CURS

1. Actiunile hormonilor adenohipofizari

Hormonii adenohipofizari cu structura holoproteica: hormonul de crestere

(STH, somatotrop); hormonul adrenocorticotrop (ACTH); prolactica (mamotrop);
hormonul melanotrop (MSH, melanocitostimulator). Hormonii adenohipofizari cu
structura glicoproteica: hormonul tireotrop (TSH) si hormonii gonadotropi (FSH si
LH).
•Hormonul somatotrop (STH sau hormonul de crestere). Prin intermediul
factorilor de tip insulinic de creștere are acțiune asupra cartilajelor de creștere,
anabolismului muscular și creșterii celulare. ↑ = acromegalie, ↓ = hipopituitarism.
•Prolactina (LTH, hormonul luteotrop sau mamotrop). Stimulează secreția
lactată a glandei mamare, este un inhibitor al activității gonadotrope și este
capabilă să prevină ovulația.
•Hormonul adrenocorticotrop (ACTH). Stimulează producția de hormoni a
corticosuprarenalei, crescând concentrația sangvină a glucocorticoizilor și a
hormonilor sexuali. Are efecte reduse asupra secreției de mineralocorticoizi.
•Hormonul foliculostimulant (FSH). Rol în recrutarea foliculilor primordiali la
femeie, iar la bărbat rol în spermatogeneză.
•Hormonul luteinizant (LH). Rol major în steroidogeneză. Declanșează
ovulația. Stimulează producția de testosteron din celulele Leydig testiculare.
•Hormonul tireotrop (TSH). Rol în asigurarea secreției adecvate de T3 și T4.
Proliferarea și hipertrofia celulelor tiroidiene.
•Hormonul melanocitostimulator (MSH). Rol în stimularea pigmentogenezei.

2. Controlul hipotalamic al functiei adenohipofizare

HORMONI ELIBERATORI (RH-LIBERINE) ŞI INHIBITORI (IH)
Acţiune:la nivelul structurilor adenohipofizei ⇓efect reglator(stimulator sau
inhibitor pe secreţia de hormoni tropi adenohipofizari
La STH
- Hipotalamus → somatostatin: efecte inhibitoare asupra secretiei de STH
(impiedica descarcarea de STH indusa de hipoglicemie)
La TSH
- Factorul neuro-umoral hipotalamic cu rol trofic si secretor – tireoliberina
(TRF). Reglarea secretiei de TSH se face se realizeaza pe cale nervoasa si
umorala, prin actiune directa (hipofizara) si indirecta (hipotalamica) a
hormonilor tiroidieni
la Prolactina
 - Control hipotalamic: mecanismul principal este inhibitor: - hipotalamus
→PIH (dopamina) → inhibă hipofiza anterioară → ↓ PRl = prolactina
3. Actiunile hormonilor tiroidieni
• Creșterea ratei metabolice bazale
• Stimularea exprimării genice de Na+/K+ ATP-ază
• Efect calorigen
• Stimularea sintezei de proteine
• Stimulează deplasarea grăsimilor din depozite și creșterea concentrației
plasmatice a acizilor grași liberi
• Stimularea oxidării acizilor grași în diverse țesuturi
• Scad concentrația de colesterol și trigliceride în plasmă
• Stimulează captarea celulară de glucoză insulinodependentă
• Stimulează gluconeogeneza și glicogenoliza
• Stimulează creșterea normală (oase, sistem nervos)
• Îmbunătățește acțiunle catecolaminelor (adrenalină, noradrenalină)
• Atât concentrația scăzută cât și cea mărită de hormoni tiroidieni alterează
statusul mental
• Implicați în comportamentul sexual și menținerea fertilității

Efecte asupra fiziologiei celulei

-Amplifică activitatea metabolică celulară, smplifică numărul și activitatea
mitocondriilor , stimulează transportul activ al ionilor prin membranele celulare.

Efecte asupra cresterii si dezvoltarii

-Rol în creșterea normală a organismului și în dezvoltarea musculo-scheletală
( În mod direct stimulează sinteza de proteine și enzime • În mod indirect prin
stimulare STH și a somatomedinelor ),Rol în diferențierea și maturarea tisulară
Rol în dezvoltarea sistemului nervos (• Dezvoltarea axonală și dendritică normală
• Milenizarea normală in sistemul nervos).

Efecte asupra metabolismului

- efect general de stimulare a metabolismului, determină creșterea ratei metabolice
bazale, crește consumul de oxigen și producerea de căldură în cele mai multe
țesuturi ale corpului, cu excepția creierului, retinei, gonadelor, plămânilor și
splinei.

Efecte asupra metabolismului carbohidraților

- Crește absorbția de glucoză la nivelul tractului gastrointeastinal • Crește captarea
de glucoză de către celule • Stimulează glicoliza • Amplificarea gluconeogenzei •
Amplificarea secreției de insulină
Efecte asupra metabolismului lipidic
• Mobilizarea grăsimilor din rezervele adipoase • Creșterea nivelului circulant a
acizilor grași • Amplifică oxidarea acișilor grași liberi de către celule • Scade
concentrația de colesterol, fosfolipide și trigliceride din sânge • Mecanismul
principal prin care hormonii tiroidieni reduc concentrațiile plasmatice ale
colesterolului este creșterea ratei de eliminare prin bilă

Efecte asupra metabolismului proteic

- În concentrații fiziologice scăzute hormonii tiroidieni funcționează ca
hormoni anabolizanți, determinând creșterea sintezei de ARN și de proteine.
În concentrații crescute, hormonii tiroidieni au efect catabolic care conduce
la o balanță negativă al azotului.

Efecte asupra aparatului respirator

• Creșterea frecvenței respiratorii și a debitului ventilator de repaus • Crește
capacitatea de răspuns ventilator la hipercapnie și hipoxie • Îmbunătațește
capacitatea sanguină de transport a gazelor respiratorii prin creșterea ușoară a
masei eritrocitare

Efecte asupra aparatului cardiovascular

Efecte asupra sistemului muscular
- Creșterea ușoară de termină reacții musculare mai viguroase .Cantități
excesive de hormoni tiroidieni slăbesc mușchii din cauza creșterii
catabolismului proteic. Lipsa hormonilor tiroidieni provoacă lentoare
muscular. TREMORUL MUSCULAR!!! (10-15/S)

Efecte asupra tractului gastro-intestinal

- Creșterea apetitului Creșterea aportului alimentar Creșterea ratei de secreție
a sucurilor digestive Creșterea motilității tractului gastrointestinal Diaree

Efecte asupra functiilor sexuale

Efecte asupra altor glande endocrine

 4. Rolurile calcitoninei si parathormonului in metabolismul fosfocalcic

Parathormonul
Efect major ↑ [Ca] prin 4 mecanisme: - La nivel osos = ↑mobilizarea Ca++ şi
fosfatului
- Renal = ↑ reabsorbţia Ca++, Mg++ şi H+ = ↑ excreţia fosfatului
- La nivel intestinal = ↑ absorbţia Ca++ (absorbţia activă + calcitriolul) = ↑ sinteza
activă de vit. D (calcitriol)
Patologic ↑PTH → demineralizare osoasă; ↑Calciurie ⇒ risc de litiază
↓PTH → ↓[Ca]pl; ↑[fosfatemiei]; Hiperexcitabilitate (semnele Chwosteck şi
Trousseau+); ↑Calciurie; EMG ⇒ spasmofilie

Calcitonina
Efect major →↓ [Ca]pl; ↑osteogeneza se opune osteolizei
Importanţă sporită La copii unde osteogeneza este ↑, calcitonina exercită un
efect favorabil În sarcină şi lactaţie ⇒ protejază împotriva osteolizei

5. Actiunile hormonilor glucocorticoizi

Principalele acţiuni: - adaptarea la stresul cronic – asigură suportul endocrin; -
controlul metabolismului cellular

Efecte metabolice
Metabolismul proteic: - Glucocorticoizii în doze crescute ⇒ sinteza proteică
prin: ↑ catabolismul ↓ anabolismul bilanţ azotat – -↑ mobilizarea AA din
ţesuturile extrahepatice - excepţie: ficatul unde ↑ captarea aminoacizilor folosiţi
pentru: neoglucogeneză sinteza de proteine plasm
Metabolismul glucidic: - Glucocorticoizii cresc glicemia prin: ↑ absorbţia
intestinală a glucozei; ↑ neoglucogeneza hepatică ⇒ ↑ glucoza ⇒ ↑ depozitelor de
glicogen ↑ glicogenoliza produsă de adrenalină şi glucagon ↓ utilizarea
intracelulara a glucozei (↓ afinitatea receptorilor pentru insulină) - secundar ↑
glicemiei ⇒ ↑ ins⇒ refacerea gluc plasm - În timp ⇒↓ sensibilităţii ţesuturilor la
insulină (în special muşchi şi adipocit) ⇒ DZ secundar (adrenal)
Metabolismul lipidic: - glucocort cresc lipoliza: lipide → AGL→ corpi
cetonici → energie - ↑ cetogeneza hepatică - lipoliza însoţită de ↑ depunerii
lipidelor în alte zone: lipoliză pe membre depunere pe faţă (“faţă de lună
plină”), torace, abd Important: în inaniţie sau stress
Metabolismul hidromineral: - Glucocorticoizii cresc retenţia de NaCl şi apă
(funcţie mineralocorticoidă) ⇒ ↑ volemia; ⇒producerea edemului în corticoterapie
(efect advers) - ↑demineralizarea osoasă (efect advers)

Efecte pe organe
Glucocorticoizii asigură buna funcţionare a: - tuturor tipurilor de muşchi -
activitatea cardiovasculară – susţinerea volemiei - ↑ reactivităţii neuropsihice - ↑
capacitatea funcţională ⇒ adaptarea la stress.

Efecte farmacologice
1. Antiinflamator - previne dezvoltarea inflamaţiei prin: - Stabilizarea membranei
lizozomale - ↓ permeabilităţii capilare - ↓ migrării leucocitelor - Supresia
sistemului imun - Rezoluţia inflamaţiei ⇒ utilitatea glucocorticoizilor în
tratamentul bolilor inflamatorii.
2. Antialergic - reduce procesul alergic ⇒ previne moartea prin şoc anafilactic.
3. Sanguin: ↑eritrocitele, ↓eozinofilele, ↓limfocitele
4. Supresia sistemului imun ⇒ ↑susceptibilităţii la infecţii (efect advers)
5. ↑aciditatea sucului gastric ⇒ risc de ulcer.
6. ↑Volemia ⇒ ↑TA
7. Redistribuţia tesutului adipos
8. Modificări neuropsihice până la psihoză maniacal
9. Demineralizare osoasă ⇒ risc de osteoporoză
10. ↑glicemiei ⇒ in timp risc de DZ secundar
11. Modificări cutanate: hirsutism + acnee
12. În doze crescute la copii ⇒↓rata creşterii si ↓funcţia testiculară

6. Actiunile hormonilor mineralocorticoizi. Sistemul renina-angiotensina-

aldosteron
 Efecte renale: acţ pe ultima parte a tubului renal (1/3 terminală TCD): -
↑reabsorbţiade Na+ şi secreţia de K+: = la polul apical: ↑ permeabilitatea pentru
Na+ şi K+
= la polul bazal: ↑ activitatea pompei Na+/K+ - ↑reabsorbţia pasivă de Cl- şi
HCO3- - secundar ↑ reabsorbţia de apă - ↑secreţia de H+,NH4+, Ca2+, Mg2+
⇒ aldosteronul intervine în menţinerea : = TA, volemiei, echilibrului hidro-
electrolitic = echilibrul acido-bazic

Efecte extrarenale: - ↑ reabsorbţia de Na+şi secreţia de K+la nivelul: - glandelor

sudoripare: economisirea NaCl pentru menţinerea volemiei ⇒ sudaţie ↑ cu NaCl↓
⇒ rol în adaptarea la cald.

Efecte pe muşchi şi nervi: ↑ activitatea pompei Na+/K+ ⇒↓ Na+ şi ↑K+

intracellular
Sistemul renina-angiotensina-aldosteron

7. Actiunile hormonilor medulosuprarenali

Noradrenalina (NA) - Acţiune dominantă pe aparatul cardio-vascular - Afinitate
↑pe receptorii adrenergici α şi β1 + β3 (↓β2 )
 Adrenalina (A) - Acţiune dominantă pe musculatura netedă şi metabolism -
Afinitate ↑ pe receptorii adrenergici α şi β1 + β2 (↓β3 )
Dopamina - Acţiune dominantă pe aparatul cardio-vascular: inotrop + - Tipuri de
receptori: DA1 (excitatori) şi DA2 (inhibitori)

RECEPTORII Α1-ADRENERGICI Efecte: -contracţia musculaturii netede: vase,

uter, pupilă (muşchi radiari), muşchi fir de păr -celule hepatice ⇒↑glicemia

RECEPTORII Α2-ADRENERGICI
Efecte: - contracţia musculaturii netede: vase, intestin - pe glandele sudoripare ⇒
↑ secretia

RECEPTORII Β1-ADRENERGICI Efecte: - predomină în miocard ⇒ + pe

proprietăţile inimii - hepatocit ⇒ glicogenoliza+ neoglucogeneza ⇒ ↑glicemia -
ţesut adipos ⇒↑ lipoliza
RECEPTORII Β2-ADRENERGICI Efecte: - predomină în musculatura netedă ⇒
relaxare = vase coronare, din muşchi scheletici, cerebrale ⇒ vasodilatatie = bronşii
⇒ bronhodilatie = uter = intestine

RECEPTORII Β3-ADRENERGICI
- recent caracterizaţi, localizaţi în ţesutul adipos (în special în ţesutul adipos brun)
Efecte: - termogenic, - anti-obezitate, - antidiabetic. - au afinitate mare pentru
NA, în timp ce A se leagă foarte slab (opus β2-receptorilor).

8. Hormonii pancreasului endocrine

Pancreasul endocrine contine mai multe tipuri de cellule
 celule A sau a (20%), situate la periferia insulelor şi care secretă glucagon
 celulele B sau ß (60-70%), ce sunt unicele surse de insulină
 celulele D (10%), dispersate prin masa insulară, ce secretă somatostatin
 celule F, ce secretă polipeptidul pancreatic

INSULINA, " HORMONUL ANABOLIC"

Molecula de insulină include două lanţuri separate, legate prin punţi
disulfidice.  Aceste lanţuri sunt iniţial secretate sub forma unui lanţ polipeptidic
unic – preproinsulina – ce este apoi procesată la proinsulină şi apoi la insulin
Eliberarea insulinei
Eliberarea de insulină este iniţiată mai ales de glucoză, ca un semnal al unui aport
crescut de glucide. Cel mai important reglator fiziologic al secreţiei de insulină
este concentraţia plasmatică a glucozei.
EFECTELE INSULINEI
 Metabolism glucidic prin:
 Cresterea cons tisular de glucoza prin oxidarea acesteia (mai ales in ficat si
muschi)
 Stimularea sintezei de trigliceride din glucoza
 Stimul sint de glicogen din gluc
 Inhibarea neo-gluconeogenezei (formarea de glucoza din produsi neglucidici)
 Metabolism lipidic:- o treime din glucidele alimentare sunt transformate in
lipide sub control insulinic
 Metabolism proteic:- activeaza patrunderea aa in celula formand oxidarea lor in
scop energetic si avand rol in cresterea organismului (sinergic cu STH- hipofizar)
 Promovează stocarea energiei
 glucogeneza (+)
 glicoliza (+)
 glicogenoliza (-)
 gluconeogeneza (-)
REGLAREA SECRETIEI DE INSULINA
 Umoral:- Actiunea directa a glucozei asupra celulelor beta (hiperglicemia
stimuleaza celulele beta) - Act directa a aa si acizilor grasi de stimlare a secretiei
de insulina - Prin niv insulinemiei (cresterea ins in sg inhiba elib de ins)
 Reflex
 Vag + secretia de insulin
 Simpaticul – secr de ins
 Nervoasa superioara
 Hipotalamusul (nucleul ventro-lateral stimuleaza secr de ins.)

GLUCAGON
 Elib de celulele alfa insulare pancreatice
 Act biologice:
 Glicogenoliza urmata de hiperglicem.
 Activarea gluconeogenezei
 Activ lipolizei
 Stimularea elib de ins. (prin hiperglic)

ficat (exclusiv) glicogenoliză (+), gluconeogeneză (+), ß-oxidare (+) glicoliză

(-), glicogeneză (-), sinteza acizilor graşi (-)
9. Functia de conducere a maduvei spinarii

SUBSTANTA ALBA
 Contine cai de conducere:-scurte(de asociatie)-fac legatura intre
segmentele medulare  Lungi(de proiectie)-ascendente(conducere impulsuri
nervoase de la maduva spre creier) si descendente(conducere impulsuri
nervoase de la creier spre maduva)
10.Functiile trunchiului cerebral
 11.Functiile talamusului

TALAMUSUL=2 MASE de substanta cenusie de forma ovoida,de o parte si

de alta a ventricului III Este un centru senzitiv,conectat cu trunchiul
cerebral,scoarta cerebrala si cerebel; statie de releu pt caile ascendente

12.Functiile hipotalamusului

HIPOTALAMUSUL:-DISPUS in partea inferioara,contine nuclei vegetativi

Functii:-termoreglare,reglare aport hidric si alimentar,a ritmului somn-veghe, a
activitatii sexuale,comportament emotional (legaturi stranse cu glanda hipofiza)

AXUL HIPOTALAMO-HIPOFIZAR

Conexiunea cu hipofiza anterioară: neuro-sanguină (sistem port)

Conexiunea cu hipofiza posterioară: nervoasă (tract hipotalamo-hipofizar)

13.Caile descendente motorii

MD. SPINARII-CONDUCERE DESCENDENTA

 Tract piramidal cortico-bulbo-spinal
 Tract extrapiramidal cu plecare din cortex (cortico-spinal), cu plecare din
tr. cerebral:
 Rubro-spinal (nc rosu)
 Tectospinal (nc tectali)
 Vestibulo-spinal (olivele spinale)
 Reticulo-spinal
 Tegmento-spinal

14. Participarea nervilor extremitatii cefalice la activitatea reflexa

Reflexe salivare: stimularea mecano-receptorilor orali si a chemo-

receptorilor gustativi genereaza impulsuri ce sunt propagate spre partea
rostrala a nucleului solitar (zona subnucleului gustativ Nageotte) pe calea
nervului facial (informat ii gustative provenite din 2/3 anterioare ale limbii),
glosofaringian si vag (informat ii gustative din 1/3 posterioara a limbii).
Proiectiile subnucleului gustativ ajung la randul lor prin colaterale la
neuroniinucleilor salivatori parasimpatici superiori si inferiori. Fibrele
axonice plecate de la acestia din urma (fibre preganglionare) ajung pe calea
nervilor VII la ganglionii sfenopalatin/sublingual si submandibular iar pe
calea nervului IX la ganglionul optic unde fac sinapsa , ganglioni de la care
emerg in continuare fibre post-ganglionare ce se finalizeaza in glandele
salivare submaxilare – sublinguale (n.VII) si respectiv glandele parotide (n.
IX), avand rol in stimularea secretiei salivare de tip parasimpatic (abundenta
si diluata in ceea ce prives te componentele salivare). Sistemul secretor
adrenergic este comun tuturor glandelor salivare, fibrele simpatice avand
neuronii de origine in segmentul toracal T1-T2 din jumatatea anterioara a
coarnelor laterale. Fibrele preganglionare se alatura caii radacinilor
anterioare ale nervilor spinali, apoi se desprind si ajung pe calea ramurilor
comunicante albe la ganglionul cervical superior din lantul ganglionar
simpatic latero-vertebral. De aici fibrele post ganglionare iau drum comun
cu ramurile comunicante cenusii de care apoi se despart finalizandu-se in
glandele salivare submaxilare, sublinguale si parotide, stimularea lor
determinand eliberarea secretiei salivare de tip simpatic (secret ie crescuta in
volum si concentrata ).
Reflexe masticatorii: Principalele reflexe masticatorii sunt reflexul de
ridicare si reflexul de coborare a mandibulei. Reflexele masticatorii sunt
declansate prin influxuri nervoase proprioceptive cu origine in radacinile
senzitive ale nervului trigemen (V), mesajele ajungand la neuronii nucleilor
senzitivi trigeminali, mezencefalic si pontin principal. De aici segmentul
aferent al arcurilor reflexe continua cu axoni de legatura ai neuronilor din
nuclei senzitivi spre nucleul coordonator supratrigeminal al masticatiei si
mai departe, de la acesta, la neuronii nucleului motor pontin al trigemenului.
Eferentele motorii plecate din neuronii nucleului motor ajung la muschii
mobilizatori ai mandibulei determinand prin comenzi adecvate miscari de
ridicare, coborare si lateralitae in cursul procesului masticator. Nucleul
motor pontin al trigemenului este in acelasi timp conectat cu nucleii motorii
ai nervilor facial (VII), hipoglos (XII) si glosofaringian(IX) ceea ce asigura
participarea la activitatea reflexa masticatorie si a muschilor auxiliari cum
sunt muschii orbiculari ai buzelor, muschii limbii, muschii obrajilor si altii.
Mecanismul tonusului reflexogen de repaus al muschilor masticatori, ca si
cel al reflexelor masticatorii, sunt expresia functionala a activitatii
proprioceptive a unei parti a musculaturii mandibulare, faciale, craniene si a
unor muschi anteriori ai gatului. Activitatea contractila masticatorie
principala este exprimata de reflexul de ridicare (miotatic) si de coborare
(antimiotatic) al mandibulei. Actul reflex miotatic incepe odata cu coborarea
voluntara a mandibulei in vederea preluarii fragmentului alimentar in
cavitatea orala , miscare care determina intinderea muschilor coboratori si
odata cu ei si alungirea fuselor neuro-musculare (FNM). Ca urmare a
alungirii are loc despiralarea fibrelor nervoase aferente anulo-spirale tip Ia
ale FNM si deasemenea stimularea fibrelor tip II, urmata de descarcari de
influxurinervoase proprioceptive de-a lungul acestor fibre ce ajung la
neuronii senzitivi mezencefalici de ordinul I si la neuroni senzitivi pontini de
ordinul II ai trigemenului. De aici mesajele pleaca mai departe prin axonii
acestor neuroni la nucleul coordonator supratrigeminal al lui Magoun din
trunchiul cerebral care este conectat cu neuronii motori din nucleul motor
pontin al trigemenului modulandu-le activitatea contractila a acestora (de
exemplu, in cazul de fata stimuland muschii ridicatori siinhiband pe cei
coboratori). Fibrele efectoare motorii alfa plecate din nucleul motor
trigeminal conduc comenzi contractile spre muschii elevatori ai mandibulei,
direct proportional ca intensitate pe masura intinderii fuselor neuro-
musculare in cursul coborarii, determinand la un moment dat pe parcursul
coborarii, contractia muschilor elevatori urmata de ridicarea mandibulei si
incheierea reflexului de ridicare in pozitie ocluzala , avand fragmentul
alimentar interpus intre arcade. Incepe reflexul antimiotatic, de coborare a
mandibulei, determinat atat de inhibarea muschilor ridicatori , cat si de
stimularea celor coboratori. Aceste doua manifestari opuse se datoreaza in
principal stimularii la sfarsitul reflexului miotatic, pe de o parte a
proprioceptorilor specifici (organele tendinoase Golgi) din tendoanele
intinse, tensionate de contractia muschilor ridicatori, iar pe de alta parte
stimularii proprioceptorilor nespecifici parodontiali (alveolari, ligamentari,
gingivali) din mucoasa orala palatina si din articulatiile temporo-
mandibulare in conditiile strivirii fragmentului alimentar pozitionat inter-
arcadian in acest moment de incheierea ridicarii mandibulei. Descarcarile de
potentiale proprioceptive sunt conduse de aceasta data prin fibrele senzitive
de tip II plecate de la tendoanele tensionate prin intindere a muschilor
ridicatori, si de asemenea de fibre nervoase aferente trigeminale din aria
receptoriala oro-dento-parodontala si palatina , mesajele ajungand la
neuronii proprioceptivi din nucleii senzitivi mezencefalic si nucleul principal
ai trigemenului . De aici fibre de legatura fac conexiunea cu neuroni din
nucleul supratrigeminal coordonator care prin intermediul nucleului motor al
nervului V va comanda contractia muschilor coboratori si relaxarea
muschilor ridicatori ai mandibulei urmata de coborarea mandibulei (reflex
antimiotatic). Mandibula coborand, are loc alungirea muschilor ridicatori,
care va initia din nou reflexul miotatic, iar acesta pe cel antimiotatic, ciclul
ridicare-coborare reluandu-se de la capat si repetandu-se de 15-30 de ori in
cursul unui proces masticator. In acest mod, masticatia are loc datorita in
principal inlantuirii echilibrate a celor doua reflexe opuse, care urmeaza unul
altuia, printr-un exemplar mecanism fiziologic de feed-back.
Reflexul deglutitiei: deglutitia reprezinta un act motor reflex si complex care
asigura deplasarea bolului alimentar, pe parcursul digestiv superior incepind
din cavitatea orala si incheindu-se odata cu trecerea acestuia din esofag in
stomac. Deglutitia se desfasoara sub coordonarea centrului deglutitiei (CD)
ce isi are sediul in trunchiul cerebral (bulbul rahidian) si care asigura intrarea
in contractie succesiva /sincrona a muschilor deglutit iei. Activitatea CD este
la randul ei controlata , modulata si adaptata de un centru cortical prefrontal
al masticatiei si deglutitiei. Centrul bulbar al deglutitiei reprezinta centrul
reflex coordonator care primeste, analizeaza si integreaza informatii
senzitive primite la sfarsitul masticatiei (majoritatea sosite de la limba ), in
momentul cand bolul alimentar oral este complet format, dar si in cursul
actului deglutitiei (prin deplasarea faringo-esofagiana a bolului alimentar).
Mesajele informationale sosesc de la receptorii mucoasei orale, linguale si
faringo-laringo-esofagiene pe care bolul alimentar ii stimuleaza in cursul
pasajului, si in functie de care centrul deglutitiei emite comenzi motorii
succesive catre nucleii motori ai nervilor cranieni V, VII, IX, X, XII, pentru
intrarea in activitate deglutitionala contractila ordonata , succesiva si
sincronizata a muschilor oro-faciali, faringieni si esofagieni. Segmentul
receptor al reflexului deglutitiei este reprezentat de o diversitate larga de
receptori orali si linguali : mecano-tactili, chemogustativi, proprioreceptori
ai muschilor masticatori, termoreceptori sinociceptori. Pentru timpul oral al
deglutitiei, cea mai inalta sensibilitate la stimulari o reprezinta aria linguala
(limba fiind structura orala ce evalueaza finalizarea forma rii bolului
alimentar ca fiind gata pentru deglutit ie) si aria reflexogena Wasilief
formata din partea posterioara a palatului moale, amigdalele, partea
posterioara a limbii si stalpii anteriori si posteriori ai faringelui. Pentru
timpii faringian si esofagian ai deglutitiei, ariile receptoare sunt mucoasa
istmului oro-faringian, mucoasa faringiana si mucoasa esofagiana . Caile
aferente ale reflexului deglutitiei sunt reprezentate de ramuri ale nervului
maxilar (ram din trigemen), nervului intermediar al lui Wrisberg
(componenta a nervului facial), nervului lingual (ram din glosofaringian) si
ramurile din nervul vag : laringeu superior, laringeu recurent si ramuri
esofagiene. Fibrele nervilor mentionati ajung in nucleul fascicolului solitar
considerata o structura -cheie in mecanismul reflex al deglutitiei, fiind o
statie de convergenta a impulsurilor senzitive stimulatoare pe care, dupa
analiza si integrare le trimite mai departe centrului deglutitiei. De la centrul
deglutitiei pleaca in continuare eferente excitatorii la muschii deglutitiei:
nucleul motor al nervului trigemen care emite comenzi motorii pentru
muschii milohioidian, temporal, maseter, pterigoidian lateral, tensor al
valului palatin, digastric anterior;
nucleul ambiguu - nucleu motor comun al nervului IX (care ra spunde de
contractia muschilor stilofaringian, stiloglosi, faringoglosi, constrictori
faringieni, muschii palatului) si al nervului X (care comanda contractia
muschilor cricotiroidian, cricohioidian, constrictori esofagieni, muschii
striati sinetezi esofagieni);
nucleul motor al nervului hipoglos pentru muschii limbii si muschii
hioidieni;
nucleul dorsal al vagului ce asigura inervatia motorie parasimpatica a
muschilor netezi din 2/3 inferioare ale esofagului.

Toti muschii mentionati participa la actul reflex al deglutitiei prin intrarea

lor in actiune intr-o succesiune sincronizata strict, perturbarile putand
favoriza uneori devierea bolului alimentar spre caile aeriene cu blocarea
respiratiei.
Reflexe carotidiene: suprafata receptoare a acestor reflexe se afla in teritoriul
extremitatii cefalice, iar neuro-structurile de monitorizare sunt prezente in
aria neuronala de control cardio-vazomotoare (ACV) situata in formatia
reticulata bulbara. In cazul cresterii valorilor presiunii
arteriale peste valorile normale in diferite circumstante, baroreceptorii
(mecanoreceptorii) din peretele sinusului carotidian stimulati de cresterea
presiunii volumului sanguin isi cresc rata descarcarii impulsurilor prin
fibrele aferente viscerale apartinind nervului glosofaringian cu proiectie in
nucleul solitar . De aici sunt trimise biopotentiale de actiune stimulatorii la
nucleul dorsal al vagului (nucleu motor parasimpatic) si la centrul
cardioinhibitor si vazodilatator (CI-VD) (parasimpatic) aflat in partea
mediana a ACV bulbare. Centrul vazomotor CI-VD stimulat, inhiba partea
laterala simpatica (cardioacceleratoare si vazoconstrictoare, CA-VC) a ACV
avand ca efect bradicardia si scaderea presiunii arteriale pana la valorile ei
normale . La acest mecanism de tip feed-back negativ se adauga si
descarcari directe de la nucleul dorsal al vagului prin fibrele eferente vagale
asupra inimii si vaselor, potentind efectul depresor. In cazul invers, cand din
diferite motive valorile presiunii arteriale scad sub cifrele normale,
componenta CI-VD parasimpatica nu mai este stimulata , ceea ce face ca
cealalta componenta A-VC simpatica (scapata astfel de sub actiunea
inhibitorie parasimpatica ) sa se activeze, si ca urmare prin vasoconstrictie si
cresterea frecventei cardiace, sa creasca nivelul presiunii arteriale pina la
readucerea ei la valorile fiziologice (feed-back pozitiv).
Reflexul de tuse: stimularea unor zone reflexogene ale laringelui, traheei sau
ale arborelui bronsic genereaza impulsuri aferente ce sunt conduse prin
nervul vag la nucleul solitar care realizeaza interconexiuni cu nucleul
ambiguu si cu complexul centrilor respiratori bulbo-pontini. Neuronii
nucleului ambiguu si ai altor nuclei motori apartinind nervilor motori
cranieni stimuleaza contractia musculaturii faringiene si laringiene care
participa in actul tusei.

15. Functiile odontoblastelor

Odontoblastele sunt celule unice, cu particularitati morfologice si
functionale ce le deosebesc de alte celule similare. In timp ce corpul celular
al altor celule formatoare de structuri organo-minerale se afla in interiorul
matricei calcificate, odontoblastele se gasesc in tesut moale mezenchimal.
O alta caracteristica ce confera odontoblastelor statutul de unicitate o
reprezinta prelungirile odontoblastice, care spre deosebire de prelungirile
unor celule similare ce au extensii limitate in zonele adiacente, acestea
patrund in masa dentinei la o distanta considerabila de corpul celular unde se
afla sursa de nutritie si centrul de control.
Prelungirile odontoblastice extrem de fine sunt prezente in tubulii dentinari
care se aseamana cu niste ”tuburi capilare” cu un diametru mult mai mic
decat al unei hematii. Ele sunt constituite in principal din miofilamente si
microtubuli, infrastructuri caracteristice pentru functia de transportor a
matricei organice si mineralelor plecate din corpul celular odontoblastic spre
dentina .
O alta proprietate a odontoblastelor este cea functional-metabolica si anume
consumul mare de oxigen care s-a dovedit a fi, atat in vitro cat si in vivo,
esential pentru asigurarea tuturor celorlalte funct ii. Functia oxidativ-
metabolica are o dinamica inalta necesitata de formarea si mentinerea
dentinei, a transportului activ al ionilor de calciu, transportul precursorilor
de colagen si a componentelor matrixului extracelular, sinteza produsilor
finali matriceali, procese ce s-au dovedit a fi de durata in timp si mari
consumatoare de energie. Utilizandu-se microelectrozi sensibili la oxigen s-a
demonstrat ca odontoblastele au o rata de consum a oxigenului de 3,2
ml/O2/min/100 g tesut comparabila cu a creierului. Studii de microscopie
electronica au aratat ca odontoblastele sunt cele mai sensibile la privarea de
oxigen, in ischemie modificarile in structura celulara pulpara odontoblastica
aparand la o ora dupa extractia dentara (agregarea cromatinei, neregularitati
ale membrane nucleare, umflarea mitocondriei). Necesitatea mare de oxigen
asociata cu tulburarile de oxigenare induse de modificarile circulatorii ar
explica astfel in parte vulnerabilitatea odontoblastelor la tulburarile
circulatorii din inflamatia pulpara .
Activitatea odontoblastica este implicata de asemenea in transductia
senzitiva, participand major la functia de sensibilitate dureroasa a pulpei
dentare. Prezenta legaturilor inter-odontoblastice de tip tight, adherens si
gap-junctions sunt o dovada a comunicarii dintre aceste celule, ceea ce face
ca atunci cand o celula odontoblastica este afectata , multe dintre vecinele ei
sa fie influentate. Pe de alta parte, prezenta lega turilor de tip gap-junction
dintre odontoblaste/prelungiri odontoblastice si fibrele nervoase, evidentiaza
cai de comunicare cu rezistenta electrica scazuta intre cele doua structuri,
astfel incat efectele hidrodinamice ale deplasarilor de fluid in tubii dentinari
si in vecinatatea celulelor odontoblastice, fac posibila activarea mecano-
receptorilor din extremitatile axonale ale nervilor senzitivi. Mai mult, s-a
demonstrat ca insa si odontoblastele pot fi capabile de transductie mecanica
(generarea de potentiale de actiune conduse de-a lungul fibrele nervoase spre
plexurile dentare in urma actiunii diferitilor stimuli mecanici) prin
participarea canalelor ionice membranare activate de intinderea membranei
celulare. Implicarea odontoblatelor in functia senzitiva a pulpei dentare
deriva , in afara de cele aratate mai sus, si din capacitatea tesutului pulpar de
a sintetiza el insusi mediatori ai inflamatiei (de exemplu, prostaglandina I2
care reprezinta un puternic mediator ce activeaza terminatiile nervoase
nociceptive, rezultatul fiind o hiperalgezie de scurta durata ).
O functie esentiala a odontoblastelor, cu rol major in evolutia si functiile
dintelui, o reprezinta participarea lor la procesul de dentinogeneza. Mai mult
decat atat, procesele odontoblastice joaca un rol important in mecanismele
fiziologice metabolice, de rezorbtie, de modelare a dentinei si de aparitie de
noi straturi de dentina peritubulara ca urmare a inaintarii in varsta sau a
stimularilor dentare de catre factori externi.
Functia de formare, mentinere, intretinere si de reparare a dentinei este de
fapt principala activitate fiziologica a odontoblastelor si implicit a pulpei
dentare de care apartin. Ca celule specializate in acest sens si impreuna cu
celulele mezenchimale nediferentiate (dar care pot evolua in celule
formatoare de dentina daca sunt stimulate), odontoblastele au capacitatea de
a produce dentina pe tot parcursul vietii (dentina primara , secundara si
tertiara ).
Posibilitatea unei pulpe sanatoase de a produce dentina compenseaza partial
pierderile de smalt si dentina cauzate de abraziunea fiziologica sau
patologica , carii dentare etc, in vederea formarii unei bariere de tesut dur
care sa delimiteze si sa izoleze procesul iritant de tesutul pulpar ramas intact.
Rata depunerii dentinare este invers proportionala cu rata atacului cariogen,
respectiv se formeaza cu atat mai multa dentina cu cat leziunea carioasa
progreseaza mai lent.
Dentina secundara se depune circumferential cu o viteza (rata de depunere)
foarte lenta la un dinte normal de-a lungul intregii vieti. Celulele formatoare
de dentina reparatorie nu sunt ca origine odontoblaste primare; ele provin
din celulele profunde mezenchimale ale pulpei dentare prin transformare din
fibroblaste, din celule endoteliale sau din pericitele tesutului vascular care se
diferentiaza dupa stimularea lor de catre factorul de crestere beta-tisular.
Dentina reparativa , in special cea de la interfata cu dentina primara are o
permeabilitate scazuta si poate chiar bloca patrunderea factorilor iritanti spre
pulpa .
Odontoblastele mai pot forma de asemenea dentina sclerotica, reactiva sau
reparativa ca raspuns la diferiti stimuli (caria dentara , proceduri
stomatologice).
Dentina sclerotica este o dentina ce se formeaza in mod normal pe masura
inaintarii in varsta cu conditia ca in tubulii dentinari sa fie prezente procesele
odontoblastice; in acest caz tubii dentinari se umplu partial sau total cu
depozite minerale de hidroxiapatita si cristale de fosfat de calciu avand drept
una din consecinte scaderea permeabilitatii dentinei.
Dentina reactiva contine tubuli dentinari ce sunt continui cu dentina primara
sise extind spre odontoblaste.
Dentina reparativa, mai ales cea jonctionala , care ocupa suprafata pulpara a
dentinei primare sau secundare la locul iritatiei, se formeaza proportional cu
dentina primara distrusa careia ii ia locul, evidentiind o permeabilitate
scazuta intrucat tubulii dentinari in acest caz sunt neregulati sau absenti,
ceea ce poate bloca patrunderea factorilor iritanti spre pulpa .
Odontoblastele nu raman in afara participarii la modificarea debitului
sanguin pulpar si a reglarii adaptative a acestuia, fapt important in procesele
inflamatorii pulpare. Astfel, pe langa producerea prostaglandinei PGI2, cu
efecte relaxante asupra musculaturii vasculare, odontoblastele sunt
sintetizatoare si de monoxid de azot (via enzima NADPH-diaforaza prezenta
in corpul celular odontoblastic) cu importanta functie vazo-dilatatorie,
eveniment ce ocupa dupa cum se stie un loc central in „cascada” biochimica
inflamatorie pulpara .
16. Functiile pulpei dentare
Una din intrebarile privind functiile pulpei dentare este aceea daca pulpa
trebuie considerata ca fiind absolut necesara la un dinte complet format,
odata ce dintele continua totusi sa functioneze normal dupa indepartarea si
inlocuirea pulpei prin umplerea si sigilarea canalului radicular cu diverse
biomateriale. Intradevar in o astfel de situatie, sistemul microcirculator
vascular al ligamentului alveolo-dentar si al tesuturilor periodontale
adiacente se dovedeste capabil sa poata suplea absent a pulpei la un astfel de
dinte sau la un dinte care a urmat un tratament endodontic. Raspunsul la
intrebarea de mai sus ramane cu atat mai dificil de dat intrucat la o
examinare sumara a consecintelor pe termen scurt sau mediu, lipsa pulpei
dentare nu pare a afecta aparent sanatatea dintelui. Totodata , din traversarea
funct iilor pulpei dentare descrise de Ruch (1990) se desprinde un tablou
complex al implicatiilor acesteia in fiziologia si economia generala a dintelui
ce ilustreaza valoarea (dar si riscurile) existentei sale.
Funct iile pulpei dentare constituie un subiect incitant si intens studiat, cu
toate dificultatile legate de pozitia anatomica inchisa si greu abordabila a
tesutului pulpar. Trebuie remarcat ca multe din rolurile tesutului pulpar sunt
datorate celulelor specializate, odontoblastele, astfel incat este aproape
imposibila analiza separat si strict delimitat functiile pulpei fara evidentierea
participarii esentiale a odontoblastelor la procesele fiziologice pulpare.
Se pot descrie urmatoarele functii principale ale pulpei dentare:
a. functia senzitiva ;
b. functia de sinteza -eliberare a materialelor matriciale de structura
dentinara si a factorilor biologici activi;
c. functia de imuno-rezistenta (bariera fizica , celulara si umorala );
d. functia de reglare a debitului sanguin pulpar.

Functia senzitiva a pulpei dentare

Pulpa dentara are o importanta functie senzitiva , exteroceptiva si
nociceptiva (de alarma ). Este cunoscuta sensibilitatea deosebita a acesteia la
stimulii termici, mecanici, proprioceptivi si traumatici, sensibilitatea si
raspunsul pulpar putand fi apreciat ca facand parte in acelasi timp si din
mecanismele functiei de aparare ale acestui tesut. Implicarea pulpei dentare
in transductia senzitiva este datorata in masura importanta caracteristicilor si
proprietatilor odontoblastelor si in mod particular prelungirilor acestora.
Sensibilitatea pulpara joaca un rol esential in agresiunea fizica si psihica
exercitata de durere sau de hiperalgezie asupra pacientului, determinandu-l
sa apeleze la instituirea terapiei leziunilor dentare inflamatoare sau non-
inflamatoare.
Pe de alta parte, pacientii cu leziuni inflamatorii pulpare tind sa-si aplice
din cauza aparitiei rapide a durerii un tratament precoce inca din timpul
cand leziunea este limitata la un dinte, spre deosebire de cei cu obturatia
canalului radicular unde senzatia de durere apare de abia cand leziunea
dentara s-a extins la tesuturile adiacente radacinii.
La acelasi mecanism general de aparare participa si functia senzitiva
proprioceptiva a pulpei care limiteaza incarcarea presionala impusa dintelui
de catre muschii masticatori protejand astfel atit dintele cat si muschii
manducatori de agresiunea mecanica .
Functia pulpara de sinteza si eliberare a materialelor de structura matriciala
dentinara si a unor factori biologici activi
Pulpa dentara participa la formarea materialului dentinar prin intermediul
odontoblastelor. Aparitia ontogenetica a ameloblastelor precede pe cea a
odontoblastelor si participa la inductia acestora din urma . Odata aparute
odontoblastele, are loc printr-un process invers, intai formarea dentinei si
apoi a smaltului dentar dupa ce stratul de dentina va atinge o anumita
dimensiune. Debutul dentinogenezei este legat de proliferarea fibrelor Korff
care provin din pulpa embrionara si care constituie trama fundamentala –
predentina – ce se va mineraliza intr-o etapa ulterioara transformandu-se in
dentina .
Atat producerea matricei organice macromoleculare precolagenice,
colagenice si necolagenice, cat si mineralizarea se realizeaza de catre stratul
celular odontoblastic pulpar. In masa de colagen raman canalicule fine prin
care trec prelungirile odontoblastice (fibrele Tomes), iar depunerea sarurilor
minerale, in principal ca urmare a transportului activ trans- si inter-
odontoblastic de Ca2+, are loc in jurul extensiilor odontoblastice.
Depunerile de dentina se realizeaza dinspre exterior spre pulpa dentara in
maniera cercurilor concentrice succesive. Pe masura ce straturile de dentina
se adauga , odontoblastele se retrag in directia centrului pulpei, in tubulii
dentinari ramanand prelungirile acestor celule. Procesul se desfasoara toata
viata intr-un ritm lent, camera pulpara coronaro-radiculara ingustandu-se pe
masura inaintarii in varsta . Exista supozitia ca rolul jucat de odontoblaste in
dentinogeneza este legat in principal de formarea fibrelor Tomes din
dentina , iar acestea la randul lor se implica metabolic si secretor in
producerea si depunerea materialului matricial si mineral in jurul
canaliculelor, deci in formarea dentinei organizate.
Analizind formarea dentinei primare se distinge existenta unei
compartimentari a acesteia si anume un compartiment odontoblastic, format
din corpul odontoblastelor si prelungirile lor, un compartiment reprezentat
de predentina si in fine un alt compartiment reprezentat de predentina
mineralizata , devenita sau in curs de devenire ca dentina.
In primul compartiment, odontoblastic, au loc procese de biosinteza in
corpurile celulare si de exocitoza /endocitoza in prelungirile odontoblastice
ale caror extensii penetreaza si parcurg predentina si dentina. Al doilea
compartiment, predentinar, compus din un strat matricial extracelular este
locul unde moleculele de colagen deja formate din precolagen se agrega
realizand fibrile ce constituie o zona de maturare si de intretesere – aranjare
si dispunere in continuare a fibrelor colagenice intr-o retea fibroasa aflata
inaintea frontului de mineralizare.
Un alt aspect important al functiei de sinteza si secretie a pulpei dentare o
reprezinta eliberarea de substante bioactive. In pulpa dentara sunt prezente
enzime, neurotransmitatori, neuromodulatori, alte substante biologic active
(neurotrofine, kinine, enkefaline, acidul gamma-amino-butiric (GABA),
prostaglandine, leucotriene) ce intervin in numeroase mecanisme fiziologice
(sensibilitatea tactila si dureroasa , metabolism, reglarea microcirculatiei,
troficitatea) si patologice (reactivitatea la agresiuni tisulare, inflamatie).
Functia de imuno-rezistenta a pulpei dentare
Cercetari de fiziologie imunitara dentara au demonstrat ca pulpa joaca un rol
important in procesele de aparare locala . Invazia bacteriana in tubulii
dentinari comparativ la dintii cu pulpa si fara pulpa demonstreaza ca dintii la
care tesutul pulpar este intact sunt mult mai rezistenti decat cei cu canalul
obturat, in ultimul caz populatia bacteriana fiind capabila sa patrunda si sa
ocupe intr-un timp scurt canalul obturat. La dintii cu pulpa prezenta , tubulii
dentinari sunt ocupati cu fluid dentinar si procesele odontoblastice, structuri
care se comporta identic unui hydrogel incarcat pozitiv cu rol de blocare a
intrarii bacteriilor in tesutul pulpar. In plus, efluxul fluidului dentinar are
importanta imuno-functionala reducand posibilitatea de intrare (scaderea
ratei intrarii) a substantelor toxice din cavitatea bucala prin difuzie in tubulii
dentinari. Mai mult, lichidul dentinar contine anticorpi, dar si alte substante
active antimicrobiene ce se constituie ca o veritabila „bariera biologica” in
calea invaziei microorganismelor in canaliculele dentinare. Pe de alta parte
prezenta complexelor imune, precum si precipitarea proteinelor plasmatice
cu greutate moleculara mare (de exemplu fibrinogenul) in lichidul dentinar
pot reduce dimensiunea razei functionale a tubilor si in consecinta scad
permeabilitatea dentinara si intrarea microorganismelor/substantelor
iritante/toxice provenite din cavitatea orala .
Pulpa dentara este echipata cu componentele necesare pentru recunoasterea
initiala si procesarea antigenilor avand capacitatea cresterii reactiilor de
imuno-aparare. Principalele celule imune ale pulpei normale sunt limfocite
de tip T (helper, citotoxice sau supresoare). Celulele prezentatoare de
antigen sunt reprezentate de celulele dendritice (CD) localizate in stratul
odontoblastic. Ele recunosc, capteaza , proceseaza si prezinta pe suprafata
lor antigenul strain limfocitelor T. Au mai fost identificate si alte celule cu
rol de prezentare a antigenului, similare macrofagelor, aflate ca localizare
mai mult in zonele centrale ale pulpei dentare. Pana in prezent nu exista
indicii privind prezenta in pulpa normala a limfocitelor B .
Celulele dendritice pulpare pot interactiona cu limfocitele T stimulandu-le
acestora functia de eliberare a citokinelor care la randul lor regleaza aparitia,
tipul si cantitatea de molecule de adeziune de la suprafata celulelor
endoteliale vasculare in vederea facilitarii infiltratiei extravasculare
(diapedezei) a celulelor sanguine cu rol imunologic. In continuare, cresterea
adeziunii celulelor imuno-competente din fluxul sanguin la peretele vascular
este urmata de migratia transendoteliala a acestora prin traversarea peretelui
si infiltrarea in tesutul pulpar, in mod deosebit de catre limfocitele T-CD-43
a caror prezenta este caracteristica inflamatiei neurogenice acute (Fristad,
1997). Infiltratul celular init ial al inflamat iei pulpare este reprezentat in
principal de invazia limfocitelor si macrofagelor (tisulare si plasmocitare)
precum si de mediatori nespecifici ai inflamatiei cum sunt histamina,
serotonina, bradikinina, interleukina si unele prostaglandine, ce apar in
raspunsul local la agresiunea bacteriana si la alterarea lezionala tisulara . De
exemplu, tesutul conectiv stromal al pulpei elibereaza cantitati semnificative
de interleukina 1 si 2 (IL-1 si IL-2), iar mastocitele cantitati de patru ori mai
crescute de histamina , chiar din prima jumatate de ora de la agresiunea
termica asupra pulpei (Del Balso, 1976; D’Souza, 1989). La randul lor
agregatele trombocitare sunt eliberatoare de serotonina care in asociere cu
mediatorii sensibilitatii algice cresc sensibilitatea la durere a tesutului pulpar
prin scaderea pragului de excitabilitate a receptorilor senzitivi polimodali si
in paralel stimuleaza nociceptorii specifici contribuind prin ambele
mecanisme la aparitia hiperalgeziei.
Din grupul numeros al mediatorilor inflamatiei pulpare fac parte histamina,
serotonina, bradikinina, interleukina si unele prostaglandine. La acest fond
umoral si celular inflamator de tip reactiv nespecific se adauga prezenta unor
numerosi factori intrinseci ai sistemului imun care contribuie atat la initierea
cat si la perpetuarea si amplificarea bolii pulpare. Daca in inflamatiile
pulpare de intensitate medie predomina raspunsul mediat celular, in schimb
in cele severe se constata producerea si eliberarea locala de anticorpi (apa
rare umorala ).
Cel mai precoce semn histopatologic inflamator pulpar este reprezentat de
ruperea stratului odontoblastic, precedat inca inaintea aparitiei modificarilor
inflamatorii, de reducerea dimensiunilor si numarului de odontoblaste. Mai
mult, nucleii celulari odontoblastici pot fi aspirati in tubii dentinari fiind
atrasi de catre fluxul trans parietal al lichidului dentinar prin dentina expusa ,
odontoblastele putand fi lezate ireversibil avand ca rezultat eliberarea de
factori tisulari de agresiune ce afecteaza teritorii celulare vecine. Inflamatia
pulpara este influentata major de microcirculatia si activitatea asociata
nervoasa senzitiva din tesutul pulpar. Reactivitatea si actiunile celor doua
sisteme (cuplul neuro-vascular) se impletesc atat in conditii fiziologice, cat
si in cele fiziopatologice, agresarea pulpei dentare activand nervii senzitivi
intradentari ce elibereaza la nivelul terminatiilor neuropeptide care
determina durere si accentuarea tabloului inflamator prin alterarea
hemodinamicii microcirculatorii. Astfel, chiar din primele minute de la
agresiunea lezionala , destructurarea fibrelor nervoase din zona pulpo-
dentinara este urmata de hipersensibilitatea fibrelor nervoase
supravietuitoare si eliberarea de neuropeptide in pulpa . Corelat cu aceste
evenimente, mediatorii tisulari locali ai inflamatiei (de exemplu bradikinina,
PG-E2) odata eliberati in cantitati crescute, stimuleaza la randul lor cresterea
eliberarii neuropeptidelor transmitatoare ale durerii SP (substant a P) si
CGRP (peptidul inrudit genetic cu calcitonina).
In pulpa dentara aceste neuropeptide induc fenomene ce evolueaza succesiv
”in cascada ” astfel: cresterea vazodilatatiei → amplificarea permeabilitatii
vasculare → filtrarea proteinelor serice → cresterea volumului fluidului
interstitial → cresterea presiunii tisulare → compresiunea venelor →
cresterea rezistentei venoase → staza sanguina → agregarea eritrocitelor →
cresterea va scozitatii → hipoxie, ischemie → necroza pulpara .
Pulpa dentara este insa capabila de a localiza inflamatia si tesuturile vecine
pot ramane neatinse, normale. Daca evolutia este favorabila , cresterea
presiunii tisulare poate deschide sunturile vasculare si sangele se
redirectioneaza prevenind cresterea presiunii singelui si presiunii tisulare.
Daca cresterea presiunii tisulare are totusi loc, ea poate initia si cresterea
fluxului limfatic si absorbtia fluidelor prin capilarele ariei neinflamate
scazand presiunea tisulara .
Functia de reglare a debitului sanguin pulpar. Vascularizatia pulpei dentare
Pulpa dentara este aprovizionata cu sange arterial din artera maxilara (ram
al carotidei externe) din care se desprind arterele alvolare. Artera alveolara
inferioara iriga toti dintii arcadei inferioare si tesuturile adiacente, ramurile
patrunzand in dinte prin arteriole individuale. Dintii arcadei dentare
superioare sunt irigati de arterele alveolare superioare. Astfel artera
alveolara superioara posterioara (ram din artera maxilara ) iriga dintii
premolari si molari, iar arterele alveolare superioare anterioara si mijlocie
desprinse din artera infraorbitala (ram din artera maxilara ) iriga premolarii,
incisivii, caninii si tesuturile adiacente. Reteaua vasculara pulpara este foarte
bogata , avand in acelasi timp o arhitectonica sistematizata si ierarhizata .
Din ma nunchiul de arteriole centrale pulpare se desprind ramuri colaterale
periferice radiare (preva zute cu bucle anastomotice) ce se ramifica dand
nastere unei retele capilare periferice in forma de arcade intinse pana la
marginea pulpei si aflate in imediata vecinatate a odontoblastelor (arcade
capilare intero-dontoblastice si supra-odontoblastice) sangele drenandu-se
apoi spre venulele centrale pulpare.
Functiile principale ale microcirculatiei pulpare sunt cele de aprovizionare a
tesutului pulpar cu oxigen si substante nutritive in concentratia si la
presiunea necesara (prin circulat ia arteriala ), iar pe de alta parte de
asigurare a indepartarii produsilor de metabolism ( prin circulatia venoasa
de retur). Circulatia pulpara este reglata in acord cu necesitatile fiziologice
ale tesutului pulpar, respectiv sa nu ajunga sub nevoi, dar nici sa nu
depaseasca cerintele pulpei dentare care in mod particular pentru acest tip de
tesut ating de regula niveluri inalte. Presiunea intraluminala vasculara
trebuie sa fie in echilibru si cu presiunea tisulara , avand in vedere atat
situatia specifica a pulpei cu posibilitati reduse de expandare a tesutului
pulpar inconjurat de structuri rigide, cat si rata raportului filtrare
extravasculara /rezorbtie intravasculara existenta in orice tesut. Diferenta
intre cantitatea de plasma filtrata si cantitatea reabsorbita (rata filtrariinete)
trebuie sa fie pozitiva asigurand , atat reabsorbtia pe cale venoasa /limfatica
(returul circulator) , cat si presiunea tisulara pulpara (cunoscuta ca fiind
fiziologic relativ inalta ). Asigurarea acestei diferente pozitive da
posibilitatea existentei in permanenta a unui anumit debit al fluxului
plasmatic extravascular direct ionat catre tubii dentinari pentru diluarea
toxinelor si indepartarea bacteriilor prin spalare, pentru ca in final sa existe
acel echilibru ce permite volumului fluidului tisular pulpar sa ramana
constant.
Deoarece pulpa dentara este un tesut incompresibil, volumul total de sange
din interiorul spatiului camerei pulpare nu poate creste foarte mult peste
valoarea medie normala a tesuturilor din organism; in schimb debitul
sanguin (40-50 ml/min/100 gr. tesut pulpar matur) este relativ mare
comparativ cu cel al altor tesuturi orale sau al muschilor scheletici. In afara
densitatii crescute a capilarelor este de remarcat de asemenea prezenta in
pulpa dentara a unui numar important de anastomoze. Fluxul sanguin pulpar
se afla sub influenta impulsurilor nervoase locale si fara legatura cu
hemodinamica sistemica . Fibrele nervoase simpatice perivasculare
elibereaza mediatorii noradrenalina si neuropeptidul Y (NP-Y) care reduc
debitul sanguin pulpar prin vazoconstrictie, in timp ce activarea nervilor
senzitivi somatici in cadrul mecanismului reflexului de axon pun in libertate
neuropeptide mediatoare vazodilatatoare cum sunt substanta P (SP) si
peptidul inrudit genetic cu calcitonina (Calcitonin Gene Related Peptide -
CGRP) cu rol de crestere a debitului sanguin pulpar.

17. Functiile salivei

Saliva, departe nu reprezinta numai un simplu lichid de inmuiere a
fragmentului alimentar introdus in cavitatea orala , de spalare si lubrifiere
permanenta a cavitatii orale, s-a dovedit pe masura acumularii datelor, o
secretie nu numai cu implicatii majore pentru transformarile digestive ale
alimentelor, ci si un fluid cu numeroase actiuni necesare bunei functionari a
structurilor orale, pentru sanatatea orala , si in sens mai larg pentru economia
si homeostazia tubului digestiv si chiar a intregului organism.
Salivei i se descriu urma toarele functii:
1. digestiva prin:
actiuni fizico-mecanice:
→ solubilizarea substantelor alimentare si punerea lor in contact cu mugurii
papilelor gustative;
→ facilitarea masticatiei prin umectarea fragmentelor alimentare si
imbibarea progresiva cu saliva favorizand pregatirea lor mecanica in
continuare; datorita mucinei salivare, particulele alimentare umectate sunt
adunate, conglomerate si „legate” ducand in final la formarea bolului
alimentar complet pregatit pentru deglutitie;
→ facilitarea deglutitiei prin componentele vascoase si elastice salivare care
lubrifiaza cavitatea orala si tractul oro-faringian permitand alunecarea
bolului alimentar in drumul sau spre stomac.
actiuni chimice:
→ degradarea enzimatica a glucidelor sub actiunea amilazei descompunind
amidonul (polizharid) pana la structuri glucidice mai simple (dextrine) sau
daca actiunea dureaza mai mult, chiar pana la maltoza (dizaharid), dovada
este aparitia gustului dulce al painii mestecate mai mult timp.

2. gustativa: prin stimularea celulelor senzoriale gustative, creste cantitatea

de saliva ce reprezinta mediul de solvire al substantelor alimentare, solvire
fara de care senzatiile induse de cele cinci gusturi (acru, amar, dulce, sarat,
umami/aromat) ar fi greu sau chiar imposibil de perceput, inclusiv
olfactizarea sau/si amplificarea ei;

3. fonatorie: saliva favorizeaza vorbirea prin lubrifierea mucoasei bucale si

linguale, lipsa salivei ducand la dificultati in articularea cuvintelor;

4. protectiva: mentine mucoasa orala permanent umeda si acoperita cu un

strat fin de mucina care permite alunecarea structurilor locale orale unele
peste altele (limba, buzele, obrajii) in cursul masticatiei, deglutitiei si
fonatiei evitandu-se uscarea si lezarea formatiunilor orale (functie asociata
strans cu cea de intretinerea troficitatii);
5. aparare imunologica: saliva contribuie la indepartarea microbilor de pe
mucoasa orala , dinti, buze, atat pe cale mecanica prin fluxul salivar, cat si
prin substantele bacteriostatice si bactericide pe care le contine (flora
comensala este rezistenta prin adaptare la aceste substante) fiind o functie de
baza in asigurarea sanatatii orale. De asemenea, prin prezenta
imunoglobulinelor, mai ales a Imunoglobulinei A secretorie (IgAs) saliva
asigura o bariera de aparare esentiala impotriva microbismului oral patogen
cu potential cariogen;
6. echilibrul termic: saliva preia din caldura corpului o cantitate de energie
termica pe care o elibereaza apoi uneori prin evaporare (cazul respiratiei
orale), dar rolul salivei in termoreglare la om este redus. In schimb la unele
specii de animale lipsite de glande sudoripare (sobolan, caine) hipersalivat ia
impreuna cu hiperventilatia constituie mecanisme principale de termoliza .

7. echilibrul hidroelectrolitic: prin continutul in apa si electroliti, ca si prin

volumul sau important (in medie de 1000 ml in 24 h), saliva reprezinta un
factor important al echilibrului mediului intern. Pierderile de apa din
organism, deshidratarea, induc senzatia de uscaciune orala cu declansarea
comportamentului de sete.

8. echilibrul acido-bazic, prin compozitia echilibrata in acizi si saruri bazice

(importanta bicarbonatului salivar) in conditii homeostazice normale avand
ca rezultat generarea si mentinerea pH-ului oral in limita 6,85 – 6,90;

9. rezervor de ioni – saliva contine ioni importanti in mineralizarea si

remineralizarea dentara (Ca2+, PO4-, Na+, K+, Cl-, I-, HCO3-, Fl-);

10. mineralizare - saliva fiind o solutie suprasaturata in ioni de Ca2+ si

H2PO4- , respectiv de saruri calcice (fosfat–mono/tri/octo–calcic), este
considerata ca avand unul din cele mai importante roluri in mentinerea
compozitiei si structurii dintilor ;

11. mentinerea integritatii structurale a smaltului dentar si dentinei, implicit

a starii de hidratare normala a tramei proteice interprismatice din smaltul
dentar. Ultima functie este determinata de existenta unei diferente de
presiune osmotica intre saliva hipotona si plasma sanguina, fenomen care
induce deplasarea apei din saliva spre plasma prin substanta interprismatica
a smaltului;

12. curatire permanenta cu ajutorul salivei a structurilor dentare,

interdentare si a mucoasei orale de particulele alimentare aderente,
prevenind fermentatia si putrefactia acestora (rol anticariogen extrem de
important);
13. excretorie - saliva fiind o cale de eliminare pentru unele substante
rezultate din metabolism
(amoniac, creatinina , uree, acid uric) sau/si substante toxice, metale (ca: Hg,
Bi, Pb - in diverse circumstante profesionale neprotejate suficient sau in
conditiile ingerarii unor substante chimice) si cale de eliminare pentru
hormonii sexo-steroizi (androstendion, estradiol, progesteron,
dihidrotestosteron) si melatonina. Pe cale salivara se elimina de asemenea
alcoolul etilic si unele medicamente (antibiotice, morfina);

14. dentinogeneza;

15. rezervor de sisteme tampon - sistemele tempon sunt reprezentate in

saliva de acid carbonic/bicarbonat, fosfati monobazici/fosfati dibazici si
proteine, cu efect semnificativ asupra mentinerii pH-ului oral (de ex. sialina,
proteina -tampon alternativa a sistemului tampon bicarbonat numita si factor
de crestere a pH-ului);

16. capacitate antioxidanta - prin prezenta in saliva a acidului uric

considerat antioxidant major, scavanger-ul cavitatii orale (captator de
radicali liberi toxici); capacitatea antioxidanta a salivei, la care mai
contribuie albumina si acidul ascorbic, este direct proportionala cu rata
fluxului salivar, scaderea capacitatii antioxidante salivare generand conditii
favorizante pentru instalarea patologiei parodontale;

17. solvent: saliva dizolva rapid in mediul salivar hidric substantele

alimentare si le disperseaza facandu-le accesibile contacului intim cu
structuri specializate in gustatie (muguri gustativi), favorizand in acelasi
timp si actiunile enzimelor;

18. anti-cariogeneza: reprezentand suma actiunilor de curatire, de aglutinare

si eliminare a microbilor, de tamponare a aciditatii, de mineralizare si de
combatere imunologica a microbiotei alogene;
19. endocrina: saliva contine factori hormonali locali sintetizati de glandele
salivare in cadrul sistemului endocrin difuz cunoscut si sub numele de
sistem paracrin sau APUD (de exemplu hormonii parotina, sialogastrona,
urogastrona, sistemul renina-angiotensina)

20. trofica pentru tesuturile orale datorita prezentei in saliva a factorului de

crestere epidermal, factorului de crestere neuronal, familiei factorilor de
crestere insulin-like si a altor factori cu roluri importante in cresterea,
dezvoltarea si mentinerea troficitatii structurale si functionale a celulelor
mucoase, seroase si ductal-striate ale acinilor salivari;

21. indicator de diagnostic: saliva contine markeri utili in toxicologia clinica

, boli metabolice, medicina legala (criminalistica : determinarea antigenului
salivar de grupe sanguine), medicina sportiva pentru depistarea dopajului;
22. mentinerea ecosistemului microbiotic oral in echilibru homeostazic:
reprezinta o functie esentiala a salivei si fluidului gingival crevicular prin:
mediul apos oral continuu, aportul de nutrimente, proprietatea de aderenta si
factorii antimicrobieni pe care ii contine ce vizeaza flora ne-comensala .

Functia digestiva a salivei este dovedita de participarea ei majora in procesul

de formare a bolului alimentar prin masticatie si prin contributia esentiala pe
care saliva o detine in aglutinarea, formarea si mobilizarea bolului alimentar
in cavitatea orala si in deglutitie, fenomene favorizate de actiunea de
lubrefiere prin saliva a caii buco-faringiene si crearea conditiilor fizice
(datorate mucinei salivare ce confera viscozitate) care favorizeaza
impingerea, alunecarea si avansarea alimentelor spre esofag. Saliva participa
de asemenea la digestia chimica orala prin componentii sai enzimatici, in
primul rand alfa-amilaza salivara calciu-dependenta. Aproape 30% din
proteinele totale salivare sunt reprezentate de amilaza , glandele salivare
avand o contributie diferita intre ele din punct de vedere al intensitatii
activitatii amilazice; astfel, activitatea hidrolitic-amilazica a glandelor
submaxilare reprezinta aproximativ 20% din cea a glandei parotide, in timp
ce glandele sublinguale si glandele secundare au o interventie enzimatica
minora . Activata de ionii de clor, alfa-amilaza salivara scindeaza amidonul
(preparat in prealabil termic) pana la dizaharidul maltoza , actiunea litica
incepand la legaturile alfa 1-4 glicozidice ale amidonului. Activitatea alfa-
amilazei continua si in stomac, unde ajunge prin inghitirea salivei, pana cand
enzima este inactivata ca orice proteina , de pH-ul acid si de actiunea
enzimelor proteolitice gastrice. Concentratia amilazei in saliva creste direct
proportional cu cresterea debitului secretiei salivare.
Functia de solvent a salivei pentru diferite substante chimice de natura
alimentara introduse in cavitatea orala este asociata frecvent functiei
gustative, particulele solvite in lichidul salivar ajungand la celulele
senzoriale ale mugurelui gustativ numai in acest mod. Sensibilitatea
gustativa se amplifica pe masura amestecarii salivei cu alimentele in timpul
masticatiei si stimularii a tot mai multi muguri gustativi, iar senzatiile
gustative la randul lor stimuleaza secretia si debitul salivar. Prin favorizarea
hipersalivatiei gustul contribuie la mecanismul de procesare digestiva prin o
mai buna pregatire a bolului alimentar datorita inmuierii acestuia, dar si prin
crearea conditiilor unui atac enzimatic mai eficient pe o suprafata mai mare,
pulverizat-solubilizata a nutrimentelor. In acelasi timp gustul constituie si o
forma de semnalizare preventiva de pericol si protectie in eventualitatea
ingestiei accidentale de alimente vechi, depreciate, infestate, contaminate,
toxice etc, determinand evitarea inghitirii lor. Saliva contine de asemenea
factori trofici care contribuie la mentinerea functiei mugurilor gustativi
(detalii la subcapitolul 5.11 .„Semnificatii fiziologice interactive ale triadei:
secretie salivara, receptori gustativi, comportamente”).
Functia de mentinere a echilibrului hidro-electrolitic - Saliva participa la
homeostazia echilibrului hidro-electrolitic in primul rand prin implicarea ei
in mecanismul setei, scaderea secretiei salivare odata cu scaderea apei din
organism fiind prin senzatia de uscaciune a gurii, (stimul pentru ingestia
hidrica ), osmoreceptorii oro-faringieni activandu-se asociat cu
osmoreceptorii hipotalamici in conditiile hiper-osmolaritatii plasmei
sanguine si interstitiale. Secretia salivara provenind din fluidele extracelulare
(plasma intravasculara si interstitiala ), orice factor care influenteaza aceste
fluide are efect si asupra volumului salivar. In ceea ce priveste vasopresina
(ADH) hipofizara ca hormon cu actiune anti-diuretica , care in deshidratare
retine apa in organism prin stimularea reabsorbtiei ei la nivelul tubilor renali,
o posibila aceeasi actiune si la nivelul peretelui ductelor salivare nu are inca
dovezi (Young si Cook- 1996, desi sunt unii autori care sustin aceasta
ipoteza -Exarcu, 1982). Xerostomia si asialia (absenta secretiei salivare)
reprezinta manifestari principale ale deficientei secretiei de saliva si pot
reflecta scaderea apei din organism, uneori chiar in circumstante fiziologice
(de exemplu la varste inaintate) sau in conditii patologice datorate
diareei/varsaturilor frecvente, inclusiv ca efect secundar posibil dupa
ingestia anumitor substante medicamentoase.
Functia excretorie salivara este de importanta redusa pentru organism in
comparatie cu mecanismele biologice excretorii ale altor structuri cunoscute
ca avand roluri majore in eliminarea de substante inutile sau toxice (rinichi,
piele, ficat, plamani), dar totusi unii produsi de metabolism trec in saliva si
inghititi sunt eliminati pe cale intestinala sau dupa absorbtia digestiva in
sange sunt excretati pe cale renala (ureea, acidul uric, amoniac). Alte
substante precum metalele grele (mercur, bismut, plumb) isi cresc nivelul
concentratiei in saliva odata cu aparitia si cresterea concentratiei lor in
organism (este cazul ingestiei anumitor formulari medicamentoase, a
practicarii unor proceduri stomatologice depasite sau a manipularii si
contaminarii profesionale indelungate cu astfel de metale in exploatari
miniere sau in laboratoare de chimie, absorbtiei
cutanate/respiratorii/digestive si acumularii prin depunere in timp la nivel
crevicular gingival sau la marginea gingiei, depunere cunoscuta si sub
numele de„lizereu gingival”).
Saliva are un important rol de mentinere a echilibrului mineralizarii dentare.
Concentratiile salivare in calciu si fosfat sunt diferite in functie de sursa
glandulara a salivei (de exemplu, concentratia calciului salivar din saliva
sub-mandibulara este dubla fata de cea din saliva parotidiana , ceea ce ar
explica prevalenta marcata a tartrului pe fata linguala a incisivilor
mandibulari). Echilibrul homeostazic intre diferitele forme de saruri de
calciu-fosfat, inclusiv hidroxiapatita, este mentinut de doua clase (familii)
de peptide salivare acide (bogate in tirozina sau prolina) care asigura
caracterul de solutie suprasaturata de calciu si fosfor a salivei, prevenind
astfel demineralizarea smaltului dentar si facilitand remineralizarea acestuia.
Astfel staterinele (proteine bogate in tirozina ), histatinele (proteine bogate
in histidina ) si proteinele bogate in prolina joaca un rol important in
mineralizarea smaltului prin faptul ca mentin un grad de suprasaturare a
salivei cu saruri de calciu si fosfor prin inhibarea precipitarii acestora,
precipitare care ar fi fost inerenta in conditii de suprasaturare. In absenta
acestor inhibitori ai precipitarii, fosfatii de calciu se depun pe smalt si in
ductele glandelor salivare unde pot forma microcalculi prin asociere cu
particule alimentare, bacterii, celule epiteliale descuamate, analog calculilor
urinari, biliari, pancreatici, formati in jurul unor centri de precipitare in
mediul solutiilor suprasaturate de oxalati, carbonati si fosfati de calciu.
Proteinele sus mentionate, care in saliva se afla intr-o concentrat ie de zece
ori mai mare decat in plasma , alaturi si de alte substante, ca citratul de
magneziu, pirofosfatul si glicozaminoglicani, se leaga la suprafata cristalelor
de precipitatie si suprima evolutia acestora.
Functia de protectie si aparare imunologica:
Functia de protectie a cavitatii orale manifestata de secretia salivara este
complexa cuprinzand evitarea uscarii mucoasei orale, curatirea si spalarea
acesteia, precum si combaterea bacteriilor orale patogene. Studii efectuate pe
pacienti cu xerostomie comparativ cu pacient inormali din punct de vedere al
fluxului salivar, au demonstrat importanta procesului de solvatare, spalare si
indepartare mecanica a resturilor alimentare, procese in care miscarile
limbii, solutia salivara si mucusul salivar la care adera microbii, ar fi
responsabile de incidenta scazuta a infectiilor primare orale si a leziunilor
inflamatorii la pacientii cu debit salivar normal in ciuda expunerii si
accesului direct al cavitatii orale spre mediul extern. Functia imunologica
salivara este evident iata de proteinele salivare care poseda in acest sens trei
mecanisme de actiune:
actiune bactericida avand ca vector urmatoarele proteine salivare: lizozim,
histatine, amilaza, lactoferina, MVC, defensine si peroxidaza;
actiune bacteriostatica data de inhibarea mecanismelor infectioase si de
blocare a metabolismului microbian, actiuni manifestate de peroxidaza , de
proteine bazice bogate in proline si de imunoglobulina A de tip secretor
(IgAs);
actiune de clearance oral reprezentat de agregarea mucoasa prin legarea
unui grup de proteine la structurile microbiene si favorizarea indepartarii
microorganismelor orale prin deglutitie. Proteinele care intervin in acest sens
sunt: mucina -7, lactoferinele, lizozimul, proteinele glicozilate bogate in
prolina , IgAs si aglutinina parotidiana .
Prin lizozimul salivar, saliva scindeaza legaturile dintre acidul N-acetil-
muramic sin–acetil-glucozamina (ce fac parte din mucopeptidele peretelui
celulei bacteriene) protejand astfel cavitatea orala fata de microorganismele
straine, bacteriile comensale orale nefiind sensibile la lizozimul salivar, chiar
daca acesta se afla in concentratii inalte. Se asociaza la aceste actiuni
protective antimicrobiene ale lizozimului si actiunea imunoglobulinelor
(IgAs, IgM), a cofactorilor din sistemul peroxidazic format din peroxidaza,
lactoperoxidaza, apa oxigenata (din leucocite si bacterii aerobe ca
Streptococcus mitis si Streptococcus sanguis) si a radicalului tiocianat
( provenit din sange). Glicoproteinele salivare impreuna cu proteina
aglutinina din parotida , alipesc (aglutineaza ) bacteriile orale, ele fiind
indepartate mai usor din cavitatea orala in aceasta forma compacta , de
structuri microbiene inlantuite. La fenomenul protectiv se adauga contributia
adusa de suprasaturarea salivei cu apatita calcica si a bicarbonatului cu rol
de substanta -tampon si de inhibare a decalcifierii smaltului dentar. Mucinele
salivare participa la formarea asa numitei „pelicule mucoase” care sub forma
unei bariere protectoare imbraca tesuturile moi orale, similar peliculei
dentare, impiedicand colonizarea microbilor in cavitatea orala .
Saliva are si functii de semnalizare a unor stari fiziologice sau patologice ale
organismului. Astfel, starile emotionale (anxietatea, depresia) pot modifica
functia secretorie a glandelor salivare, constituind in acelasi timp dovezi
privind influenta centrilor nervosi superiori asupra functiilor salivei.
Sialoreea (ptialismul) ca manifestare a unui flux salivar exagerat poate fi si
urmarea fixarii unor aparate ortodontice. Hipersalivatia reprezinta uneori un
semn clinic asociat unor stari patologice ce includ boala Parkinson,
accidentul cerebral, epilepsia, psihoza si poate fi una din manifestarile
herpesului primar sau a unei alte infectii orale, disparand odata cu rezolvarea
acestora.
Xerostomia, prin scaderea dramatica a secretiei salivare, se poate insoti de
dureri linguale si senzatii de arsura , semne ale unei glosite, asociata cu
alterarea gustului si dezvoltarea rapida de leziuni carioase cervicale sau cu
infectii acute periodontale urmate de rezorbtii dentare si pierderea dintilor.
Una dintre cele mai importante functii cu semnificatii clinice ale salivei este
functia anticariogena. De mai multa vreme exista observatii care sugereaza
existenta unei corelatii de cauzalitate intre factorul salivar si doua afectiuni
frecvente in patologia stomatologica si anume caria dentara si
parodontopatia. Modificari salivare de ordin cantitativ si calitativ (pH,
compozitie chimica ) pot altera in timp integritatea dintilor, fie prin
dizolvarea sarurilor din smaltul dentar si erodarea acestuia, fie prin
depunerea unor saruri salivare la suprafata orala a dintilor urmata de aparitia
tartrului dentar asociata cu intensificarea activitatii metabolice acidifiante a
unor specii microbiene orale cu potential patogen, ajungandu-se in final la
actiuni de deteriorare a structurilor dento-parodontale.
Functia anticariogena a salivei in conditii fiziologice intervine prin mai
multe mecanisme si anume:
cresterea secretiei salivare favorizeaza prin spalare eliminarea glucidelor
(cunoscute ca avand actiune cariogena ) din cavitatea orala ;
componentele salivare reduc acizii formati prin fermentarea glucidelor in
placa dentara , fie prin scaderea placii acidogenice generata de metabolismul
microbian, fie chiar prin inhibarea microorganismelor bacteriene datorita
actiunii structurilor imunologice naturale pe care le contine saliva (Rudney,
2000);
tamponarea mediului acid oral (dat de fermentarea glucidica ) prin
actiunea bicarbonatului salivar;
cresterea ratei hidrolizei glucidice prin componente salivare cum sunt
ureea, sarurile si bicarbonatul, astfel incat sa fie redus substratul
hidrocarbonat al placii si implicit reducerea timpului de expunere a smaltului
dentar la valori joase (critice) ale pH-ului;
prezenta componentelor salivare fluorate cresc rezistenta smaltului la
decalcifierea acida ; prin difuzia in placa dentara a componentelor salivare
creste saturarea fluidului placii cu fluoroapatita si hidroxiapatita ;
componentele salivare (ca de exemplu ionii de Ca2+, PO4-, OH-, Fl-)
favorizeaza procesul de remineralizare din stratul imediat ce urmeaza dupa
cel superficial al leziunii carioase dentare;
fluxul salivar preia si elimina microbii din cavitatea orala scazand
potentialul formator al placii dentare si crescand in acelasi timp grosimea
peliculei dentare (constituita mai ales din mucine salivare) ce se formeaza
inaintea unei noi colonizari bacteriene, contribuind astfel la impiedicarea
acestui proces;
proteinele salivare franeaza aderarea si retinerea microbilor pe suprafata
dentara , favorizeaza agregarea si eliminarea compacta a acestora din
cavitatea orala incetinind formarea placii dentare.

Ca in multe alte domenii din fiziologie in care exista dovezi privind faptul ca
structurile au evoluat sau au cunoscut modificari in raport de necesitatile
functionale, iar pe de alta parte ca functia la randul ei are ca suport o
anumita structura indusa , nici saliva nu face exceptie, si in cazul salivei
functia modeland structura. Conformatia moleculara a componentelor
salivare este astfel strict legata de functia biologica pe care o exprima . Iata
de exemplu cateva dovezi in acest sens:
clasa de proteine salivare bogate in prolina interactioneaza cu
microorganismele A.vascosus si St. Gordoniinumai cand sunt adsorbite pe
suprafete mineralizate;
staterinele si histatinele necesita , pentru a-si realiza functiile, o
conformatie tip alfahelix;
amilaza salivara este activa numai cu conditia existentei in structura sa a
unor punti disulfidice.

Un aspect important este cel legat de amfi-functionalitatile structurilor

biochimice salivare, cum este cazul moleculelor unor componente salivare,
care pot avea atat functie protectiva cat si functie distrugatoare (rol
ambivalent). Astfel amilazele salivare in solutie favorizeaza indepartarea
Streptococcului viridans, in timp ce adsorbite la suprafata dentara
favorizeaza aderenta acestor bacterii, digestia chimica a amidonului pana la
maltoza si producerea de compusi acizi.
Saliva contine si compusi cu activitati redundante, de exemplu se citeaza
existenta a mai multor substante diferite cu roluri similare, cum este cazul
chiar a factorilor proteici participanti la homeostazia minerala orala
mentionati mai sus, implicati in functia protectiva . Astfel, actiuni puternic
inhibitoare asupra precipitarii sarurilor de fosfati de calciu o au staterina si
proteinele bogate in prolina, moderat inhibitoare sunt histatinele si
cistatinele, iar inhibitorii cu durata scurta de actiune sunt reprezentati de
mucina si amilaze.
18. Functiile principalelor proteine salivare - Lipaza linguala, muzine
salivare, lizozim, histatinele

-proteine bogate in prolina, mucine salivare, amilaza salivara,

-lactoferina,stateinele

Lactoferina

Lipaza linguala
Lizozimul, Staterinele
Histatinele, Mucinele salivare,

Amilaza salivara
 Proteinele bogate in prolina

19. Formarea salivei

Secretia salivara reprezinta produsul de secretie al glandelor salivare aparute in

seria animala la mamifere. Secretia salivara are pentru homeostazia organismului si
pentru sanatatea orala, o semnificatie deosebita, ea contribuind prin rolurile sale la
multiple acte fiziologice

Caracteristici morfo-functionale ale glandelor salivare:

Cea mai mare parte a salivei (peste 90%) este secretata de glandele salivare mari
reprezentate de glandele parotide, submaxilare si sublinguale. O cantitate mult mai
redusa de saliva reprezinta produsul de secretie al glandelor salivare parietale
distribuite in stratul submucos bucal al intregii cavitati orale, cu o densitate mai
mare in mucoasa valului palatin (glande palatine), mucoasa buzelor si obrajilor
(glande labio-jugale) si in mucoasa linguala (glande linguale). Glandele salivare
parietale lipsesc in regiunea partii anterioare a palatului dur.

Morfologia macroscopica a glandelor salivare

Glandele parotide : sunt cele mai mari glande salivare la om asigurand 60-65%
din volumul total salivar. Se gasesc in lojile parotidiene pozitionate inferior de
conductul auditiv extern, pe ramul ascendent al mandibulei, langa unghiul pe care
il formeaza aceasta cu ramul orizontal mandibular. Canalele salivare se reunesc in
final intr-un canal unic excretor – canalul lui Stenon- ce are o lungime de 5-6 cm si
un diametru de 3 mm care se deschide in cavitatea orala in dreptul primului sau
celui de al doilea molar superior.

Saliva parotidiana este o saliva seroasa, fluida si transparenta cunoscuta si sub

denumirea de saliva de dilutie.

Glandele submaxilare: se gasesc sub planseul bucal venind in contact pe partea

laterala cu corpul mandibular, iar medial cu muschii extrinseci ai limbii si muschii
miohioidieni; fiecare glanda are un canal final de varsare a saliveinumit canalul
Wharton. Glandele submaxilare sunt formate din celule seroase si mucoase avand
ca produs de secretie o saliva mixta (raportul celule seroase/celule mucoase egal cu
4/1), vascoasa, cu o cantitate mare de mucina numita saliva de gustatie.

Glandele sublinguale: se gasesc deasupra planseului bucal. Contin predominant

celule mucoase (raportul celule seroase/celule mucoase este de ¼) si ocupa lojele
delimitate median de muschi genioglosi iar lateral de mandibula. Spre deosebire de
celelalte glande salivare, glandele sublinguale isi varsa produsul de secretie, fie
intr-un canal principal – canalul Bartholin care se deschide langa canalul Wharton,
fie prin 5-12 canale mici si scurte care se deschid la nivelul unor papile mici de-a
lungul crestei plicii sublinguale. Saliva secretata este de tip mucos favorizand
alunecarea bolului alimentar prin conductul faringo-esofagian fiind numita dealtfel
saliva de deglutitie.

Glandele parietale (glande salivare minor): in numar de 450-750 de glande

salivare se gasesc raspandite la nivelul mucoasei orale. Glandele parietale sunt
glande de importanta minora, reprezentate de acini glandulari de marimi reduse,
sero-mucosi, localizati in corionul mucoasei bucale. Secretia salivara a acestor
glande este in principal mucoasa, reprezentata de un lichid hipoton, sarac in saruri
minerale si lipsit de majoritatea componentelor organice. Din glandele salivare
parietale fac parte si glandele salivare responsabile de producerea salivei in santul
gingival crevicular (gingival crevicular sulcii), arie aflata intre dinti si marginea
libera a gingiei.

20. Reglarea reflex-neconditionata a secretiei salivare

Procesul de secretie salivara prezinta doua moduri de activitate a glandelor salivare

manifestate prin secretia bazala si secretia adaptata (stimulata/crescuta sau
inhibata/redusa) in functie de circumstantele fiziologice ale organismului.

Secretia salivara bazala sau de repaus (nestimulata) are loc datorita semnalelor
nervoase plecate de la nivelul centrilor salivari secretori din trunchiul cerebral,
semnale permanente, de fond sau „tonigene”, cu rol de intretinere a activitatii
secretorii permanente. Acest tip de secretie arata ca activitatea glandelor salivare
este continua , ea desfasurandu-se si in afara timpului servirii pranzurilor si de
asemenea in absenta stimulilor conditionati specifici (mirosul sau vederea
alimentelor, discutiile legate de servirea mesei sau conditionari formate in timp
privind ora servirii pranzurilor sau legate de cadrul ambiental in care are loc
sevirea pranzurilor, etc).

Secretia salivara stimulata (adaptata prin reglarea propriu zisa) reprezinta

obtinerea unei secretii salivare adecvata cantitativ si calitativ la solicitarile
digestivo-metabolice (de exemplu tipul de aliment si consistenta acestuia) si
comportamentale (de exemplu starea de foame) pe trei cai si anume:
A. reglarea nervoasa prin participarea sistemului nervos senzitivo-informational,
secreto-motor si modulator (rol principal),

B. reglarea umorala prin factori hormonali (rol secundar),

C. reglarea mecanica prin interventiile pompei musculare masticatorii asupra

glandelor salivare (rol secundar).

Activitatea secretorie stimulata (secretia salivara stimulata ) este secretia activata

in mod obisnuit de servirea pranzurilor prin stimulare directa a receptorilor orali
tactili si gustativi - secretie reflex neconditionata si/sau prin stimulare indirecta
prin semnale (vizuale, auditive) - secretia reflex conditionata/comportamentala (cel
mai frecvent in cadrul comportamentului alimentar urmat sau nu de servirea
alimentelor, si care poate interfera si cu alte comportamente : emotional,
comportamentul sexual sau de apa rare).

Reglarea (adaptarea) secretiei salivare se realizeaza predominant pe cale nervoasa

si secundar pe cale umorala , aceasta ultima cale fiind mai mult una de modulare,
necunoscandu-se un hormon destinat specific reglarii secretiei salivare asa cum
este cazul celorlalte sucuri digestive (gastric, pancreatic, intestinal, biliar) care
beneficiaza de hormoni locali digestivi cu un grad inalt de specializare reglatorie.

Mentinerea filmului salivar pe suprafata mucoasei orale si linguale este dependenta

de neuro-medierea activitatii reflexe a glandelor salivare. Semnalele nervoase
aferente secreto-stimulatorii sunt generate in principal de ariile gustative si
mecano-senzitive intraorale, de ariile olfactive si vizuale, dar si de procesele
mecanice si chimice ce au loc in cursul fenomenelor masticatorii. Impulsurile
nervoase sunt influentate de centrii nervosi superiori inainte ca descarcarile
eferente din centrii vegetativi autonomi medulo-bulbo-pontini sa fie eliberate spre
glandele salivare. Secretia salivara de tip fluid (apoasa) este puternic dependenta
de semnalele parasimpatice plecate din centri salivatori ai trunchiului cerebral si
ajunse la glandele salivare, in timp ce continutul in macromolecule (proteine) al
salivei este dependent mai ales de semnalizarea prin inervatie simpatica.

Reglarea reflex neconditionata a secretiei salivare:

Structurile anatomice receptoriale care participa la reglarea nervoasa reflexa
neconditionata (de baza , fundamentala ) sunt de importanta primara si participa
direct/indirect si in totalitate/partial in cadrul tuturor mecanismelor sus-mentionate.
Reflexul neconditionat salivar este declansat de contactul direct stimuli mecanici,
chimici sau termici generati de fragmentul alimentar ingerat (care are o anumita
compozitie, textura si gust) cu suprafetele receptoare, in principal orale, labiale,
linguale si jugale.

Arcul reflex salivator este format din urmatoarele segmante structurale anatomo-
functionale:

a. ariile receptoare;

b. caile aferente;

c. centri nervosi salivatori inferiori-parasimpatici (din trunchiul cerebral) si

simpatici (din ma duva toracala T1-T3);

d. centri nervosi superiori diencefalo-corticali;

e. caile eferente (secreto-motorii);

f. efectorii (glandele salivare)

a). Ariile receptoare reflexe salivare si tipurile de receptori:

Mai multe tipuri de receptori senzitivi din arii cefalice si extracefalice sunt capabili
atunci cand sunt stimulati direct sa determine amplificarea secretiei salivare peste
nivelul bazal (de repaus) al acesteia. Populatiile de receptori implicati in stimularea
secretiei salivare fac parte, in ordinea gradului de participare, din urmatoarele clase
de receptori:

-mecanoreceptorii faciali cutanati (stimulati de atingere) dar indeosebi cei orali

activati de iritatia, atingerea si presiunile aplicate mucoasei orale si linguale in
cursul ingestiei de lichide sau masticatiei de alimente solide, a deglutitiei bolului
alimentar, a contactului cu aparate dentare protetice sau ortodontice sau dupa
aparitia unor dintinoi -stimuleaza secretia salivara. Excitatiile mucoasei oro-
linguale date de aplicarea aparatelor ortodontice determina numai temporar
cresterea secretiei salivare, dar pot alarma pacientul la inceputul acestui tip de
terapie; receptori senzoriali gustativi (linguali, orali, faringieni superiori);
-algoreceptori (nociceptori) sensibili la stimuli durerosi digestivi (stimuli avand ca
arii de plecare zone din stomac, intestin, apendice, vezica biliara in conditiile unor
disfunctionalitati date de procese iritative, inflamatorii, tumorale) si
extradigestivi ;
-proprioceptori din tendoane si muschi masticatori, generatori de impulsuri cu
efect secretor in cursul secretiei salivare de masticatie ; stimularea proprioceptiva
unilaterala a ligamentului periodontal, a muschilor masticatori si a articulatiilor
temporo-mandibulare conduce predominant la cresterea ipsilaterala a secretiei
salivare;
-interoceptori (receptori de intindere–distensie) prezenti in peretele faringelui,
esofagului si stomacului care sunt stimulati la trecerea bolului alimentar in cursul
deglutitiei (reflexul esofago-salivar, reflexul gastro-salivar). In stari patologice este
cazul indeosebi a carcinomului esofagian asociat de regula cu o puternica salivatie
si o deglutitie dureroasa severa;
-receptori senzoriali olfactivi.
Ariile receptoare care primesc, convertesc si codifica energia stimulilor salivari in
biopotentiale de actiune secretorii sunt reprezentate in conditii fiziolgice in
principal de suprafata mucoasei orale si linguale, dar si de receptori prezenti in alte
zone ale sistemului stomatognat (de exemplu articulatia temporo-mandibulara ,
tendoanele si muschii masticatori, pielea faciala ) sau chiar la distanta de
biosistemul stomatognat (de exemplu stimularea nervului sciatic).

Substantele olfactive iritante stimuleaza cresterea secretiei salivare, dar nu este

totusi clar daca si substantele olfactive neiritante au de asemenea efect similar, ori
daca raspunsul hipersalivator de cauza olfactiva este un raspuns de tip reflex
conditionat.

b). Caile aferente ale reflexelor salivare sunt in principal cai senzorial-senzitive
reprezentate de terminatiile nervoase si in continuare de fibrele ramurilor nervilor
cranieni facial (n.VII), gloso-faringian (n.IX), vag (n.X) si trigemen (n.V).
Ramurile senzoriale si senzitive plecate de la receptorii oro-faringieni sunt
reprezentate de:

1.- fibre senzoriale ale nervului facial ce se aduna in ramul coarda timpanului al
inervatiei gustative; ele sunt dendrite ale neuronilor de ordinul I din ganglionul
geniculat al facialului preluand informatii de la mugurii gustativi prezenti in 2/3
anterioare ale limbii. Fibrele senzoriale gustative ale corzii timpanului se alatura in
continuare fibrelor nervului lingual (ram senzitiv al nervului mandibular
trigeminal) cu care se intalneste. Ajunse la ganglionul geniculat al facialului,
impulsurile senzoriale gustative se propaga mai departe prin axonii neuronilor
geniculati in manunchiate sub numele de nervul intermediar al lui Wrisberg (nervul
VII-bis). Axonii neuronilor geniculati de ordinul I continua segmentul de
conducere al analizatorului gustativ ajungand in partea superioara a nucleului
tractului solitar (NTS) reprezentata de subnucleul gustativ luinageotte ce contine
neuronii de ordinul II ai caii gustative (arie comuna in care vor ajunge de altfel si
fibrele gustative ale nervului glosofaringian si ale nervului vag). O parte din axonii
neuronilor din subnucleul gustativ al NTS se indreapta pe calea sensibilitatii
gustative spre neuronii talamici (unde fac sinapsa cu neuroni de ordinul III) care isi
trimit fibrele de proiectie in neuronii ariei neocorticale senzoriale gustative
(neuroni de ordinul IV din zona operculara a lobului insulei-aria 43 din partea
inferioara a circomvolutiunii parietal-ascendente). Alti axoni (colaterali) cu origine
tot in subnucleul gustativ Nageotte mentionat mai sus, se indreapta spre nucleii
salivatori superiori parasimpatici din punte avand rol stimulator secreto-salivar
asupra acestora. Nervul lingual, ram al trigemenului mandibular senzitiv si
mentionat mai sus drept cale de imprumut temporara pentru coarda timpanului,
transmite la randul lui impulsuri mecano-senzitive (generate in cursul masticatiei si
deglutitiei si plecate de la nivelul limbii, dintilor, buzelor) care induc de asemenea
efecte stimulatorii (de origine negustativa ) asupra nucleilor salivatori superiori
(parasimpatici) pontini. De la neuronii parasimpatici ai nucleilor salivatori
superiori emerg mai departe fibre preganglionare colinergice care in drumul lor
spre glandele salivare submandibulare si sublinguale se alatura (dubla nd)
succesiv si tranzitoriu din nou (dar in sens invers ca mesaje functionale-centrifuge)
traiectului nervului intermediar Wrisberg, coardei timpanului si nervului lingual,
despartindu-se apoi de ultimul pentru a face sinapsa cu neuronii secreto-motori
salivari din ganglionii autonomi submandibulari si sublinguali adiacenti glandelor
salivare mentionate, de la care pleaca fibre post-ganglionare parasimpatice ce se
finalizeaza ca fibre secreto-motorii efectoare in glandele submaxilare si
sublinguale.

2.-fibre senzorial-senzitive ale nervului glosofaringian (nervul IX) ce conduc

informatii gustative de la mugurii gustativi din 1/3 posterioara a limbii si care
reprezinta dendrite ale neuronilor din ganglionul Andersch (neuroni de ordinul I).
De la acesta, fibre axonale continua calea gustativa proiectand in o grupare a
neuronilor tractului solitar numita subnucleul gustativ al luinageotte, iar de aici o
parte din axoni continua calea talamo-corticala a sensibilitatii gustative, in timp ce
alt grup de axoni (axoni colaterali) ajung in neuronii nucleilor salivatori inferiori
din bulb purtand mesaje gustative stimulatorii secreto-salivare. In afara
impulsurilor bine diferentiate si specializate gustative din 1/3 posterioara a limbii,
pe aceasta cale ajung si impulsuri gustative dar mai slab diferentiate
(nediscriminative) catre aceiasi nuclei salivatori inferiori, impulsuri plecate din
regiunea linguala si a mucoasei faringiene si de asemenea impulsuri mecano-
senzitive, toate stimulatorii pentru secretia salivara . In continuare de la neuronii
nucleilor salivatori inferiori pornesc fibre axonice preganglionare secreto-motorii
ce vor face sinapsa cu neuronii parasimpatici ai ganglionilor otici care asigura prin
terminatiile post-ganglionare secretia de tip colinergic a glandelor parotide;

3.- fibre senzorial-senzitive ale nervului vag (nervul X) care preiau :

a). semnale gustative primare, nediferentiate din toata zona linguala , de la o mica
zona epiglotica si de la mucoasa faringiana prin dendrite ale neuronilor din
ganglionul plexiform/nodos/inferior (neuroni de ordinul I),

b). informatii mecano-senzitive somatice (negustative) din mucoasa orala ,

faringiana si laringiana prin dendrite ale neuronilor din ganglionul
jugular/superior.

Ambele tipuri de informatii, mecano-senzitive si gustative, proiecteaza in nucleii

tractului solitar, iar de aici prin fibre colaterale ajung in nucleii salivatori
contribuind la formarea arcurilor reflexe si reactiilor cu raspuns salivar modulate
de centrii nervosi superiori (Martinez, 1990; Matsuo, 1999) (asa cum s-a mentionat
mai sus, informatiile gustative ajunse in nucleul tractului solitar pe calea
sensibilitatii gustative proiecteaza in partea superioara a acestui nucleu, arie
specializata gustativ-subnucleul Nageotte, zona ce contine neuroni de ordinul II pe
calea sensibilitatii gustative talamo-corticale si care reprezinta locul de
convergenta, asamblare si integrare a tuturor informatiilor senzoriale de tip
gustativ conduse prin fibre ale nervilor cranieni VII, IX si X, de aici calea salivara
ducand la nucleii salivari colinergici bulbo-pontini). In plus, nervul vag poate
conduce impulsuri excito-secretorii salivare cu loc de plecare si din ariile
receptoare esofagiene (distensia, iritatia esofagiana induc cresterea secretiei
salivare prin reflexul esofago-salivar) sau gastrice (iritatiile gastrice si duodenale
induc reflexul gastro-salivar cu salivatie abundenta ).

4.- fibre din ramurile linguala , bucala si palatina ale trigemenului (nervii senzitivi
maxilar si mandibular) reprezentand dendrite ale neuronilor din ganglionul Gasser
(neuroni de ordinul I al cailor senzitive trigeminale) transmit informatii mecano-
senzitive de atingere si presiune (linguale, gingivale, dentare, palatinale, faciale),
semnale privind modificari de temperatura sau semnale nociceptiv-dureroase la
neuronii subnucleului caudalis, componenta a nucleului spinal senzitiv al
trigemenului (neuroni de ordinul II). In continuare informatiile ajung atat la
neuronii nucleilor salivatori bulbo-pontini prin colaterale cu efect stimulator (iar
de aici la glandele salivare), cat si la cei din marea statie senzitiva reprezentata de
complexul ventro-bazal talamic (neuroni talamici de integrare de ordinul III de pe
calea Sistemului senzitiv trigeminal).

Fibrele extraorale ale facialului si trigemenului pot conduce spre nucleii salivatori
impulsuri de asemenea stimulatorii salivare cu origine in receptorii sensibilitatii
cutanate faciale (prin nervul facial- VII) sau de la proprioceptori din articulatia
temporo-mandibulara si din muschii manducatori in cursul procesului de masticatie
(prin nervul trigemen-V).

Se poate concluziona, privitor la cuplul arii receptoare salivare-cai aferente, ca

reflexele salivatorii neconditionate sunt declansate de stimulari prin contact direct
a excitantului (fragment alimentar sau alt stimul) cu ariile receptoare senzorial-
gustative si mecano-senzitive orale, linguale, gingivale si faringiene. Odata
generate, potentialele de actiune parcurg diferite cai aferente, astfel ca prin nervii
facial ( coarda timpanului si intermediarul lui Wrisberg/VII bis) si glosofaringian
sunt transmise la centrii salivatori bulbo-pontini impulsuri gustative specifice, inalt
diferentiate, in timp ce prin unele fibre (senzoriale) ale nervul vag sunt recoltate
impulsuri gustative mai putin diferentiate si precise. In ceea ce priveste
informatiile mecano-senzitive cu efect stimulator asupra glandelor salivare
reflectand sensibilitatea generala oro-faringiana si faciala legata de atingere,
apasare, durere, temperatura , caile lor de transmisie apartin diferitelor ramuri
aferentiale oro-faciale si faringiene ce apartin nervilor facial, trigemen si
glosofaringian.

Toate tipurile de semnale senzitivo-senzoriale mentionate sunt capabile sa

determine raspunsuri secreto-motorii salivare variabile ca promptitudine, durata,
cantitate si compozitie a salivei finale.

Asa cum s-a aratat mai sus, neuronii senzitivo-senzoriali din nucleii senzitivi ai
nervilor cranieni prezentati anterior, primesc informatii calitativ-variate din
regiunea orala , dar si din a altor arii digestive invecinate si trimit in continuare
fibre de legatura la neuronii din centrii nervosi secreto- salivari din trunchiul
cerebral (parasimpatici) si din zona anterioara a coarnelor spinale laterale T1-T2
(simpatici) pe care ii stimuleaza declansindu-se astfel secretia salivara mixta
(simpato-parasimpatica). Neuronii nucleilor salivatori secreto-motori sunt, asa
cum s-a mai mentionat, receptivi si la impulsuri extra-digestive, chiar inepartate,
cu rezultat hipersalivator cum sunt cele date de stimularea nervilor sciatici sau cele
plecate de la uter in cursul unor disgravidii (reflexul utero-salivar).

c). Centrii nervosi secreto-motori ai reglarii reflexe a secretiei salivare

Centrii nervosi vegetativi din trunchiul cerebral care regleaza adaptativ secretia
salivara sunt centrii fundamentali reflecsi, de baza , ai modificarilor cantitativ-
calitative salivare in functie de natura stimularii, durata si necesitatile
circumstantiale in saliva la un moment dat. Activitatea acestora este modulata si
adaptata de centrii nervosi superiori ce apartin diencefalului, sistemului limbic si
neocortexului, in functie de semnalele primite de la analizatori (vizual, gustativ,
olfactiv, exteroceptiv) Centriinervosi reflecsi, de baza , apartin sistemului autonom
vegetativ si sunt reprezentati de centrii parasimpatici si simpatici.

Centrii nervosi vegetativi reflecsi salivari parasimpatici au sediul in substanta

reticulata bulbo-pontina a trunchiului cerebral. Ei contin neuroni efectori secreto-
motori fiind reprezentati anatomo-topografic din o fasie continua de neuroni,
functional este insa acceptata diferentierea si „delimitarea” unor structuri
parasimpatice condensate, nucleare si anume nucleii salivatori superiori (pontini)
si nucleii salivatori inferiori (bulbari).

Nucleul (centrul) salivator superior (NSS) parasimpatic este situat in formatia

reticulata pontina (face parte din structura vegetativa cunoscuta sub numele de
parasimpaticul cranian impreuna cu nucleul salivator inferior). NSS este in acelasi
timp componenta a complexului nuclear facial (nervul cranian VII), complex
format din:

-nucleul somatomotor destinat muschilor mimicii,

-nucleul somato-senzitiv al tractului solitar (inclusiv subnucleul gustativ Nageotte)

,

-nucleul vegetativ salivator superior secreto-motor parasimpatic (asigura secretia

de tip colinergic a glandelor submaxilare si sublinguale).

Nucleul salivator superior contine neuroni parasimpatici preganglionari. Aferentele

NSS sunt reprezentate de fibre ale nervului intermediar Wrisberg (n.VII-bis) .
Eferentele NSS formate din axoni (fibre preganglionare) conduc impulsuri secreto-
motorii care se alatura succesiv ramurilor senzitive ale nervului facial (nervul VII-
bis), nervului coarda timpanului si lingualului pana la nivelul planseului bucal. La
acest nivel fibrele parasimpatice salivare se desprind de nervul lingual
indreptandu-se spre ganglionii submandibulari si sublinguali din imediata
vecinatate a glandelor salivare corespondente (cu neuronii carora fac sinapsa ) si de
la care pleaca fibrele post-ganglionare ce se distribuie in final glandelor
submaxilare si sublinguale.

Nucleul (centrul) salivator inferior (NSI) parasimpatic, continua morfologic la

nivel bulbar nucleul omonim superior (NSS) si are sediul in portiunea craniala a
bulbului in vecinatatea nucleului ambiguu facand parte din complexul nuclear al
nervului glosofaringian (n.IX) format din:

-nucleul ambiguu somatomotor pentru muschii faringelui si ai valului palatin,

-nucleul somato-senzitiv al tractului solitar (inclusiv subnucleul senzorial gustativ
Nageotte)

-nucleul vegetativ salivator inferior parasimpatic secreto-motor al glandei parotide.

Nucleul salivator inferior contine neuroni parasimpatici preganglionari ce primesc

ca aferente fibre senzoriale glosofaringiene (inmanunchiate cu cele vagale), si
emite ca eferente fibre preganglionare care ajung la ganglionul otic, de aici
impulsurile secreto-motorii luand calea fibrelor post-ganglionare parasimpatice ce
se distribuie glandei parotide.

Centrii nervosi vegetativi reflecsi salivari simpatici sunt reprezentati de neuroni

simpatici preganglionari prezenti in primele doua segmente toracale (T1-T2) ale
maduvii spinarii in hemisegmentul anterior al coarnelor laterale si care, prin
prelungirile lor axonice fac sinapsa cu neuronii ganglionului cervical superior de
unde pleaca fibre post-ganglionare adrenergice secreto-motorii la glandele salivare.

Centrii autonomi parasimpatici si simpatici sunt supusi influentelor modulatorii

(adaptative) cu origine in structurile nervoase superioare (hipotalamus,
paleocortex, neocortex), integrand salivatia in cadrul diverselor comportamente:
termoreglator, alimentar, sexual, de agresivitate/lupta , emotional, de
recompensa /placere etc. Pe de alta parte, centrii salivatori aflandu-se in
vecinatatea altor centri vegetativi importanti cum sunt centrii respiratori si centrii
vomei se afla in strinserelatii de influenta reciproca cu acestia.

d). Caile eferente secreto-motorii salivare

Distributia fibrelor vegetative secreto-motorii parasimpatice si simpatice salivare

se realizeaza pe cai distincte pentru glandele parotide, submaxilare, sublinguale si
glandele parietale orale.

1. Sistemul secreto-motor parasimpatic eferent ce asigura activitatea

secretorie a glandei parotide este reprezentat de neuronii parasimpatici
din nucleul salivator inferior (NSI), fibrele parasimpatice (colinergice)
preganglionare care au originea in NSI din bulb, neuronii ganglionului
 otic si fibrele post-ganglionare ale acestuia care se termina in glanda
parotida

Sistemul secreto-motor salivar colinergic.

- Distributia la glandele salivare a fibrelor aferente (senzitive) si a fibrelor eferente

(secreto-motorii) parasimpatice ale nervilor glosofaringian (spre glanda parotida )
si facial (spre glandele maxilara si sublinguala );

-Localizarea topografica in trunchiul cerebral a nucleilor parasimpatici salivatori

inferiori din bulb (NSI) si superiori din punte (NSS)

Din punct de vedere al traseului anatomic, fibrele colinergice ce parasesc nucleul

salivator inferior bulbar avand ca destinatie glanda parotida se alatura initial
nervului glosofaringian (n. IX), dupa care la nivelul gaurii jugulare se separa de
acesta si intra in nervul Jacobson (nervul timpanic) care la randul lui isi are
originea in ganglionul Andersch. Dupa o scurta parcurgere a acestui nerv, fibrele
preganglionare imprumuta calea nervului mic pietros superficial si ajung in
ganglionul otic. De aici pleaca fibrele colinergice post-ganglionare care sosesc la
glanda parotida pe calea nervului auriculo-temporal (ramura din trigemen). Fibrele
post-ganglionare se distribuie acinilor salivari parotidieni, aproximativ fiecarei
celule acinoase revenindu-i un numar de 5-10 axoni care in cazul stimularii
sistemului parasimpatic descarca moleculele neurotransmitatorului acetilcolina in
volume echimolare (cuante) direct proportional cu intensitatea stimularii (fiecare
cuanta insumeaza continutul in Ach eliberata prin exocitoza din 200-300 de
vezicule/msec) ), urmat de cuplarea acesteia cu receptorii colinergici muscarinici
de pe suprafata membranelor celulelor parotidiene, calea de semnalizare
moleculara utilizata fiind cea a GMPc . Sinapsele secreto-motorii ale terminatiilor
nervoase colinergice cu celulele acinare parotidiene contin din abundenta atat
enzima sintetizatoare cat si cea inactivatoare a acetilcolinei.

Inervatia parasimpatica a glandelor sublinguale si submandibulare isi are originea

in nucleul salivator superior din punte, fibrele emergente preganglionare din acesta
imprumutand apoi calea nervului intermediar al lui Wrisberg (n.VII-bis) trecand
(fara a face sinapsa ) prin ganglionul geniculat al facialului. Dupa ce parasesc acest
ganglion fibrele coboara prin nervul coarda timpanului continuandu-si drumul pe
calea nervului lingual (ramura a trigemenului -n. V) de care se desprinde in
planseul bucal ajungand in ganglionii submaxilari si sublinguali (ganglionii
Langley) unde fac sinapsa . De la ganglioni inmentionati, fibrele post-ganglionare
foarte scurte patrund in final in acinii glandelor submaxilare si sublinguale .

Glandele salivare parietale din mucoasa obrajilor, buzelor, boltii palatine si din
peretele esofagian sunt inervate secreto-motor de fibre vegetative colinergice ale
nervului glosofaringian.

Stimularea nervilor parasimpatici secretori induce cresterea secretiei salivare, atat

prin vazodilatatie (amplificarea fluxului sanguin) urmata de cresterea presiunii
hidrostatice in ductele salivare, cat si prin cresterea contractiei celulelor
mioepiteliale ale glandelor salivare in functie de caracteristicile fizice ale
stimulului aplicat (frecventa , gruparea trenurilor de impulsuri, frecventa repetarii
stimulului).

2. Sistemul secreto-motor simpatic eferent: este comun tuturor glandelor

salivare, fibrele simpatice (adrenergice) avand neuronii de origine in
maduva spinarii –segmentul toracal (T1–T2) in jumatatea anterioara
(motorii) a coarnelor medulare laterale. Fibrele preganglionare simpatice
parasesc maduva pe calea radacinilor anterioare ale nervului rahidian I
de care se desprind apoi si se alatura ramurilor comunicante albe
indreptandu-se spre lantul ganglionar simpatic latero-vertebral unde fac
sinapsa cu neuronii din ganglionul cervical superior. Fibrele post-
ganglionare se ataseaza in continuare ramurilor comunicante cenusii de
care se despart patrunzand odata cu arterele in glandele parotide,
submaxilare si sublinguale (calea plexurilor perivasculare)

Fibrele post-ganglionare simpato-adrenergice stimulate influenteaza parametrii

secretiei salivare prin cuplarea receptorilor adrenergici (predominant beta-
adrenergici) de pe suprafat a membranei celulelor acinare secretoare cu
neurotransmitatorii de tip catecolaminic, indeosebi noradrenalina. Stimularea
simpatica determina cresterea presiunii hidrostatice a lichidului salivar si a
volumului secretor daca stimularea are caracter. Stimularea sistemului simpatic
salivar nu are actiune antagonista asupra sistemului parasimpatic salivar, asa cum
se intampla in celelalte teritorii ale organismului, ci convergenta .
. Ansamblul structurilor nervoase ce coopereaza pentru reglarea adaptativa a
secretiei salivare ;

(in partea dreapta a figurii sunt mentionate caile aferente ale arcurilor reflexe
salivare, in partea stanga caile eferente, iar in partea de sus structurile nervoase
centrale cu rol de influentare modulatorie (stimulatorie sau inhibitorie) asupra
secretiei salivare)

Legenda :

__________ fibre paraimpatice pre- si post-ganglionare

--------------- fibre simpatice pre- si post-ganglionare

(P-glanda parotida; SM-glanda submaxilara; SL-glanda sublinguala; n.VII-

nervul facial, n.IX-nervul

glosofaringian;T1 -T2 neuroni simpatici secreto-motori de la nivelul maduvii

toracale nivel T1 -T2).

Stimularea vegetativa a glandelor salivare induce in ambele cazuri, atat

parasimpatica cat si simpatica , modificari cantitativ-calitative ale secretiei acestora
avand la baza cresterea ratei fluxului salivar si schimbari in compozitia salivei
stimulate comparativ cu saliva de repaus, majoritatea constituientilor crescand in
saliva stimulata fata de saliva nestimulata , indiferent de tipul de stimulare. Saliva
este totusi mai abundenta , mai putin concentrata si mai fluida (apoasa ), relativ
saraca in substante organice dar cu un continut bogat in unele sa ruri minerale in
cazul stimularii parasimpatice comparativ cu saliva mai concentrata in substante
organice obtinuta in urma stimularii simpatice.

21. Mecanismul reflex conditionat al secretiei salivare

Procesul de secretie salivara prezinta doua moduri de activitate a glandelor salivare
manifestate prin secretia bazala si secretia adaptata (stimulata/crescuta sau
inhibata/redusa) in functie de circumstantele fiziologice ale organismului.

Secretia salivara bazala sau de repaus (nestimulata) are loc datorita semnalelor
nervoase plecate de la nivelul centrilor salivari secretori din trunchiul cerebral,
semnale permanente, de fond sau „tonigene”, cu rol de intretinere a activitatii
secretorii permanente. Acest tip de secretie arata ca activitatea glandelor salivare
este continua , ea desfasurandu-se si in afara timpului servirii pranzurilor si de
asemenea in absenta stimulilor conditionati specifici (mirosul sau vederea
alimentelor, discutiile legate de servirea mesei sau conditionari formate in timp
privind ora servirii pranzurilor sau legate de cadrul ambiental in care are loc
sevirea pranzurilor, etc).

Secretia salivara stimulata (adaptata prin reglarea propriu zisa) reprezinta obt
inerea unei secretii salivare adecvata cantitativ si calitativ la solicitarile digestivo-
metabolice (de exemplu tipul de aliment si consistenta acestuia) si
comportamentale (de exemplu starea de foame) pe trei cai si anume:

A. reglarea nervoasa prin participarea sistemului nervos senzitivo-informational,

secreto-motor si modulator (rol principal),

B. reglarea umorala prin factori hormonali (rol secundar),

C. reglarea mecanica prin interventiile pompei musculare masticatorii asupra

glandelor salivare (rol secundar).

Activitatea secretorie stimulata (secretia salivara stimulata ) este secretia activata

in mod obisnuit de servirea pranzurilor prin stimulare directa a receptorilor orali
tactili si gustativi-secretie reflex neconditionata si/sau prin stimulare indirecta prin
semnale (vizuale, auditive)-secretia reflex conditionata/comportamentala (cel mai
frecvent in cadrul comportamentului alimentar urmat sau nu de servirea
alimentelor, si care poate interfera si cu alte comportamente : emotional,
comportamentul sexual sau de aparare).
Reglarea (adaptarea) secretiei salivare se realizeaza predominant pe cale nervoasa
si secundar pe cale umorala , aceasta ultima cale fiind mai mult una de modulare,
necunoscandu-se un hormon destinat specific reglarii secretiei salivare asa cum
este cazul celorlalte sucuri digestive (gastric, pancreatic, intestinal, biliar) care
beneficiaza de hormoni locali digestivi cu un grad inalt de specializare reglatorie.

Mecanismul reflex conditionat al secretiei salivar :

Pentru declansarea reflexelor salivare conditionate nu este necesar contactul

stimulului alimentar cu ariile receptoare orale senzoriale (gustative) si mecano-
senzitive (conditie indispensabila pentru producerea reflexelor neconditionate).
Este suficienta de exemplu semnalizarea prin analizatori a prezentei alimentului
(vederea alimentelor pregatite pentru a fi servite, mirosul acestora sau chiar
zgomotele facute de manipularea veselei) sau uneori chiar simpla cronologie
zilnica , obisnuita , repetabila , a servirii pranzurilor, face ca aceste semnale sa se
constituie in stimuli declansatori ai secretiei salivare in condit iile in care
alimentele nu iau contact cu receptorii cavitatii orale. Mai mult, discutii despre
diverse feluri de mancar, despre pregatirea lor, evocari ale unor pranzuri servite in
trecut, revederea unui ambient unde se serveste de obicei masa etc sunt elemente
ce pot capata calitatea de semnal pentru declansarea secretiei salivare. Faptul este
posibil prin declansarea de descarcari de biopotentiale stimulatorii avand ca loc de
plecare ariile proiectiilor corticale ale unor analizatori (vizual la vederea
alimentelor, olfactiv la mirosul acestora, auditiv in legatura cu zgomotele asociate
pregatirii pranzurilor) sau a diferitilor alti centrinervosi (de exemplu structure
nervoase responsabile ale functiei de memorie, de evocare), influxuri nervoase care
ajung prin cai nervoase descendente la sistemul limbic si hipotalamus, apoi la
centrii salivatori simpato-parasimpatici medulo-bulbo-pontini pe care ii stimuleaza
(sau ii inhiba , in functie de memoria emotionala a unor circumstante
pozitive/negative), iar acestia la randul lor genereaza si descarca potentiale de
actiune pe caile eferente ce apartin arcurilor reflexe neconditionate descrise mai
sus, ajungind in final la glandele salivare si vasele sanguine ale acestora.

Semnalele sunt declansate din zone corticale mai vechi (paleocorticale) sau mai noi
(neocorticale) pe baza unor conditionari si interconditionari in timpul vietii, adica a
stabilirii unor legaturi (conexiuni) temporare intre locul de proictie corticala a
analizatorilor stimulati si centrii salivatori din trunchiul cerebral, in cursul catorva
asocieri repetate a excitantului neconditionat (alimentul) cu excitantul conditionat
(un excitant initial indiferent-sunetul unei sonerii, lumina unui bec, auzirea unor
cuvinte, vizualizarea mediului ambiental in care se serveste deobicei pra nzul etc).
Aceste legaturi se invata , se memoreaza in timp si se reactiveaza apoi numai la
initierea de catre un stimul conditionat (vizual, olfactiv, acustic sau exprimarea
unui cuvant/discutie cu semnificatie legata de pra nz-cuvintele ca „semnal al
semnalelor”) avand drept efect declansarea secretiei salivare. Sunt in acest sens
celebre experientele lui I. P. Pavlov (premiul Nobel pentru Fiziologie, 1904 ) care
a demonstrat stabilirea si stabilitatea unor astfel de legaturi de tip conditionat intre
excitanti/stimuli care initial nu au legatura cu hrana (olfactivi, auditivi, vizuali), dar
care prin asocieri repetate in timp de cateva ori cu administrarea de hrana , devin si
sunt perceputi cand actioneaza singuri, ca semnale „alimentare” semnificative si
suficiente pentru declansarea secretiei salivare, gastrice etc inca inainte de
ingerarea si contactul alimentelor cu mucoasa orala si linguala ca atare. Reflexele
conditionate nu se limiteaza numai la cele digestive, ele sunt extrem de diverse si
larg raspandite in activitatea omului si animalelor permitand adaptarea si
supravietuirea individului prin invatarea semnificatiilor si engramarea semnalelor
primite din mediul inconjurator , unul din cei mai importanti stimuli conditionati
pentru om fiind, as a cum s-a mentionat mai sus, cuvantul/limbajul.

Caracteristicile functionale ale reflexelor conditionate, implicit salivare, sunt urma

toarele:

-apar prin invatare si memorare pe tot parcursul vietii, dar pot disparea cand o
perioada mai lunga de timp nu se intareste asocierea stimulului conditionat (de
exemplu, o sonerie) cu cel neconditionat (alimentul) ;

-pentru formarea unui reflex conditionat salivar sunt necesare la inceput o serie de
conditii si anume:

- asocierea excitantului neconditionat (alimentul) cu excitantul conditionat (de

exemplu semnale sonore sau vizuale pentru servitul mesei care initial nu au
semnificatie, dar care prin asociere imediata cu ingestia hranei capata sens);

- precedenta (excitantul conditionat este necesar sa il preceada pe cel neconditionat

(alimentul) jucand rolul de semnal al acestuia);
- repetarea asociata din cand in cand a celor doua tipuri de excitanti (conditionat si
neconditionat) mentine si intareste legatura temporara formata initial intre cele
doua focare de excitatie (focarul de proiectie corticala al analizatorului si cel din
centrii salivatori autonomi parasimpatici din bulb/punte si cei simpatici din
maduva cervico-dorsala );

-necesita participarea obligatorie a scoartei cerebrale (ariile corticale de proiectie

a analizatorilor, structurile nervoase ale functiei de memorie);

-nerepetarea asocierii stimulului conditionat cu cel conditionat la anumite

intervale de timp duce la stingerea reflexului conditionat (dobandit).

Reflexele conditionate salivatorii au un important rol funct ional in digestie si

pentru faptul ca amorseaza (prega tesc) activitatea secretorie digestiva in general
(nu numai secretia salivei, ci si a sucurilor gastric, pancreatic, biliar, intestinal), dar
mai ales pregatesc si contribuie la procesarile din etapa orala incepand cu formarea
bolului alimentar (in salivatia fragmentului alimentar ingerat), digestia enzimatica
orala si trecerea prin inghitire si apoi alunecare cu ajutorul secretiei salivare a
bolului alimentar in esofag. Extirparea scoartei cerebrale (decorticare) la animalul
de experienta induce imposibilitatea formarii de reflexe conditionate si la disparitia
celor deja formate.
22. Stereotipuri dinamice masticatorii
Actele mecano-functionale, masticatia si deglutitia, reprezinta impreuna
componenta motorie a etapei de digestie orala , etapa din care mai fac parte
componenta secretorie orala si cea de prelucrare chimica (enzimatica )
partiala a alimentelor ingerate.
Rezultatul final al masticatiei si salivatiei il reprezinta formarea bolului
alimentar oral urmata de trecerea lui prin deglutitie in istmul oro-faringian,
faringe, esofag si mai departe in stomac.
Masticatia combina efectele miscarilor condiliene (rotatie si translatie) si in
consecinta ale mobilizarii mandibulei de catre muschii masticatori in
planurile sagital, frontal si orizontal, actionand asupra fragmentelor de
aliment aflate intre arcadele dentare prin rupere, sfasiere, sectionare,
sfaramare, zdrobire si triturare, combinate cu efectul deretinere in cavitatea
orala a fragmentelor in curs de prelucrare de catre actiunile conjugate ale
muschilor buzelor, obrajilor si limbii. Prin deplasarea alimentului in
cavitatea bucala in timpul masticatiei sunt stimulati in mod direct nu numai
mecano-receptorii mucoasei orale ci si receptorii gustativi si olfactivi, fapt
ce contribuie la amplificarea secretiei tuturor sucurilor digestive. Chiar daca
particulele alimentare mai mari pot fi inghitite si digerate fara sa fie
sectionate si zdrobite in prealabil, lipsa masticatiei sau existenta unei
masticatii insuficiente/deficiente determina cu timpul suprasolicitarea
functionala a segmentelor digestive gastric si intestinal ce le preiau in
continuare, atat din punct de vedere al activitatii secretorii cat si al activitatii
mecanice, ceea ce poate duce la leziuni si afectari digestive patologice
majore.
La masticatie participa intreg sistemul stomatognat incepand cu glandele
salivare, muschii mobilizatori ai mandibulei, articulatiile temporo-
mandibulare, arcadele dentare, limba si obrajii. Masticatia reprezinta un
proces mecanic extrem de complex care in esenta combina mai multe tipuri
de miscari mandibulare, avand ca rezultanta formarea bolului alimentar oral
si anume:
1. Miscari cu rol de prelucrari mecanice propriu zise ale fragmentului
alimentar reprezentate de:
- apucare, rupere, sfasiere,
- sectionare,
- sfaramare, zdrobire, triturare, macinare.
Aceste tipuri de prelucrari mecanice sunt executate de grupe specializate de
dinti bilateral (incisivi, canini, premolari si molari) cu ajutorul contractiei
muschilor masticatori si mobilitatii mandibulare, arcadelor dentare si
articulatiilor temporo-mandibulare. Se realizeaza astfel sisteme de parghii
cunoscute din fizica (dintre care cea mai eficienta este parghia de ordinul II
cu punctul de rezistent a - fragmentul alimentar - plasat in dreptul molarului
2) (M2) si miscari ciclice stereotipe.
2. Miscari de mobilizare (“lopa tare”) a continutului alimentar oral de catre
limba , care prin capacitatea de a se misca in toate directiile deplaseaza in
conditii normale bolul alimentar de pe o parte pe alta a cavitatii orale, jucind
un rol major in amestecarea alimentelor cu saliva .
3. Miscari asociate si adecvate ale buzelor, obrajilor si limbii, ansamblu
care impreuna cu arcadele dentare retin bolul alimentar in cavitatea orala in
cursul masticatiei pana la formarea completa a acestuia.
Fiecarui individ ii este caracteristic un anumit tipar de masticatie denumit
stereotip dinamic masticator prin care se intelege modelul procesului
mecanic de faramitare a alimentelor, proces la care participa dintii, muschii
mobilizatori ai mandibulei, peretii cavitatii orale si limba. Acest model se
poate modifica in cursul vietii la anumite intervale de timp in legatura cu
varsta si dezvoltarea organismului in general, dar in special in raport cu
evenimentele evolutive dento-maxilare si miscarile dominante. Contribuie
de asemenea o serie de factori de impact importanti cum sint: caracteristicele
genetice, integritatea morfologica si functionala a sistemului stomatognat si
ATM, tipul de alimente consumate, modul de alimentatie, factorii sociali,
educationali si psihologici.Odata realizat si engramat prin repetare, subiectii
umani isi pastreaza in timp modelul propriu de masticatie care implica
mentinerea formei ciclurilor masticatorii, frecventei si modului de distributie
a undelor masticatorii, de la inceputul si pana la sfarsitul procesului
masticator pana la o noua eventuala modificare.
In functie de particularitatile miscarilor masticatorii dominante, verticale sau
orizontale, procesele de masticatie de tip adult al subiect ilor se pot clasifica
dupa Costa (1970) in patru tipuri: stereotipul dinamic de masticatie tocator,
frecator, propulsor si intermediar :
I. Stereotipul dinamic de masticatie tocator este prezent la indivizi carora le
sint caracteristice din punct de vedere morfo-functional urmatoarele:
miscari mandibulare predominant in plan vertical (de inchidere si
deschidere a cavitatii orale);
supraocluzie frontala (incisivala ) accentuata ;
cuspidari proeminente ale dintilor laterali si posteriori care franeaza sau
chiar impiedica deplasa rile laterale ale mandibulei;
tuberculii articulari cu panta mare si abrupta ;
dezvoltarea muschilor manductori si a mandibulei mai redusa .

II. Stereotipul dinamic de masticatie frecator (diductor) la persoane

caracterizate morfo-functional prin:
miscari mandibulare predominant in plan orizontal, frecvent de
lateralitate ;
supraocluzie frontala redusa sau ocluzie tip „cap la cap”;
masticatie viguroasa ;
dezvoltare puternica (proeminenta ) a aparatului dento-maxilar;

III. Stereotipul de masticatie propulsor-retropulsor in care predomina

miscarile de propulsie si retropulsie ale mandibulei.

Stereotipul dinamic intermediar (mixt) reprezinta acel tipar masticator care

se intalneste de fapt la cei mai multi dintre subiectii umani din o populatie
statistica , avand deplasari mandibulare ce imbina miscari imprumutate de la
stereotipurile I , II si III sus mentionate.
23. Generarea masticatiei ritmice si coordonarea activitatii masticatorii
(a se consulta schemele din prezentarea de curs!)
La baza reglarii masticatiei sta reglarea reflexa si in principal reflexul de
ridicare a mandibulei (reflex miotatic declansat de coborirea mandibulei) si
reflexul de coborare a mandibulei (reflex antimiotatic denumit si reflex
miotatic invers, declansat de ridicarea mandibulei). La sugar, reflexul de
suctiune il prefigureaza pe cel de masticatie. Reflexul de suctiune este un
reflex declansat de stimularea prin atingere a mamelonului de catre mucoasa
labiala si mucoasa cavitatii orale a sugarului, cu inchiderea arcului reflex in
centrii sensitivo-motori din trunchiul cerebral (in punte). Miscarile simple de
extragere a laptelui se transforma treptat in timp in miscari masticatorii
propriu-zise (mai ales odata cu introducerea alimentatiei diversificate),
controlate de structure nervoase ce se vor extinde subcortical si cortical pe
masura maturizarii sistemului nervos si aparitia modelelor comportamentale
perfectionate.
Generarea masticatiei ritmice.
Masticatia este reprezentata de miscari mandibulare cu un inalt grad de
automatism, initiate si executate in mod ciclic, repetitiv. Generarea automata
a masticatiei ritmice se datoreaza descarcarilor de influxuri nervoase tonice
repetitive din neuronii centrilor/nucleilor generatori ai masticatiei ritmice-
CMR („central pattern generators”). Populatia neuronala a CMR este
formata din grupuri neuronale si circuite nervoase aflate in aria mediala
bulbara a formatiei reticulate din trunchiul cerebral, neuroni care raspund
atat de activitatea masticatorie automata si ritmica , cat si de caracteristicile
modelului/tiparului functional masticator propriu fiecarui individ, model
engramat genetic si determinat in principal de activitatea muschilor
mobilizatori ai mandibulei si a sistemului nervos aferent, si de morfologia
stomatognata . Neuronii CMR pot controla direct neuronii motori alfa
trigeminali din nucleul motor pontin al trigemenului (NMT) dar cel mai
frecvent acest control se efectueaza prin intermediul neuronilor din nucleii
coordonatori ai masticatiei (NCM). Activitatea neuronilor CMR este ajustata
si adaptata la randul ei in cursul procesului masticator prin conexiuni
nervoase cu receptorii periferici ai teritoriului stomatognat, via nervii si
nucleii senzitivi ai nervilor cranieni V, VII, IX si X, dar si cu aria
masticatorie neo-corticala prin mesaje nervoase motorii conduse de
fasciculul cortico-bulbar cu proiectie majoritar contro-laterala a fibrelor in
neuronii CMR.
Coordonarea activitatii masticatorii
Neuro-controlul activitatii masticatorii este desavarsit prin participarea unor
grupuri neuronale identificate ca centri/nuclei coordonatori ai masticatiei –
NCM (din care fac parte nucleii supratrigeminali-NSCM, intertrigeminali-
NICM si gamma-orali-NOCM) localizati in zona nervoasa cunoscuta sub
numele de aria premotorie din trunchiul cerebral aflata in imediata apropiere
a nucleului motor trigeminal (NMT) din punte.
Centriin CM moduleaza , adapteaza si in final integreaza si coordoneaza
adecvat in principal activitatea contractila a neuronilor motori din NMT (si
secundar din nuclei nervilor VII, X si XII) pe baza mesajelor nervoase
primite de la centrii masticatiei ritmice (CMR), de la periferie
(mecanoreceptorii si proprioceptorii din mucoasa orala , linguala ,
palatinala , parodontiu, gingii,
muschi masticatori, ATM-prin intermediul nucleilor senzitivi ai
trigemenului) si de la cortexul cerebral.
Nucleii coordonatori ai masticatiei poseda si ei capacitatea de a genera
programul motor al masticatiei ritmice (tiparul masticator al individului)
exprimata prin descarcarea ritmica de trenuri (salve) specifice de
biopotentiale motorii si sincrone cu descarcarile ritmice motorii corticale,
fiind redundanti in aceasta privinta cu neuronii CMR. Unii din neuronii
premotori ai nCM pot fi activati si de colaterale antidromice plecate din
motoneuronii nucleului motor trigeminal controlateral.
NCM reprezinta cea mai importanta condensare neuronala strategica
responsabila de coordonarea activitatii contractile a muschilor mobilizatori
implicati in functia masticatorie;
Reflexele de ridicare si coborare ale mandibulei sunt initiate de descarcari
de potentiale de actiune proprioceptive conduse de radacinile senzitive
mezencefalica , pontina si bulbo-spinala a nervului trigemen ajungand la
nucleii senzitivi ai nervului cranian V (mezencefalic, pontin, bulbo-spinal).
De aici pornesc fibre de legatura ce fac sinapsa cu nucleul coordonator
supratrigeminal al masticatiei si cu nucleul motor din punte al trigemenului
conectat la randul lui cu nucleii motori ai nervului facial(VII), hipoglos(XII)
si glosofaringian (IX), o adevarata retea de nuclei motorii de la care pleaca
in continuare fibre motorii ce comanda principalii muschi masticatori.
Reflexele de ridicare si de coborare a mandibulei: coborarea mandibulei
determina intinderea muschilor maseteri si temporali ridicatori ai mandibulei
si simultan cu acestia intinderea proprioceptorilor specifici reprezentati de
fusurile neuromusculare, ceea ce declanseaza descarcari explozive de
biopotentiale pe calea fibrelor senzitivo-conductoare anulo-spirale (fibre tip
Ia) si „in buchet” (fibre tip II) ce emerg de la aceste fusuri. Fibrele Ia sunt
dispuse sub forma de spirala in jurul zonei ecuatoriale (mijlocii) a fusului
neuro-muscular si din momentul intinderii fusului si despiralarii, sunt
declansate descarcari de biopotentiale informationale in nucleul senzitiv
mezencefalic al n.V privind amplitudinea si viteza alungirii fusului
neuromuscular; fibrele senzitive de tip II incep prin terminatii nervoase
aflate tot la suprafata fusului neuro-muscular, in zona cuprinsa intre centrul
fusului si cele doua capete contractile ale sale descarcind influxuri nervoase
ce poarta informatii privind rata alungirii fusului. Ambele tipuri de fibre sunt
dendrite ale neuronilor proprioceptivi (kinestezici) din nucleul mezencefalic
senzitiv al trigemenului, nucleu in care neuronii sunt dispusi somatotopic in
sens antero-posterior raspunzind de informatiile proprioceptive primite in
ordine de la muschii ridicatori maseter, temporal si pterigoidian intern.
Fusurile neuromusculare sunt raspindite in muschii mobilizatori ai
mandibulei in pozitie paralela cu fibrele musculare extrafusale si
caracterizeaza in special muschii ridicatori ai mandibulei, existenta lor in
muschii coboriTori fiind mult redusa . Mecanismul de functionare a fusurilor
neuro-musculare este pe scurt urmatorul: cand muschii ridicatori al
mandibulei se intind pasiv prin cobora rea mandibulei, fusurile sunt intinse
si ele odata cu muschii. In aceste conditii se activeaza circuitul senzitivo-
motor alfa care produce in final scurtarea muschilor prin contractia reflexa a
fibrelor musculare extrafusale (fibre musculare contractile propriu-zise) sau
mai simplu, intinderea muschilor determina contractia (scurtarea) lor. Daca
muschii ridicatori sunt intinsi prin coborarea mandibulei, descarcarile fusale
de biopotentiale cresc direct proportional cu amplitudinea coboririi, in
finalul acesteia declansindu-se reflexul de ridicare prin contractia reflexa a
muschilor ridicatori, ajungindu-se la ocluzie cu sau fara contact interdentar.
Scurtarea muschilor ridicatori prin contractie face ca fusurile sa nu mai fie
intinse si descarcarea fusala anterioara de potentiale sa scada , muschii
ridicatori relaxindu-se si favorizind coborirea din nou a mandibulei, adica
instalarea reflexului miotatic invers sau antimiotatic. In acelasi timp, o serie
de factori determinanti ai coboririi sunt reprezentati si de impulsurile
proprioceptive parodonto-odontale si impulsurile din ce in ce mai frecvente
din tendoanele musculare tensionate de contractia ridicatorilor.
24. Mecanismul alternant miotatic-antimiotatic al reflexelor masticatorii

Rezumativ, secventele principale, de debut si de incheiere, ale reflexelor

masticatorii de ridicare si coborare a mandibulei, se caracterizeaza prin
succesiunea urmatoarelor evenimente (a se consulta schemele din
prezentarea de curs!):
-in reflexul masticator de ridicare a mandibulei are loc:
la inceputul reflexului:
– stimularea motoneuronilor muschilor ridicatori de catre receptorii
proprioceptivi (FNM) alungiti, descarcarile biopotentialelor senzitive fiind
trimise la grupul neuronilor motori ridicatori din punte ai trigemenului-via
neuronii din nucleul mezencefalic trigeminal, centrii masticatiei ritmice si
nucleii coordonatori supratrigeminali ai masticatiei (NSCM);
– inhibarea grupului motoneuronilor muschilor coboratori din NMT prin
suprimarea impulsurilor senzitive (scaderea transmisiei) plecate spre acestia
de la receptorii cu prag coborat-via neuronii nucleilor senzitivi trigeminali
(pontin, oralis si caudalis), centri masticatiei ritmice (CMR) si centri
coordonatori gamma-oralis ai masticatiei (NOCM);

la sfarsitul reflexului:
– inhibarea muschilor ridicatori prin comenzi plecate de la neuronii CMR
sinCM (NOCM-NSCM) (stimulati de proprioceptorii cu prag inalt si de
mesaje corticale) spre grupul neuronilor ridicatori din nucleul motor al
trigemenului din punte (NMT);
– stimularea muschilor coboratori prin activarea grupului motoneuronilor
coboratori din NMT (cresterea excitabilitatii/raspunsului acestora la stimuli
cu intensitate mare-chiar durerosi) prin interventia neuronilor din centrii
masticatiei ritmice si din nucleii coordonatori-NOCM, activati la randul lor
de proprioceptorii cu prag coborat si cu prag inalt (receptori parodontiali si
organe tendinoase Golgi).(evitarea coliziunii interdentare);

-in reflexul masticator de coborare al mandibulei are loc:

la inceputul reflexului :
 – inhibarea grupului de motoneuroni ai muschilor ridicatori din NMT prin
semnale venite initial de la mecanoreceptori cu prag inalt si apoi cu prag
scazut via neuroni ai CMR, NSCM sinOCM;
– stimularea grupului motoneuronilor muschilor coboratori din NMT de
catre proprioceptorii parodontiali cu prag de excitabilitate coborat si a
proprioceptorilor cu prag inalt (organe tendinoase Golgi), prin cresterea
transmisiei senzitive spre sinapsele neuro-motorii, via neuronii din CMR
sinOCM;

la sfarsitul reflexului :

– inhibarea motoneuronilor muschilor coboratori prin reducerea si apoi

blocarea influxurilor oro-dento-parodontiale (intermediate de nucleii
senzitivi trigeminali mezencefalici, pontini si bulbari si in continuare de
CMR sinCM) spre motoneuronii coboratori, cu scaderea eliberarii in final a
neurotransmitatorilor sinaptici excitatori si a reducerii activitatii receptorilor
serotoninergici la nivelul sinapsei senzitivo-motorii;
– stimularea grupului motoneuronilor muschilor ridicatori din NMT prin
semnale date de alungirea fusurilor neuro-musculare ale acestora si trimise
la NMT via neuronii nucleului senzitiv mezencefalic trigeminal, neuronii
CMR si neuronii din nucleii coordonatori ai masticatiei (nucleul
intertrigeminal-NICM sinucleul gamma-oralis-NOCM).

25. Etapa orala si faringiana a deglutitiei

Alaturi de masticatie, deglutitia reprezinta urmatorul act motor al digestiei orale

prin care substantele alimentare sunt trecute din cavitatea orala succesiv in
segmentul oro-faringian si apoi esofagian, de aici ajungand in continuare in
stomac.

Deglutitia este un proces motor, permanent, avand loc nu numai in cursul

pranzurilor, ci si intre acestea prin inghitirea secretiei salivare sau a diferitelor
lichide. Frecventa actului deglutitiei este cuprinsa intre 500-1200 deglutitii pe 24h
din care aproximativ 200 deglutitii sunt prezente in timpul pranzurilor, iar 50
deglutitii in cursul somnului. Cu toate ca in faringe si esofag nu au loc fenomene
propriu zise de digestie, aceste doua structuri fiind in esenta spatii tubulare de
legatura, conducere si progresie a bolului alimentar intre cavitatea orala si stomac,
parcurgerea lor de catre bolul alimentar face parte din procesul de inghitire a
bolului alimentar considerat a avea astfel trei etape denumite dupa segmentele
traversate: etapa orala, faringiana si esofagiana.

Etapele (timpii) deglutitiei:

A. Etapa orala a deglutitiei:

In cazul alimentelor solide, etapa orala a deglutitiei are loc dupa incheierea actului
motor al masticatiei si finalizarea formarii bolului alimentar insalivat, cu
fragmentele alimentare sfaramate, zdrobite, triturate si aglutinate, gata pregatite
pentru a fi trecute in faringe.Momentul incheierii masticatiei este sesizat la diferite
nivele ale sistemului nervos central (constient, semiconstient sau in subconstient)
pe baza informatiilor primite de la structurile orale, mai ales de la mucoasa orala si
de la limba- partea anterioara a acesteia prin sensibilitatea mecano-tactila si
gustativa , oferind cele mai numeroase informatii cantitativ-calitative vizand in
primul rand textura, gradul de prelucrare a bolului si volumul sau (Kharilas,1993).
Bolul alimentar complet pregatit se afla in partea posterioara a cavitatii orale,intre
fata dorsala a limbii si palatul dur in pozitia adecvata pentru a fi trecut in faringe.

Sunt descrise trei tipuri de deglutitii: deglutitia de tip adult, deglutitia de tip infantil
si deglutitia de tip tranzitional.

La sugar, in etapa orala este prezenta o deglutitie de tip infantil cu limba propulsata
intre arcadele dentare departate si cu participarea intensa a contractiilor muschilor
orbiculari ai buzelor si a muschilor linguali. In jurul varstei de 6 luni, pe masura
aparitiei treptate a impulsurilor kinestezice odata cu eruptia dentara ,limba isi
modifica forma, devenind mai lata si se plaseaza mai posterior, retragandu-se
dintre arcadele dentare in timpul deglutitiei (deglutitie tranzitionala). Dupa 1 an-
1,5 ani de viata, deglutitia trece la tipul definitiv de deglutitie adulta .
Etapa orala a deglutitiei de tip adult este in intregime sub control voluntar si incepe
cu inchiderea orificiului bucal data de contractia orbicularului buzelor si oprirea
miscarilor masticatorii (prin inhibarea centrilor masticatori de catre centrul
deglutitiei activ), mandibula luand o pozitie fixa ; urmeaza o inspiratie „de
deglutitie” dupa care respiratia se opreste pentru 1-2 sec. prin inhibarea centrului
respirator bulbar de catre centrul deglutitiei (ambii centri-masticator si respirator-
inhibati pentru o

scurta perioada de timp, se afla in substanta reticulata bulbara, in imediata

apropiere a centrului deglutitiei). Varful limbii ia punct fix pe arcada dentara
superioara, in spatele incisivilor superiori, ca urmare a contractiei muschilor
genioglosi si a muschilor intrinseci ai limbii, iar baza limbii coboara datorita
contractiei muschilor hioglosi si stiloglosi. Maseterii se contracta aducand in
contact arcadele dentare prin ridicarea mandibulei. In general, in timpul deglutitiei
forta de impact a contactului celor doua arcade este apreciata ca fiind mai mare
decat in masticatie, iar durata de contact interdentar este de aproximativ 1,5
sec.,adica de peste zece ori mai mare decat timpul de contact interdentar inregistrat
in cursul masticatiei (0,15 sec). In deglutitie, arcadele dentare sunt in ocluzie
(deglutitie cu arcadele in contact) prin contractia muschilor elevatori (asa numitul
„calaj ocluzal”), realizata in pozitie de relatie centrica cu sau fara intercuspidare
maxima , cu efect de fixare (stabilizare) a mandibulei ce ofera astfel un punct de
sprijin limbii si osului hioid. Sprijinirea varfului limbii de incisivii superiori este
urmata de aducerea si a corpului si a bazei limbii spre palatul dur, limba lipindu-se
progresiv de acesta in sens antero-posterior prin contractia muschilor intrinseci ai
limbii ( muschii stiliglosi si palatoglosi). Bolul alimentar este impins astfel treptat
printr-o actiune a limbii asemanatoare unui piston, spre istmul oro-faringian care se
largeste prin ridicarea valului palatin si prin relaxarea muschilor stalpilor valului
palatin. Se creeaza un plan inclinat de forma unui jgheab, pe care va aluneca bolul
alimentar, alunecare favorizata nu numai de presiunea generata de „pistonul”
lingual si planurile inclinate, ci si de asa numitul „spatiu ovalar de vid Eckert-Mo
bius” format in repaus, la inceputul deglutitiei, de catre limba (mic spatiu vid
ovalar format deasupra mijlocului limbii intre fata posterioara a limbii si bolta
palatina , spatiu de suctiune a boltii palatine spre limba ), limba avand in etapa
orala nu numai rol de presiune, ci si pe acela de tractiune, aplatizare si largire a
boltii palatine. Exact inaintea momentului impingerii bolului alimentar de catre
limba inspre istmul buco-faringian, mandibula gliseaza din pozitia de
intercuspidare maxima spre posterior catre relatia centrica . Aici opiniile sunt
controversate ,unii autori sustinand ca deglutitia are loc in intercuspidare maxima ,
iar altii ca mandibula se deplaseaza antero-superior pozitiei de repaus; este posibil
ca ambele descrieri sa fie adevarate in functie de modelul deglutitional al
diferitelor grupe de indivizi. Cand se inghit lichide,arcadele dentare raman in
pozitie departata .

Trecerea bolului alimentar in faringe se datoreaza in principal contractiei

muschiului milohioidian si undei peristaltice a limbii, continuata apoi de unda
peristaltica faringiana (contractia muschilor constrictori ai faringelui) din etapa
faringiana a deglutitiei (Boboc,2003). La secventa de pasaj a bolului alimentar in
faringe ar contribui, dupa unii specialisti si presiunea de (+) 100 cm apa de la
nivelul boltii palatine datorata actiunii contractile puternice a limbii (muschii
intrinseci linguali, palatoglosi, stiloglosi) de lipire progresiv-rapida a corpului
lingual de bolta palatina dinspre anterior spre posterior si presiunea negativa din
faringe (contestata de altii prin masuratori) data in final de relaxarea rapida linguo-
faringiana . Timpul oral al deglutitiei dureaza 0,2-1,2 sec. in functie de consistenta
bolului alimentar.

Raspantiile oro-nazo-faringiana si esofago-laringiana, arii comune de

intretaiere a caii digestive cu calea fonatorie si calea respiratorie:

B. Etapa faringiana a deglutitiei

Deglutitia se realizeaza in continuare pe cale faringiana prin mecanisme neuro-

reflexe complexe initiate de impingerea voluntara a bolului alimentar spre campul
faringian si stimularea receptorilor acestuia. Ajunsa in acest moment, deglutitia nu
mai poate fi oprita voluntar, avand de acum inainte la baza mecanismului, un reflex
stereotip cu raspunsuri de tip „tot sau nimic”.

Faringele reprezinta un conduct format din trei segmente, care si-au luat denumirea
dupa structurile in dreptul carora se afla topografic: nazofaringe (3-4 cm),
orofaringe (5 cm) si hipofaringe(laringo-faringe).

Etapele deglutitiei: etapa orala, etapa faringiana, etapa esofagiana

Jonctiunea faringo-esofagiana este inchisa intre deglutitii datorita contractiei
tonice a sfincterului hipofaringian reprezentat de muschiul crico-faringian,
denumit si sfincter esofagian superior (SES). La scurt timp de la initierea etapei
faringiene a deglutitiei, are loc relaxarea sfincterului esofagian superior, sfincter
care este mai mult functional decat anatomic si care separa zona faringiana cu
presiune egala cu cea atmosferica , de zona esofagiana cu presiune negativa . Atat
relaxarea SES datorata suspendarii excitatiilor nervoase tonice musculare urmate
de largirea hipofaringelui, cat si deplasarea inainte si in sus a cartilajului cricoid, au
ca efect scaderea presiunii pozitive de repaus intra-sfincteriene de (+) 40 cm apa la
valori puternic negative, ceea ce va favoriza trecerea bolului prin jonctiunea
faringo-esofagiana.

26. Etapa esofagiana a deglutitiei

Alaturi de masticatie, deglutitia reprezinta urmatorul act motor al digestiei orale,

prin care substantele alimentare sunt trecute din cavitatea orala succesiv in
segmentul oro-faringian si apoi esofagian, de aici ajungand in continuare in
stomac.

Deglutitia este un proces motor, permanent, avand loc nu numai in cursul

pranzurilor, ci si intre acestea prin inghitirea secretiei salivare sau a diferitelor
lichide. Frecventa actului deglutitiei este cuprinsa intre 500-1200 deglutitii pe 24h,
din care aproximativ 200 deglutitii sunt prezente in timpul pranzurilor, iar 50
deglutitii in cursul somnului. Cu toate ca in faringe si esofag nu au loc fenomene
propriu zise de digestie, aceste doua structuri fiind in esenta spatii tubulare de
legatura, conducere si progresie a bolului alimentar intre cavitatea orala si stomac,
parcurgerea lor de catre bolul alimentar face parte din procesul de inghitire a
bolului alimentar considerat a avea astfel trei etape denumite dupa segmentele
traversate: etapa orala, faringiana si esofagiana.

Etapele (timpii) deglutitiei

C. Etapa esofagiana (activitatea motorie si secretorie esofagiana )

Etapa esofagiana reprezinta ultima etapa a deglutitiei si consta in parcurgerea

corpului esofagian al tubului digestiv din momentul cand bolul alimentar paraseste
faringele si pana cand ajunge la stomac.

Esofagul este segmentul de tub digestiv care continua faringele, are o lungime de
aproximativ 20-22 cm si este constituit din trei tunici, mucoasa , musculara si
adventice, dintre care importanta pentru progresia bolului este tunica musculara.
La randul ei, aceasta tunica este formata din doua straturi, unul extern
(longitudinal) si altul intern (circular). De-a lungul esofagului, musculatura
prezinta diferente morfologice, dar este unitara din punct de vedere al
comportamentului functional. Histologic, portiunea primei 1/3 esofagiene (5-6 cm)
este formata ca si faringele din musculatura striata (Guyton, 2006). Urmeaza o
zona de trecere (din 1/3 medie a esofagului) in care fibrele musculare striate se
amesteca cu cele netede care apoi treptat devin dominante si in curand exclusive in
ultima 1/3 a esofagului. Anatomic, musculatura esofagului poate fi descrisa ca un
tub muscular (corpul esofagului) cuprins intre doua sfinctere, sfincterul esofagian
superior si inferior.

Sfincterul esofagian superior – SES (sfincter proximal) este situat langa jonctiunea
faringo-esofagiana pe o lungime de 2-4 cm fiind constituit din fibrele circulare ale
muschiului crico-faringian (cunoscut si sub denumirea de sfincter hipofaringian),
in timp ce sfincterul esofagian inferior (distal) se gaseste in zona terminala a
esofagului, fiind situat la inceputul defileului esofago-gastric.

O atentie speciala atrage atat din punct de vedere morfologic, dar mai ales
functional, jonctiunea esofago-gastrica. Partea terminala a esofagului, lunga de
cativa centimetri, face parte din complexul jonctional inferior esofago-gastric,
cunoscut ca o zona cu importanta functionala aparte, reprezentand locul de trecere
dintre doua spatii anatomice cu presiuni diferite – cavitatea toracica si cavitatea
abdominala . O alta particularitate este modul de lucru al acestei zone, care in afara
de rolul propulsiv are si rol protectiv impiedicand o eventuala refulare a
continutului gastric acid spre mucoasa esofagiana neprotejata fata de aciditatea si
enzimele proteolitice gastrice. Trecerea esofago-gastrica este inchisa intre
deglutitii, fiind deschisa numai in timpul deglutitiei cu sens unic pentru a permite
intrarea bolului alimentar in stomac.

Complexul jonctional inferior esofago-gastric este format anatomo-functional in

ordine de sus in jos din urmatoarele elemente :

- ampula epifrenica, o portiune usor dilatata a esofagului terminal, situata deasupra

diafragmului (aflata in cavitatea toracica ) ,

- vestibulul ce traverseaza ca un defileu diafragmul prin hiatusul esofagian si care

se prezinta ca o ingrosare a stratului muscular esofagian circular constituind un
sfincter functional numit sfincterul esofagian inferior(distal) - SEI, sfincter
fiziologic si discutabil anatomic, cu un segment supradiafragmatic si unul
subdiafragmatic (vestibulul se mobilizeaza in cursul actului respirator, in inspir
ajungand aproape in intregime in abdomen, iar in expir ascensionand
intratoracic).Vestibulul este solidarizat (fixat) la hiatusul esofagian prin ligamentul
freno-esofagian,

- zona jonctiunii mucoasei esofagiene cu mucoasa gastrica (jonctiunea eso-

gastrica) se afla in cavitatea abdominala , dupa care incepe stomacul cu prima
portiune, cardia, in structura careia este prezent sfincterul cardial gastric ce il
dubleaza pe cel esofagian inferior, realizandu-se astfel practic un aparat dublu
sfincterian esofago-gastric.

Complexul jonctional esofago-gastric.

Ultimii 2-5 cm ai esofagului terminal au o functie motorie specifica si complexa ,

deosebindu-se de comportamentul motor al corpului esofagului. In conditii
fiziologice, peretii ariei corespunzand topografic vestibulului esofagian si avand ca
limita superioara 1-2 cm deasupra diafragmului si 1-2 cm sub diafragm, sunt
reprezentati de sfincterul esofagian distal. Zona vestibulara este inchisa intre
deglutitii si cu presiune intrasfincteriana crescuta independent de fazele respirat iei
(inspir-expir). Valorile presiunii intra-vestibulare oscileaza intre (+)13 – (+) 55 cm
apa , mult mai mare comparativ cu presiunea intra-esofagiana de deasupra de (-) 5
cm apa si presiunea intragastrica de dedesubtul acestei limite de (+) 8 cm apa
(Sanchez,1953;Ingelfinger,1974;Buligescu,1982).Aceasta arie reprezinta o
adevarata „zona-tampon” care impiedica un eventual reflux gastro-esofagian chiar
in conditiile cresterii presiunii intra-abdominale (de exemplu in efort fizic puternic
si expir fortat cu glota inchisa insotit de contractia musculaturii abdominale).Cu
exceptia ariei vestibulare si perivestibulare mentionate mai sus, presiunea intra-
esofagiana in repaus este similara celei din torace si sufera variatiile de tip ritmic
ale acesteia din urma (scade in inspir si creste in expir).La nivelul regiunii esofago-
gastrice exista un adevarat sistem de mentinere a diferentelor de presiune dintre
esofag si stomac a carui eficienta nu putea fi realizata decat prin solutia unui
dispozitiv de tip defileu marginit de un sistem dublu sfincterian de siguranta
(sfincterul esofagian inferior/distal si imediat sub acesta sfincterul cardial gastric).

La 2,5 sec. dupa declansarea deglutitiei (ceea ce inseamna cu mult inainte ca bolul
alimentar sa ajunga in esofagul terminal) presiunea de la nivelul jonctiunii esofago-
gastrice scade timp de 7-10 sec.prin relaxarea cardiei (devine chiar negativa
conform inregistrarilor miogramei esofago-gastrice), urmata aproape simultan de
inceperea cresterii presiunii in zona de deasupra jonctiunii, adica in esofagul
inferior,crestere data de contractiile peristaltice ale peretelui esofagian ce imping
bolul alimentar care traverseaza astfel esofagul.Cand bolul alimentar ajunge in
zona esofago-gastrica ampulara , presiunea depaseste 15 cm apa (ajungand la 25
cm apa sau chiar mai mult) (Hendrix,1974) si sfincterul esofagian inferior se
relaxeaza reflex permitand trecerea bolului alimentar in stomac prin orificiul
cardial deja deschis prin relaxarea anterioara a sfincterului cardiei, trecere
favorizata si de relaxarea concomitenta a fundusului stomacului (regiunea
superioara gastrica ). Primele 5-10 sec.de relaxare sunt urmate apoi de o contractie
lenta a sfincterului esofagian inferior de evacuare a bolului. Dupa pasajul eso-
gastric al alimentului, sfincterul esofagian inferior trece in contractie tonica
deschizandu-se numai la initierea unei noi deglutitii.

In concluzie, secventele timpului esofagian al deglutitiei incep cu deschiderea

reflexa a orificiului superior al esofagului datorita relaxarii muschiului crico-
esofagian (sfincterul esofagian superior). Acest orificiu este inchis intre deglutitii,
deschizandu-se in momentul deglutitiei datorita relaxarii sfincterului sus
mentionat, inca inainte ca unda peristaltica faringiana sa fi ajuns la muschii
esofagieni. Dupa trecerea bolului alimentar, orificiul superior al esofagului se
inchide din nou datorita contractiei tonice a muschilor striati sfincterieni, aspect
dovedit de existenta potentialelor de actiune electromiografice prezente intre
deglutitii si disparitia lor in timpul deglutitiei (perioada de „liniste electrica ”).
Segmentul muscular striat al esofagului din 1/3 sa superioara este corelat
functional cu sfincterul esofagian superior, astfel incat intre deglutitii muschii
striati ai corpului esofagian sunt relaxati, iar sfincterul esofagian superior este
contractat, in timp ce in cursul deglutitiei situatia se inverseza , muschii circulari
sfincterieni se relaxeaza in timp ce muschii corpului esofagian prezinta contractii
migratoare periodice (unde peristaltice).

Inainte ca bolul alimentar sa fi ajuns in esofagul distal, scade presiunea ridicata de

la nivelul jonctiunii esofago-gastrice (electromiografic se inscrie o unda lenta
negativa timp de 8-10 sec), presiune care devine egala cu cea din stomac si
simultan creste presiunea in amonte (in jumatatea inferioara a esofagului) datorita
undelor contractile peristaltice de deglutitie ce migreaza de-a lungul esofagului
continuandu-le pe cele faringiene. Rezulta un gradient presional prin diferenta
celor doua valori (presiune crescuta in esofagul inferior datorita undelor
peristaltice si scazuta la jonctiunea eso-gastrica datorita relaxarii sfincterului
esofagian inferior si a sfincterului cardial) ce impinge bolul alimentar in defileul
vestibular si ii asigura progresul. Stimularea receptorilor mecano-tactili din aceasta
zona de catre bolul alimentar esofagian determina in continuare o contractie reflexa
lenta a sfincterului esofagian inferior, mai intensa in portiunea supradiafragmatica
decat in cea subdiafragmatica , consecinta fiind evacuarea bolului alimentar
esofagian in stomac, al carui segment initial (fundus gastric) deja este relaxat
pentru a-l primi. Dupa trecerea in stomac, sfincterul esofagian inferior se contracta
tonic puternic, crescand presiunea in acest segment, fenomen ce nu mai permite
refularea alimentelor din stomac in esofag.Trecerea prin esofag a bolului alimentar
reprezinta astfel o deplasare continua de-a lungul acestuia, determinata de relaxari
succesive ale zonelor esofagiene inferioare bolului, insotite de contractii
musculare peristaltice esofagiene incepand de deasupra acestuia si care imping
progresiv bolul alimentar spre segmente tot mai inferioare ale esofagului.
Undele motorii migratorii, peristaltice, au o prezenta continua pe toata lungimea
tubului digestiv, incepand de la faringe, indiferent de tipul de muschi digestiv
(striat la nivelul faringelui si in treimea superioara a esofagului si neted incepand
din 1/3 medie esofagiana pana la rect inclusiv).

Deglutitia insa si pe tot parcursul desfasurarii ei este reprezentata de o succesiune

de relaxari si contractii: relaxare a tubului digestiv pentru a primi bolul alimentar
trecut de istmul oro-faringian, urmata imediat deasupra bolului de unda de
contractie musculara peristaltica avand directie cranio-caudala cu efect de
impingere a bolului aboral, bol care progreseaza favorizat fiind de aparitia inaintea
sa a unei noi relaxari si scaderi a presiunii, iar in spatele sau al unei noi contractii
peristaltice si o crestere a presiunii, si asa mai departe. Desi acest mod de
desfasurare al motilitatii este unitar pe toata lungimea segmentului faringo-
esofagian (si de fapt a intregului tub digestiv cum s-a mentionat mai sus) exista
unele diferente functionale; de exemplu relaxarea este importanta mai ales in
segmentele cu tonus bazal crescut cum sunt sfincterele, in timp ce undele
peristaltice cele mai importante sunt in ariile cu tonus scazut (musculatura corpului
faringelui si esofagului).Undele peristaltice sunt generate de contractia
musculaturii circulare faringo-esofagiene propagata „ in valuri” migratoare din
aproape in aproape pana la sfincterul esofagian inferior pe care il relaxeaza
deschizand comunicarea esofago-gastrica . Simultan cu contractiile circulare au loc
si contractii ale musculaturii longitudinale, care contribuie la procesul de inaintare
a bolului alimentar.
 LUCRARI PRACTICE

1. Explorarea functionala a tiroidei prin metode directe si indirecte

Explorarea functionala a glandei tiroide se realizeaza prin metode directe si

indirecte:

I. Metode directe:

a. Testul de supresiune cu T3 (triiodotironina):

- Se administreaza T3 (triiodotironina) in doze de 60-100 micrograme

/zi timp de 7-10 zile

- Va rezulta scadarea marcata a iodocaptarii apreciate scintigrafic la

24 de h dupa administrarea izotopului sau radiodozimetric la 2 h

- absenta acestei reactii indica prezenta unei hipotiroidii.

b. Testul de stimulare cu tireotrop (TSH):

- Se administreaza 5-10 unitati de TSH (hormonul stimulator

tiroidian) timp de 2-3 zile

- La 12-24 h dupa ultima administrare creste iodocaptarea, care este

absenta in hipotiroidia primara

II. Metode indirecte:

a. Metabolismul bazal:

- Masoara consumul de oxigen in conditii bazale

- Valorile se masoara in procente

- Val normale 0-15 %

- In hipertiroidie se produc cresteri +95 %, in hipotiroidie scadere de

pana la 80 % sub normal

- Cresterea metabolismului bazal poate fi determinata de: starile

febrile, bolile sistemului nervos, boli cardiovasculare, respiratorii
etc
 - Scaderi ale metabolismului bazal pot aparea in:denutritie, boala
Addison, nefroza

b. Reflexograma achiliana:

- Masoara durata relaxarii musculare in timpul percurtarii tendonului

lui Achile

- Valorile normale 230-340 milisecunde

- In hipertiroidie – relaxare rapida, in hipotiroidie – relaxare lenta.

c. Colesterolemia:

- Scade in hipertiroidsm si creste in hipotiroidism

2. Probe de hiperglicemie provocata

1. Proba de incarcare orala simpla:

- Administrarea dimineata, pe nemancate a 100 g glucoza in 250 ml apa

- Determinarea glicemiei in probele recoltate de sange la 30 min timp de 2-3

h

- In mod normal glicemia va creste, dar nu depaseste 1.8 g %

- Glicozuria trebuie sa fie absenta.

2. Proba de incarcare orala dubla cu glucoza:

- Administrarea pe nemancate a 50 g glucoza in 100 ml de apa

- Proba de sange se ia la 30 min si la 90 min dupa administrare

- Administrarea inca o data a 50 g de glucoza in 100 ml de apa

- Determinarea glicemiei la 30 min timp de 4 h

 - Glicemia creste si are doua varfuri: 1.8 g %, 1 g %, nu trebuie sa
depaseasca aceste praguri. Ultima proba va avea valoarea normala

3. Proba de incarcare intravenoasa:

- Administrarea timp de 20 min, o perfuzie de glucoza 20 %, in cantitate

totala de 0.3-0.5 g/Kg

- Se recolteaza sange venos inainte si dupa administrare timp de 2 h la 30

de minute interval

- In conditii normale, glicemia nu depaseste 1.8 g la mie, iar la 90 min revine

la normal.

3. Reflexe medulare, demonstrarea actiunii inhibitorii a structurilor nervoase

superioare asupra reflexelor medulare (experienta lui Secenov)

- unitatea functionala a maduvei spinarii o formeaza arcul reflex medular. Acesta

reprezinta aparatul elementar pentru intreg sistemul nervos.

- actul reflex medular este procesul fiziologic care se petrece pe traiectul arcului
refex medular si reprezinta raspunsul organismului la excitant, cu participarea maduvei
spinarii

- Reflexele medulare sunt de doua tipuri: somatice (monosinaptice si

polisinaptice) si vegetative (simpatice si parasimpatice)

 EXPERIENTA LUI SECENOV = demonstreaza actiunea inhibitorie a centrilor

nervosi superiori asupra reflexelor medulare

- Materiale necesare: broasca spinala, solutii de acid acetic (2, 4, 6, 10 si 20

%)

- Tehnica de lucru:

 Se lucreaza pe broasca neanesteziata cu centrii nervosi medulari si

supramedulari intacti

 Se identifica lobii optici (intre emisfere si bulb)

  Se excita tegumentul cu acid acetic

 Se stabilesc legile Pfluger: legea unilateralitatii, legea simetriei,

legea iradierii, legea generalizarii

 Se excita lobii optici (prin aplicarea de cristale de clorura de sodiu

pe lobii optici)

 Se urmaresc legile lui Pfluger

 Se indeparteaza cristalele de NaCl prin spalare cu ser fiziologic

 Se urmaresc din nou legile lui Pfluger

- Rezultate:

 Dupa stimularea centrilor nervosi supramedulari pentru

evidentierea legilor reflexelor sunt necesare concentratii mai mari
de acid acetic decat initial

 Dupa indepartarea excitantului, legile reflexelor se pot pune in

evidenta cu solutii de acid acetic identice cu cele folosite la
experimentul martor

 Se pune astfel in evidenta ca centrii nervosi supramedulari, a caror

activitate a fost crescuta(prin stimulare chimica), au rol inhibitor
asupra centrilor reflecsi medulari.

Importanta experientei lui Secenov consta nu numai in demonstrarea

fenomenului de inhibitie a centrilor nervosi medulari de catre centrii nervosi superiori, ci
si in faptul ca prin aceasta s-a aratat pentru prima data existenta procesului de inhibitie
in SNC, alaturi de cel de excitatie.

4. Reflexe cu importanta clinica somatice (osteo–tendinoase, cutanate) si

vegetative (reflexe pupilare, reflexul oculo-palpebral)

A. Reflexe osteo-tendinoase – sunt produse prin excitarea mecanica a

proprioreceptorilor musculo-tendinosi – percutia tendonului respectiv a osului.
 Se obtine o reactie de raspuns care poate fi:

- contractia musculara simpla, fara deplasarea segmentului

coresupunzator;

- contractie care antreneaza o miscare cu amplitudine variabila.

Membrul inferior

1. Reflexul rotulian (patelar) – extensia gambei pe coapsa, produsa prin contractia

muschiului cvadriceps

- Se obtine prin percutia tendonului rotulian cu un ciocan de reflexe sau cu

marginea cubitala a mainii

- Pacientul se gaseste in pozitie de decubit ventral, cu gambele usor flexate pe

coapse sau asezat pe scaun, fara sa-si sprijine piciorul pe podea

- Se contracta muschiul cvadriceps, ceea ce determina extensia gambei pe

coapsa

- Centru reflex: L3-L4

2. Reflexul achilian – consta in flexia plantara a piciorului prin contractia muschiului

triceps sural

- Se obtine prin percutia tendonului lui Achile

- Centru nervos: L5-S2

- Se aseaza subiectul in genunchi pe un scaun sau la marginea patului si se

percuta tendonul lui Achile cu un ciocan de reflexe sau cu marginea cubitala a
mainii

3. Reflexul cuboidian- consta in extensia primelor 4 degete prin percutia fetei

dorsale a piciorului in regiunea cuboidiana
 Membrul superior

1. Reflexul stilo-radial – consta in flexia antebratului pe brat, produsa prin

contractia lungului supinator si bicepsului

- Se obtine prin percutia apofizei stiloide a radiusului cu ciocanul de reflexe

- Centrul reflex C5-C6

- Pentru explorare, este necesar ca examinatorul sa sustina antebratul

pacientului usor flexat pe brat si mana in usoara pronatie

2. Reflexul cubito-pronator – consta in miscarea de pronatie a mainii, produsa prin

percutarea apofizei stiloide a cubitusului

- Se percuteaza apofiza stiloida cubitala

- Centru reflex C7-D1

- Pentru explorare, este necesar ca examinatorul sa sustina antebratul

pacientului usor flexat pe brat si mana in usoara pronatie

3. Reflexul tricipital – extensia antebratului pe brat, produsa de catre contractia

tricepsului, prin percutia tendonului acestuia la nivelul oleocraniului

- Centru nervos C7-D1

- Pentru explorare,examinatorul sustine cu mana bratul subiectului la nivelul

plicii cotului si il aduce usor inapoi si inafara.

B. Reflexe cutanate

1. Reflexe cutanate abdominale- se manifesta prin contractia musculaturii

peretelui abdominal, produsa de excitarea usoara, cu un varf bont, a tegumentului
abdominal

- explorarea se face pe subiectul in decubit dorsal, cu coapsele usor flectate pe

abdomen si capul flectat prin asezarea pe o perna
 - dupa regiunea peretelui abdominal excitata, se impart in superioare, mijlocii si
inferioare.

- centru reflex D9-D12

2. Reflexul cutanat plantar – se manifesta prin flexia degetelor pe planta, mai

evidenta fiind a degetului mare, prin excitarea cu un varf ascutit a marginii externe a
plantei , cu directia dinspre calcai spre degete.

Patologic – extensia degetului mare si, uneori, miscarea de abductie a

unuia sau a mai multor degete – semnul lui Babinski

La copii pana la varsta de 3 ani si la adult, in timpul somnului profund,

reflexul cutanat plantar este inversat – semnul lui Babinski pozitiv

- Centru nervos: L4-S2

3. Reflexul cremasterian – consta in contractia musculaturii scrotului si ridicarea

testicolului prin contractia muschiului cremasterian, produsa de excitarea tegumentului
treimii superioare a partii interne a coapsei cu un varf bont. Centru nervos: L1-L2

Patologic – se produce abolirea sau diminuarea reactiilor reflexe, prin

leziuni ale arcului reflex.

C. Reflexe pupilare

1. Reflexul de acomodare la lumina sau fotomotor

Suprafata receptoare o formeaza retina, calea aferenta- fibre ce urmeaza calea

nervului optic si bandeletelor optice, calea eferenta- fibre parasimpatice ale nervului
motor ocular comun si simpaticului cervical. Centrii reflecsi sunt in mezencefal si
maduva osoasa dorsala superioara.

La intuneric se produce dilatarea pupilei (midriaza)

 La lumina se produce micsorarea pupilei (mioza)

Explorarea reflexului fotomotor se realizeaza fie in camera obscura, prin

proiectarea unui fascicol luminos asupra ochiului deschis, sau intr-o camera obisnuita,
pe subiectul cu ochii inchisi, a carui pleoape superioare sunt ridicate brusc de
examinator. Se urmareste reactia constrictoare a pupilei.

Mioza si midriaza se produc lent, deoarece muschii irisului sunt muschi

netezi. Proiectarea unui fascicol luminos la un singur ochi determina fenomenul de
mioza si la ochiul de partea opusa, reflexul consensual.

2. Reflexul de acomodare la distanta

Explorarea se face prin urmarirea de catre subiect a unui obiect mic sau a varfului
degetului mainii, care se departeaza si se apropie lent de ochiul examinat si observarea
modificarilor diametrului pupilei.

Departarea obiectului produce midriaza, iar apropierea mioza.

Patologic avem lipsa de acomodare.

D. Reflexul oculo-palpebral – consta in inchiderea pleoapelor prin contractia

muschiului orbicular, produsa de excitarea mecanica a corneei.

Importanta – in timpul interventiilor chirurgicale, dand indicatii cu privire

la profunzimeea anesteziei.

5. Reflexe neconditionate si conditionate (conditii de realizare, caracteristici,

reflexe alimentare si digestive la om)

Reflexe neconditionate – reactii inascute, permanente si de specie.

Caracterul lor depinde de suprafata receptoare excitata si de intensitatea

excitantului.
 Contine cai nervoase preformate si arcurile relexe se inchid in centrii nervosi
subcorticali.

Sunt putine la numar(alimentar, de aparare, de orientare) si asigura numai

integrarea limitata a organismului in mediu.

Reflexe conditionate – se formeaza in cursul vietii individuale pe baza reflexelor

neconditionate

- Au caracter temporar

Conditii de realizare:

a) Excitantul pentru conditionare (indiferent) trebuie sa aiba o intensitate

convenabila, cel putin intensitatea prag si sa nu depaseasca o anumita limita.

b) Actiunea excitantului indiferent sa coincida in timp cu a celui fundamental

c) Starea de excitatie a centrului nervos cortical produsa de catre excitantul

fundamental, sa fie mai puternica decat cea produsa de catre excitantul
indiferent, in centrul nervos corespunzator

d) Animalul sa se gaseasca in stare de veghe si cortexul sau cerebral sa fie liber

de orice alta excitatie: zgomote, persoane straine.

Reflexe alimentare si digestive la om

 Metoda elaborarii reflexului conditionat alimentar la caine

- Materiale necesare: caine cu fistula salivara cronica, praf de carne si pesmet,

camera pentru reflexe conditionate cu stativ de contentie pentru animal si
sistem dinamic de administrare a hranei, sistem fizic de emitere a excitantului
indiferent, masa de comanda si sistem de apreciere a reactiilor(numarator de
picaturi)

- Tehnica de lucru:
  Fixarea unei paste colectoare (Mendeleev) animalului asezat pe stativ, pe
locul unde se gaseste exteriorizat canalul glandei parotide

 Punerea in legatura cu sistemul de numarare a picaturilor, umplut cu apa

 Se pun in vasele sistemului dinamic de alimentare cate 30-50 g de praf de

carne si de pesmet

 Se pune in functiune o sonerie timp de 3-4 sec si se aduce in fata

animalului unul dintre vasele cu praful de carne si pesmet

 Reactia reflexa salivara nu se produce

 Se repeta la 5-6 min punerea in actiune a soneriei si administrarea de

hrana

 Dupa 15-20 de repetari, reactia salivara se produce numai la sunetul

soneriei, fara ca sa i se administreze hrana

 Intensitatea reactiei reflex conditionata se apreciaza prin numarul de

picaturi de saliva.

6. Electroencefalograma (tehnica de inregistrare, derivatii, ritmuri normale)

– este metoda de inregistrare a activitatii bioelectrice a creierului

Tehnica de inregistrare: sistemul de inregistrare este acelasi ca la

electrocardiograf, folosindu-se penite cu cerneala sau hartie carbon

- Electrozii folositi sunt confectionati din argint, inveliti in comprese de tifon si

imbibati cu solutie clorura-sodica 20%

- Electrozii plasati pe scalp sunt mentinuti cu ajutorul unor benzi de cauciuc

- Inregistrarea EEG se face in conditii de repaus, bolnavul fiind in stare de

veghe, cu ochii inchisi, relaxat psihic si muscular.

- Se folosesc derivatii monopolare si bipolare

 Derivatii monopolare – un electrod activ plasat in diverse zone pe pielea capului
si un electrod indiferent plasat pe lobul urechii sau la baza nasului

Derivatii bipolare – aplicarea pe scalp a 2 electrozi activi

Ritmul EEG de veghe:

 Ritmul alfa – exprimat in derivatii de culegere posterioara

- Ritm regulat exprimat in fusuri – reprezinta 50% din aspectul traseului EEG la
adult

- Isi modifica frecventa si amplitudinea la stimuli luminosi cand poate disparea

Acest fenomen este denumit “reactia de blocare” a ritmului alfa si apare la
deschiderea ochilor, la auzirea unui sunet puternic, in stare de emotie

 Ritmul beta – este neregulat si asimetric, se inregistreaza in ariile motorii,

poate fi blocat de unii stimuli proprioreceptori si excitanti tactili

 Ritmul teta – predomina la copilul de 2-6 ani in regiunile parietale si

temporale si creste la emotii

 Ritmul delta – este ritmul fiziologic al sugarului

7. Segmentele de receptie, conducere si proiectie a analizatorilor tactil si gustativ:

determinarea pragului de sensibilitate a acestora

I. ANALIZATOR TACTIL

Receptor: epiderma cu terminatiile nervoase libere,

Derma cu terminatii nervoase libere, discurile Merkel, corpusculii

Meissner, corpusculii Krause

Hipoderma cu corpusculii Vater Pacini, Ruffini si Golgi-Mazzoni

Calea de conducere: I neuron: in ganglionul spinal, al II-lea neuron:

in conul posterior al maduvei spinarii, al III-lea neuron: in talamus.
 Segmentul central: aria somestezica I (girusul postcentral din lobul
parietal)

Determinarea tactila este exprimata prin distanta minima la care este posibila
recunoasterea a doua excitatii

 se foloseste un compas (esteziometrul Weber);

 se aplica simultan ambele brate ale compasului pe zona de cercetat
 se vor percepe 2 senzatii (distanta bratelor mare);
 se va percepe o senzatie (daca apropiem bratele).
 se stabileste distanta minima la care sunt percepute 2 senzatii distincte;

opognozie= capacitatea subiectului de a localiza cu mare precizie excitatia.

stereognozie= capacitatea de a recunoaste obiectele puse in mana

II. ANALIZATOR GUSTATIV

Rol in:

1. cunoasterea calitatii alimentelor;

2. reglarea ingestiei de alimente;

3. declansarea secretiilor digestive

Receptor: peste 10 mii de muguri gustativi (caliciforme=circumvalate,

fungiforme, foliate, filiforme-nu au muguri gustativi)

Conducere: I neuron: ganglionii de pe traiectul n. VII, IX, X;

-II neuron: nucleul solitar(bulb);

- in talamus: III neuron

Proiectia corticala: in aria gustativa din partea inferioara a girusului postcentral.

SENSIBILITATEA GUSTATIVA:

-se prepara solutii -din substante amare(chinina), dulci(zaharoza), sarate(NaCl) si

acre(acid acetic)- in concentratii variate.
 -dilutiile pentru fiecare tip de substanta se pun in eprubete;

-temperatura solutiilor: 25˚C;

-se inmoaie un penson mic in solutia de testat;

-se badijoneaza pe rand: varful limbii, laturile, baza si portiunea mijlocie;

-se incepe cu concentratiile cele mai mici;

-dupa fiecare determinare se inlatura substanta prin clatirea gurii cu apa distilata;

Se va constata ca -varful limbii este mai sensibil pentru dulce;

- marginile: pentru acru;

- varful si marginile: pentru sarat;

- baza: pentru amar;

- portiunea mijlocie a suprafetei dorsale este

lipsita de sensibilitatea gustativa.

8. Segmentele de receptie, conducere si proiectie a analizatorului vizual

III. ANALIZATOR VIZUAL

Receptorii sunt: celula cu conuri (diurn si cromat)

Celula cu bastonase (nocturn si acromatic)

Segmentele de conducere: I neuron: in retina

II neuron: in retina

III lea neuron : corpul geniculat lateral din metatalamus

Segmentul cortical (proiectie): aria vizuala din lobul occipital

 1. Reactiile pupilare:

- gradul de deschidere al pupilelor rezulta din echilibrul actiunii antagoniste

exercitat asupra fibrelor musculare netede – circulare si radiare – ale irisului de catre
impulsele de origine simpatica si parasimpatica. Contractia fibrelor radiare – inervate de
catre simpatic-produce dilatarea pupilelor(midriaza), iar a celor circulare-inervate de
catre parasimpatic-contractia pupilelor(mioza). Adrenalina produce dilatarea pupilei
prin stimularea fibrelor radiare ale irisului.

2. Demonstrarea actiunii adrenalinei asupra irisului

- Se anesteziasa o broasca si i se enucleaza ochii.

- Se observa gradul de deschidere a pupilelor si se pun fiecare in cate o capsula cu

ser fiziologic

- In una din ele se adauga 1-2 picaturi de adrenalina, solutie 1%.

- Dupa cateva minute se va observa din nou diametrul pupilelor, se va constata ca

pupila ochiului care a fost pusa in ser fiziologic cu adrenalina, prezinta un diametru mai
mare decat a celuilalt, midriaza se datoreaza actiunii stimulatoare a adrenalinei asupra
fibrelor musculare netede radiare ale irisului.

CONTINUAREA ESTE LA SUBIECTUL 10!!!!!

9. Segmentele de receptie, conducere si proiectie a analizatorilor acustic si

vestibular

IV. ANALIZATOR ACUSTIC AUDITIV

Rol in:

1. perceperea undelor sonore;

2. orientarea in spatiu;

3. vorbirea ca mijloc de comunicare interumana.

 Receptorul: la nivelul urechii interne.

Calea de conducere:

I neuron: in ganglionul spiral Corti;

al II-lea neuron: in nucleii cohleari bulbo-pontini;

al III-lea neuron= in corpii geniculati mediali din metatalamus

Segmentul central (proiectie): in profunzimea segmentului lateral Sylvius, in

lobul temporal (aria auditiva I);

Testarea capacitatii auditive se face prin probe clinice:

1. Acumetria fonica

se realizeaza cu voce soptita/tare;

se investigheaza separat fiecare ureche (cealalta, neinvestigata, se obtureaza cu

un tampon de vata);

normal, vocea soptita se aude de la 6m ( transmisie aeriana);

-vocea tare se aude de la 40m (transmisie aeriana + osoasa).

2.Acumetria instrumentala

se folosesc diapazoane cu 64 sau 125 vibratii/s

a) Proba Rinne:

-se aplica pe mastoida un diapazon care vibreaza;

- proba se face pentru amandoua urechile, dupa astuparea orificiului conductului

auditiv extern a uneia din ele cu un tampon de vata umezit;

-se aseaza diapazonul in dreptul pavilionului urechii;

-se noteaza durata perceperii aeriene a vibratiilor:

● proba Rinne pozitiva: transmitere aeriana>transmitere osoasa

 ● proba Rinne negativa transmitere aeriana<transmitere osoasa (surditate de
transmisie)

b) Proba Weber:

- consta in stabilirea perceptiei vibratiilor sonore prin transmitere osoasa.

- vibratiile sunt percepute:

▪ de catre urechea afectata in surditatea de transmisie;

▪ de catre urechea sanatoasa in surditate de perceptie.

c) Audiometria:

- se stabileste pragul auditiv al frecventelor sonore.

-cu audiometrul: se emit sunete pure de intensitate crescuta treptat;

- se exploreaza pentru fiecare frecventa pragul de perceptie;

- rezultatele: permit stabilirea deficitului de tonuri percepute.

VI. ANALIZATOR VESTIBULAR

Rol: -echilibru;

-postura corpului; -Ajuta la mentinerea pozitiei corpului

Receptor: = creasta ampulara (semicirculara), situata in dilatatiile de la baza

canalelor semicirculare.

Cale de conducere:

I neuron: in ganglionul Scarpa;

al II-lea neuron:in nucleii vestibulari din bulb

al III-lea neuron= talamus, fascicolul vestibulo-talamic

Proiectie corticala in girusul temporal superior

 Teste clinice:

a) Nistagmusul:

=o miscare involuntara a globilor oculari, formata din 2 secuse (se succed ritmic);

▪ o secusa lenta (origine vestibulara)- orientata spre aceeasi parte cu leziunea;

▪ o secusa rapida- readuce globul ocular la pozitia initiala.

-directia nistagmusului poate fi: ● orizontala;

● verticala;

● giratorie;

● disociat.

b) Evidentierea tulburarilor de echilibru:

-devierile tonice se fac spre partea afectata;

-inchiderea ochilor accentueaza tulburarile de origine vestibulara;

Proba Romberg:

- aprecieaza echilibrul in ortostatism cu baza de sustinere redusa si

picioarele alipite;

- pacientul inchide ochii;

- dupa o perioada de latenta, corpul se inclina in directia labirintului

afectat.

□ Proba bratelor intinse:

- se efectueaza cu pacientul in pozitie sezanda, cu bratele intinse orizontal

inainte (degetele indexe extinse);

-se va marca pozitia degetelor;

-la inchiderea ochilor, bratele pacientului vor devia spre partea unde exista
leziune labirintica.
 Proba indicatiei:

- pacientul: examinat in pozitie sezanda;

-se executa simultan, cu ambele membre superioare, miscari in planul

orizontal/vertical;

-se repeta de cateva ori, apoi se inchid ochii si se continua;

-in caz de leziune labirintica: va devia bratul spre partea afectata;

Proba mersului inainte si inapoi:

- se efectueaza 5 deplasari inainte-inapoi(ochii vor fi acoperiti);

- in afectiunile vestibulare, la fiecare deplasare se realizeaza o deviere

mare fata de directia initiala - traseul in forma de stea.

10. Imaginile Purkinje, reactii pupilare de adaptare, teste clinice vizuale si

determinarea acuitatii vizuale

1. Imaginile Purkinje: acomodarea la distanta.

+punct remotum: obiect vazut clar, fara acomodare

+punct proxim: cel mai apropiat de ochi sesizat clar, cu acomodare

+parcursul acomodarii: distanta dintre punctul proxim si punct remotum

+amplitudinea acomodarii: dintre refractia ochiului in repaus si refractia aceluiasi

ochi cand priveste un obiect in punct proxim

-se face intr-o camera intunecata

-se plaseaza o lumanare aprinsa, lateral fata de ochiul examinat

-observatorul vede 3 imagini: 1: imaginea formata pe suprafata anterioara a

corneei (cea mai luminoasa), 2: imagineaa se formeaza la nivelul suprafetei corneei
( mai mare si mai slab luminoasa), 3: imaginea mica si invers: pe suprafata posterioara a
cristalinului.
 2. Dinamica pupilara

-reflexul pupilar direct la lumina: dupa 0,2 secunde, maxim dupa 2 secunde.

-reflexul fotomotor consensual: se acopera unul din ochi , se ridica obturarea, se

modifica diametrul pupilar si la celalalt ochi.

-reflexul de acomodare convergent: se priveste in departare, apoi brusc in

apropiere si rezulta convergenta axelor oculare

3. Determinarea acuitatii vizuale

a) Masurarea acuitatii vizuale statice la departare:

-se foloseste optotipul

-subiectul se aseaza la 5 metri de optotip

-se citesc literele

b) Masurarea acuitatii vizuale dinamice:

-se urmaresc imaginile in miscare circulara

-se recunoaste obiectul proiectat in imagine

-se noteaza viteza la care testul a fost recunoscut si rezulta o curba

-acuitatea vizuala dinamica este cu atat mai buna cu cat curba este deplasata in
sus si spre dreapta

C) Masurarea acuitatii vizuale obiective

-pentru persoanele necooperante

-prin: masurarea nistagmusului optokinetic si inregistrarea potentialelor evocate

occipitale
 11. Teste clinice acustico-vestibulare

1. Testul balansului:

- Subiectul sta cu ochii inchisi

- Se produce balansarea corpului spre dreapta sau spre stanga

- Daca este prezenta tendinta de cadere, rezulta afectarea mecanismelor care

asigura echilibrul static

2. Testul cu apa rece:

- Plasarea catorva picaturi cu apa rece succesiv in fiecare ureche

- Rezulta aparitia unei senzatii de relatie insotita de nistagmus

12. Examenul microscopic si chimic al sucului gastric

I. Examenul microscopic:

- Se realizeaza sedimentul obtinut prin centrifugarea sau sedimentarea spontana

a lichidului recoltat prin tubaj

- Se folosesc lame de microscop, curate si uscate, numerotate de la 1 la 4

- Se pune pe fiecare lama cate o picatura de sediment gastric.

 Lama nr 1: - picatura se sedimenteaza, se acopera cu lamela si se examineaza

-se observa: cristale de fosfati amoniaco-magnezieni

uneori: fibrele musculare indica hiposecretie gastrica

 Lama nr 2: - picatura se intinde pe lama, se usuca si se coloreaza cu May-Grunwal

Giemsa
 -se observa: rare epitelii plate

rare leucocite

mucus

rare microorganisme si ciuperci

rare nucleare (in hiperaciditate)

 Lama nr 3: - picatura se amesteca cu o picatura de Sudan III, se acopera cu o

lamela

-observam grasimi colorate in portocaliu

 Lama nr 4: - picatura se amesteca cu o picatura de Lugol, se acopera cu o lamela

-observam granule de amidon albastre

II. Examenul chimic:

- sucul gastric contine: HCl (acid clorhidric) liber, HCl (acid clorhidric) combinat
cu proteine

- substante minerale, acid lactic, acid butiric, acid acetic

- Punerea in evidenta a HCl liber:

 Materiale necesare: lama de sticla, suc gastric, bec Bunsen,

reactiv Gunzburg, vanilina 1 g, fluoroglucina 2g

 Tehnica de lucru: - pe lama se pune o picatura de suc gastric si o

picatura de reactiv Gunzburg si se incalzeste la flacara pana la
evaporare.
 -se observa o coloratie rosie, care ne indica
prezenta acidului clorhidric liber in sucul gastric

- Punerea in evidenta a acidului lactic:

 Materiale necesare: suc gastric, eprubeta, ser fiziologic, reactivi

respectivi

1. Reactivul Uffelman:

- 20 ml de solutie apoasa de fenol 4% cu 2 picaturi solutie de clorura ferica de

30% si rezulta o coloratie albastru-violet

- reactia: in 2 eprubete se pun cate 8-10 ml de reactiv, iar in una suc gastric, care
contine acid lactic, iar in alta fara acid

 I eprubeta => se coloreaza galben-verzui

 II eprubeta => se decoloreaza

2.Reactivul Berg:

-10 ml apa distilata si 2 picaturi solutie de clorura ferica 30% + 3 picaturi HCl (acid
clorhidric) concentrat => culoare galbuie

-reactia: I eprubeta: 8-10 ml reactiv + 10-15 picaturi de suc gastric

II eprubeta: 8-10 ml ser fiziologic + 10-15 picaturi de suc gastric

 I eprubeta – culoare: galben deschis

 II eprubeta – isi pastreaza culoarea

13. Dozarea aciditatii gastrice

Materiale necesare: -suc gastric

 -NaOH (hidroxid de natriu) n/10

-reactiv Topfer

-fenolftaleina

-biureta

-pahare Berzelius

-pipete gradate

Tehnica de lucru:

- intr-un pahar Berzelius amestecam 10 ml suc gastric filtrat + 3-4 picaturi de

reactiv Topfer => se coloreaza in rosu

- se introduce picatura cu picatura de NaOH (hidroxid de natriu) n/10, pana

culoarea vireaza spre galben-portocaliu.

- masuram n1= numarul de molecule de NaOH (hidroxid de natriu) n/10

(neutralizarea acidului liber).

- apoi se adauga 2-3 picaturi de fenolftaleina si se continua titrarea pana cand

culoarea devine roz.

- masuram n2= neutralizarea acidului combinat

- totalul: n1+n2= neutralizarea aciditatii totale

o Valorile normale: HCl (acid clorhidric) liber = 0,9-1 g ‰

HCl combinat = 1-2,5 g ‰

Aciditatea totala = 2,5-3,5 g ‰

14. Recoltarea si compozitia sucului pancreatic; evaluarea diastazuriei

I. Recoltarea:
 a) La animalele de experienta:

- prin metoda fistulelor pancreatice temporale sau a fistulelor pancreatice cronice

- pentru a mentine in viata animalul, se administreaza regim lactat

ingera suc pancreatic

venos, se administreaza bicarbonat de sodiu si solutie Ringer

b) La om:

- prin utilizarea de sonde duble prevazute cu balonase prin care se insufla aer,
pentru a impiedica scurgerea de suc gastric, sau prin utilizarea sondelor Einhorn

- se provoaca evacuarea bilei sub actiunea solutiei de sulfat de magneziu introdus

pe sonda

- dupa epuizarea secretiei biliare, se administreaza hormoni duodenali si

secretina

- secretina creste volumul secretiei pancreatice de 4 ori

- pancreozimina influenteaza doar cantitatea de enzime secretoare

II. Compozitia:

- lichid incolor fara miros

- din: - apa: 98,5 ‰

- saruri minerale: 6,7 ‰

- substante proteice: 7-8 ‰

 - fermenti: - proteolitici (tripsina)

- amilolitici (amilaza pancreatica)

- chimotripsinogenul

- lipolitici (lipaza)

III. Evaluarea diastazuriei (Testul Wolgemuth)

Materiale necesare:

- eprubete, stativ, apa distilata, urina, ser fiziologic, termostat, solutie amilaza,
solutie iod n/50

Tehnica de lucru:

- luam 10 eprubete: in 1 eprubeta punem 1ml urina proaspata, restul, 1 ml ser

fiziologic

in a 2a eprubeta mai adaugam 1ml urina si rezulta dilutia urinei 1/2

in a 3a eprubeta, mai adaugam 1ml din ½ =>1/4

4 eprubeta = +1ml din ¼ => 1/8....10 +1ml O => 1/516

- in fiecare eprubeta adaugam 2 ml amilaza si se pune la termostat timp de 30

de minute

- dupa 30 de minute, se scot si se racesc la curentul de apa si se adauga 2

picaturi solutie de iod

- prima eprubeta in care se produce colorarea in albastru indica dilutia de urina

care nu a fost capabila sa hidrolizeze amidonul adaugat
 - de exemplu: daca in eprubeta 7 => dilutia 1/64 => dilutia 1/32 a fost capabila
sa hidrolizeze 2 ml de amidon, incat 1ml de urina va putea hidroliza 64ml
amidon 1%.

15. Recoltarea si compozitia sucului biliar, examenul chimic al bilei

-bila este produsul de excretie a ficatului, colectata in vezica biliara si excretata in

duoden prin canalul coledoc

- Metode de recoltare:

a. La animale de experienta

- prin metoda fistulei temporale si permanente

- supravietuirea animalului se asigura prin regim alimentar lipsit de grasimi

b. La om:

I. Prin tubaj duodenal

- Materiale necesare: sonde Einhorn, seringa, stativ cu eprubete, sulfat de

Mg 33%

- Tehnica de lucru:

 Pe nemancate se indroduce sonda in stomacul subiectului

 Dupa inghitirea a 50 cm din sonda, se culca subiectul pe partea

dreapta si continua sa inghita

 Cand ajunge in duoden, vom obtine, dupa aspiratia cu seringa 20 ml

de lichid galben, vascos = BILA A (suc intestinal, suc pancreatic+
bila)
  Pentru obtinerea bilei din vezica biliara se introduce prin sonda: 20
ml sulfat Mg 33% sau 35 ml HCl 4-6 % sau 20 ml untdelemn sau ulei
de masline cald

 Bila A = galben inchis, inainte de introducerea prin sonda a solutiilor

 Bila B = galben inchis, dupa 15-20 min de la introducerea solutiilor

 Bila C = galben auriu, la golirea veziculei biliare=bila hepatica

II. Prin tubaj minutat (5 timpi)

- Timpul coledocian:

 Se excita mechanic de catre sonda pentru a se deschide sfincterul

Oddi

 Se recolteaza 10-15 ml bila de la nivelul coledocului

 Dupa se introduce prin sonda 30-40 ml de ulei la 28 grade C pentru

contractia veziculei biliare

- Timpul Oddi inchis

 Introducerea uleiului determina inchiderea sfincterului Oddi

 Fluxul de bila este interrupt pentru 3-5 min

- Timpul de scurgere a bilei – 2 – 6 min

- Timpul vezicular – apare bila hepatica care se scurge continuu in duoden

-Compozitia:

Bila= apa+mucine+saruri biliare+pigmenti biliary+licitina+colesterina

-Examen chimic

- Mat necesare: aprubeta, stativ, bila diluata, acid acetic, acid sulfuric, floare de
sulf, acid azotic azotos, tincture de iod, apa distilata, chloroform

- Tehnica de lucru:

I. Punerea in evidenta a mucinei

 - Intr-o eprubeta amestecam 2-3 ml bila diluata + cateva pic de sol acid
acetic se constanta aparitia precipitatului filamentos de mucina

II. Punerea in evidenta a sarurilor biliare:

a. Emulsionarea lipidelor:

- Peste o solutie de saruri biliare se adauga 1 ml de untdelemn

- Se agita si se lasa in repaus

- Cele doua stature se vor prezenta sub forma de emulsie

b. Reactia Hay

- Peste 4-5 ml de apa distilata se adauga floare de sulf, care va ramane la

suprafata,

- Se adauga bilafloarea de sulf cade la fundul eprubetei

c. Reactia Petenkoffer

- Intr-o eprubeta se amesteca 3-4 ml de bila diluata, cateva pic de zaharoza,

3-4 ml acid sulfuric (care va cadea la fundul eprubetei)

- La nivelul de separare intre acidulsulfuric si bila  un inel de culoare

rubinie

III. Punerea in evidenta a pigmentilor biliari

a. Reactia Gmelin

- Intr-o eprubeta se amesteca 2-3 ml acid azotic si bila diluata

- La nivelul de separare va rezulta o serie de inele suprapuse: verde, rosu,

galben si Albastru

- Ulterior, datorida oxidarii complete ramane 1 inel Verde

b. Reactia Trousseau

- Intr-o eprubeta se amesteca 2-3 ml bila diluata si tincture de iodinel

verde
 c. Reactia cu albastru de metilen

- Intr-o eprubeta se amesteca 3 ml de bila diluata si 1-3 pic dealbastru de

metilen  solutie de culoare verde

IV. Punerea in evidenta a colesterolului

a. Reactia Solcowski

- Intr-o eprubeta se amesteca 3-4 ml chloroform si 2-3 ml de bila diluata

- Se agita si se lasa in repaus

- Continutul se separa in doua straturi

- Prin prelingere se adauga picatura cu picatura acid sulfuricinel rosu

16. Explorarea functiilor hepatice

- Ficatul are lor in : Met proteic, glucid si lipidic

I. Metabolismul proteic

ELECTROFOREZA

- Un camp electric in care macromoleculele proteice se vor deplasa cu

viteza diferentiala in functie de incarcarea lor electrica

- Separarea fractiilor proteice se realizeaza intr-o solutie alcalina 

proteinele amfotere vor migra spre anod

- Cea mai mare viteza o are albumina, apoi globulinele alfa1, alfa2, beta1,
beta2, gama

- Valoarea proteinelor totale la litru de plasma este de 65-75 g iar serum

albuminele 47-57 g (lipseste fibrinogenul)

- Dozarea fibrinogenului se face prin metoda albumetrica

- Val normale ale fibrinogenul 2-4 g %ml

- scade sub 2ciroze hepatice

 - creste peste 5.5 infectii acute

II.Metabolismul glucidic

 TESTUL GALACTAZURIEI:

- Dimineata pe nemancate si duoa mancare se recolteaza urina separate la

2,4,10,24 h

- Normal galactazuria este sub 6 g /00 (la mie) la 2 ore si sub 1 g/00 la 4 ore

III.Metabolismul lipidic

- Se bazeaza pe principiul ca colesterolul formeaza cu acidul sulfuric si

anhidrida acetica compusi colorati

Valori normale 1.8-2.5 g/00

17. Metode de recoltare a salivei la animale si la om

 Recoltarea salivei se poate realiza fie in conditii de stimulare, fie in lipsa

acestora.

 Stimularea se realizeaza la alegere prin masticatia unei substante inerte (guma

de mestecat, parafina) sau cu ajutorul stimularii gustative (aplicare de acid citric
pe suprafata linguala).

 Stimularea secretiei salivare poate modifica concentratia unor constituienti

 Recoltarea salivei nestimulate va fi influentata de:

 gradul de hidratare al organismului

  pozitia corpului

 momentul recoltarii.

 Saliva se recolteaza la animale in principal pentru pentru punerea in evidenta si

studiul mecanismelor de secretie

 La om saliva se recolteaza pentru determinarea unor compusi

anorganici/organici, agenti microbieni, virali, fungi sau a unor markeri utili in
evaluarea starii de sanatate orala sau generala.

 Saliva recoltata se supune examenului fizic, chimic si microscopic.

 La animalele de experienta recoltarea salivei se realizeaza prin metoda fistulelor

salivare.

 Fistula salivara acuta se realizeaza la animalul anesteziat (de exemplu

caine) prin introducerea unui cateter in canalul excretor al uneia din
principalele glande salivare, dupa care se stimuleaza nervul motor secretor
(coarda timpanului pentru glanda submaxilara/sublinguala si nervul
auriculo-temporal pentru parotida) colectandu-se picaturile de saliva intr-
un vas Erlenmayer sau eprubeta.

 Fistula salivara cronica se practica la animalul de experienta (anesteziat) o

canulare sau exteriorizare de lunga durata a canalului excretor al glandei
submaxilare/parotide prin fixarea canalului glandei la tegument; dupa
cateva zile de la vindecarea regiunii unde s-a intervenit operator se poate
recolta saliva in diferite circumstante experimentale (aceasta metoda este
utilizata indeosebi pentru demonstrarea reflexelor neconditionate si
conditionate si a mecanismelor de producere a acestora.

 La om, in vederea recoltarii secretiei salivare mixte (globale, totale) in ambulator

sau clinica se poate folosi fie metoda Holmes, fie recoltarea salivei secretata de
glanda parotida cu ajutorul capsulei Lashley.

 In primul caz (metoda Holmes) se obtureaza respiratia nazala cu ajutorul

unei pense nazale, subiectul fiind astfel obligat sa respire pe cale oro-
faringiana, uscaciunea mucoasei faringiene care se instaleaza fiind un
stimul al secretiei salivare. Recoltarea se face prin aspirarea salivei din
 cavitatea orala cu ajutorul unei pompe de vid. In cazul acestei metode
saliva va curge in regim constant si in acest fel compozitia salivara va fi
fiziologic constanta.

 Recoltarea cu ajutorul capsulei Lashley se realizeaza colectand saliva

parotidiana prin fixarea acestui dispozitiv la nivelul orificiului de varsare al
canalului Stenon ce se deschide la nivelul mucoasei orale (regiunea jugala) in
dreptul celui de al doilea molar superior.
 Capsula poliacrilica Lashley este formata din doua tuburi cilindrice de mica
inaltime, introduse unul in celalalt, realizandu-se astfel doua camere, una
interna si una externa (ultima fiind intre cei doi cilindri). Una din
suprafetele circulare este inchisa, iar cu cealalta suprafata capsula se
plaseaza pe mucoasa obrazului; se creeaza (cu ajutorul unei pompe de mana
aspiratoare) un vacuum in camera externa ce determina fixarea ei prin
alipire si scurgerea de saliva stimulata in camera interna ce se afla in
legatura cu mediul extern prin intermediul unui tub prin care saliva se
colecteaza intr-o eprubeta. Pentru recoltarea salivei din celelalte glande
salivare (submaxilare si sublinguale) se utilizeaza un alt tip de capsula
(capsula Schneyer).

 Recoltarea separata a salivei pe tipuri individuale de glande salivare

(parotida, submandibulara, sublinguala) permite cunoasterea
particularitatilor fizice, chimice si biologice a salivei secretata de fiecare
glanda explorata si in consecinta a rolului jucat de acestea in digestia orala
si in mentinerea sanatatii orale.

18. Compozitia salivei, examenul microscopic si examenul chimic al salivei (mucina,

sulfocianati, anioni, cationic)

- 98.5-99 % apa

- 1-1.5% substante organice si anorganice, mai contine Co2, O,

N

- Substantele anorganice se gasesc sub forma de clorura,

bicarbonate, fosfati, sulfati de Na, K, Mg, cea mai mare parte
o constituie NaCl, carbonate si fosfati de Ca
 - Substantele organice: mucina, cellule epiteliale descuamate
ale mucoasei bucale, uree, leucocite, enzima amilolitica
salivara=ptialina

EXAMEN MICROSCOPIC:

1. Punerea in evidenta a mucinei:

 Intr-o eprubeta se amesteca 2-3 ml saliva cu 3-4 pic de acid acetic 20 % ,

se constanta aparitia unui precipitat filamentos characteristic mucinei

2. Punerea in evidenta a sulfacianatilor

 Intr-o eprubeta se amesteca 2-3 mlde saliva, se aciduleaza prin adaugarea

a 3-4 picaturi de HCl 5%, si se trateaza cu 1-2 pic de clorura ferica 3 %

 Apare o coloratie rosie, caracteristica rodanatului fieric

3. Punerea in evidenta a anionilor:

 Materiale necesare: eprubete, stativ, hartie de filtru, solutie de azotat de

argint 5%, sol clorura de bariu 5%, acid clorhidric 10 %, acid azotic
concentrate, bec Bunseum

a. Anioni Cl-

- Intr-o eprubeta se amesteca 2-3 ml saliva fiarta si filtrate,

picaturi de acid azotic concentrate, 2-3 pic de azotat de
argint

- Se formeaza un Precipitat alb casos

b. Anioni SO4

- Intr-o eprubeta se amesteca 2-3 ml saliva fiarta si filtrate, 2-3

pic de HCl 10 %, cateva picaturi de clorura de bariu 5%

- Rezulta precipitatul alb de sulfat de bariu

c. Anionii CO3h
 - Intr-o eprubeta se amesteca 2-3 ml saliva, 1-2 picaturi acid
acetic

- Se observa aparitia unei bule gazoase de CO2

4. Punerea in evidenta a cationilor

MAteriale necesare: solutie de azotat de potasiu 10 %, fir de platina, bec Bunsen, sticla
albastra de cobalt

a. Cationi de Ca

 Intr-o eprubeta se amesteca 2-3 ml saliva fiarta si filtrate, picaturi de

oxalate de potasiu

 Se constanta o tulburare intense produsa de formarea unui pecipitat fin de

oxalate de calciu

b. Cationi de Na+

 Se introduce un fir de platina in saliva si apoi in flacara becului Bunseum,

care se priveste printr-o sticla albastra de cobalt

 Flacara prezinta culoarea violeta

19. Biomecanica structurilor alveolare orale (modele ideale, reale si patologice)

 Biomecanica dintelui este exprimata functional atit in contextul relatiilor

fiziologice inter-maxilare, cit si in cel al relatiilor odonto-parodontale. Din acest
ultim punct de vedere se desprind doua aspecte importante, cel al stabilitatii si
cel al mobilitatii dentare.

 Se stie ca dintele prezinta in mod normal un grad de usoara mobilitate evidenta

la aplicarea de presiuni mari asupra sa. In conditii fiziologice dintele functioneaza
din punct de vedere al biomecanicii locale sub forma unor pirghii dento-
parodontale de gradul I si II. In pirghia odonto-parodontala de gradul I bratul de
forta (F) este dat de inaltimea coroanei clinice, punctul de sprijin (S) il constituie il
 constituie coletul clinic (linia de prindere a mucoasei gingivale pe dinte) iar bratul
de rezistenta (R) il reprezinta lungimea radacinii clinice (ordinea dispunerii in
lantul cinematic fiziologic a elementelor de caracterizare a parghiei fiind: F-S-R).
Cu cat bratul de forta este mai scurt (deci coroana clinica mai putin inalta), iar cel
de rezistenta (radacina clinica) este mai lung, cu atat dintele este este mai stabil
implantat in alveola dentara, cu alte cuvinte un colet clinic mai sus situat confera
o stabilitate dentara mai robusta (Fig-A). Dimpotriva, coborarea punctului de
sprijin (deplasarea lui spre apex) poate duce atat in conditii fiziologice cit si
patologice la transformarea pirghiei de ordinul I spre pirghia de ordinul II (Fig-B)
cu un grad uneori semnificativ de instabilitate a dintelui in raport cu apexul care
ramine relativ fix (apexul poate capata chiar valoare de punct de sprijin – S - in
cazul transformarii pirghiei de gradul I in pirghie de gradul II).

 La rindul ei conditia patologica cea mai frecventa este data de atrofia osului
alveolar si retractia gingivala. In aceasta situatie poate apare posibilitatea
cresterii gradului de basculare a dintilor chiar la aplicarea de forte masticatorii de
intensitate obisnuita, normala, datorita alungirii bratului fortei si tendintei de
coborire a punctului de sprijin spre apex (bratul fortei se alungeste, in timp ce
bratul rezistentei se scurteaza), dispunerea elementelor de reper cinematic fiind
in urmatoarea ordine : F-S-R, adica pirghie de gradul I, dar cu un brat F din ce in
ce mai lung, asociat din aceasta cauza si in aceiasi masura, cu scaderea stabilitatii
dintelui (Fig-C).
 Parghii dento-parodontale

 Dintii suporta in cursul masticatiei obisnuite presiuni ritmice orientate in urmatoarele

directii :
 verticale in lungul axului median al dintelui
 paraxiale
 oblice
 perpendiculare pe axul longitudinal al dintelui.
 Presiunile aplicate sunt intermitente, intrerupte de pauze mai scurte sau mai lungi, astfel
incat se poate vorbi de suite alternante de faze parodontale dinamice si faze parodontale
de repaus, aceasta activitate ciclica avand un efect stimulator asupra sanatatii si nutritiei
odonto-parodontale, precum si o actiune de restructurare si modelare permanenta a
tesuturilor moi si dure ale dispozitivului dento-alveolo-maxilar.
 Presiunile verticale si paraxiale se exercita mai ales in actiunile dintilor frontali de
apucare si sfasiere a hranei sau la persoanele cu edentatie partiala (prin lipsa
premolarilor si molarilor) chiar in procesul de masticatie propriu-zis ; presiunile oblice
si cele orizontale ( perpendiculare pe axul longitudinal al dintelui) actioneaza in
masticatia de frecare, iar prin miscarile ce le impun dintelui tind la bascularea
 /dislocarea acestuia. Unul din rolurile cele mai importante in conservarea stabilitatii
dintelui si preluarii presiunilor/tractiunilor il au structurile parodontale si in primul rind
elementele fibroase ale ligamentului periodontal.
 Fortele de presiune verticala aplicate pe dinte in lungul axului longitudinal determina o
„miscare de infundare” a dintelui („miscare de intruzie”) realizata cu participarea
structurilor alveolare elastice.
 Intruzia dintelui in alveola are cea mai mare amplitudine in conditiile aplicarii si
transmiterii presiunilor verticale de-a-lungul axului median longitudinal al dintelui, caz
in care sunt prezente cel putin trei consecinte: a) distribuirea egala pe peretii alveolei
dentare si zonele cementale a fortelor de presiune aplicate, b) tractiuni egale pe fibrele
ligamentare si c) disiparea presiunii hidrostatice active a lichidului interstitial
periodontal, deasemenea in mod egal, asupra peretilor ce se privesc „in oglinda”
(peretele cemental si peretele alveolar). Important din punct de vedere biomecanic si
fiziologic este faptul ca fortele de tractiune ligamentare si fortele presiunii hidrostatice
sunt de sens contrar si egale intre ele, ceea ce confera structurilor lojei parodontale
rolul unui adevarate zone de sistem – tampon („biomechanically buffer”) si de
amortizare a socurilor ocluzale.
 Acest model matematic si biomecanic are insa un caracter mai mult teoretic (ideal), el
fiind rareori intilnit in jocul real al fortelor masticatorii unde distributia vectorilor de
tractiune ocluzala este inegal aplicata ariilor cemento-alveolare prin intermediul fibrelor
periodontale intinse in mod diferit (presiunea hidrostatica ramaane egal distribuita).
Este adevarat totodata ca in procesele masticatorii obisnuite fortele ocluzale aplicate
converg totusi in mare parte spre axul longitudinal median al dintelui, desi nu in
totalitate. Masura in care se realizeaza aceasta directionare este in mod curent suficienta
pentru realizarea protectiei dintelui.
 Depasirea insa a unor limite fiziologice date de solicitarile presionale ca intensitate si
directie, poate duce la instalarea modelului patologic in care tractiunile inegale si
exagerate ca amplitudine si durata ale fibrelor de insertie a ligamentului periodontal pot
genera leziuni avand ca urmare compromiterea importanta a aparatului parodontal,
largirea spatiului alveolar si ca urmare pierderea dintelui prin eliminarea din alveola
dentara. Aspecte si probleme speciale privind dezechilibrele si efectele lor pot surveni
in aplicarea de presiuni si forte exagerate cum este cazul sfarmarii frecvente intre
arcadele dentare a unor alimente foarte dure,a utilizarii de proteze dentare incorect
realizate sau aplicate, in bruxism sau cazul edentatiei partiale unde distributia fortelor
se face pe o suprafata ocluzala mai redusa. In aceasta din urma situatie fenomenul este
compensat daca dintele pastrat are mai multe radacini, ceea ce contribuie la distribuirea
fortelor de apasare (de exemplu dintii dispusi lateral pe arcadele dentare).Cronicizarea
tractiunilor anormale pare a afecta mai mult echilibrul presiunilor din spatiul alveolar
(adica a fortelor de tensiune prezente in fibrele ligamentului periodontal versus fortele
de rezistenta ale peretelui alveolar si presiunea hidrostatica) decat intensitatea aplicarii
presiunilor.In modelul patologic zonele de liza osoasa ale alveolei dentare nu sunt
echilibrate (compensate) de aparitia apozitiilor osoase ceea ce implica
 supradimensionarea alveolei dentare implicit si prin subtierea peretilor,urmata de
mobilitatea anormala a dintelui in zona de implant (de exemplu in parodontoza).

20. Dianamometria si tonomometria muschilor mobilizatori ai mandibulei si oro-

faciali, indexul neuro-muscular

 Tonusul muscular reprezinta starea naturala de tensiune musculara (semi-contractie) in

conditii de veghe, generata de existenta in mod normal a unei usoare contractii sau
semicontractie a muschiului in repaus sau de tensiunea musculara de grade variate
prezenta in timpul contractiei propriu-zise.
 Tonusul muscular ofera date paraclinice importante asupra capacitatii muschilor
sistemului stomatognat de a asigura relatia centrica, intercuspidarea maxima si pozitia
de postura. De asemenea explorarea tonusului muscular este utila determinarii si
evaluarii echilibrului intre musculatura extraorala si intraorala. Echilibrul de forte al
acestor muschi stabilizeaza si pastreaza armonia aparatului dento-maxilar si in sens
extins a echilibrului oro-cranio-facial influentind cresterea arcadelor alveolare si
procesul de aliniere al dintilor.
 Evaluarile instrumentale ale tonusului muscular sunt precedate de o evaluare clinica a
musculaturii si starii tonice normale/anormale bazata pe inspectie si palpare. Prin
inspectie se fac observatii asupra:
 fantei labiale (deschisa, inchisa),
 aspectului buzelor (hipertonicitatea muschiului orbicular induce aspectul de
buze subtiri),
 analiza spatiului de inocluzie fiziologica (ofera informatii asupra echilibrului
dintre tonusul de repaus al muschilor masticatori elevatori si depresori cu
importanta mai ales in ocluziile adinci).
 Prin palpare se poate aprecia tonicitatea buzelor sau a muschilor obrazului in functie de
rezistenta opusa la degetul examinatorului sau la impingere cu oglinda stomatologica in
peretele jugal al spatiului vestibular. Prin inspectie si palpare se pot face deasemenea
evaluari asupra tonicitatii principalilor muschi masticatori: muschii linguali, temporali,
maseteri, ceea ce constituie cel mai important aspect. Toate rezultatele evaluarii se
noteaza in vederea monitorizarii starii tonice musculare si eventual a terapiei.
 Un grad crescut de obiectivitate il are explorarea tonusului muscular cu instrumente
dedicate. Se utilizeaza astfel miotonometrul (de exemplu miotonometrul Szirmai) care
prin asezare (sprijinire fara apasare) pe suprafata cutanata ce acopera muschiul
mobilizator al mandibulei si prin compresiunea exercitata liber la suprafata muschiului
in aceste conditii de propria lui greutate pe muschiul ales pentru evaluare, inregistreaza
prin devierea acului indicator gradul tensiunii sub care se afla muschiul respectiv atit in
stare de repaus-adica tonusul (contractie usoara sau semicontractie), cit si in contractia
completa de diferite intensitati.
 Rezultatele tonometriei evidentiate de valori ce se pot incadra in exprimarea clinica ca
normotonie, hipotonie sau hipertonie se recomanda a fi asociate cu datele obtinute si
prin alte investigatii (de exemplu cu cele obtinute prin kimograma masticatorie,
electromiografie) si obligatoriu cu datele rezultate din examenul clinic.
 In mod curent se practica masurarea tonusului muschilor temporal si maseter, dar si cel
al muschilor periorali (muschii buzelor) si a limbii (miotonometria rezistiva).
 Tonometria este utila in evaluarea:
 tonusului postural mandibular,
 a tonusului din cursul intercuspidarii maxime,
 a relatiei centrice,
 a ocluziei de efort,
 deglutitiei,
 miscarilor mandibulare–test sau functionale,
 disfunctii ocluzale
 in evaluarea refacerii protetice a planului de ocluzie,
 disfuctii mio-articulare,
 dezechilibre/asimetrii neuro-musculare stomatognate generate de iritatii dentare sau
de stari de stres psiho-emotional.
 Echilibrul dento-parodontal, directiile de dezvoltare a arcadelor si forma acestora
depind in mare masura de echilibrul tonic, static (in starea de repaus) si dinamic (in
actele functionale) al musculaturii vestibulare si orale.
 Dinamometria masticatorie, reprezinta o tehnica de investigatie functionala a fortelor
presionale masticatorii ce sunt aplicate asupra fragmentelor alimentare supuse sfarmarii
si triturarii la nivelul suprafetelor ocluzale. Se inregistreaza concomitent undele
kimogramei masticatorii (masticatiograma) si variatia fortelor aplicate (masuratori
dinamometrice efectuate in dinamica functionala). Se evalueaza fortele dezvoltate in
cursul procesului masticator, prin interpretarea integrata a aspectului liniilor
descendente si ascendente masticatiografice impreuna cu valorile dinamometrice
succesive obtinute in fiecare moment de pe linia descendenta (ridicarea mandibulei) a
fiecarui ciclu masticator. Dinamometria ofera repere functionale utile in protetica,
ortodontie, in tulburari ale ocluziei sau in sindromul algodisfunctional stomatognat si
mai ales in recuperarea si reabilitarea complexa neuro-motorie oro-maxilo-faciala.
 Pentru unii muschi din teritoriul oro-facial (de ex. muschii intrinseci laringieni) problema
sincronizarii contractiei bilaterale si coordonarii actiunilor lor este esentiala pentru
realizarea functiei lor. Acest aspect este extrem de important in cazul fonatiei cu atat mai
mult cu cat muschii fonatori pot fi inervati fie de acelasi nerv motor, fie de nervi motori
diferiti (ramul extern al nervului laringeu superior si ramul laringeu recurent). In plus,
unele ramuri nervoase motorii prezinta lungimi diferite ceea ce ar putea implica timpi
diferiti de transmisie a influxului nervos, ori conditia ajungerii biopotentialelor excitatorii
la muschii fonatori in acelasi timp util este esentiala in fiziologia fonatiei. In mod normal
nu exista totusi diferente de timp intre contractiile muschilor laringieni stanga/dreapta
participanti la procesul vorbirii (contractii care trebuie sa fie si sunt simultane) desi exista
diferente de lungime a nervilor motori. Explicatia acestei sincronizari temporale consta in
faptul ca grosimea crescuta (deci conductibilitate crescuta) a nervului mai lung
compenseaza diferenta de lungime facand ca timpul de conducere a influxului nervos sa
fie acelasi. Explorarea acestor parametri se poate face determinand indexul neuro-
muscular (INM) care se calculeaza prin raportul dintre lungimea nervului motor ce
inerveaza muschiul investigat si grosimea fibrei nervoase din componenta nervului motor
respectiv:
INM = Lungimea nervului(cm)/Diametrul fibrei nervoase(microni)
 Cresterea compensatorie in diametru a nervului mai lung pentru a mentine acelasi timp de
deplasare a influxului nervos cu cel din nervul mai scurt se dobindeste prin exercitiu
fonator in timpul primilor ani de viata.
 Indexul neuro-muscular este util si in studiile legate de diagnosticul unor afectiuni dento-
maxilare sau evaluarii functionale in terapia ortodontica.

21. Influenta tridimensionala a musculaturii oro-mandibulo- faciale asupra

aparatului dento-maxilar

 Muschii mobilizatori ai mandibulei sunt muschi scheletici fiind constituiti din

manunchiuri de celule multinucleate cunoscute sub numele de fibre musculare
striate (o celula musculara egal o fibra musculara), dispuse paralel cu directia de
actiune a procesului de contractie.
 Cei aproximativ 20 muschi ai sistemului muscular oro-maxilo-facial si partial ai
gatului contribuie cu totii in masuri diferite in principal la deplasarile mandibulei
in decursul masticatiei, deglutitiei si fonatiei.
 Studiile efectuate asupra modului de lucru al sistemului muscular oro-maxilo-
facial avand ca actiune mobilizarea maxilarului inferior, au aratat ca acesta poseda
o organizare de tip functional. Ea cuprinde acel mod de organizare care
corespunde cel mai bine functiei (functiilor) sale pentru a obtine cu un efort minim
o eficienta maxima, trasatura esentiala ce a reiesit din explorarea amanuntita a
actiunilor pe care le indeplineste fiecare din muschii participanti la biomecanica
mandibulara (vezi tabelul de mai jos). Cercetarile au concluzionat ca cel mai bun
randament al unui muschi este oferit atunci cand forta pe care o genereaza se
aplica perpendicular pe rezistenta opusa la deplasare. Acest randament se obtine
adeseori prin contractia simultana a mai multor muschi, a caror rezultanta sumata
ghideaza si orienteaza sensul deplasarii.
 Muschii au tendinta de a pastra axul de deplasare a fortelor (caracteristica posibil
engramata genetic) ghidati fiind de factori declansatori care semnalizeaza
orientarea, un exemplu fiind maseterul ce se verticalizeaza cu aproape 10 grade ca
urmare a schimbarii conformatiei generale a mandibulei in cursul dezvoltarii.
 In afara de actele functionale enumerate masus actiunile lor sunt mai extinse
cuprinzand si alte segmente ale extremitatii cefalice si alte functii cum sunt
tonusul de fond, asocierea cu gesturile din diferite comportamente, exteriorizarea
unor stari afective sau emotionale (de ex. muschiul triunghiular al buzelor coboara
comisura, dar este si muschiul ce exprima trairi afectivo-emotionale ca tristetea si
dispretul) sau participari la mimica de comunicare impreuna cu alti muschi ai fetei.

Principii de organizare functionala ale aparatului muscular mobilizator al mandibulei:

a) Principiul antagonismului functional al grupelor musculare: in baza acestui
principiu de lucru, unele grupe musculare desfasoara o actiune (de ex. muschii
agonisti) in timp ce alte grupe musculare se relaxeaza sau realizeaza o actiune
opusa (antagonisti). Acest principiu sta la baza modelelor musculare inverse de
contractie (propulsie, retropulsie, lateropulsie, ridicare, coborare etc),
complementare si succesive, cum este de exemplu actul masticatiei (bolul
alimentar ce se formeaza in cavitatea bucala este rezultatul activitatii muschilor
ce deplaseaza lateral mandibula dar si a celor care o readuc in pozitia centrica
sau in pozitia de intercuspidare maxima initiala de la care s-a plecat);
b) Principiul cooperarii in care muschi diferiti contribuie la desfasurarea in timp a
unei actiuni fiziologice complexe si functional unitare, de exemplu, muschii
pterigoidieni externi initiaza miscarea de coborare a mandibulei, muschii
suprahioidieni o continua, iar muschii digastrici o desavarsesc.
22. Functiile individuale ale muschilor mobilizatori ai mandibulei;
activitatea simetrica si asimetrica a muschilor mobilizatori ai mandibulei

Principalii muschi mobilizatori ai mandibulei (insertii, inervatie si functii)

Fascicole Actiuni mobilizatoare
Muschi Insertie fixa Insertie mobila Inervatie
componente asupra mandibulei
 Arcada zigomatica
Nerv maseterin Ridicare mandibula
 Malar
(ram al nervului oblic si in sus
Maseter Fascicul superficial  Gonion
mandibular Propulsie
 Fata laterala ram din trigemen) Lateropulsie
vertical mandibula
 Arcada zigomatica
Nerv maseterin
 1/3 post. fata ext. Ridicator
(ram al nervului
Fascicul profund ram orizontal Lateropulsie
mandibular din
mandib. Retropulsie
trigemen).
 Gonion
 Fata interna a Ridicator
 Fosa pterigoidiana Ram din nervul
Pterigoidian ram ascendent Propulsie
—  Apofiza piramidala mandibular din
intern mandib. Lateropulsie
a palatinului trigemen
 Gonion
 Fosa temporalului
 Linia temporala a  Apofiza
Nerv temporal Ridicator
Temporal Fascicul anterior frontalului, coronoida
profund ant. Propulsie
parietalului si (mandibula)
temporalului
Nerv temporal Ridicator
Fascicul mijlociu
profund mijlociu Retropropulsie
Nerv temporal Retropulsie
Fascicul posterior
profund posterior Lateropulsie
 Foseta Nerv milohoidian Coborator
Digastric Pantece anterior  Os hioid
mandibulara din trigemen Retropulsie
 Sant digastric
Pantece posterior (medial fata de Ram din facial Coborator
apofiza mastoida)
 Capsula ATM Nerv pterigoidian Propulsie
Pterigoidian Fascicul superior Aripa mare sfenoid
 Meniscul (ram din nervul Coborator
extern (sfenoidal) Foseta condiliana
articular mandibular) Lateropulsie
Propulsie
 Fovea Lateropulsie
Fascicul inferior Apofiza pterigoida Idem
condiliana Coborare (glisare
anterioara +rotatie)
Coborator (masticatie)
 Linia Nervul Lateropulsie
Milohioidian Os hioid milohioidiana a milohioidian Ridica osul hioid
mandibulei din trigemen (deglutitie)
Trage inainte laringele
Coborator
Geniohioidia  Mandibula
Os hioid Nervul Hipoglos Lateropulsie
n  Apofize genii Ridica os hioid
 Muschiul
pielos al
 Grasimea gatului  Mandibula Nervul Facial Coborator
gatului
(platisma)

23. Biomecanica miscarilor in articulatia temporo mandibulara – tipuri de

parghii ale articulatiei temporo-mandibulare

Din punct de vedere biomecanic Articulatia Temporo-Mandibulara (ATM)

prezinta o mare importanta avind in vedere rolul ei ca participanta la sistemele de
parghii osteo-articulare maxilare.

La toate parghiile sistemului mio-osteo-articular din organism exista ca si in fizica

trei elemente determinante (Forta, Rezistenta, Sprijin) din a caror dispunere succesiva in
diferite pozitii rezulta si clasificarea parghiilor biologice in pirghii de gradul I, II si III.
Forta activa (F) este reprezentata de muschii care prin contractia lor mobilizeaza
segmentul osos, iar Rezistenta este data fie de greutatea segmentului osos, fie de
sarcina exterioara deplasata prin lucru mecanic daca este cazul (R); al treilea element
este locul de Sprijin (S), punct fix de pe axul biomecanic al miscarii prezent in articulatia
ce face legatura intre cele doua oase. In cadrul pirghiilor sistemului temporo-maxilar,
muschii mobilizatori ai mandibulei impreuna cu elementele structurale ale articulatiile
temporo-mandibulare conecteaza mandibula la oasele temporale. Muschii reprezinta
forte puternice care aplicate prin insertii la nivelul mandibulei si oaselor vecine isi
exercita actiunile prin intermediul osului mandibular, facand astfel posibile miscari ale
condililor acestui os in cele doua articulatii temporo-mandibulare, stinga si dreapta.

Articulatia temporo-mandibulara, mobila, face parte din clasa diartrozelor,

realizind un cuplu cinematic in care unul din cele doua oase componente executa rotatii
in jurul unor axe sau translatii in diferite planuri (osul mobil fiind mandibula iar osul fix
osul temporal).
 Conform teoriei lui Gysi ( anul 1921), daca punctul de aplicare al rezistentei (R) se
afla la nivelul dintilor frontali se realizeaza o parghie de gradul III (parghie de viteza) cu
punctul de sprijin (S) la nivelul articulatiilor temporo-mandibulare, iar punctul de
aplicare al fortei (F) la nivelul locului de insertie a muschilor ridicatori ai mandibulei; in
acest caz parghia este mai putin traumatizanta, dar in acelasi timp si mai putin eficace ca
forta, pentru ca dintii frontali nu se caracterizeaza prin rezistenta apreciabila la duritatea
opusa de unele alimente in momentul actionarii fortelor masticatorii (a se vedea
figura).

Triturarea dentara a alimentelor are loc dealtfel rar in aceasta pozitie, iar atunci
cand se incearca si mai ales cand se insista fortat pe alimente dure, datorita ineficientei
„ab initio” a acestui tip de parghie, se pot produce agresari importante ale parodontiului
dintilor incisivi si suprasolicitarea articulatiilor temporo-mandibulare ca punct de sprijin,
fenomene asociate cu dureri si posibil cu cresterea anormala a mobilitatii dentare in
conditiile exersarii frecvente a acestei tendinte. Deplasarea punctului de rezistenta (R) a
alimentului spre zonele laterale ale arcadelor dentare transforma parghia de gradul III in
parghie de gradul II (parghie de forta), cea mai eficienta fiind plasarea punctului de
rezistenta intre arcadele dentare in dreptul celui de al doilea molar (stang sau drept),
punctul de sprijin (S) la nivelul ATM de partea opusa, iar zona de aplicare a fortei (F) la
nivelul insertiilor muschilor ridicatori ai mandibulei de pe partea existentei punctului de
rezistenta.
 Sisteme de parghii maxilare (osteo-articulare mandibulare)
Parghii fiziologice: Parghia de ordinul III (R-F-S)
Parghia de ordinul II (S-R-F)

24. Analiza miscarilor simple si combinate ale mandibulei si rolurile lor functionale
in masticatie, deglutitie si fonatie

Articulatiile temporo-mandibulare participa la realizarea a doua tipuri de miscari:

(A) miscari ale condililor mandibulari,

(B) miscari ale mandibulei (miscari unidirectionale, miscari functionale si

miscari extreme).

Miscarile mentionate au loc prin intermediul si cu participarea articulatiilor

temporo-mandibulare, ca urmare orice tip sau modalitate de miscare a maxilarului
inferior se realizeaza cu interesarea acestor articulatii. Prin frecventa miscarilor,
articulatiile temporo- mandibulare sunt cele mai solicitate articulatii, aspect evidentiat
de cele aproximativ 10.000 de miscari efectuate in medie in 24 de ore. In contextul
arhitectonicii structurale si a biocinematicii temporo – mandibulare, miscarile
mandibulare sunt urmarea miscarilor condililor mandibulari in articulatia temporo-
mandibulara reflectindu-le in modul cel mai direct pe acestea.
 A. Miscarile condililor mandibulari (Figura 1)

Miscarile condililor mandibulari se clasifica in miscari elementare si combinate :

1. Miscarile condiliene elementare sunt reprezentate de:

a) miscari de rotatie,

b) miscari de translatie;

Articulatia temporo-mandibulara este singura articulatie din organism care

permite miscari de rotatie si miscari de translatie.

2. Miscarile condiliene compuse (combinate) sunt rezultate din asocierea

miscarilor de rotatie cu cele de translatie.

In miscarile condiliene rolurile esentiale sunt detinute de compartimentele

articulare din ATM si anume, segmentul articular condilo-meniscal (inferior) pentru
miscarile de rotatie si segmentul articular menisco-temporal (superior) pentru miscarile
de translatie. Un rol determinant in ambele tipuri de miscari il are aparatul muscular
mobilizator al mandibulei.

a). Miscari condiliene elementare de rotatie

Miscarile de rotatie ale condililor mandibulari din compartimentul condilo-

meniscal al ATM sunt realizabile in trei axe diferite de rotatie :

 axul transversal (axa bicondiliana);

 axul vertical;

 axul sagital.

In ultimele doua cazuri axele de rotatie condiliene (verticala si sagitala) trec prin
centrul numai a unuia din cei doi condili.
 Figura 1. Axele miscarilor de rotatie (transversala, verticala si sagitala) ale
condililor mandibulari in articulatia condilo-meniscala din ATM (exemplu cu condil
pivotant in dreapta subiectului)

b). Miscari condiliene elementare de translatie

Miscarile de translatie, simetrice si asimetrice, reprezinta cel de al doilea tip de

deplasare al condililor mandibulari si au loc impreuna (simultan) cu meniscul articular, in
compartimentul menisco-temporal al ATM, pe pantele de ghidaj existente la nivelul
tuberculilor articulari ai ATM. Miscarea de translatie simetrica a condililor mandibulari
inseamna implicit deplasarea axului bicondilian; condilii se mobilizeaza in jos si inainte,
revenind apoi aproape pe aceiasi traiectorie (traiectorie condiliana sagitala) in cadrul
miscarilor de ridicare-coborare si de propulsie-revenire a mandibulei. Translatia
asimetrica a mandibulei caracterizeaza deplasarile lateralizate ce au loc in planul
orizontal, directia miscarii fiind transversala.

B. Miscarile mandibulare
 Miscarile de rotatie si translatie ale condililor (desfasurate de cele mai multe ori
simultan), fac posibile la randul lor deplasarile mandibulei in cele trei planuri (frontal,
sagital si orizontal) (Figura 2) si pe cele trei directii/axe (verticala, sagitala si
transversala) (Figura 3), generand mai multe tipuri de miscari mandibulare ce pot fi
grupate in: miscari simple unidirectionale, miscari functionale (din timpul actelor
functionale masticatie, deglutitie, fonatie, mimica), miscari extreme
(comandate/voluntare, denumite si miscari limita), miscari simetrice sau asimetrice si
miscari cu sau fara contact interdentar.

Figura 2. Planurile de referinta (frontal, sagital si orizontal) ale miscarilor mandibulare

Miscarile mandibulare simple unidirectionale (de ridicare-coborire, propulsie-retropulsie,

lateropulsie stinga si dreapta) se realizeaza cu plecare din pozitia de postura sau de
relatie centrica si revenirea in aceiasi pozitie. Cele sase miscari unidirectionale sunt
fundamentale si stau la baza generarii si celorlalte tipuri de miscari ale mandibulei (fara
a lua in calcul individualitatea tiparului deplasarilor mandibulare, caracteristic in detalii
fiecarui individ).

In miscarea de ridicare-coborare a mandibulei (cele mai importante miscari in tabloul

dinamicii functionale mandibulare), coborarea incepe din pozitia de repaus - de postura
- (sau din relatie centrica) prin o rotatie pe loc a condililor mandibulari pe meniscul
articular in axul bicondilian alfa-beta (transversal) urmata rapid de o rotatie a condililor
cu tot cu menisc in axul transversal asociata cu o miscare de translatie (alunecare)
simetrica a condililor, a meniscului si a axului transversal (axul ajunge in final in dreptul
spinei lui Spix).

Miscarea mandibulara de propulsie reprezinta miscarea de alunecare in plan sagital-

orizontal a incisivilor inferiori pe suprafata palatinala („suprafata de ghidaj”) a incisivilor
superiori, plecand din relatia centrica, trecand prin pozitia de intercuspidare maxima si
ajungand in final la pozitia „cap la cap”. Miscarea de retropulsie se desfasoara cu
aceleasi secvente, in sens invers.

Miscarea de lateralitate (lateropulsia, miscarea de diductie) a mandibulei este o

miscare complexa ce are loc in plan orizontal pe directie transversala alternativ, dreapta
sau stanga, asociata cu o usoara coborare sau propulsie. Ea incepe din pozitia de
intercuspidare maxima, partea spre care se deplaseaza mandibula (stinga sau dreapta)
fiind considerata partea activa, iar partea opusa reprezinta partea pasiva (inactiva,
nelucratoare, de balans/de echilibru)

25. Forte si presiuni masticatorii (directii de actiune, valori normale in functie de

suprafata ocluzala si grupe functionale de dinti)

 Fortele intense din timpul masticatiei sunt amortizate prin disiparea lor in
intreaga regiune faciala si baza craniului (oasele boltii craniene sunt ca
rezistenta egale in toate directiile fiind o zona static neutra). Din acest punct
de vedere, un rol important in transmiterea fortelor statico-dinamice
presionale revine dispunerii inlantuite a dintilor si scheletului cranio-facial sub
forma sistemului denumit con dentar (con sau geometric cranio-facialo-
dentar) format din trei componente infundate unul in celalalt incepind cu (a)
neurocraniul, in care se infunda (b) masivul facial fixat de baza craniului si (c)
dintii ce se infunda in masa faciala.

Elementul determinant de care depinde marimea fortelor de presiune aplicate il

reprezinta intensitatea contractiei muschilor masticatori si directia de aplicare. Forta
maxima de contractie pe care o poate dezvolta un muschi masticator depinde direct
proportional de:

 suprafata de sectiune

 lungimea muschiului

 Se considera ca forta maxima

de contractie este de 35-90 kgf
pentru un muschi masticator
(sau in exprimare pe suprafata
de sectiune a muschiului 10
Kg/1 cm2)

 Determinarile
gnatodinamometrice privind Valorile maxime fiziologice ale fortelor
valorile medii ale fortei maxime presionale masticatorii (kgf) aplicabile la
de masticatie (forta de nivelul dintilor frontali si laterali si a
muscare) pe grupe de dinti sunt ramurilor verticale ale mandibulei
variabile potrivit datelor din literatura, in general fiind acceptate urmatoarele
valori:

 Incisivi: 11-26 kgf

 Canini: 35 kgf

 Premolari: 11-23 kgf

 Molari: 29-70 kgf.

 Dintii posteriori fiind mai apropiati de insertia ridicatorilor mandibulei au o

forta masticatorie mai ridicata decat cea a dintilor anteriori.

26. Teste de explorare a eficientei masticatorii

  Prin eficienta procesarii masticatorii se intelege capacitatea sistemului
stomatognat de transformare intr-un anumit interval de timp de la introducerea
in cavitatea orala, a unui fragment alimentar intr-un bol alimentar complet
prelucrat mecanic (avind in final un numar cat mai mic de fragmente netriturate
sau cu fragmente alimentare de cativa mm3), insalivat si partial atacat enzimatic
si pe care subiectul il apreciaza (constient sau nu) ca fiind gata pregatit pentru
deglutitie.

 Exista in prezent mai multe metode de evaluare cantitativa a eficientei

masticatorii. O metoda relativ exacta este reprezentata de evaluarea
spectrofotometrica a unui material alimentar colorat. Eficienta masticatorie se
defineste in acest caz ca fiind:

EM = E1 × 100/E

in care E1 reprezinta nivelul de densitate optica determinat spectrofotometric (530 nm)

la materialul alimentar colorat (beta caroten din 6 g morcov) dintr-un bol alimentar
finalizat pentru deglutitie in urma a 20 de cicluri masticatorii iar E reprezinta nivelul de
densitate optica determinat spectrofotometric (530nm) la un fragment de morcov (6 g)
strivit in totalitate printr-o procedura standard.

 Frecvent pentru evaluarea eficientei masticatorii sunt utilizate in practica

testele gravimetrice. Ele apreciaza procentual prin cintarire greutatea
particulelor alimentare de diferite marimi prezente in bolul alimentar final
pregatit pentru deglutitie, bol obtinut dupa sectionarea, sfarmarea, triturarea,
macinarea si insalivarea fragmentului alimentar introdus in cavitatea orala. Sunt
supuse procesului masticator alimente de consistenta ferma (pesmet, morcovi,
carne, nuci, alune, etc.) sau structuri artificiale standard (de exemplu gelatina
durificata).

 Testul Helman in care se acorda subiectului adult 50 secunde pentru

masticatia completa a 5 gr de migdale (la copil 2,5 g). Continutul masticat
se usuca, dupa care se cerne prin o sita cu orificii avind diametrul de 2,4
mm, cintarindu-se apoi eventualele resturi ramase in sita. Eficienta
 masticatiei in aceasta proba se calculeaza stiindu-se ca fiecare gram de
migdale necernut corespunde unei eficiente masticatorii mai mica cu
20% comparativ cu eficienta ideala de 100%.

 Testul Dahlberg utilizeaza graunte de gelatina durificate prin tratare cu

formalina si aduse in stare aplatizata/sfarmata prin miscari masticatorii
de strivire si triturare (40 de miscari masticatorii). Se procedeaza apoi la
cerneri ale continutului oral succesiv prin site cu diametrul 1-10 mm
numarandu-se fragmentele retinute pentru fiecare tip de sita. Cu cat
proportia fragmentelor supuse trecerii prin sitele cu ochiuri mai mari
este mai ridicata cu atat performanta masticatorie este mai buna. Cu alte
cuvinte cu cit eficienta aplatizarii (triturarii) granulelor de gelatina este
mai mare cu atat creste marimea suprafatei obtinuta prin aplicarea
presiunile verticale antagoniste dentare (masticatorii).

 Testul Rubinov foloseste alimente de duritati variabile cu masa si volum

standard si anume miez de nuca de padure (in cantitate/masa de
aproximativ 800 mg utilizat ca aliment-etalon de duritate medie),
pesmeti (masa de 500 mg) sau piine (masa de 1 g), ultimele doua avind
volumul egal cu cel al nucii. Se supune masticatiei o cantitate de aliment
determinata, procesul masticator durind pina cind va aparea reflexul
deglutitiei (tehnica fiziologica). In acest moment bolul alimentar se
depune intr-un vas unde va fi supus spalarii dupa care continutul se
cerne prin o sita cu gauri rotunde avind diametrul de 2-4 mm. Daca
exista reziduuri nefaramitate si netriturate complet, ele se cintaresc si se
exprima prin diferenta ca fractie procentuala din masa initiala a
fragmentului alimentar ingerat. Lipsa reziduurilor semnifica apaltizarea
tuturor fragmentelor si deci o eficacitate masticatorie de 100%. Studii
folosind aceasta tehnica si cuprinzind loturi extinse de subiecti au aratat
ca timpii normali necesari masticatiei complete (din momentul cind
subiectul introduce alimentul in cavitatea orala si incepe masticatia, pina
cind simte senzatia necesitatii deglutitiei) pentru diferite alimente de
consistenta standard sunt: pentru miez de nuca = 14-25 sec, pesmeti
=11-17 sec, piine = 9-13 sec.

 Testul Rohovski evalueaza eficienta masticatiei cu ajutorul a doi cilindri

standard de gelatina (diametrul de 16 mm si lungi de 10,5 mm tratati cu
 formalina). Se efecueaza un numar de 20 de cicluri masticatorii de
aceiasi parte, dupa care bolul alimentar format si depus se trece succesiv
prin site avind ochiuri ce scad treptat in diametru cu cite 2 mm. In calcul
se iau timpul necesar masticatiei si parametrii electromiografici ai
muschilor masticatori.

27. Kimograma ciclului masticator (analiza graficului, faze) si kimograma procesului

masticator (masticatiograma, analiza graficului, etape)

 Prin aceasta metoda miografica se inregistreaza cinematica activitatii

fazice a muschilor mandibulari in timpul procesului de masticatie,
explorare indirecta prin intermediul modificarilor de presiune ce au loc
intr-un balonas de cauciuc in timpul actiunii de ridicare si coborire a
mandibulei. Perioada de masticatie inregistrata include complexul de
miscari desfasurat pentru prelucrarea masticatorie completa a unui
fragment de hrana izolat, de la inceputul introducerii sale in cavitatea
orala si pina la declansarea deglutitiei. Inregistrarile se realizeaza, asa cum
s-a mentionat mai sus, cu ajutorul unui dispozitiv numit masticatiograf
prevazut cu un balonas de cauciuc de la care un sistem pneumatic preia
variatiile de presiune din interiorul acestuia si le transmite in continuare
unui sistem de inscriere mecanic sau electronic.

 Prin metoda kimogramei masticatorii se poate inregistra:

 activitatea contractila in timpul procesului de masticatie de pe partea activa (sau

de pe partea balansata) din momentul introducerii fragmentului alimentar izolat in
gura (precedat de faza de repaus muscular) si pina la deglutitie,

 activitatea contractila a muschilor mobilizatori ai mandibulei in timpul deglutitiei,

 activitati contractile masticatorii diferite si comparative in cursul masticatiei unor

tipuri de alimente diferite ca textura si rezistenta pentru analize comparative.
Se obtine astfel o suita de curbe ondulatorii succesive, asa numitele unde (sau linii) de
masticatie (UM) cu o durata descrescatoare de la 3-0,5 sec. Fiecare UM reflecta
miscarile mandibulei si i se poate descrie un segment ascendent dat de coborarea
mandibulei (curba A-B) si un segment descendent dat de urcarea mandibulei (curba B-
C).

Kimograma masticatorie (masticatiograma): inregistrarea grafica a
miscarilor maxilarului inferior in cursul unui proces masticator complet
si tipurile de unde de masticatie.
Kimograma masticatorie: graficul a doua unde izolate de pe
masticatiograma
A: unghiul G cu valoare sub 90° semnifica un grad relativ crescut
de rezistenta a alimentului;
B: unghiul G in jur de 90° indica lipsa rezistentei alimentului la
aplicarea fortei de masticatie.

 Morfologia tipurilor de unde masticatorii inscrise corespund in ordine

urmatoarelor etape (faze) – a se vedea figura:

 I – starea de repaus; II – faza de introducere a hranei; III – faza de

adaptare; IV – faza de masticatie propriu-zisa; V – sfarsitul
masticatiei si inceputul deglutitiei;

 A – B: linie ascendenta data de coborarea mandibulei; B – C: linie

descendenta data de ridicarea mandibulei (miscare efectiva).

 Unghiul G: este unghiul format de linia descendenta si linia

orizontala (masoara declivitatea undelor de masticatie in functie de
rezistenta alimentului opusa la aplicarea fortelor masticatorii).

 Kimograma ciclului masticator

 Panta ascendenta a undei de masticatie are de regula un traseu

aproape vertical evidentiind o miscare rapida de coborire a
mandibulei, in timp ce panta descendenta formeaza un unghi G cu
linia orizontala, unghi a carui marime depinde de consistenta
 alimentului care confera caracterul si durata miscarii mandibulare
(viteza, durata, amplitudine).

 Cu cit alimentul este mai dur, cu atit el opune o rezistenta mai mare
la sectionare sau sfarmare, unghiul este mai mic si durata este mai
mare. La 90° unghiul G reflecta lipsa rezistentei alimentului la
aplicarea fortei de masticatie. Varful undei de masticatie indica
inaltimea (amplitudinea) maxima a coborarii mandibulare care
depinde in masura insemnata si de volumul alimentului introdus in
cavitatea orala. Daca mandibula prezinta scurte opriri in traseul ei
de ridicare (in cursul miscarii de ocluzie a arcadelor dentare),
segmentul descendent apare sub forma de trepte (traseu cu aspect
de „scara”) ce semnifica intampinarea de rezistenta/rezistente din
partea alimentului. Segmentul inferior al liniei descendente al unei
unde de masticatie formeaza impreuna cu segmentul inferior al
liniei ascendente al undei urmatoare asa numita „ansa de
inchidere” (inferioara) sau de contact, aflata mai jos de linia de
repaus si care corespunde pauzei din timpul opririi mandibulei la
inchiderea arcadelor dentare, evidentiind contactul dintre
suprafetele masticatorii ale dintilor. Unghiul ansei de inchidere
(largimea sau gradul de deschidere al ansei) releva rapiditatea
trecerii de la pozitia de inchidere la cea de deschidere a arcadelor si
in acelasi timp reprezinta un indicator al duratei de timp necesare
pentru strivirea alimentului intre dinti. Cu cit unghiul este mai
deschis cu atit el traduce o durata mai mare de compresiune a
alimentului ,iar eventuala aparitie a platoului drept si durata
acestuia indica, asa cum s-a aratat mai sus, timpul de oprire a
mandibulei in momentul comprimarii alimentului in functie de
rezistenta intimpinata. Ansa cu ondulatii la mijloc reprezinta un
indicator al triturarii/macinarii alimentului prin miscarile de
alunecare ale mandibulei (Rotaru,1971;Saulea,2009). Morfologia
undelor masticatiogramei este complexa si se poate modifica in
functie de caracteristicile mecanice ale alimentelor ingerate, de
consistenta, reologia, geometria, volumul si natura lor gustativa, de
virsta subiectului, de timpul avut la dispozitie, de starea psiho-
emotionala a acestuia si in mod deosebit de integritatea morfo-
 functionala a structurilor implicate in masticatie (dinti, parodontiu,
mucoasa orala, limba, muschii masticatori si structuri nervoase
periferice si centrale).

 Kimograma (masticatiograma) procesului masticator este formata din o

succesiune de cicluri masticatorii, evidentiind din acest punct de vedere
cinci faze, incepind de la introducerea alimentului in cavitatea orala si pina
la deglutitie:

 faza de repaus (faza I) cu mandibula nemiscata si musculatura in tonus

minim de postura, arcada dentara inferioara aflindu-se la distanta de 2-8
mm fata de omoloaga sa superioara; graficul inregistreaza o linie initiala,
orizontala, dreapta si aflata ca nivel intre baza si virful undelor masticatorii
care urmeaza;

 faza de introducere a alimentului in cavitatea orala (faza II) marcata pe

grafic prin prima linie ascendenta, se datoreaza coboririi mandibulei;
caracterul mai mult sau mai putin abrupt al pantei si cel maximal ca
inaltime evidentiaza viteza si respectiv amplitudinea preluarii orale a
alimentului ;

 faza de adaptare si de fragmentare a alimentului (faza III) este

reprezentata de unde scurte prezente ca nivel de inaltime deasupra liniei
de repaus si care pe grafic incep din virful primei linii ascendente
desfasurindu-se pe fondul unui platou in cazul alimentelor dure, ele
semnificind inceputul faramitarii alimentului. Platoul poate fi apoi usor sau
mai mult inclinat continuadu-se cu o panta descendenta ce se termina la
punctul decliv al scurtei pauze de dinaintea pantei ascendente a
urmatorului ciclu masticator. Existenta platoului indica nedepasirea
rezistentei opusa de catre hrana la presiunea aplicata de arcadele dentare,
in schimb daca platoul trece in linie ascendenta inseamna ca s-a depasit
prin compresiune si fracturare (fragmentare) alimentului rezistenta opusa
de acesta;

 faza misarilor masticatorii de baza (faza IV) caracterizate grafic prin unde
de masticatie configurind alternari periodice de urcari si coboriri frecvente
(masticatia hranei moi) sau in cazul alimentelor mai dure de urcari si
 coborari cu frecventa mai rara la inceput, apoi cu frecventa progresiv mai
crescuta pe masura triturarii fragmentului alimentar, durata si caracterul
lor depinzand de rezistenta opusa la comprimare si sfarmare,de volumul si
geometria variabila a fragmentului alimentar supus masticatiei. Pauzele
din timpul opririi mandibulei in cursul miscarii de inchidere a arcadelor
dentare semnifica prin durata lor, intervalul in care arcadele dentare sunt
in stadiul de ocluzie cu sau fara contact dentar (pozitionate deasupra liniei
de repaus indica lipsa contactului interdentar, iar pozitionate mai jos fata
de nivelul liniei de repaus indica contactul dintre suprafetele ocluzale
dentare). Aceste pauze sunt intercalate pe grafic cu unde de amplitudine
mica („ansele de inchidere a arcadelor”) a caror largime (durata) evoca
rapiditatea trecerii de la inchiderea la deschiderea arcadelor, unghiul ansei
indicind durata comprimarii interdentare. Oprirea mandibulei in timpul
triturarii alimentului (rezistenta crescuta) transforma unghiul in platou.
Daca undele (ansele) de masticatie sunt ondulate la mijloc, aceasta arata
ca macinarea alimentului are loc si prin miscari de translare/glisare ale
mandibulei. Pe masura desfasurarii fazei a IV-a se constata ca ansele de
inchidere cu contact dentar a arcadelor (deci plasate sub linia de repaus)
devin mai frecvente,intervalul dintre ele micsorindu-se treptat. Se
considera ca faza a IV-a reprezinta faza fundamentala, de baza, a
masticatiogramei traducind in plan functional evenimentele esentiale ale
ciclurilor masticatorii: compresiunea, fragmentarea (sfarmarea) si
triturarea (macinarea) alimentului;

 faza formarii bolului alimentar (faza V) imbraca pe grafic forma unor unde
finale cu amplitudine mai scazuta (mai ales imediat inaintea deglutitiei)
determinate de finalizarea formarii bolului alimentar prin aglutinarea
totala a fragmentelor alimentare triturate si insalivate, durata formarii
acestuia fiind mai mare la alimente de consistenta dura; unii considera ca
din aceasta faza poate face parte si inscrierea activitatii mecanice generata
de deglutitie.

28. Electromiografia masticatorie

 Examenul EMG este folosit in mod frecvent in practica clinica oro-dento-maxilo-
faciala si utilizat curent pentru cazurile ce necesita precizari de diagnostic in
patologia asociata neuro-musculara a sistemului stomatognat si deasemenea ca
instrument de evaluare functionala de finete in chirurgia reparatorie mai ales
post-traumatica si neurologia oro-maxilo-faciala (electro-neuromiografie),
ortodontie, protetica, estetica faciala si reabilitarea orala complexa, in vederea
corectarii dezechilibrelor morfologice si/sau functionale din teritoriul
stomatognat.

 Electromiografia reprezinta inregistrarea activitatii bioelectrice a unei fibre

musculare (electromiografie elementara) sau a unui muschi in totalitate
(electromiografie globala) aflat in stare de repaus, de tonus sau de contractie,
activitate evidentiata prin descarcari de potentiale de actiune spontane sau
provocate, izolate, grupate in serii sau continui.

 Examenul EMG este util pentru: diagnosticul unor tulburari masticatorii sau
malocluzii, pentru evaluari comparative bilaterale ale functiei contractile, in
terapia protetica, in recuperarea-reabilitarea stomatognata si in (diskinezii,
bruxism, nevralgii/pareze/paralizii de nervi cranieni cu impotenta functionala
legata de masticatie, sindromul disfunctional temporo-mandibular) sau a unor
boli generale/regionale ce afecteaza si deglutitia sau mimica/fonatia.

Electromiografie masticatorie: orb.i/orb.s →

activitatea electrica a muschilor orbiculari
superiori/inferior; mm.dr./stg → activitatea electrica a
muschilor maseter drept /sting (inregistrare EMG in
cursul masticatiei unui fragment de piine la un subiect
adult normal) Tipuri de trasee EMG normale: A).traseu simplu; B).traseu
intermediar; C) traseu de interferenta

 Pe traseul electromiografic format din oscilatii („spik-uri”) ale

biopotentialelor musculare se pot evalua urmatorii parametri:
  amplitudinea potentialelor electrice: aspect dependent direct
proportional de numarul de fibre musculare ce se contracta
simultan si invers proportional cu distanta intre fibrele
musculare, electrozi si suprafata de culegere a electrozilor; in
timpul compresiunii dentare asupra alimentului se
inregistreaza pe electromiograma pachete de oscilatii cu
diferite amplitudini variind intre 60-310 microvolti;

 frecventa descarcarilor de potentiale pe unitatea de timp:

sunt in functie de frecventa impulsurilor nervoase care
sosesc la fibrele musculare;

 durata, cronologia si morfologia potentialelor de actiune:

dupa forma lor exista potentiale de actiune mono-,bi-,tri-
(ultimile doua in proportie de 80 %) si polifazice (in proportie
de 2-10 %)

 La un muschi striat normal pot fi prezente urmatoarele tipuri de

trasee EMG fiziologice de referinta, in functie de cresterea
progresiva a intensitatii contractiei musculare:

 traseu simplu: se evidentiaza in cazul unei contractii

musculare de intensitate redusa si este reprezentat de
potentiale de unitate motorie monofazice sau bifazice cu
urmatoarele caracteristici: durata de 3-6 ms, frecventa 4-10
Hz (nr.de descarcari/sec.) si amplitudine 200-500 microvolti;

 traseu intermediar: apare in contractii de intensitate medie

ale unitatilor motorii, descarcarile unei singure unitati
motorii distingindu-se greu una de alta. Descarcarile de
potentiale musculare sunt evidentiate de oscilatii frecvente
cu virfuri rapide, succesive si ample; frecventa este de 14-25
Hz iar amplitudinea poate ajunge la 400-600 microvolti;

 traseu de interferenta: este reprezentat prin o succesiune de

potentiale de actiune ample si frecvente care reflecta
activitatea electrica musculara intensa datorata efectuarii
unor contractii puternice, maximale. Daca oscilatiile
 potentialelor sunt foarte frecvente, ele se sumeaza temporo-
spatial astfel incit este aproape imposibila diferentierea
activitatii electrice corespunzatoare unei singure unitati
motorii de unitatile motorii vecine. Amplitudinea traseului
poate creste de la 350 microvolti pina la 1000-1200 de
microvolti, in timp ce frecventa descarcarilor ajunge pina la
50 Hz pentru o unitate motorie.

 traseu Piper: reprezinta un caz particular al traseului de

interferenta obtinut prin contractia musculara de intensitate
maxima rezultata din opunerea la miscare a unei contra-
rezistente. Pe traseu apar varfuri sinusoidale cu frecventa de
45-60 Hz si amplitudine variabila in functie de descarcarea
sincrona sau asincrona a unitatilor motorii.

 In diagnosticul si urmarirea evolutiei intra- si post-terapeutice a

disfunctiilor sistemului stomatognat (mai ales in ocluzia de efort si
deglutitie) se urmareste:

 prezenta activitatii bioelectrice spontane (descarcari in cursul

repausului muscular),

 cresterea frecventei si amplitudinii bioelectrice cu mult peste

valorile normale al acestor parametri,

 prezenta asimetrica a unei activitati musculare sau lipsa unei

activitati a muschilor mobilizatori ai mandibulei,

 prezenta asimetriei unor parametri electromiografici,

 contractia dezordonata/neconcordanta a muschilor

mobilizatori mandibulari.
29. Corelatii intre deglutitie si dezvoltarea aparatului dento-maxilar

 Persistenta deglutitiei infantile la copil si adolescent poate duce la aparitia unor

anomalii dento-maxilare

 Clasificarea tipurilor de deglutitie si perioadele de varsta caracteristice:

 0 - 6 luni: deglutitia de tip infantil

 6 – 12 (18) luni: deglutitia de tranzitie

 peste 1,5 ani: deglutitie de tip adult

 Caracteristicile deglutitiei de tip infantil:

 nou-nascutul duce limba inainte prinzand mamelonul intre ea si

creasta alveolara superioara.

 dorsum-ul sau formeaza un sant longitudinal prin care se scurge

laptele spre faringe purtat de contractiile muschilor linguali.

 atat in repaus cat si in deglutitie intre cele doua maxilare ramane un

spatiu vertical, ele ramanand distantate;

 acest fapt reprezinta elementul caracteristic al deglutitiei de tip

infantil

 In jurul varstei de 6 luni, odata cu eruptia incisivilor, intra in actiune

impulsuri proprioceptive noi care vor modifica treptat comportamentul
limbii in cursul eruptiei succesive a dintilor. Se trece astfel de la etapa
deglutitiei infantile la deglutitia de tip tranzitional.

 In timpul eruptiei caninilor si molarilor temporari, in repaus, limba

patrunde intre arcadele dentare in regiunile laterale, contribuind la fixarea
unei pozitii mandibulare ce se va permanentiza prin instalarea unui
echilibru de tonus intre grupele antagoniste ale muschilor mobilizatori ai
mandibulei. Se trece astfel la o deglutitie cu arcadele in contact, matura,
de tip adult.

 Deglutitia de tip adult se stabilizeaza in conditiile ingerarii unei alimentatii

solide sau pastoase, a lichidelor in cantitati mici si a deglutitiei de saliva.
  Deglutitia de tip adult se mai numeste si deglutitie somatica, iar cea de tip
infantil deglutitie viscerala

In unele cazuri copii nu fac tranzitia de la deglutitia de tip infantil la cea de tip adult ci
efectueaza in continuare deglutitia cu arcadele departate si cu interpozitii linguale ceea
ce poate duce la afectarea dezvoltarii normale a aparatului dento-maxilar.