Economia mondială

Formarea economiei mondiale

Sfarşitul secolului al XV-lea şi secolul imediat următor, al erei noastre, anunţau debutul unei noi
epoci in activitatea economică. Evenimentele din acel timp – marile descoperiri geografice,
importantele cuceriri coloniale – au permis includerea in circuitul economic a unor vaste un
considerabil impuls vieţii economice. Comerţul dintre Lumea Veche şi Lumea Nouă va creşte in
ritmuri nemaiintalnite. Referindu-se la această perioadă, Adam Smith, reprezentant de seamă al
şcolii clasice engleze, „economistul epocii manufacturiere”, scria: „Mărfurile europene erau
aproape toate noi pentru America, iar multe dintre cele din America erau noi pentru Europa.
Astfel incepu să se facă un nou schimb de produse cum nici nu se mai gandise nimeni vreodată
inainte...” (s.n.).
Sfera spaţială a schimbului de mărfuri se extinde, cuprinzand cele mai importante zone de pe
mapamond.Secolul al XVI-lea este secolul apariţiei germenilor pieţei mondiale. Activitatea la
nivel microeconomic este stimulată considerabil; iau fiinţă manufacturile. Printre ele, cu timpul,
se remarcă cele care, după expresia lui Adam Smith, produc „pentru debuşee mai indepărtate” şi
care sunt amplasate, in acest scop, in cele mai cunoscute porturi maritime. Multe manufacturi nu
puteau funcţiona decat pe baza importului de materii prime (cele de mătase, de exemplu). In fine,
semnificativă este şi crearea, de către comercianţii mai bogaţi, a unor manufacturi in alte ţări,
decat cele de origine, indeosebi in colonii. Stimulate in bună măsură de dezvoltarea comerţului
exterior, manufacturile au contribuit, la randul lor, la impulsionarea acestuia.
Ţara care a dominat piaţa mondială, in perioada manufacturieră, a fost Olanda. Oraşele
din Ţările de Jos, ca Anvers, Bruges, Gand, devin centre ale comerţului internaţional, pe baza
mărfurilor produse in manufacturi. Pe la jumătatea secolului al XVII-lea, Olanda ajunsese la
punctul culminant al puterii sale comerciale.
O dată cu crearea marilor manufacturi, devine evident că „economia inchisă” trebuie să
cedeze locul „economiei deschise”, orientată către piaţă. Tot mai mult se acumulează
premisele pentru saltul de la nivelul microeconomic la cel macroeconomic.

Obstacole
Pe de o parte, in Europa – regiunea cea mai dezvoltată a globului in acea perioadă –
manufacturile nu reuşesc să pună stăpanire pe producţia naţională decat intr-un mod foarte
fragmentar. Ca urmare, procesul de formare a pieţei interne era departe de a se fi
incheiat. Un obstacol, in această direcţie, il constituie şi lipsa centralizării puterii politice. Pe de
altă parte, „partenerii” de dincolo de ocean, cu mici excepţii, nu dispuneau de forţa economică
necesară pentru a avea relaţii stabile cu restul lumii. Mărfurile aduse de acolo5 nu reprezentau,
de regulă, un excedent, o ofertă a producătorilor autohtoni pentru acoperirea cererii pe piaţa
internaţională.
De cele mai multe ori, ele erau rezultatul jafului practicat de invadatorii europeni, fie ei
portughezi sau spanioli, olandezi, francezi sau englezi. Cu alte cuvinte, fluxurile de mărfuri
dinspre Africa, Indiile orientale6 şi America spre Europa nu erau generate, in primul rand, de
factori economici, de relaţii de vanzare-cumpărare.
Faimoasele Companii ale Indiilor Orientale, mai intai cea olandeză, apoi cea engleză, care
controlau intreg traficul cu Europa, exercitand un adevărat monopol, reprezintă o expresie
concretă a acestui tip de relaţii. O diviziune internaţională a muncii, o tendinţă, bine conturată, de
specializare internaţională in producţie, incă nu există. Relaţiile marfă-bani nu deveniseră
atotcuprinzătoare.
 Revoluţia industrială
Adevăratul salt al vieţii economice la nivel internaţional avea să se producă in perioada marii
industrii maşiniste – rezultat al primei revoluţii industriale (sfarşitul secolului XVIII – inceputul
secolului XIX). Revoluţionarea factorilor de producţie se traduce printr-o creştere impresionantă
a productivităţii muncii; activitatea la nivel microeconomic (de fabrică) bate toate recordurile,
făcand ca nevoia de debuşeuri să fie mai mare ca oricand. In acest context novator, barierele
impuse de vechiul sistem – cel feudal – cad una după alta. Piaţa internă se dezvoltă intr-un ritm
impetuos. Revoluţiile burgheze7, lichidand făramiţarea politică specifică feudalismului, dau
naştere statelor naţionale şi precipită evoluţia acestor noi procese. Se creează, astfel, condiţii
pentru schimbul reciproc de activităţi la nivel macroeconomic, pentru apariţia economiilor
naţionale ca entităţi de sine stătătoare.
Ţara care a dominat lumea in perioada maşinistă a fost Anglia. Din această ţară a pornit prima
revoluţie industrială. Devenită „atelierul industrial al lumii capitaliste”, Anglia a fost interesată
in promovarea schimburilor internaţionale, a unei politici liber schimbiste. Odată formate,
economiile naţionale vor oferi cadrul propice pentru generalizarea revoluţiei produce intr-un
mod neuniform. Treptat, se conturează o nouă diviziune a muncii, cea internaţională. Din
acest moment se poate vorbi despre o „explozie” a schimbului reciproc de activităţi, care nu se
mai limitează la nivel naţional, ci face un salt la nivel internaţional. Activitatea economică va
căpăta noi dimensiuni, nebănuite, nu numai de oamenii epocii manufacturiere, dar şi de
participanţii la noile procese8.

Stadiile mondializării
O analiză a procesului formării economiei mondiale nu poate pierde din vedere evoluţia agenţilor
economici privaţi, a caracteristicilor mişcării lor.
In intervalul cuprins intre secolul XVI – momentul apariţiei embrionare a pieţei mondiale – şi
pană spre sfarşitul secolului al XIX-lea, agenţii economici particulari produceau bunurile
economice, de regulă, in interiorul ţării de origine, pentru a vinde apoi o parte din ele peste
graniţă. Mult timp după prăbuşirea feudalismului şi naşterea capitalismului, comerţul
internaţional a reprezentat principala activitate economică externă a marilor intreprinderi.
Inceputul secolului XX marchează o adevărată revoluţie la nivelul agenţilor economici privaţi.
Firmele cele mai puternice nu se mai limitează la investiţii interne de capital, ci trec, din ce in ce
mai pronunţat, la investiţii peste graniţele naţionale. Consecinţa: un bun economic incepe să fie,
tot mai mult, rezultatul producţiei organizate concomitent in mai multe ţări. Acest nou
fenomen se află la baza creşterii interdependenţelor la scară internaţională, dand un impuls
hotărator mondializării activităţii economice.
Se poate vorbi, aşadar, despre diferite stadii ale mondializării economiei:
Primul stadiu este cel al mondializării prin comerţul exterior. El devine evident după prima
revoluţie industrială şi durează pană la inceputul secolului XX. Ţinand seama de caracteristicile
sale, acest stadiu poate fi denumit cel al economiei internaţionale. Este stadiul afirmării
economiilor naţionale.
Naţionalismul economic şi suveranitatea naţională, pe de o parte, libera concurenţă, pe de altă
parte, erau la ordinea zilei. In centrul politicii economice a statelor naţionale se află
echilibrul balanţei lor comerciale. Thomas Mun (1571-1640), reprezentant al mercantilismului,
scria: „Mijlocul normal pentru a ne spori bogăţia şi cantitatea de metal preţios este comerţul
exterior, trebuind mereu să observăm regula de a vinde străinătăţii in fiecare an o valoare mai
mare decat aceea pe care o folosim de peste graniţă” (s.n.).
Stadiul următor al mondializării se află sub semnul preponderenţei investiţiilor externe de
capital in comparaţie cu comerţul internaţional. După primul război mondial, această tendinţă
capătă accente tot mai pronunţate, aflandu-se la originea transnaţionalizării vieţii economice.
Firmele transnaţionale, prin activitatea lor, transgresează graniţele naţionale. Frontierele
economice ajung să nu mai coincidă cu cele politice. Politica economică oficială are drept
principal obiectiv echilibrarea balanţei de plăţi externe.
In prezent, pe fondul accenturării activităţii şi rolului firmelor transnaţionale, are loc o puternică
integrare a activităţii economice la scară planetară. Apare tendinţa de globalizare a economiei,
care inseamnă creşterea in proporţii fără precedent a interdependenţelor dintre agenţii economici,
dintre economiile naţionale, generand implicaţii vaste şi, uneori, imprevizibile asupra
principalelor pieţe internaţionale. Globalizarea economiei creează condiţii pentru ca ritmul
afacerilor să crească ameţitor, dar şi pentru manifestarea din ce in ce mai amplă a „efectului de
domino”.

Conceptul de economie mondială

Nu există o unanimitate in ceea ce priveşte definirea economiei mondiale. Şi este firesc să fie
aşa, mai ales atunci cand fenomenul studiat este complex şi cunoaşte un ritm de schimbare tot
mai rapid. In aceste condiţii, inclinăm către o definiţie simplă care să surprindă insă esenţialul,
ceea ce este general valabil.
Economia mondială reprezintă acel stadiu al schimbului reciproc de activităţi, cand este
implicată majoritatea agenţilor economici de pe glob.
Această definiţie necesită cateva precizări:
Expresia „schimb reciproc de activităţi” nu trebuie inţeleasă in sensul ei strict, redus la simple
operaţiuni de vanzare-cumpărare. Pe langă schimbul propriu-zis, ea presupune şi relaţii
determinate de activităţi productive sau de servicii la scară naţională sau
internaţională. Economia mondială nu se reduce deci la sfera circulaţiei (a bunurilor
economice, a capitalurilor etc.), ci cuprinde şi sferele producţiei materiale, cercetării ştiinţifice,
consumului. De aceea, conceptul de economie mondială este expresia teoretică a unui
complex de relaţii economice.
Agenţii economici sunt participanţii la desfăşurarea proceselor economice. Ei pot fi:
 rezidenţi , cei care desfăşoară o activitate de cel puţin un an pe un teritoriu naţional
(firmele autohtone, instituţii guvernamentale sau ale administraţiei publice locale, filiale
ale unor societăţi transnaţionale, reprezentanţe ale unor organizaţii economice
internaţionale);
 nerezidenţi , cei care desfăşoară o activitate in afara ţării considerate, dar şi investitorii
străini de portofoliu pe termen scurt.
Implicarea agenţilor economici in schimbul reciproc de activităţi la scară mondială a devenit
semnificativă numai de la un anumit moment al dezvoltării istorice, atunci cand capitalismul s-a
extins pe intregul glob.
In prezent, cei mai importanţi agenţi economici sunt societăţile transnaţionale.

Trăsături generale
Economia mondială şi-a schimbat imaginea, in fiecare etapă a dezvoltării sale. Astăzi,
dimensiunea schimbării apare uriaşă. Cu toate acestea pot fi distinse unele trăsături
caracteristice pentru intreaga sa evoluţie de pană acum.
  Celulele de bază ale economiei mondiale sunt, incă, economiile naţionale. Se poate
afirma cu certitudine că, ani buni din secolul XXI, ele vor continua să formeze cadrul de
mişcare a factorilor de producţie, al manifestării agenţilor economici, stimuland
dezvoltarea lor. Influenţa pe care economiile naţionale o exercită asupra economiei
mondiale este in raport cu nivelul lor de dezvoltare.
 Economia mondială este expresia unui sistem de interdependenţe: dezvoltarea
economiilor naţionale determină adancirea diviziunii mondiale a muncii care, la randul
ei, generează interrelaţiile dintre economiile naţionale, interrelaţii aflate la baza unor
subsisteme mondiale (comercial, valutar, financiar). Intre aceste subsisteme există, de
asemenea, o interdependenţă, cu implicaţii asupra agenţilor economici, asupra
economiilor naţionale.
 Economiei mondiale ii este proprie concurenţa intre agenţi economici. Oriunde pe
mapamond, concurenţa conduce la o „selecţie naturală” a agenţilor economici, in raport
cu forţa lor de inovaţie tehnologică şi managerială, ceea ce dă impuls progresului
economic.
 In cadrul economiei mondiale, in diferitele sale zone, se remarcă o alternare a fazelor de
expansiune şi a celor de recesiune. Rezultanta pe termen lung este insă pozitivă, produsul
brut mondial inregistrand o creştere. In consecinţă, zonele de prosperitate se extind, iar
cele de sărăcie se restrang. Cu toate acestea, cea mai importantă parte a populaţiei
mondiale continuă să trăiască in sărăcie. Invingerea sărăciei reprezintă marea
provocare a secolului XXI.
 Economia mondială este eterogenă. Intre diferitele sale zone se menţin decalaje, datorită
dezvoltării inegale. Statele-naţiune diferă nu numai ca mărime şi potenţial economic, ci şi
ca nivel de dezvoltare. Deosebiri există şi din punctul de vedere al sistemului economic.
Majoritatea statelor lumii a optat pentru sistemul capitalist. Se menţin insă şi cateva ţări
cu sistem comunist. Aşa stand lucrurile, in ce măsură se poate vorbi despre existenţa unei
entităţi numite „economie mondială”?
Ca şi in natură, in viaţa economică mondială se realizează „unitatea in diversitate”. Ce poate uni
economii naţionale atat de deosebite? Răspunsul este următorul: faptul că rezultatele activităţii
economice (produse, servicii) imbracă forma de marfă, toate sau aproape toate fiind destinate
schimbului de piaţă.
Interdependenţele economiei mondiale au drept cadru general de mişcare producţia şi circulaţia
mărfurilor, care devin atotcuprinzătoare. Pe piaţa mondială, toţi agenţii economici, fără
excepţie, trebuie să se supună unor reguli comune, care sunt cele ale cererii şi ofertei, ale
concurenţei, ale preţurilor internaţionale. Relaţiile de piaţă reprezintă liantul, numitorul
comun, al unor elemente atat de eterogene.
Creşterea continuă şi semnificativă a investiţiilor externe de capital dă impuls considerabil
relaţiilor de piaţă la scară mondială. In plus, prin transnaţionalizarea vieţii economice, aceste
investiţii contribuie direct la mărirea gradului de integrare a economiei mondiale.
In concluzie, economia mondială, pe parcursul dezvoltării sale de la economia internaţională la
cea globală, cunoaşte grade crescande de integrare.

Echilibrul economiei mondiale

Fiind un fenomen caracteristic economiilor naţionale, tendinţa spre echilibru se manifestă in mod
necesar şi la scară internaţională. In calitatea sa de “sistem”, economia mondială presupune o
stare de echilibru, de stabilitate, fără de care n-ar putea supravieţui.
Această necesitate este cel mai uşor vizibilă pe piaţa mondială, unde echilibrul este rezultatul pe
termen lung al oscilaţiilor pe care le inregistrează cererea şi oferta pentru diferite mărfuri. Starea
de dezechilibru prelungită poate avea efecte negative, cum sunt: micşorarea veniturilor in devize
obţinute din exporturi, acumularea de stocuri (in cazul căderii cererii), penurie de materii prime,
de produse alimentare etc. (in cazul căderii ofertei) ş.a.m.d.
O stare de echilibru trebuie să existe intre lichidităţile internaţionale, pe de o parte, şi suma
preţurilor mărfurilor vandute pe piaţa internaţională, pe de altă parte. Nerespectarea condiţiei de
echilibru poate atrage consecinţe negative, cum sunt franarea comerţului internaţional – in cazul
penuriei de lichidităţi, subminarea increderii in moneda universală – in cazul excesului de
lichidităţi etc.
Dar necesitatea echilibrului la scară internaţională nu se poate rezuma doar la sfera circulaţiei, ci
priveşţte (nu in ultimul rand) domenii cum sunt producţia, repartiţia, consumul. Dezvoltarea
echilibrată a economiei mondiale presupune o repartiţie a “sarcinilor” de producţie intre
economiile naţionale care să excludă specializarea ingustă, in producţii nerentabile, a unora
dintre ţările lumii, lichidarea marilor decalaje economice internaţionale.
In concluzie:
 Echilibrul economiei mondiale are un caracter relativ. El se manifestă ca o tendinţă pe
termen lung, către o concordanţă intre diferitele elemente componente ale sistemului,
reprezentand o „stare ideală”.
 Caracterul de tendinţă al echilibrului işi găseşte explicaţia in permanenta interferenţă a
unor factori cu acţiune contrară.
 Echilibrul economic mondial are un caracter dinamic; trecerea continuă de la o stare de
echilibru la alta conferă intregului sistem o relativă stabilitate.
 Fiecare nouă stare de echilibru reprezintă o calitate superioară in raport cu cea
precedentă.

Perspectivele economiei mondiale

Secolul XXI va modifica, in mare măsură, imaginea actuală a economiei mondiale, ca urmare a
schimbărilor majore ce se vor produce atat in componentele sale fundamentale – statele-naţiune,
organizaţiile intergraţioniste interstatale, societăţile transnaţionale, cat şi in raporturile dintre ele.
In măsura in care integrarea economică interstatală va lua amploare, tendinţa de regionalizare a
economiei mondiale va deveni tot mai pregnantă. In aceste condiţii, importanţa instituţiilor
supranaţionale, ca factori de decizie, va creşte.
O altă tendinţă semnificativă pentru evoluţia schimbului reciproc de activităţi va fi accentuarea
globalizării. „Dereglementarea” vieţii economice, pe de-o parte, transnaţionalizarea
crescandă, pe de altă parte, se vor afla la baza acestei evoluţii12. Dacă privim lucrurile prin
prisma perspectivelor „globalizării”, se ridică cel puţin două intrebări: 1) In ce măsură va exista
compatibilitate intre globalizare şi regionalizare? 2) Dacă globalizarea poate avea vreo limită?
Incercand un răspuns la prima intrebare, se poate vorbi, mai degrabă, despre o contradicţie in
termeni. In realitate, regionalizarea nu se dovedeşte a fi un obstacol in calea globalizării.
Tendinţa de globalizare este, in primul rand, o consecinţă a transnaţionalizării vieţii economice.
Or, societăţile transnaţionale au dovedit că pot transgresa nu numai frontierele statelor-naţiune,
fie ele şi cele mai puternice, ci şi noile frontiere – cele ale organizaţiilor integraţioniste
interstatale. Altfel spus, atata timp cat regionalizarea nu impiedică transnaţionalizarea, ea nu se
va constitui intr-un „zid chinezesc” in calea globalizării.
In ceea ce priveşte cea de-a doua intrebare, fapt este că globalizarea reprezintă un proces in plină
evoluţie. Limitele sale sunt limitele integrării activităţii economice la scară planetară. Pană
unde se poate ajunge in această privinţă? Este, oare, posibilă o integrare care să conducă la un
„sistem economic mondial unic şi coerent”?
Un astfel de „sistem” ar putea rezulta, in cele din urmă, dintr-o posibilă conjugare a efectelor
tendinţei de transnaţionalizare şi a celei de integrare interstatală care s-ar putea concretiza in
apariţia unei supracorporaţii mondiale, şi respectiv, a unei „comunităţi globale” (Jean-Francois
Revel).
Un sistem productiv mondial unic reprezintă o perspectivă foarte indepărtată şi nebuloasă. Dacă
un asemenea „sistem” va exista vreodată, in mod logic, el ar presupune un management mondial,
o planificare la scară mondială, o formă adecvată de proprietate. Ar mai fi, oare, compatibil un
sistem productiv mondială unic cu o societate capitalistă? Ar mai permite el concurenţa şi, dacă
nu, care ar mai fi motorul progresului economic? In fine, care ar fi raţiunea unei globalizări
impinse la extrem, ştiut fiind că, incă de pe acum efectele sunt contradictorii?
Chiar dacă trăim intr-o perioadă cand ritmul schimbării se accelerează, posibilitatea unor
răspunsuri, bazate pe certitudini, la intrebări de genul celor de mai sus este de domeniul unui
viitor mult indepărtat. Oricum, fără să se lichideze marile decalaje de dezvoltare economică
existente pe glob, nu se va pune problema unui sistem productiv unic pe mapamond.
Mult mai verosimilă pare insă o altă perspectivă: aceea a extinderii activităţii economice in
spaţiul cosmic. Acest lucru va da un impuls fără precedent schimbului reciproc de activităţi,
economiei globale.
Economia mondială nu va reprezenta punctul final al unui lung proces de dezvoltare a activităţii
economice, de la un nivel inferior către unul superior. Dezvoltarea va continua. Mai mult, pe
măsura perfecţionării factorilor de producţie, a revoluţionării mijloacelor de transport, a
telecomunicaţiilor, se vor crea condiţiile materiale pentru un nou salt spre un stadiu superior al
schimbului reciproc de activităţi.
Perspectiva actuală a folosirii spaţiului extraterestru in scopuri economice, a exploatării
resurselor altor planete, va deveni o realitate palpabilă: economia va depăşi cadrul mondial,
planetar, şi va deveni o economie la scară cosmică. Incă de pe acum se poate face afirmaţia
că secolul XXI va marca inceputul unei noi ere – aceea a economiei interplanetare,
cosmice, eră care va cunoaşte, la randul ei, diferite stadii de dezvoltare.
Un stadiu ar putea imbrăca forma schimbului reciproc de activităţi intre Pămant şi aşezările de pe
Lună.
Un alt stadiu ar putea fi cel in care pe scena schimbului reciproc de activităţi la scară cosmică ar
intra aşezările intraspaţiale permanente (primele fiind cele situate intre Pămant şi Lună in aşa-
numitele puncte Lagrange). Se vor crea, astfel, condiţii pentru o nouă mare diviziune a muncii.
Ne putem imagina, de pildă, un transfer de industrii in spaţiul cosmic sub atracţia unor noi surse
de energie, de materii prime şi a perspectivelor tehnologiilor spaţiale pe planul productivităţii şi
al calităţii. Toate acestea ar permite planetei noastre să devină o uriaşă fermă agricolă.
Cat timp va trebui pentru parcurgerea unor asemenea etape? Nu se poate şti cu exactitate. Ceea
ce reprezintă insă o certitudine este faptul că transformarea uriaşelor posibilităţi care stau la
dispoziţia omenirii intr-o realitate concretă va fi posibilă numai dacă se va infăptui o revoluţie in
gandire, in conştiinţa umană, care să conducă la victoria definitivă a spiritului de cooperare, de
pace, asupra spiritului războiului, care mai domneşte incă.
Şansa noastră, a tuturor oamenilor, este credinţa in Dumnezeu. Aşa cum ne avertiza Malraux,
„Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc!”