6 februarie, pastorul Bisericii de pe strada Broomfield m-a chemat şi m-a rugat să relatez
viziunile mele în casa lui de adunări religioase. Mai mulţi membri ai acelei Biserici erau prezenţi şi erau
nerăbdători ca eu să accept. În sfârşit am consimţit. Întâlnirea a fost fixată pentru a doua zi după amiază. Dar
după plecarea lor am început să regret că făcusem pasul acesta şi mă gândeam că, dacă ar fi fost după mine, aş
fi fost bucuros să-mi retrag promisiunea.
Dimineaţa zilei de 7 februarie, totuşi, a găsit mintea mea calmă şi în pace. Dar pe măsură ce se
apropia ora întâlnirii, tot felul de ispite au început să mă asalteze teribil. Mă temeam ca nu cumva ghidul
ceresc să lipsească şi astfel să nu fiu în stare să spun poporului lucrurile care-mi fuseseră arătate. Un grup de
fraţi care mă simpatizau m-au însoţit la adunare. Când am intrat în sală am găsit o mare adunare de
credincioşi şi fiecare persoană îmi părea un munte. Atât de mult apăsa asupra mea teama de om, încât am
cerut pastorului să deschidă adunarea cu rugăciune, spunându-le că ar trebui neapărat să aibă o adunare de
rugăciune. În timp ce el îşi înălţa rugăciunea spre Tronul Harului, mi s-a părut ca şi cum s-ar fi auzit un glas,
zicându-mi: „Sunt cu tine, am promis că voi fi cu tine!” Atunci a început să ardă inima în mine, teama de om
a dispărut dintr-o dată, şi o slavă nespusă mi-a umplut sufletul. Am relatat apoi cu mare libertate lucrurile care
îmi fuseseră arătate, în timp ce adunarea şedea într-o linişte perfectă.
De atunci am călătorit timp de trei luni, prezentând mesajul meu în săli aglomerate şi bucurându-mă
de o continuă pace a inimii. După aceea însă am început să mă tem că familia mea va ajunge în lipsă, aşa că
m-am dus la muncă, să lucrez cu mâinile mele, şi am continuat astfel timp de trei luni. 52 Dar n-am putut găsi
odihnă nici zi, nici noapte, până ce am consimţit din nou să-mi fac datoria. De atunci am călătorit din loc în
loc, am suferit şi persecuţie, dar făgăduinţa ghidului meu n-a dat greş niciodată. Prezenţa lui susţinătoare a
fost cu mine.
Scopul meu în publicarea acestor viziuni este de a încuraja pe sfinţi. Ele au fost o mare mângâiere
pentru mine în timp de ispită şi încercare. Adesea în orele tăcute ale nopţii mi se pare că aud din nou cântecul
dulce al îngerilor. Şi când inima mea se simte ispitită şi însingurată, lucrurile arătate de înger mă înalţă
deasupra scenelor de încercare de pe acest pământ. Dorinţa mea este ca toţi copii lui Dumnezeu să poată fi
binecuvântaţi în acelaşi fel. Acum aştept pe Domnul meu care vine. Cu toate că, înainte de a binevoi Domnul
să-mi arate aceste lucruri cereşti mă opuneam învăţăturii despre apropiata revenire a lui Iisus, acum aştept
acest eveniment. Acum aştept să văd în curând pe Înaltul şi Puternicul Înger. „Cum mă voi trezi, mă voi sătura
de chipul Lui” (Ps.17:15).
Voi, sfinţi ai lui Dumnezeu, ridicaţi-vă capetele, fiindcă gloriile unui pământ înnoit vor fi în curând
ale voastre. „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa
sunt acelea pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc. Nouă însă, Dumnezeu ni le-a descoperi
prin Duhul Său, fiindcă Duhul cercetează toate lucrurile, chiar şi cele adânci ale lui Dumnezeu” (1 Cor.29-
10).

50
Foy descrie experienţa sa în limbajul unei dedublări spirituale, care este doar perspectiva subiectivă a profetului.
Această perspectivă în sine nu conţine un adevăr fizic, ci unul spiritual-didactic (vezi şi 2Cor 12:2-3).
51
Comp. 1 Cor 9:16.
52
Pe vremea aceea nu exista în mişcarea adventistă un sistem financiar regulat de susţinere a predicatorilor. Din nefericire,
în lipsa unei salarizări asigurate, predicatorii erau adesea siliţi să se oprească din misiune, pentru a se dedica muncilor
obişnuite.