Reforme rusești în Basarabia în a doua jumătate a sec.

XIX
     Înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeei a accentuat şi mai mult necesitatea înfăptuirii unor
reforme economice şi sociale care ar scoate imperiul din criza ce se agravase. După încheierea
războiului, o parte a intelectualității ruse a început să ceară tot mai insistent eliberarea țăranilor
din şerbie şi împroprietărirea lor. La 19 februarie 1861, țarul Alexandru al II‐lea (1855‐1881) a
promulgat decretul prin care țăranii au fost declarați liberi.
     Reforma agrară în Basarabia a avut particularitățile sale. În Moldova, dezrobirea țăranilor
fusese înfăptuită încă din anul 1749 de către Constantin Mavrocordat, iar administrația rusă,
după 1812, nu a îndrăznit să lege țăranii de pământ. În anul 1858, conform rescriptului lui
Alexandru II, în Basarabia a fost formată o comisie pentru elaborarea proiectului de eliberare a
țăranilor aserviți, compusă din mari proprietari şi condusă de mareşalul nobilimii din Basarabia,
Mihail Cantacuzino. Reforma țărănească, din 19 februarie 1861, nu s‐a aplicat asupra majorității
țăranilor din Basarabia, ci doar asupra țiganilor iobagi. Spre deosebire de țăranii iobagi ruşi,
țiganii basarabeni n‐au fost împroprietăriți, fiind trecuți doar în categoria de țărani. Pentru
dreptul de a folosi pământul moşierilor, noii țărani trebuiau să presteze proprietarilor boierescul
şi alte obligații. Ei se vor elibera definitiv în anul 1868. Pentru a‐şi susține interesele, nobilimea a
trimis la împărat o delegație condusă de marii latifundiari Constantin Moruzi şi Nicolae
Cantacuzino. Vreme de câțiva ani, nobilii basarabeni au reuşit să blocheze reforma. Inevitabil,
opoziția moşierilor față de împroprietărirea sătenilor a provocat nemulțumirea țărănimii. De la
1861 şi până la 1868, când s‐a trecut la împroprietărirea sătenilor, în provincie au fost
înregistrate 46 răzmerițe țărăneşti.
      În ceea ce priveşte împroprietărirea țăranilor, ea s‐a făcut la o scară mai largă decât în
celelalte gubernii ale Rusiei, iar terenurile au trecut direct în mâinile țăranilor şi nu în
proprietatea obştii săteşti. Mărimea suprafeței de împroprietărire a fost stabilită în funcție de
zonă, fertilitatea solului şi densitatea populației. Conform statisticii ruseşti, repartiția pământului
în medie pe o familie de țărani urma să fie cuprinsă între 8 desetine în județul Orhei şi 13,5 în
județul Akkerman.
      La 23 decembrie 1869 au fost introduse Regulile privind amenajarea funciară şi
administrativă a țăranilor statului din Basarabia. Potrivit acestor Reguli, în proprietatea
țăranilor statului erau trecute toate terenurile ce se aflau în posesia lor în acel moment. Dreptul
de răscumpărare nu a fost limitat în timp. În medie, unei persoane recenzate i‐au revenit 7,9
desetine. Pentru «nadel»‐urile primite de țăranii statului răscumpărarea a fost fixată în valoare de
46 copeici pentru o desetină sau de 3 ruble 63 copeici pentru «nadel», mai mică decât pentru
țăranii obişnuiți. La 1875, 13,5 mii de familii de țărani ai statului posedau 259.000 desetine de
pământ, în medie 19 desetine de fiecare familie, care a achitat taxa de 9 ruble şi 13 copeici
pentru parcelă. Conform datelor statistice, pe parcursul realizării reformei agrare, din diferite
motive, nu au fost împroprietăriți toți țăranii cu mărimea necesară a lotului de pământ. De
exemplu, în județul Hotin, numai o mică parte a țăranilor a primit pământ, marea majoritate fiind
împroprietărită cu loturi mai mici decât prevedea legea.
     La 4 februarie 1875, a fost soluționată problema răzeşilor. Această categorie socială a fost cea
mai dezavantajată, primind pământ mai puțin decât țăranii la 1868, dar cu aceleaşi niveluri de
răscumpărare. Răzeşii au primit între 3,3 şi 8 desetine de fiecare familie.
      Desființarea şerbiei în Rusia a distrus vechea ordine socială în care marea masă a poporului
era privată de cele mai elementare drepturi. Pregătind şi realizând reforma agrară, autoritățile
țariste au ajuns la concluzia potrivit căreia, odată cu eliberarea țăranilor de sub controlul
boierilor, preoții trebuie să devină factori care să poată înfrâna pornirile revoluționare ale
maselor şi cultiva loialitatea față de regim şi monarhie. Pentru a atinge aceste obiective, au fost
luate măsuri în direcția îmbunătățirii statutului clericilor şi a reorganizării comunităților
bisericeşti. Astfel, s‐a hotărât introducerea principiului eligibilității în numirea reprezentanților
preoțimii în structurile administrative eparhiale (principiu ce exista în biserica moldovenească,
dar anulat după anexarea Basarabiei) şi înființarea congreselor eparhiale ale preoțimii. În
atribuția congreselor eparhiale (primul a avut loc în martie 1868) intra controlul asupra stării
materiale a şcolilor parohiale, ulterior şi dezbaterea unor probleme generale ale eparhiei. De
asemenea, au fost înființate congresele protopopeşti, care dezbăteau chestiuni legate de viața
religioasă a enoriaşilor, raporturile între clerici, precum şi între clerici şi mireni, ajutorarea
săracilor, orfanilor şi a văduvelor etc. Prin legea din 22 mai 1867, s‐a dispus ca la numirea
preoților să nu se mai țină cont de vechiul principiu, potrivit căruia erau preferați candidații care
aveau legătură de rudenie cu parohii morți sau demisionați. De asemenea, parohiile nu mai erau
rezervate pentru copiii sau rudele preoților care le‐au ocupat anterior, iar noii numiți au fost
scutiți de obligația de a aloca o parte din veniturile bisericii în folosul familiei predecesorilor lor.
Prin legea din 11 iulie 1869, copiii clericilor, clopotarii şi paznicii bisericilor nu mai făceau parte
automat din tagma duhovnicească, obținând dreptul de liberă alegere a profesiei, precum şi de a
intra în serviciul statului. Pe baza acestor legi, puterea episcopului a crescut enorm, întărindu‐se
centralismul în biserică. Pe de altă parte, preoțimea a fost desființată ca o clasă socială închisă,
inaccesibilă elementelor din alte straturi ale societății.
     În Basarabia, aplicarea reformei administrative a fost amânată până în anul 1869. Una
dintre cauzele tergiversării procesului de aplicare a reformei era neîncrederea autorităților locale
şi a ministerului de Interne față de populația ținutului. Autorităților țariste le era teamă ca noile
instituții de autoadministrare locală – zemstvele – să nu fie transformate în  bastioane ale
opoziției față de puterea centrală. Zemstvele erau structurate pe trei niveluri: zemstva gubernială,
zemstvele județene şi cele de voloste (plasă). Conform decretului, alegătorii organelor locale
erau grupați în trei colegii: proprietari funciari, orăşeni şi țărani. Fiecare județ, în raport cu
numărul contribuabililor, avea dreptul să aleagă un anumit număr de deputați în Adunarea
județeană a zemstvei. Nici unul dintre cele trei grupuri sociale nu deținea majoritatea absolută,
funcționând, din acest punct de vedere un echilibru fragil. Membrii adunărilor zemstvei erau
aleşi pentru o perioadă de trei ani. Adunările erau convocate o dată pe an, pentru o sesiune de 10
zile.